Promovarea Personalităților Politice

=== 29ef858479a3a1f25d2cacce73873ee005dfb1af_448580_1 ===

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. Campanii de relatii publice pentru promovarea personalitatilor politice – definirea termenilor, specific și caracteristici……………………………………………………………….4

1.1. . Campanii de relatii publice pentru promovarea personalitatilor politice – delimitări conceptuale……………………………………………………………………………………………………………..4

1.2. Strategiile de imagine în sfera promovarii actorilor politici: discursul candidatuui politic și strategii de imagine a actorului politic………………………………………………………………………6

1.3. Caracteristici ale strategiei de relații publice la actorii ………………………………………….12

Capitolul 2.

2.1 Rolul sondajelor generala în construirea unei stragegii de relații publice a omului politic. …………………………………………………………………………………………………………………………….17

2.2 Instrumente de promovare a actorilor politici in timpul campaniei electorale…………….21

2.3. Tipuri de campanii de relalții punlice în sfera politică…………………………………………..26

Capitolul 3. Studiu de caz: Campania de relații publice a lui Donald Trump………………….30

3.1. Justificarea studiului…………………………………………………………………………………………30

3.2. Campania de relații publice a alegerilor din Statele Unite ale Americii, anul 2016 în social media…………………………………………………………………………………………………………..31

3.3. Chestiunea obiectivității în alegerile prezidențiale din 2016…………………………………..34

3.4. Cum a devenit Trump o figură populară – rolul programelor de divertisment în promovarea personalității politice…………………………………………………………………………….40

3.5 Aspecte relevante ale campaniei prezidențiale americane, din 2016……………………….42

Concluzii……………………………………………………………………………………………………………..45

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………..49

Introducere

Alegerile prezidențiale și marketarea figurilor politice sunt subiecte care suscită din ce în ce mai multă atenție publicului larg, dar cu precădere specialiștilor. Istoria promovării personalităților politice are un drum lung, fiind începută încă din antichitate. În acest sens, promovarea personalității politice vizează o serie de tehici clasice, deja consacrate, însă ea face și obiectul schimbărilor tehnologice.

Astfel, marile schimbări ale promovării personalității politice s-au produs și din perspectiva modului în care canalele media au apărut și au acționat în vederea transmiterii de mesaje în rândul alegătorilor.

De la campanie la campanie, tehnicile de promovre politică, dar și tehnicile de relații publice evoluează. În prezent, rețelele sociale fiind principalul mijloc de persuasiune și de poziționare a figurilor politice. Lucrarea de față, este un demers care tratează, în egală măsură perspectiva clasică de relații publice politice, dar și cea actuală, manifestată prin mijlocirea rețelelor sociale. Astfel luncarea este împărțită în trei capitole disticte. Primele dpuă capitole vizează componenta teoretică a relațiilor publice politice, iar cel de-al treilea capitol este un studiu de caz, care vizează analiza și observația campaniei de relații publice din Statele Unite ale Americii, anul 2016, în care victorios a ieșit Donald Trump.

Capitolul 1. Campanii de relații publice pentru promovarea personalităților politice – definirea termenilor, specific și caracteristici

1.1. Campanii de relații publice pentru promovarea personalităților politice – delimitări conceptuale

În general, relațiile politicului cu publicul pot fi definite ca procesul de management prin care o organizație sau actor, în parte în scopuri politice, printr-o comunicare și acțiune intenționată, urmărește să influențeze și să stabilească, să construiască și să mențină relații benefice pentru reputație cu publicul lor cheie, pentru a ajuta la sprijinirea misiunii sale și pentru a-și atinge obiectivele.

Similar cu mai multe definiții importante ale relațiilor publice, în general, subliniază faptul că în cazul relațiilor publice cu caracter politic este vorba despre un proces de management și că, comunicarea și relațiile sunt în centrul la ceea ce relațiile publice se referă, dar sunt mai multe caracteristici de reținut.

În primul rând, ceea ce face ca relațiile publice politice să fie distincte de relațiile publice, în general, este faptul că organizația sau actorul individual în cauză se angajează în activități de relații publice în scopuri politice. Astfel, relațiile publice cu caracter politic includ activități de relații publice din parte tuturor organizațiilor și persoanelor care încearcă să influențeze politica, inclusiv partidele politice și candidații, dar și agențiile guvernamentale și din sectorul public, think tank-uri, sindicate, intreprinderi comerciale, precum și diverse grupuri de interese și organizații non-profit, care sunt mai mult sau mai puțin implicate în eforturile de a influența procesele politice sau rezultatele.

În al doilea rând, relații publice cu caracter politic se referă atât la comunicare, cât și la acțiune, spre deosebire de unele definiții ale relațiilor publice, care scot în evidență că este vorba doar de comunicare.

În al treilea rând relații publice politice se referă la eforturile de a influența și de a stabili, de a construi și de a menține relații benefice precum și reputație, și nu un privilegiu al unui concept asupra altuia.

Aplicând ideile lui Hutton et al. (2001), relațiile publice cu caracter politic sunt esențiale pentru toate etapele de implicare a părților interesate, indiferent dacă este vorba de un adolescent ce-și dezvoltă mai întâi o credință față de un partid politic, pentru ca apoi să devină un voluntar pe tot parcursul vieții, pentru o organizație civică. Astfel, relațiile publice politice nu se limitează la difuzarea de informații simple și schimbul cu publicul implicat periferic, și astfel, nu este important numai pentru implicarea părților foarte interesate.

Dacă reputația sau cultivarea relației este cea mai importantă, mai degrabă depinde de nivelul de implicare al părților interesate. Astfel, conceptele de reputație și de cultivare a relației ar trebui să fie, ambele, privite ca de o importanță capitală pentru captarea orientării pe termen lung și pe scurtă durată, în ceea ce privește implicarea organizațiilor politice și multitudinea publicului lor.

În al patrulea rând, relații publice cu caracter politic includ toate tipurile de modele de relații publice, inclusiv modelul de publicitate, modelul de informare a publicului, modelul asimetric cu două sensuri și modelul simetric cu două sensuri. Conceptualizarea relațiilor publice cu caracter politic este, așadar, non-normativă și descriptivă, mai degrabă decât prescriptivă, și este de acord cu teoria contingenței, că modelul preferat al relațiilor publice depinde de o serie de factori și se schimbă de-a lungul unui proces continuu care variază de la suportul total pentru o organizație la acomodarea totală a unui public.

Ceea ce sugerează această discuție este că relațiile publice cu caracter politic au multe în comun cu teoria generală asupra relațiilor publice, dar că, în contrast cu multe definiții stabilite pentru relațiile publice, este non-normativă și descriptivă și mai cuprinzătoare, întrucât include comunicare dar și acțiune, relaționare dar și reputație. Caracteristica cheie care diferențiază relațiile publice cu caracter politic, este dacă diferitele organizații sau actori individuali se angajeză în activități de relații publice în scopuri politice, în sensul larg conceput.

Ce această discuție și legăturile strânse cu relații publice, în general, de asemenea, sugerează faptul că practic, toate teoriile de relații publice ar putea fi aplicate în cercetarea din domeniul relațiilor publice cu caracter politic.

O astfel de cercetare ar putea contribui la informarea relațiilor publice, precum și a comunicării politice și a teoriei și cercetării în domeniul științelor politice și ar contribui la explorarea măsurii în care deiferitele teorii ale relații publice sunt valabile, de asemenea, în contexte politice.

1.2. Strategiile de imagine în sfera promovării actorilor politici: discursul candidatului politic și strategii de imagine a actorului politic

S-a subliniat că, atât în politică, cât și în științe politice, discursul este în primul rând văzut ca o formă de acțiune politică, și, ca parte a procesului politic. O astfel de viziune este perfect compatibilă cu paradigma dominantă în cele mai multe abordări sociale ale discursului, adică, discursul este o formă de acțiune socială și interacțiune. Deși acest lucru s-a demonstrat, este evident că, de asemenea, că textele scrise, sunt o formă de acțiune socială și politică, însă acestea nu au la bază interacțiunea.

Textual (scris, tipărit) nu permit o comunicare față-în-față, dar prin urmare, există mai puține acțiune și interacțiune. Realizarea acțiunii politice, depinde de context și de actorii politici. Adresarea politică este în sens restrâns, o formă de discursivitate prin care un vorbitor (individual sau colectiv) continuă câștigă putere. „Comunicarea politică are o dublă dimensiune: discursivă și instituțională. Această dublă dimensiune se regăsește în majoritatea definițiilor de referință.

Aceste dimensiuni – astfel înțelese – sunt relevante pentru un aspect esențial al comunicării politice actuale: politicienii au din ce în ce mai patina autonomie în construcția și difuzarea mesajelor și, în general, în elaborarea acțiunii politice. Acest lucru se explică în primul rând prin faptul că media trasează cadrele de vizibilitate a omului politic și, în al doilea rând, prin dipariția partial a cetățeanului, cel pușin acel cetățean pe care îl cunoaștem din lucrările despre democrația liberală.”

Prin această definiție se înțelege faptul că discursurile politice sunt discursuri de putere. „Acest tip de comunicare are ca scop păstrarea unei legături între actorii politici și cetățeni. Pentru aceasta se folosesc o multitudine de mijloace de exprimare.” Acest mod de a concepe poate fi explicat prin faptul importanței sale în lupta pentru aderarea la putere. Este dificil, într-adevăr, să se ia în considerare o luptă politică fără discursul politic.

Dar dintr-o perspectivă mai largă, discursul politic poate fi abordat doar ca un discurs public în domeniul afacerilor publice. În acest sens, putem înțelege orice expresie care vizează modul de gestionare a instituțiilor publice, politicienilor, diferitele ramuri ale guvernului, problemele de interes public într-o societate angajat la discursul politic.

Deci, este un discurs care reflectă preocuparea omului în ceea ce privește gestionarea treburilor administrative. „Definițiile de mai sus au un element comun, și anume înțelegerea comunicării politice în dubla sa perspectivă, discursivă (construcția unui tip de relație cu interlocutorii prin comunicarea mesajului politic) și instituțională (structurile și practicile instituționale care fac posibile iteracțiunile dintre politician, media și cetățean)”.

De asemenea, o definiție care pare operațională în analiza discursului este că aceea care vede discursul politic ca o influență a discursului care apare într-o lume socială, și al cărui scop este de a acționa pe altă parte, de a face actorie, în fața publicului (alegătorilor) cu scopul de a-și crește popularitatea.

Potrivit Cameliei Beciu, există „trei dimensiuni ale comounicării politice: dimensiunea programatică (strategiile de discurs prin care se stabilește o relație între actorii politici și cetățeni – persuadarea, convingerea, seducerea, informarea, comanda, negocierea, dominarea); dimensiunea simbolică (formele de reprezentare a realităii sociopolitice – discurul vizual, vestimentar, umorul, popular, rituri de consens și de confruntare, limbajul propagandistic etc.) și dimensiunea structural (canale, rețele și medii prin care se desfășoară fruxul comunicării)”.

Discursul politic apare ca o luptă între cetățeni și stat, dintre forțele politice, între stat și forțele politice, ca urmare a faptului că oamenii încearcă să definească și să redefinească situații sociale și politice.

Discursul politic este un gen de comunicare foarte vechi care pare să fi apărut în Grecia clasică, iar apoi a fost adoptat și de către Roma, respectiv de către oficialii lui Cicero. Acest instrument a devenit o modalitate de deliberare, covingere politică și juridică în Antichitate, iar în prezent relevanța discursului este constantă. „Vastul domeniu al retoricii a fost legat din antichitate și până în zilele noastre de pedagogie, scolastică, educație.

Retorica a ocupat un loc de frunte ca disciplină în curricula greacă și romană, în trivium medieval sau în curriculum renascentist umanist. Pentru optimizarea domeniului pedagogic, de-a lungul timpului, în special în perioada clasică și renascentistă, au fost propuse câteva strategii și abordări. Acestea se refereau la aspecte de analiză, de producere/generare a textelor, de practică, de progym-nasmata, declamații, copia etc.”

Discursul politic nu oferă structura compozițională aparte; doar rădăcinile sale în domeniul social permite recunoașterea sa ca atare. Contrar credintei populare de prea multe ori, spontaneitatea nu prezidă desfășurarea discursului politic. Clișeele, platitudinile, simbolurile și strategii de captare a atenției ascultatorului sunt esențiale.

Cu toate acestea este greu de inventariat caracteristicile discursului politic. Însă o serie de trăsături de bază ale discursului se regăsesc în compoziția tuturor discursurilor de succes:

Este teatral, adică, este un moment în care vorbitorul dorește să impresioneze, să capteze atenția etc.

Este mitic, adică, vorbitorul vrea să pară cât mai convingător în fața publicului.

Conform Cameliei Beciu, „Pentru analiza comunicării politice, la fel de importantă este dimensiunea instituțională sau sitemică, respectiv:

Tipologia actorilor politici (isntituțiile pe care le reprezintă);

Specificul sistemului de exercitare a puterii politice (sistemul legislative, electoral, diverse reglementări juridico-normative care viează instituțiile statului, organizațiile politice și activitatea mass-media etc.);

Cultura publică (practicile de dezbatere publică și mediatică, formele de protest și de participare la spațiul public, ritualurile politice și naționale, simboluri și valori etc.)”.

Vorbitorii de succes folosesc tehnici de a capta atenția pentru a se asigura că publicul îi urmărește. Aceste tehnici sunt concepute pentru a atrage publicul și a păstra atenția pe tot parcursul discursului. Strategiile pentru captarea atenției implică atât un limbaj atât verbal, cât un limbaj și non-verbal.

Limbajul verbal

Tehnicile care folosesc limbajul limbajul verbal sunt destul de limitate, deși la prima vedere par ușor de folosit, ele pot fi utilizate în principal în partea introductivă. Bancurile sunt o soluție simplă în introducere, deoarece acestea induc o stare de relaxare în rândul publicului. În cazul în care vorbitorul începe discursul cu o glumă ar trebui să fie legat de subiect, nu ar trebui să fie un limbaj, agresiv sau să contrazică ceea ce umrează să spună.

Prezentarea atipică este un alt mod de a obține atenția și de a menține o legătură puternică. Orice vorbitor interesat de atragerea publicului ar trebui să știe că formula clasică „Buna ziua Numele meu este ..” ar putea fi înlocuită cu orice alt salut care iese în evidență și capteze interesul celor care ascultă. Câteva exemple în acest sens: „Ce faceți?”, „Salutare ..”, „Hey ..”, și ceva exotic „Moshi Moshi” (aceasta este sensul în japoneză al termenului, „salut”). Glumele de prezentarea nu ar trebui să fie provocatoare pentru că ar putea aduce antipatie.

Tehnicile de captare a atenției sunt adesea utilizate de către vorbitorii cu experiență. Dacă în timpul discursului său vorbitorul „uită” pentru o clipă ceea ce a avut de gând să spună și trecerea la altceva, interesul public va fi recâștigat. „Analizăm comunicarea verbal prin prisma următorilor factori determinanți:

Intensitatea media a sunetelor care indică fondul energetic al individului și trăsături precum hotărârea, fermitatea, autoritatea, calmul și încrederea în sine, iar o voce de intensitate sonoră scăzută indicî lipsa de energie, eventual oboseala, nesiguranța, emotivitatea, nehotărârea;

Fluența, respctiv caracterul continuu sau discontinuu al vorbirii, ca indice direct al mobilității proceselor cognitive, al vitezei de conceptualizare și de ideație. Vorbirea fluentă, continuă, curgătoare denotă ușurință în a gsi cuvântul potrivit și termenii adecvați ideii dorite, ceea ce prespune rapiditate și precizie în activitatea cognitive precum și un tonus neuropsihic ridicat. Vorbirea lipsită de fluență, discontinuă și întreruptă de pause frecvente denotă dificultăți de conceptualizare care pot avea cauze multiple: tonus neuropsihic scăzut (lipsă de dynamism, oboseală), desfășurare lentă a activității psihice;

Viteza exprimării constituie, de cele mai multe ori o caracteristică temporară, dar depinde de gradul de cunoaștere al subiectului discuției…” Cu alte cuvinte, viteza exprimării denotă siguranță și încredere în sine.

Intonația – care trebuie să fie cât mai „bogată în inflexiuni”;

Accentuarea anumitor consoane.

Este suficient ca un membru din public să fie luată ca martor ("Eu sunt convins că doamna blonda în al treilea rând este de acord că …"?) Pentru a câștiga interes. Experienta este necesară deoarece foarte ușor limita poate fi depășită și poate provoca opusul efectului dorit.

Limbajul non-verbal

Din moment ce are mai multe elemente care o compun, limbajul corpului oferă mai multe posibilități de a capta atenția, orice gest șocant, fiecare inflexiune a vocii sau schimbare de ritm intra în preaviz.

Gesturile pot oferi nenumarate moduri de a capta atenția. Un gest simplu care nu este utilizat de obicei într-un discurs pote să atragă atenția. Atunci când se utilizează gesturi pentru a atrage atenția, trebuie să se țină seama de ceea ce se spune în acel moment, nu pentru a crea contradicții. De asemenea, este important să nu se exagereze.

Mimetismul poate fi un element important pentru captarea atenției și menținera lui este importantă, mai ales atunci când publicul este suficient de aproape pentru a observa trăsăturile vorbitorului. O ușoară încruntare sau un zâmbet poate aprinde interesul, deși, de obicei, nu sunt de dorit într-un discurs. Exact cum lipsa de dezirabilitate le face atractive, dar accentul lor poate trezi anxietate și poate declanșa reacții opuse.

Ruperea ritmului oferă oportunități deosebite de a atrage publicul. Fără a interveni, dintr-o dată se subliniază importanța anumitor părți de vorbire. Schimbarea ritmului se face într-un ritm treptat, pentru a evita tulburarea, dar nici nu trebuie să fie făcută în mod foarte lent, deoarece există riscul să nu fie percepută.

Creșterea sau micșorarea volumului este una dintre cele mai simple opțiuni pentru a capta atenția. Fără a cădea în extreme (publicul are nevoie să audă ceea ce se spune, dar nu ar trebui să fie asaltat de strigăte) vorbitorul poate accentua ceea ce este important.

Tonul este, de asemenea, o „armă” bună. Întreruperea discursului cu momente de ton entuziast precedate de momente de tolm calm atrage atenția asupra discursului. Similar se întâmplă cu orice intercalare de tonuri, atenția fiind axată pe diferite tonuri, altele decât cele pe care vorbitorul folosește de obicei.

Momentele de tăcere capteaza atentia într-un mod specific. O ridicare de tot bine calculată are puterea de a ridica o ușoară neliniște în rândul publicului, deoarece dă sentimentul de a pierdere a controlului. Ceea ce este important este faptul că, în aceste momente de tăcere publicul este curios, dorind să știe ce se întâmplă. Este esențial ca pauza să fie nici prea lunga nici prea scurtă, pentru a trezi curiozitatea și sentimentul că ceva se va întâmpla.

Este important de remarcat faptul că strategiile de captarea atenției pot fi utilizate împreună, acestea crescând șansele de realizarea obiectivului. De asemenea, ele sunt folosite doar pentru a sublinia anumite puncte. Folosirea pe scară largă a acestor tehnici este de natură să provoace sentimentul de agresiune.

1.3. Caracteristici ale strategiei de relații publice la actorii politici

Politica este un fenomen cu multiple fațete, care implică o căutare pentru putere și influență. Este, de asemenea, un proces de luare a deciziilor care determină distribuția de bunuri sociale și stabilește legi, drepturi și interdicții. Acest lucru este valabil indiferent dacă deciziile sunt făcută de un dictator arbitrar sau de către un organism reprezentativ de delegați aleși. Pentru o mai bună înțelegere a politicii în societate, este necesar să se înțeleagă comunicare în diversele sale forme.

Politica fără comunicare este ca având sânge fără vene și artere, ea nu se întâmplă oricum și oriunde. Noțiunea lui Aristotel cu privire la comunicare a ramas piatra de temelie a teoriei comunicării. Deși atacată de-a lungul veacurilor, a rămas în definirea comunicării. O caracteristică interesantă a definiției propunse de Aristotel este aceea că realizarea comunicării se face unidirecțional, tocmai pentru că propaganda este adesea descrisă ca fiind comunicare unidirecțională, dar o comunicare eficientă trebuie să includă comunicarea în ambele sensuri, de asemenea. O concepție mai modernă a comunicării provine de la George Gerbner: „Comunicarea este interacțiune socială prin intermediul mesajelor”. O astfel de abordare este suficient largă și include și acțiunea non-verbală și inacțiunea ca mijloc de comunicare a ceva.

Îngustarea domeniului de aplicare al comunicării la general, trebuie să se concentreze în schimb pe comunicare de masă. Conținutul comunicării de masă este considerat a fi standardizat. Un motiv principal pentru aceasta este faptul că accesul în media, și oportunitățile pentru definirea conținutului acesteia, sunt într-o mare măsură, acordate doar unei elite de profesioniști comunicatori.

Jurnaliști, politicieni, producători mass-media. Un canal media va cultiva propriile convenții și practici. Un motiv pentru stabilirea unei culturi distincte de masă , rolul unui canal media este de a transmite informații și, prin urmare, este capabil de a obține audiență loială.

Internetul este din ce în ce mai folosit ca un instrument de guvernare și ca un mijloc de îmbunătățire a legitimității acțiunilor politice. Mai mult decât atât, modul în care guvernele utilizează mass-media offline și mass-media on-line pentru campanii de informare privind schimbările politice, prezintă distincții, deoarece mass-media online ăncurajează participarea publicului și oferă instrumente de gestionare a dezastrelor.

Cu toate acestea, evaluarea efectelor pe care mediul on-line îl are în comunicarea politică, pare fi greu de realizat. Incertitudini similare persistă și în ceea ce privește actorii din mediul corporativ.

În comunicarea strategică din mediul on-line, s-a demonstrat că eforturile de PR sunt un aspect important în managementul comunicării politice. Acesta a fost subliniat faptul că comunicare online are avantaje pentru politicieni, cum ar fi gradul ridicat de control asupra a ceea ce se comunică.

Comunicarea politică se realizează pe trei paliere:

Palierul pragmatic – cu utilizarea tehnicilor de persuasiune, adoptarea unui discurs care stabilește o apropiere între politicieni și public;

Palierul simbolic – utilizarea unui limbaj non-verbal, îmbrăcămintea, atitudinea, aspectul fizic etc.

Palierul structural – utilizarea mijloacelor de comunicare și a rețelelor pentru transmiterea mesajelor politice.

Atunci când se confruntă cu noi informații politice, individul va începe un proces de decodare a mesajului prin comparație cu schemele pre-existente, până când se constată că o schemă se potrivește destul de bine. După ce a găsit o astfel de scheme, au loc transferurile individuale ale cunoștințelor deja existente prin raportare la noile informații.

Acest lucru are cel puțin două implicații pentru comunicatorii din politică, propagandiști și jurnaliști. În primul rând, aceștia trebuie să încearcă să prezinte noi informații politice într-un format și cu o structura deja oarecum familiară pentru public.

În al doilea rând, aceasta va simplifica rațional comunicarea de masă în masă politic. În situația în care comunicatorul nu simplifică informațiile, atunci individul, probabil, nu își va mai aminti nimic și nu va înțelege mesajul transmis. O poveste prea lungă, va distrage publicul, iar discursul politic nu-și va atinge scopul.

Comunicarea politică implică, în egală măsură discurisvitatea – comunicarea construită în baza unui discurs politic, care stabilește o relație între politicieni și public; precum și o perspectivă instituțională, care permit tranmsiterea mesajului politic (candlul media utilizat). Comunicarea politică face subiectul unei forme de utilitate pentru:

Politician, care prin tehnicile de convingere pe care le utilizează își convinge publicul alegător, că este alegerea cea mai potrivită;

Cetățean, care alege în concordanță cu necesitățile sale varianta care i se pare cea mai potrivită.

În argumentarea acestei supoziții, Camelia Beciu afirmă: „Comunicarea politică reproduce valorile democratice în măsura în care este o resursă pentru cetățean, dar și pentru omul politic; în funcție de modul în care se desfășoară, comunicarea politică instituie diferite forme ale spațiului public în societate și permite dezvoltarea unui anumit tip de cultură politică.”

Propaganda este comunicarea sistematică în masă, strategic transmisă de către o organizație de a modela percepții și manipula coștiințele unui anumit public. Scopul său final este de a direcționa comportamentul audienței în obținerea unui răspuns care promovează obiectivele politice ale propagandei organizație.

Nimeni nu poate aduce dovezi concrete cu privire la care dintre politicieni este mai bun dintre toți cei care candidează. Cert este însă, că o bună echipă de specialiști poare realiza o campanie electorală, astfel încât politicianul/ partidul pe care respective echipă îl reprezintă să poată deveni câștigător. Specialiștii în campanii electorale sunt foarte buni speculatori și au capacitatea să se folosească de aspect care trezesc sensibilitatea umană. „Faptul că oamenii sunt mai puțin interesați, în momentele decisive, de analiza la rece a datelor și a fenomenelor, preferand să se ghideze după simțuri și după ceea ce le dictează instinctul de conservare, este un aspect demostrat”.

În propagandă, există invitația la dialog. Propaganda nu tolerează discuția, prin însăși natura sa, exclude contradicțiile și discuțiile. În acest sens diferă de propagandă din retorică. Definiția normativă a retoricii este similară cu cea a lui Aristotel definiție veche de secole, suplimentat cu Jowett & Lui O'Donnell, abordarea contemporană a persuasiunii: retorica este abilitatea de a observa, totul, având în vedere mijloacele de convingere, persuasiunea fiind potențial – și în mod ideal – rezultatul unei comunicări interactive.

În retorica – atunci când este definită ca un proces potențial deliberativ în ambele sensuri – relevant și sincer, argumentarea va juca un rol central. Participanții se pot aștepta că principiile de relevanță și veridicitatea vor fi respectate ( Andersson & Furberg 1973:33 ).

Acest lucru poate fi valabil și pentru cazurile de propagandă Pentru un propagandist, cu toate acestea, alegere instrumentelor pentru a-și influența ținta, este în întregime o chestiune de strategie, propagandistul nu este interesat de un proces interactiv care implică o influență reciprocă iar propaganda este facilitată de canalele media tradiționale (presă scrisă, radio și TV), în timp ce interactivitatea comunicării este facilitată de comunicarea on-line.

Teoria care are scopul de a propaganda separat de alte forme de comunicare tinde să se concentreze pe unul dintre aceste trei criterii: conținutul, tehnica sau asimetria intereselor. „Fenomenul dezumanizării există și el este ingrijorător de răspandit. Insă mult mai ingrijorător este faptul că artizanii manipulării il pot induce și exploata la maximum, prin tehnici specifice, atunci cand interesele lor o cer.”

Comunicare politică este un extrem de bogat, complex, fluid și important sub-domeniu în rândul celor care populează domeniul general de studii în comunicare. De la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, mediul prim de comunicare politică a fost în primul rând de presă scrisă, alături de televiziune, la acestea adăugandu-se internetul care a produs schimbări majore – pentru comunicatori, conținut media, public / cetățeni și pentru instituțiile politice în sine.

Comunicare politică este eminamente un câmp multi-nivel. Cel mai simplu proces de comunicare, se leagă de cultură politică, actorii politici, organizațiile mass-media, inclusiv rolurile jucate de către jurnaliștii politici în cadrul acestora, precum cetățeni.

Comunicarea politică este inevitabil un domeniu normativ, implicat îndeaproape în realizarea (sau incapacitatea de a realiza) colectivă proceselor de auto-determinare a cetățeniei și a democrației. Comunicarea politică on-line este o formă nouă de transmiterea informației, oferind intereactivitate, flexibilitate prin posibilitatea emițătorului de a transmite un mesaj, în afara unei agende junalistice, utilizate în media tradițională.

Participarea politică a fost în mod tradițional considerată un indicator important al cetățeniei democratice : cu drept de vot sau cu deținerea unor cunoștințe vaste, iar dezvoltarea tehnologiei a contribuit la dezvoltarea unr noi funcții ale comunicării politice:

Discursul politic este unul liber, acesta nefiind întrerupt de rivalii politici sau de jurnaliști și având o formă mult mai personalizată și mai aproape de cetățean;

Discursul politic poate fi reluat din sfera printului și a televiziunii și reluat și argumentat în mediul online, mesajul politic fiind mult mai concentrat aici;

Politicianul poate comunica un plan, ca o formă de comunicare zilnică, urmând ca acesta să fie preluat în presa tradițională.

Comunicare prin intermediul new media, oferă posibilitatea guvernanților pentru a-și promova acțiunea politică;

Comunicarea prin intermediul new media permite un schimb de replici între public și politicieni;

Comunicarea prin intermediul new media evidențiază mult mai bine „dimensiunea umană” a politicianului.

Consumerismul politic contemporan trebuie să ia în considerare schimbările în tehnologie, în special modul în care aceste schimbări au influențat participarea politică a tinerilor. În esență, consumerismul politice poate fi examinat în lumea offline și este, de asemenea, interesant de a lega această tendință de a participare în on-line.

Capitolul 2. Metode și instrumente de promovare a personalității politice

2.1 Rolul sondajelor generala în construirea unei strategii de relații publice a omului politice

Cele mai multe campanii politice se bazează și pe integrarea sondajelor de opinie generale. Multe dintre firmele specializate în sondarea populației se specializează doar pe campanii politice. Chiar dacă despre ele se știe că contribuie la descoperirea opiniei populației cu privire la anumiți candidați politici, de fapt ele sunt utilizate cu scop manipulativ.

Pe de o parte, sondajele par esențiale pentru funcționarea unui guvern democratic solid. Unii susțin că sondajele sunt chintesența într-o democrație, deoarece ele trimit un mesaj simbolic care contează pentru oameni. Susținătorii sondajelor sugerează că, într-o democrație, oficialii aleși în mod public nu ar trebui să răspundă doar la "voia" poporului, dar sunt obligați să urmeze exemplul oamenilor și "să le dea ceea ce ei doresc." Sondajele de opinie sunt o modalitate de a afla ce își doresc oamenii.

Nu numai că sondajele furnizează politicieni pe care și-i ,,doresc” cei din popor, ci, după cum observă Asher, sondajele oferă posibilitatea cetățenilor de a învăța despre compatrioții lor și de a risipi miturile și stereotipurile care ar putea induce în eroare.

Pe de altă parte, unii oameni cred că politicienii se bazează prea mult pe sondaje, mai ales sondaje care pot furniza informații înșelătoare sau inexacte. Criticii sondajelor susțin că politicienii adesea orbește urmează sondajele când se creează campanii de relații publice. Alții susțin că au potențialul de sondare a opiniei publice sau că manipulează agenda politică.

Unii au susținut că sondajele diminuează prezența la vot și contribie la nepăsarea publicului alegător. Alții sunt de părere că sondajele face guvernul mai puternic prin acordarea cetățenilor o voce în procesul politic și furnizând informații importante despre politicile din strategia de campanie electorale.

Alții consideră ele împiedică subminarea democrației prin forțarea politicienilor să devină sclavi la opiniile unui public, în general, fără educație, să permită manipularea opiniei publice, și să furnizeze informații false, care are capacitatea de a influența politica și rezultatele electorale.

Multe persoane sunt de părere că rolul unui funcționar ales este de a acționa conform cu voința poporului. Într-o versiune ideală a democrației, dacă cetățenii își doreau reduceri de impozite, politicienii trebuiau să le dea reduceri fiscale. Este important ca politicienii să fie capabili să citească opinia publică cu privire la o varietate de probleme. Dincolo de a da oficialilor aleși un sentiment că publicul alegător îi vrea, sondajele lasă cetățenilor impresia că a fost îndeplinită voința alegătorilor.

Politicienii adesea utilizează sondajele de opinie publică dar sunt de părere că acestea furnizează informații inexacte. Mulți oficiali aleși pretind că pot citi pulsul politic al poporului prin întâlniri cu reprezentanți ai cetățenilor sau prin realizarea de apeluri telefonice.

Cu toate acestea, analiza rezultatelor opiniei publice nu oferă o imagine clară și corectă a opiniei publice. Tipurile de persoane care participa la mitinguri politice sau răspund la sondaje de opinie publică arata destul de diferit comparativ publicul larg, iar aceștia din urmă îi aleg pe politicieni. Este publicul larg care alege politicienii. Prin urmare, cei care au nevoie de sondaje generale de opinie publică sunt politicienii.

Cu siguranță că nu toată lumea crede în modelul delegat al reprezentării. În cadrul acestui model, politicienii urmează sentimentul public, ci acționează în calitate de "administratori" în locul cetățenilor.

Dar dacă publicul dorește reduceri fiscale, dar politicianul știu că reducerile fiscale va pune în pericol securitatea socială, atunci politicianul ar trebui să voteze împotriva reducerilor fiscale. În calitate de "experți" cu privire la politica, politicienii se crede că au o idee mai clară a impactului politicilor; prin urmare, alegătorii le oferă puterea de a lua decizia corectă. Mai multe studii au indicat faptul că politicienii se văd mai mult în calitate de administratori decât ca delegați. Interesant, publicul nu este în mod necesar de acord cu elitele. Un sondaj recent a constatat că 63% din publicul a dorit ca deciziile luate de politicieni să fie luate în funcție de dorința alegătorilor; numai 34% au dorit ca reprezentanți politici să facă ceea ce ei cred ca este cel mai bine.

Cu toate acestea, mulți susțin că politicienii ar trebui să ia în considerare sondajele, deoarece acestea oferă informații cu privire la preferințele cetățenilor, dar este u paradox, deoarece alegătorii se confruntă cu lipsa de cunoștințe despre politică și incapacitatea de a alege ceva corect. Majoritatea alegătorilor sunt incapabili de a gândi ideologic sau de a-și susține opiniile în mod coerente.

De cele mai multe ori, lucrurile sunt similare și în cazul sondajelor, deoarece oamenii răspund întrebările sondajelor chiar dacă nu cunosc răspunsul corect. Problema non-atitudini poate avea un mare impact, deoarece mulți dintre alegători sunt indiferenți, iar alții sunt manipulați de către specialiștii în relații publice.

Politicienii se bazează cu siguranță pe sondaje pentru o varietate de motive, fie că este vorba de a ajuta la formularea strategiei, să decidă în cazul în care sunt probleme, fie de a manipula opinia publică. Dar mulți se tem că sondajele subminează, de fapt democrația.

Chiar dacă sondarea publicului poate fi privită în mod diferit, în sensul că multe persoane consideră că acestea îi ajută pe politicieni să afle părerea publicului, multe persoane consideră că sondajele de opinie sunt incerte din cauza lipsei publicului de cunoștințe cu privire la mai multe probleme. Mai mult, probabil argumentul cel mai comun împotriva utilizării sondajelor este faptul că sondajele sunt greșite; le lipsește valabilitatea externă.

Părerea generală este că rezultatele sondajului nu sunt generalizate. Cu toate acestea, teoria statistică ne permite să obținem o imagine clară cu privire la opțiunile opiniei publice, fără a fi nevoie să se facă sondarea tuturor persoanelor.

Cu toate acestea, mulți oameni rămân sceptici. Sondajele cu siguranță nu sunt întotdeauna corecte. O parte dintre teoriticieni sunt de părere că răspunsurile pot fi ușor manipulate prin întrebarea de formulate într-o anumită ordine. De exemplu, opinia publică este drastic diferită atunci când oamenii sunt întrebați dacă vor alege candidați care sprijină bunăstarea sau asistența săracilor.

Un domeniu în care sondajele sunt criticate dur, este cel politic, deoarece sondajele au scopul de a prezice corect câștigătorul alegerilor. În realitate, au existat sondaje care chiar au prezis cine va fi președinte chiar și în anii 50. Sondajele sunt chiar mai clare în prezent. Din 1952, eroarea medie a fost mai mică de 2%. Ocazional, sondajele nu au prezis corect câștigătorul, dar acest lucru se întâmplă rar.

Preocupările publicului asupra corectitudinii exit poll-uri, probabil sunt ușor de înțeles în lumina evenimentelor recente. De fapt, Wright susține că sondajele sunt benefice într-o democrație, deoarece ele permit cercetătorilor să înțeleagă anumite fenomene, cum ar fi motivul pentru care oamenii au votat și modul în care au făcut-o.

Sondajele oferă, de asemenea candidaților informații importante. Ele permit candidaților să își construiască mesaje de campanie și strategii. Sondajele sunt un fel de feedback oferit politicienilor cu privire la modul în care aceștia sunt percepuți după ce au transmis anumite mesaje în timpul campaniilor.

În timp ce sondajele pot fi corecte, publicul poate primi informații inexacte. Mulți pun la îndoială capacitatea mass-media de a interpreta sondajele. Michael Traugott susține în că jurnaliștii joacă un rol crucial, deoarece acționează ca intermediari între politicieni și alegători, dar ei nu sunt întotdeauna instruiți în vederea interpretării sondajelor. După cum arată Traugott, rezultatele aceluiași sondaj sunt, de multe ori citite în mod diferit de diverse surse media.

Problema este agravată de faptul că publicul de multe ori urmează orbește ceea ce mass-media raportează ca adevăr. Această credință apare adesea deoarece publicul, cum ar fi mass-media, nu este educat pe o distincție între un sondaj bun și unul rău, și nici nu este antrenat în interpretarea rezultatelor sondajului.

După cum notează Traugott, modul în care mass-media prezintă rezultatele sondajelor ar putea avea, de asemenea, un efect asupra comportamentului politic. Pe de o parte, discuția constantă că mass-media poate influența pozitiv anumite decizii politice; pe de altă parte alegătorii se simt bucuroși că decizia lor este cea care influențează rezultatele alegerilor. Prin urmare, sondajele ar putea trezi interesul public vu privire la participarea la vot a cetățenilor.

Potrivit lui Lavrakas și Traugott, sondajele pot angaja cetățenii în procesul politic și să pot modifica rezultatele alegerilor. Mai mult alegătorii vor să știe cine câștigă și cine pierde, iar sondajele furnizează aceste informații. La rândul lor, acestea pot permite cetățenilor să devină mai educați cu privire la anumite alegeri și problemele implicate. Lavrakas și Traugott sunt de părere că sondajele pot veni cu un anumit dezavantaj, dacă strategia de relații publice nu este una corectă.

2.2 Instrumente de promovare a actorilor politici in timpul campaniei electorale

Evoluțiile politice necesită o participare activă și o prezență în toate grupurile societății. Participarea activă cere cetățenilor informați care pot fi digerate de publicul alegător. Mass-media trebuie să furnizeze informațiile necesare într-un responsabil. Specialiștii în relații publice trebuie să analizeze, să pună probleme relevante într-un context, să explice și să comenteze. Pentru a face acest lucru, jurnaliștii sunt primii care trebuie să știe despre șansele și provocările evoluțiilor politice despre noi idei, opinii și decizii importante la nivel guvernamental cât și despre entitățile politice ale țărilor lor.

Comunicare politică modernă și relațiile publice cu caracter politic (PR) sunt instrumentele necesare și discipline care fac ca mass-media și publicul să înțeleagă procesul de luare a deciziilor politice. Prin urmare, comunicarea politică nu poate fi limitată la perioadele de campanie politică și alegeri, dar trebuie să fie practicată zi de zi, chiar și în afara campaniilor electorale.

Cu toate acestea, pentru politicieni nu este întotdeauna ușor să atragă atenția oamenilor la de problemele importante și să găsească sprijin și înțelegere pentru decizii politice dificile. Pe de altă parte, mass-media și jurnaliștii, uneori nu primesc suficiente informații pentru a le comunica și explica cu privire la un actor politic.

Comunicare în masă este unul dintre aliați inevitabile ale partidelor politice. Cele mai multe dintre partide și liderii lor au exploatat instrumentele de comunicare în masă foarte eficient. Chiar, cele mai multe dintre partidele politice și liderii au câștigat locuri în guvern cu ajutorul unor strategii media și a unei comunicări eficiente.

Noile tehnologii media au dat o nouă dimensiune campaniei politice. Multe partide politice și-au creat site-urile proprii, blog-uri și conturi Facebook / Twitter. Specialiștii în relații publice sunt atenți în mod regulat și citesc noul lor conținut media. Conținutul este, de asemenea, actualizat în mod regulat. Unii dintre liderii politici încearcă să răspundă întrebărilor publicului alegător și să mențină o permanentă legătură cu acesta.

Această schimbare de paradigmă a ajutat în mod semnificativ în transmiterea în mod eficient a mesajelor electorale. Partidele politice și liderii se bucură de dezvoltare strategiilor de relații publice ca urmare a dezvoltării mediului online.

O mare parte din mass-media online se bazează pe comunicarea mediată de calculator, care, atunci când este analizată, arată că aceasta poate provoca multe schimbări în modul în care oamenii comunica unul cu altul și pot influența tiparele de comunicare rețelelor sociale.

Prin urmare, atunci când este vorba de a studia despre new media, teoria tehnologică a determinismul trebuie să se concentreze aflarea în ce măsură ce tehnologia de comunicare este o parte fundamentală a societății umane. Conform acestei teorii, comunicarea online formează o relație cauză-efect cu societatea. Evoluțiile tehnice în domeniul tehnologiei și comunicării prin intermediul mass-media schimbă modul de influențare a societății. Ele oferă soluții creează noi nevoi.

Campania este o încercare de a ajunge la un anumit grup țintă, prin proiectarea unei serii de reclame și plasarea lor în diverse medii. În timpul alegerilor, partidele politice prezintă candidați și argumente cu care speră să-i convingă pe oameni să voteze pentru candidații și partidele lor.

Mesajul campaniei este reprezentat de ideile pe care partidul / candidatul dorește să împartă cu alegătorii. Mesajul, de multe ori este format din mai multe puncte de discuție despre probleme de politică. Punctele rezumă ideile principale ale campaniei și se repetă în mod frecvent, în scopul de a crea o impresie de durată asupra alegătorilor. Cele mai multe campanii preferă să păstreze mesajul larg, în scopul de a atrage potențiali alegători. Un mesaj care este prea scurt, poate înstrăina alegători. Dacă mesajul este creat cu atenție, acesta va asigura candidatului o victorie la urne. Tehnologiile moderne de informare și comunicare sunt acum un element central al campaniilor politice de relații publice.

Un domeniu cheie al teoriei generale de relații publice în domeniul politic implică transmiterea de mesaje electorale prin intermediul diferitelor canale de comunicare, cum ar fi radioul, televiziunea și presei scrise. În prezent, deosebit de important pentru campaniile de relații publice în domeniul politic sunt campaniile de comunicare online. Acestea implică o serie de elemente, cum ar fi colectarea de fonduri, recrutarea de voluntari, precum și conectarea cu alegătorii. Zona comunicării digitale a devenit rapid o zonă centrală a profesioniștilor focusați pe relații publice în domeniul politic și nu numai.

Spre deosebire de strategiile și tacticile tradiționale, comunicarea prin intermediul rețelelor de socializare și a spațiului online sunt o formă inovativă prin care publicul alegător oferă feedback permanent. Dacă ar fi să punctăm caracteristicile cheie ale campaniilor de relații publice ale actorilor politici, în spațiul online, am evidenția faptul că există elemente personale, interactive și instantanee ale comunicării digitala.

Instrumentelor digitale de comunicare pot varia de la trimiterea de email-uri, comunicarea prin intermediul Facebook-ului, întreținerea unui blog sau transmiterea de mesaje prin intermediul canalului de Youtube în timpul campaniilor politice.

Relațiile publice cu caracter politic sunt cele care au utilizat din plin instrumentele digitale de promovare a actorilor politici. Mediul online facilitează o serie de pași necesari în procesul de promovare a tuturor actorilor politici. Prin intermediul mediului online, alegătorii își pot exprima opinia. Mai mult, alegătorii pot fi mobilizați, lucru care nu putea fi realizat atât de simplu prin intermediul canalelor tradiționale de comunicare.

Social media, de exemplu, au fost folosită cu succes pentru a stimula mișcările sociale offline și chiar să contribuie la schimbarea regimului pentru diferite guverne. Social media a avut un rol major în transmiterea de mesaje ale mișcării intitulate "primăvară arabă" din Orientul Mijlociu, în 2011.

Administrația Obama a folosit emailurile targetate, transmițând mesaje utilizatorilor înregistrați pe blogul personal, în timpul campaniei din 2008, ca un mijloc de a genera presiuni externe asupra Congresului pentru a-i sprijini prioritățile. Oricât de mult ne-ar plăcea să credem că vom vota în baza politicii fiecărui candidat, voturile noi sunt rezultatul campaniei de marketing politic atent direcționate și extrem de optimizate.

De la talk-show-uri, apariții pe pliante și emali-marketing, sunt folosite o varietate de tehnici pentru a influența opinia publică a unui partid politic. Înainte de a ,,vinde un candidat politic” trebuie să se pregătească o strategie de relații publice. În acest demers, cel mai important aspect al oricărei campanii politice este transmiterea unui mesaj politic sau discursul politic, care are la bază narațiunea.

Narațiunea este povestea din spatele unui candidat – istoria sa, convingerile, personalitatea și toate trăsăturile și caracteristicile care îl fac valoros și pentru care alegătorii ar trebui să îl voteze. De exemplu, discursul narativ al lui Barack Obama a fost acela al unui om străin de politică, care se va concentra pe o schimbare reală.

Discursul politic este este unul dintre cele mai importante elemente ale unei campanii politice. Discursul politic trebuie să fie credibilă și relevant pentru publicul alegător/ publicul vizat.

Crearea unui discurs politic este o strategie de branding, care spre deosebire de tacticile folosite de companii, cum ar fi Nike și Apple, în loc de un produs sau companie, cel care devine un brand este un partid sau un candidat politic, care trebuie să devină vandabil pentru un anumit segment de alegători.

Social media este una dintre cele mai eficiente platforme pentru creșterea gradului de conștientizare a problemelor politice, încurajând oamenii să voteze și să promoveze candidații politici. Din moment ce social media este utilizată în primul rând de tineri, este o platformă excelentă pentru energizarea alegătorului tânăr, care este în mod tipic neinteresat de politică.

Marketingul politic folosește o varietate de strategii pentru a se conecta cu potențialii alegători folosind social media. Aceste tehnici implică operarea unei pagini independente Facebook. Aceasta este una dintre cele mai eficiente metode de a genera sprijin pentru un anumit candidat cu ajutorul social media. Prin intermediul acesteia se ajunge la mii – sau, în cazul unui partid mare – milioane de potențiali alegători.

Pagina de Facebook contribuie la conectarea cu oameni interesați de campania unui anumit candidat politic, însă aceasta nu permite extinderea bazei cu ușurință. Una dintre cele mai bune metode de a atrage noi suporteri este clipuri video. Utilizatorii Facebook și Twitter pot partaja imagini haioase, videoclipuri interesante și alte tipuri de conținut, care se referă la chestiuni politice fierbinți. Prin distribuirea de videoclipuri și imagini se poate crește gradul de conștientizare al candidatului. Cele mai bune videoclipuri virale au aspect natural și nu sunt nici prea pozitive, nici prea negative în privința obiectului acestora.

Câștigarea alegerilor necesită obținerea mai multe voturi decât cel mai apropiat competitor al candidatului. Există două moduri de a realiza acest lucru: aducerea în atenția publicului a lucrurilor bune pe care candidatul le face și evidențierea lucrurilor rele pe care adversarii politici le fac. Cea mai bine cunoscută formă de campanie negativă este propaganda – anunțurile care vorbesc despre relațiile dubioase ale unui candidat, despre istoria sadiscutabile sau eșecurile politice.

În timp ce o campanie negativă ar putea părea murdară, are o gamă largă de beneficii. Din moment ce campania negativă este orientată spre cei care ar putea să voteze pentru un concurent, aceasta poate influența acești alegători să își schimbe opțiunea și să treacă de partea candidatului promovat.

Campania negativă se realizează sub forma de anunțuri de televiziune, coloane de ziar, dezbateri politice și email marketing. Social media este tot mai mult folosită ca platformă de campanie negativă, cu motive pentru care alegătorii să nu voteze un anumit concurent politic.

Broșurile, pliantele, manifeste și alte formulare scurte de transmitere a unui mesaj sunt toate instrumente excelente pentru a convinge oamenii dintr-o anumită zonă geografică să voteze pentru un anumit candidat politic.

La fel ca toate celelalte forme de marketing politic, email marketingul are nevoie de transmiterea unui mesaj politic cât mai targetat, care să corespundă și să completeze campania de relații publice a actorului politic. Pentru aceasta, specialistul în email marketing politic trebuie să se concentreze pe beneficiile și strategiile de îmbunătățire a comunității, precum și pe avantajele pe care și partidul său politic le poate oferi.

În centrul său, e-mail marketing direct – indiferent dacă este vorba de o campanie politică sau un nou produs – utilizează o serie de date. Cu cât specialistul de marketing online are mai multe informații despre destinatarul mailului, cu atât poate să transmită mesaje mai personalizate și mai eficiente.

Vechile canale de comunicare, cum ar fi televiziunea și radioul atrag publicul larg, ceea ce face din aceste canale instrumente valoroase în orice platformă de marketing politic. În strategia de relații publice, actorii politici trebuie să apară tot mai des și la cât mai multe posturi de televiziune, radio sau în presa scrisă.

2.3. Tipuri de campanii de relații publice în sfera politică

Dacă analizăm literature de specialitate, observăm că relațiile publice reprezintă una dintre cele șase moduri majore de comunicare în cadrul mixului de comunicare. În general, relațiile publice pot fi definite ca managementul relațiilor reciproc influente în cadrul părților interesate. Relațiile cu publicul sunt gestionate prin intermediul comunicării.

Liderii de stat, parlamentari și alți oficiali guvernamentali au adoptat toate strategiile media pentru a influența procesul de guvernare. În general, atunci când vorbim despre campanii de relații publice în domeniul politic, ne referim la un set de strategii și metode menite să creeze cea mai bună imagine posibilă și acțiuni favorabile ale alegătorilor pentru un anumit canddat politic.

În ciuda istoriei sale lungi și proeminente în practica politică de relații publice, nu există multă teorie sau de cercetare în domeniul relațiilor publice cu caracter politic. Dacă dorim să definim relațiile publice în domeniul politic, definița data de Edward Bernays, în anul 1923 este una potrivită – aceasta reflectă foarte bine conținutul propriu-zis al disciplinei.

2.1. Domenii înrudite cu relațiile publice politice.

Relații publice politice este procesul de management prin care o organizație sau actor politic, printr-o comunicare și acțiune intenționată, urmărește să influențeze și să stabilească, să construiască și să mențină relații benefice și o reputație cu publicurile sale cheie pentru a contribui la susținerea misiunii sale și pentru a atinge obiectivele sale. Definiția reflecta înțelegerea largă a relațiilor publice actuale; care cuprind teoria și cercetarea; fără elemente normative ale contextului politic.

În sensul definiției, Strömbäck și Kiousis, identifică trei tipuri de organizații relevante în contextul PR-ui politic:

1) Partidele politice ca actori majori ai procesului de comunicare și de elaborare a politicilor în cele mai multe democrații ale lumi;

2) Organizațiile colaterale legate de părți, cu propriile lor agende politice încearcă să influențeze procesul politic, cum ar fi think-tank-uri, comitete de acțiune politică, ONG-urile șigrupuri de interese etc .;

3) Guvernele și agențiile din sectorul public.

Relații publice politice se confruntă cu mai multe definiții problematice, deoarece acestea sunt adesea reduse doar la relațiile mass-media sau la managementul știri. Uneori, ele sunt pur și simplu interschimbate cu afacerile publice sau cu lobby-ul.

Atât de managementul de știri, cât și relațiile cu presa sunt părți constitutive ale relațiilor publice politice, relații publice cu toate acestea politice sunt mai largi decât doar strategiile și tacticile pentru influențarea mass-media. De asemenea, uneori, conceptul este înțeles greșit și se amestecă cu propaganda.

În practică, activitățile de relații publice includ activități și programe sponsorizate de companie concepute pentru a crea o interacțiune de zi cu zi sau specială, legate de un brand destinat pe plan intern pentru angajați, cât și pe plan extern pentru consumatori, alte companii, guverne și mass-media. Acestea implică evenimente, sponsorizări, știri, discursuri, activități de servicii publice și transmiterea de știri prin intermediul mass-media.

Distincție de bază în activitățile de relații publice este percepută atunci când vorbește despre:

1) relații publice interne – îndreptate către membrii organizației – se comunică

decizii ale conducerii sau se mobilizează membrii;

2) Relații publice externe – dinspre organizații spre public sau segmente speciale

segmente care sunt importante pentru organizație.

În ambele cazuri, publicul vizat poate fi atins printr-o comunicare directă (vorbire, întâlniri, broșuri tipărite, pliante, afișe etc.) sau prin comunicare indirectă folosind diferitele tipuri de mass-media. Potrivit lui Brian McNair, activitățile de PR politic ar putea fi împărțite în patru categorii:

1) Managementul mass-media – un set de metode și practici utilizate de către politicieni cu scopul de a obține control și să manipuleze prin intermediul mass-media, în conformitate cu propriile lor eforturi politice. Printre aceste strategii fac parte, de exemplu, crearea de evenimente atractive pentru mass-media.

2) Managementul imaginii – acest domeniu de PR politic este axat pe imaginea politicianului și partidului și pe modalități cum să formeze și să le schimbe. Aceste activități vizează stabilirea de credibilitate și încredere, care poate garanta un sprijin pe termen lung.

3) Comunicarea internă – concentrându-se pe o comunicare internă eficientă, partidul sau orice organizație este în măsură să rămână unit, productiv și concentrat.

4) Managementul informațiilor – acesta se ocupă nu numai cu relațiile mass-media, dar, de asemenea, cu (ne) difuzarea de informații cruciale sau confidențiale, care ar putea afecta încrederea alegătorilor în candidați.

5) Afacerile publice – îndreptate spre factorii de decizie politică și administrativă, cu scopul de a influența condițiile legale și administrative ale muncii unei organizații în modul cel mai favorabil.

6) Comunicarea internațională – relații publice nu ar putea să aibă loc numai într-un singur stat, ci de asemenea, între mai multe state și națiuni, urmărind și realizarea obiectivelor de afaceri externe.

Capitolul 3. Studiu de caz: Campania de relații publice a lui Donald Trump

3.1. Justificarea studiului

În data de 8 noiembrie, Statele Unite ale Americii și-au votat cel de al 45 -lea președinte. În cele din urmă alegerile din SUA, așa cum a fost întotdeauna cazul, a ajuns la o alegere binară – dar alegerea de data aceasta nu a fost între doi candidați necunoscuți. În timp ce candidații au reprezentat status quo-ul al partidelor Democrat și Republican, fiecare candidat a oferit o dimensiune unică a campaniei.

Hillary Clinton a avut potențialul de a fi prima femeie președinte a SUA, o piatră de hotar la fel de semnifcativă ca primul președinte de culoare. Acesta putea fi, de asemenea, prima fostă Doamnă care ajunge președinte, creând astfel o formă unică a unei dinastii politice. Proeminența și experiența ei ei semnificativă o calificau ca potențială câștigătoare a cursei pentru Casa Albă, dar ea a fost, de asemenea, o figură înconjurată de scandaluri și lipsită de popularitate.

Donald Trump s-a prezentat ca outsider politic. Om de afaceri, magnat imobiliar și gazdă a unei emisiuni de televiziune, conform CV-ului său, el nu avea nicio experiență cu privire la orice formă de funcție politică. Trump a fost vocea, brută a oamenilor, sau cel puțin partea care a simțit la fel ca și cei din afara societății, culturii și politicii americane moderne.

A fost o campanie electorală, care a uimit, zăpăcit, oripilat și polarizat în egală măsură, atât populația din SUA, cât și din întreaga lume. Dincolo de americanii care s-au aruncat fără echivoc în spatele unui candidat, alegerea a fost văzută ca dificilă.

Din cei 130 de milioane de americani care au votat, 47,8% au susținut-o pe Hillary Clinton, iar 47,3% l-au sprijinit pe Donald Trump. Dar această victorie mică a votului popular înseamnă puțin, în sistemul american. Voturile colegiilor electorale contează, și Trump a câștigat 306, față de 232 Clinton, cu 36 peste prag. Cu cât mai mari sunt statele, cu atât mai mare este numărul de electori, iar cei mai mulți dintre aceștia sunt cei care au determinat câștigătorul. Trump poate a câștigat doar 68236 mai multe voturi decât Clinton din cele 6 milioane de voturi exprimate în Pennsylvania, dar, asta a însemnat că a câștigat toate cele 20 de voturi ale colegiului electoral, ceea ce a anulat faptul că ea a câștigat cu 3 milioane de voturi mai mult în California, în ciuda faptului că a obținut toate cele 55 de colegii electorale. Retorica polarizatoare a campaniei sale, cuplată cu nepotrivire între voturile reale și colegiile electorale și etanșeitatea cursei, au dus la proteste de stradă și semnale puternice de diviziune par a apărea în viitor.

Cu toate că urmează, fără îndoială, un mandat prezidențial plin de evenimente, în această lucrare vom a privi înapoi la cursa electorală din 2016. Scopul acestei lucrări este de a capta gânduri imediate, refecții și perspective de cercetare ale oamenilor de știință din mass-media și politică, din SUA și din întreaga lume.

În acest fel contribui la înțelegerea publică a cursei electorale în timp ce acesta este încă proaspătă în memorie. Este interesat în ce moduri, diferitele forme de mass-media, jurnalism și comunicare politică au contribuit la implicarea oamenilor în procesul democratic din timpul alegerilor și în mod esențial, de relația dintre mass-media, cetățeni și politicieni. Contribuțiile aduc, de asemenea, o gamă bogată de clasificare a influențelor, de la științe politice la cultură populară, studii de jurnalism și publicitate. Sper ca această lucrare să însemne o angajarea a unei lecturi plăcute.

Analizelele timpurii au descoperit aspecte ale alegerilor, care au apărut pentru prima dată în istoria SUA. Au fost făcute analize ale tacticilor de campanie ale candidaților, retoricii, publicității, limbajului corpului și sprijinului celebrităților. Diferențele politice, asemănările și abținerile sunt evaluate. Deși nu este un domeniu politic în sine, diversitatea și diviziunea socială a devenit o temă cheie a alegerilor, prin urmare, trebuie înțeles modul în care alegerile au subliniat diviziunile din societatea americană. Rolul mass-mediei mainstream este explorat și analizat, iar acoperirea alegerilor în alte tări este evaluată. Media digitală este considerată suficient de importantă pentru a avea o secțiune unică, având în vedere că funcționează ca un spațiu atât de campanie a candidatului, cât și pentru comentariile cetățenilor.

Cultura populară a jucat, de asemenea, un rol-cheie, atât în modelarea percepțiilor a ceea ce ar trebui să fie un președinte precum și în dezvoltarea personalității candidaților. Sectiunea finală analizează implicațiile rezultatului alegerilor pentru SUA și politicile globale și ceea ce se poate deduce cu privire la starea democrației în SUA.

3.2.Campania de relații publice a alegerilor din Statele Unite ale Americii, anul 2016 în social media

Social media devine rapid principalul mod prin care mulți oameni consumă știri zilnic. Capacitatea sa de a împrăștia știri instantaneu, de a desfășura dezbateri și de a ajunge la publicul din întreaga lume, a ajuns în prim-planul modului de raportare a știrilor moderne. Acest lucru este valabil, în special în cazul alegerilor prezidențiale din SUA. Un studiu realizat în America a constatat că 44% dintre adulții din SUA au declarant că s-au informat despre alegerile prezidențiale din 2016 din social media, mai mult decât din ziarele locale și naționale.

Acest lucru sugerează că Twitter, Facebook și Instagram, printre altele, au devenit un obiectiv cheie în cursa pentru putere a mai multor figuri publice și politicieni. Cu toate acestea, pentru toate posibilitățile uimitoare pe care social media le oferă, aceasta poate fi o cursă cu obstacole. Timpul meme-urilor pe internet, YouTube-ului și Gif-urilor a creat un peisaj politic unde chiar și cea mai mică greșeală poate fi preluată, transformată într-o capodoperă satirică și distribuită în întreaga lume, în câteva secunde. Unii chiar au spus faptul că desenele animate politice sunt moarte și că meme-ul este încoronat noul rege.

Toate acestea înseamnă că generația social media cere perfecțiune. Capacitatea sa de a stopa o campanie politică este mult mai puternică, decât capacitatea sa de a susține una. Aceasta înseamnă că nu este loc pentru nicio eroare. Unii ar putea argumenta că din acest motiv, este utilă evitarea mediului online, dar vremurile recente ne-au arătat, că o figură publică, dacă nu este pe social media, într-un anumit fel, este ca și cum nu ar exista.

Nu putem nici nega faptul că social media joacă un rol foarte important în politică și dezbaterile politice, ca rezultat direct al celor de mai sus. Jurnaliștii, reporterii de știri și politicienii toți au o prezență importantă pe aceste canale de social media (în special Twitter), care pentru unii au devenit singura lor sursă de știri. Și, ca atare, trebuie să fie luate în serios.

Deci, cum se traduce acest lucru în influență și de ce contează? Iată câteva date importante pentru a ne explica acest lucru:

• 10.3 milioane – Numărul de mesaje postate despre prima dezbatere prezidențială din luna septembrie (CNN);

• mai multe milioane – numărul de vizualizări pe Facebook și YouTube prin diverse canale live;

• 12.7 milioane de umăritori ai lui Donald Trump pe Twitter;

• 11milioane de like-uri pentru Donald Trump pe Facebook;

• 10 milioane urmăritori pe Twitter ai lui Hillary Clinton;

• 7.5 milioane de like-uri pentru Hillary Clinton pe Facebook.

Aceste statistici arată în mod clar că social media contează, publicul potențial este imens și capacitatea sa de a se amesteca în conversație este fără precedent. Dar toate acestea sunt de ajutor sau reprezintă un obstacol?

Social media oferă acestor oameni o platformă pentru a ajunge la o anumită populație, care nu consumă în mod necesar mass-media tradițională. Cu toate acestea, este un mediu selectiv, în care alegi pe cine să urmezi, care te leagă printr-un clic de ce vrei să vezi sau să partajezi. Sunt cifre despre câți oameni au discutat despre această dezbatere, dar cât de mult din conținut este valoros și cât de mult este despre grimasele excesive ale lui Donald Trump. Pentru toate eforturile politicienilor pentru a posta despre probleme serioase, cum ar fi; educația, sănătatea și securitatea o imagine caraghioasă ca a lui Donald Trump, are întotdeauna potențialul de a le pune în umbră.

Pentru a pune acest lucru în context, Hillary a postat tweet-uri regulate despre economie, problemele și educația femeilor care primesc câteva mii de retweet-uri și acțiuni, în medie. Dar un simplu tweet ca răspuns la unul dintre comentariile excentrice ale lui Donald Trump, a primit peste 1 milion de interacțiuni (cel mai mare succes al unui post pentru oricare dintre candidații la președinție din 2016). Este un pic îngrijorător, atunci când se analizează președintele Statelor Unite ale Americii, care este potențial cel mai puternic om din lume, că remarcile sarcastice și replicile ironice, au un succes mai mare decât promisiuni politice.

Cum s-a văzut, alegerile prezidențiale din 2016 au provocat valuri seismice în întreaga social media, oamenii o folosesc pentru informații, pentru a obține cunoștințe despre candidați, politicile acestora și alegeri. Ei urmează candidații în mediul online, redistribuie activitatea lor și își bat joc de orice greșeală pe care aceștia o fac, iar acesta e doar unul dintre modurile în care social media a influențat aceste alegeri.

O dezvoltare fascinantă, în special în cursa prezindențială, este capacitatea altor figuri celebre de a folosi statutul de star pentru a influența alegătorii prin intermediul canalelor de social media. De exemplu; un scurt video cu Robert De Niro, ce-l apostrofa pe Donald Trump a fost urmărit de aproape 9 milioane de ori pe Facebook. Un alt utilizator social media foarte proeminent în timpul alegerilor din 2016 a fost Katy Perry, care nu s-a dat în lături din a o sprijini pe Hillary Clinton. Perry are peste 93 milione de urmăritori pe Twitter și 57.5 milioane pe Instagram, iar potențialul ei de influență este imens. Ultima ei filmare în sprijinul lui Hillary a fost urmărit de 2,4 milioane de ori, plăcută de 400.000 de oameni și a primit peste 10.000 de comentarii, fiind doar unul dintre multele exemple de sprijin.

Cursa pentru a vedea cine ocupă scaunul fierbinte de președinte în SUA s-a terminat pe 8 noiembrie și social media a avut un rol imens de jucat în acel moment. Cât de mult a avut un rol pozitiv, rămâne de văzut pe viitor, dar de asemenea fiecare poate judeca.

3.3. Chestiunea obiectivității în alegerile prezidențiale din 2016

În 1896, în timpul perioada de glorie a ziarelor senzaționale, încăpățânatul proprietar al New York Times, Adolf Ochs, a declarat cu îndrăzneală că ziarul va raporta știri „imparțial, fără teamă sau favoruri”, o declarație care va deschide drumul spre normele de neutralitate și obiectivitate care vor marca ziarele americane din secolul al 20-lea. Aceste normele au devenit valori profesionale, supraveghind pretențiile jurnaliștilor pentru autoritate. Obiectivitatea jurnalistică a fost mult timp supusă criticii academice, fie pentru că, pur și simplu respinge subiectivitatea umană sau pentru dezarmarea jurnaliștilor, pentru a nu fi în măsură să ia poziție de apărare a unei mize.

Cu toate acestea, la 120 de ani de la declarația lui Ochs, problema obiectivități a fost adusă în ochii publicului de către cronicarul NYT Jim Rutenberg. Cronica lui de pe prima pagină din 9 august 2016 a făcut valuri în cercurile jurnalistice prin întrebarea, dacă candidatul republican Donald Trump merita să fie tratat în mod neutru: „Dacă sunteți ziarist și crezi că Donald J. Trump este un demagog ce se joacă cu tendințele rasiste și naționaliste ale națiunii, fapt care bucură până și pe dictatorii anti-americani și ar fi periculos să aibă controlul codurilor nucleare ale Statele Unite ale Americii, cum naiba ar trebui să-l susțineți?

Chestiunea expune dilema jurnaliștilor blocați într-un sistem care se mândrște cu neutralitatea. Trump a fost poziționat ca extraordinar și, prin urmare, demn de o acoperire extraordinară. Jurnalistul Jorge Ramos a susținut acest punct pe site-ul ziarului NYT: „Doar oferind ambele puncte de vedere, nu este suficient în actuala campanie prezidențială. În cazul în care un candidat face remarci rasiste și sexiste, nu ne putem ascunde după principiul neutralității. Aceasta este o falsă echidistanță”.

Între timp, Huffington Post a avut o poziție potrivnică timpurie, dând știri despre Trump, în secțiunea de divertisment până la aparitia sa ca nominalizat al Partidului Republican, fapt care l-au forțat să îl introducă înapoi în paginile de știri. Cu toate acestea, site-ul a continuat să îl trateze pe Trump ca o amenințare neobișnuită prin adăugarea notei următoare la toate știrile despre Trump: „Donald Trump incită în mod regulat la violență politică și este un mincinos în serie, xenofob agresiv, rasist și misogin care are a promis în repetate rânduri să interzică tuturor musulmanilor – 1,6 miliarde de membrii ai unei întregi religii – să intre în SUA ”.

Ca o ancoră care îl ținea pe loc pe Trump, această afirmație s-a străduit să stârnească disprețul și tratamentul nedemn din partea cititorilor.

O modalitate de a găsi sensul acestei note pentru obiectivitate, este prin modelul lui Daniel Hallin, din cartea sa „The Uncensored War”. Pentru Hallin, jurnaliștii sortează evenimentele în trei categorii, sau sfere ancorate la un capăt de consens, în care obiectivitatea nu este necesară din cauza credințelor comune, și la celălalt capăt, de sfera devianței în care obiectivitatea este înlocuită de silă.

În mod obișnuit, concursuri politice se încadrează între aceste sfere, în ceea ce Hallin o numește sfera controverselor legitime. Când au loc dezacorduri între candidati, jurnaliștii trebuie să stea deoparte și să lase staful lor de campanie să argumenteze, fără intervenția jurnaliștilor partizani.

Acest lucru se pootrivește cu modele raționale din democrație, care plasează mass-media ca legătură între sraff-urile de campanie și masa publicului. Presa este acolo pentru a furniza informații, știri segmentelor de public care votează, pentru a-i face să se hotărască. De asemenea, acest fapt conferă mass-mediei putere culturală și politică extraordinară, prin controlul decalajului dintre normalitate și comportament deviant.

Trump a atins un resort care a amenințat felul cum gândesc jurnaliștii despre legitimitatea lor. Și nu numai pozițiile li acțiunile sale controversate au declanșat căutarea legitimității în rândul jurnaliștilor.

Mai mult, nesocotirea regulilor nescrise ale comunicării politice cuplată cu o înclinație pentru perfidie, indiferent de informații compensatorii, l-au pus în contradicție cu acest sistem. Rutenberg și alții au luat acest lucru ca pe un afront, și au sugerat ca Trump să fie aruncat în sfera deviației, fapt care este nelegitim.

Dar pentru a plasa candidatul unei părți majore în sfera deviației necesită un argument solid și angajament față de crearea unui precedent. Ea cere jurnaliștilor să se rupă de modurile de gândire înrădăcinate și de a acționa la fel, chiar și în fața fărădelegilor lui Trump.

Aceste probleme au devenit tot mai presante acum că președintele Trump a fost ales. Surpriza electorală sfidează înțelepciunea convențională a votării și prevestește o președinție la fel de neortodoxă ca și rezultatul alegerilor.

Dar jurnalismul nu răspunde bine la neortodoxie; este foarte rigid și ortodox, condus de modele care fac posibilă redarea nesfârșită a știrilor. Următorii patru ani vor testa modul în care jurnaliștii își vor actualiza angajamentele normative, și dacă acest președinte este tratat ca și alți președinți, sau dacă acesta va ocupa un spațiu nou în critica jurnalistică. Oricare dintre aceste poziții este riscantă și va înstrăina o parte a populației, într-un moment în care economia industriei de știri este deja marcată. Dar alegerea trebuie să fie făcută.

Având în vedere rezultatele alegerilor din 2016, mass-media mainstream din America și din întreaga lume a demonstrat incapacitatea ei, de a face față provocării unui președinte Trump în afara paradigmelor convenționale, din lipsă de obiectivitate jurnalistică, echilibru și corectitudine. Sau, mai degrabă, de a face față, fără să normalizeze cel mai vizibil rasism, misoginism și extremism văzut vreodată într-un candidat serios pentru Casa Albă.

În timpul protestelor de stradă izbucnite în Portland, Oregon, în zilele de după alegeri, de exemplu, BBC World a remarcat definirea de către poliție a evenimentelor drept „revoltă” de răspuns la „unele remarci rasiste” făcute de către Trump în timpul campaniei sale.

Un om ale cărui comentarii au fost denunțate chiar de către șeful său de partid, Paul Ryan, ca „tipic rasiste”, și ale căror referințe de tipul „o femeie urâtă”, „miss godpodina” și alți termeni de misoginism, ce au oripilat milioane de oameni din SUA, de pe întreg spectrul politic, este acum președinte.

La BBC, de acum înainte, critica chiar și a celor mai bizare și ofensatoare remarci, judecate după standardele din ultimele decenii, ar fi grav atenuată, dacă nu chiar exclusă. Dintr-o dată, ținându-se cont de aria de acoperire a campaniei rasistă și plină de ură a lui Trump, ascensiunea lui la Casa Albă a legitimat aceste puncte de vedere, iar procesul de normalizare a lor a început.

Mass-media „de calitate” au urmat, în general, această abordare a victoriei lui Trump, având o nouă abordare, a ceea ce înainte de ziua alegerilor a fost raportat în general, ca declarații și politici ofensive absurde. Fără prea multe opoziție, șeful Ku Klux Klan, David Duke a devenit un comentator expert pe CNN sau MSNBC (sau cel puțin pe Fox News).

În titluri de presă ale trusturilor de presă din întreaga lume, care au avut, în orice caz, predictibilitatea de a fi ambivalente, dacă nu chiar l-au susținut fără echivoc pe Trump, comentatorii și analiștii și-au construit legitimitatea în jurul politicilor cum ar fi protecționismul din SUA, slăbirea NATO, apropierea de Putin și așa mai departe.

Acest drum spre normalizare a fost până în prezent inacceptabil. Prilejuit de înzestrarea în mod democratic a lui Trump cu puterea politică din 8 noiembrie, este desigur, foarte similară cu ascensiunea lui Hitler și a naziștilor în Germania anilor 1930. Ascensiunea lui Hitler, că tot ce a venit vorba de ea, a fost un produs al alegerilor libere făcute la urnele de vot, precum și de acoperirea din mass-media liberă, care s-a mutat spre extrema dreaptă, odată cu partidul de guvernământ. Atunci, ca și acum, un populist demagogic a exploatat percepțiile despre victimizare și „anti-elitism”, care vizau minoritățile etnice ca inamic. Nimeni nu forțat poporul german spre socialismul național, sau mass-media timpului și nici pe mai multe trusturi mass-media occidentale, cum ar fi Daily Mail din Anglia, care a scris în favoarea lui.

După 8 noiembrie mass-media mainstream a demonstrat incapacitatea ei de a se lupta cu enormitatea a ceea ce se întâmplă în politica din vest și de la nivel mondial, politică care se află în afara obiectivității convenționale. Acesteia îi rămâne să alunece în „fascismul” care va deveni pur și simplu o altă știre în căutarea echilibrului, tendință legitimată prin faptul că aceasta este ceea ce democrația a livrat. Nu contează că, în 1930 același obediență a condus la Holocaust.

Această tendință nu este vina mass-mediei mainstream, nici a jurnaliștilor ei, care pur și simplu aplică codurile profesionale și practicile cu care au fost învățați. Pentru cei din mass-media care doresc să oprească „dictatura” legitimată democratic în următorii patru ani – desigur, procese similare sunt acum în desfășurare în Europa, și în alte părți – este timpul să-și reconsidere răspunsul adecvat al jurnalismului „obiectiv”,neadaptându-l la politica extremă a subiectivității.

La 23 octombrie, cu două săptămâni înainte de alegerile din SUA, un ziar din Florida a cerut scuze cititorilor săi pentru că a redat prea multe știri, în care a fost critic la adresa lui Donald Trump. S-a întâmplat în ziarul Daily Commercial, cu sediul în Leesburg, Florida, o zonă conservatoare în care locuiesc o mulțime de pensionari.

Editorii au publicat o scrisoare deschisă cititorilor în care au spus: Aceasta nu este o aprobare a lui Trump, un candidat ale cărui discursuri agresive și pozne copilărești sunt responsabile pentru procentele considerabil mai mici din sondaje. Mai degrabă, este o recunoaștere a faptului că tu, alegătorul, meriți mai mult decât noi, mass-media ți-am oferit. Meriți o abordare mai echilibrată.

Raportarea știrilor care să deservească cititorii este unul din principiile jurnalismului, piatra de temelie pentru practica gazetărească. Dar protejarea împotriva criticilor nu este deloc unul dintre principii. Ea are legitimitate mult mai puțin, mai ales atunci când critica în sine are legitimitate subțire. Actorii politici au încercat să infuențeze judecata vorbind despre prejudecată, indiferent dacă apelul este justificat sau nu.

Descrierea preferată, „protejaării împotriva criticilor” vine de la un fost reporter de la Washington Post, Paul Taylor, în cartea sa din 1990 cu privire la reflectarea campaniei electorale: „Iată cum fug”: „uneori mă tem că obiceiul meu despre a face judecăți clare, pro sau contra, mă face nepotrivit pentru lumea jurnalismului de zi cu zi. Alteori concluzionez că mă face ideal pentru jurnalism, cu siguranță potrivit rigorilor și convenționalismului jurnalismului „obiectiv” modern. Pentru că pot dispune de dileme mele scriind povestiri direct de la început. Pot căuta jumătatea distanței dintre ce se poate scrie mai bun și ce se poate scrie mai rău despre cineva (sau despre o politică sau o idee) și să pornesc povestea mea din acel loc imparțial.

În căutarea căii de mijloc, probabil ma aflu aproximativ în locul cel mai apropiat de adevăr, mai mult decât dacă aș fi ghidat de orice alt set de valori – partizane, ideologice, psihologice, oricare ar fi acelea… Da, sunt în căutarea adevărului. Dar, de asemenea, caut refugiu. Îmi fac loc printre cele mai dure cereei cu care mă confrunt”.

Asta este ceea ce editorii Daily Commercial nu au reușit să se întrebe. Și acest lucru este ceea ce mișcarea pentru Trump a forțat jurnaliștii de pretutindeni din SUA să realizeze, chiar dacă acest lucru nu a ajuns niciodată în Leesburg, Florida. Mai devreme în campanie, Dean Baquet, editor al New York Times, a declarat că Donald Trump a schimbat jurnalismul. „Am fost fie redactor și editor al L.A.

Times în timpul incidentului „Swift boat”. Ziarele nu au știut cum să-i facă față scandalului. Îmi amintesc de lupta cu reporterul, Jim Rainey, care lucrează în mass-media acum, încercând să-l determin să scrie paragraful care a spus de ce afirmația Swift Boat era falsă … Nu am știut cum să scriem paragraful care să spună „asta este pur și simplu fals … Încă ne luptam cu asta. Cred că Trump a pus sfârșit aceastei lupte”.

Alături de producția de știri, reporteri și editori în presa de masă au fost pentru o lungă perioadă de timp a fost implicat într-o altă fabricație: ne convinge de propria lor nevinovăție, mai ales atunci când vine vorba de alegeri contestate.

Dar, după cum a declarat Dean Baquet: De la Trump a luat sfârșit această luptă." Punctul lui nu este că este dintr-o dată "ok". Pentru jurnaliștii acesta a distrus iluzia de nevinovăție. Oricum ar fi producția de nevinovăție nu a reușit. În această situație suparatoare a fost abordat în cotidianul comercial Leesbur. Nu se poate concluziona în mod clar că prin intermediul, cotidianului au predat dreptul de a vorbi de adevăr atunci când vine vorba de putere.

Aprobare doar două dintre primele 100 de ziare de circulație în Statele Unite, au primit de la republicanul Donald J. Trump, care a șocat țara, devenind al 45-lea președinte al Statelor Unite la 8 noiembrie 2016. Niciodată în istoria politicii din SUA nu a câștigat alegerile un candidat care a primit atât de puține aprobări din partea jurnaliștilor.

Democrata Hilary Clinton a fost aprobat de 57 de ziare în timp ce candidatul libertarian Gary Johnson a fost aprobat de 4, din 3 ziare. Celelalte, fie nu a aprobat ca o chestiune de principiu sau nu au ales nici unul dintre candidați. Comparativ cu anul 2012, când președintele Obama a fost aprobat de 41 din primele 100 de ziare de circulație și republicanul Mitt Romney 35; celelalte 24 de ziare nu l-au aprobat.

Acest lucru poate fi determinat de modul în care cadrele utilizate de ziarele sunt înțelese. Ziarele americane au fost în mod constant interesate de cursa campaniei prezidențiale. Cu toate acestea, într-o întorsătură interesantă de situație, în acest an unele ziare, cum ar fi USA Today, care s-a abținut anterior ca o chestiune de principiu, de la vizarea candidaților la alegerile prezidențiale, a sărit în luptă. De asemenea, unele care niciodată sau aproape niciodată nu au aprobat un democrat a făcut au făcut acest lucru.

Multe mențiuni jurnalistice o caracterizau pe Clinton ca ștearsă, dar acceptabilă, deși mulți, de asemenea, au declarant că aceasta a fost candidatul la președinție cel mai bine pregătit vreodată. Ea a fost încadrată ca având caracterul și temperamentul să fie președinte.

Trump a fost încadrat "periculos" și "unft" din cauza comentariilor personale și a comportamentului care alimentează rasismul. Mai mult, acesta a fost încadrat ca fiind lipsit de respect la adresa femeilor și mult prea temperamental pentru a fi președine. Și așa prezentându-se situația, – în ciuda mențiunilor de ziar, încadrarea candidaților atât de drastic diferit – nu a avut nici o infuență în alegeri.

Potrivit rezultatelor preliminare, Clinton a câștigat de fapt votul de popularitate. Trump a câștigat cele mai multe voturi Colegiul Electoral, care determină cine câștigă președinția. Fiecare stat are un număr de voturi electorale egal cu numărul statului de membri în Camera Reprezentanților (care se bazează pe populația statului) și Senatul SUA (fiecare stat are doi senatori). Candidatul care câștigă cele mai multe voturi într-un stat câștigă voturile electorale ale statului.

O analiză a primelor 100 de ziare de circulație și a rezultatelor votului din Statele Unite sugerează nevoia unor studii suplimentare. Performanța lui Trump, atunci când a aprobat arată că a pierdut 46% la 48%, în Nevada, în ciuda avizului Journal Las Vegas Review, un ziar deținut de unul dintre susținătorii săi cheie bogați.

El a câștigat în Florida cu marja subțire de 49% la 48%, fiind aprobat de Florida Times-Union. În această stare, patru ziare, printre care cel mai mare, care au aprobat-o Clinton și unul – Palm Beach Post – nu a aprobat pe nimeni.

Performanța lui Trump, atunci când nu a aprobat arată că a câștigat unele state cu marje confortabile: Iowa (52% până la 48%), deși cel mai mare ziar al său, Te Des Moines Register, era susținător al lui Clinton; North Carolina (51% la 47%) și Ohio (52% până la 44%), în ciuda faptului că fost repudiat de mai multe ziare, în ambele state care au vizat-o pe Clinton, sau nu au făcut o aprobare.

Performanța lui Trump, atunci când nu a fost susținut, de asemenea, prezintă unele victorii subțiri în state precum: Michigan (48% la 47%) și Wisconsin (48% până la 47%). S-ar putea întreb dacă susținerea fin partea publicației Libertariene News Detroit din Michigan pentru Trump au influențat dezaprobarea față de Clinton.

Trump a castigat Pennsylvania, 49% la 48%. În timp ce Clinton a fost susținută de Philadelphia Inquirer, recompensa ei ar fi fost alegătorii din mediul urban, care o vor sprijini oricum. Nici ea, nici Trump nu au câștigat aprobarea celorlalte patru ziare, dintre care două nu a aprobat și alte două nu a aprobat ca o chestiune de principiu.

Clinton a câștigat Virginia ușor (50% până la 45%) după ce ziarele l-au criticat dur pe Trump, cu toate că nu a aprobat-o în mod direct pe aceasta. Sprijinul pentru aceasta a venit de la Johnson.

Această analiză sugerează că declarațiile oficiale de aprobare pot juca încă un rol important, iar cadrele utilizate și că ar trebui analizate în continuare. Poate că rolul atestărilor s-a schimbat și, prin urmare, elaborarea de mențiuni ar trebui să reflecte această schimbare. Poate ca ei fac deja acest lucru. Tis poate fi o invitație la alte ziare să vină înapoi la afaceri de avizare a prezidențialelor. Așa cum unii editorialiștii spun acum, declarațiile oficiale de aprobare nu ne mai spune cum să votăm, ci mai degrabă ele contribuie la conversație.

3.4. Cum a devenit Trump o figură populară – rolul programelor de divertisment în promovarea personalității politice

În anul 2007, pe o perioadă scurtă, Fox News a difuzat un program satira de jumătate de ora, glumele îl aveau în centur pe un președinte imaginar, Rush Limbaugh. A fost un mesaj care s-a repetat la Fox News, într-un hibrid de știri difuzate, de advocacy conservatoare, și spectacol de divertisment – imaginea fiind un atac la politicienii conservatori.

Aproximativ opt ani mai târziu, când Donald Trump și-a anunțat candidatura, el a abandonat discursul pregătit de consilierii săi pentru a evidenția chiar necesitatea ridicării unui zid între Statele Unite și Mexic. Destul de interesant, a fost o invocare directă a luptei anti-imigrație, care a fost preluată și de Coulter ¡Adios, America !, care au fost publicate două săptămâni mai devreme.

Brăzdar însăși a fost un consilier al lui Trump și un evanghelist al acestuia, promovând-l fără echivoc în în cartea sa În Trump We Trust. Coulter, desigur, nu va fi vice-președinte, dar liniile dintre politica prezidențială, mass-media politică și divertisment au devenit elementele care au conturat personalitatea politică a lui Trump.

Dacă vrem să înțelegem fenomenul unei președinții Trump, atunci, trebuie să-l plasăm în contextul politicii sale și în contextul programelor de divertisment. Oamenii de știință europeni ar putea numi aceste tendințe forme ale mediatizarii.

Cultura, la nivel rândul său, joacă un rol important, deoarece contribuie la logica de organizare, la dorințele instituționale, precum și practicile discursive ale mass-media, care vin să modeleze însăși funcționarea sistemului politic în sine. În altă parte, acest lucru este descries ca "integrare discursivă" – o amestecare profundă de moduri discrete de a vorbi despre diverse aspecte în cadrul programelor de știri, divertisment, comerț și de marketing – au devenit inseparabil strâns legate.

Trump este descris ca fenomen individual, care stă la acest punct fățiș de intersecție. Apariția lui ca o figură politic puternică precede campania 2016. O dată anunțată decizia sa de a candida pentru funcția de președinte la Casa Albă, în 2011 l-a urcat și mai mult în topul figurlor controversate.

Înainte de acest anunț, Trump și-a cultivat mult timp brandul său public. Prin anii 1990, el a fost playboy. În anii Bush, când o ideologie neo-liberală a comerțului corporativ a crescut la ascendență saa la nivel mondial, Trump s-a transformat în mogul. Timp de 11 ani, a jucat la NBC – un popular reality show TV, al producătorului executiv Mark Burnett, omul din spatele show-ului Supraviețuitorului, Alaska, Sarah Palin.

La acest program, Trump și-a cultivat o imagine în clasa de mijloc a americanilor ca un miliardar, care avea bani să obțină tot ce își dorea. Această percepție despre Trump a fost păstrată și în rolul jucat de Trump pe Fox News.

În timp ce mulți ar respinge atitudinea lui Trump, acestuia în mass-media l-a calificat ca fiind potrivit pentru președinția SUA, realitatea este că, într-o epocă a mediatizarii, standardele au fost remodelate radical.

Acel punct este bine înțeles de către consilierul lui Trump, mult timp om politic – Roger Stone, care sugerează că timpul în care Trump a apărut la The Apprentice a fost cel mai benefic pentru campania sa prezidențială.

Acolo, Trump s-a format să apară în fața publicului și să arate că este un adevărat leader. Ce arata el? Arată ca un președinte pentru aceia dintre noi care încă mai doresc să-și imagineze președinția ca fiind marcată de independență de ceea ce arată, la televiziune. Chiar dacă, în mod real alegătorii nu-l văd pe Trump în acest fel. Știrile de televiziune și de divertisment au contribuit la conturarea unui brand puternic al lui Trump.

  Tot televiziunile sunt și cele care sugerează, că într-o epocă a mediatizarii, divertismentul, ca program de televiziune este o cale viabilă de creștere a puterii politice în fața alegătorilor.

De asemenea, acesta subliniază faptul că știrile nu, ca program de televiziune sunt incapabile să furnizeze un effect invers popularității produse de programele de divertisment. Industria de televiziune, care se bazează pe știri, desigur, i-au conferit lui Trump o publicitate ridicată, în valoare de 2 miliarde de dolari în timpul campaniei în urmărirea intereselor lor reciproce.

Promovat de rLes Moonves, șeful de televiziune CBS (cel care a inițiat programul Supraviețuitorul) fenomenul Trump poate să nu fie bun pentru America, dar este al naibii de bun pentru CBS. Trump, în calitate de persoană publică care s-a luptat pentru scaunul prezidențial a avut priză la public și va rămâne în atenția publică, cel puțin patru ani de acum înainte.

3.5 Aspecte relevante ale campaniei prezidențiale americane, din 2016

Campania prezidențială din Statele Unite ale Americii, din 2016 va fi amintită pentru mai multe motive, nu în ultimul rând pentru rezultatul său surprinzător. Una dintre cele mai remarcabile caracteristici ale acestei campanii este cantitatea mare de declarații incorecte ale președintelui, în fapt ales Donald Trump.

De fapt dame, aproximativ 7 din 10 afirmații s-au dovedit a fi (parțial) false. Trump a făcut declarații false cu privire la propriul său trecut, lucruri pe care el le afirmase în trecut, dar, de asemenea, despre tendințele majore din societate. Jurnaliștii au subliniat aceste aspecte, iar după fiecare dezbatere numărul mare de declarații incorecte au evidențiate. Cum se face ca această acoperire a avut nici un efect asupra popularității sale electorale? Ar putea fi tre cauze.

Relativitatea tot mai mare de opinii și emoții în detrimentul faptelor și a cunoștințelor este greu de gestionat. Timp de peste un deceniu, originile și consecințele "politicii libere", de fapt, sunt studiate. Stephen Colbert, fost actor de comedie, a introdus termenul "truthiness" pentru a se referi la lucruri care sunt adevărate, conform convingerilor unei persoane, dar care nu sunt suportate în mod necesar de dovezi concrete.

Termenul a devenit destul de popular în Statele Unite, deoarece refectată climatul anti-intelectual, care a fost în creștere. Factorii de decizie și jurnaliștii care se bazează prea mult pe date și cunoștințele și informarea ies din preocupările oamenilor obișnuiți.

Nu este o surpriză faptul că, în acest climat există spațiu amplu de zvonuri false și teorii ale conspirației înrădăcinate în vederile politice și religioase puternice. Două dintre cele mai cunoscute sunt legate de alegerea lui Barack Obama în 2008.

Convingerea greșită că Obama este un musulman este deosebit de puternică în rândul creștinilor tradiționali, în timp ce mitul că Obama nu este născut în SUA pare popular mai ales în rândul alegătorilor conservatori sinceri.

Ambele povești false sunt legate de faptul că Obama este văzut ca diferit. Ideea că un om negru conduce o țara este pentru mulți greu de acceptat. Ei au o nostalgie pentru o țară familiar cu oamenii de culoare albă. Acest sentiment este atât de puternic încât ei sunt dispuși să creadă când un om promite "să aducă înapoi țara la gloria din trecut".

Treptat, jurnaliștii au început să dezvăluie greșelile de fapt și minciunile lui Trump. Cu toate acestea, această acoperire a avut, probabil, un impact nesemnificativ sa niciun impact, deoarece încrederea cetățenilor americani în mass-media tradițională este extrem de scăzută.

De exemplu, cercetările arată că multe încercări ale jurnaliștilor de a demitiza mituri despre Obama nu au avut nici un efect, ci chiar l-au afectat. Într-un context de acest gen, neîncrederea în mass-media, chiar s-a transformat în ură.

Atunci când Trump a vorbit la mitingurile sale despre jurnaliști ca fiind "cei mai necinstiți", susținătorii lui i-au huiduit pe jurnaliști. Mai mult, furia general a fost întoarsă contra jurnaliștilor. Cei mai mulți dintre alegătorii din Statele Unite ale Americii se bazează pe informațiile de la radio, talk-show-uri conservatoare și povești de pe internet care oferă "adevărul adevărat".

Cartea "Trump a dezvăluit", scrisă de doi jurnaliști de la Washington Post, descrie bine modul în care Donald Trump s-a folosit de ideea de adevăr pentru a avea drept câștig de cauză.

Trump crede că ceea ce el spune este adevărat, sau aproape adevărat, sau ar trebui să fie adevărat. Potrivit lui Trump oamenii doresc pe cineva care are putere și care le va îndeplini idealurile. Chiar dacă mulți dintre alegători sunt conștienți de exagerările lui Trump, acesta este plăcut de mulți dintre alegători, deoarece pare că are putere. Este o contradicție, dar Trump a placut la nebunie , tocmai prin prisma faptului că este o personalitate puternică.

Concluzii

În timp ce determinarea câștigătorului alegerilor prezidențiale contează pentru democrația americană, profesioniștii în relații publice nu au trebuit să aștepte numărarea voturilor, deoarece lecțiile de PR erau deja clare. Acestea au servit și vor servi la viitoare strategii de relații publice.

Dat fiind faptul că atenția globală s-a concentrat asupra alegerilor, resursele dedicate comunicării în timpul campaniei, precum și particularitățile alegerilor în sine, sunt utile profesioniștii din PR și marketing. Dacă ar fi să facem o clasificare a lecțiilor învățate în urma acestei campanii prezidențiale, acestea ar fi.

Dialogul grosolan este și el acceptat, dacă acesta este autentic. Donald Trump, chiar daca a folosit folosit cuvinte peiorative, a apostrofat oameni, ofensat comunități întregi și-a bătut joc de jurnaliști, pare sincer.

Toate aceste aspect au fost extrem de discutate în timpul campaniei, și nu doar de la Donald Trump, dar și de la Hillary Clinton, de la suporterii ambelor tabere, comentatorii de știri și toată lumea interesată de alegeri. Cuvintele aspre și dialogul grosolan, au devenit atât de banale, încât unele nici măcar nu mai bat la ochi. S-au imunizat oamenii sau au devenit indiferenți la un astfel de limbaj? Probabil că nu.

Unii cred ca un astfel de dialog, chiar dacă poate fi vulgar sau nepotrivit, este considerat mai „real și onest. În societate, există tendința de a opri pe cineva atunci când ridică tonul sau minte. Este etichetat ca fiind lipsit de autenticitate și nu se ia în considerare ceea ce spune, deoarece este considerat ca fiind fals. Sau, se crede că are un motiv ulterior sau urmează o agendă. În realitate, cei mai mulți oameni, și cu siguranță politicieni, nu au o agendă.

În lumea afacerilor, încrederea și autenticitatea sunt extrem de importante pentru succes. Angajații, clienții, partenerii de afaceri și publicul au nevoie să creadă că ești cine spui că ești și ei te vor judeca nu numai prin prisma cuvintelor tale, ci și prin acțiunile tale. Acest lucru nu înseamnă că ar trebui să fie aspru de dragul de a părea „real”, cu toate acestea este o capcană atunci când se încearcă să fie diferit, în funcție de oameni. Inevitabil, cineva va vedea prin fațadă. Cel mai bun lucru este autenticitatea. Cei care cred în persoana autentică, aceia o vor urma. Cu toate că multă lume nu îl place, se pare că acest lucru a funcționat pentru Donald Trump.

2. Julian Assange un erou jurnalistic sau doar o marionetă de la Kremlin? Are WikiLeaks ură pe Hillary Clinton sau pur și simplu a servit interesul public prin intermediul postării zilnice de e-mailuri din campania ei?

Într-o zi, toate aceste probleme vor fi soluționate. Deocamdată, profesioniștii din PR și oamenii și organizațiile pe care le servesc ar trebui să revizuiască securitatea canalelor media sociale, telefoanelor mobile, dispozitivelor portabile, serverelor etc. Trebuie considerată o rutină, un obicei. În mare măsură, comunicarea bună în momente de criză este o cale de gestionare a riscului, astfel este nevoie de asigurarea faptului că crizele nu se vor întâmpla. Campania lui Hillary Clinton a avut destule discuții interne cu privire la riscul unui atac asupra serverelor și pagubelor provocate de o scurgere de informații?

În primul rând, trebuie amintită vechea zicală din PR: „Niciodată să nu spui ceva ce nu ai vrea ca mama ta să citească pe prima pagină a ziarelor”. Este uimitor cât de puțin interesantă ar fi afacerea WikiLeaks dacă staful de campanie al lui Clinton nu ar fi fost atât de neglijent în documentarea criticilor și atacurilor negative, în presa electronică. Ce pot profesioniștii din PR, oamenii și organizațiile care le deservesc, să învețe de la acsta? Să se asigure că comunicațiile interne și externe, cu rare excepții, poate trece testul primei pagini a ziarelor.

Profesioniștii în relații publice și organizațiile pe care le servesc, nu trebuie să așteptete. Trebuie să ia măsuri acum. Sau altfel staful viitoarelor campanii va trebui să învățe mai multe despre Julian Assange, sau cineva ca el.

3. Social media este bună, dar, uneori, este o reflectare vagă a adevărului

Indiferent dacă este folosită ca o forță obligatorie, pentru a conecta alegătorii, sau ca armă pentru candidații de pe scena politică, social media a jucat un rol extraordinar în aceste alegeri, în special în grupurile de vârstă mai tânără.

Și cum o mare parte din dialogul politic din cadrul alegerilor a apărut pe social media, trebuie să ne întrebăm: este acesta noua normă? Este valid de judecat un candidat numai prin prezența sa pe social media? Social media va lua în cele din urmă locul mass-mediei tradiționale în ceea ce privește, protejarea de protejarea cetățenilor de abuzuri (a patra putere în stat)?

Social media oferă utilizatorilor posibilitatea unică de a deveni un editor de conținut, fapt care poate avea consecințe atât pozitive, cât și negative asupra unei campanii politice. Pe latura pozitivă, canalele de social media dau candidaților un nou mod de a se angaja cu alegătorii într-un cadru personalizat, care este benefic pentru conversație. În plus, aceste platforme permit publicului să își împărtășească opiniile cu alții, și să se ralieze unei cauze, crearea unui sentiment de incluziune, și chiar și a unui sentiment sporit de patriotism. Un studiu efectuat înainte de alegerile din 2012 a concluzionat că social media poate avea un impact pozitiv asupra participării la vot.

Cu toate acestea, există mai multe consecințe negative în campaniile electoral ultra-conectate, precum, iar o analiză recentă spune că social sociale poate expune de multe ori opinii sau prejudecăți politice nepotrivite. Utilizatorii mediului online tind să creadă că mesajele servite pe canalele lor din social media sunt o reprezentare clară a ceea ce circulă în toată lumea digitală, când în realitate, conținutul pe care îl primesc este produs de activitatea lor anterioară.

Cu alte cuvinte, doar pentru că eu cred că văd mai multe mesaje în sprijinul candidatului meu, la derularea prin newsfeed-ul meu de Facebook, nu înseamnă neapărat că el sau ea este primul în sondaje, dar acest tip de activitate ar putea afecta, de fapt, decizia mea ca alegător. Și, opiniile etalate pe aceste platforme pot influența adesea, pe cei care vor să fie imparțiali în timpul unor alegeri, cum ar fi personalități din social media.

4. Nu contează pentru alegători doar faptele

Americanii nu acceptă puncte de vedere politice opuse, chiar și atunci când se confruntă cu dovezi concrete ce dovedesc contrariul. Acest fenomen nu a început cu aceste alegeri.

De la mijlocul anilor 1980, numeroase studii au arătat modul în care încercările de a respinge informații false au efecte inverse și determină oamenii să-și păstreze percepțiile greșite lor, într-un mod chiar mai puternic.

Christopher Graves, președintele global al Ogilvy Public Relations, a revizuit o cercetare din februarie 2015 pentru un articol în Harvard Business Review. Graves a observat că există tendința de a crede știrile care validează viziunea globală a cititorului și de a respinge știrile care sunt împotriva ei. Încercarea de a-i convinge pe alții de modul greșit în care văd lucrurile, îi face de fapt, să fie și mai virulenți, chiar dacă dovezile sunt evident contrarii. Oamenii își amintesc faptul că sunt contraziși și uită că susțin un neadevăr.

Deci, cum poate fi schimbată gândirea cuiva? Câteva descoperiri ale profesorului Stephan Lewandowsky în cartea „The Debunking Mith Handbook” pot fi un răspuns. Demitizarea unui mit nu este de ajuns. Se lasă un vid narativ, deci trebuie creață o narațiune alternativă, credibilă. Această cercetare scoate în evidență provocările cu care profesioniștii din relații publice se confruntă pentru a schimba prejudecăți.

Cu toate acestea, oferă, de asemenea, speranța că cheia pentru influențarea opiniei publice se află într-una dintre credințele noastre de bază, în valoarea unei știri autentice, fluent împărtășită și verificată în mod continuu pentru a asigura informarea publicului.

5. Jurnalismul evoluează în vederea atingerii perfecțiunii

Grație alegerilor prezidențiale din 2016, obiectivitatea anumitor sectoare din jurnalism a fost pusă sub semnul întrebării și nu vor mai fi privite niciodată la fel.

Analiștii și cercetările sunt de acord: anumite canale de știri cern într-un fel sau altul, spectrul politic. Asta nu e nimic nou, dar aceasta este prima campanie electorală în care candidații la președinție și-au ales canalele mass-media. Candidatul la presedinție republican, Donald Trump, a acuzat în mod repetat mass-media că ar fi necinstită.

Dezbaterea a fost alimentată de un raport recent al Centrului de Integritate Publică, care a constatat că 480 de jurnaliști și angajații ai organizațiilor majore de știri au adus contribuții politice acestui ciclu electoral, cele mai multe dintre ele pentru campania lui Hillary Clinton. Simplul fapt că aceste practici sunt discutate de către oamenii obișnuiți în timpul ciclului electoral din 2016 indică faptul că cetățenii și-au format un ochi mai critic pentru părtinirea în mass-media, ceea ce poate fi un lucru bun.

Aceste alegeri au arătat că jurnalismul este o practică în continuă evoluție. Obiectivitatea este și va fi întotdeauna țelul suprem pe care toți jurnaliștii buni îl caută. Obiectivitatea este, de asemenea, ceva pentru care consumatorii depun eforturi și pentru care jurnaliștii luptă, existând posibilitatea de a fi câștigat noi adepți după aceste alegeri.

Aceasta a fost o lecție importantă pentru profesioniștii din PR sau pentru oricine care vrea să comunice în social media: toți utilizatorii de mediu online tânjesc după autenticitate, după o prezentare fidelă a unei cauze, sau chiar a unui produs sau serviciu.

Bibliografie

Beciu, Camelia (2009), « Politicul, mass media şi arenele de dezbatere », Sfera politicii / număr tematic Mass media şi comunicarea politică nr. 135;

Calderón, Sara Inés – „Facebook helps spur donationts to Haiti” – http://www.insidefacebook.com/2010/01/15/facebook-helps-spur-donations-to-haiti/, accesat la data de 22.12.2016;

Cismaru, Diana – Managementul reputației în social media – Editura Tritonic, București, 2012;

Crețu, Alina; Peptan, Elena, Comunicarea de mas, Editura Universității ASE, București, 2010;

Drucker, Peter, Realităţile lumii de mâine, Bucureşti, Ed. Teora, 1999;

Ficeac, Bogdan – Tehnici de manipularea – Editura Nemira, București, 2002;

Fink, Steven – „Crisis management – planning for the inevitable” – Publisher iUniverse, Lincoln, 2002;

Gerstle, Jaques – Comunicarea politică – trad. Camara-Ionesi, Gabriela, Editura Institutul European, București, 2002;

Hendricks, John Allen; Schill, Dan, Presidential Campaigning and Social Media. An Analysis of the 2012 Campaign, Oxford University Press, New York, 2014;

Keane, John, Mass-media şi democraţia, Iaşi, Institutul European, 2000;

Kiousis, S., Ragas, M. W., Kim, J. Y., Schweickart, T., Neil, J., & Kochhar, S. (2016). Presidential Agenda Building and Policymaking: Examining Linkages Across Three Levels. International Journal of Strategic Communication, 10(1), 1-17. doi: 10.1080/1553118X.2015.1090441

Lilleker, Darren G.; Lees-Marshment, Jennifer, Political Marketing: a Comparative Perspective, Manchaster University Press, Manchester and New York, 2005;

McNair, Brian, Introducere în comunicarea politică, Iași, Polirom, 2007;

McNair, Brian, An Introduction to Political Communication, Routledge Publishing, London and New York, 2003;

Melvin L. DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Polirom, 1999;

Mihai, Dinu, Fundamentele comunicării interpersonale, All, 2004, 2008;

Morar, Vasile, Etica în afaceri și politică, Ed. Universității din București, 2006;

Muchielli, Alex, Arta de a influenţa, Iaşi, Editura Polirom, 2002;

Niculae, Tudorel – Comunicarea organizațională și managemantul situațiilor de criză – Editura Ministerului Administrației și Internelor, București, 2006;

Oliver, Sandra, Strategii de relaţii publice, Iaşi, Editura Polirom, 2009;

Pripp, Cristina, Marketingul politic, Editura Nemira, Bucureşti, 2002;

Sălcudeanu, Tudor – Bloguri, Facebook și politică – Editura Tritonic, București, 2009;

Stoiciu, Andrei, Comunicarea politică. Cum se vând idei şi oameni, Editura Libra, Bucureşti, 2000;

Strömbäck, J., & Kiousis, S. (2013). Political Public Relations: Old Practice, New Theory-Building. Public Relations Journal, 7(4).

Teodorescu, Bogdan; Guțu, Dorina; Enache, Radu; Cea mai bună dintre lumile posibile. Marketingul politic în România – 1990-2005, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2005;

Tudor, Sorin – Politica marketingului politic – Editura Tritonic, București, 2008;