Promovarea Parteneriatului Public Privat In Vederea Dezvoltarii Economiei Sociale Pentru Integrarea Persoanelor cu Dizabilitati

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………………..4

Cap. 1. ABORDARE TEORETICĂ PRIVIND ECONOMIA SOCIALĂ………………………6

1.1. Definirea conceptului de economie socială………………………………………………………..9

1.2. Cadrul general de reglementare a ES……………………………………………………………….12

CAP 2. ECONOMIA SOCIALĂ ÎN EUROPA……………………………………………………………..13

2.1.EVOLUȚIA ISTORICĂ A ECONOMIEI SOCIALE………………………………………13

2 2. FACTORI RELEVANȚI ÎN DOMENIUL ECONOMIEI SOCIALE……………….15

2. 2. 1. INSTITUȚII EUROPENE……………………………………………………………..15

2. 2. 2. FORME DE ORGANIZARE SPECIFICE ECONOMIEISOCIALE…19

2. 2. 2. a. Forme tradiționale ale economiei sociale…………………………….20

2. 2. 2. b. Evoluții recente ale formelor de organizare a economiei sociale…………………………………………………………………………………………..22

2. 3. MECANISME DE SPRIJIN ȘI ÎNCURAJARE……………………………………………..24

2.3.1. Politici naționale de susținere…………………………………………………………….25

2. 4. SURSE DE FINANȚARE…………………………………………………………………………….27

CAP 3. ECONOMIA SOCIALĂ ÎN ROMÂNIA…………………………………………………………..31

3.1.EVOLUȚIA ISTORICĂ A FORMELOR DE ORGANIZARE SPECIFICE ES ÎN ROMÂNIA…………………………………………………………………………………………………………31

3. 2.CONCEPTUL DE ECONOMIE SOCIALĂ ÎN LEGISLAȚIA ROMÂNEASCA….33

3. 3. FACTORI RELEVANȚI ÎN DOMENIUL ECONOMIEI SOCIALE……………….36

3. 3. 1. FACTORI INSTITUȚIONALI RELEVANȚI …………………………………..36

3. 3. 2. FORME DE ORGANIZARE A ECONOMIEI SOCIALE ÎN ROMÂNIA

3. 3. 2. a. Prezentare generală ………………………………………………………….39

3. 3. 2. b. Analiză detaliată a formelor economiei sociale ……………………42

3. 3. 3 GRUPURILE VULNERABILE BENEFICIARI AI ECONOMIEI SOCIALE…………………………………………………………………………………………………50

3. 3. 3 a. Analiză legislativă a grupurilor vulnerabile…………………………..50

Cap. 4. PARTENERIATUL PUBLIC-PRIVAT ……………………………………………………………54

4.1. Noțiunea de drept public și privat…………………………………………………………………….56

4.2. Promovarea parteneriatului public-privat prin sistemul actual de organizare și funcționare a serviciilor sociale integrate pentru persaone cu dizabilități. ……………………………..58

4.3. Practica curentă în dezvoltarea serviciilor sociale integrate ………………………………..61

4.4. Practica curentă în dezvoltarea sistemului social pentru persoane cu disabilități …..64

Cap. 5. IMPLICAREA ONG-URILOR ÎN PARTENERIATE PUBLICE PRIVATE ÎN VEDEREA DEAVOLTĂRII ECONOMIEI SOCIALE ……………………………………………68

PARTEA PRACTICĂ ……………………………………………………………………………………….69

Studiu de caz pe baza planului de recuperare………………………………………………………….72

Concluzii …………………………………………………………………………………………………………..78

Bibliografie………………………………………………………………………………………………………..79

.

Introducere

Economia socială este termenul generic utilizat pentru a face referire la un grup de persoane fizice sau juridice care se reunesc pentru a-și asuma un rol economic activ în procesul deincluziune socială, ex. cooperative, întreprinderi sociale, ONG-uri (fundații și asociații) și alte organizații care au un rol important în activități de gestionare unor unități de producție /servicii / care are drept scop asigurarea și menținerea de locuri de munca pentru persoanele care fac parte din grupurile vulnerabile și consolidarea unei societăți incluzive și coezive, bazate pe înțelegerea și respectarea, la nivel general a drepturilor omului.[4]

Dezvoltarea economică este un proces secvențial, care presupune însă ameliorări continue ale capacității de producție a bunurilor și serviciilor, însoțite de schimbări adecvate ale modului de organizare la nivel de firmă și al mediului de afaceri, precum și ale managementului macroeconomic și calității guvernării. Istoria omenirii relevă parcurgerea a diferite stadii de dezvoltare economică (țările fiind catalogate ca având economie dezvoltată, nivel mediu de dezvoltare sau în curs de dezvoltare, unele dintre acestea din urmă fiind denumite economii în tranziție sau economii emergente), vehiculându-se și concepte legate de tipologia evolutivă a societății (industrială, post-industrială sau terțiară, informațională și, mai recent, bazată pe cunoaștere) sau de calitatea mediului înconjurător (dezvoltare durabilă).

La nivele inferioare ale stadiului de dezvoltare, creșterea economică este determinată de utilizarea factorilor primari de producție (pământ, producții cu grad scăzut de prelucrare, mână de lucru slab calificată), pe măsura avansării în stadii superioare, accentul mutându-se pe factorul capital (de regulă prin importul de tehnologii pe vectorul ISD). La stadii mai ridicate de dezvoltare, economiile se transformă din importatoare de tehnologii în generatoare de tehnologii, iar pe baza acumulărilor științifice pe scară largă, devin capabile să realizeze rate înalte de inovare, întărindu-și competitivitatea pe piața globală.

În absența unor tehnici sau metodologii unanim acceptate, evaluarea stadiului de dezvoltare a unei țări se dovedește un proces complex, existând o multitudine de factori care îl determină sau influențează, precum și o serie de caracteristici ce necesită a fi considerate. Pornind de la faptul că dezvoltarea economică implică și bunăstare socială, precum și de la dificultățile de înțelegere a diferențelor între națiuni în privința standardului de viață, este necesar ca analiza indicatorilor economici să fie completată cu cea a indicatorilor sociali.

In statele membre ale UE economia sociala este un important agent economic si angajator. In Italia, cooperativele reprezinta un segment important din economia sociala ce au furnizat in anul 2001 peste 935.000 de locuri de munca, iar in anul 2006 au realizat 62,4% din totalul cifrei de afaceri din sectorul agricol in Italia. In Romania 2010, economia sociala este la inceput de drum, desi apare des pe agenda publica. Economia sociala include forme de organizare diferite, noi forme de productie, noi produse, dar si noi relatii de piata. Cu toate ca potentialul lor economic este foarte mare, formele colaborative in economie, asociatii sau cooperative, au dificultati de relansare in acest domeniu in fostele tari comuniste fiind influentate printre altele si de impactul masurilor luate in anii colectivizarii fortate. “Dintr-o perspectiva internationala, intreprinderile sociale tind sa fie considerate ca i) activitati generatoare de profit pentru a sprijini urmarirea obiectivelor sociale de catre o organizatie non-profit sau ii) un tip nou si specific de institutii, implicate in furnizarea de bunuri si serviciile de interes general si care combina totodata dimensiunile economice si sociale. In mai multe tari din UE, intreprinderile sociale s-au dovedit a fi o forma inovatoare de organizare. Ele s-au dovedit a fi mai in masura decat organizatiile traditionale non-profit de a satisface evolutia cererii de servicii de interes general in special din partea beneficiarilor cu venituri scazute”,[1;4]

Cap. 1. ABORDARE TEORETICĂ PRIVIND ECONOMIA SOCIALĂ

Criza economică mondială și disponibilizările masive au impus evaluarea eficienței măsurilor active de promovare a inserției profesionale. Strategia „Europa 2020 pentru o creștere inteligentă, ecologică și favorabilă incluziunii” a devenit expresia eforturilor europene comune pentru asigurarea locurilor de muncă și pentru reducerea șomajului. În acest context, a crescut interesul pentru ES, datorat „atât recunoașterii limitelor sectoarelor tradiționale public și privat în a răspunde provocărilor actuale de pe piața muncii, cât și calității și cantității serviciilor de interes colectiv” [3]. ES pare să reprezinte una dintre soluțiile cele mai vehiculate datorită capacității sale de a crea și asigura locuri de muncă. De-a lungul timpului, ES și-a consolidat poziția de formă alternativă de dezvoltare economică bazată pe un set de valori și principii socioeconomice diferite atât de economia de piață, cât și de statul bunăstării universalist: voluntariat, democrație, scop nepatrimonial, dezvoltarea profesională a membrilor și autonomia față de stat. ES oferă un mod de dezvoltare a afacerilor bazat pe principiile echității, responsabilității sociale și transparenței, care încurajează participarea democratică la luarea deciziilor. Așadar schimbările produse de criză pot fi considerate și „oportunități” a căror valorizare revine și domeniului ES. De la originile sale, ES a fost menită să răspundă problematicii sărăciei. Întreprinderile de inserție profesională ca formă de organizare specifică ES răspund eficient dificultăților de inserția pe piața muncii a persoanelor expuse riscului de excluziune socială. De-a lungul timpului, ES și-a demonstrat capacitatea de adaptare la contexte economice și sociale dificile și a creat noi forme de intervenție care răspund în mod esențial cerințelor activității economice și contribuie astfel la incluziunea activă a beneficiarilor. Un rol important în consolidarea domeniului îl are parteneriatul public – privat, prin implementarea inițiativelor de ES de către ONG-uri, cu sprijin din partea statului, în special din partea autorităților locale. Pentru o mai bună înțelegere a ES și a conceptelor în foarte strânsă legătură cu domeniul, clarificăm în continuare termeni precum: al treilea sector, sectorul nonprofit, întreprinderile sociale, incluziunea activă și ocuparea forței de muncă.[3; 6]

Al treilea sector și sectorul nonprofit

Dacă în mod clasic societatea era împărțită în două sectoare (public și privat), în societățile moderne se vorbește despre cel de-al treilea sector ca „un domeniu intermediar între sectorul de afaceri, sectorul public și sectorul personal care cuprinde familia și prietenii”[4]. Diferențele dintre cele trei sectoare sunt evidente din punct de vedere al scopului urmărit, al criteriilor de stabilire a succesului, al surselor de finanțare și al modului de luare a deciziilor. În pofida lipsei unei definiții unanime pentru cel „de-al treilea sector”, există o serie de caracteristici comune ale organizațiilor din acest sector: un grad relativ de instituționalizare, autonomie față de sectorul public și cel privat precum și restricții sau interziceri privind redistribuirea profitului [5]. Organizațiile celui de al treilea sector sunt „întreprinderi și organizații care nu sunt parte nici a sectorului privat tradițional, nici a sectorului public”[6]. Identificarea lor variază atât în funcție dedisciplina care tratează subiectul, cât și în funcție de contextul social și economic la care facem referire.

În definirea celui de „al treilea sector” se observă o importantă diferențiere între accepțiunea europeană a termenului și cea de origine americană. Abordarea americană [7] a devenit modelulinternațional dominant pentru al treilea sector prin definiția sectorului nonprofit sau al „celui de-al treilea sector”. Sectorul nonprofit este compus din diferite organizații cu următoarele caracteristici: entități legale (persoane juridice) sau sociale, formal organizate, structuri private și independente însensul că au propriile norme și mecanisme de decizie, create cu scopul de a produce bunuri sau servicii, însă al căror statut nu le permite să fie o sursă de venituri, de profit sau să genereze altecâștiguri financiare. Implică participare voluntară.

Abordarea europeană este mai analitică și accentuează dezvoltarea ES, modul de generare și dezvoltare a diferitelor structuri, modul de acțiune și de transformare de-a lungul timpului. Utilă este distincția Rețelei Europene de Cercetare (EMES) între indicatorii preponderent economici și cei preponderent sociali.[8] Criteriile economice sunt: activitatea continuă de producere sau comercializarea de bunuri și servicii, gradul mare de autonomie, gradul ridicat de risc economic și nivelul minim demuncă plătită. Indicatorii relevanți social includ: scopul (vizează beneficiul comunității), calitatea de inițiativă lansată de un grup de cetățeni, principiul „un om, o voce” ca modalitate de stabilire a puterii de decizie indiferent de proprietatea asupra capitalului, participarea la distribuția profitului și, totodată, distribuția limitată a profitului[8;9] Criteriul de diferențiere a organizațiilor celui de-al treilea sector față de alte organizații productive se referă la limitele de redistribuire a profitului.

În 2007, Comisia Europeană (CE) a propus termenul de „al treilea sistem” pentru includerea organizațiilor care stabilesc o limită de distribuire a profitului. Înțelesul termenului de „al treilea sector” este așadar împărțit între două curente internaționale: primul de sorginte americană în sensul de sector nonprofit și al doilea, de origine franceză, în sensul de ES, concepție adoptată și de instituțiile UE [11].

Incluziunea activă urmărește asigurarea accesului nediscriminatoriu pe piața muncii și îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă (preocupări constante ale UE) [12] prin implementarea programelor naționale de pregătire vocațională [13]. Incluziunea activă se înscrie în Strategia Europeană privind Ocuparea Forței de Muncă (SEOFM) lansată în 1997 odată cu semnarea Tratatului de la Amsterdam și intrată în vigoare cu ocazia reuniunii la nivel înalt de la Luxemburg din același an. SEOFM reprezintă un efort comun de coordonare a priorităților naționale din domeniul ocupării forței de muncă pentru atingerea obiectivelor sociale comune europene în contextul implementării metodei deschise de coordonare.Orientată inițial spre scăderea șomajului, odată cu lansarea Strategiei de la Lisabona (2000), SEOFM aurmărit ocuparea deplină a forței de muncă. Evaluarea și reînnoirea Strategiei de la Lisabona au accentuat importanța SEOFM în atingerea dezideratului ca UE să devină cea mai competitivă și mai dinamică economie bazată pe cunoaștere din lume, capabilă de creștere economică durabilă, cu locuri de muncă mai multe și mai bune și o coeziune socială mai mare. Din 2005, incluziunea activă este menționată în îndrumările CE către statele membre din domeniul ocupării forței de muncă: „asigurarea piețelor de muncă incluzive pentru cei care își caută de lucru și pentru persoanele dezavantajate”.

Principiile Strategiei de la Lisabona reînnoite au fundamentat elaborarea Strategiei de Incluziune Activă (2008) bazată pe: acordarea unui venit adecvat, piețe ale muncii bazate pe inserție șiacces la servicii de calitate [16]. Implementarea măsurilor de incluziune activă se bazează pe implicareatuturor actorilor relevanți de la nivel local, regional, național și european: reprezentanți ai autorităților publice, organizații private, parteneri sociali (patronate și sindicate), organizații neguvernamentale, furnizori de servicii sociale și nu în ultimul rând oameni săraci. Prima linie directoare pentru creștere și locuri de muncă (2005 – 2008) a inclus crearea și asigurarea locurilor de muncă. Promovarea muncii pe tot parcursul vieții a inclus recomandarea: „o atenție specială trebuie acordată promovării inserției persoanelor defavorizate pe piața muncii,inclusiv prin extinderea serviciilor sociale și ES”[18]. Prioritățile statelor membre includ „îmbunătățirea adaptabilității lucrătorilor și a întreprinderilor (…) prin flexicuritate, inclusiv pentru persoanele vulnerabile”[19]. În contextul crizei economice, statelor membre li s-a recomandat continuarea eforturilor pentru: atragerea și menținerea lucrătorilor pe piața muncii, creșterea ofertei de mână de lucru, modernizarea sistemelor de protecție socială, îmbunătățirea adaptabilității lucrătorilor și a întreprinderilor și sporirea investiției în capitalul uman prin îmbunătățirea educației și a competențelor”[20]. Linia directoare [18] „Promovarea înclinării spre muncă pe tot parcursul vieții” a încurajat în perioada 2008 – 2010 susținerea „incluziunii active a forței de muncă și lupta împotriva sărăciei și a excluziunii sociale a grupurilor marginalizate”[21], acordând atenție dezvoltării serviciilor sociale și ES, precum și angajării în muncă a persoanelor cu dizabilități [22]. Recomandările făcute de CEES pentru elaborarea SEOFM, după 2010, includ crearea unei piețe a muncii incluzivă în care „diferitele formele de ES care există în statele membre să poată juca un rol în de pășirea crizei, în special în crearea de locuri de muncă inclusiv în domeniul serviciilor sociale”[23]. ES este văzută ca un instrument de realizare a incluziunii active.

CE solicită statelor membre rapoarte naționale despre ocuparea forței de muncă și incluziunea socială, dar nu există nicio îndrumare de a elabora planuri naționale dedicate ES. Situația se datorează probabil faptului că ES este abordată parțial în Planurile Naționale de Promovare a Incluziunii Sociale.

Simpla încadrare în muncă nu mai reprezintă o soluție garantată împotriva sărăciei. 8% din lucrătorii din UE sunt expuși riscului de sărăcie, ceea ce explică apelul lansat de reprezentanții organizațiilor societății civile și sindicatelor pentru crearea de locurilor de muncă de calitate și durabile, similare celor dezvoltate de structurile de ES[24].

1.1. Definirea conceptului de economie socială

În 1980 reprezentanții sectoarelor cooperatist, mutual și asociativ au adoptat în Franța CartaEconomiei Sociale [25], document actualizat în 1995. Carta ES reiterează valorile și modalitatea de organizare a ES prin evidențierea principiilor ce stau la baza acestui sector:

 solidaritate,

 responsabilitate,

 libertate,

 șanse egale pentru toți membrii organizației și

 respect reciproc (toți asociații fiind și proprietari).

Semnatarii s-au angajat să susțină îmbinarea armonioasă între rigoarea economică și provocările sociale. Carta Economiei Sociale. Un al doilea document, Carta principiilor Economiei Sociale [26], a fost propus în 2002 de rețeaua CEP-CMAF și include principiile fundamentale ale ES:

 prioritate acordată individului și obiectivelor sociale și nu capitalului;

 structuri private;

 asociere voluntară și deschisă;

 control democratic al membrilor;

 îmbinarea intereselor membrilor/ utilizatorilor și / sau a interesului general;

 apărarea și aplicarea principiului solidarității și responsabilității;

 gestiunea autonomă și independența față de autoritățile publice;

 majoritatea excedentelor să fie folosite pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare durabilă și prestarea unor servicii de interes pentru membri sau de interes general.[8;27]

Conform Cartei principiilor ES, ES cuprinde două sub-sectoare: cel comercial (de afaceri) și cel necomercial, iar obiectivele sunt: ocuparea forței de muncă, dezvoltarea serviciilor sociale și consolidarea coeziunii sociale. ES se încadrează în orientările majore ale politicii publice: atât politici sociale de incluziune socială și de inserție pe piața forței, cât și politici de dezvoltare locală și creare de locuri de muncă [28;29]. La nivel european nu există o definiție oficială a ES iar principala provocare care trebuie învinsă este depășirea „invizibilității sale instituționale” . De-a lungul timpului, ES a fost definită fie prin formele specifice, fie prin principiile promovate. ES a fost înțeleasă ca „însumând organizațiile nonprofit, cooperativele și alte forme private de întreprinderi asociate sau folosită ca sinonim pentru întreprinderi sociale”. ES cuprinde „cooperativele, societățile mutuale și asociațiile (și din ce în ce mai multe fundații) reliefând specificul misiunii acestor organizații, mai ales scopul de a fi mai degrabă în beneficiul membrilor săi sau colectivităților decât de a genera profit pentru investitori”. ES poate funcționa sub diferite forme de organizare: organizațiile voluntare (uneori atașate unui cult religios și furnizează servicii), grupurile de întrajutorare ale cetățenilor (abordează noi modalități de muncă și de incluziune socială în funcție de disponibilitatea resurselor locale), structuri publice sociale (incubatoare), organizații cooperatiste (întreprinderi ale comunității care promovează. „Carta Economiei Sociale”în comunitate interese specifice unor grupuri), noi forme de organizații nonprofit (implicate în furnizarea serviciilor publice și desfășoară activități comerciale de susținere financiară a serviciile oferite), fundații de caritate, asociații și fundații (care dețin entități comerciale, care au scopul de a contribui la mărirea veniturilor pentru beneficii publice). Una dintre cele mai robuste definiții ale ES este considerată cea a Consiliului Valon de ES din Belgia (1990) conform căreia ES „se compune din activitățile economice desfășurate de societăți, mai ales cooperative, asociații mutuale și alte asociații în care etica este în concordanță cu următoarele principii: scopul final este mai degrabă în serviciul membrilor sau al colectivității decât al profitului, autonomia gestiunii, procesul de decizie democratică, prioritatea acordată, în procesul de distribuție a veniturilor, persoanelor și muncii față de capital”.[29]

Centrul Internațional de Cercetare și Informare asupra Economiei Publice, Sociale și Cooperativelor (CIRIEC) a propus următoarea definiție: „setul de întreprinderi private organizate formal, dotate cu autonomie de decizie și bazate pe libertatea de asociere, înființate pentru a răspunde nevoilor propriilor membri prin intermediul pieței, prin producerea de bunuri și furnizarea de servicii, asigurări și finanțare, în care procesul decizional și orice distribuire a profiturilor sau excedentelor între membri nu este direct legată de aportul de capital sau de cotizațiile plătite de aceștia, fiecare dintre ei dispunând de câte un vot. ES include de asemenea organizațiile private organizate formal, cu autonomie de decizie și bazate pe libertatea de asociere, care prestează servicii necomerciale pentru gospodării și ale căror excedente, dacă există, nu pot fi însușite de agenții economici care le înființează, controlează sau finanțează ES include și organizațiile nonprofit voluntare, furnizoare de servicii necomerciale pentru gospodării. ES promovează inițiative de afaceri bazate pe solidaritate reciprocă, pe baza unui sistem de valori în care procesul decizional democratic și promovarea priorității pentru ființa umană și nu pentru capital prevalează în distribuirea excedentelor. ES nu consideră persoanele defavorizate beneficiari pasivi ai filantropiei sociale, ci protagoniști activi ai destinului lor. Sectorul ES în general și cel al întreprinderilor sociale în particular s-au dezvoltat în Europa în ultimii 20 de ani. [30]Dezvoltările din domeniul economic și social au făcut loc unui alt tip de economie, situată între sectorul privat și cel public. Formele ES joacă un rol important în rezolvarea problemelor economice și sociale, furnizând o ofertă de activități și servicii a căror cerere nu este acoperită adecvat de entități private sau publice. ES a devenit un important generator de locuri de muncă în Europa. În 2005, la nivelul celor 25 de state membre, ES asigura echivalentul a 4% din PIB și implica peste 11 milioane de persoane, reprezentând 6,7%37 din totalul forței de muncă angajate la acel moment. Crearea locurilor de muncă este o consecință a obiectivului specific al întreprinderilor sociale, și anume acela de a promova incluziunea socială a grupurilor aflate în dificultate prin creșterea oportunităților de angajare. Totodată, nu trebuie să ignorăm cel de-al doilea rol major al întreprinderilor sociale: oferirea de servicii personalizate, asigurând tranziția acestei categorii de persoane de la o stare de vulnerabilitate la o piață a muncii normale. Toate acestea necesită o alocare importantă a resurselor financiare și umane. Cu toate acestea, una dintre principalele provocări ale întreprinderilor sociale europene este dacă ofertele lor reușesc să răspundă tuturor cererilor sociale și să soluționeze cea mai mare parte a problemelor sociale pe care guvernele le proiectează asupra lor.[2;7;20;22]

1.2. Cadrul general de reglementare a ES

Strategia de la Lisabona a promovat creșterea ocupării în rândul cetățenilor UE, dar a atras atenția asupra creșterii ocupării în rândul categoriilor de populație celor mai inactive. Evaluarea Strategiei de la Lisabona (2005) a evidențiat dificultățile statelor membre în atingerea ambițioaselor obiective propuse în 2000. Una din posibilele cauze este lipsa unei politici coerente în statele member atât în domeniul macroeconomic, cât și al politicii sociale40. Cu toate că Strategia de la Lisabona menționa ES ca instrument de creștere a gradului de ocupare în special a persoanelor defavorizate, nu există, la nivel european, o abordare unitară a sectorului de ES. În absența unor reglementări europene pentru ES, singurele texte de referință sunt cele care organizează piața bunurilor și serviciilor în UE. Referindu-se la domeniile deschise ES, în special cele de (re)inserție socială a grupurilor vulnerabile, Directiva 2006/ 123/ CE privind serviciile pe piața internă deschide perspective în toate statele membre pentru toți furnizorii europeni cu excepția anumitor activități: servicii ne-economice de interes general; servicii financiare; servicii de comunicare electronică; servicii de transport; servicii ale agențiilor de muncă temporară; servicii de sănătate; servicii în domeniul audiovizual; jocuri de noroc; activități legate de exercitarea autorității publice; anumite servicii sociale (locuințele sociale, protecția copilului și ajutorarea persoanelor în nevoie); servicii de securitate privată și servicii furnizate de notari și persoane împuternicite, desemnați prin decizii guvernamentale. Deși la prima vedere directiva poate fi privită ca un risc pentru formele de organizare specifice ES, ea reprezintă de fapt o oportunitate pentru dezvoltarea activităților de prestări servicii, atât în aceste domenii rezervate, cât și în cele deschise concurenței.[22;24]

Subreprezentată la nivel european, ES se regăsește în statele membre sub o serie de denumiri precum: „economie solidară”, „sectorul nonprofit” sau „al treilea sector”. [22]

CAP 2. ECONOMIA SOCIALĂ ÎN EUROPA

EVOLUȚIA ISTORICĂ A ECONOMIEI SOCIALE

ES s-a dezvoltat în strânsă legătură cu legiferarea treptată a libertății de asociere. Aceasta pare să fi fost o condiție preliminară pentru dezvoltarea întreprinderilor sociale. Dreptul la libera asociere a fost recunoscută în secolul al XIX-lea în Regatul Unit al Marii Britanii, Germania, Olanda, Franța și Belgia. ES s-a născut astfel în secolul al XIX-lea din nevoia de a orienta producția de bunuri și servicii plecând de la nevoile tuturor și nu de la interesele unora. Dezvoltarea ES în sec al XIX-lea s-a datorat și revoluției industriale: capitalismul industrial a creat noi cerințe la care statul și sectorul privat nu puteau răspunde. Este vorba totodată de a aplica activităților economice principiile democratice, cum ar fi acela de „un om, o voce”. Având în vedere capitalismul și revoluția industrială care au caracterizat secolul al XIX-lea, reformatorii sociali împreună cu gânditorii utopici ai acelor vremuri au căutat alte soluții decât acelea privind naționalizarea mijloacelor de producție. Au inventat astfel o altă formă de a produce bunuri și servicii de o manieră colectivă, creând astfel cooperativele, organizațiile mutualele și apoi asociațiile. Expresia „economie socială” desemnează ansamblul de structuri care pun la comun ceea ce au și care sunt active și complementare sistemului de protecție socială, asigurărilor, băncilor, acțiunilor sociale și educației etc. Lansarea ES a constituit de asemenea reacția spontană, nereglementată juridic a grupurilor sociale celor mai vulnerabile și mai lipsite de protecție, nevoite să găsească soluții pentru a-și câștiga existența. La începutul secolului XX, ES a devenit o noțiune vagă, rar întrebuințată. În prima jumătate a secolului XX s-a dezvoltat progresiv, recâștigându-și rolul important, ajungând să se bucure de un mare succes. Al doilea război mondial a marcat însă o pauză în creșterea sa. Dezvoltarea ES în Europa a fost fragmentată de cele două războaie mondiale și de experiența comunistă. În Europa Occidentală, au fost două perioade majore în evoluția ES: 1945 – 1970 și perioada până la mijlocul anilor 1970. Începând din 1945, ES a avut o evoluție sinusoidală caracterizată de regres și relansare. După cel de-al doilea război mondial, mișcările cooperatiste, mutuale și asociative au dezvoltat diferite activități sub aceeași denumire generică. Aceasta a condus la fragmentarea modelului asociaționist și la criza formelor de ES. Deși nu mai era un actor semnificativ, ES nu a dispărut. În timpul celor trei decenii de creștere economică de după cel de-al doilea război mondial, sa impus statul bunăstării, bazat pe sectorul privat capitalist tradițional și pe sectorul public. Criza anilor 1970 a demonstrat dificultățile de a reduce șomajul pe termen lung, excluziunea socială și dependența de sistemul de asistență socială, în special în mediul rural. ES era forma care răspundea cel mai bine nevoii de a crea și de a menține locurile de muncă. ES a răspuns unor cereri neîndeplinite de statul bunăstării și de actorii clasici ai pieței. În anii 1970 ES a revenit din nou în centrul atenției. De la sfârșitul anilor 1980, UE a recunoscut progresiv rolul și importanța ES. Franța a fost prima țară care a legiferat ES în 1981. Inițiativa a fost urmată în 1990 de Consiliul Valon pentru ES din Belgia prin definirea și reglementarea sectorului ES. În 1991, o lege din Italia a reglementat statutul special al întreprinderilor sociale față de mișcarea cooperatistă [41]. Reglementări juridice privind ES au mai fost adoptate în: Belgia („compania cu scop social” legiferată în 1995), Portugalia („cooperative sociale cu răspundere limitată”), Spania (legea cooperativelor din 1999 a inclus „cooperativele de servicii sociale”), Franța (adoptarea „societăților cooperative de interes colectiv”) și Regatul Unit al Marii Britanii (discuțiile legate de „compania de interes comunitar”) În Europa Centrală și de Est se disting trei etape de dezvoltare a ES: perioada antecomunistă, cea comunistă și după căderea regimului comunist. Sectorul ES nu s-a dezvoltat ca urmare a Jacques Defounry, „Social entreprise in an enlarged Europe: concept and realities”, 2004, pp. 1, 7 studiul urmând a fi publicat în „Economic Efficiency and Social Entrepreneurship”, CECOP, Bruxel, schimbărilor din 1989. Înaintea celui de al doilea război mondial, formele ES au reprezentat strategii de supraviețuire ale populației dezavantajate și au contribuit la incluziunea socială în zonele sărace. Constituirea relativ târzie a statelor națiune din Europa Centrală și de Sud–Est a influențat dezvoltarea spiritului civic și a structurii societății civile prin consolidarea egalității bazate mai degrabă pe etică și reglementări decât pe apartenență etnică și religioasă. [24;41].

Regimurile comuniste cu economii planificate centralizat au erodat dezvoltarea ES. Impactul negativ asupra ES a constat în deformarea principiilor tradiționale de funcționare a ES (muncă voluntară, punere în comun, organizare democratică, într-ajutorare, filantropie etc.), reducerea formelor ES, naționalizarea și încorporarea organizațiilor societății civile în structurile statului, neimplicarea cetățenilor și politizarea formelor de ES[44]. Formele ES au funcționat sub controlul strict politic și administrativ al statului, considerat unică entitate legitimă pentru desfășurarea activităților economice.

Perioada tranziției se împarte în două etape de dezvoltare a ES: în anii 1990 și după 2000. După 1989, s-a trecut de la centralizarea forțată prin industrializare cu impact asupra mecanismelor de incluziune la supraliberalism și o inițială defazare și uneori lipsă a noilor mecanisme de incluziune. Modelul „cooperativist” s-a discreditat puternic în percepția publică și multe cooperative de tip comunist au sucombat. Formele ES au devenit refugiul clasei de mijloc, confruntată cu șomaj și scăderea veniturilor. Asistăm după 2000 la o așa numită re-socializare a formelor de ES prin reconsiderarea parteneriatului public – privat și a dezvoltării abordării locale. Renașterea inițiativelor de a dezvolta proiecte de ES este reflectată de propuneri legislative. Revigorarea formelor de ES după 1989 nu a fost determinată doar de democratizare și descentralizare, ci și de sprijinul financiar internațional primit în special pentru fundații și asociații și de deteriorarea statului bunăstării socialist și reconsiderarea tradițiilor locale, istorice și religioase.[39]

După 1989, majoritatea țărilor din fostul bloc comunist au recunoscut principiile ES (libertatea de exprimare și de asociere) și formele de organizare specifice ES[46]. În contextul unor direcții europene comune de promovare a incluziunii sociale, au fost adoptate reglementări cu impact asupra ES, și s-a creat un mediu favorabil dezvoltării ES (adoptarea legislației privind asistența socială și furnizarea de servicii sociale, descentralizarea administrației publice, promovarea parteneriatelor public-privat, accesul la finanțare publică, măsuri pro-active de răspuns la nevoile grupurilor vulnerabile). Revigorarea formelor de ES nu a beneficiat de o viziune strategică de dezvoltare a cooperativelor vitregite de conotațiile ideologice. Organizațiile ES sunt activ implicate în crearea locurilor de muncă, deși există distorsiuni în alocarea resurselor financiare, iar rolul ES în dezvoltarea locală rămâne subestimat. Revenirea ES în centrul atenției se datorează strategiei defensive a mișcării cooperatiste și „de asociere” în fața globalizării economice. Totodată contextul social și politic a fost favorabil ES, prin nerezolvarea de către stat și / sau piața liberă a problemelor sociale, prin eșecul socialismului centralizat URSS-China și prin vidul ideologic în căutarea unor alternative inovatoare.[47]

2 2. FACTORI RELEVANȚI ÎN DOMENIUL ECONOMIEI SOCIALE

2. 2. 1. INSTITUȚII EUROPENE

Comisia Europeană

În contextul valorizării sociale a ES la finalul anilor ’80 și ca urmare a rapoartelor despre ES înaintate Comisiei Europene de către Parlamentul European și CESE, în 1989 a fost înființat Departamentul pentru economie socială în cadrul Direcției Generale (DG) XXIII a CE. Aceasta a reprezentat o recunoaștere a domeniului ES. Departamentul coordona acțiunile europene cu impact asupra ES și contribuia la: întărirea sectorului cooperativelor, societăților mutuale, asociațiilor și fundațiilor; crearea legislației europene pentru cooperative, societăți mutuale, asociații și fundații; studierea sectorului ES și abordarea problemelor specifice; analiza coerenței politicilor UE cu impact direct asupra ES; menținerea contactului cu federațiile existente; sensibilizarea și atragerea actorilor neorganizați și subreprezentați ai ES; sensibilizarea factorilor de decizie față de formele de ES și reprezentarea Comisiei pe acest subiect în fața altor instituții europene. Departamentul a fost desființat în 2000, iar responsabilitățile au fost transferate către DG Întreprinderi și Industrie și DG Ocuparea Forței de Muncă, Afaceri Sociale și Egalitate de Șanse. Responsabilitățile pentru formele specifice ES au fost împărțite între cele două structuri48, ceea ce a condus la o abordare divizată și neunitară a sectorului de ES. DG Ocuparea Forței de Muncă, Afaceri Sociale și Egalitate de Șanse este un actor cheie pentru ES prin activitățile specifice care vizează politicile sociale, ocuparea forței de muncă, incluziunea socială cu accent pe soluționarea problemelor sociale ale grupurilor vulnerabile. Rolul ES de premisă a promovării incluziunii active a condus la recomandarea Comisiei către statele membre de a elabora strategii pentru sprijinirea ES monitorizate de CE. Printre inițiativele lansate de DG Întreprinderi și Industrie în 2000 menționăm: crearea unui grup de politici pentru întreprinderi, a unui think tank și a unui organism de consultare și dezbatere. Acestea au examinat reglementările și au semnalat CE problemele legate de politici generale privind întreprinderile.[29]

Reglementările europene din domeniul economic au ca scop îmbunătățirea mediului de afaceri respectând caracteristicile întreprinderilor, mai ales ale IMM. Politica economică urmărește asigurarea concurenței libere și echitabile pe piață prin păstrarea prevederilor egale pentru toți, fără reglementări speciale pentru formele de ES. Se creează astfel un cadru în care întreprinderile sociale pot concura în aceleași condiții cu toți ceilalți actori economici. În acest context, rolul DG Întreprinderi și Industrie este de a monitoriza dacă întreprinderile sociale întâmpină probleme legislative, administrative sau fiscale și de a identifica cea mai bună cale pentru a promova acest tip de întreprinderi [31](existența unor camere dedicate sau a unor rețele în curricula universitară, asigurarea de servicii specifice) .

Elaborarea strategiei europene de promovare a ES depinde de soluționarea contradicției dintre două puncte cheie: promovarea politicilor antitrust, care consideră activitatea cooperativelor ca practică restrictivă pentru concurență și perspectiva actuală asupra politicilor de ajutor de stat și a finanțării serviciilor de interes general. Comitetul Economic și Social European Organism consultativ cu rol de facilitator și promotor al dialogului civic, CESE este unul dintre cei mai activi protagoniști și susținători ai democrației participative. Opiniile transmise instituțiilor. DG Întreprinderi și Industrie a fost înfințat departamentul B3 Întreprinderi Mici Meșteșugărești, Cooperative și Societăți Mutuale pentru a se ocupa în special de aspectele de întreprindere ale cooperativelor, societăților mutuale, asociațiilor și fundațiilor în timp ce DG Afaceri Sociale a preluat responsabilitatea pentru asociații și fundații. Interviu cu înalt reprezentant al DG Întreprinderi și Industrie, 2009 europene și evenimentele organizate de CESE au ca scop promovarea ES. În organizarea CESE regăsim și compartimentul / secția privind ES care are 39 de reprezentanți (38 din partea angajatorilor și unul din partea angajaților) dintre care trei din România. Dezvoltarea ES implică recunoașterea la nivel european și național și adoptarea măsurilor de ajustare a dezechilibrelor cu care se confruntă formele de ES. Un prim pas ar putea fi o politică pentru întreprinderile sociale, aspect recomandat Comisiei Europene de către CESE în 200951. CESE consideră că „sectorul ES necesită soluții adaptate în ceea ce privește impozitarea, achizițiile publice și regulile de concurență”.[31]

Parlamentul European

Prin activitățile Intergrupului pentru ES, Parlamentul European reprezintă unul dintre actorii cheie în dezvoltarea ES în Europa. Intergrupul pentru ES este un organism de monitorizare șiinformare asupra ES care promovează ideea construirii unei Europe competitive și bazate pe solidaritate. Acest memorandum este adresat guvernelor și parlamentelor statelor membre și instituțiilor UE pentru ca măsurile cu impact asupra ES să fie fundamentate pe cunoașterea caracteristicilor și dificultăților cu care se confruntă ES. Înființat în 1990, Intergrupul este o platformă de schimb de informații între Membrii Parlamentului European și cei ai societății civile. Activitatea intrată într-un con de umbră s-a îmbunătățit începând cu 2005, când s-a solicitat Parlamentului European un raport asupra ES. Cererea a fost acceptată în 2008.

Raportul definește ES prin caracteristicile și valorile formelor de ES:

 prioritatea individului și a obiectivelor sociale față de capital;

 promovarea principiului solidarității și responsabilității;

 congruența dintre interesul membrilor și interesul general;

 control democrat al membrilor;

 afiliere voluntară și liberă;

 autogestionarea și independența față de autoritățile publice;

 orientarea profitului pentru scopuri precum dezvoltarea durabilă, servicii adresate membrilor și interesul general. Ca urmare a aprobării raportului, Intergrupul pentru ES a reușit promovarea unei poziții politice clare în privința ES. Recomandările raportului pentru dezvoltarea ES sunt:

 recunoașterea conceptului de ES printr-o abordare europeană;

 recunoaștere juridică a ES prin clarificarea statutului legal, în special a statutelor europene pentru asociații, fundații și societăți mutuale;

 recunoaștere statistică a ES prin înființarea unui registru al formelor de ES în fiecare stat membru și înființarea conturilor satelit;

 recunoașterea ES ca partener social în dialogul social;

 încurajarea participării formelor de ES pe piețe competitive;

 organizarea schimburilor de experiență la nivel local, național și european;

 recunoașterea rolului ES la consolidarea valorilor modelului social european;

 evaluarea rezultatelor din ES nu doar prin indicatori clasici

În mandatul încheiat în 2009, Intergrupul de economie socială a contribuit la creșterea vizibilității ES și revitalizarea dialogului cu CE, cu categoria de ES a CESE și cu reprezentanții ES (rețeaua Economia Sociala Europa57 asigură secretariatul). În decembrie 2009, Parlamentul European a aprobat un nou mandat pentru Intergrupul de economie socială. [31;32]

Consiliul Europei

Consiliul Europei joacă un rol fundamental pentru stabilitate, creșterea economică și coeziunea socială promovând trei arii de intervenție: drepturile omului, democrație și principiul statului de drept. Divizia de dezvoltare și cercetare pentru coeziune socială a Consiliului Europei este implicată în activități de promovare a ES și solidaritate, ca formă de dezvoltare a coeziunii sociale, a cetățeniei active și a coresponsabilității sociale:

 participarea, în calitate de membru fondator, la înființarea și dezvoltarea Platformei Europene de Inițiative Etice și Solidare IRIS;

 lansarea demersului european de „teritoriu de coresponsabilitate” și coordonarea metodologică a procesului de elaborare a indicatorilor de bunăstare / progres;

 dezvoltarea metodologică a conceptului de „contracte sociale multipartinice”;

 elaborarea Ghidului asupra responsabilității individuale în calitate de consumator [48].

Direcția de Coeziune Socială a Consiliului Europei, în parteneriat cu rețeaua IRIS, a inițiat în 2007 demersul de „teritoriu de coresponsabilitate” în vederea promovării coeziunii sociale, definită ca și „capacitate a societății de a asigura bunăstare pentru toți membrii săi”. În teritoriul de coresponsabilitate (municipalitate sau ansamblu de municipalități) este demarat un proces de colaborare pentru elaborarea și realizarea de noi forme de coresponsabilitate a actorilor colectivi și a cetățenilor, pentru asumarea schimbărilor necesare pentru asigurarea bunăstării tuturor, inclusiv a generațiilor viitoare, într-o manieră incluzivă și echitabilă”[39] „Teritoriul coresponsabil” este un spațiu angajat în internalizarea costurilor sociale și de protejare a mediului înconjurător prin concertare și conștientizare a viitorului rezervat fiecăruia. Conceptul răspunde nevoii actuale de implicare a cetățenilor și a diferitelor organizații în sfera răspunderii sociale și de mediu și de găsire a unor noi tipuri de răspundere pentru instituțiile publice.

Demersul inovator propus de Consiliul Europei propune regândirea intervenției teritoriale plecând de la definirea bunăstării și a progresului de către cetățeni și de la nevoile identificate împreună cu ei. Principalul element al demersului este dezvoltarea indicatorilor de bunăstare și progres împreună cu cetățenii. Acest proces a fost implementat la nivel internațional, dar Timișoara este singurul oraș din Europa Centrală și de Est în care este dezvoltat demersul de „teritoriu de coresponsabilitate”. Partenerii locali au fost Primăria Municipiului Timișoara și Prefectura Timiș Contractele sociale multipartinice vizează construirea unui parcurs de incluziune socială împreună cu beneficiarii de servicii sociale sau alte categorii de persoane vulnerabile. Obiectivul acestei inițiative este de a experimenta un nou instrument de luptă împotriva sărăciei și excluziunii sociale prin promovarea acompaniamentului social, accesului la locuri de muncă, la resurse financiare, la consum și capital social. Se urmărește angajarea diverselor tipuri de organizații specializate într-una dintre aceste dimensiuni alături de beneficiari. Demersul a fost experimentat, cu sprijinul Consiliului

Europei la Strasbourg și Mulhouse în Franța, adresându-se unor grupuri vulnerabile precum: persoane cu datorii financiare, șomeri de lungă durată, beneficiari de VMG.

2. 2. 2. FORME DE ORGANIZARE SPECIFICE ECONOMIEI SOCIALE

Formele de ES recunoscute la nivel european sunt: cooperativele, societățile de ajutor reciproc (societățile mutuale), fundațiile și asociațiile și întreprinderile sociale. Activitățile ES sunt puternic ancorate în realitățile comunităților și recunoscute tradițional pentru sprijinirea inserției profesionale în special a grupurilor vulnerabile expuse riscului de excluziune de pe piața muncii[43]. Multe forme de organizare a ES au apărut în ultimele două decenii ca reacție la noi nevoi sociale insuficient acoperite de instituțiile de asistență socială. ES se bazează pe buna coordonare a activităților economice, abordare democratică bazată mai degrabă pe cooperare decât pe competiție, pe promovarea drepturilor angajaților și beneficiarilor, precum și utilizarea politicilor publice în vederea promovării și integrării grupurilor dezavantajate. Principala caracteristică a formelor de ES este că activitățile desfășurate au ca scop satisfacerea nevoilor persoanelor și nu remunerarea investitorilor de capital. Principiile de organizare a formelor de ES reflectă asumarea obiectivelor de interes public. Acestea se deosebesc de firmele axate pe maximizarea profitului prin cel puțin patru perspective: obiectivul fundamental, principiile de alocare a profitului bazate pe solidaritate și reciprocitate, modul de participare la procesul democratic de luare a deciziilor și pluralitatea resurselor[44]. Spre deosebire de formele ES, întreprinderile generatoare de profit sunt astfel reglementate încât să prevină dobândirea unor avantaje nete de către terți și asigură distribuirea câștigului rezidual către proprietari.

Procesul democratic de luare a deciziilor în formele ES se bazează pe principiul „un om, ovoce”, în sensul de „un om, un vot, în contrast cu „o parte, un vot” din formele economiei tradiționale. În ES angajații și beneficiarii primează asupra capitalului. Singurele forme de ES care nu aderă la acest principiu sunt fundațiile. Formele ES se bazează pe diferite surse de venit provenite din piață, non piață și economia non-monetară. Cu alte cuvinte, ele se bazează atât pe muncă voluntară, cât și pe o muncă plătită, dar și pe resurse financiare generate din vânzarea de bunuri și servicii, din finanțare publică (sub formă de contracte, avantaje fiscale și subvenționări directe) și din donații private. Respectând aceste principii, formele ES au demonstrat că pot contribui la inovarea furnizării de servicii, la coeziunea socială, la promovarea noilor forme de participare democratică locală, precum și la soluționarea problemelor sociale.[45]

2. 2. 2. a. Forme tradiționale ale economiei sociale

Cooperativele

Cooperativa este singura formă de ES oficial recunoscută la nivel european. În anul 1992, CE a înaintat Consiliului European propunerea de constituire a „Societății Cooperative Europene”. Conform Statutului European al Cooperativelor[45] adoptat în 2003, „pe teritoriul Comunității se pot organiza societăți cooperative europene ale căror capital subscris este divizat în părți sociale”[46]. Obiectivul principal este „dezvoltarea activităților economice și sociale ale membrilor (…) în vederea furnizării de bunuri sau de servicii sau a realizării de lucrări (…) care să răspundă nevoilor membrilor săi, încurajând, în același mod, participarea acestora la activități economice într-una sau mai multe societăți cooperative europene și / sau cooperative naționale”[47]. Ca modalitate de constituire, se prevede obligativitatea unui număr de minimum cinci persoane care pot înființa o societate cooperativă europeană, iar capitalul subscris este de minimum 30.000 €. Cooperativa este o asociație autonomă de persoane asociate voluntar pentru îndeplinirea scopurilor economice, sociale și culturale. Acestea dețin împreună și controlează democratic cooperativa. Membrii cooperatori au un dublu statut: angajat și angajator. Fiecare membru cooperator deține o parte socială din cooperativă și fiecare persoană are un vot. În UE există 250.000 de cooperative deținute de 163 de milioane de cetățeni și asigurând locuri de muncă pentru 5,4 milioane de oameni. Principalele domenii de activitate sunt: producție, consum, dar sunt și multe cooperative bancare. Acordarea drepturilor de proprietate unor categorii de agenți diferiți de investitori (producători, lucrători) a permis cooperativelor tradiționale să își promoveze interesele și să își îmbunătățească standardul de viață. Noile forme de cooperative sunt orientate și spre atingerea unor scopuri de interes mai general [48].

Organizațiile mutuale

Organizația mutuală grupează aderenți voluntari care decid să răspundă solidar provocărilor vieții. Formele întâlnite frecvent sunt asociațiile mutuale de asigurări și sănătate și băncile mutualiste. Organizațiile mutuale se bazează pe participarea membrilor pentru satisfacerea nevoilor, nu pentru a obține profit. Pe baza principiului solidarității, se oferă sprijin membrilor care au nevoie. Spre deosebire de cooperative, organizațiile mutuale operează doar prin fonduri proprii. Organizațiile mutuale sunt dezvoltate mai ales în țările europene nordice și de vest unde se estimează că dețin aproximativ 25% din piața de asigurări. 70% dintre companiile de asigurare din Europa sunt societăți mutuale de ajutor reciproc. Statutul de constituire a Societăților Mutuale Europene a fost schițat în 1992 de către CE. Lipsa progreselor în adoptarea acestuia a condus la retragerea în 2006. Deși acest statut nu este în dezbatere acum, CE și-a exprimat disponibilitatea pentru continuarea discuțiilor inițiate [39].

Fundațiile și asociațiile

Principalele caracteristici ale asociațiilor sunt autonomia, independența, drept egal de vot, furnizarea serviciilor și munca voluntară. O primă schiță pentru conturarea statutului asociațiilor europene a fost înaintat în 1992. În 1997 a fost înaintată o propunere pentru promovarea rolului organizațiilor voluntare și fundațiilor în Europa. Nu au fost înregistrate progrese în adoptare. Totuși, pornind de la problemele confruntate de fundațiile care activează în zonele de graniță, DG pentru Piața Internă și Servicii a lansat în 2009 un amplu proces de consultare publică care ar putea conduce la adoptarea statutului european al fundației [36].

2. 2. 2. b. Evoluții recente ale formelor de organizare a economiei sociale

Întreprinderile sociale

Întreprinderea socială poate fi înțeleasă atât ca o formă a sectorului de ES dar poate desemna și „un proces, un nou spirit antreprenorial care influențează și redefinește inițiativele din vechiul sector terțiar”. Paradigma întreprinderilor sociale se bazează pe teoria cererii și a ofertei de ES. Acestea răspund cererii consumatorilor (pentru domeniile acoperite, pentru produse comerciale realizate cu scop caritabil sau produse de calitate făcute de organizații nonprofit), cererii mediului de afaceri (de a dezvolta alianțe strategice pentru programe cu scop social) și guvernelor interesate să implementeze eficient programe sociale cu parteneri privați. Din punct de vedere al ofertei, întreprinderile sociale oferă: antreprenori sociali (interesați de obținerea unor venituri fără profit și de crearea de locuri de muncă) și cadrul pentru manifestarea voluntariatului ca sursă de capital și de muncă. Întreprinderea socială a fost definită ca „o afacere cu obiective sociale primare al cărei profit este reinvestit mai degrabă în scopul dezvoltării afacerii sau în interesul comunității, decât canalizat spre nevoile de maximizare a profitului pentru acționari sau proprietari”[33]. Întreprinderile sociale sunt structuri legale care deservesc scopuri sociale prin activități economice. Întreprinderile sociale includ toate organizațiile antreprenoriale al căror scop principal nu este obținerea profitului. Luând în considerare criterii economice și sociale, pot fi considerate întreprinderi sociale organizațiile de tipul cooperativelor, al băncilor cooperative sau al societăților de ajutor reciproc.

Deși nu sunt instituții publice sau organizații producătoare de profit, întreprinderile sociale își propun abordări inovatoare pentru a acționa asupra reducerii sărăciei prin promovarea coeziunii în comunități și oferirea soluțiilor pentru rezolvarea problemelor sociale și economice[25]. Întreprinderea socială are „rolul de a crea locuri de muncă, în special pentru persoanele cu handicap și altele aflate în dificultate și generează cea mai mare parte a veniturilor lor din producerea și din vânzarea de produse și servicii“.[26] Întreprinderile sociale urmăresc „crearea oportunităților de angajare sau instruire pentru grupurile sau comunitățile marginalizate (…)“.

Rolul-cheie al întreprinderilor sociale se datorează sistemului de valori (alternativă economică democrată) și atenției pentru incluziunea activă a grupurilor defavorizate. Întreprinderilor sociale răspund dezechilibrelor de pe piața muncii: șomajul, instabilitatea locurilor de muncă și excluziunea socială a persoanelor celor mai vulnerabile[28]. Întreprinderile sociale sau de inserție sunt larg răspândite la nivel european. Legislația din țara noastră nu reglementează această formă, dar se are în vedere „elaborarea cadrului conceptual și legislativ pentru definirea întreprinderii sociale în România”[29;39].

Principalul obiectiv al întreprinderilor sociale de inserție este incluziunea socială și profesională a grupurilor celor mai dezavantajate pe piața muncii. Pentru atingerea acestui scop,întreprinderile sociale au decis să acționeze pe baza principiilor sistemului economic pentru a deveni rentabile. Persoanele angajate cumulează diverse tipuri de handicap social și profesional și au dificultăți în inserția pe piața forței de muncă fără un sprijin adaptat situației lor individuale. Adesea aici regăsim persoane cu dizabilități sau persoane cu „handicap social” sever (ex. întreprinderi sociale adaptate). Aceste persoane fie nu dispun de o calificare corespunzătoare sau o formare profesională suficientă pe piața muncii, fie au probleme personale (boli, accidente) sau de sănătate. Ca obiective ale intervenției, întreprinderile sociale: facilitează /intermediază angajarea, creează locuri de muncă pentru grupurile vulnerabile și promovează socializarea prin desfășurarea activității productive. Așadar întreprinderile sociale au o puternică dimensiune pedagogică datorită activităților de socializare și formare profesională. Sunt organizate și activități de promovare a cetățeniei active prin informarea și formarea salariaților asupra rolului pe care îl au în întreprindere. Se construiește o „identitate socială” a angajaților și se obțin competențe profesionale. Întreprinderile sociale sau de inserție creează locuri de muncă stabile pe termen mediu pentru grupurile vulnerabile, crescând astfel șansele acestora de angajare pe piața liberă a forței de muncă. Într-o primă etapă, statul oferă sprijin financiar pe o perioadă determinată pentru a compensa productivitatea scăzută a acestor persoane. Există posibilitatea ca o parte din sprijinul financiar acordat să fie folosit pentru activități speciale (de ex. sesiuni de formare, angajarea de personal specializat, consiliere vocațională etc.). În acest timp, angajații trebuie să devină competitivi și rentabili pentru că după acordarea ajutorului angajații sunt plătiți din fondurile întreprinderii. O altă misiune a întreprinderilor sociale este de a promova activități de socializare prin activități productive. Obiectivul nu este numai inserția profesională, cât mai ales (re)socializarea grupurilor țintă prin contactul care are loc în cadrul activităților, respectarea regulilor și o mai bună structurare a stilului de viață. Activitatea de (re)socializare este „semi-formală”, nu este reglementată prin intermediul unui contract de muncă (de ex.: centrele ocupaționale). Formele de ES s-au dezvoltat și s-au organizat la nivel european astfel încât rețelele de ES sunt din ce în ce mai active la nivel regional, național și european. De exemplu Rețeaua Social Economy Europe reprezintă unul dintre partenerii constanți de dialog ai Comisiei Europene și ai Parlamentului European în domeniul ES. Interesele întreprinderilor sociale de inserție sunt promovate la nivel european de ENSIE[40]. Platforma Europeană IRIS reprezintă un spațiu de dialog și cooperare între rețele europene și internaționale din aria inițiativelor etice și solidare: finanțarea responsabilă[41], comerțul echitabil, consumul responsabil (…), parteneriatul local producători – consumatori și întreprinderile de inserție socială.

2. 3. MECANISME DE SPRIJIN ȘI ÎNCURAJARE

Pentru susținerea dezvoltării ES sunt adoptate politici de sprijin și încurajare, cu mecanisme și instrumente de suport adecvate nivelului de dezvoltare economico-socială și în concordanță cu modelul social și cu responsabilitatea asumată de stat în domeniul protecției și asistenței sociale. Așa cum nu există un model european al ES, ci mai multe, naționale, în același mod, nu există nici mecanisme ori instrumente standard de sprijin și încurajare. Există o varietate de mecanisme sau forme ale unor mecanisme similare aplicate în funcție de politica socială națională și de capacitatea mediului economic și social de a promova incluziunea socială și de a sprijini dezvoltarea celui de al treilea sector. Putem vorbi de dezvoltare instituțională europeană și de includerea în strategiile europene privind ocuparea, incluziunea socială, dezvoltarea durabilă a resurselor umane a unor obiective care vizează stimularea / sprijinul ES.

La nivelul UE, nu există o politică bugetară specifică ES. Au existat încercări în acest sens: „primul program multianual de lucru pentru cooperative, societăți mutuale, asociații și fundații în cadrul Comunității” a fost aprobat de Parlamentul European în 1996, dar respins de Consiliu. O propunere similară ulterioară a avut același rezultat. Putem considera că o politică bugetară pentru ES s-a realizat indirect prin cadrul de politici pentru ocuparea forței de muncă și coeziune socială, prin bugetele pentru promovarea IMM și ocupării forței de muncă[46]. Programele au avut impact asupra consolidării ES europene prin crearea de federații, rețele, realizarea de cercetări și proiecte. La nivelul statelor membre, varietatea cazurilor de sprijin a ES face ca și instrumentele naționale ale și de suport să fie diferite. Principalele mecanisme de suport sunt următoarele:

 Politici publice naționale de susținere a ES

 Facilități, stimulente fiscale pentru desfășurarea activităților de ES.

Sprijinul cel mai important pentru ES a venit din partea programului EQUAL care a finanțat proiecte în care erau implicate forme de ES și a consolidat întregul sector terțiar la nivel național, în special în ceea ce privește serviciile pentru comunități locale și îmbunătățirea calității ocupării forței de muncă.[44;46]

2.3.1. Politici naționale de susținere

Politicile publice de sprijin pentru dezvoltarea ES

Practica țărilor UE evidențiază două tipuri de politici cu incidență asupra dezvoltării ES:

 politici sectoriale, de sprijin al unor forme de ES: politici active de ocupare în cooperative, politici de promovare a furnizării de servicii sociale de către asociații, fundații sau alte organizații nonprofit; politici de dezvoltare a agriculturii și mediului rural în care cooperativele au rol important, susținerea societăților mutuale în contextul dezvoltării sistemelor de securitate socială;

 politici propriu-zise, destinate ES: dezvoltare de activități economice sau susținerea organizațiilor nonprofit care acționează în afara pieței sau acoperă și sectorul piață și cel nonpiață. Promovarea ES depinde de contextul politic, economic, istoric, social, cultural sau instituțional național. Principalii indicatori privind gradul de extindere a politicilor de susținere a ES sunt: recunoașterea politică, existența reglementărilor specifice, vizibilitatea în contextul dezvoltării naționale precum și importanța pe care o au structurile specifice în conceperea și implementarea politicilor sociale publice.

Politicile europene destinate ES includ:[27;39] politici instituționale, de cercetare, diseminare și formare, financiare, politici de suport bazate pe servicii reale și politici ale cererii. Politicile financiare, cum ar fi politicile bugetare, asigură direct sau indirect fonduri pentru dezvoltarea ES: a) fonduri publice88 sau programe de subvenționare a ocupării în ES (în cooperative în Cipru, Germania, Italia, Spania); b) fonduri mixte gestionate de guvern sau de organizații specifice ES; c) alte surse de finanțare: din veniturile din jocurile de noroc[40]; d) fonduri speciale: politici de ocupare, ca măsuri active: acordarea indemnizației de șomaj în sumă fixă pentru persoanele care înființează o cooperativă sau o întreprindere individuală (Spania) sau prime de ocupare (Franța). Politicile de sprijin asigură incluziunea activă prin instrumente:

 promovarea întreprinderilor de inserție, a centrelor de ocupare și a cooperativelor sociale cu scopul inserției profesionale a persoanelor cu dificultăți de ocupare:

 utilizarea instrumentelor de facilitare a accesului la finanțare (de ex. marca socială).

Certificarea

Certificarea domeniului de activitate prin „marca socială” susține dezvoltarea politicilor de recunoaștere și promovare a ES. Presupune în principal: facilitarea fluxurilor financiare (subvenții, donații, ajutoare); aplicarea unor reduceri / scutiri fiscale și promovarea ocupării persoanelor vulnerabile / defavorizate (servicii de consiliere, mediere, formare profesională). Acordarea certificării prin marca socială va permite n u doar recunoașterea și stimularea ES, dar și construirea și utilizarea conturilor satelit ca principal instrument de monitorizare multidisciplinară a sectorului. Marca socială va permite o mai mare transparență a activităților și instituțiilor implicate în ES și va susține mecanisme moderne, inovatoare de suport pentru atragerea fondurilor precum finanțarea prin Internet. Utilizarea serviciilor TIC include: portaluri și facilități de transfer al donațiilor, sponsorizărilor, subvențiilor, ajutoarelor prin Internet sau pentru gestionarea acestora, ca formă flexibilă a managementului operațional.

Sistemul fiscal al organizațiilor ES

Există o mare diversitate de politici fiscale și instrumente suport, de la un sistem special de avantaje fiscale, până la reducerea sau chiar suprimarea avantajelor. Sistemul specific de fiscalizare a activităților (sistem fiscal consolidat specific susținut de ideea importanței sociale a ES: Portugalia, Italia, Spania), este promovat fie pentru toate categoriile de organizații ES, fie doar pentru o parte. În altele, avantajele fiscale tind să se reducă sau să se aplice doar pentru anumite categorii de instituții (în Irlanda doar pentru unitățile de creditare, în Grecia doar pentru cooperativele agricole).

Tabel 1 Regim fiscal specific pentru organizațiile ES în UE-25

Întrebare:

Formele ES au un regim fiscal specific față de companiile private tradiționale?

Țări Cooperative Societăți mutuale Asociații Fundații

[The Social Economy in the EU, CIRIEC, 2009]

2. 4. SURSE DE FINANȚARE

Deși la nivelul UE nu este conturată o politică bugetară specifică ES, există măsuri de finanțare din surse comunitare. Sistemul de finanțare s-a dezvoltat treptat, prin promovarea surselor inovatoare de asigurare a resurselor și dezvoltarea instituțiilor, organizațiilor, asociațiilor de gestionare,intermediere și/sau asistență pentru obținerea de finanțare. Strategia Lisabona și Strategia 2020 a UE reprezintă reperele strategice pe care s-a fundamentat dezvoltarea ES, iar reînnoirea și completarea Obiectivelor Mileniului favorizează dezvoltarea finanțării etice și solidare. S-au dezvoltat sisteme inovatoare de finanțare (FSE, Fondul European de Investiții), de dezvoltare și cooperare instituțională[41], uniuni de credit, fonduri de garantare mutuale, onduri de investiții sociale, bănci cooperatiste și alte forme de „finanțatori ai Federația Europeană a Băncilor Etice și Alternative (FEBEA) este una dintre organizațiile cele mai reprezentative ale structurilor de organizare a ES la nivelul UE. Grupează 25 cooperative bancare și alte instituții financiare din 13 țări europene care urmăresc dezvoltarea finanțării etice și solidare. La nivel UE sunt actori implicați în dezvoltarea locală în vederea dezvoltării sociale”, instrumente și mecanisme facilitatoare[43] În sprijinul dezvoltării ES în noile state membre ținând cont de specificul național /regional, s-au dezvoltat structuri adecvate precum inițiativa CoopEst[44], care oferă sprijin financiar pe termen lung, atât în termeni de capital (împrumut subordonat), cât și în termeni de împrumuturi pe termen lung și garanții pentru proiecte durabile și responsabile social, permițându-le acestora să atragă surse suplimentare de finanțare pentru dezvoltarea activităților lor. Fondurile UE destinate ES sunt orientate spre obiective bine definite: inserția profesională, formare continuă, dezvoltarea serviciilor specifice, lupta împotriva muncii neînregistrate etc. Preponderența fondurilor publice sau private pentru susținerea dezvoltării ES depinde de factori naționali precum: cadrul legislativ, mecanismele de suport și politicile naționale sau locale. Finanțarea inovatoare implică mecanisme și instrumente de atragere a fondurilor publice sau private și modele de gestionare a resurselor, susținute în unele cazuri de organizații suport de management al finanțării. ES este vizibilă în programul operațional dezvoltarea resurselor umane, în situațiile în care beneficiarii sunt entități sociale și pentru măsuri de sprijinire a structurilor ES. [40;44]

Principalele surse de finanțare a ES

La nivelul UE

FSE și fondurile structurale promovează coeziunea economică și socială. Conform Strategiei pentru politica de coeziune dezvoltată în Ghidul strategic al Comunității pentru coeziune[36] prioritățile comunității europene trebuie sprijinite de politica de coeziune pentru întărirea sinergiilor pentru creștere economică și ocuparea forței de muncă în contextul strânsei cooperări între CE și statele membre. Programările multianuale au ca direcții de finanțare: ocuparea activă și promovarea ES. Gestiunea națională se face prin structuri specializate din cadrul ministerelor (ministerul muncii, ministerul educației etc.)

ES este foarte vizibilă în programul operațional sectorial dezvoltarea resurselor umane POS DRU, atât în ceea ce privește situațiile în care beneficiarii pot fi entități sociale, cât și în ceea ce privește măsuri adresate direct sprijinirii structurilor ES. Pentru perioada de programare 2007-2013, prin obiectivul competitivității regionale și ocupării forței de muncă, CE încearcă să anticipeze schimbările economice și sociale, să promoveze concurența și inovația, protecția mediului, spiritul antreprenorial, accesibilitatea, adaptabilitatea și dezvoltarea piețelor incluzive ale forței de muncă, utilizând resursele FEDR și FSE. Astfel, finanțarea ES se realizează direct[27] și din fonduri care pot fi relevante pentru ES, însă fără o tematică definită clar98. 93 CE și Banca Europeană de Investiții au creat Instrumetul de Facilitare a Împărțirii Riscului la Finanțare CoopEst este un fond de investiții privat din Belgia înființat în 2006 și care în 2009 și-a dublat capacitatea financiară la 30 mil. € cu sprijinul inițiativei JASMINE (sub conducerea Fondului European de Investiții) și a International Finance Corporation (membră World Bank Group). Include 17 instituții financiare responsabile social de pe piața microfinanțării (organizații de mico-creditare, uniuni de creditare și de economisire, bănci cooperative) care operează în Bulgaria, Lituania, Kosovo, Polonia și România. Asigură finanțare pentru afaceri mici și micro și pentru întreprinzători individuali .

La nivelul statelor membre

a. Din fonduri publice: tributare planurilor specifice ministerelor naționale ce urmăresc incluziunea socială, dar favorizează diferit dezvoltarea ES. Se urmărește: inserția profesională apersoanelor defavorizate, facilități fiscale pentru ES, derularea de proiecte prin utilizarea granturilor.

b. Din fonduri private: provin de la fundații și cooperative de credit și sunt mai flexibile în accesul și operativitatea alocării pentru activități ale ES. Finanțarea ES în sud-estul Europei99 diferă instituțional. S-a trecut treptat de la măsuri reactive centrate pe satisfacerea nevoilor materiale și sociale ale celor mai săraci la fluxuri financiare de susținere a activităților cu finalitate în incluziunea activă (educație, formare profesională, locuri de muncă adaptate persoanelor defavorizate, consiliere vocațională). Măsurile au vizat indivizi și forme de ES: sprijin pentru ocuparea ca salariat, dezvoltarea de mici afaceri sau activități generatoare de profit (microîntreprinderi sau întreprinderi mici) cu asigurarea de fonduri prin microcreditare. Sistemul legislativ de suport al ES a permis facilitarea gestiunii fondurilor structurale și crearea cadrului de susținere a ES.

 10% din câștigurile personale pot fi scutite de taxă fiscală dacă sunt direcționate către organizații ce le folosesc în scopuri publice, sociale (Bulgaria);

 buget de stat și impozit asupra jocurilor de noroc (Croația);

 subvenții de până la 70% din costurile activităților ES (Republica Cehă);

 cetățenii pot dona 1% din venituri pentru scopuri sociale gestionate prin instituții nonprofit sau instituții publice (Lituania, Polonia, Slovacia și Ungaria).

Dezvoltarea și consolidarea ES depind de dinamica adaptării cadrului legislativ, de strategiile de promovare a instrumentelor și mecanismelor proactive și promovarea principiilor pluralității resurselor, a parteneriatului public-privat și a voluntariatului.

Finanțarea etică și solidară

În țări cu tradiție în ES identificăm mecanisme de finanțare etică și finanțare solidară care răspund dorinței generale de a pune economicul în slujba societății. Dezvoltarea ES implică activități de conștientizare, pentru că tot mai mulți cetățeni vor să se asigure că banii lor nu sunt folosiți pentru a finanța afaceri lipsite de moralitate, care nu respectă drepturile omului sau dreptul la viață pentru generațiile viitoare. Factorii care pot influența comportamentul financiar responsabil social sunt:

 noile preocupări și așteptări ale cetățenilor, autorităților publice și investitorilor;

 dezvoltarea criteriilor sociale care influențează tot mai mult deciziile de investiție;

 îngrijorarea față de activitățile economice care pot deteriora mediul înconjurător;

 transparența privind activitatea companiilor, impusă de dezvoltarea tehnologiilor de informare și comunicare și interesul mass media față de acest subiect.[12]

CAP 3. ECONOMIA SOCIALĂ ÎN ROMÂNIA

Caracteristicile naționale ale țărilor din Europa Centrală și de Sud Est conduc către considerarea ES ca o componentă a mecanismului de incluziune socială. Unul din principalii factori care au influențat dezvoltarea ES în România este industrializarea din perioada comunistă. Masiva urbanizare forțată a dus la destructurarea relațiilor sociale din mediul rural cu impact asupra capitalului social. Schimbările socio-economice de după revoluție și dezindustrializarea în contextul trecerii de la economia planificată la economia de piață au condus la scăderea locurilor de muncă și implicit creșterea șomajului. Neadecvarea măsurilor de protecție socială la problemele sociale imediate a expus aceste grupuri vulnerabile la sărăcie. Din punct de vedere al priorităților stabilite de statele membre în planurile strategice 2006 – 2008 și ținând cont de provocările identificate în raportul comun pe anul 2007, CE a evaluat că în statele membre „nu au fost înregistrate progrese în ES“. Raportul comun privind protecția socială și incluziunea socială pentru 2009 subliniază importanța „sprijinirii ofertelor de locuri de muncă pentru persoanele cele mai vulnerabile, inclusiv în ES”. Ca prioritate strategică asumată de România, dezvoltarea ES va asigura creșterea nivelului de ocupare pentru persoanele defavorizate. Acțiunile de promovare a anului 2010 ca An european de luptă împotriva sărăciei pun accentul pe acțiuni de conștientizare publică față de promovarea incluziunii active[39;48].

Evoluția recentă a politicii sociale naționale a condus la găsirea soluțiilor inovatoare și alternative de răspuns adecvat nevoilor grupurilor vulnerabile, în special cu scopul reducerii excluziunii sociale multiple. Strategia de promovare a incluziunii sociale, inclusă în Raportul Național Strategic privind Protecția Socială și Incluziunea Socială (2008 – 2010) include obiectivul prioritar 2 Creșterea gradului de ocupare a persoanelor defavorizate care precizează că „dezvoltarea sectorului privind ES poate fi primul pas.(…). Construirea unui astfel de sistem este foarte important pentru că oferă răspunsuri la nevoile identificate ale societății românești“.

3.1.EVOLUȚIA ISTORICĂ A FORMELOR DE ORGANIZARE SPECIFICE ES ÎN ROMÂNIA

Societatea agronomică și manufacturieră (Falansterul de la Scăieni) din 1835 a reprezentat una din primele forme de ES. Forme specifice ES au existat încă de la jumătatea sec. al XIX-lea, Publicarea Proiectul pentru o casă de păstrare și împrumutare (1845), a marcat oficial începuturile dezvoltării sectorului cooperatist. Funcționarea cooperativelor fost reglementată de Codul de Comerț (1887), în vigoare până în 1903. În 1921 a apărut prima reglementare românească privind asociațiile și fundațiile. În 1948 au fost înființate cooperativele de invalizi. În perioada 1947 – 1949, societatea civilă și structurile asociative susceptibile a contraveni intereselor comuniste au fost desființate. Presupunem că dezvoltarea ES în România ar fi fost diferită dacă nu ar fi fost desființate peste 1.000 de asociații locale și naționale, profesionale și culturale sau structuri obștești precum: Asociația de Ajutor Reciproc Mișcarea, Asociația invalizi, orfani, văduve, prizonieri, luptători, Asociația Întreprinzătorilor de lucrări publice și private, Asociația pentru ocrotirea orbilor, Asociația profesională a meseriașilor brutari, Asociația Solidară a Pensionarilor, Frontul Plugarilor, Reuniunea meseriașilor din Gherla, Societatea de binefacere Sfânta Fecioară Maria, Societatea Pantofarilor Patroni din Sibiu sau Societatea pentru exploatări forestiere Organizațiile de masă tolerate erau „cooperativele, organizațiile de fabrică și uzinele, asociații fără partid ale femeilor, organe de presă, organizații cultural educative și uniuni ale tineretului“[17]. Societățile cooperative de consum și meșteșugărești își desfășurau activitatea într-o relativă autonomie, fiind acuzate frecvent de promovarea principiilor capitaliste. Înființarea asociațiilor voluntare comuniste nu s-a „produs pentru a crea solidarități într-o societate atomizată (…), ci pentru a crea nuclee autonome, pluraliste, care să îngrădească tendințele uniformizatoare ale statului comunist”109. Rețeaua de organizații tolerate ca forme de control ideologic al populației a fost reunită începând cu anul 1974 în Frontul Unității Socialiste. Aceasta includea Uniunea Națională a Cooperativelor Agricole de Producție, Uniunea Centrală a Cooperativelor Meșteșugărești, Uniunea Centrală a Cooperativelor de Producție, Achiziție și Desfacere, Societatea Crucea Roșie și cultele Frontul Unității Socialiste era promovat caargument suprem pentru o societate democratică[11]. În ciuda aparențelor democratice, aceste organizații reprezentau un instrument ideologic. Obligate să promoveze obiectivele regimurilor totalitariste și să se legitimeze prin apartenență și voluntariat forțat, au ajuns să joace rolul unoragenții cvasi-publice. În România, o parte au fost interzise în anii 1970. După 1989 a intrat în vigoare Decretul-lege 67 / 1990 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și de credit, înlocuit de Legea 109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și a cooperației de credit. S-a constatat o scădere a numărului societăților cooperatiste, în special meșteșugărești. Modificările juridice de după 1989 au menționat explicit UPA (Legea 57/1992 privind încadrarea în muncă a persoanelor handicapate, cu modificările și completările ulterioare), au reglementat microfinanțarea (1992) și au oferit un cadru propice de funcționare pentru ONG-uri.

2. CONCEPTUL DE ECONOMIE SOCIALĂ ÎN LEGISLAȚIA ROMÂNEASCĂ

În legislația românească, noțiunea de ES apare pentru prima dată în HG 829/2002 privind aprobarea Planului național anti-sărăcie și promovare a incluziunii sociale (PNAinc). Actul normativ, cu modificările și completările ulterioare, definește obiective strategice pe termen mediu-lung (2002- 2012) și imediate (2002-2004). În cadrul obiectivelor pe termen mediu – lung[1;12], ES este menționată ca unul dintre principiile ce vizează construirea unei societăți incluzive. Reglementarea cuprinde și o definiție a ES[13] prin două tipuri de intervenții. Primul tip se referă la activități economice care, în subsidiar și cu condiția menținerii performanței economice, includ obiective de tip social. Această categorie de activități se apropie destul de mult de accepțiunea curentă a termenului de ES la nivel european. Totuși, ea nu cuprinde activitățile cu scop prioritar social însoțite în subsidiar de activități economice. Astfel sunt excluse, de pildă, activitățile asociațiilor și fundațiilor (organizații fără scop lucrativ, active în domeniul social în sens larg) care desfășoară activități generatoare de venit și care sunt larg recunoscute, în țările europene, ca realizând activități din sfera ES. Al doilea tip de activități de ES constă în lansarea de largi programe de amenajări de infrastructură și teritoriale, inclusiv de mediu. Investițiile din aceste domenii pot fi atât investiții economice (parte a dezvoltării economice a țării), cât și investiții sociale propriu-zise, în infrastructura calității vieții (școli, spitale etc.). Formularea este generală și inexactă, întrucât asemenea programe sau investiții pot fi realizate într-o largă varietate de forme, care să urmărească fie doar obiective economice, fie doar obiective sociale, ceea ce le exclude din ES. Definiția menționată se interpretează însă în coroborare cu prevederile privind rolul ES în domeniul social. Se arată astfel că ES trebuie să fie organizată în așa fel încât, fără a scădea performanțele economice propriu-zise, să devină și un instrument al integrării sociale, al prevenirii excluziunii sociale și reducerii sărăciei, îmbinând principiile politicii economice cu principiile politicii sociale. Aceste prevederi subliniază, practic, caracterul bivalent, social și economic, al activităților specifice conceptului de ES.

După stabilirea acestei baze pentru dezvoltarea ES în România, documentele cu rol major în promovarea incluziunii sociale nu mai menționează ES până în 2008. Astfel, în 2005 s-a semnatMemorandumul comun în domeniul incluziunii sociale pentru România, care a identificat „provocările în abordarea sărăciei și a excluziunii sociale, prezintă măsurile politice majore luate de România, pebaza acordului, de a începe transpunerea obiectivelor comune ale UE în politicile naționale și identificăprincipalele metode pentru viitoarea monitorizare și revizuire a politicii” Deși ES fusese dejamenționată ca instrument inovator în combaterea sărăciei și a excluziunii sociale în HG 829/ 2002 privind aprobarea Planului național anti-sărăcie și promovare a incluziunii sociale, cu modificările și completările ulterioare, conceptul de ES nu se regăsește în Memorandum. Având însă în vedere că cele două documente se completează, se înțelege că ES își păstrează importanța asumată prin primul act normativ. Următorul document de importanță strategică în domeniul incluziunii sociale reprezintă, de fapt, o dezvoltare a HG 829/2002. În scopul atingerii obiectivelor asumate de România cu privire la, combaterea sărăciei și promovarea incluziunii sociale, a fost adoptată HG 1.827/ 2005 privind aprobarea Programului de implementare a Planului național anti-sărăcie și promovare a incluziunii sociale (PNAinc) pentru perioada 2006 – 2008. Nici acest document nu include prevederi specifice privind ES, ceea ce ar putea fi interpretat ca neluarea în considerare a ES ca prioritate pentru perioada 2006 – 2008.

ES revine explicit în atenția generală în 2008, când beneficiază de o a doua definiție în legislația românească, odată cu includerea sa ca domeniu eligibil pentru finanțare din FSE: ES este sprijinită ca domeniu major de intervenție al Programului Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, al cărui Document Cadru de Implementare este aprobat prin Ordinul comun al ministrului muncii, familiei și egalității de șanse și al ministrului economiei și finanțelor 254/ 1169/ 2008. 112 HG 829/ 2002 privind aprobarea PNAinc, Secțiunea I „Planul global de prevenire/ absorbție a sărăciei și promovare a incluziunii sociale”, cap. II, pct. 13

În document, ES este definită ca „termenul generic utilizat pentru a face referire la un grup de persoane care se reunește pentru a-și asuma un rol economic activ în procesul de incluziune socială, de ex. cooperative, întreprinderi sociale, ONG-uri (fundații și asociații) și alte organizații nonprofit care au un rol important în activități de gestionare și consolidare”. Deși în principiu respectă spiritul definițiilor și principiilor prevăzute în documentele europene privind ES, definiția de mai sus necesită câteva observații terminologice. Noțiunea de „întreprinderi sociale” trebuie înțeleasă doar ca un exemplu de bună practică existent în legislația altor țări, această categorie nefiind reglementată în prezent în România. Referirea la activitățile de gestionare și consolidare este generală și incompletă: nu se înțelege care este obiectul acestor activități, iar ca tip de activitate generală, se remarcă faptul că orice organizație nonprofit desfășoară activități de gestionare și își poate propune să contribuie la consolidarea oricărui domeniu licit și moral, dar acest aspect nu este suficient pentru a putea fi considerată formă de ES.[4;33]

Această definiție se referă doar la activități care contribuie direct la incluziunea socială, ceea ce reprezintă o abordare mai restrânsă decât cea pe care o regăsim în general la nivel european, unde sfera ES cuprinde și activități cu caracter social în sens larg, ca în cazul, de pildă, al cooperativelor de credit. Accepțiunea din documentul românesc menționat se explică însă prin faptul că definiția respectivă este elaborată în cadrul unui instrument de finanțare care are ca obiectiv prioritar tocmai incluziunea socială, ES fiind percepută ca una dintre metodele de atingere a acestui deziderat. Totuși, această interpretare limitativă a conceptului nu trebuie generalizată, ci trebuie privită ca o definiție operațională, aplicabilă doar programului de finanțare în cauză. Mai mult, definiția în discuție are aplicabilitate limitată în timp, având în vedere că actul normativ care o cuprinde se referă exclusiv la Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013. În septembrie 2008, un alt document de importanță majoră aduce în lumină ES în România, odată cu asumarea de către statul român a unor angajamente clare cu privire la dezvoltarea acestui sector în țara noastră. La data menționată, Guvernul României a aprobat și transmis către CE Raportul Național Strategic privind Protecția Socială și Incluziunea Socială (RNS PSIS) prin care se precizează că „dezvoltarea sectorului privind ES poate fi primul pas pentru ca o economie eficientă și dinamică să interacționeze cu o economie bazată pe justiție socială”. Raportul definește principalele elemente menite să contribuie la consolidarea ES: identificarea direcțiilor principale de dezvoltare a legislației românești privind ES, încurajarea inițiativelor în domeniu și sprijinirea acestora prin înființarea de centre de resurse, formarea de specialiști în domenii relevante pentru ES, promovarea la nivel național a conceptului și a exemplelor de bună practică. Astfel, se poate aprecia că ES în România beneficiază, începând din septembrie 2008, de un set coerent și detaliat de măsuri asumate de autoritățile competente în vederea dezvoltării eficiente a acestui sector. Se constată că există măsuri oficiale clar asumate de statul român în vederea dezvoltării acestui sector, dar numai în ceea ce privește ES ca instrument de incluziune socială și combatere a sărăciei. Activitățile de ES care nu îndeplinesc acest rol – recunoscute de altfel la nivel european – nu sunt cuprinse expres în niciun act normativ, însă nu sunt nici interzise sau limitate de prevederile existente. Rezultatul acestei stări de fapt este că aceste activități pot fi desfășurate, cu respectarea, desigur, a celorlalte prevederi legale, dar ele nu sunt în prezent promovate, sprijinite și încurajate explicit prin documentele sau mecanismele de susținere a ES din România. Se impune completarea prevederilor legale în vigoare astfel încât definiția ES să fie extinsă și altor forme decât cele care contribuie direct la incluziunea socială, conform principiilor acceptate la nivel european ca fundament al ES, în contextul coordonării domeniilor social și economic.

3. 3. FACTORI RELEVANȚI ÎN DOMENIUL ECONOMIEI SOCIALE

Luându-se în considerare rolurile diferitelor entități în ES, au fost identificate trei categorii de actori relevanți: actorii instituționali cu competențe în domeniu, formele de organizare ce pot fi asimilate domeniului ES și beneficiarii activităților de ES.

3. 3. 1. FACTORI INSTITUȚIONALI RELEVANȚI

Principalii actori instituționali relevanți pentru ES sunt: reprezentanți ai administrației publice centrale, instituții publice de interes național și instituții private. Din punct de vedere al caracterului preponderent social al ES ca promotor al inserției profesionale a grupurilor vulnerabile principalul actor instituțional este Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale (MMFPS), în calitate de coordonator al politicilor de incluziune socială, reprezentat în special prin activitatea Direcției Programe Incluziune Socială și a structurilor care se ocupă de protecția persoanelor cu handicap116, a familiei și copilului, precum și prin activitatea Agenției Naționale de Ocupare a Forței de Muncă, instituție aflată sub autoritatea MMFPS. Din punctul de vedere al ES ca alternativă economică, principalii actori relevanți reprezentanți ai administrației publice centrale sunt Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și Ministerul Justiției. Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri (MECMA) are atribuții cu impact asupra societăților cooperative (una din cele mai reprezentative forme de ES) și IMM (formă care asigură adeseori derularea de activități de ES). MECMA are în subordine Agenția pentru Implementarea Proiectelor și Programelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii (AIPPIMM). Aceasta „asigură implementarea și monitorizarea prevederilor Legii 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației, la nivel local” prin cele 13 oficii teritoriale pentru IMM și cooperație subordonate. Pe lângă AIPPIMM funcționează Consiliul Consultativ al Cooperației, care are printre atribuții „elaborarea de propuneri de inițiative legislative în domenii ce privesc activitatea cooperației”. Consiliul este alcătuit din nouă reprezentanți ai Uniunii Naționale a Cooperației Meșteșugărești (UCECOM) și ai Uniunii Naționale a Cooperației de Consum (CENTROCOOP) și un reprezentant fără drept de vot al MECMA125. În Consiliu nu sunt reprezentate toate formele de societăți cooperative care funcționează în România.

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) are atribuții cu impact asupra societăților cooperative. MADR este responsabil cu „elaborarea, reglementarea și implementarea politicilor agricole”, iar domeniile sale de activitate includ agricultura și producția alimentară, dezvoltarea rurală, pescuitul și acvacultura”- domenii de interes pentru societățile cooperative agricole și pescărești sau pentru organizațiile nonprofit, cum sunt asociațiile de producători agricoli, dar și pentru alte [1;16] Încadrarea în muncă a persoanelor cu dizabilități în unitățile protejate autorizate www.anph.ro forme de organizare ale ES. MADR are în subordine Agenția Națională de Consultanță Agricolă (ANCA) care are ca obiect de activitate „sprijinirea procesului de reformă în agricultură prin activități depopularizare și asistență tehnică de specialitate, consultanță managerială și perfecționare profesională”. ANCA are în subordine camerele agricole județene[28], înființate prin reorganizarea oficiilor și centrelor de consultanță agricolă județene[29]. Conform organigramei ANCA, Direcția Formare Profesională și Asociații de Producători include Compartimentul strategii, coordonare și monitorizare forme asociative și Compartimentul informare și asistență forme asociative – două structuri care se adresează unor forme specifice ES, cum sunt asociațiile nonprofit și societățile cooperative din domeniu. ANCA sprijină înființarea și dezvoltarea formelor asociative în domeniul agricol prin monitorizarea activității, consultanță agricolă, informări legislative, promovarea structurilor superioare ale cooperativelor agricole și consolidarea permanentă a bazei de date. Formele asociative din domeniul agricol avute în vedere de ANCA sunt asociațiile, cooperativele și grupurile de producători[32]. Ministerul Justiției (MJ) gestionează Registrul național al persoanelor juridice fără scoppatrimonial[1;33], care include asociații și fundații înființate în România, dintre care unele desfășoară activități economice specifice ES. Oficiul Național al Registrului Comerțului (ONRC) subordonat MJ cuprinde evidența societăților cooperative, gestionate de compartimentul Registrul Comerțului Central Computerizat pentru înregistrarea societăților cooperative134. Banca Națională a României (BNR) este o structură publică, de interes național, cu rol de reglementare și supraveghere a unor forme de ES: societățile cooperative de credit și instituțiile financi are nebancare (IFN), categorie ce cuprinde și CAR. BNR are în structură departamente specializate cu impact asupra ES: Serviciul instituții financiare din cadrul Direcției Stabilitate Financiară, Serviciul reglementare activități financiare și instituții financiare nebancare din cadrul Direcției Reglementare și Autorizare, Serviciul inspecție instituții financiare nebancare din cadrul Direcției Supraveghere.

Consiliul Economic și Social (CES) este o „instituție publică de interes național, tripartită, autonomă, constituită în scopul realizării dialogului social dintre patronat, sindicate și Guvern și al climatului de stabilitate și pace socială” și având „rol consultativ în stabilirea strategiilor și politicilor economice și sociale (…) precum și în realizarea, promovarea și dezvoltarea (…) solidarității sociale”[3;5]. Deși scopul actual (realizarea dialogului social) nu prezintă relevanță imediată pentru ES, CES ar putea juca un rol important în viitor având în vedere rolul său consultativ în domeniile economic și social, în special în ceea ce privește solidaritatea socială, concept-cheie pentru ES. Legea prevede că CES este consultat obligatoriu de către inițiatorii proiectelor de acte normative, inclusiv cu privire la programe și strategii[13;6], situații în care opinia formelor de ES ar putea genera contribuții valoroase. CES înaintează propuneri privind restructurarea și dezvoltarea economiei naționale și privatizarea, funcționarea și creșterea competitivității agenților economici[13], aspecte importante pentru operatorii economici interesați și de obiective sociale. În structura actuală a CES, organizațiile neguvernamentale nu sunt reprezentate și, astfel, vocea acestui sector nu poate fi auzită, iar interesele acestor structuri nu pot fi susținute. Se poate avea în vedere o propunere de extindere a componenței CES (prin 127 Art. 1 și 2 din HG 676/ 1998 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Consultanță Agricolă, cu modificările și completările ulterioare Camerele agricole județene au atribuții în domeniul formării, informării, acordării de consultanță pentru accesarea de fonduri și contribuie la elaborarea actelor normative sectoriale (Cap. II, art. 5 din HG1609/ 2009 privind înființarea camerelor agricole județene, prin reorganizarea oficiilor / centrelorde consultanță agricolă județene, aflate în subordinea Agenției Naționale de Consultanță Agricolă). includerea reprezentanților sectorului neguvernamental și ai formelor ES) și a scopului său (prin includerea explicită a ES).

Principalele structuri private care pot sprijini dezvoltarea și promovarea ES sunt: Camera de Comerț și Industrie a României (camerele de comerț teritoriale subordonate au atribuții de promovare și sprijinire a dezvoltării și colaborării operatorilor economici), precum și patronatele și sindicatele.

3. 3. 2. FORME DE ORGANIZARE A ECONOMIEI SOCIALE ÎN ROMÂNIA

3. 3. 2. a. Prezentare generală

Cadrul legal actual din România definește ES și sfera de întindere a acesteia prin preluarea unora dintre principiile recunoscute la nivel european, discutate anterior, și prin enumerări exemplificative, după cum se poate observa în cea mai recentă dintre definițiile ES, din cadrul Programului Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, analizată la secțiunea IV.2 a documentului de față. Pornind de la această definiție, coroborată cu principiile acceptate în general la nivel european, precum și pe baza comparației cu formele de organizare considerate în alte state europene ca fiind specifice ES, în România se pot identifica următoarele categorii de persoane juridice specifice ES:

a) organizațiile nonprofit care desfășoară activități economice, indiferent de domeniul de activitate,

 în interiorul lor sau

 prin societăți comerciale;

b) organizațiile nonprofit organizate sub forma CAR

 ale pensionarilor;

 ale salariaților;

c) cooperativele de credit;

d) societățile cooperative de gradul 1 reglementate prin Legea 1/ 2005:

 societăți cooperative meșteșugărești;

 societăți cooperative de consum;

 societăți cooperative de valorificare;

 societăți cooperative agricole; beneficiază și de legislație specială, fiind reglementate de Legea 566/ 2004 a cooperației agricole, cu modificările și completările ulterioare;

 societăți cooperative de locuințe;

 societăți cooperative pescărești;

 societăți cooperative de transporturi;

 societăți cooperative forestiere;

 societăți cooperative de alte forme.

În afara acestor categorii, se întâlnesc în anumite acte normative în vigoare și referiri la așanumitele întreprinderi sociale, dar care nu au o definiție recunoscută din punct de vedere legal. Toate formele identificate mai sus respectă caracteristicile larg recunoscute la nivel european ca definitorii pentru ES. Societățile cooperative de gradul 2139 etc. Printre acestea menționăm de pildă, Uniunea Națională a Cooperației Meșteșugărești (UCECOM), Uniunea Națională a Cooperației de Consum (CENTROCOOP), Banca Centrală Cooperatistă CREDITCOOP, Liga Națională a Organizațiilor cu Personal Handicapat din Cooperația Meșteșugărească (LNOPHCM), Uniunea Națională a Caselor de Ajutor Reciproc ale Salariaților din România (UNCARSR) sau Federația Națională „Omenia” a Caselor de Ajutor Reciproc ale Pensionarilor din România.

Legislația românească reglementează o serie de alte forme ce pot fi asimilate ES, dar care nu respectă integral principiile enunțate în Carta Europeană a principiilor ES. În funcție de caracteristicile activităților de ES desfășurate, formele specifice pot fi cuprinse și în alte forme generale de organizare relevante pentru ES:

 unitățile protejate autorizate (UPA);

 întreprinderile – microîntreprinderile (IMM);

 societățile comerciale;

 instituțiile financiare nebancare (IFN).

Diferența dintre formele specifice ES (organizații nonprofit cu activități economice, CAR, cooperative de credit, societăți cooperative de gradul 1) și cele generale relevante pentru ES (UPA, microîntreprinderi și IMM, societăți comerciale, IFN) constă în următorul aspect: condițiile legale prevăzute pentru înființarea și funcționarea oricăreia dintre formele specifice garantează respectarea în principiu a caracteristicilor formelor de ES; în schimb, condițiile legale necesare pentru încadrarea unei persoane juridice în categoria formelor generale permite, dar nu garantează respectarea acestor caracteristici. Simpla apartenență a unei persoane juridice la categoria asociațiilor nonprofit care desfășoară activități economice implică includerea acesteia în sfera ES, deoarece condițiile legale aplicabile acestei categorii de organizații nonprofit cuprind, practic, toate caracteristicile ES. Apartenența însă a unei persoane juridice la categoria, de pildă, a unităților protejate autorizate, nu înseamnă că aceasta face neapărat parte din ES (pentru a fi asimilată formelor de ES, va trebui ca unitatea respectivă să fie organizată ca persoană juridică de sine stătătoare și să facă parte din domeniul privat). Cele mai frecvente legături dintre cele două categorii (specifice ES și generale relevante pentru ES) sunt următoarele:

a) asociațiile nonprofit care desfășoară activități economice o pot face, conform legii,  în mod direct (fără înființarea unei persoane juridice externe organizației); departamentul intern care desfășoară activitățile economice respective poate obține, cu respectarea condițiilor legale privind proporția angajaților din rândul persoanelor cu dizabilități, acreditarea ca UPA, pentru accesarea unor facilități; în acest caz, unitatea respectivă va fi de drept privat și nu va avea personalitate juridică de sine stătătoare;

 prin intermediul unor societăți comerciale, acestea putându-se încadra la rândul lor, dacă respectă condițiile legale privind numărul angajaților și valoarea cifrei de afaceri, în categoria IMM (microîntreprindere, întreprindere mică sau întreprindere mijlocie) – ceea ce le afectează mai ales din punct de vedere al sistemului de impozitare și al accesului la surse de finanțare nerambursabilă sau alte forme de sprijin dedicate acestor categorii; societățile comerciale ale organizațiilor nonprofit pot primi acreditare ca UPA, dacă respectă condițiile legale privind numărul de angajați din rândul persoanelor cu dizabilități;

b) CAR ale salariaților sau ale pensionarilor pot, ca organizații nonprofit, să desfășoare anumite activități economice, caz în care li se aplică raționamentele prezentate la punctul anterior și pot ajunge să se regăsească în categoria UPA, a societăților comerciale sau a IMM; CAR au și calitatea de IFN, conform prevederilor legale în vigoare, ceea ce le impune respectareaanumitor condiții speciale care se adaugă celor impuse de legislația privind CAR; [39;45] Persoană juridică constituită din societăți cooperative de gradul 1, în majoritate, și alte persoane fizice sau juridice, în scopul integrării pe orizontală sau pe verticală a activității economice desfășurate de acestea, și înregistrată în conformitate cu prevederile prezentei legi

c) cooperativele de credit sunt la rândul lor cuprinse conform legii în categoria mai largă a IFN;

d) societățile cooperative de gradul 1 pot ajunge să desfășoare activități economice în cadrul unor UPA, pentru conferirea facilităților legale aplicabile acestei categorii, sau pot fi încadrate în categoria IMM. Descrierea detaliată a principalelor mecanisme de organizare și funcționare a formelor de organizare din sfera ES este prezentată în Cadrul legal privind formele de organizare specifice ES în România. În afara acestor structuri organizatorice există si forme de organizare asemănătoare celor din ES, dar care nu indeplinesc cumulativ principiile acceptate la nivel UE cu privire la intreprinderile de economie sociala, si prin urmare nu fac parte din domeniul economiei sociale.

 persoanele fizice autorizate;

 întreprinderile individuale;

 întreprinderile familiale.

3. 3. 2. b. Analiză detaliată a formelor economiei sociale

Forme de organizare specifice ES

a. Organizații nonprofit care desfășoară activități economice Asociațiile și fundațiile

Asociațiile și fundațiile sunt persoane juridice de drept privat al căror scop principal este nepatrimonial, dar care pot desfășura în subsidiar și activități economice, direct sau prin înființarea de societăți comerciale[40]. În cazul înființării de societăți comerciale, dividendele obținute de asociații și fundații trebuie reinvestite în aceleași societăți comerciale sau folosite pentru realizarea scopului organizației. Organizațiile nonprofit pot desfășura orice alte activități economice directe, cu condiția ca acestea să aibă caracter accesoriu și să fie în strânsă legătură cu scopul principal al persoanei juridice. În această situație, asociațiile sau fundațiile respectă toate caracteristicile apartenenței la ES, cu o singură excepție: sistemul decizional al fundațiilor este altul decât cel democratic, bazat pe sistemul „un membru, o voce”, fundația funcționând pe baza deciziilor membrilor fondatori și nu aleadunării generale, ca în cazul asociației. Este o excepție firească, provenită din natura juridică a fundației și întâlnită în multe state europene și este acceptat unanim că nu exclude fundațiile din ES.

b. Organizații nonprofit organizate sub forma CAR

Casele de ajutor reciproc ale pensionarilor – CARP reprezintă o categorie de organizații nonprofit care funcționează în baza OUG 26/2000 cu privire la asociații și fundații, cu modificările și completările ulterioare, și a unui act normativ cu caracter special: Legea 540/ 2002 privind casele de ajutor reciproc ale pensionarilor. Scopul CARP este sprijinirea și întrajutorarea membrilor prin acordarea de împrumuturi cu dobândă și activități conexe cu caracter social, cultural, turistic și de alte tipuri. Membrii CARP pot fi persoane pensionare, beneficiarii de ajutor social și membri de familie ai primelor două categorii[41]. Prin modul de organizare și obiectivele stabilite prin lege, CARP sunt una dintre cele mai reprezentative forme specifice ES, relevante pentru domeniu în general și pentru persoanele vulnerabile. Ele se încadrează în categoriile recunoscute european ca tradiționale în ES. Reglementările românești în vigoare asigură respectarea tuturor caracteristicilor ES.

Casele de ajutor reciproc ale salariaților – CARS reprezintă o categorie de organizații nonprofit care funcționează, ca și CARP, în baza legislației generale: OUG 26/ 2000 cu privire la asociații și fundații, cu modificările și completările Art. 47 și 48 OUG 26 / 2000 cu privire la asociații și fundații, cu modificările și completările ulterioare Art. 4 Legea 540/ 2002 privind casele de ajutor reciproc ale pensionarilor ulterioare și a unui act normativ cu caracter special: Legea 122/ 1996 privind regimul juridic al caselor de ajutor reciproc pentru salariați și al uniunilor acestora, republicată. Scopul este de sprijinire și întrajutorare a membrilor prin acordarea de împrumuturi cu dobândă. CARS respectă toate caracteristicile ES, asigurate de condițiile legale prevăzute pentru înființarea și funcționarea lor. Ca și în cazul CARP, prin modul de organizare și obiectivele stabilite prin lege, CARS sunt una dintre cele mai reprezentative forme specifice ES recunoscute la nivel european.[27]

Cooperativele de credit – Cooperativele de credit sunt „instituții de credit constituite ca asociații autonome de persoane fizice unite voluntar în scopul îndeplinirii nevoilor și aspirațiilor lor comune de ordin economic, social și cultural, a căror activitate se desfășoară, cu precădere, pe principiul întrajutorării membrilor cooperatori”[42]. OUG menționată prevede mecanismele de funcționare unitar și bine structurat, cu luarea în considerare a documentelor și principiilor larg acceptate la nivel european, aplicabile sectorului cooperatist. Prin reglementările privind înființarea și funcționarea cooperativelor de credit se respectă caracteristicile ES, cu excepția principiului de distribuire a profitului, care se distribuie proporțional cu aportul de capital al membrilor cooperatori. Totuși, această modalitate de funcționare este recunoscută în Statutul european al cooperativei, ceea ce face ca încălcarea acestui principiu să poată fi o excepție acceptabilă și să permită păstrarea cooperativelor de credit în ES, după cum se întâmplă și la nivel european.

c. Societățile cooperative de gradul 1

Societățile cooperative de gradul 1 sunt reglementate de Legea 1/ 2005 privind organizarea și funcționarea cooperației și reprezintă, conform legii, forma de organizare specifică domeniului cooperației143. Actul normativ menționat definește societatea cooperativă ca fiind asociația autonomă de persoane fizice și / sau juridice, după caz, constituită pe baza consimțământului liber exprimat de acestea, cu scopul promovării intereselor economice, sociale și culturale ale membrilor cooperatori, fiind deținută în comun și controlată democratic de către membrii săi, în conformitate cu principiile cooperatiste. Societatea cooperativă este un agent economic cu capital privat. Conform Legii 1/ 2005 privind organizarea și funcționarea cooperației, societățile cooperative care intră sub incidența acestui act normativ se clasifică, în funcție de membrii care le alcătuiesc, în societăți cooperative de gradul 1 constituite de persoane fizice și societăți cooperative de gradul 2 în a căror componență intră societăți cooperative de gradul 1, și, opțional, alte persoane fizice sau juridice.

Societățile cooperative de gradul 1 se clasifică în:

a) Societăți cooperative meșteșugărești;

b) Societăți cooperative de consum;

c) Societăți cooperative de valorificare;

d) Societăți cooperative agricole; beneficiază și de legislație specială, fiind reglementate de Legea

566/ 2004 a cooperației agricole, cu modificările și completările ulterioare;

e) Societăți cooperative de locuințe;

f) Societăți cooperative pescărești;

g) Societăți cooperative de transporturi;

h) Societăți cooperative forestiere;

i) Societăți cooperative de alte forme, constituite cu respectarea dispozițiilor Legii 1/ 2005.

Societățile cooperative de gradul 1 prezintă aceleași caracteristici cu ale cooperativelor de credit: condițiile legale pentru înființarea și funcționarea lor asigură respectarea caracteristicilor ES, cu excepția principiului privind distribuirea profitului, care se distribuie conform legii proporțional cu aportul de capital al membrilor cooperatori. Ca și în primul caz, având în vedere recunoașterea acestui mecanism de funcționare și prin Statutul european al cooperativei, excepția de la acest principiu este acceptabilă și permite păstrarea societăților cooperative de gradul 1 în ES. Forme generale de organizare relevante pentru ES

Unitățile protejate autorizate

Calitatea de UPA reprezintă o ipostază în care putem regăsi formele de organizare specifice ES care angajează persoane cu dizabilități, în condițiile prevăzute în Legea 448/ 2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările și completările ulterioare. UPA este definită ca „operatorul economic de drept public sau privat, cu gestiune proprie, în cadrul căruia cel puțin 30% din numărul total de angajați cu contract individual de muncă sunt persoane cu handicap”[45]. UPA pot fi de două feluri: cu personalitate juridică sau fără personalitate juridică, cu gestiune proprie, sub formă de secții, ateliere sau alte structuri din cadrul operatorilor economici, instituțiilor publice ori din cadrul organizațiilor neguvernamentale, precum și cele organizate de persoana cu handicap autorizată, în condițiile legii, să desfășoare activități economice independente[46]. UPA pot reprezenta forme relevante pentru ES, atât timp cât sunt constituite ca persoane juridice de sine-stătătoare, de drept privat, asigurând astfel reprezentarea obiectivelor sociale alături de cele economice, având ca rezultat final (re)integrarea socio-profesională a persoanelor cu dizabilități. Întreprinderile mici și mijlocii O altă ipostază juridică în care se pot regăsi anumite forme de organizare specifice ES este aceea a IMM. Pentru aceasta, persoana juridică respectivă trebuie să se încadreze în definiția întreprinderii și să respecte condițiile pentru a fi clasificată ca microîntreprindere, întreprindere mică sau întreprindere mijlocie.

Întreprinderea este „orice formă de organizare a unei activități economice, autorizată potrivit legilor în vigoare să facă acte și fapte de comerț, în scopul obținerii de profit, în condiții de concurență, respectiv: societăți comerciale, societăți cooperative, persoane fizice care desfășoară activități economice independent și asociații familiale autorizate potrivit dispozițiilor legale în vigoare”147. Așadar, putem întâlni în această categorie societăți comerciale constituite de organizații nonprofit (asociații și fundații) care aleg să desfășoare activități economice printr-o structură distinctă. Dacă societățile cooperative întrunesc condițiile legale, pot fi clasificate ca IMM. Încadrarea în categoria IMM depinde de îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții148: număr mediu anual de salariați mai mic de 250 și realizarea unei cifre de afaceri anuale nete de până la 50 milioane €, echivalent în lei, sau deținerea de active totale care nu depășesc echivalentul în lei a 43 milioane €, conform ultimei situații financiare aprobate. După numărul mediu anual de salariați și după cifra de afaceri anuală netă sau după activele totale pe care le dețin, IMM se pot clasifica în următoarele categorii[49]:

 microîntreprinderi: până la 9 salariați și realizează o cifră de afaceri anuală netă sau dețin active totale de până la 2 milioane €, echivalent în lei;

 întreprinderi mici: între 10 și 49 de salariați și realizează o cifră de afaceri anuală netă sau dețin active totale de până la 10 milioane € echivalent în lei;

 întreprinderi mijlocii: între 50 și 249 de salariați și realizează o cifră de afaceri anuală netă de până la 50 milioane €, echivalent în lei, sau dețin active totale care nu depășesc echivalentul în lei a 43 milioane € . 145 Art. 4 pct. 29 Legea nr. 448/ 2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările și completările ulterioare.[48;49]

În funcție de încadrarea în una din aceste categorii, persoanele juridice active din ES pot beneficia de anumite mecanisme de sprijin și încurajare, precum praguri de impozitare diferite sau acces la diferite programe de finanțare nerambursabilă.

Instituțiile financiare nebancare

Activități specifice ES se pot regăsi și în cadrul instituțiilor financiare nebancare (IFN), reglementate prin Legea 93/ 2009 privind instituțiile financiare nebancare. Scopul actului normativ menționat este de a reglementa „condițiile minime de acces la activitatea de creditare și desfășurarea acesteia pe teritoriul României, prin instituțiile financiare nebancare, în scopul asigurării și al menținerii stabilității financiare” [15]. În prezent, în conformitate cu informațiile oferite de BNR, pe teritoriul țării își desfășoară activitatea aproximativ 3.308 IFN-uri. BNR este singura autoritate în măsură să decidă dacă activitatea desfășurată de o entitate este de natura activității de creditare cu titlu profesional și intră sub incidența legii, urmărindu-se ca aceste entități să desfășoare activități economice de sine-stătătoare, orientate spre obținerea de venituri cu caracter regulat. Trebuie să existe structuri interne specializate în domeniul creditării care să gestioneze și să analizeze aceste activități distinct, pe baza unor reguli prestabilite și cu luarea în considerare a activităților de creditare la proiectarea bugetului societății ori la efectuarea de previziuni referitoare la activitatea de ansamblu a societății.

Printre IFN-urile care fac obiectul reglementărilor în discuție se numără și categoria CAR-urilor

care trebuie să respecte, conform legii, o serie de cerințe generale:

 înscrierea în Registrul de evidență ținut de BNR;

 păstrarea modului de organizare, funcționare și asociere, potrivit prevederilor legislației speciale care le reglementează activitatea;

 limitarea activităților de creditare desfășurate la cea de acordare de credite către membrii asociațiilor fără scop patrimonial, organizate pe baza liberului consimțământ al salariaților/ pensionar lor, în vederea sprijinirii prin împrumuturi financiare a membrilor lor;

 limitarea surselor de finanțare la cele prevăzute de legile speciale care le reglementează activitatea. Relevantă pentru ES este și categoria entităților care desfășoară activitate de creditare exclusiv din fonduri publice ori puse la dispoziția lor în baza unor acorduri interguvernamentale, pentru care legea prevede respectarea următoarelor condiții:

 înscrierea în Registrul de evidență ținut de BNR;

 organizarea și funcționarea, după caz, potrivit Legii 31/ 1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit OUG 26/2000 cu privire la asociații și fundații, cu modificările și completările ulterioare cu modificările și completările ulterioare sau potrivit legislației speciale aplicabile în materie;

 limitarea activității de creditare desfășurate la cele de acordare de credite, incluzând, fără a se limita la: credite de consum, credite ipotecare, credite imobiliare, microcredite, finanțarea tranzacțiilor comerciale, operațiuni de factoring, scontare, forfetare; leasing financiar; emitere de garanții, asumare de angajamente de garantare, asumare de angajamente de finanțare; alte forme de finanțare de natura creditului; limitarea surselor de finanțare la fonduri publice ori puse la dispoziția acestora în baza unor acorduri interguvernamentale. CAR-urile și entitățile care desfășoară activitate de creditare exclusiv din fonduri publice ori puse la dispoziția acestora în baza unor acorduri interguvernamentale, reprezintă excepții de la regula generală conform căreia IFN își desfășoară activitatea sub forma societăților pe acțiuni. Acordarea de microcredite poate intra în sfera ES atât timp cât se desfășoară cu respectarea principiilor ES, în special cu privire la latura socială a activității derulate.[45;48]

Microcreditul din fonduri publice ori pus la dispoziție în baza unor acorduri interguvernamentale este „un împrumut cu sau fără dobândă, rambursabil, acordat la cererea solicitanților, cu valoare ominala de până la 10.000 €, acordat în lei la cursul comunicat de BNR în ziua anterioară eliberării sumelor, cu o perioadă de rambursare de până la 36 de luni, cu sau fără perioada de grație, destinat procurării de mijloace fixe, materii prime, materiale, energie, combustibil, precum și de alte servicii necesare realizării proiectului în scopul dezvoltării unei activității comerciale pentru care a fost autorizat”. Microcreditele pot fi solicitate de „persoane juridice, respectiv societăți comerciale care au sub 50 de salariați, încadrați cu contract individual de muncă, persoane fizice și asociații familiale care desfășoară activități economice în mod independent, autorizate potrivit legii, inclusiv medicii de familie, precum și orice persoană fizică care prezintă un plan fundamentat de afaceri pentru dezvoltarea unei afaceri sau pentru inițierea unei activități aducătoare de venituri O condiție care trebuie respectată de IFN este includerea în denumirea entității a sintagmei „instituție financiară nebancară” sau abrevierea acesteia IFN. Totuși, în cazul IFN ce fac obiectul înscrierii în Registrul de evidență (cum este cazul celor două categorii menționate) această prevedere are caracter opțional. Legea 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare abrogă, printre altele, Legea 240/2005 privind societățile de microfinanțare, desființând practic această categorie de persoane juridice și înglobând activitatea specifică acestora în cadrul mai general al activităților pe care le pot derula IFN.

Noua reglementare permite în continuare desfășurarea de activități de microcreditare, dar impune condiții mai restrictive. Astfel, microcreditele acordate în baza reglementărilor abrogate puteau ajunge până la echivalentul în lei a 25.000 €, față de limita actuală de 10.000 €, iar perioada de rambursare putea ajunge la 60 de luni, față de cele 36 de luni permise conform legislației în vigoare. Pe lângă obiectul principal de activitate, societățile de microfinanțare mai puteau avea ca obiect secundar de activitate și acordarea de servicii pentru dezvoltarea economică a beneficiarilor de microcredite, incluzând servicii de consultanța, informare, educare și instruire de specialitate. Vechea reglementare prevedea posibilitatea de a folosi microcreditul inclusiv în scopul dezvoltării unor proiecte de dezvoltare comunitară, a inițiativelor comunităților locale și a programelor sociale, în scopul îmbunătățirii standardului de viață al comunităților locale, prevederi nepreluate în noile reglementări. Criteriile prevăzute pentru solicitarea de microcredite în cadrul vechii reglementări erau în schimb mult mai generale decât cele actuale În 2008 numărul entităților care s-au înscris în Registru a crescut semnificativ, consolidând acest sector. Sub aspectul concentrării, se remarcă ponderea de aproximativ 94 % a finanțărilor acordate de IFN din Registrul special, primele 10 entități deținând aproximativ 42,7 % din totalul , creditelor acordate la nivel de sector. Deși la nivelul sectorului s-a manifestat o tendință de diversificare a portofoliului IFN în privința creditelor acordate, a bunurilor finanțate sau a tipurilor de clienți, activitatea de creditare a continuat să manifeste o concentrare puternică pe anumite segmente. Dependența încă puternică față de piața auto sau unele ramuri economice (construcții,transporturi) constituie o vulnerabilitate a sectorului, iar încetinirea creșterii economice și reducerea investițiilor afectează direct dezvoltarea IFN prin scăderea volumului finanțărilor. Forme de organizare asemănătoare celor de ES Formele analizate sunt reglementate de OUG 44/ 2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale. Aceste forme de organizare a activităților economice prezintă anumite similitudini cu ES prin contribuția la integrarea socio-profesională, fără a putea fi însă considerate forme specifice ES deoarece activitatea desfășurată nu are scopul ambivalent: social și economic. Astfel, activitatea Art. 3 lit. e OUG 40/ 2000 privind acreditarea agențiilor de credit în vederea administrării fondurilor pentru acordarea de microcredite economică a acestor forme de organizare este definită ca „activitatea agricolă, industrială, comercială, desfășurată pentru obținerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani și care sunt destinate vânzării ori schimbului (…), în scopul obținerii unui profit”. Activitățile „pot fi desfășurate în toate domeniile, meseriile, ocupațiile sau profesiile pe care legea nu le interzice în mod expres pentru libera inițiativă” și pot fi desfășurate de către persoanele fizice în formele prezentate în continuare. [26;29;32]

Persoanele fizice autorizate

Persoanele fizice autorizate pot desfășura în mod individual și independent „orice formă deactivitate economică permisă de lege, folosind în principal forța lor de muncă”. Persoana fizică autorizată se poate înființa în baza unui singur cod din Clasificarea Activităților din Economia Națională (CAEN) și nu poate angaja cu contract de muncă terțe persoane pentru desfășurarea activității pentru care a fost autorizată și nici nu va fi considerată un angajat al unor terțe persoane cu care colaborează, chiar dacă colaborarea este exclusivă.

Întreprinderile individuale

Întreprinderea individuală este definită ca „întreprinderea economică, fără personalitatejuridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică” și care are posibilitatea de a avea salariați și (spre deosebire de alte forme de desfășurare a activităților economice) se poate înființa în baza unui singur cod CAEN (desfășurarea unor activități care se circumscriu mai multor coduri CAEN presupune deschiderea mai multor întreprinderi individuale).

Întreprinderile familiale

Întreprinderea familială este definită ca „întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică împreună cu familia sa”[32]; și care poate avea angajați, dar numai persoane din cadrul aceleiași familii[29], indiferent de numărul acestora, nu și terțe persoane. Uneori, aceste forme pot fi autorizate să funcționeze ca UPA, situație în care contribuția lor în domeniul (re)integrării socio-profesionale este cu atât mai valoroasă, dar care nu le include, nici în acest caz, în sfera ES.

În concluzie, asigurarea condițiilor dezvoltării ES implică atât o definiție a ES suficient de cuprinzătoare și unanim acceptată la nivel național, cât și un cadru juridic flexibil care să permită dezvoltarea și modernizarea formelor de organizare deja existente, respectiv dezvoltarea unora noi, a mecanismelor pentru colectarea informațiilor necesare monitorizării activităților ES, precum și modalități fiscale și materiale eficiente de sprijinire a formelor de ES în baza principiului egalității de șanse a diferiților actori din domeniu. Vor trebui asigurate mecanismele de concurență loială între furnizorii de servicii și producătorii de bunuri din domeniul privat, cu luarea în considerare a diferitelor obiective existente între furnizorii și producătorii obișnuiți și cei din ES. Funcționarea eficientă a ES va contribui realist și eficient atât la (re)inserția socio-profesională a grupurilor vulnerabile, cât și la creșterea coeziunii sociale și dezvoltării comunitare. Cadrul legal necesar trebuie armonizat cu actele și reglementările normative în vigoare privind formele asimilabile ES și cu reglementările comunitare.

3. 3. 4 GRUPURILE VULNERABILE BENEFICIARI AI ECONOMIEI SOCIALE

Beneficiarii activităților de ES sunt indivizii care, prin participarea la ES urmăresc interese proprii patrimoniale și nepatrimoniale. În funcție de forma de organizare a ES, interesele variază de la Art. 3, alin. 2 OUG. 44/ 2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale cele comune (de ex. agricultorii din societăți cooperative agricole pot urmări printre altele folosirea utilajelor agricole de calitate) la interese particulare (de ex. persoanele cu dizabilități care lucrează într-o UPA vizează și interese sociale).

3. 3. 4. a. Analiză legislativă a grupurilor vulnerabile

Legislația românească utilizează o varietate de termeni din aceeași sferă atunci când se referă la persoane/ grupuri vulnerabile. Actele normative se referă, după caz, la persoane defavorizate, persoane marginalizate, persoane excluse social sau supuse riscurilor de excluziune socială sau persoane vulnerabile. Prezentăm în continuare definițiile existente în legislația în vigoare cu privire la aceste noțiuni. Marginalizarea socială are două definiții complementare. Prima (2002) este și cea mai cuprinzătoare: „poziția socială periferică, de izolare a indivizilor sau grupurilor cu acces limitat la resursele economice, politice, educaționale și comunicaționale ale colectivității, manifestată prin absența unui minimum de condiții sociale de viață” Cea de-a doua definiție (2005) prevede că „excluziunea sau marginalizarea socială este situația în care se află persoanele care se confruntă cu una sau cu un cumul de privațiuni sociale, cum ar fi: lipsa unui loc de muncă, lipsa unei locuințe sau Nevoia socială este „ansamblul de cerințe indispensabile fiecărei persoane pentru asigurarea condițiilor de viață, în vederea integrării sociale”. Incluziunea socială reprezintă „setul de măsuri și acțiuni multidimensionale din domeniile protecției sociale, ocupării forței de muncă, locuirii, educației, sănătății, informării-comunicării, mobilității, securității, justiției și culturii, destinate combaterii excluziunii sociale” Având în vedere că discriminarea este una principalele cauze care generează sau mențin situațiile de marginalizare, categoria defavorizată este „acea categorie de persoane care fie se află pe o poziție de inegalitate în raport cu majoritatea cetățenilor datorită diferențelor identitare față de majoritate, fie se confruntă cu un comportament de respingere și marginalizare”[32]. Grupurile vulnerabile includ: copilul în situație de risc ridicat: sărăcie, vulnerabilitate la procesele de dezagregare socială, delincvența juvenilă; tinerii de peste 18 ani care nu mai sunt cuprinși în sistemul de ocrotire a copiilor fără familie; persoanele cu handicap; persoanele aparținând populației de etnie romă aflate în situații de risc ridicat; vârstnicii în situație de risc ridicat și persoanele fără adăpost. Încadrarea în situațiile de marginalizare sau excludere socială se face cu privire la persoane, grupuri sau comunități, pe baza unor aspecte variate care se pot suprapune. În afara aspectelor obiective (lipsa locuinței, lipsa accesului la servicii de sănătate) care pot genera astfel de situații indiferent de alți factori, identificăm și factori cum ar fi apartenența sexuală, etnică, vârsta sau starea de sănătate, care nu reprezintă cauze de marginalizare decât dacă se suprapun cu alte aspecte obiective. Analiza persoanelor, grupurilor sau comunităților expuse riscului de excluziune socială este prioritară pentru identificarea măsurilor de incluziune socială, introduse în acte normative specifice.

Persoanele aflate în sărăcie sunt cele mai expuse riscului de excluziune de pe piața muncii, lipsei veniturilor adecvate, accesului redus la educație și la sănătate. Conform analizei datelor din ultimii 10 ani, s-a înregistrat o scădere puternică a ratei sărăciei absolute de la 35,9% în 2000 la doar 4,4% în 2009. Este însă evident că pe fondul crizei economice, rata de sărăcie riscă să crească în 2011. Indiferent de evoluția sărăciei în timp, se observă un profil relativ constant al persoanelorsărace în ultimii ani (creionare ce pare să se mențină și ca urmare a crizei169). Datele referitoare la riscul cel mai ridicat de cădere în sărăcie ne indică următoarele aspecte: nivelul de educație alpersoanelor afectate de sărăcie este mai scăzut, lucrătorii din mediul rural sunt cei mai expuși excluziunii sociale și sărăcia este mai concentrată în anumite zone geografice.[12;20]

Nivelul de educație al populației aflate în sărăcie este mult mai scăzut comparativ cu cel al populației totale. Dacă în cazul populației aflate în sărăcie cei fără școală primară reprezintă 21,7%, procentul acestora în populația totală este de doar 12,5 % (diferența este puternică și în cazul populației cu liceu și peste: cei cu studii liceale sau peste reprezintă 8,3 % în cazul săracilor față de 35,1 % din populația generală). Din punct de vedere al statutului ocupațional, observăm că cel mai mare risc de a cădea în sărăcie îl au lucrătorii pe cont-propriu în sectorul agricol (15,8%), lucrătorii pe cont-propriu în sectorul non-agricol (13,7%) și șomerii (13,1%). Interesant este faptul că pensionarii, ce reprezintă unul dintre grupurile prezentate ca fiind cele mai vulnerabile, au o rată a sărăciei de doar 3%, mult sub valoarea totală la nivel național (această discrepanță a fost constantă în ultimii ani). Persoanele casnice au și ele o rată a sărăciei ridicată (în această categorie putând intra persoane aflate în șomaj mascat – fără Un loc de muncă, dar care din cauza conștientizării imposibilității de a găsi un loc de muncă și din cauza constrângerilor familiale nu se declară șomere). Observăm că romii au un risc de sărăcie de 6 ori mai ridicat decât cel al persoanelor de etnie română (31,1% față de doar 4,9%). Riscul mare de sărăcie [26] România măsoară sărăcia atât folosind metoda relativă (raportare la un prag egal cu 60% din mediana veniturilor) cât și metoda absolută dezvoltată în colaborare cu experții Băncii Mondiale (în acest caz pragul este stabilit pe baza unui coș minim de consum alimentar, nealimentar și de servicii). Dacă prima metodă este utilă mai degrabă pentru a estima gradul de inegalitate din societate, metoda absolută este utilă pentru a evalua măsura în care veniturile nu sunt suficiente pentru a acoperi nevoie de bază ale indivizilor apare (așa cum vom vedea în cazul analizei specifice a grupului de romi) din cauza educației scăzute, a situării în mediul rural și implicit al statutului ocupațional cu un risc ridicat de sărăcie.

În privința distribuirii teritoriale a sărăciei observăm o concentrare a sărăciei în anumite zone geografice. Rata sărăciei este mult mai ridicată în regiunea Nord-Est (8,5%), Sud-Vest (7,9%) și Sud (7,1%), regiuni cu o istorie a sărăciei constantă în ultimii ani de zile. Riscul cel mai mic de sărăcie se înregistrează în București (1,1%). Există diferențe semnificative pe medii rezidențiale: persoanele din mediul rural au un risc al sărăciei de 9,8% de a fi în sărăcie față de 2,3% al celor din mediul urban. Importantă pentru construirea de politici sociale relevante este analiza pe grupe de vârstă (cesusține relativ analiza pe statutul ocupațional). Observăm că riscul de a fi în sărăcie este de 7,8% în cazul populației cu vârste de 0-14 ani și de 8,4% în cazul populației tinere de 15-24 ani. Riscul scade apoi brusc pentru populația de 25-34 ani (5,4%), scăzând și mai mult pe măsură ce ne apropiem de persoanele la vârsta pensionării. Riscul la populația tânără este extrem de mare deoarece mijloacele pe care aceștia le au pentru a se dezvolta și pentru a intra pe piața muncii sunt mai scăzute decât persoane cu vârste ușor mai ridicate.

Rata șomajului calculat conform metodologiei Biroului Internațional al Muncii (BIM)170 a înregistrat o scădere constantă în ultimii ani de zile: ajungând la doar 5,8% în 2008 (în 2009 această rată a suferit o ușoară creștere și este de așteptat să crească în continuare în anul următor).

Analizând profilul persoanelor aflate în șomaj BIM observăm că riscul cel mai ridicat de șomaj îl au tinerii cu vârste între 15 și 24 de ani (18,6%), el scăzând constant pe măsură ce persoanele cresc în vârstă. Rata șomajului este mai ridicată la bărbați decât la femei; acest fapt nu se datorează neapărat une stări de fapt mai bune a femeilor, cât unui procent mai ridicat de persoane casnice în rândul acestora (ce poate masca forme ascunse de șomaj). În mediul rural situația este relativ similară – șomajul poate fi mascat de declararea indivizilor ca agricultori (de cele mai multe ori fiind vorba de agricultură de subzistență, cu risc ridicat de situare în sărăcie). Din punctul de vedere al politicilor privind creșterea ratei angajării șomerilor observăm o creștere a ponderii cheltuielilor cu măsuri active specifice. Astfel, datele ne indică faptul că: Rata șomajului reprezintă proporția șomerilor BIM în populația activă . Șomerii BIM sunt persoanele între 15-74 ani care nu au un loc de muncă și nu desfășoară nici o activitate în scopul obținerii unor venituri, sunt în căutarea unui loc de muncă, sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 2 săptămâni. Șomerii înregistrați sunt persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă, sunt apte de muncă, nu au un loc de muncă și nu înregistrează venituri, sunt disponibile în perioada următoare și sunt înregistrate la ANOFM. Cheltuielile pentru stimularea angajatorilor de a angaja șomeri defavorizați au crescut rapid din 2000 în 2008 (de la lipsa lor în 2000 la 7,3% din totalul cheltuielilor în 2008). Cheltuielile pentru combaterea marginalizării, deși relativ reduse, au cunoscut de asemenea o creștere exponențială din 2005 până în 2008 (apariția lor a fost relativ târzie, în 2006, însă s-a ajuns la 1,2% în 2008 din totalul cheltuielilor cu diferite măsuri în total cheltuieli anuale cu protecția socială a șomerilor).[26;28]

Cap. 4. PARTENERIATUL PUBLIC-PRIVAT

Dezvoltarea parteneriatul public-privat și a formulelor de management public care fac posibilă aplicarea lui cu succes se leagă de procesul general de reformă a guvernării și reformă a administrației publice, caracterizate în principal prin includerea și adaptarea unor tehnici și metode inspirate din managementul organizațiilor private în managementul organizațiilor publice pentru a câștiga un plus de eficiență transparență și responsabilitate în oferta și gestionarea politicilor publice.

Parteneriatul public –privat în domeniul social au cunoscut o creștere explozivă în ultimii douăzeci de ani peste tot în lume, iar după 1989 acest trend se face simțit și în țările central și est europene, România fiind integrată și ea în acest curent global. În România în ultimele 16 ani rolul organizațiilor non-guvernamentale în oferta de servicii sociale a crescut sensibil. Acest lucru a fost posibil atât datorită creșterii cantitative și calitative a sectorului ne-guvernamental, cât și a reformei la nivelul administrației publice și concepției legale de reforma guvernării.

Din punct de vedere legal o relație de parteneriat se definește ca o înțelegere legală în care partenerii definesc împreună scopul general al parteneriatului. Un parteneriat poate să aibă un scop mai larg, mai general sau unul limitat și specific. În prima variantă, partenerii cad de acord să dezvolte o relație continuă, ai cărei parametrii sunt negociați pe parcurs. În parteneriat fiecare participant vine pe baza unei decizii voluntare: parteneriatul presupune și „compromisuri”, fiecare participant aduce resurse (financiare, materiale, simbolice, de autoritate.) în parteneriat, responsabilitățile sunt împărțite între parteneri pentru succesul parteneriatului.

Parteneriatul autentic presupune, cel puțin în teorie, colaborarea strânsă și combinarea avantajelor specifice dintre sectorul privat ( mai competitiv și eficient) și sectorul public ( cu responsabilități față de societate privind cheltuirea banului public.)

Astfel parteneriatul poate fi extrem de util în realitarea reformei managementului fie prin schimbarea practicilor manageriale, fie prin schimbarea modului în care sunt abordate problemele publice, astfel încât soluționarea lor să devină fezabilă prin parteneriat public privat.

Parteneriatului public-privat este recunoscut din ce în ce mai mult ca o soluție pentru rezolvarea cu succes a unor probleme de interes comunitar, public – de la cele sociale la cele privind proiectele de dezvoltare locală și infrastructură. Multe probleme de politică publică actuale – abordate la nivel local sau național – nu mai pot fi rezolvate prin intervenția unui singur sector, respectiv sector public. Experiența de peste 20 de ani a diverselor guverne și organizații internaționale demonstrează că parteneriatul public – privat poate reprezenta o soluție în abordarea eficientă a problemelor socio-economice. Sectorul privat își face simțită prezența în formule parteneriale cu sector public, aducând o contribuție importantă la soluționarea diverselor probleme identificate.

Un prim reper important teoretic și practic în înțelegerea conceptului de parteneriat public-privat îl reprezintă Noul Management Public (NMP) – termen care caracterizează o întreagă revoluție conceptuală și de practică administrativă care a avut loc la începutul anilor 1980, într-o serie de țări industriale precum Statele unite ale Americii și Marea Britanie. În centrul acestui concept de politică publică numit NMP stau ideea reformei financiare și organizatorice a sectorului public, delegarea responsabilităților către actori pricați, privatizarea unor servicii publice.

Dezvoltarea interesului pentru dezvoltarea parteneriatului public-privat din partea sectorului guvernamental vine ca o consecință a trei factori:

datorită presiunii fiscale, guvernele sunt interesate să realoce resursele de care dispun cu maximum de eficacitate

prestatorii de servicii privați, cu profit și non-profit, au început să arate un interes tot mai mare și o capacitate crescută în oferta de servicii sociale, până recent susținută exculsiv de stat.

considerând punctele tari și limitele fiecărui sector în parte, fie el de stat sau non-guvernamental, apare și se dezvoltă ideea de creștere a complementarității intersectoriale în organizarea și oferta de servicii sociale.

Argumentele teoretice în favoarea acestui noi opțiuni de orientare a politicii publice din țările industrializate au fost susținute de „public choice theory”, în special prin faptul că politicienii și birocrații consideră întotdeauna că acționează în interes public, dar de fapt susțin interesele grupurilor puternice și pe cele proprii. [31]

„Public choice” reprezintă o aplicare a analizei economice la nivelul analizei de politici publice. Dacă economiștii studiază comportamentul indivizilor pe piață și spun că acești indivizi își urmăresc propriul interes, știința politică studiază comportamentul indivizilor în spațiul public și face aceeași asumpție cu privire la faptul că aceștia își urmăresc propriul interes. Pentru „public choice theory” indivizii au același comportament în politică dar și pe piață. (James Buchanan, economist al Premiului Nobel și autor de referință pentru „Public choice theory”)

4.1. Noțiunea de drept public și privat.

Separarea celor două tipuri de drept este încă de la începuturile dreptului și cum era și normal, romanii au fost primii în a defini cele două tipuri de drept: „publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitate pertinent” care în traducere aproximativă ar fi că: „dreptul public este atunci când el este în slujba imperiului roman, privat atunci când servește interesele individului în parte”. Această definiție este și astăzi actuală deoarece face cea mai clară distincție între cele două ramuri în funcție de interesele cui le apără și la cine se aplică: individul ca entitate de sine stătătoare respectiv societatea, ansamblu de indivizi.

În decursul timpului diverși teoriticieni ai dreptului au încercat să găsească alte criterii de delimitare a celor două tipuri dar fără a avea rezultate satisfăcătoare. Astfel diversele încercări au încercat să delimiteze cele două tipuri de drept în funcție de subiectul la care se aplică o normă juridică: acest criteriu nu permite o delimitare precisă și fără confuzii deoarece de cele mai multe ori subiectul poate să se intercaleze iar cel mai bun exemplu este proprietatea – personală, de stat sau a societății (bun comun). Școala engleză a încercat delimitarea celor două tipuri pe baza unei delimitări a drepturilor de care se poate bucura individul: drepturi absolute sau drepturi relative. Nici această idee nu are fundamente solide și nu este utilizată. [32]

Cu toate că definiția romană este încă actuală ea nu mai poate să își păstreze rigiditatea deoarece la ora actuală statul nu mai acționează exclusiv ca persoană juridică de drept public și ca persoană juridică de drept privat.

Unul din cei mai mari teoriticieni români în domeniu, Paul Negulescu, în Tratatul său de drept administrativ preciza că împărțirea romană este important să fie menținută deoarece:

Normele dreptului privat sunt mult mai stabile decât cele ale dreptului public. El își bazează afirmația pe faptul că în decursul timpului noțiunile drept privat nu au cunoscut mari modificări de la romani până în prezent.

Calitatea de subiect de drept public diferă de cea reglementată de dreptul privat. Această afirmație face referire la faptul că pentru a putea fi în postura de subiect al dreptului public persoana în cauză trebuie să aibă capacitate de exercițiu, cu alte cuvinte, în țara noastră, să aibă vârsta majoratului. Unele drepturi ce decurg din noțiunea de drept public necesită și alte condiții suplimentare pentru a fi exercitate: dreptul la vot necesită și cetățenie, etc.

Raporturile de drept public sunt caracterizate prin aceea că întotdeauna unul dintre subiectele sale este statul sau o autoritate publică, iar părțile nu se află în poziție de titulare egale de drepturi și obligații. Prin această afirmație se face distincția și între forma de manifestare a actului de drept public care, bucurându-se de prezumția de legalitate are caracter obligatoriu și executoriu, fiind în general unilateral. Pe de altă parte în dreptul privat părțile se află în poziție de titulare egale de drepturi și obligații, pe baza principiului egalității părților în raporturile civile, iar forma de manifestare este cea a consensualismului, părțile implicate căutând să ajungă la un consens în ce privește obligațiile și drepturile ce decurg dintr-un raport juridic, ceea ce presupune bilateralitate.

Sub aspectul tehnicii juridice, adică a modului de redactare a conținutului normelor juridice se înregistrează importante distincții după cum norma aparține dreptului public sau privat. În cele două sfere, publică respectiv privată normele diferă radical. Pentru dreptul public ele sunt imperative, rigide, care impun o anumită conduită pe când pentru dreptul privat ele sunt permisive, flexibile și permit ca părțile să negocieze de comun acord finalitatea acestora.

La rândul lor dreptul public respectiv cel privat cuprind:

Dreptul public cuprinde:

Dreptul constituțional;

Dreptul administrativ;

Dreptul financiar;

Dreptul penal;

Dreptul internațional public;

Etc.

Dreptul privat cuprinde:

Dreptul civil;

Dreptul comercial;

Dreptul familiei;

Dreptul muncii;

Dreptul procesual civil;

Dreptul internațional privat;

În cadrul dreptului public o importanță deosebită o are dreptul constituțional. Acesta reglementează forma în care este organizat un stat, modalitatea și tipul guvernării și toate aspectele legate de constituția unui stat. Așa cum era și normal Constituția are două sensuri generale: unul politic și unul juridic.

Conotațiile politice sunt legate de aspecte cum ar fi evoluția în decursul timpului, într-o societate a unei constituții, reglementarea anumitor valori spirituale și politice, aspecte legate de statutul cetățeanului.

Conotațiile juridice sunt sub două aspecte:

aspect material care definește ansamblul normelor care reglementează forma de guvernământ a unui stat, raporturile existente între partidele politice și între stat și cetățeni și cuprinde ansamblul de legi organice și unele legi ordinare.

Aspectul formal care se referă la posibilitatea adoptării în condiții speciale a unor reguli juridice.

O constituție se poate găsi sub formă scrisă sau poate fi cutumiară. La rândul lor constituțiile scrise pot fi rigide sau flexibile. Diferența între constituțiile rigide și cele flexibile este că acestea din urmă pot fi modificate ca orice lege obișnuită. România are o constituție rigidă care pentru a putea fi revizuită are nevoie de o procedură specială.Personal cred că o constituție rigidă prezintă ca principal avantaj o mai mare stabilitate dar pe de altă parte amendarea ei este dificilă și anevoioasă. [32;40]

4.2. Promovarea parteneriatului public-privat prin sistemul actual de organizare și funcționare a serviciilor sociale integrate pentru persaone cu dizabilități.

Schimbarea condițiilor sociale și economice în România a avut un profund impact și asupra persoanelor cu handicap. Astfel a făcut necesar elaborarea unei Strategii Naționale privind egalizarea șanselor pentru persoanele cu handicap. În această strategie se află și problematica stabilirii gradului de handicap, care este în subordinea Comisiilor de Expertiză Medicale pentru persoane cu handicap din cadrul Direcțiilor Județene de Asistență Socială Adulți.

În lucrarea de față se propune să analizăm problematica recuperării sociale și profesionale a persoanelor cu handicap în condițiile economico-sociale actuale care influențează și schimbă integrarea lor în mediul social profesional normal. uvintele cheie determinate pentru a descrie starea de fapt sunt: handicap, deficiență, reabilitare, plan de recuperare socială și profesională, mediu familial, centre de zi. Potrivit STRATEGIEI NAȚIONALE PRIVIND EGALIZAREA ȘANSELOR PENTRU PERSOANE CU DIZABILITĂȚI DIN ROMÂNIA din anul 2000 – problematica handicapului constituie un câmp semantic complex în evidentă schimbare. Precizarea câtorva noțiuni de bază este utilă deoarece „conceptul” reflectă „concepția” despre ceva. Termenul de deficiență reunifică absența, pierderea sau alterarea unei structuri ori a unei funcții (anatomice, fiziologice, sau psihologice.) Deficiența poate fi rezultatul a unei maladii, a unui accident dar și a unor condiții negative de mediu. Dizabilitatea, desemnează un număr de limitări funcționale cauzate de deficiențe fizice, intelectuale, senzoriale, de condiții de sănătate ori de mediu. Limitările pot fi parțiale sau totale și care nu permit ca o activitate, să fie îndeplinită în limitele considerate normale. Conceptul de handicap se referă la dezavantajul social, urmare a unei deficiențe la pierderea și limitarea șanselor unei persoane de a lua parte la viața comunității la un nivel echivalent cu ceilalți oameni. Reabilitarea se referă la un proces destinat să dea posibilitatea persoanelor cu deficiență să ajungă la niveluri funcționale fizice, psihice și sociale corespunzătoare, furnizându-le acestora instrumentele cu ajutorul cărora își pot schimba viața în direcția obținerii unui grad mai mare de independență. Există tendința de a utiliza în cuplu noțiunile de abiliatare – reabilitare, prima referindu-se la acele funcții care nu mai pot fi recuperate. În schimb, prin mecanismele de compensare se pot forma abilități, capacități bazale pentru integrarea socială și profesională. Integrarea profesională: activitatea profesională reprezintă modalitatea de afirmare și împlinire a personalității umane și în acest scop în sprijinul egalizării șanselor pentru persoanele cu handicap, se impune uneori măsuri speciale de acces la muncă. Activitatea și participarea În desemnarea unor metode de recuperare sau de reabilitare este mare nevoie să cunoaștem: performanța individului la participarea lui în activitatea profesională. Activitatea în sine este executarea unor sarcini sau a unei acțiuni de către un individ. Participarea este implicarea într-o situație de viață. Limitările în activitate sunt dificultățile cărora individul trebuie să le facă față în executarea activităților. Restricțiile în participare sunt problemele cu care se confruntă individul, când se implică în situații de viață. Calificatorul de capacitate, care descrie abilitatea de a executa o sarcină sau o acțiune. Acest concept descrie nivelul de funcționare cel mai ridicat pe care o poate atinge la un moment dat. Capacitatea este măsurată într-un mediu standard și uniform care să reflecte capacitatea adaptată la mediul individului. Regulament – Cadru, de organizare și funcționare a Comisiilor de Evaluare a Persoanelor cu Handicap pentru Adulți, elaborat de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Familiei – Autoritatea Națională Pentru persoanele cu Handicap, În conformitate cu precederile Ordonanței nr. 51/2005 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 14/2003 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Persoane cu Handicap pentru Adulți. Pe baza în Art.2 aliniat 1.c) include în această comisie un reprezentant de organizațiile neguvernamentale autorizate, care desfășoară activități în beneficiul persoanelor cu handicap.

Această comisie are ca și activitate:

respectarea prevederilor legale privitoare la încadrarea în grad de handicap a unei persoane,

respectarea metodologiei de lucru, corectitudinea stabilirii deficienței funcționale, a încadrării în grad de handicap, a datei dobândirii handicapului,

valabilitatea certificatelor.

Îndeplinește următoarele atribuții:

analizează documentația medicală și orice alte documente relevante care să conducă la stabilirea încadrării în grad de handicap a persoanei,

evaluează persoana și întocmește programul individual de recuperare care să cuprindă acțiunile medicale, educative, profesionale și sociale necesare pentru recuperare, readaptarea, instruirea și integrarea socială a persoanei cu handicap.

Evaluează și reajustează programul individual de recuperare la sfârșitul perioadei pentru care a fost realizat sau de câte ori este nevoie.

Sesizează autoritățile locale competente de cazurile în care asistenții personali nu duc la îndeplinire sarcinile de serviciu,

Emite certificatul de încadrare a persoanei într-un grad de handicap.

Programul individual de recuperare, readaptare și integrare socială este întocmit în scris de către comisia de evaluare și este înmânată persoanei cu handicap sau reprezentanților săi legali împreună cu certificatul. Pentru fiecare acțiune cuprinsă în programul de recuperare, readaptare și integrare socială sunt nominalizate persoanele fizice, organizațiile sau instituțiile implicate în realizarea acesteia.

4.3. Practica curentă în dezvoltarea serviciilor sociale integrate

Câteva date statistice: privind activitatea Comisiei de Expertiză Medicală a Persoanelor cu handicap Adulți – Târgu Mureș:

Județul Mureș, cu Tg – Mureș (165.000 locuitori) ca si reședința de județ are aprox. 600.000 de locuitori, iar statisticile oficiale oferite de către departamentul statistic al Direcției Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, Mureș arată ca în județ există aprox. 15.188 persoane cu handicap, dintre care aprox. 1017 sunt instituționalizate, pentru ceilalți, aprox. 14.676 existând foarte puține servicii alternative de sprijin / suport.

Pe raza Municipiului Tg-Mureș, conform statisticilor primite de la DGASPC Mureș, trăiesc aproximativ 3.458 de persoane adulte cu diverse forme si grade de handicap din care apox.756 sunt tineri intre 16 si 30 de ani din aceștia 377 de persoane beneficiază de drepturile acordate , conform OU 102/1999 modificată prin L 519/2002 de către DGASPC –Mureș.

Toate acestea relaționate cu numărul mic de persoane cu disabilități active pe piața muncii , conform statisticilor AJOFM – Tg-Mureș, subliniază necesitatea dezvoltării de servicii alternative corelate cu capacitățile și abilitățile persoanelor cu dizabilități cerute de piața muncii , precum si o promovare constanta și coerentă a dreptului la muncă în conformitate cu legislația în vigoare.

Grafic 1. – Ponderea pe tipuri de handicap la data de 30 sept. 2010.

Ponderea cea mai mare de handicap la data de 30 septembrie 2010 pe raza judetului Mureș a fost cel somatic (20,46%) urmat de handicapul fizic (19,15%), 17.03% handicap vizual, 16,91% mental , 0,12% social, iar cea mai mică pondere a ocupat-o persoanele cu handicap de surdoritate (0,08%).

Grafic 2. – Ponderea pe tipuri de handicap la data de 30 sept. 2010 persoane neinstituționalizate.

În 30 septembrie 2010 cel mai rar tip de hanhicap intâlnit la persoanele neinstitutionalizate a fost cel de surdozicitate cu o pondere de 0.08% iar cel mai des handicap întalnit a fost cel somatic

Grafic 3. Ponderea persaonelor cu handicap în functie de vârsta: copii-adulti

Grafic 4. Ponderea persoanelor cu dizabilități pe vârstă la 30 sept. 2010

Ponderea cea mai mare a persoanelor cu dizabilitățidin judetul Mures in septembrie 2010 este la femei cu vârsta intre 55-59 de ani, o pondere medie intalnita este intre 45-49 de ani femei si barbati, iar cea mai mica pondere o ocupa barbatii de 85 de ani si peste.

4.4. Practica curentă în dezvoltarea sistemului social pentru persoane cu disabilități

Metodologia elaborării planului de recuperare socială și profesională a persoanelor cu handicap.

După GHIDUL METODOLOGIC NR. 3741/2004 emis de către Comisia de Expertiză Medicală a Persoanelor cu Handicap Adulți, din data de 17.05.2004, principalele exigențe ale muncii față de operatorul uman sunt de ordin :

motor – necesitând o anumită postură și gestualitate,

energic – prin adaptarea funcțiilor vitale pentru susținerea efortului în muncă,

mintal și senzorial – pentru asigurarea recepționării și prelucrării informației în muncă și decizie

comportamental – pentru relaționare corectă în cadrul colectivului de muncă.

În cazul persoanelor cu handicap, în raport de tulburările morfologice și funcționale, survin anumite limitări biologice, astfel încât pentru a putea face față sarcinilor profesionale, sunt necesare în principiu măsuri compensatorii sau adaptări ale locului de muncă și reorganizări ale muncii.

Planul de recuperare actuală

Rolul integrator și suportul acordat acestor persoane se regăsește în fundamentul modelului angajării asistate care recunoaște că persoanele cu nevoi speciale au nevoie de o asistență adițională. Acest model de angajare susținuta se construiește pe câteva principii care constituie valori : dreptul fiecărui om la munca, dreptul de a alege locul de munca, participarea activă, incluziune, individualitate, independență financiară, etc

Daca o persoana cu dizabilități este ancorata în fazele copilăriei si adolescentei intr-un sistem de dependenta, odată ajuns adult acesta își va cere dreptul la independență și decizie. Cei care vin ca mecanisme suportive pentru adulții cu dizabilități nu trebuie sa le furnizeze acestora numai servicii de securitate si protectorat ci si cele de tip advocacy care scot in evidență / subliniază abilitățile persoanei cu disabilități.

Activitățile directe si indirecte, de promovare a drepturilor egale la angajare, precum si de orientare si consiliere profesionala pot crea o oportunitate pentru valorizarea potențialului individual al acestor copii și tineri cu nevoi speciale, creșterea sentimentului de utilitate și independență, deci creșterea calității vieții lor. Construirea unui profil real al capacităților persoanei cu dizabilități ne va permite elaborarea unui plan de intervenție personalizat si a unui sistem de monitorizare care să fie in concordanță cu parametrii sistemului de reintegrare atât socială cât și profesională

Integrarea, recuperarea profesională se poate realiza pe baza evaluării Capacității de Muncă Restantă. Acesta se prezintă în procentaj, arătând capacitate efectivă care poate fi folosit în planul de recuperare socială și profesională, în integrarea socială profesională.

Prelucrarea electronică a datelor și certificatelor a făcut ca să fie nevoie de un sistem care poate fi aplicat de către programatori, apoi folosit mai ușor pentru cei care introduc datele, aducând o eficiență în activitatea profesională. În următoarele rânduri este prezentat structura planului, urmând ca la aplicare să fie luat în vedere toate criteriile de evaluare.

Criterii de evaluare:

Specificul bolii ( diagnosticul dat de medicul de specialitate li de medicul de familie):

– Locomotor

– Somatic

– Auditiv

– Vizual

– Mintal

– Neuropsihic

– Hiv

– Sida

– Boli rare + altele

Vârsta

INTEGRARE PROFESIONALĂ

Fiecărui calificator de capacitate îi revin câteva calificatori specifici iar acestea sunt urmate de recomandările de reabilitare-recuperare

INTEGRARE SOCIALĂ

Activitatea socială reprezintă o modalitate de a răspunde cerințelor, nevoilor sociale, de apartenență de un grup, de relații de ajutor, de protecție, de realizări. Este ocazia pentru experiențe noi, și asumarea unor riscuri rezonabile dar și responsabilități în același timp.

În desemnarea nivelului activităților sociale necesare, ne putem folosim de Calificatorul de capacitate profesională, care ne va arăta gradul de relaționare.

Studiu de caz:

1. Pentru o persoană cu deficiență motorie accentuată recomandările vor fi în felul următor: P1a/S1b

Ceea ce înseamnă că:

Pe plan profesional – Capacitate de autoservire și deplasare limitată nu permite efectuarea unor activități fizice

Pe plan social – Se recomandă un climat social / familial favorabil pentru păstrarea echilibrului funcțional.

2. În cazul unui deficient cu retard mintal accentuat tânăr (un rol mare joacă și vârsta) recomandările vor fii: P2c/S2a

Ceea ce înseamnă:

Pe plan profesional – Se recomandă efectuarea unor activități fizice cu supraveghere, la ONG-uri sau ateliere protejate.

Pe plan social – Se recomandă mediu adecvat pentru păstrarea unor realții familiale / sociale în vederea păstrării controlului funcțional optim.

Cap. 5. IMPLICAREA ONG-URILOR ÎN PARTENERIATE PUBLICE PRIVATE ÎN VEDEREA DEAVOLTĂRII ECONOMIEI SOCIALE .

Aprobarea Strategiei Naționala privind Protecția Speciala si Integrarea sociala a persoanelor cu disabilități aduce ca prim pas, un concept de noutate, schimbarea si îmbunătățire structurala a statutului persoanei adulte cu handicap. Dezinstituționalizarea și reintegrarea in comunitate a persoanelor cu disabilități sunt principiile de baza a strategiei propuse.

Aceste colaborări cu ONG-uri dorește a fi un consens al aderării la strategia naționala a ANPH, creând o oportunitate pentru valorizarea potențialului acestor tineri cu nevoi speciale, creșterea sentimentului de utilitate si independenta, deci creșterea calității vieții.

Viziunea si obiectivele recuperării sociale și profesionale pot veni in ajutorul eliminării fenomenului de segregare sociala si discriminare prin crearea de alternative viabile referitoare la accesul pe piața muncii. Ca si organizații care au ca obiect de activitate furnizarea de servicii sociale este de datoria acestora sa vina in întimpinarea situațiilor conjuncturale naționale și să aducă soluții practice având ca interes comun interesul major persoanei cu disabilități respectându-se astfel viziunea acestora.

Scopul tuturor entităților juridice, fie acestea naționale sau internaționale, este acel de a promova oportunități egale pentru persoanele cu dizabilități, de a promova dreptul la munca decenta si productiva in condiții de libertate, echitate, securitate si demnitate umana.

PARTEA PRACTICĂ

Scopul și obiectivele studiului

Prin prezenta publicație ne propunem să facem o analiză a practicilor pozitive de ocupare

a persoanelor cu dizabilități, existente la nivel internațional, să identificăm practicile naționale existente și, nu în ultimul rînd, să identificăm care este viziunea angajatorilor cu privire la angajarea persoanelor cu dizabilități.

Metodologia cercetării

Metodele de cercetare aplicate în cadrul acestui studiu sunt:

– Analiza documentelor – documente oficiale de politici în domeniul angajării și incluziunii în cîmpul muncii a persoanelor cu dizabilități; studii, rapoarte analitice realizate de experți naționali și internaționali în domeniu; baze de date naționale;

– Interviuri structurate – în vederea identificării viziunii instituțiilor publice, private,din diverse domenii de activitate cu privire la angajarea în cîmpul muncii a persoanelor cu dizabilități. Interviurile au fost realizate cu reprezentanți ai grupului de cercetare, pentru a putea identifica atitudinea, potențialele practici de angajare în cîmpul muncii a persoanelor cu dizabilități, eventuale piedici și probleme întîlnite, precum și recomandări pentru facilitarea procesului de incluziune în cîmpul muncii a persoanelor cu dizabilități.

– Studiu de caz instituțional – prezentarea practicilor pozitive în domeniu ce pot fi

promovate și preluate de organizații din domeniu. Sunt prezentate 2 studii de caz

ale organizațiilor societății civile cu privire la incluziunea în cîmpul muncii a persoanelor cu dizabilități.

Studiul este organizat în două etape, după cum urmează:

Etapa 1: Cadrul general privind incluziunea în cîmpul muncii a persoanelor cu

dizabilități. În cadrul acestei etape venim cu o prezentare a practicilor internaționale cu privire la incluziunea în cîmpul muncii a persoanelor cu dizabilități. În același timp, este realizată o prezentare a cadrului legislativ și instituțional național cu privire la angajarea persoanelor cu dizabilități.

Etapa 2: Angajarea persoanelor cu dizabilități în cîmpul muncii. – atitudini

și perspective. În cadrul acestei etape prezentăm situația privind angajarea în cîmpul

muncii, factorii ce condiționează și împiedică angajarea persoanelor cu dizabilități. De asemenea, un aspect foarte important prezentat reprezintă rezultatele analizei atitudinii angajatorilor din Tg-Mures cu privire la angajarea persoanelor cu dizabilități.

Studiul se încheie cu prezentarea concluziilor, cu evidențierea principalelor dificultăți cu care se confruntă persoanele cu dizabilități și angajatorii pentru asigurarea incluziunii în cîmpul muncii a persoanelor cu dizabilități; precum și a recomandărilor de politici guvernamentale, practici și programe ce ar facilita procesul de incluziune a persoanelor cu dizabilități în cîmpul muncii, astfel încît să maximizeze șansele de asigurare a incluziunii sociale.

Programul ATRIUM al Fundației Alpha Transilvană promovează dreptul la munca a persoanelor cu disabilități, in cadrul unor programe de sprijin, de orientare și pregătire profesională. In vederea concretizării aspectelor de plasare in locuri de munca a peroanelor cu dizabilități, acest proiect dorește sa acționeze simultan atât la nivelul persoanei cu dizabilități prin oferirea de servicii de specialitate, de suport si consiliere in vederea pregătirii pentru munca cit si la nivelul angajatorului prin sensibilizarea acestuia de a accesa pârghii favorabile in vederea angajării persoanelor cu dizabilitati, considerând-o o valoare adăugată pentru societate si pentru comunitate. Activitățile acestui proiect includ si actori sociali terțiari ( alte ONG-uri, aparținători, elevei si liceenii, comunitatea locala) care vor putea determina prin metodologia proprie si experiența dobândita, sensibilizarea angajatorului in vederea promovării un mediu de munca deschis, inclusiv si accesibil persoanelor cu dizabilități.

Scopul nostru este îmbunătățirea calității serviciilor de încadrare in munca si creșterea gradului de ocupare a forței de munca, prin promovarea șanselor egale a accesului pe piața muncii a persoanelor cu dizabilitati precum si prin inițierea de campanii de sensibilizare și conștientizare a angajatorilor asupra abilităților persoanelor cu dizabilități.

Atrium, Centru de Orientare si Pregătire Profesionala pentru Persoane cu Dizabilitati este un program in derulare a Fundației Alpha Transilvana care si-a inceput activitatea in iulie 2002.

Ideea și necesitatea înființării acestui departament a venit in anul 2001, odată cu pornirea, in cadrul unui proiect Phare (parteneriat public privat cu DGPDC Mureș) a Centrului de zi pentru copii cu nevoi speciale “Perseverenta”. Conform criteriului de vârsta prestabilit, copii / tinerii care împlineau 16 ani trebuiau sa părăsească acest Centru, de cele mai multe ori, fără alte perspective decât a sta acasă, în mediu izolat.

De asemenea, din statisticile DJAS s-a observat numărul mare de tineri intre 16 si 30 de ani, cu dizabilități moderate si accentuate, pentru care nu existau / exista aproape nici un fel de servicii de integrare sociala si profesionala.

Alternativele acestui grup, in plan local nu se dovedesc a fi in număr mare si nici de a veni in întâmpinarea diverselor nevoii pe care le au persoanele cu dizabilități.

Astfel, pașii următori au dus la implicarea in rețea cu alte 4 organizații care se confruntau cu aceeași probleme din Mediaș, Simeria, Zalău și Târgu-Neamț și a derularea in parteneriat cu o organizație umbrela “Fundația Lucru în echipa” din Olanda un proiect Matra, și de a lucra in parteneriat direct cu Stichting Tg-Mures si Soweco NV, fundație, respectiv atelier protejat din Olanda. In momentul de fata, federația ACORD, în cadrul căreia Fundația Alpha Transilvană este membra fondatoare alături de cele patru organizații menționate mai sus promovează activități și elaborează strategii care promovează dreptul la munca a persoanelor cu dizabilități. Prin intermediul activităților consiliere vocațională se vor parcurge etapele procesului de orientare si pregătire profesionala si ulterior angajarea asistata care presupune:

Planificarea acțiunilor pornind de la persoana cu dizabilități , valorificându-se capacitatea de munca restanta

Întocmirea profilului vocațional ce surprinde profil al abilităților manuale si profilul abilităților sociale

Orientarea profesionala corecta si corelativa cu abilitățile persoanei cu disabilități

Găsirea locului de munca , abordarea posibililor angajatori, negocierea locului de munca

Pregătirea la locul de munca si oferirea sprijinului după angajare

Regulile standard ce privesc șansele egale pentru persoanele cu disabilități , măsurile efective de a asigura o viață plină și decentă, condiții care să le garanteze demnitatea, să le favorizeze autonomia și să le faciliteze participarea activă la viața colectivității, în mare măsură nu sunt implementate de instituțiile abilitate si nici respectate de societate.

Crearea unor condiții sociale mai accesibile si mai transparente, grija pentru persoanele cu disabilități și contextul lor familial și profesional sunt priorități care sunt menționate in Carta alba (Brussel, 25/7/2001), a guvernării europene.

In spiritul politicilor sociale europene , angajarea in munca a persoanelor cu dizabilități constituie o prioritate pentru cei care acționează la acest nivel în vederea schimbării mentalității si abordarea persoanei cu dizabilități ca ființa umana cu calitățile și potențialul individual.

Studiu de caz pe baza planului de recuperare:

Descrierea problemei:

S.O.în vârstă de 36 ani,persoană cu deficieță motorie accentuată,de naționalitate română și etnie romă,a absolvit X clase;este mamă a 6 copii.Familia fiind formată din 8 membrii: 2 adulți și 6 copii minori;a absolvit X clase;

S.N- tatăl în vârstă de 41 de ani, a absolvit IV clase; S.N-fiica de 17ani care a absolvit VIII clase; S.N.P-frate 16 ani a rămas repetent de 3 ori ,a absolvit V clase și are probleme de sănătate;S.P.13 ani,elevă în clasa aVI-a; S.A- frate 8 ani elev în clasa I; S.A- sora 6 ani nu merge la grădiniță și S.O- fratele cel mic de 3,5 ani.

Locuința nu este proprietatea lor personală, este închiriată de la stat și este compusă dintr-o cameră și o bucătărie, cu gaz, curent electric, dar fără apă curentă. Cu apă se aprovizionează de la vecini dintr-o fântână. Locuința este modest mobilată și mediu întreținută din punct de vedere igenico- sanitar. Relațiile familiale sunt bune.

În ceea ce privește locurile de numcă:

sora mai mare S.N de 17 ani este plecată în Italia la muncă;

mama este casnică

tatăl presteaza munci ocazionale.

Veniturile familiei constau în:

pensia de handicap de 337 lei a lui S.N.P care este diagnosticat cu Cardiopatie ischemmică;

S.O primește alocație de stat 200 lei și pensia de handicap de 272 de lei

S.P,S.A,S.A primesc alocație în valoare de 42 lei pe lună. (Toate aceste informații le-am obținut în urma unei vizite în familie, a discuțiilor cu mama pe

marginea situației materiale și a dorinței de a se angaja precum și a celei școlare a celor 2 copii). După toate aceste discuții am putut identifica unele probleme cu care se confruntă famila în cauză.

Probleme:

Problema de fond este lipsa banilor –familia se confruntă cu mari probleme financiare, nu le poate asigura copiilor strictul necesar ,nu au îmbrăcăminte și le asigură cu greu hrana de pe o zi pe alta.

S.P are rezultate școlare slabe, a fost corigentă pe parcursul anilor de școală, în clasa a V-a la matematică, are probleme de relaționare cu cei din jur iar în relațiile cu cei de vârsta ei reacționează impulsiv și este agresivă verbal.. Din cauza absențelor media la purtare i-a fost scăzută la nota 8. Acasă nu are cine să o ajute la teme, motiv pentru care are rezultate slabe la învățătură.

Mama neavând un loc de muncă și fiind casnică este tot timpul acasă având grijă de gospodărie și de cei trei copii mai mici. Ea este foarte obosită și nu mai are timp să-i sprijine pe S.A și S.P la teme, de cele mai multe ori reacționând violent verbal.

Tatăl colecteaza fier vechi pe care il vinde la DAC.

Parinții pleacă deseori înpreuna sa colecteze fier vechi, lăsând-o pe S.P să îngrijească copii; de multe ori l-au luat și pe băiatul aflat în clasa I, motiv pentru care acesta este în pericol de a abandona școala.

Problema tinta:

S.P și fratele ei S.A sunt în pericol de a abandona școala deoarece:

– S.A absentează deseori de la școală pentru a merge împreună cu tatăl său să colecteze fier vechi.

– S.P absentează deseori de la școală pentru că rămâne acasă cu frățiorul de 3 ani și sora de 6 ani.

Pașii intervenției:

I) 1. Înscrierea copiilor de 6 ani si a celui de 3,5 ani la centrul de zi “Rozmarin” Tg-Mures.

2. Înscrierea familiei în programul de cantină socială.

3. Căutarea unui loc de muncă atât pentru mama S.O. cât și pentru tatăS.N. .

II) 1.Înscrierea celor 2 copii într-un program de meditații cu profesor de sprijin in cadrul scolii in care invata.

2. Sprijin din partea învățătorului (S.A) și a profesorilor (S.P) la clasă pentru a recupera materia pierdută.

3. Sprijin din partea psihopedagogului si a psihologului scolii pentru a-și îmbunătăți abilitățile de învățare.

III) 1.Sporirea motivației pentru învățare

2. Sprijin din partea cadrelor didactice pentru frecventarea școlii.

3. Monitorizarea frecvenței școlare

IV) Evaluarea intervenției

Conlucrarea cu o echipă pluridisciplinara pentru atingerea obiectivelor, aceasta fiind formată din: – asistent social

-psiholog

– psihopedagog

– învățător si profesori

Planificarea interveției

Planificarea intervenției a fost facută pe o periadă de patru luni, fiecare activitate având și un responsabil dintre membrii echipei.

A.) Înscrierea copiilor de 6 si respectiv de 3,5 ani la Centrul de zi “Rozmarin”

De această problemă m-am ocupat personal. Mai întâi am discutat cu mama cu privire la acest lucru, ea a fost de acord să înscriem cei doi copii la Centrul de zi . Am discutat cu seful centrului si cu psihologul in vederea inscrierii celor doi copii. S-a efectuat ancheta sociala a familiei, s-au strans actele de care e nevoie pentru intocmirea dosarelor pentru inscriere.

Centrul de Zi “Rozmarin”

Centrul de Zi “Rozmarin” este un program social subordonat Serviciului Public de Asistenta Sociala a Municipiului Tg-Mures. Acest program are forma unui cămin pentru copii prescolari cu program prelungit ,respectiv 8ore/zi – cinci zile pe saptamană destinat famililor cu situatie socio-economica precară .(venituri foarte mici ,familii cu multi copii si parinti fară loc de muncă)

Centrul are ca scop general prevenirea abandonului si institutionalizarii copilului în orașul Tg-Mures prin susținerea unitații familiei cu mijloace materiale și consiliere individuala si de grup si se adreseaza famililor vulnerabile cu o situatie socio- economică precară.

Beneficiarii Centrului de Zi sunt copii cu vârste cuprinse intre 3-9 ani aflati în situație de risc de abandon si aflați in dificultate, denumiti așa în contextul Legii 272/2004 dar și familiile de proveniență ale acestora.

Misiunea Centrului de Zi este:

● de a preveni abandonul și institutionalizarea copiilor prin asigurarea pe timpul zilei a unor activitati de ingrijire ,educatie,recreere, socializare,consiliere,dezvoltare a deprinderilor de viață independentă, transport si masa pentru copii cât și a unor activități de sprijin ,consiliere,educatie,orientare școlară si profesională pentru părinți sau reprezentantii legali precum și pentru alte persoane care au in ingrijire copii.

● identificarea famililor vulnerabile de pe raza Municipiului Tg-Mures impreuna cu alte institutii de protectie sociala si introducerea lor in programul Centrului de Zi in functie de criteriile de selectie prestabilite.

B.) Înscrierea la cantina socială

De acest lucru se ocupă asistentul social al Primariei Municipiului Tg-Mures. Am luat legătura cu familia și am discutat referitor la înscrierea lor la cantină deoarece veniturilor lor sunt foarte mici și beneficiază de acest ajutor social. După ce am discutat cu mama am luat legătura cu Serviciul de Asistență Socială Tg-Mures. După aceea am adunat actele și le-am dus serviciului de asistență socială.

C.) Căutarea unui loc de muncă pentru părinți

Responsabilitate pe care mi-am asumato.Am discutat cu familia în primul rând și pe urmă am luat legătura și cu Serviciul pentru ocuparea forțelor de muncă Tg-Mures unde cei doi părinți au fost luați în evidență de către personalul serviciului urmând ca familia prin intermediul meu ,să fie contactată cât mai curând.

D.) Înscrierea celor doi copii S.A și S.P la meditații în cadrul scolii unde au fost repartizati la profesori de sprijin, cu acordul și angajamentul lor că vor participa regulat la meditații. Programul constă în ședințe zilnice sub supravegherea cadrelor didactice in acordarea sprijinului pentru efectuarea temelor.

Evaluarea intermediară- Profesorii și învațătorii au facut o evaluare intermediară cu privire la progresul celor doi copii în urma inscrierii la meditații.

Această evaluare a fost facută la mijlocul lunii martie, mai exact după o lună și junătate de participare la meditații. In ceea ce privesc performanțele școlare ale celor doi copii se observă mici progrese care constau într-o mai bună concentrare și ințelegere a enunțurilor in ceea ce o privește pe S.P și motivație pentru invățare pentru amândoi copii. S.A se descurcă mai bine atât la citit cât și la socotit. Ca instructor de educatie am recomandat mentinerea celor doi copii in continuare în programul de meditații.

E.) Consiliere individuală și psihopedagogică

Psihologul scolii desfășoară ore de consiliere individuală cu cei 2 copii. Aceste ore de consiliere se țin in fiecare săptamână. In ceea ce priveste desfașurarea orelor de consiliere, pot sa spun doar că s-au ținut 13 ore de consiliere cu fiecare copil pe diferite teme,nu pot să ofer mai multe informații cu privire la desfășurarea orelor de consiliere deoarece nu am participat la nici o sedință.

Consiliere psihologică pentru sporirea motivației pentru învățare

Responsabil este psihologul care desfășoară ore de consiliere individuală cu cei 2 copii în fiecare săptămână pentru a spori motivația pentru învățare. S-au purtat discuții cu cei doi copii în legătură cu importanța școlii în viața lor. Li s-a explicat că învățarea este importantă în primul rând pentru o mai bună dezvoltare personală, nu numai din punct de vedere școlar ci și din punct de vedre al achiziționării unor noi deprinderi sau abilități de comunicare și de socializare.

Discuții cu cadrele didactice pentru sprijinirea copiilor

Am luat legătura cu cadrele didactice cu privire la îmbunătățirea rezultatelor școlare ale celor 2 copii. În prezent ei au rezultate foarte slabe, mediile din anul trecut la română și matematică sunt 5. S.P a fost corigentă în clasa IV la matematică. Lipsesc foarte mult de la școală mi-au relatat profesorii și învățătoarea lui S.A și din această cauză S.P are media scăzută la purtare la 8.

Am discutat cu cadrele didactice în legătură cu oferirea de feedback celor 2 copii pentru a spori motivația pentru învățare. Am rugat cadrele didactice să le acorde mai multă atenție celor 2 copii, să discute mai mult cu ei, să-i asculte mai mult la teme, să-i scoată zilnic la tablă și să-i pună în prima bancă cu cine vor ei.

F.) Monitorizarea frecventării școlare

Am discutat cu familia în legătură cu frecventarea școlii, le-am spus să nu mai rețină copii de la școală . Le-am spus părintilor sa-i recompenseze pozitiv pe copii atunci cand i-au o notă bună la școala. Să discute mai mult cu ei referitor la ceea ce au făcut in ziua respectivă la școală, să le ceară copiilor carnetul la semnat în fiecare zi.

. Evaluarea finală a intervenției

Dupa 6 luni de la depistarea cazului am facut o evaluare finală pentru a vedea în ce măsură s-au atins sau nu obiectivele,ceea ce s-a reușit să se schimbe în urma desfășurarii activitatilor propuse la inceputul interventiei. In primul rând am reușit să inscriu copiii de 6 si respectiv 3,5 ani la Centrul de zi „Rozmarin” și să inscriu familia la cantina socială. In urma acesteia mama a simtit o imbunătățire a situației familiale.

După o lună pentru S.O.(mama) am găsit un loc de muncă la un atelier de confectii din apropiere,obiectiv îndeplinit foarte repede de care am fost foarte mulțumită ea având asigurat salariu și fiind aproape de locul de muncă și timp pentru a se ocupa și de cei doi elevi S.A si S.P.

Tata muncește în continuare la colectarea fierului vechi.

Cei doi copii S.A și S.P continuă in programul de sprijin, iar in ceea ce priveste rezultatele lor școlare cei doi copii au făcut progrese, atât la matematică cât și la româna, se observă un potential mai ridicat de învătare.S.P a inregistrat progrese semnificative în ceea ce privește comportamentul și atitudinea ei față de cei din jur. Familia se descurcă mai bine referitor la situația financiară.

Ceea ce nu am reușit în această intervenție este găsirea unui loc de muncă pentru tatălS.N.

.Pot să spun că mi-am atins obiectivele intr-un procent de 99% fapt ce reiese că metoda de interventie pe care am ales-o să o folosesc în acest caz a fost benefică pentru rezolvarea problemei. Ca și o concluzie aș putea spune că mă bucur pentru ceea ce am reușit să fac impreună cu echipa cu care am lucrat și sunt mandră că am putut să îmbunatațesc situația familială gasind un loc de munca pentru mama,persoana cu deficienta motorie accentuata și să schimb situatia școlară a celor doi copii S.P si S.A prevenind abandonul școlar.

Propuneri de dezvoltare a sistemului de parteneriat.

Este necesară un cadru legal coerent și eficient pentru a susține dezvoltarea unui sector dedicat furnizorilor de servicii și dezvoltarea ONG-urilor și a activităților lor ca furnizorii de servicii.

Este necesară la nivel național adoptarea unei legislații pentru facilitarea dezvoltării sectorului ONG-rilor ca furnizori de servicii

Autoritățile naționale și furnizorii ar trebui să garanteze implementarea unui set de standarde de calitate destinat dezvoltării serviciilor, bazate pe rezultate și care să includă implicarea beneficiarilor

În domeniul ocupării unui loc de muncă autoritățile naționale ar trebui să dezvolte un set de măsuri obligatorii susținere, pentru a ajuta persoanele cu dizabilități să-și găsească și să-și păstreze un loc de muncă, pentru că legile existente (L 76/2002, art. 85) sunt ocolite pe alte căi ne-convenționale de către angajatori .

Concluzii

Dezvoltarea economiei sociale in Romania va aduce beneficii intregii economii. Va fi intensificata crearea de forme de ocupare inovatoare si flexibile pentru grupurile vulnerabile, se va promova dezvoltarea locala a politicilor, inclusiv cetatenia activa, cooperarea si solidaritatea sociala. In acelasi timp, vor fi infiintate noi grupuri si parteneriate functionale in economie, cum ar fi cooperative si asociatii de intrajutorare, fundatii si alte asociatii voluntare, care vor oferi noi servicii si noi oportunitati persoanelor cu dificultati in integrarea sau reintegrarea pe piata muncii.

Este de asteptat ca noile grupuri, parteneriate si organizatii, sa ofere solutii locale problemelor locale prin facilitarea accesului si furnizarea de noi servicii sociale, de sanatate, educatie etc. Vor fi infiintate intreprinderi sociale pentru valorificarea fortei de munca locale. Rezultatul acestora va fi reprezentat de cresterea oportunitatilor de ocupare pentru persoanele de etnie roma, pentru persoanele cu dizabilitati sau pentru alte grupuri vulnerabile expuse riscului de excluziune sociala. Operatiunile finantate in cadrul acestui DMI pentru promovarea economiei sociale vor sprijini entitati precum ONG-uri, cooperative sociale, asociatii de ajutor reciproc, alte organizatii de caritate si voluntariat, ca instrumente flexibile si sustenabile de asistenta a comunitatilor in atingerea propriilor obiective, precum: stimularea crearii de locuri de munca si dezvoltarea aptitudinilor, consolidarea capacitatii comunitatii pentru sprijinul social, sustinerea cresterii economice si revitalizarea vecinatatii, protectia mediului, mobilizarea grupurilor dezavantajate.

În final este de la sine înțeles că serviciile sociale cu eficiență sunt centrate pe persoane și structurile bazate pe comunitate.

Bibliografie

Apgar, W., Brown, James, Microeconomics and Public Policy, Scott, Foreman and Company, 1987

Wand, Roger, Microeconomics, Fifth Edition, Harper Collins, Publishers, 1992

McConnell, Campbell, Brue, Stanley, Microeconomics, Ediția 13, McGraw-Hill, Inc., 1996

*** The Dictionary of Modern Economics, General Edition, David W. Pearce, Macmillan Reference Books, 1981

Michel Albert, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, București, 1994

Loyd Atkinson, Economics, Richard D. Irving Inc., Homeweood, Illinois, 1982

***Dicționar de economie, Ediția a II-a, Editura Economica, 2001

D. Ciucur, Ilie Gãrilã, C-tin Popescu, Economie _ Manual Universitar, Editura Economica, 1999

Coralia Angelescu, Ileana Stãnescu, Economie politicã _ elemente fundamentale, Editura Oscar Print, 1999

Raymond Barre, Économie politique, P.U.F., Paris, 1970

C. Basno, N. Dardac, C. Floricel, Monedã, Credit, Bãnci, Editura Didacticã și Pedagogicã, București, 1995

Ilie Babãițã, Alexandra Duțu, Piețe și prețuri, Editura de Vest, Timișoara, 1995

Gary S. Becker, Comportamentul uman, O abordare economicã, Editura ALL, București, 1994

D.Begg, S.Fischer, R.Dornbusch, Economics, McGraw-Hill Book Company, London, 1994

Mark Blaug, Teoria economicã în retrospectivã, Editura didacticã și Pedagogicã, București, 1992

Paul Bran, Economia valorii, Editura Economicã, București, 1995

Fernand Braudel, Jocurile schimbului, Vol I și II, Editura Meridiane, București, 1995

Fernand Braudel, Timpul Lumii, vol. I, Editura Meridiane, București, 1989

N. N. Constantinescu, Reforma economicã. În folosul cui?, Editura Economicã, București, 1996

John Craven, Introduction to economics, Basil Blackwell, 1984

Michel Didier, Economia: regulile locului, Editura Humanitas, București, 1994

Nițã Dobrotã (coord.), ABC-ul economiei de piațã modernã, Casa de Editurã și Presã „Viața Româneascã", București, 1991

Nițã Dodrotã (coord.), Economia politicã, Editura Economicã, București, 1997

Denise Flauzat, Economie contemporaine, P:U:F:, Paris, 1992

Abraham G. Frois, Economie politicã, Editura Humanitas, București, 1994

John Galbraith, Stiința economicã și interesul public, Editura politicã, București, 1982

N. Georgescu Roegen, Legea entropiei și procesul economic, Editura politicã, București, 1979

Paul Hayne, Modelul economic de gândire _ Mersul economiei de piațã libere – , Editura Didacticã și pedagogicã, București, 1991

Aurel Iancu, Tratat de economie, vol. 1 și vol. 3, Editura Economicã, București, 1992, 1993

Richard G. Lipsey, Alec Christal, Economie pozitivã, Editura Economicã, București, 1999

Mihail Manoilescu, Încercãri în filosofia științelor economice, Imprimeria Naționalã, București, 1938

Alfred Marshall, Principles of Economics, McMillan Press, London, 1920

Dogan Mattei, Dominique Pelasay, Economia mixtã, jumãtate capitalistã, jumãtate socialistã, Editura Alternative, București, 1992

John Naisbit, Megatendințe, Editura politicã , București, 1983

Michel E. Porter, The competitive advantage of nations, The Free Press Macmillan, 1990

Ioan Popa, Bursa, vol. I și vol. II, Editura Adevãrul S.A., București, 1993

Eugen Prahoveanu, Economie politicã, Editura Eficient, București, 1996

Joan Robinson, Jon Eatwell, An introduction to modern economics, McGraw-Hill Book Company, 1985

W. W. Rostow, The word Economy, History and Prospect, Mc- Millan, 1987

Anghel Ruginã, Principia economica, Editura Academiei Române, București, 1993

J.J. Servan Schreiber, Sfidarea mondialã, Editura Humanitas, București, 1990

Jan Tinbergen (coord.), Restructurarea ordinii internaționale, Editura politicã, București, 1978

Alvin Tofler, Al treilea val, Editura politicã, București, 1983

Roger N. Waund, Microeconomics, Haper CollinsPublishers, 1992

Paul Woannacott, Ronald Wonnacott, Economics, McGraw-Hill Book Company, New _ Zork, 1986

Em. Dobrescu, Dihotomia real-nominal în economia româneascã în tranziție, 1997

Ewa Les, Maria Jeliazkova „The social economy in Central East and South East Europe” *** „Social economy: building inclusive economie”, OECD, 2007,

Ministerul Muncii Protectiei Sociale si Familiei- Implementarea conventiei ONU a drepturilor persoanelor cu dizabilitati, acces 2013

www.febea.org.