Promovarea Exporturilor

CUPRINS

INTRODUCERE

O dată cu formarea primelor granițe naționale, afacerile internaționale au fost conduse de națiuni sau individual. În multe cazuri, afacerile internaționale, singure, au fost o forță majoră în delimitarea granițelor și schimbarea istoriei economiei mondiale. De exemplu, afacerile internaționale au jucat un rol vital în formarea și declinul imperiului roman, al cărui impact de gândire, cunoștințe și dezvoltare sunt simțite și în ziua de azi. De altfel, când citim despre marșul legiunilor romane, trebuie să știm că acesta nu se datora exclusiv puterii militare pe care imperiul se baza. Romanii au folosit ca stimulent major pax romana (pacea romană). Aceasta le permitea comercianților să călătorească în siguranță pe drumurile construite, menținute și protejate de legiunile romane și trupele afiliate lor. Roma a stimulat construirea unor piețe centrale în orașe și constituirea unui sistem de comunicații adecvat.

Afacerile internaționale au înflorit în imperiu contribuind la îmbunătățirea modului de viață, aceasta devenind model pentru cei din afară. Curând, orașe și națiuni care nu făceau parte din acesta s-au decis să se afilieze imperiului. Ei au fost de acord să plătească tribut si taxe deoarece beneficiile erau mai mari decât dările.

Prin urmare, creșterea imensă a imperiului roman s-a efectuat și pe baza legăturilor de afaceri. Desigur, eforturi substanțiale au fost făcute pentru a menține acest mediu favorabil. Când pirații amenințau căile de navigație comercială, de exemplu, Pompeius, a trimis o forță mare pentru a-i elimina. Odată acest lucru împlinit, costurile de distribuție au scăzut substanțial, deoarece teama de a călători a dispărut. Bunurile puteau fi vândute la prețuri mai mici ceea ce duce la lărgirea cererii. Afacerile internaționale au reprezentat unul dintre factorii primari care au menținut integritatea imperiului. Atacurile triburilor barbare asupra imperiului, au făcut ca romanii să piardă teren. Mai târziu, triburile din afară atacau un imperiu care era deja substanțial slăbit din temelii, datorită accentuării decadenței. Pacea romană nu a mai putut fi impusă mult timp, folosirea și acceptarea sistemului monetar comun a decăzut, iar comunicațiile nu au mai putut funcționa bine mult timp. Prin urmare, afilierea la Imperiul Roman nu a mai putut oferi avantajele din trecut. Foști aliați, observând că nu mai există beneficii din asocierea cu Roma, s-au aliat cu invadatorii.

Încă de pe vremea Imperiului Roman, obținerea de beneficii din afacerile internaționale era văzută ca un instrument al politici naționale. Folosirea de constrângeri economice de către națiuni sau grupuri de națiuni, de exemplu, își are rădăcinile în timp, în orașele state grecești și războiul peloponesian. În războaiele lui Napoleon, combatanții au folosit blocadele navale și economice pentru a obține supremația. Similar, în timpul războiului civil din SUA, Nordul a urmărit în mod constant o strategie de anulare a oportunităților de afaceri internaționale ale Sudului, pentru a-l priva de veniturile obținute din export. Mai recent, SUA a impus embargoul economic Irak-ului ca urmare ocupării Kuwait-ului de către acesta, constituie o dovadă a folosirii, în perioada modernă, a constrângerilor economice, ca element de presiune pentru atingerea unor obiective geo-politice. Chiar dacă măsura în sine nu a avut efectul scontat în cele din urmă, izolarea economică internațională a Irak-ului (împiedicarea realizării operațiunilor de import-export în mod liber, împiedicarea investițiilor străine în Irak, precum și a oricărei alte forme de cooperare economică și tehnică internațională) a reprezentat o acțiune politică majoră care demonstrează importanța schimburilor economice internaționale.

Importanța afacerilor internaționale a putut fi observată în anii '30. În acel timp, decretul Smoot-Hawley a crescut îndatoririle importatorilor și a avut ca urmare reducerea volumului de bunuri care intrau pe teritoriul SUA. Acest act a fost elaborat în speranța că se va întări forța economică internațională a SUA. Acțiunea a fost percepută negativ de cei mai importanți parteneri comerciali ai Americii. Deprecierea la scară largă și colapsul sistemului financiar mondial au fost două dintre instrumentele care au condus la declanșarea celui de –al doilea război mondial.

În secolele trecute, comerțul s-a derulat la nivel internațional, dar nu a avut același impact asupra națiunilor, firmelor și persoanelor fizice așa cum s-a întâmplat în perioada ce a urmat celui de al doilea război mondial. Țări care nu s-au gândit niciodată la o participare majoră în comerțul mondial, s-au afirmat drept centre economice majore ale economiei mondiale (de exemplu, Hong Kong –al II-lea centru financiar al Asiei, Singapore). Persoanele fizice și firmele au realizat că pot și trebuie să fie competitive, nu numai pe piețele naționale, dar și pe cele globale.

Afacerile internaționale formează o rețea de legături globale pe întreg mapamondul, care leagă toate țările, instituțiile și persoanele mult mai strâns decât în trecut. Această eră a legăturilor aduce laolaltă comerțul, piețele financiare, tehnologia, standardele de viață precum și moduri neașteptate de colaborare și cooperare. Importanța lor a fost recunoscută semnificativ pentru prima dată în timpul primului șoc petrolier, care a zguduit piețele mondiale în ani '70. Din acel moment legăturilor economice internaționale li s-a acordat atenția cuvenită. Seceta din Brazilia, precum și efectele ei asupra producției de cafea, este resimțită în întreaga lume. Prăbușirea globală din 1987 a fost resimțită în toate centrele financiare din lume. Invadarea Kuwait-ului de către Irak în 1990, precum și războaiele care au urmat (1991,2003) au afectat prețul petrolului, nivelul stocurilor și circulația lichidităților în întreaga lume.

CAPITOLUL I

1.1 Abordarea conceptuala și tipologică comertului international

Comerțul este unul dintre cele mai importante domenii ale economiei moderne și a devenit elemental principal al economiei de piată.Comerțul reprezintă una din cele mai vechi indeletniciri omenesti.

Noțiunea de comerț are un conținut complex determinând o funcție economicș ce constș în a cumpăra materii prime sau produse pentru a fi revândute in acelasi stadiu fizic,dar în condiții convenabile consumatorului ( loc,timp, cantitate,sortiment și preț).

Sub aspect juridic noțiunea de comerț defineste transferul titlurilor de proprietate asupra materialelor sau serviciilor precum si prestațiile de servicii realizate intre diferite stadii ale producției sau obiect intre producător și consumator, care de asemenea se consideră că reprezintă act de comerț.

Activitatea de comerț este una din cele mai vechi meserii, iar schimburile se faceau in trecut sub forma de troc, adica produs contra produs.

In momentul apariției MONEDELOR (banilor), acest troc s-a descompus in 2 părti: vânzare si cumpărare. Informația despre activitatea de comerț a venit din secolul al XI-lea și de atunci se poate vorbi despre “revoluția comercială” specifica Mării Nordului.Avem primele însemnări cu privire la meseria de negustor începand cu secolul al XII-lea, cand se forma burghezia comercială.

In secolul al XII-lea apar primele informatii scrise cu privire la practica de comerț.Specialiștii consideră ca fiind cele mai importante etape în dezvoltarea comerțului următoarele:

Dezvoltarea comerțului în cadrul economiei preindustriale ( în această etapă a comerțului îi revenea sarcina asigurării unei proximitați de timp și de loc pentru popoarele consumatoare, care căuta respectivele produse).

Urmarește evoluția comerțului în cadrul economiei de producție. În această etapă comerțul devine indispensabil, și, drept urmare, se dezvoltă puternic.

Privește evoluția comerțului într-o societate de consum. În această etapă rolul principal îl va deține consumatorul,având statut de “rege”. Se modifică optica de abordare a piețelor, trecându-se de la ideea de a se vinde ceea ce se fabrică la acea concepție potrivit căreia trebuie să se vânda ceea ce se cere. De asemenea trebuie pus aici accentul ca realizarea actului de vânzare- cumpărare sa fie însoțit de un complex de servicii, astfel încât consumatorul să dispună de maximum de satisfacție.

Principala funcție a comerțului o constituie cumpărarea mărfurilor de la producători sau colectori și transferarea acestora în depozite în vederea pregătirii lor pentru vânzare către utilizatorii finali și intermediari.

Stocarea mărfurilor pentru a asigura echilibrul între cerere si ofertă și pentru a atenua fluctuațiile sezoniere.

Constă în fracționarea cantităților mari de mărfuri pe care le livrează producția si împărțirea pe locuri, astfel încât acestea să fie puse la dispoziția consumatorilor.

Transferul mărfurilor către zonele și punctele cele mai îndepartate sau izolate pentru a fi vândute consumatorilor.

Comerțul are scopul de a crea condiții de realizare efectivă a actului de vanzare- cumparare.

Cercetarea doleanțelor utilizatorilor, a sugestiilor acestora, a capacitații de cumpărare și de determinare a obiceiurilor de consum.

Observație .1.: Activitatea de comerț trebuie realizată în raport cu producătorii, dar și în raport cu utilizatorii:

În raport cu PRODUCĂTORII urmărim:

regularizarea procesului de fabricație, permițând eșalonarea producției pe întreg an;

comerțul permite producătorului sa-și orienteze sau sa-și direcționeze, în orice zonă, producția, folosind rețeaua de distribuție, dar și să beneficieze de acțiuni publicitare destinate susținerii si realizării unei mai bune vânzări de produse.

În raport cu UTILIZATORII:

comerțul pune la dispozitia lor acolo unde se gasesc și atunci când au nevoie, produsele și serviciile în cantitatea,calitatea și prețul dorit;

comerțul contribuie la reducerea cheltuielilor consumatorilor, legate de achiziționarea produselor și punerea lor la dispoziția consumatorilor în imediata apropiere a locului de consum;

comerțul joacă un rol important în formarea permanenta a consumatorilor.

Observație .2.: Din punct de vedere geografic,comerțul are următoarea structură:

Comerț interior ( vânzătorii și cumpărătorii și actul comercial se găsesc în interiorul aceleiasi țari);

Comerț exterior ( este activitatea în cadrul căreia cumpărătorii sau vânzătorii se gasesc într-o țara străina).

ei sunt exportatori sau importatori;

Tranzitul este un proces economic, în cadrul căruia marfa nu face altceva decât să traverseze țara ( de foarte multe ori, aceeași marfă poate forma obiectul tranzitului pentru mai multe țări).

Obiectivele politicii comerciale ale statului sunt determinate de potențialul economic de care dispune, de mărimea teritoriului, de numărul de locuitori, de poziția geografică, de evoluția economiei mondiale, precum și de fenomenele de conjunctură ale pieței internaționale.

Orice stat tinde să practice o politică comercială activă fiind conștient că acesta este unicul drum de sprijinire a dezvoltării vieții sale economice și sociale, beneficiind de progresul tehnico-științific mondial, în cadrul larg de participare la diviziunea internațională a muncii.

Se disting:

Controlul importului

Este un obiectiv fundamental al politicii comerciale. De fapt, importul este scopul urmărit în procesul schimbului de bunuri si servicii. Pe calea importului se pot introduce în circuitul economic național bunuri și servicii deficitare sau cu o competitivitate tehnică sau comercială superioară. Pe calea importului se pot achiziționa mijloace de investiție, rezultate din cele mai noi inovații și investiții, capabile să potențeze progresul tehnico-științific național, să susțină creșterea productivității muncii, să contribuie la realizarea de produse competitive pe piața internă si externă. Dar importul ca scop al schimbului cu străinătatea trebuie atent coordonat și controlat prin instrumente de politică comercială spre a se proteja producția națională în fața concurenței străine, atunci când aceastactivă fiind conștient că acesta este unicul drum de sprijinire a dezvoltării vieții sale economice și sociale, beneficiind de progresul tehnico-științific mondial, în cadrul larg de participare la diviziunea internațională a muncii.

Se disting:

Controlul importului

Este un obiectiv fundamental al politicii comerciale. De fapt, importul este scopul urmărit în procesul schimbului de bunuri si servicii. Pe calea importului se pot introduce în circuitul economic național bunuri și servicii deficitare sau cu o competitivitate tehnică sau comercială superioară. Pe calea importului se pot achiziționa mijloace de investiție, rezultate din cele mai noi inovații și investiții, capabile să potențeze progresul tehnico-științific național, să susțină creșterea productivității muncii, să contribuie la realizarea de produse competitive pe piața internă si externă. Dar importul ca scop al schimbului cu străinătatea trebuie atent coordonat și controlat prin instrumente de politică comercială spre a se proteja producția națională în fața concurenței străine, atunci când aceasta tinde să aducă prejudicii intereselor naționale.

În general o politică chibzuită de import urmărește să sprijine completarea resurselor naționale în scopul diversificării ofertei interne de bunuri și servicii.

Promovarea exportului

Daca importul este scopul, exportul este mijlocul prin care se procură valuta necesară plății importului. Pentru a putea cumpăra sunt necesari banii procurați, în principal, pe calea exportului, sub diversele lui forme. Prin politica de export, statul urmărește să orienteze și să încurajeze producătorul să realizeze și să lucreze la export mărfuri competitive din punct de vedere tehnic si comercial.

Funcția principală a politicii comerciale la export constă în asigurarea și lărgirea accesului produselor naționale pe piețe externe.

Coordonarea exportului și importului de capital

Statul tinde să promoveze o politică judicioasă de coordonare a mișcării de capital în raporturile cu străinătatea.Sunt perioade și domenii în care se simte nevoia atragerii de capital străin și altele în care excedentul de capital național cere să fie plasat în afara țării.

O atenție deosebită acorda statul exportului de capital pentru realizarea de investiții în cadrul unor cooperări industriale în domenii de interes național major: concesiuni teritoriale pentru prospecțiuni și extragere de minereuri, gaze, petrol sau pentru exploatări forestiere. Statul supraveghează și controlează destinația și structura importului de capital.

Coordonarea creditelor

Statul acordă sau primește credite guvernamentale în funcție de posibilități și necesități în relațiile cu diverse state ale lumii si organisme financiare internaționale. Acordarea de credite financiare guvernamentale străinătății presupune că statul în cauză dispune de un potențial valutar ridicat și va aplica o astfel de politică în funcție de interesele externe majore. Statul acordă credite financiare propriilor producători angrenați în realizarea producției pentru export.

O politică comercială înțeleaptă va dimensiona corect nivelul acestor credite, avându-se în vedere condițiile în care aceste credite sunt angajate, destinația lor și forța economică de restituire și de plată a serviciilor. În practică se apreciază că o politică judicioasă va urmări nivelul dobânzilor anuale și al ratelor scadente să nu depășească 15% din nivelul intrărilor anuale de devize convertibile dar majoritatea creditelor atrase să fie destinate producției și investițiilor.

Sporirea sectorului terțiar

Prin diverse pârghii, statul sprijină sectorul terțiar, întrucât exportul invizibil, provenit din sectorul terțiar, contribuie în mare măsură la creșterea intrărilor de devize în portofoliul național. Se are în vedere dezvoltarea turismului, a telecomunicațiilor, a transporturilor, a băncilor. Dezvoltarea sectorului terțiar reprezintă o tendință de bază în economia mondială contemporană.

Controlul exportului și importului de ofertă de muncă

Prin convenții internaționale, statul urmărește să reglementeze exportul și importul de forță de muncă, limitându-și controlând afluxul de mână de lucru pe teritoriul național în detrimentul populației indigene, precum și asigurarea de condiții de muncă normale muncitorilor angajați în străinătate.

Asigurarea echilibrului balanței de plăti externe

O politică comercială bună urmărește ca, anual ,încasările și plățile determinate de schimbul de mărfuri să fie echilibrat. Balanța comercială reprezintă principalul punct al balanței de plăți externe. Prin urmare, echilibrul balanței plăților externe este determinat, în mare proporție, de echilibrul balanței comerciale. Desigur nu poate fi neglijată nici balanța comercială a importului și exportului invizibil, dar numai în cazuri de excepție acesta reprezintă o sursă principală de devize sau de plăți, ca de exemplu în Grecia, Spania, Elveția, țări care încasează anual sume importante de bani din sectorul terțiar, în special din prestații de transport și prestații turistice.

Politica comercială a oricărui stat trebuie să îndeplinească trei funcțiuni principale:

de promovare a relațiilor economice externe, înțelegând prin aceasta impulsionarea exportului;

de protejare a economiei naționale de concurența străină ceea ce presupune o reglementare și un control al importurilor;

de realizare a unui echilibru dinamic în balanța comercială și de plăți și, concomitent, de sporire a rezervei valutare a statului.

Reglementările de politică comercială se elaborează într-o viziune strategică, urmărind în principal realizarea obiectivelor pe termen lung ale statului respectiv; aceasta nu exclude posibilitatea folosirii unor reglementări cu caracter conjunctural sau care urmăresc obiective imediate. Pe termen lung, politica comercială urmărește în principal asigurarea unei contribuții cât mai importante a comerțului exterior și a cooperării economice internaționale, la creșterea economică, calitatea măsurilor de politică comercială putând determina o accelerare sau o încetinire a ritmului creșterii economice din țara respectivă.

Pe termen scurt, obiectivele de politică comercială pot fi extrem de diverse, deosebiri importante înregistrându-se de la o țară la alta, sau chiar de la o etapă la alta în evoluția aceleași țări. Din această grupă fac, de regulă, parte reglementările urmărind: îmbunătățirea structurii schimburilor comerciale, restrângerea sau stimularea exporturilor ori a importurilor la anumite produse sau grupe de produse, modificarea orientării geografice a schimburilor comerciale externe, îmbunătățirea raportului de schimb, a cursului monedei naționale, sporirea încasărilor la Bugetul de stat sau echilibrarea Balanței comerciale (la finele unui an financiar).

Tipuri de politică comercială

Pentru a caracteriza principalele tipuri de politică comercială se pot utiliza drept criterii orientarea generală a schimburilor și scopul principal urmărit prin politica comercială. Analizând, după aceste criterii, politicile comerciale distingem trei tipuri principale:

autarhia, sau substituția importurilor ca urmare a izolării economice;

liberul schimb sau liberalizarea schimburilor comerciale;

protecționismul și neoprotecționismul.

Prin autarhie se înțelege politica comercială dusă de un stat în direcția izolării economice, a limitării la maximum sau chiar a interzicerii unor importuri.

Politica autarhică are în vedere principiul sprijinirii eminamente pe forțele proprii. Se poate spune că din punct de vedere al politicii economice guvernamentale, autarhia se caracterizează prin izolarea economiei față de economia celorlalte țări ale lumii, orientarea exclusiva spre interior; tendința de dezvoltare cu orice preț a unor ramuri interne; instituirea de măsuri drastice de oprire a importurilor. Autarhia ignoră avantajele economice ale relațiilor externe, comerțul exterior al statului în cauză fiind inexistent sau având un rol modest.

Liberul schimb are ca punct de pornire teoria lui David Ricardo asupra avantajelor comparative ce pot fi obținute în condițiile absenței totale a restricțiilor totale din calea schimburilor internaționale. După opinia lui Ricardo, “avantajul relativ ar asigura în mod spontan și automat nu numai alocarea rațională a resurselor, deci o diviziune optimă a muncii, ci și avantajul reciproc în favoarea tuturor partenerilor, realizând armonia universală a intereselor acestora”.

După primul război mondial s-au manifestat tendințe de liberalizare a comerțului mondial într-o formă atenuată față de cerințele liberschimbului, cu deosebire sub forma dezarmării tarifare și în paralel cu unele orientări protecționiste cu incidențe restrictive și discriminări destinate.

Esența politicii de liberalizare a schimbului constă în libera concurență ca un corolar inevitabil al avantajului relativ în condițiile eliminării barierelor tarifare și netarifare admițându-se protecționismul numai ca excepție, pentru rațiuni ca opțiunea de protejare a industriei și agriculturii.

În epoca contemporană se conturează tendințe generale, pe plan mondial, spre eliminarea treptată a unor obstacole artificiale din calea comerțului internațional. Un rol important în această direcție îl joacă politica promovată de O.M.C. care își propune reducerea sau eliminarea taxelor vamale, lărgirea câmpului de concesii tarifare între toate țările participante la negocieri, precum și reducerea sau eliminarea tuturor restricțiilor cantitative.

Protecționismul și neoprotecționismul comercial au ca principală trăsătură restricționarea accesului produselor străine pe piața națională. Trebuie să se facă distincție între măsurile de protejare justificate, determinate de necesitatea de a apăra suveranitatea și echilibrul economiei naționale cât și interesele producătorilor și ale consumatorilor indigeni, pe de o parte, și măsurile de protecționism comercial adoptate de pe poziții de forță (în primul rând economică), prin care se urmărește restrângerea artificială a schimburilor în condiții de discriminare a partenerilor pe de alta parte.

În relațiile comerciale dintre țările industrializate și cele în curs de dezvoltare, în pofida frecventelor declarații de bune intenții din partea celor dintâi, practicile neoprotecționiste sunt realități care frânează, de o maniera foarte eficientă, încercările celor din urma de a participa mai activ, și mai ales mai eficient, la diviziunea internațională a muncii.

În epoca noastră sunt numeroase statele care exacerbează măsurile protecționiste de natură tarifară sau netarifară. Se remarcă instrumentele de măsuri cu caracter administrativ, fiscal, financiar și valutar. Politica protecționismului s-a transformat în neoprotecționism, prezentând o mare diversitate de forme de politici camuflate. În esență, doctrina neoprotecționistă are un caracter retrograd și, de regulă, nu aduce avantaje decât pe termen scurt, fiind deci contraproductivă.

Principiile de politică comercială

La baza acordurilor comerciale interguvernamentale stau diferite principii fundamentale, în funcție de natura lor. Sunt de remarcat următoarele:

principiul clauzei națiunii celei mai favorizate

regimul juridic național

principiul nediscriminării

principiul reciprocității

principiul regimului preferențial

principiul neadmiterii concurenței neloiale

principiul transparenței măsurilor de politică comercială

Principiul clauzei națiunii celei mai favorizate

Conform acestei clauze, țările care convin să o introducă în relațiile lor comerciale bilaterale se angajează sa-și facă scutiri sau reduceri de taxe vamale, impozite și alte taxe, fiecare la exportul sau în țara parteneră și la importul sau din țara parteneră; corespunzător celor mai reduse niveluri practicate sau ce vor fi practicate cu o țară terță (cu națiunea cea mai favorizată).

Tipurile de clauze ale națiunii cele mai favorizate:

bilaterală: când părțile se angajează să o aplice reciproc, condiționat sau necondiționat;

unilaterală: când numai una din părți se angajează să o aplice, fără reciprocitate, în beneficiul celeilalte părți;

multilaterală: când un grup de țări se angajează să o aplice în comerțul dintre ele pe bază de reciprocitate;

generală: se refera la relațiile comerciale dintre țările semnatare;

specială: se referă numai la anumite sectoare comerciale, de regulă numai la schimburile de mărfuri și servicii;

Regimul juridic național (principiul posibilităților egale)

Clauza regimului juridic național obliga statele semnatare să acorde persoanelor fizice si juridice din țara partenera ce exercită fapte de comerț sau alte activități economice pe teritoriul celuilalt stat, aceleași drepturi și obligații în domeniul economic cu ale cetățenilor țării respective. Se apreciază că aceasta clauză promovează principiul posibilități egale deoarece cel puțin formal, se asigură părților posibilitatea de a beneficia în mod reciproc (pe teritoriul celuilalt stat de aceleași drepturi și obligații ca și rezidenții).

Practica arată că acest obiectiv (posibilități egale) este imposibil de atins în situația în care acordurile comune se încheie între state cu niveluri de dezvoltare diferite.

Principiul nediscriminării

Formularea acestui principiu conform GATT este: “Nici o prohibiție sau restricție nu va fi aplicată de către o parte contractantă la importul unui produs originar din teritoriul altei părți contractante, sau la exportul unui produs destinat teritoriului acestei părți contractante, în măsura în care o astfel de prohibiție sau restricție nu este aplicată la importul unui produs similar, originar din toate tarile terțe sau la exportul de produse similare destinate către toate țările terțe. ”

Principiul reciprocității

Acesta are la bază urmărirea avantajului reciproc și constă în aceea că orice înțelegere interstatală trebuie să se soldeze cu avantaje pentru toate părțile semnatare.

De la principiul reciprocității există și excepții, impuse în practica de împrejurări și de potențialul diferit al statelor semnatare. În aceste excepții se încadrează preferințele vamale acordate de țările dezvoltate țărilor în curs de dezvoltare, care se bazează pe nereciprocitate.

Principiul regimului preferențial

Conform acestui principiu, țările dezvoltate se angajează să acorde țărilor în curs de dezvoltare semnatare, concesii tarifare sau de altă natură, pe bază de reciprocitate, în scopul facilitării pătrunderii produselor acestora din urma pe piața țărilor dezvoltate. Regimul preferențial constă în diminuarea sau chiar scutirea de taxe vamale la import în țările dezvoltate, a mărfurilor originare din țările în curs de dezvoltare, beneficiare de preferințe vamale. Această diminuare a taxei vamale este în raport cu taxa vamală în regimul clauzei națiunii celei mai favorizate.

Principiul neadmiterii concurenței neloiale

Potrivit acestui principiu se condamnă dumpingul și se recunoaște dreptul oricărui stat de a se proteja de efectele dumpingului, prin instituirea unor taxe antidumping sau prin măsuri echivalente.

De asemenea, se interzice susținerea exporturilor prin subvenții și alte alocații bugetare si se recunoaște dreptul celor afectați să instituie taxe compensatorii. În privința subvențiilor, țările în curs de dezvoltare le pot practica, însă numai cu caracter temporar și ca măsură de intervenție limitată.

Principiul transparenței măsurilor de politică comercială

Toate reglementările, deciziile judiciare, administrative și legile cu aplicabilitate generală privind comerțul, precum și acordurile comerciale, trebuie aplicate pentru informarea guvernelor și cercurilor de afaceri. Punerea în aplicare a acestui principiu sporește încrederea între parteneri și oferă consistență celorlalte principii de politică comercială.

1.2 Exportul – definire, modalitați de organizare

Exportul este necesar pentru că orice țară trebuie să-și realizeze mijloacele de plată necesare pentru efectuarea importului.

Exportul reprezintă efortul, iar importul este rezulatul efortului.

Preocuparea pentru achiziționarea de mijloace de plată străine prin care un stat să-și poată realiza importul îl determină pe acesta, de mai multe ori, să sprijine intens promovarea și stimularea exportului.

Exportul se realizează prin diverse căi care țin de politica comercială a statului respectiv.

Una din problemele esențiale care face obiectul preocupărilor pentru export constă în a nu exporta bunuri și servici necesare economiei naționale, în afara imprejurărilor de excepție, când trebuie să fie sacrificate anumite necesități interne. Acest sacrificiu trebuie facut, însă, într-o ordine selectivă și doar în scopul achiziționării de mijjloace de plată care să permită realizarea importurilor ce sunt vitale economiei naționale.

Prin export se ocrotește producția proprie, fără a se afecta relațiile economice internaționale prin introducerea unor bariere tarifare și netarifare la import.

Exportul este și o sursă de venit, pentru că la baza oricărui export se află interesul pentru obținerea de venituri atât din partea producătorilor, cât și din partea comercianților care, dacă găsesc o posibilitate de a-și valorifica produsele, le îndreaptă spre export.

Prin export crește gradul de ocupare a forței de muncă națională pentru că una din problemele importante ale fiecărui stat, indiferent de nivelul acestuia de orientare politică sau socială, este integrarea și utilizarea forței de muncă naționale.Neutilizarea și neintegrarea corespunzătoare duce la șomaj, revolte, reducerea natalității, precum și alte efecte negative.

Exportul asigură și creșterea calificării forței de muncă prin faptul că revoluția tehnico-calitativă de pe piața mondiala impune formarea sistemului de organizare și de instruire permanentă a cadrelor, astfel încât forța de muncă să stăpânească tehnicile și tehnologiile avansate și să realizeze produse competitive.

Exportul contribuie, tototadată, la creșterea și omogenizarea nivelului tehnic și calitativ al producției.Dezvoltarea substanțială a exportului presupune și dezvoltarea relațiilor de cooperare cu celelalte țări în perioada actuală. În acest sistem de specializare pe bază de de cooperare, sectoarele implicate sunt obligate să respecte anumite condiții tehnice si de calitate și atunci se produce acest proces de ocupare tehnico-calitativă.Acest proces pozitiv se polarizează și în celelalte sectoare și susține, astfel, dezvoltarea economiei mondiale.

Exportul asigură valorificarea producției excedentare spontane, producție ce se crează, de obicei, în două moduri:

fie în mod conștient, pentru a crește exportul;

fie în mod spontan, sub influența unor factori, cum ar fi: saturarea pieței interne, depășirea producției, care a fost determinată în mod greșit, anumite bunuri de consum numai sunt la modă, scăderea puterii de cumpărare, descoperirea de noi zăcăminte de materii prime, producții agricole bune, etc.

În concluzie, exportul este necesar pentru că este și un factor important de dezvoltare a economiei unei țări, a economiei mondiale și pentru că el contribuie la creșterea rezervelor valutare și de aur necesare realizării și consolidării convertibilității monedei naționale.

Pentru promovarea importului și exportului au fost create o serie de organizații, care pot fi împărțite în: organizații naționale și organizații internaționale.

În categoria organizațiilor naționale se includ instituțiile centrale de stat. În orice stat activitatea în domeniul relațiilor economice externe este coordonată, spijinită și îndrumată de către guvern, care își exercită atribuțiile prin intermediul unui organism ministerial:

al Comerțului Exterior;

al Industriei și Comerțului;

al Comerțului și Cooperării;

al Economiei Naționale;

și în plus, Camera de Comerț, Industrie și Navigatie care este, de fapt, o persoană juridică constituită sub formă obștească sau sub formă de asociații ale comercianților și industriașilor, cu scopul de a se sprijini pe ei pe plan intern și extern.

Atribuțiile acestora sunt:

să elaboreze studii și informații privind conjunctura interna și mondială;

eliberarea certificatelor de forță majoră;

eliberarea certificatelor de origine;

eliberarea licențelor de import și de export.

Pe lângă aceste instituții de stat, mai sunt organizate și :

Serviciul de Control al Calitatii și de Recepție a Mărfurilor;

Comisii de Arbitraj Internațional;

Serviciul de participare la târguri și expoziții;

în unele țări s-au format rețele proprii de informare, de prezentare, de documentare și de asigurare a contractelor între firme;

diverse asociații de marketing;

Instituții centrale și locale de statistică referitoare la comerțul exterior și care furnizează elemente privind nivelul calitativ al unor produse, materii prime, prețurile unitare sau indicii de prețuri, raportul de schimb cu anumite piețe, gradul de prelucrare a lor, etc.

există și diverse centre de calcul create ca unități de sine stătătoare, care prelucrează date cu privire la schimburile comerciale pe bază de comandă, etc.

Organizațiile internaționale pot fi grupate în:

organizații specializate – pe baza acordului încheiat cu Organizația Națiunilor Unite, cum sunt cele 15 economii ale țărilor Uniunii Europene, comisiile economice ONU (5);

grupări regionale – ce și-au format centre de prelucrare a datelor (Uniunea Europeană și celelalte organizații financiare, diverse bănci regionale);

instituții special create privind comerțul internațional la care participă țările lumii, cum ar fi:

Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT);

Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD);

Organizația Mondială pentru Comerț (OMC – 1 ian 1995)

Activitatea de export

In baza notelor de predare emise de magazia de produse finite se inainteaza compartimentului Export care intocmeste factura externa.

Factura externa se intocmeste pe baza preturilor convenite cu beneficiarul produselor de export la inceputul sezonului si se completeaza cu eventualele complexitati aparute la produse pe parcurs si acceptate de beneficiar

Dupa intocmirea facturii de export, aceasta, impreuna cu alte documente (CMR, DIV) se depun la Romtrans si apoi la vama si se obtine ca document final DVE (Declaratia vamala de export).

Factura externa este apoi valorificata la cursul valutar din ziua respectiva si se intocmeste factura interna si dispozitia de livrare a produselor.

Tot in cadrul Biroului de Desfacere-Export se mai executa si o alta serie de lucrari strict legate de activitatea de export, cum ar fi:

Evidenta declaratiilor vamale de import;

Decontarea taxelor vamale de export pentru fiecare livrare si fiecare pozitie tarifara in parte;

Deschiderea fiselor pentru declaratiile de import pentru fiecare firma in parte ;

Calculul taxelor vamale si a drepturilor vamale de import pe pozitii tarifare;

Evidenta cuantumului taxelor vamale pe fiecare firma in parte;

La fiecare import se inregistreaza orderele si cantitatile solicitate de beneficiar, care apoi se scad la plecarea produselor finite si se stabileste in orice moment restul de livrat;

Evidenta importurilor temporare de mostre si tipare, care, la sarsitul sezonului sau dupa executarea modelelor se restituie la firmele externe;

Evidenta importurilor temporare de utilaje care ulterior se restituie la firmele care le-au trimis sau se efectueaza importul definitiv si se achita utilajul si taxele vamale aferente;

Evidenta scrisorilor de garantie pentru utilaje si mostre;

Evidenta facturilor externe si a facturilor interne;

In cazul in care, la terminarea orderului sau a sezonului importurile temporare care nu au fost reexportate se finalizeaza prin transformarea importului temporar in import definitiv pentru produsele neexecutate din diferite motive.

Tot in cadrul Biroului Export se desfasoara activitatea de lichidare a stocurilor ramase neconsumate sau a produselor finite neexpediate, prezenta personalului din magaziile de materii prime si produse finitesi distribuirea retributiei lunare si a tichetelor de masa.

In cadrul compartimentului de Desfacere-Export se folosesc o serie de documente tipizate, cum ar fi:

Factura externa si factura interna;

Avizul de expediere;

Dispozitia de livrare;

Declaratia vamala pentru operatiuni temporare (DVOT);

Declaratia vamala de export (DVE);

Declaratia de incasare valutara (DVI);

Conventia internationala de transport de marfuri (CMR);

Cerere de recuperare a drepturilor vamale la import;

Document de justificare pe baza de norma de consum de materiale pe produs finit pentru fiecare livrare in parte;

CAPITOLUL II

STIMULAREA COMERTULUI INTERNATIONAL

2.1 Factori si metode de promovare si stimulare a exportului

Dezvoltarea exporturilor reprezintă o latură inseparabilă a procesului creșterii economice contemporane, un factor important al realizării unei dezvoltări economice intensive pe termen mediu și lung.

Legătura condițională între expansiunea exporturilor și dezvoltarea economică de ansamblu este evidentă în deosebi în cazul țărilor mici și mijlocii – fie ele dezvoltate sau în curs de dezvoltrea – ,țări în care comerțul exterior joacă un rol important în crearea venitului național, în formarea produsului social total.Astfel, creșterea exporturilor se vădește necesară pentru crearea mijloacelor de plată a importurilor implicate de procesul de dezvoltare economică, atît în mod direct, cît și indirect (prin suplimentarea capacității unei țări de a mobiliza fonduri pentru dezvoltarea de pe piețele internaționale, precum și de a onora plățile în contul serviciului datorii externe).În același timp, creșterea exporturilor permite punera în valoare a posibilităților de specializare rezultate din adîncirea participării la diviziunea internațională a muncii.

Politicile economice naționale promovate de țările în curs de dezvoltare influențează, diverse feluri, creșterea exporturilor lor de produse manufacturate.Experiența acestor țări confirmă, încă o dată, teza marxistă conform căreea capacitatea unei țări de a-și dezvolta în plan cantitativ și calitativ, asemenea exporturi este condiționată în mod hotărîtor de gradul de dezvoltare economică și stuctura economiei naționale.

Din acest punct de vedere, în cazul majorității țărilor în curs de dezvoltare care au pășit pe calea industrializării se constată, în prezent, o atenție prioritară acordată industriilor de substituire a importurilor în dauna celor orientate către export. O astfel de orientare pare a fi inevitabilă în etapele inițiale ale procesului de industrializare a unei țări, dar ea se manifestă, în epoca contemporană, ca opțiune de politică economică pe termen lung a majorității țărilor în curs de dezvoltare, afectînd în mod negativ capacitatea și posibilitățile acestor țări de a implimenta strategii eficiente de dezvoltare a exportului de produse manufacturate.

Strategiile adecvate pentru dezvoltarea exporturilor pot contribui la crearea condițiilor favorabile atenuării sau eliminării unor probleme economice globale cu care sunt confruntate unele țări – în special în curs de dezvoltare – cum sunt: înregistrarea unor fluctuații excesive în veniturile obținute din export; deteriorarea raportului de schimb; dimensiunile reduse ale pieței interne, cu consecințe nefavorabile, în special asupra eficienței activității în ramurile producției industriale; deficite cronice ale plăților externe etc.Pentru punerea în practică a unor astfel de strategii sînt însă necesare o serie de mijloace tactice, constînd în instrumente specifice diverse vizînd dezvoltarea exporturilor, înglobate în mod unitar în politica economică externă.

Selectarea gamei acestor instrumente, precum și a modalităților de utilizare a lor, depinde nemijlocit de obiectivele urmărite, de specificul diferitelor piețe externe, de gradul posibil de flexibilitate în orientarea spre una sau alta din categorii, precum și de impactul pe care utilizarea acestora îl poate avea asupra restului economiei naționale.

Mecanismele de dezvoltare a exporturilor reunesc, în acest sens, ansamblul instrumentelor economice specifice, cu caracter tactic, utilizate atît la nivel microeconomic, cît și la nivel macroeconomic în scopul creșterii și diversificării volumului exporturilor, în strînsă concordanță cu obiectivele strategice urmărite.

Ele se împart în două mari categorii:

mecanismele de promovare a exporturilor;

mecanismele de stimulare a exporturilor.

Paralel cu sporirea participării statelor la schimburile comerciale internaționale și cu accentuarea concurenței pe piața mondială au crescut preocupările nu numai pentru controlul și limitarea importurilor, ci și pentru impulsionarea exporturilor.Promovarea și stimularea exporturilor au devenit, în marea majoritate a statelor lumii, componente de bază ale politicii comerciale.

Politica comercială promoțională și de stimulare cuprinde totalitatea măsurilor și reglamentărilor adoptate de către stat și întreprinderi, care vizează impulsionarea globală a exportului țării respective.

Din analiza teoriei și practicii internaționale în acest domeniu al politicii comerciale rezultă că instrumentele și măsurile folosite pentru dezvoltarea exporturilor pot fi împărțite în două categorii:

măsuri promoționale;

măsuri de stimulare.

Măsuri promoționale

Aceste măsuri au drept obiectiv influențarea potențialilor clienți externi pentru a cumpăra anumite produse care sunt disponibile sau care vor fi disponibile într-un viitor apropiat pentru export. Acestea sunt, în general, măsuri care se iau la nivel macroeconomic și care îmbracă o multitudine de forme concrete, cum sunt:

negocierea și încheierea de tratate de comerț și navigație, acorduri comerciale și de plăți, acorduri de cooperare economică internațională sau alte convenții economice, cu condiția ca acestea să cuprindă și unele clause care să favorizeze schimburile comerciale( cum sunt clauza națiunii celei mai favorizate și clauza regimului național); aceste acorduri, convenții creează baza juridică a schimburilor comerciale și asigură o continuitate și o mai mare stabilitate a acestora;

participarea la tîrguri și expoziții internaționale și organizarea de astfel de manifestări pe teritoriul propriu, cu participarea internațională; astfel de manifestări prilejuiesc o mai bună cunoaștere între agenții economici din diferite state ale lumii, o mai bună informare a acestora cu privire la posibilitățile lor de export și nevoile lor de import, nivelul la care se prezintă concurența în ceea ce privește competitivitatea produselor oferite pe piața internațională etc.;

reprezentarea comercială în țările partenere, altfel spus, organizarea de agenții și reprezentanțe comerciale în străinătate. O astfel de măsură permite o mai bună cunoaștere a pieței țărilor partenere, informînd la timpul oportun agenții economici naționali atît pentru efectuarea unor operațiuni de export, cît și pentru import, poate contribui la o mai bună derulare a schimburilor comerciale cu țările în care activează aceste agenții și reprezentanțe etc.;

prestarea unor servicii de informare și orientare a clienților externi, acordarea de consultanță și asistență de specialitate acestora; printr-o astfel de măsură, clienții externi pot să fie bine informați cu privire la potențialul productiv și de export al țării care acordă astfel de asistență,clienți care pot deveni viitori parteneri comerciali;

diverse modalități de publicitate externă pentru a face cunoscute produsele destinate exportului, publicitate care trebuie să fie bine și corect făcută pentru a convinge potențialii clienți să opteze pentru produsele respective, care trebuie să fie competitive atît sub aspectul performanțelor tehnico-economice, cît și al prețului.

Măsuri de stimulare a exporturilor de natură bugetară

A doua mare categorie de instrumente care face parte din politica de promovare o constitue cele de stimulare a exporturilor.Aceste măsuri au drep scop sporirea copetitivității mărfurilor destinate expotului și creșterea gradului de cointeresare a producătorilor și exportatorilor în vederea impulsionării exportului.

Aceste măsuri pot fi luate atît la nivel microeconomic, cît și la nivel macroeconomic.La nivel microeconomic (înterprindere) se acționează în general pe linia reducerii costurilor de producție și a ridicării performanțelor tehnico-economice ale produselor destinate exportului, îndeosebi prin măsuri de natură organizatorică și de acordare a unor stimulente materiale (financiare) personalului direct productiv angajat în activitate de export

În general, specialiștii în materie apreciază că măsurile de stimulare luate la nivel microeconomic nu fac parte direct din politica comercială a unui stat ci indirect, adică numai din punct de vedere al cadrului legal creat pentru stimularea exporturilor

La nivel macroeconomic, măsurile de stimulare a exporturilor fac parte nemijlocit din politica comercială a statului și ele au în vedere impulsionarea globală a exporturilor ținîndu-se seama de structura și orientarea geografică a acestora.Prin astfel de măsuri de stimulare la nivel macro, statele urmăresc fie inițierea și promovarea de noi exporturi, fie impulsionarea celor existente.

Măsurile de stimulare a exporturilor la nivel macro pot fi împărțite, după unii autori, în patru mari categorii: masuri de natură bugetară, de natură fiscală, de natură financiar-bancară, de natură valutară.

Măsurile de stimulare a exporturilor de natură bugetară, îmbracă trei forme mai importante: subvențiile directe la export, primele directe de export și subvențiile indirecte pentru impulsionarea exporturilor.

a) Subvențiile directe de export sunt sume de bani pe care statul le acordă unităților economice (înterpriderilor) pentru a le face rentabilă activitatea de export atunci cînd prețurile la care realizeză mărfurile de piață mondială se situează la nivelul costurilor de producție sau sub aceste costuri.

Subvenționarea de către stat a exporturilor (într-o economie de piață) se face selectiv, avîndu-se în vedere, în primul rind, ramurile care prezintă interes pentru economia națională (de importanță strategică, ramuri de ,,vîrf ”,ramuri în curs de formare) și care, prin pierderea unor piețe de export, ar putea determina apariția unor grave dezechilibre economice și sociale interne. Sunt cazuri relativ fregvente, cînd unele state dezvotate subvenționează uneori ramuri ale industriei de declin (carboniferă, siderurgică, textilă etc.), considerate sensibile sau foarte sensibile la concurența strină.

Un sector foarte subvenționat este agricultura, fapt care stă și la baza puternicilor contradicții dintre principalele țări producătoare de produse agricole (SUA, CEE, Australia, Noua Zeelandă, Argentina, Brazilia etc.).

Activitatea de subvenționare a exporturilor pot avea efecte directe și variabile atît aspra balanței comerciale, cît și asupra structurii producției naționale.Pe termen scurt, subvenționarea exportului poate duce la sporirea încasărilor din export și influențarea echilibrului balanței comerciale și de plăți. Pe termen lung, ea poate influența pozitiv structura producției naționale dacă au fost stimulate exporturile ramurilor moderne, dinamice, purtătoare de progres tehnic ale economiei naționale și negativ, dacă au fost stimulate ramuri ale economiei naționale în declin.

b) Primele directe de export sunt mijloace de stimulare de natură bugetară care se acordă de către stat exportatorilor care realizează (și pentru a realiza) un volum mare de desfaceri pe piețile externe sau exportă produse ale unor industrii de mare însemnătate pentru economia națională.

Spre deosebire de subvenții, primele directe de export nu urmăresc rentabilizarea activității unităților exportatoare, ci o sporire a volumului desfacerilor pe anumite piețe

Pe lîngă acest obiectiv, primele directe de export pot influența atît structura de marfă a exporturilor, cît și orientarea geografică a acestora în funcție de interesele statului respectiv.

c) Subvențiile indirecte de export se practică pe scară largă pe plan internațional și ele vizează îndeosebi stimularea întreprinderilor mici și mijlocii pe linia sporirii exporturilor acestora. Ele îmbracă o multitudine de forme: facilități oferite de stat exportatorilor în domeniul informațional, asistență tehnică de specialitate oferită exportatorilor, efectuarea de studii și cercetări de piață prin intermediul unor institute de specialitate, care sunt puse la dispoziția firmelor la un preț redus sau gratuit, facilități acordate firmelor pentru participarea la tîrguri și expoziții internaționale (statul suportînd o parte din cheltuielile ocazionate de participarea la astfel de manifestări), organizarea de campanii de promovare în străinătate pentru produsele acestor firme etc.

Statul suportă o parte sau chiar totalitatea cheltuielilor ocazionate de astfel de manifestări și acțiuni care, indirect, pot influența pozitiv exportul acestora

Mecanisme de stimulare a exporturilor de natură fiscal

Mecanismele de stimulare a exporturilor de natură fiscală constau în reducerea, suspendarea sau desființarea unor impozite și taxe la produsele exportate.Avantajele derivate din stimularea exporturilor depășesc, de regulă, dezavantajul reducerii veniturilor bugetare. În același timp, utilizarea instrumentelor de natură fiscală este preferabilă utilizării subvențiilor bugetare, deoarece aceasta poate fi mai nuanțată, în funcție de interesele economice specifice ale statului, de natura produsului etc.

De asemenea, utilizarea instrumentelor de natură fiscală ridică, în principiu, mai puține obiecții din partea partenerilor decît subvenționarea directă a exporturilor prin intermediul bugetului statului. În mare, majoritatea țărilor lumii au fost adoptate diferite sisteme de promovare a exporturilor, bazate pe utilizarea instrumentelor de natură fiscală.

Dintre categoriile de instrumente fiscale cu rol mai important în stimularea exporturilor, cele mai utilizate pe plan internațional sînt:

1. Concesii privind ipozitele directe și indirecte, acordate cu ocazia exportului.Această categorie de stimulare de natură fiscală cuprinde reducerile și rambursările de taxe și impozite (ca metode tradiționale), precum și creditele pentru plata impozitelor sau certificatele de rabat pentru plata impozitelor (ca noi metode apărute pe acest plan).

2. Concesii privind impozitele pe venituri realizate din activitatea de export. Concesiile privind plata impozitului pe venituri sînt aplicate asupra volumului total al veniturilor din export sau numai asupra unei părți din acestea, sub formă de:

scutiri (totale sau parțiale) de la plata impozitului pe venituri;

reduceri ale impozitului pe venituri;

reduceri ale cuantumului veniturilor impozabile;

stabilirea unor fonduri neimpozabile, de rezervă, pentru export.

Aceste concesii, precum și cele privind impozitele directe și indirecte acordate cu ocazia exportului sînt acordate, în funcție de diferiți factori:

natura produselor care fac obiectul exportului;

ponderea veniturilor provenite din export în cifra de afaceri globală;

posibilitatea creării de noi locuri de muncă drept urmare a producției pentru export.

Alte forme de concesii fiscale în domeniul impozitului pe venituri sînt reducerile cuantumului veniturilor asupra cărora se aplică impozitul, reduceri care se acordă în funcție de cheltuielile efectuate cu promovarea exporturilor (Brazilia, India, Peru) sau de invenstițiile în noi ramuri industriale producătoare pentru export (Uruguay), precum și constituirea unor fonduri neimpozabile, de rezervă, pentru export (Spania).

3. Concesii fiscale la importul de materii prime,materiale și mijloace de producție utilizate în producția pentru export,pot lua forma:

reducerilor sau scutirilor de taxe vamale și alte taxe de import;

suspendării aplicării taxelor vamale (admisie temporară);

restituirii taxelor vamale plătite (sistemul ”drawback”).

Anumite categorii de importuri – destinate procesului de fabricație în vederea reexportului – pot fi aduse în țară ca importuri temporare, scutite de taxe vamale și alte taxe percepute cu ocazia importului, pentru o perioadă determinată de timp.Aceasta este denumită ”admisia temporară”.

Pentru a beneficia de această facilitate, exportatorii trebuie, în primul rînd, să exporte produsul într-o perioadă determinată de timp,care este în general de pînă la 1 an (cu prelungiri admise în reglementările unor țări).

Altă formă de aplicare a concesiilor fiscale la mărfurile de export constă în sistemul restituirii, cu oczia exportului, a taxelor vamale sau a altor taxe plătite la importul de materiale pentru produsul respectiv.

În țările în care se practică acest sistem nivelul la care sînt rambursate taxele și impozitele la import este, în general, de 100%, cu excepția Canadei și a S.U.A (în aceste ultime două cazuri nivelul respectiv fiind de 99%).

Mecanisme de stimulare a exporturilor de natură financiar – bancară

O categorie importantă de stimulente la export , care joacă un rol nemijlocit și, deseori, determinant în pătrunderea, menținerea și consolidarea pozițiilor mărfurilor care fac obiectul desfacerilor pe piața externă, este reprezentată de instrumentele financiar – bancare diverse puse la dispoziția producătorilor și exportatorilor.

Dintre mecanismele de stimulare de natură financiar – bancară se detașează creditele legate de activitatea de export

Creditele de export sînt solicitate de două mari categorii de beneficiari: exportatori și producătorii pentru export.

Exportatorii – firme comerciale specializate de export – au nevoie de credite în două etape distincte ale activității operative.În primul rînd, după primirea comenzii de export, acestora le sînt necesare credite pentru cumpărarea mărfurilor și expedierea lor către cumpărător.Această finanțare înainte de expedierea mărfii este necesară pentru completarea sau suplinirea fondurilor proprii ale exportatorului.Creditele din această etapă a activității de export sînt denumite credite de prefinanțare.

În al doilea rînd, în cazul în care condițiile specifice de piață sau practica internațională impun ca exportatorul să acorde credit cumpărătorului străin, încasarea contravalorii mărfii este amănată, exportatorul avînd nevoie – pentru continuarea activității – de o nouă finanțare; în această a doua etapă a activității sale este necesar, deci, ca exportatorul să mobilizeze o serie de alte credite, denumite credite de post – finanțare.

Producătorii, ca și exportatorii, apelează la instituțiile financiare pentru crdite de prefinanțare care să le suplimentze resursele financiare propării din mai multe motive. Dintre acestea menționăm:

necesitaea adoptării sau condiționării speciale a produselor destinate exportului;

majorarea volumului producției, majorare care necesită suplimentarea fondurilor deja disponibile prin mobilizarea de credite;

necesitatea acoperirii unor alte costuri,suplimentare celor de producție propriu-zise (costul transportului intern pînă la portul de încărcare,taxele portuare,taxele vamale,transportul și asigurarea pe parcurs extern, taxe de testare).

În condițiile actuale, dominate de ascuțirea concurenței pe piețele internaționale, în scopul cointeresării băncilor, în acordarea cu prioritate și în regim favorabil a creditelor destinate stimulării exporturilor, guvernele recurg și la utilizarea unor alte instrumente variate, examinate în cele ce urmează.

Subvenționarea dobînzilor.Băncile pot beneficia de această subvenționare pentru dobînzile mai reduse pe care le acceptă cu prilejul acordării creditelor de export, tot așa cum exportatorii primesc, uneori, din partea guvernului, subvenții pentru exporturile lor.Dacă o bancă este desemnată să acorde credite exportatorilor cu rate ale dobînzii mai reduse decît cele practicate de ea în mod obișnuit, subvenția poate acoperi, în întregime sau parțial,diferențele respective.

Refinanțarea.Suplimentar sau în locul unui aranjament de subvenționare a dobînzilor, băncilor li se pot furniza facilități de refinanțare de la băncile centrale pentru fondurile incumbate de creditele acordate la export, la rateale dobînzilor mai mici decît cele practicate pentru creditele de export, diferența fiind destinată a servi pentru acoperirea cheltuielilor administrative ale băncilor.Refinanțarea pote fi acordată pentru volumul integral al creditului extins de către bancă, sau parțial (să acopere un anumit procent din suma acordată exportatorului sub formă de credit).

Facilitarea mobilizării de fonduri și acceptarea unor costuri mai reduse de mobilizare.Acest mecanizm constă în stabilirea unei legături directe de dependență între fondurile pe care băncile comerciale le pot mobiliza de la băncile centrale și volumul asistenței financiare acordate de primele în favoarea exportatorilor (fondurile potențial mobilizate urmînd a fi direct proporționale cu volumul asistenței amintite).

În privința costurilor incumbate de mobilizarea de fonduri de la băncile centrale, acestea sunt direct proporționale cu nivelul costului creditelor de export acordate.

Stimularea exportului prin măsuri de politică valutară

a) Devalorizarea monedei naționale

Devalorizarea duce la scumpirea valutei provenite din export, exportatorul primind mai multă valută națională pe unitate valutară achiziționată și schimbată.Devalorizarea are efect de scurtă durată, deoarece intră în joc legea cererii și ofertei: la o ofertă fermă, ca urmare a devalorizării monedei naționale,prețurile externe se micșorează;

b) Instituirea la export de cursuri de schimb diferențiate pe produse

Statul instituie cursuri valutare de schimb stimulative în raport cu cursul oficial, pentru exportul de produse cu un grad ridicat de prelucrare, afectate de o puternică concurență externă.Se instituie astfel cursuri de schimb superioare celui oficial, diferențele față de cursul oficial fiind plătite băncilor în cauză de către stat din rezerve bugetare.

2.2 Bariere tarifare si netarifare in calea importului si exportului

Cererea de protecție și oferta de protecție

Există mai multe grupuri de interese care au de câștigat de pe urma obținerii de protecție. Toate aceste grupuri acționează în arena politică în calitate de solicitanți ai protecției, manifestându-se prin vot, lobby și, în general, orice modalitate de utilizare a propriilor resurse pentru a influența procesul politic.

Principala forță din tabăra protecționistă o reprezintă companiile din sectoarele concurate de importuri.Faptul este oarecum surprinzător dacă avem in vedere că, cel mai adesea, masurile protecționiste sunt justificate prin nevoia de a proteja locuri de muncă dar – în practică – acest considerent este mai puțin important decât posibilitatea de a extrage profituri de pe urma restricțiilor comerciale aplicate concurenților externi.

Un alt membru important al coalițiilor protecționiste sunt grupările sindicale. Preferința lor pentru restricții comerciale este temperată de considerentul că acestea au și efecte negative asupra membrilor de sindicat, prin creșterile de preț pe care le antrenează.Anumiți comentatori remarcă însă o sporire a militarismului sindicatelor în direcția impunerii de bariere comerciale. În Statele Unite, unde în anii ’50 și ’60 principalele confederații sindicale cu reprezentare națională (exceptând cele din industria textilă) se situau pe poziții de favorizare a liberului schimb, mișcarea sindicala a devenit o puternică a opțiunilor protecționiste începând din anii ’70.

Chiar dacă din punct de vedere numeric, grupurile sus-menționate nu reprezintă decât minoritate, forța lor este magnificată de o serie de efecte multiplicatoare. Pe de-o parte, comunitaților respective, prin intermediul erodării bazei de impunere și al reducerii puterii de cumpărare generate de scăderea profiturilor distribuite și a salariilor plătite în întreprinderile afectate de importuri se confruntă cu dificultăți rezultate din îngustarea propriilor debușee.

Grupurile de interese menționate mai sus pot fi considerate drept „ nucleul dur” al coaliției protecționiste. Pe lângă ele pot să apară și alte categorii specifice de interese, dintre care unele sunt „ înrolate” relativ recent.

Astfel, o sursă importantă și în creștere de presiuni protecționiste o reprezintă unele industrii tehnologic-intensive din sectorul manufacturier care în mod tradițional îmbrațisaseră opțiuni liberale în materia comerțului internațional.Fenomenul poate fi pus neîndoielnic în legătură cu ascensiunea variantelor moderne ale teoriei „politicii comerciale strategice” , care identifică restricțiile comerciale drept mijloc de contracarare a distorsiunilor mediului concurențial generate de structura oligopolistă a unor piețe internaționale.

Însuși mecanismul politic al protecționismului comercial a creat, cu timpul, o categorie de interese dependentă de perpetuarea și proliferarea disputelor comerciale internaționale, care presupun recurgerea la bariere comerciale. Explozia companiilor de lobbyng și consultanță în domeniul litigiilor legate de varii aspecte ale politicilor comerciale prezintă riscul ca anumite conflicte să fie întreținute ți amplificate în mod artificial, pentru a sporii utilitate acestor societăți.

În fine, o prezența insolită alături de solicitanții de protecție o pot constitui chiar alți furnizori externi ai bunurilor al căror import se dorește a fi restricționat.James Bovard citează, în acest sens, cazul unei petiții formulate în 1988 de Headware Institute of America împotriva importurilor de șepci de baseball din China, în cadrul căreia furnizori din Taiwan, Hong Kong și Coreea de Sud au contribuit la acoperirea unei parți din cheltuielile legale ocazionate de susținerea ei

Manifestarea cererii – restricții și factori favorizanți

Cererea de protecție se poate adresa unor paliere diferite ale procesului de luare a deciziilor.Aceste paliere nu sunt identice în toate țările dezvoltate, diferențele dintre acestea – ca și, relevanța lor practică – urmând a fi detaliate în subcapitolele următoare. Pentru a simplifica expunerea, putem considera existența a două paliere importante: cel politic și, respectiv, cel administrativ.Modalitățile de manifestare a cererii depind parțial de palierul ales. Tot din dorința de simplificare, vom reduce aceste manifestări la două mari categorii: votul și lobby-ul. În fine, o altă preocupare importantă a solicitanților de protecție are în vedere minimizarea reacțiilor adverse, ale grupurilor potențial afectate negativ de recurgerea la măsuri comerciale restrictive.

Votul, ca modalitate de manifestare a cererii, este instrumentul rigid și cu un grad redus de fiabilitate. Mai mult el este susceptibil a influența decât palierul politic de luare a deciziilor. Din aceasta perspectivă, lobby-ul și manevrele de contracarare a influenței grupărilor potențial opuse constituie principalul obiect de analiză a manifestării cererii de protecție.

Acordarea protecției și nivelul acesteia sunt corelate pozitiv cu eficacitatea acțiunii de lobby a solicitărilor protecției și negativ cu costurile care incumbă furnizorilor de protecție de pe urma răspunsului lor favorabil la asemenea cereri. Eficacitatea lobby-ului depinde de volumul resurselor cheltuite pentru efectuarea sa și de gradul de organizare internă a grupului de interese care îl exercită. Costurile furnizorilor de protecție, implicate de adoptarea unor decizii protecționiste, depind de gradul în care alte grupuri de interese acceptă consecințele acestor decizii.

Principala restricție care afectează eficacitatea acțiunii solicitanților de protecție decurge din clasica problema a „free-riding-ului” . Într-adevăr, pentru solicitanții săi, protecția îmbracă toate caracteristicile bunului colectiv(sau comun) așa cum este el definit de Mancur Olson, adică un bun pentru a cărei obținere nu există stimulente selective. Acest atribut reduce foarte mult interesul entităților interesate de bunul respectiv de a acționa pentru obținerea lui, deoarece nu există o recompensă sau o sancțiune și cei care susțin și cei care nu susțin acțiunea colectivă, în condițiile în care bunul comun sau colectiv rezultat din acțiunea colectivă nu operează o asemenea discriminare.

Existența acestei probleme inerente oricărei acțiuni colective a determinat conturarea ipotezei că industriile concentrate, dominate de un număr restrâns de firme, pot să desfășoare un lobby mai eficient decât cel al unor industrii caracterizate prin prezența în cadrul lor a unei multitudini de companii de mici dimensiuni. Aceasta întrucât grupurile cu o componență puțin numeroasă întâmpină mai puține proleme de comunicare reciprocă, iar, ceea ce este chiar mai important, beneficiile individuale care pot reveni fiecărui membru sunt mai substanțiale, justificând un efort mai mare pentru asigurarea lor. Această ultimă trăsătură poate, de altfel, justifica chiar asumarea întregului efort de către o singură entitate aparținând grupului de interese dependent de restricții: după cum arată Dragoș Negrescu „pentru o companie mare poate fi avantajos să facă lobby indiferent ce fac celelalte companii din aceea industrie”.

Superioritatea industriilor concentrate asupra celor dispersate în procesul de solicitare a protecției nu este insă incontestabil.Remarcând că problemele similare de „free-riding” sunt inerente și altor categorii de interese (consumatori, sindicate), Daniel Neven constată că ascensiunea și declinul ulterior al mișcării sindicale indică existența și ai altor factorii care influențează exigența acțiunii grupurilor de presiune.

Se poate aduce și argumentul că modernizarea procesului politic aduce noi nuanțe interacțiunii dintre solicitanți și furnizori de protecție.Accentul tot mai important pus pe dezvoltarea unor mecanisme consultative dintre decidenți și diferitele categorii de interese în societățile democratice contemporane sugerează că, pentru acestea din urmă, reprezentativitatea poate deveni un atu mai valoros decât capacitatea de acționa in deplin consens. Prin urmare, raportul de eficientă dintre grupurile concentrate și cele dispersate s-ar putea inversa în favoare celor din urmă.

În fine, mai trebuie remarcat și faptul că „free-riding-ul” , deci abținerea unor membrii ai grupului de la cheltuirea de resurse pentru obținerea unor avantaje tuturor membrilor, este mai puțin dăunător decât existența unor contradicții intra-grup.Acestea de altfel, se pot manifesta indiferent de dimensiunea numerică a grupului respectiv. După cum arată o analiză a demersurilor protecționiste ale mai multor industrii europene, slăbiciunea nu se datorează „economisirii” de resurse de către membri ai grupurilor de interese, ci dificultăților intra-grup:” grupurile sunt adesea paralizate deoarece nu pot menține consensul intern între obiective conflictuale”.

Cu alte cuvinte incapacitatea unor industrii de a dezvolta un front comun și puternic în probleme comerciale derivă mai puțin din problemele inerente acțiunii colective, cât din deosebirile dintre firme cu privire la politica dezirabilă. Insuficiența caracterului compact al unei industrii pentru manifestarea cu forță și coerență a cereri de protecție este foarte bine ilustrată de Vicent Cable în cazul industriei britanice de tacâmuri: în ciuda unui număr foarte redus de angajați și a concentrării cvasiexclusive în zona Sheffield, la începutul anilor ’80 această industrie era organizată in nu mai puțin de patru asociații distincte.

La fel de importante ca și aspectele organizaționale pentru asigurarea eficacității demersurilor protecționiste este și selecționarea canalelor de intervenție.

Abordarea palierului „politic” este preferată de industriile de mari dimensiuni în termeni de ocupare a forței de muncă, susceptibile a mobiliza o putere de vot considerabilă , ceea ce nu înseamnă că ramurile respective nu se manifestă și prin lobby . Aceasta este însă centrat mai ales asupra politicienilor și mai puțin asupra nivelelor de decizie inferioare. De asemenea, ca regulă generală, aceste industrii nu simt nevoia să desfășoare acțiuni de amploare pentru neutralizarea influenței grupurilor cu interese contraprotecționiste.Exemple tipice de asemenea ramuri sunt agricultura și textilele.

Industriile foarte dezvoltate ca cifră de afaceri , dar mai puțin puternice în termeni de voturi eventual mobilizabile (cazuri tipice fiind siderurgia și industria de autovehicule) desfășoară acțiuni de lobby foarte elaborate , adresate nu numai furnizorilor de protecție (pe diferitele paliere pe care aceștia funcționează ), ci și marelui public în general.În aceste campanii se utilizează adesea argumente cu tente de xenofobă, de genul incorectitudinii practicilor concurenților externi, pericolului la adresa securității naționale.

Pentru industriile de mici dimensiuni elementul comun al demersurilor îl constituie concentrarea asupra canalelor administrative.Aceasta nu înseamnă însă că sunt neglijate în totalitate canalele „politice”, numai că influențarea lor se face în scopuri mai subtile. Astfel nu este solicitată acordarea directă de protecție ci se încearcă a determina o modificare a reglementărilor de politică comercială existentă în sensul de a le face mai ușor accesibile solicitanților de protecție și a mări probabilitatea ca procedurile să genereze rezultate protecționiste.

Utilizarea cu predilecție a traiectului administrativ are și avantajul că minimizează problemele generale de „free-reading”: mecanismele administrative fiind accesibile și unor subgrupuri ale industriilor aflate în căutare de protecție (iar în unele cazuri chiar și firmele individuale), sprijinul și cooperarea celorlalte entități din cadrul grupului își pierd mult din importanță.

Și în abordarea palierului politic pot exista factori care tind să reducă problemele de „free-reading”. Referitoar strict la situația din USA, acțiunea de influențare politică desfășurată direct de conducătorii de firme la nivelul politicienilor este mai eficace decât cea mediată prin asociații ale producătorilor, sistemul politic american fiind de asemenea natură încât „conducătorii de vârf (top executives) pot depăși barierele de intrare in Washington.Când ei fac promisiuni, le pot pune în aplicare.Lobby-iștii sunt doar mesageri, iar politicienii știu asta.”

În fine, o altă cale de acces la furnizorii de protecție este cea mijlocită de practicare companiilor naționale la negocieri comerciale internaționale. Pe măsură ce obiectul acestor negocieri s-a deplasat de la simplu schimb de concesii tarifare la abordarea de aspecte tehnice tot mai complicate a crescut nevoia de a se recurge la expertiza specifică a acestor companii.Majoritatea acestora au luat decizia strategică de a se implica în aceste negocieri, furnizând consultanți sau chiar proprii manageri pentru a-și sprijini guvernele în aceste procese.

Ne aflăm în fața unei situații asemănătoare cu cea descrisă de „dilema prizonierului” din teoria jocurilor.Probabil că, dacă niciuna din părțile implicate în negocieri nu ar face apel la exponenți nu ar face apel la exponenți ai grupurilor interne de interese, negocierile ar duce la rezultate mai liberale. Dacă însă o singură parte recurge la asemenea resurse, celelalte părți sunt aproape obligate să facă același lucru, pentru a nu fi puse în inferioritate.

Oferta de protecție

Într-o descriere succintă, furnizorii de protecție sunt acei oficiali care au răspunderi, în diferite grade , legate de „edictarea de legislație protecționistă, punerea în aplicare de reglementari protecționiste și negocierea de concesii comerciale cu alte guverne”.

Există mai multe canale prin care protecția poate fi acordată, iar formele pe care aceasta le îmbracă depind de canalele utilizate. Actorii care evoluează pe cele două paliere nu sunt identici în toate țările, datorită particularităților fiecărui sistem instituțional. Pe palierul politic vom regăsi întotdeauna pe membri legislativului și pe vârfurile executivului, adică acei funcționari de rang înalt care nu aparțin funcțiunii publice, datorându-și pozițiile raportului de forțe de pe scena politică. Pe palierul administrativ vom regăsi pe toți cei numiți convențional funcționari publici (sau, colocvial, „birocrați” ).

Aranjamentele instituționale specifice complică însă serios acest tablou schematic.Astfel, în U. E. Parlamentul European nu este un organ legislativ în adevăratul sens al cuvântului, această funcție revenind mai degrabă Consiliului ministerial, care cuprinde vârfurile executivelor din țările membre. Pe de altă parte, rolul executivului in U.E. este asumat de Comisie care ,cu excepția celor (actualmente) 20 de „comisari” („membri ai Comisiei”, potrivit terminologiei oficiale ) cuprinde exclusiv funcționari publici . Din acest motiv nu poate exista o separare foarte netă între palierul politic și cel administrativ în U.E.

În Statele Unite, în cadrul diferitelor departamente care compun executivul , proporția funcționarilor publici „de cariera” este mai redusă decât in țările europene și Japonia, existând un mare număr de posturi a căror ocupare și părăsire depind de rezultatele competiției politice, fapt care îngreunează distincția dintre nivelul administrativ și cel politic de luare a deciziilor.Dimpotrivă, în SUA există o delimitare perfectă între legislativ și executiv, nici o persoană neputând ocupa simultan poziții în ambele ramuri ale puterii.

Instrumentele politicii tarifare (vamale)

Ea se realizeaza prin reglementari ce se refera la controlul marfurilor si mijloacelor de transport cu ocazia trecerii frontierelor, la indeplinirea formalitatilor vamale, plata taxelor vamale.

tarife vamale

legile vamale – principalele instrumente

codurile vamale

Impozitarea vamala indeplineste 3 functiuni :

de natura fiscala

de natura protectionista

de negociere (concesii)

Taxele vamale: impozitele indirecte percepute de catre stat asupra marfurilor cand acestea trec granitele vamale. Instrumente de natura fiscala.

Clasificare:

dupa scopul impunerii:

taxe vamale de import

taxe vamale de export

taxe vamale de tranzit

-taxe vamalede import: sunt percepute asupra marfurilor importate, ele protejeaza produsele autohtone de concurenta straina, sunt platite de firma importatoare, sunt incluse in pretul de desfacere.In situatia in care aceasta se suporta de exportator are loc o contracarare a efectelor nefavorabile asupra competitivitatii marfurilor intru-cat se reduce pretul de importare.

-taxe vamalede export: se percep asupra marfurilor indigene atunci cand ele se exporta.Se aplica la nomenclatorul redus de produse.Scopul urmarit este: fiscalitatea, ridicarea preturilor pe piata internationala, limitarea unor produse.

-taxe vamalede tranzit:se aplica la marfurile straine care tranziteaza teritoriul vamal al unei tari. Scopul este: fiscalitatea.

Dupa modul de percepere:

taxe vamale ad valore

taxe vamale specifice

taxe vamale mixte

taxe vamale ad valore~asupra marfurilor importate sau exportate: se stabilesc in cote procentuale ce se stabilesc la valoarea vamala. Prezinta inconveniente: oscilatiile taxelor ca urmare a modificarii preturilor, in situatia in care preturile scad, scade si volumul incasarilor, iar efectul protectionist scade, se pot face abuzuriprin nefacturarea unor marfuri la preturi eronate. Pentru eliminarea acestor neajunsuri statele au introdus anumite taxe suplimentare.

-taxe vamalespecifice: sunt percepute pe unitate de masura fizica a marfurilor exportate/importate.Practicarea acesteia este greoaie, dar complexa, necesita un tarif vamal foarte detailat. Avantajul este ca elimina sensibilitatea oscilatiilor, aceste taxe vamale au efect protectionist mai ridicat.

-taxe vamalemixte: atunci cand taxele ad valore nu sunt eficiente, temporar se introduc taxele vamale specifice, cele doua formand taxele vamale mixte

Dupa modul de stabilire:

taxe vamale autohtone

taxe vamale conventionale

taxe vamale de retorsiune

taxe vamale autohtone: sunt stabilite in mod independent de un stat fara a avea la baza conventii cu alte state. Se aplica in afara regimului clauzei natiunii cele mai favorizate. Au nivel ridicat, nu fac obiectul negocierilordintre state si constituie o bariera in schimbul comercial dintre state.

-taxe vamaleconventionale: sunt foarte reduse, uneori chiar zero, ele respecta un regim de valoare stabilita intre anumite tari.

-taxe vamalede retorsiune: sunt aplicate de catre stat ca rasplata la represariile comerciale, la politicile comerciale neloiale a altor state.Imbraca forma de taxe antidumping si taxe compensatorii. Sunt defapt taxe vamalesuplimentare, avand un nivel prestabilit, neputand depasi taxele de export in situatia taxelor compensatorii. Daca a fost declarata o ancheta prin care se face dovada ca a avut loc o politica neloiala a unei tari care a adus prejudiciu altei tari.

Tarifele vamale: este un catalog care cuprinde nomenclatorul produselor, taxele vamale si produsele scutite de vama.

Clasificarea lor se face be baza a 3 criterii:

origine

grad de prelucrare

mixta

Din 1950 Biroul de Statistica al ONU a elaborat clasificarea standardelor pentru comertul international. In 1983 la Bruxelles, sub egida consiliului s-a realizat o conventie pentru armonizarea, clasificarea marfurilor in tarifele vamale.

Sunt de 2 feluri: – simple (o singura coloana)

– compuse (cu 2 sau mai multe coloane)

Efectul protectionist al taxelor vamale

Protectia nominala: vizeaza valoarea intregului produs, se exprima in functie de taxele vamale inscrise in tariful oficiala vamal al statelor.

Protectia efectiva: este mai mare decat cea nominala, vizeaza valoarea din nou creata incorporata in produse supuse impunerii. Varieaza direct proportional cu nivelul taxei vamale nominale percepute asupra produsului finit si varieaza invers proportional cu valoarea nomonala.

Taxele vamale percepute in cazul impozitelor cresc in functie de gradul de prelucrare a produselor importate.D.p.d.v. a tarilor in curs de dezvoltare sunt favorizate exporturile de produse neprelucrate in tarile dezvoltate si sunt descurajate exporturile de produse prelucrate industriale spre tarile dazvoltate

Diferenta dintre nivelul taxelor vamale a produselor in functie de gradul de prelucrarereprezinta dispersia tarifara

Protectia efectiva depinde de proportia in care se imbina factorii de productie, valoarea materiilor prime e mai mare si ponderea manoperei mai mica, gradul de prelucrare mai redus, in conditia perceperii unei taxe vamale nominale scazute rata productiei efective este mai ridicata.

[(t.v.prod.finitxVprod.finit-t.v.mat.primexVmat.prime)]

Taxe vamaleefectiva = ––––––––––––––––––

Vprod.finite – Vmat.prime

Teritoriul vamal: este un spatiu geografic in teritoriul caruia se aplica o anumita legislatie vamala. De regula coincide cu teritoriul national al unui stat, insa poate fi mai mare sau mai mica, situatie in care avem de a face cu restrangerea sau extinderea teritoriului vamal.

Uniunile vamale: principala forma de extindere a teritoriului vamal.

Provoaca modificari ale fluxurilor comerciale a statelor participante, masurile de politici comerciale sunt incurajate scimburile reciproce intre statele membre ale uniunii vamale si sunt descurajate schimburile cu tertii

Zonele de liber schimb: tarile participante la aceasta zona elimina barierele tarifare si netarifare, iar in relatiile comerciale fiecare tara isi mentine independenta comerciala. Restrangerea teritoriului vamal, constituie exceptarea de la regimul vamal, portiune in care nu se percep taxe vamale de import=zone libere (antrepozitele vamale, zone portuare scutite de impozit.In aceste zone libere, marfurile straine introduse temporar sunt scutite de plata taxelor vamale, percep doar o taxa de depozitare. Acestea pot fi prelucrate si ulterior exportate cand raman scutite de taxe, insa cand sunt orientate spre import se percep taxe vamale.Se urmareste promovarea regiunilor respective, valorificarea resurselor de forta de munca existente, atragerea de capital strain, incurajarea tranzitului pe teritoriul statului respectiv.

Protecționismul netarifar

Statele lumii recurg, în afara taxelor vamale, la un mare număr de instrumente și măsuri cu caracter netarifar, în scopul protejării piețelor interne de concurența străină.Aceste măsuri, denumite generic bariere netarifare, au cunoscut în ultimele decenii o intensificare îngrijorătoare, atât ca număr, cât și ca grad de diversitate. Pe măsură ce nivelul taxelor vamale a fost redus de către majoritatea națiunilor lumii în urma rundelor de negocieri din cadrul OMC, barierele netarifare s-au extins, devenind tot mai supărătoare.

Instrumentele netarifare cel mai frecvent utilizate sunt: contingentele de import și de export, subvențiile, taxele anti-dumping și compensatorii, restricțiile voluntare la export ș.a. In general, scopul acestor măsuri este de a restrânge volumul importurilor și a încuraja producția națională, împiedicând accesul mărfurilor pe piețele țărilor dezvoltate, ele afectează serios exporturile provenind din țările în curs de dezvoltare, îndeosebi de produse prelucrate: textile, încălțăminte.

Creșterea "popularității" instrumentelor netarifare este legată de o serie de aspecte ce privesc evoluția comerțului internațional începând cu deceniul 7, evoluție caracterizată printr-o atitudine deschisă și fermă a majorității statelor în favoarea reducerii sau eliminării complete a taxelor vamale.

Deși produc efecte similare, măsurile netarifare sunt preferate, în general, taxelor vamale deoarece:

sunt mai puțin cunoscute de populație;

psihologic, sunt percepute cu mai puțină ostilitate, dată fiind aversiunea cunoscută a populației pentru orice înseamnă "taxe și impozite";

sunt mai dificil de contracarat de către partenerii comerciali; dacă față de o taxă vamală de import exportatorii străini pot totuși să-și sporească producția, acest lucru nu este posibil în cazul contingentului ;

impactul lor asupra importurilor este uneori mai rapid și mai direct decât în cazul taxelor vamale, în general, se apreciază că taxele vamale și contingentele sunt perfect echivalente doar în condiții de concurență perfectă, în toate celelalte cazuri, predomină neechivalența, adică efectele sunt similare, fără a fi identice.

Pe plan mondial se remarcă o tendință de ecaladare a taxelor vamale și o răspândire din ce în ce mai dezvolată a barierelor netarifare.Acest fenomen poate fi observat din tabelul nr.1, care ilustrează răspândirea barierelor netarifare în tările dezvoltate.

Răspândirea barierelor netarifare la import în țările dezvoltate

Sursa: Dragoș Negrescu ,Protecționism Netarifar, Ed. Economică,București,2009

Instrumentele protecționismului netarifar

Contingentele

Contingentele de import

Contingentele de import sunt plafoane maxime, cantitative sau valorice, admise la importul anumitor produse (sau grupe de produse) pe o perioadă determinată de timp, de regulă un an . Prin contingentare, volumul importului este limitat la un plafon superior, situat sub nivelul realizat în condiții de comerț liber.Contingentul reprezintă, prin urmare, o "garanție" pe care guvernul o acordă producătorilor naționali că vor avea acces la o anumită piață internă în anul respectiv.

În general, contingentele sunt impuse în mod unilateral de către guvernele țărilor importatoare, fără consultarea prealabilă a țărilor partenere.Uneori, ele fac parte dintr-un set mai amplu de măsuri, denumite de salvgardare, admise de OMC, adoptate de națiunile care se confruntă cu dificultăți ca urmare a eliminării restricțiilor la import. Invocarea clauzei de salvgardare impune, spre deosebire de simpla contingentare a importurilor, o notificare prealabilă a partenerilor.

Contingentele bilaterale sunt mai ușor de administrat dar prezintă dezavantajul că pot crea discriminări între țările exportatoare

Efectele contingentării importului asupra unei țări mici

Indiferent dacă sunt globale sau bilaterale, contingentele de import produc – asemenea taxelor vamale -o serie de efecte în economia țării care le impune și, în unele cazuri, și în afara ei.Să considerăm ca exemplu piața românească a televizoarelor color.După 1990, vânzările de astfel de produse au înregistrat în România o creștere notabilă, în 1996, înzestrarea populației cu receptoare TV color a înregistrat o creștere de 20% față de 1990, chiar în condițiile în care veniturile salariale s-au diminuat în intervalul menționat cu 34%, iar pensiile cu aproape 40%.8 în 1997 însă, vânzările au înregistrat o puternică scădere: la un sfert la televizoarele alb-negru și la o treime la cele color.

Oferta pieței pe segmentul de aparatură audio-video de uz casnic, la ora actuală, este structurată în proporție de peste 90% pe produse din import.Cât privește producția națională în domeniu, nivelul ei se situează, în prezent, la doar 15% din cel realizat la începutul anilor '90.Prin urmare, datorită puternicei concurențe exercitate de importuri, producătorii români – atât cei cu capital autohton, cât și cei cu participare de capital străin – sunt în dificultate, căutând soluții de supraviețuire. O posibilă soluție ar fi instituirea unui contingent asupra importurilor de receptoare TV color ( cu toate că acest tip de măsuri nu sunt agreate de către OMC), spre a permite producătorilor autohtoni să se redreseze și să-și mărească cota de piață. Ce avantaje și ce dezavantaje prezintă o asemenea măsură?

Pentru a răspunde, să presupunem că piața televizoarelor color în România are o structură similară cu cea redată în figura 3.1,a, în care cererea internă este de forma:

q = -3/4 p+ 350 (6-1) iar oferta internă este de forma

q= 3/4 p – 130 '

-unde q reprezintă cantitatea, iar p, prețul

Presupunem, de asemenea, că echilibrul pieței mondiale a produsului analizat se află în punctul M0 (figura 3.2,b) de intersecție a cererii mondiale (Cm) cu oferta mondială (Om). In punctul MQ, prețul mondial de echilibru este, să spunem, $200 bucata. Deschiderea spre exterior a pieței românești echivalează cu o "invazie" a ofertei mondiale ce provoacă o prăbușire a producției interne (de la 110 la 20 mii bucăți) și o creștere puternică a importurilor (la 180 mii bucăți).

Dacă importurile românești de TV color reprezintă, să spunem, 1% din cererea mondială agregată pentru acest produs, aceasta din urmă poate fi estimată la 18 milioane bucăți. Să presupunem că ea este de forma :

Efectele contingentului asupra unei țări mici și asupra unei țări mari

Sursa: Burnete Sorin, Comerț internațional, Editura Economică, București,2009

Figura 3.2 ilustrează deschiderea spre exterior a pieței românești echivalează cu o "invazie"' a ofertei mondiale, ce provoacă o prăbușire a producției interne și o creștere puternică a importurilor.Contingentul limitează cantitatea importată și provoacă creșterea prețului pe piața internă.

q = – 50 p + 28000 (1) iar oferta mondială este de forma:

q = 60p + 6000 unde q este cantitatea cerută (oferită), iar p este prețul.

Instituirea de către guvernul român a unui contingent prin care plafonul maxim la importul de televizoare color este fixat, să spunem, la 90 mii bucăți are ca efect scăderea cererii mondiale agregate cu 90 mii bucăți (180 mii bucăți importate în condiții de comerț liber minus 90 mii bucăți cât reprezintă cantitatea prevăzută în contingent).

Dreapta verticală (c) marchează grafic limitarea cererii mondiale la 17.910 mii bucăți.Efectul principal și imediat al unei taxe vamale sau unui contingent este, așa cum subliniam în capitolul anterior, crearea unei diferențe între prețul de import (care crește ca urmare a limitării cantității importate) și prețul cerut de exportatori (care scade dacă importatorul este suficient de mare pentru a influența semnificativ cererea mondială), în cazul nostru, pentru România, prețul de import este dat de punctul M, în care dreapta (c) intersectează cererea mondială (Cm). Înlocuind în relația (1)pe q cu 17910, obținem p = $ 201,8. Prețul de export este dat de punctul N în care dreapta (c) intersectează oferta mondială (Om).

Dacă în relația (2) considerăm q = 17910, obținem p = $198,5.Cele două rezultate nu sunt deloc surprinzătoare. Ele confirmă faptul că măsura impusă de România, care deține doar 1% din comerțul mondial cu televizoare color, nu influențează echilibrul mondial.

B. Efectele contingentării importului asupra unei țări mari

Cu totul alta ar fi fost situația dacă măsura contingentării importului ar fi fost luată de un mare importator, cum este de exemplu Uniunea Europeană, care deține, probabil, o cotă substanțială din importurile mondiale de receptoare TV color. Dacă UE instituie un contingent care limitează cererea mondială la 15 milioane bucăți (cu 16 la sută mai mică față de cantitatea cerută în absența restricțiilor), prețul de import pe piața comunitară crește la $260/bucată. El este dat de punctul M2 în care dreapta verticală (c') ce marchează contingentul taie pe Cm (înlocuind în relația (1)pe q cu 15000, obținem p = $260). Prețul de export este dat de punctul N' în care dreapta (c') intersectează pe Om. înlocuind în relația (2) pe q cu 15000, obținem p = $150. Așadar, prețul de import crește cu $ 60/bucată, în timp ce prețul cerut de exportatori scade cu $50/bucată.

Același efect precum cel de mai sus 1-ar produce o taxă vamală de import de 55%, în cazul ipotetic în care cele 18 milioane bucăți TV color ar fi importate de o singură națiune mare sau grup de națiuni (UE, SUA etc.) care ar acționa ca un monopsonist pe piața mondială, într-adevăr, dacă taxa vamală sus-menționată se traduce prin perceperea a $110 la fiecare televizor importat, înseamnă că cererea mondială este (în mod artificial) limitată. Acest fapt poate fi redat grafic printr-o translatare a curbei Cm spre stânga, astfel încât noua curbă Cm_t să intersecteze pe Om în punctul N'. Dacă Cm este exprimată de relația (2), inversând această relație obținem:

p = – 1/50 q + 560 (6-5) în care dacă înlocuim pe p cu p + 110, rezultă:

p+ 110 =- 1/50 q +560 p = – 1/50 q + 450.

Prețul de export se găsește la intersecția curbelor Cm_,și Om. Rezolvând sistemul:

p = – 1/50 q +450 q = 60 p + 6000,obținem p = $150 și q = 15000 mii bucăți. Prețul de import se obține fie adunând la prețul de export taxa vamală, fie intersectând pe Cm cu dreapta (c') care are forma q = 15000. Atât într-un caz, cât și în celălalt, obținem p = $260. Inutil să mai menționăm că un astfel de rezultat ar fi favorabil României, întrucât și noi am putea beneficia de prețul de export diminuat de $150 / bucată.

Revenind la piața din România (a), să încercăm să determinăm consecințele reale ale unei potențiale contingentări a importului de televizoare color, ținând cont de cota redusă pe care o reprezintă acest import în totalul tranzacțiilor mondiale cu astfel de produse. Limitarea cantității importate la 90 mii bucăți are două consecințe importante: (1) creșterea prețului intern ca urmare a scăderii ofertei totale agregate Om+i, și (2) sporirea producției naționale ca rezultat al creșterii prețului intern, în cele ce urmează, dispunând de configurația cererii și ofertei interne, vom încerca să determinăm prețul de echilibru și cantitățile comercializate în urma contingentării. Un mod de a raționa ar fi următorul: în condițiile contingentării importului, oferta internă agregată pe piața din România se compune din oferta producătorilor interni, la care se adaugă cantitatea prevăzută în contingent.

Așadar, oferta internă totală Oi+c se obține translatând pe Oi spre dreapta cu o valoare egală cu 90, după cum urmează:

q-90= 3/4 p- 130 ceea ce este echivalent cu:

p = 4/3 q+ 160/3

Oferta internă agregată (Oi+c) intersectează pe Q în punctul B, astfel încât segmentul AB reprezintă tocmai contingentul de import.Prețul intern se obține prin rezolvarea sistemului:

q = – 3/4 p + 350q-90 = 3/4 p- 130 care are soluțiile p = $260 și q = 155 mii bucăți.

O primă concluzie ar fi aceea că, indiferent ce se întâmplă pe piața mondială, contingentarea importului conduce invariabil la creșterea prețului intern, ca urmare a restrângerii ofertei agregate. Acest fapt îi stimulează pe producătorii interni care-și sporesc oferta de la 20 la 65 mii bucăți (155 – 90).Ei obțin astfel, prin redistribuire, un venit suplimentar măsurat de aria a, egal cu 2,55 milioane dolari.Ariile b și d reprezintă pierderi datorate protecției, întocmai ca în cazul taxelor vamale de import. Ele însumează 2,7 milioane dolari ( 2 x 1,350 milioane dolari). Aria c, egală cu 5,4 milioane dolari, constituie, de asemenea, pierdere datorată creșterii prețului intern. Dacă în locul contingentului guvernul ar fi impus o taxă vamală de 30% asupra importului de televizoare color, rezultatul ar fi fost același cu deosebirea că suma de 5,4 milioane dolari, în loc să se piardă, ar fi revenit bugetului.

Din aspectele prezentate rezultă, după părerea noastră, suficient de clar că restricționarea importului de televizoare color prin contingentare ar fi o măsură neinspirată și chiar păgubitoare pentru România, în afara pierderilor nete datorate efectelor protecției (2,7 milioane dolari), contingentul creează posibilitatea ca o minoritate (fie că este vorba de firme importatoare autohtone, fie că este vorba de firme străine) să-și însușească fără nici un temei un venit suplimentar substanțial, obținut pe seama consumatorilor români.Singurul rezultat pozitiv îl constituie revigorarea producției interne. Costurile acestei revigorări sunt însă mult prea mari, fără a mai socoti că măsura nu conduce în nici un fel la creșterea competitivității producătorilor naționali.

Cota din piața internă deținută de aceștia crește spectaculos de la 10% la 41% dar această creștere nu se datorează efortului propriu (în direcția reducerii costurilor, ridicării calității ș.a.m.d.), ci exclusiv intervenției statului.

Estimări ale echivalentului tarifar al barierelor netarifare la importurile

unor categorii de produse

Sursa: Dragoș Negrescu , Protecționism Netarifar,Ed.Economică, București,2009

Contingentele de export

Ca și taxele vamale de export, contingentele de export sunt utilizate în scopul limitării cantitative a exportului anumitor mărfuri importante pentru economia națională, fie pentru a preveni epuizarea acestora, fie pentru a împiedica ieșirea lor din țară, încurajând astfel valorificarea de către industria națională a produselor respective.

Contingentele de export s-au dovedit un instrument util în mâna guvernelor din țările în curs de dezvoltare, prin care acestea au reușit să frâneze irosirea resurselor naturale sau prelucrate, în condițiile în care produsele prelucrate sunt slab competitive pe plan internațional sau accesul lor pe piețele țărilor industrializate este obstrucționat prin bariere netarifare, este puternică tendința firmelor din țările în curs de dezvoltare de a exporta diferite materii prime sau produse neprelucrate (care echivalează în ultimă instanță tot cu un export de materie primă). Un exemplu tipic îl oferă România.

Liberalizarea comerțului exterior începând cu 1990 a avut ca prim rezultat multiplicarea numărului de agenți economici cu activitate în acest domeniu. Dornici să-și încerce forțele în competiția internațională dar lipsiți de cunoștințele și experiența necesară, mulți din acești agenți au încercat să obțină un succes rapid nu prin promovarea unor bunuri și servicii de calitate, ci vânzând produsele la prețuri derizorii. Pentru a tempera această tendință păgubitoare pentru economia națională, guvernul a instituit contingente anuale la exportul unui mare număr de produse.

Spre exemplu, prin Ordinul nr.90/1996, Ministerul Industriei și Comerțului a fixat pentru anul 1997 plafoane cantitative la exportul unor mărfuri ca: cereale (grâu, porumb, orzoaica), făină, uleiuri comestibile, pâine, șroturi, piei netăbăcite (de bovine, ovine, cabaline ș.a), cherestea (de rășinoase și de foioase), lamele și frize de parchet, lână nepieptănată, deșeuri și resturi din fontă, fier sau oțel (inclusiv fier vechi), aliaje din diferite metale neferoase ș.a.

Neaplicarea acestor măsuri ar fi condus, fără îndoială, la un export excesiv al mărfurilor menționate, lipsind industria națională de resursele necesare. De altfel, aceasta s-a întâmplat în numeroase rânduri. De pildă, în industria ușoară, liberalizarea exportului și importului de piei i-a pus pe producătorii de articole din piele într-o situație critică: ei erau nevoiți să importe piei (de o calitate uneori îndoielnică) de pe alte piețe pentru a-și onora comenzile de export, în timp ce pieile produse în țară (de calitate superioară) luau drumul unui export ineficient.

Un prim efect al contingentării exportului de cherestea de rășinoase este pierderea de către producătorii români ai acestei mărfi a unui surplus în valoare de 3,625 milioane dolari, redat prin suma ariilor a, b, c, d. Din această sumă, 1,375 milioane dolari (aria a) reprezintă venit al consumatorilor interni, obținut prin redistribuire de la producătorii interni. Efectul asupra venitului este reprezentat prin aria c, egală cu 1,5 milioane dolari.Această sumă constituie o pierdere pentru economie.Dacă în locul contingentului guvernul ar fi instituit o taxă vamală specifică de 5$ la fiecare metru cub de cherestea exportată, el ar fi colectat această sumă.Prin contingentare, se limitează cantitatea exportată, fără însă a se obține venituri la buget.

In sfârșit, ariile b și d constituie, de asemenea, pierderi.Aria b (0,375 milioane dolari) reprezintă pierderea datorată creșterii forțate a consumului sau, altfel spus, este o pierdere rezultată din supraconsum. Aria d (0,375 milioane dolari) este o pierdere rezultată din scăderea producției. Conform teoriei lui Lerner, efectele descrise mai sus sunt simetrice față de efectele corespunzătoare ale unui contingent de import de aceeași mărime. Teoria nu este însă valabilă decât în cadrul unui echilibru static pe termen lung.

Sintetizând cele de mai sus, putem conchide că măsura contingentării exportului de cherestea de rășinoase, deși produce o pierdere pe ansamblul economiei de 2,25 milioane dolari, este oportună deoarece:

limitează ieșirea din țară a acestei valoroase resurse economice;

scăderea prețului pe piața internă permite consumatorilor naționali (producători de mobilă, binale etc.) să-și sporească producția și implicit exportul de produse prelucrate. Creșterea competitivității internaționale a acestor produse înseamnă o mai bună valorificare a masei lemnoase care, în final, se traduce printr-un câștig net pentru economia națională, superior pierderii înregistrate de producătorii de cherestea.

Contingentarea exportului apare, astfel, ca un caz tipic al optimului de gradul doi. Acest concept sugerează, între altele, că o piață internă trebuie lăsată să funcționeze liber, fără intervenția statului, numai dacă: (1) ea nu înregistrează eșecuri și (2) toate celelalte piețe (a muncii, capitalului etc.) funcționează normal. Dacă una din cele două condiții nu se aplică, statul este legitimat să intervină prin măsuri de politică comercială. Comerțul internațional devine astfel un instrument indirect de reglare a mecanismului economic.

Pe piața mondială, echilibrul se mută din M0 în punctul N în care dreapta (c ) intersectează cererea mondială agregată (Cm).Prețul de import crește la $58/mc, cu 8 $/mc mai mult decât înainte de contingentarea exportului.

Subvențiile

Subvențiile interne

O măsură alternativă la care pot recurge guvernele pentru a susține producția națională în confruntarea cu exportatorii străini este subvenția internă. Ea constă dintr-o sumă de bani pe care guvernul o acordă, direct sau indirect, producătorilor interni pentru ca aceștia să se poată menține în competiție cu importurile.

Dacă, de pildă, în locul contingentului de import guvernul ar acorda producătorilor o subvenție echivalentă cu 60 de dolari pentru fiecare aparat TV color produs și vândut pe piața internă s-ar obține același rezultat dar cu costuri mai mici. Pentru a ne convinge de acest lucru, să ne întoarcem la datele din figura 3.2,a.

Acordarea subvenției înseamnă modificarea ofertei interne Ot. Aceasta înregistrează o creștere, redată grafic printr-o translatare spre dreapta a curbei O t, astfel încât oricare ar fi cantitatea oferită prețul este mai mare decât costul marginal cu cuantumul subvenției ($60). Noua curbă (Oi+s) poate fi exprimată matematic înlocuind în relația (1) pe p cu p+60, după cum urmează:

q = 3/4 (p + 60) – 130 echivalenta cu:

q = 3/4 p – 85

Cantitatea oferită de producătorii interni subvenționați se determină din relația de mai sus, considerând p = 200. Rezultă q = 65 mii bucăți.

Ce semnificație are acest rezultat? In primul rând, să remarcăm faptul că producția internă sporește la 65 mii bucăți, întocmai ca în cazul contingentului de import. Spre deosebire de acesta însă, subvenția internă prezintă unele avantaje între care menționăm:

Prețul intern plătit de cumpărători este menținut la nivelul cel mai scăzut (200$/bucată).

Oferta internă este menținută la nivelul cantitativ existent înainte de impunerea restricțiilor (200 mii bucăți). Aceasta deoarece cantitatea importată se reduce în aceeași proporție în care sporește oferta producătorilor interni. După aplicarea subvenției, importurile se reduc la 135 mii bucăți (180 – 45).

Subvenția internă, egală cu 3,9 milioane dolari, se obține înmulțind cuantumul subvenției pe produs (60$) cu cantitatea subvenționată (65 mii bucăți). Ea reprezintă o cheltuială a guvernului, suportată de consumatorii naționali, plătitori de impozite.

Ceea ce interesează este destinația pe careo primesc acești bani și dacă există efecte pozitive, capabile să compenseze această povară ce apasă asupra națiunii. Subvenția totală este compusă din ariile a și b. Aria a (2,55 milioane dolari) reprezintă partea din subvenție ce revine ca venit suplimentar producătorilor naționali. Aria b (1,35 milioane dolari) reprezintă partea din subvenție care se pierde ca urmare a creșterii producției interne (în punctul A, costul marginal este cu $60 mai mare decât în punctul C).

Față de aspectele prezentate, am fi tentați poate să optăm pentru utilizarea subvenției interne, ca măsură în vederea descurajării importurilor și sprijinirii producătorilor naționali de televizoare color, dat fiind că ea este în mod evident mai puțin dezavantajoasă pentru națiune decât contingentul de import, în ce ne privește, manifestăm rezerve și față de acest instrument.

Este adevărat că pierderile cauzate economiei naționale (1,35 milioane dolari) sunt mai mici decât în cazul contingentării importului (2,7 milioane dolari plus 5,4 milioane dolari în cazul captării rentei de contingent de către exportatorii străini). Este adevărat, de asemenea, că pe termen scurt măsura conduce la o revigorare a producției interne, cu efecte pozitive în plan social-economic: o producție suplimentară de 45 de mii de bucăți anual înseamnă multe locuri de muncă în industria respectivă.

Pe termen lung însă, câștigul este nul: în afară de faptul că distorsionează competiția, subvenția internă nu contribuie cu nimic la întărirea avantajului competitiv al producătorilor naționali. Ba mai mult,impunerea sa este cu atât mai periculoasă cu cât în industria sau sectorul în care se aplică:

(1) cererea se află într-un declin mai pronunțat;

(2) elasticitatea cererii este mai scăzută, iar a ofertei mai ridicată;

(3) piața este mai sever izolată de competiția internațională prin măsuri intervenționiste.

In concluzie, subvenția internă le asigură producătorilor naționali "balonul de oxigen" care-i menține "la suprafață", fără a le transmite însă acel ferment pe care Michael Porter îl denumește "rivalitate internă". "Mediul intern în care concurează firmele – afirmă Porter – modelează capacitatea acestora de a concura pe piața internațională.Pentru a supraviețui, firmele confruntate cu o concurență puternică pe piața internă trebuie să lupte permanent pentru reducerea costurilor, ridicarea calității produselor, creșterea productivității și dezvoltarea de produse noi."

Subvențiile de export

In afară de protejarea sectoarelor aflate în competiție cu importurile, subvențiile pot avea ca scop sprijinirea produselor autohtone pe piețele externe. Acestea sunt cunoscute sub denumirea de subvenții de export și sunt acordate în vederea sporirii cantităților de mărfuri vândute în străinătate. Producătorii interni primesc – fie direct, fie indirect, sub forma unor scutiri de taxe, acordării de credite cu dobânzi scăzute sau altor tipuri de facilități – sume de bani care le permit să-și vândă produsele pe piețele externe la prețuri mai scăzute decât ar putea s-o facă dacă n-ar beneficia de sumele respective.

Subvențiile de export prezintă, în general, două caracteristici: în primul rând, ele urmăresc obținerea unui anumit preț pentru un contract de export, mai degrabă decât asigurarea unui volum al vânzărilor la export, în al doilea rând, cuantumul subvenției este fixat, în general, nu înainte, ci după ce a fost asigurat un anumit contract de export și s-a negociat un preț între firma exportatoare și cea importatoare.

Provocând o scădere artificială a prețului de export, acest tip de subvenție afectează negativ termenii schimbului națiunii exportatoare, favorizând consumatorii străini în detrimentul celor naționali care suportă subvenția, înrăutățirea termenilor schimbului poate genera niște costuri pe ansamblul economiei naționale, care să depășească beneficiile obținute de industriile sau sectoarele subvenționate. Mai mult decât atât, subvenționarea unui produs de export pentru care elasticitatea față de preț a cererii pe piețele de import este scăzută poate crea pierderi suplimentare. Dacă cererea externă pentru produsele subvenționate este suficient de elastică la preț, cheltuiala cauzată de subvenție este compensată prin creșterea încasărilor din exporturi. Prin urmare, o subvenție de 'export ar putea fi indicată dacă și numai dacă sporirea pe această cale a volumului exportului are loc într-o proporție mai mare decât scăderea prețului de export. Vom încerca să ilustrăm aceasta printr-un exemplu.

Să considerăm, de pildă, industria cimentului din România una din ramurile de bază ale economiei naționale, începând cu anul 1990, industria materialelor de construcții – care înregistrase, înainte de revoluție, ritmuri anuale de dezvoltare de peste 13 la sută – a înregistrat un declin puternic, ca urmare a stopării investițiilor. Astfel, producția de ciment care în 1989 totaliza 13,6 milioane tone a scăzut până la 6,9 milioane tone în 1992, crescând apoi lent până la 7,7 milioane tone în 1996.

Exportul de ciment a fost oarecum stabil, variind într-o marjă restrânsă de la 2 până la 3,8 milioane tone. În același timp, alături de cimentul autohton, pe piața românească pot fi întâlnite și produse similare din alte țări, dar în cantități mult mai mici (circa 30 mii tone).28 Să mai reținem că datorită scăderii dramatice a producției, capacitățile de fabricare a cimentului din România, totalizând 15,5 milioane tone și dispunând de o dotare tehnică relativ bună, precum și de o forță de muncă bine instruită, sunt în prezent doar pe jumătate utilizate.

Totodată, spre deosebire de alte bunuri exportabile, cimentul are avantajul că nu necesită importuri de completare; materia primă este produsă integral în țară. Pe de altă parte, exportul de ciment prezintă unele inconveniente între care cel mai serios îl constituie costurile de transport. Nu putem neglija nici faptul că cimentul este energo-intensiv. Este necesar ca prețul de export să acopere integral costul energiei, socotit în prețuri de piață și nu în prețuri ce pot fi la rândul lor purtătoare de subvenții.

Lăsând deocamdată la o parte aceste rețineri (legitime, de altfel), să admitem că măsura încurajării exporturilor românești de ciment este considerată o soluție viabilă și că ea este în final adoptată.

Guvernul hotărăște să acorde producătorilor de ciment o subvenție echivalentă cu, să spunem, 10 dolari pentru fiecare tonă de ciment exportată. Măsura este ilustrată în figura 3.5. înainte de subvenționare, în România se produceau 7,5 milioane tone (punctul £,) din care 4,5 milioane tone reveneau pieței interne, iar 3 milioane erau exportate. Subvenția de 10 dolari pe tona de ciment exportată are drept rezultat creșterea prețului acestui bun pe piața internă din România, de la 50 la 60 de dolari tona.Echilibrul pieței se mută în E2.

Efectele subvenționării exporturilor asupra unei țări mici

Sursa: Liana Son,Curs Comerț Internațional

Subvenția de 10 dolari pe tonă sporește cantitatea exportată de la 3 la 8 milioane tone.Pe piața internă, prețul crește la 60 de dolari tona, iar cererea se restrânge la 2 milioane tone.

Producția totală sporește la 10 milioane tone, în timp ce cererea internă, descurajată de creșterea prețului, se restrânge la doar 2 milioane tone. Cantitatea de ciment exportată mai mult decât se dublează: ea crește de la 3 la 8 milioane tone, cu 166 la sută. Presupunând că cele 5 milioane tone oferite în plus la export sunt valorificate integral, veniturile din exportul de ciment cresc cu 200 milioane dolari. Ținând cont de faptul că subvenția a ocazionat statului român cheltuieli în valoare de 80 milioane dolari, măsura pare a se solda cu rezultate favorabile. Analizând toate implicațiile posibile, constatăm că:

1. Prin vânzarea a 10 milioane tone de ciment, producătorii interni obțin un venit suplimentar de 100 milioane dolari (80 milioane din subvenție plus 20 milioane din creșterea de preț pe piața internă), ilustrat grafic de suma ariilor a, b, c, d. Din acesta, doar ariile a (20 milioane dolari) și c (55 milioane dolari) reprezintă venit net. Ariile b (12,5 milioane dolari) și d (12,5 milioane dolari) sunt pierderi nete pentru economie datorate protecției producției interne (d), și reducerii consumului ca efect al creșterii prețului intern (b).Producătorii interni obțin, prin urmare, un venit net de 75 milioane dolari.'

2.. Consumatorii interni pierd echivalentul a 32,5 milioane dolari.

3. Guvernul cheltuiește 80 milioane dolari.

Bilanțul final al operațiunii indică o pierdere netă pentru economia națională de 37,5 milioane dolari. In schimb, consumatorii străini, beneficiind de prețul subvenționat de $40/tonă, obțin un venit suplimentar de 80 milioane dolari.

Dacă însă guvernele străine impun o taxă compensatorie de $ l O/tonă pentru contracararea efectelor subvenției, ele vor colecta suma de 80 milioane dolari, în locul firmelor importatoare

Măsurile antidumping

Comerțul internațional se definește astăzi prin câteva trăsături care-l deosebesc fundamental de cel ce se practica în perioada conceptualizării avantajului comparativ. O primă caracteristică este multiplicarea numărului de piețe naționale. Această tendință se manifestă concomitent cu cea de separare a multora dintre ele, prin intermediul diferitelor categorii de bariere (distanțe mari, restricții tarifare și/sau netarifare ș.a.), fapt ce determină existența unor mari deosebiri de la o piață națională la alta.

Dacă ar fi să ne referim numai la structura și caracteristicile cererii, putem distinge o multitudine de tipuri de piețe în ce privește elasticitatea față de preț, dinamica creșterii etc. Unele piețe – cum este cazul în majoritatea țărilor occidentale – sunt înalt competitive. Ele sunt, de regulă, extrem de sensibile la variații relativ mici ale prețului.Altele, izolate prin bariere comerciale sau de altă natură (logistice, politice etc.), au o elasticitate mai redusă. O a doua caracteristică constă în faptul că pe majoritatea piețelor lumii predomină concurența imperfectă, cu cele două forme principale: monopolistă și oligopolistă.

Pe lângă aceasta, există încă piețe naționale dominate de monopoluri, după cum există segmente ale pieței internaționale dominate de carteluri internaționale în sfârșit, o a treia caracteristică este posibilitatea firmelor de a obține economii de scară. Ea explică – cel puțin în parte – tendințele spre globalizare ce se manifestă în economia mondială contemporană. Posibilitățile firmelor de a-și spori profiturile cresc pe măsură ce acestea își extind sfera de influență dincolo de granițele naționale.

In unele situații (destul de frecvente), bunurile vândute în străinătate nu se întâlnesc pe piețele naționale ale exportatorilor, în astfel de cazuri, termenul de comparație îl oferă fie prețul practicatpe alte piețe de aceleași firme pentru aceleași produse sau produse similare, fie, dacă nici acestea nu sunt disponibile, valoarea normală a produsului.Modalitățile de definire și de calcul ale valorii normale au fost uniformizate de către GATT și înscrise în Codul antidumping, elaborat cu ocazia Rundei Tokio

Pentru o evidențiere mai exactă a efectelor dumping-ului ,în figura 3.6 este ilustrată relația existentă între acestea și discriminarea internațională prin preț.Să luăm ,de exemplu cazul unei firme care produce un singur bun Y; pe graficul a este prezentată pizza națională iar pe graficul b piața de export.Pantele curbelor cererii reflectă faptul că pe piața de export întâlnim o elasticitate a cererii mai ridicată.

Firma va înregistra un profit maxim prin producerea output-urilor la un cost marginal (MC) egal cu venitul marginal (MR).Prețul care asigură profitul maxim este mai ridicat pe piața națională (PyN) decât pe pizza de export (PyE) datorită inelasticității relative a cererii existente pe piața națională. Prețul la care firma își plasează produsul pe piața externă se numește preț de dumping iar marja de dumping este PyN – PyE .

Efectele dumping-ului asupra pieței naționale

Sursa: Beth V. Yarbrough,Robert M. Yarbrough ,The World Economy .Tade and Finance (Second edition) ,Publiched by The Dryden Press 1990,pag.261

În funcție de obiectivele urmărite de către cei care-1 practică, se cunosc trei tipuri de dumping: persistent, spoliator și sporadic.

Dumpingul persistent are ca scop maximizarea profitului unei firme exportatoare care are o poziție de monopol sau cvasimonopol pe piața internă. Aceasta, fiind izolată prin bariere comerciale sau de altă natură, prețul practicat pe ea este mai mare decât pe piețele străine, mai competitive.Firma exportatoare promovează în mod sistematic și planificat o strategie de discriminare internațională prin preț, strategie care răspunde unor interese proprii ale firmei și nu neapărat urmărește aducerea de prejudicii partenerilor aflați în competiție sau națiunilor importatoare.

Dumpingul spoliator reprezintă tendința unor firme de a-și vinde produsele pe anumite piețe străine la un preț inferior valorii lor normale. Scopul acestor acțiuni este, evident, acela de a elimina, în mod neloial, concurența de pe piețele respective.După lichidarea concurenței, prețurile sunt ridicate pentru a beneficia de poziția de monopol astfel dobândită.Procedura lovește în primul rând în interesele producătorilor autohtoni ai națiunilor importatoare, dar îi afectează în egală măsură și, pe producătorii din alte țări.Trebuie spus însă că, în mod paradoxal, nu în toate cazurile dumpingul de acest tip contribuie la creșterea bunăstării firmelor care-1 practică și, datorită acestui fapt, guvernele acestor țări ar avea uneori motive întemeiate să-1 descurajeze.

Dumpingul sporadic are caracter conjunctural și se referă la vânzarea unei mărfi la un preț inferior costurilor sau inferior prețului practicat pe piața națională a exportatorului, în scopul lichidării unor stocuri, create din cauze ce nu au putut fi prevăzute.

Taxele antidumping

Dumpingul, indiferent sub ce formă se prezintă, îi afectează pe producătorii națiunii importatoare. Protejarea acestora se realizează prin măsuri specifice, cele mai frecvent utilizate fiind taxele antidumping.Ele constau în plata, de către importatori pe lângă taxele vamale, a unor sume suplimentare menite să contracareze marja de dumping.

Folosirea abuzivă a taxelor antidumping descurajează importurile și creează avantaje nemeritate producătorilor naționali.Pe de altă parte însă, nu este întotdeauna ușor de dovedit intenția spoliatoare a firmei exportatoare.Deși o legislație antidumping există în prezent în peste 50 de țări (între care și România), cazurile de dumping sunt dificil de instrumentat. Mai mult decât atât, utilizarea abuzivă a măsurilor antidumping se caracterizează prin ceea ce astăzi denumim "unilateralism agresiv".

Termenul desemnează acel tip de abordare a relațiilor bi sau multilaterale care servește exclusiv propriilor interese, fără a ține seama de interesele partenerilor comerciali. Multe din războaiele comerciale care au avut sau au loc în lume au fost declanșate prin astfel de politici unilaterale, chiar dacă instrumentele utilizate (inclusiv taxele antidumping) fac parte din categoria măsurilor de salvgardare. Astfel, conform datelor OMC, în perioada 1985-1992, au fost declanșate 1040 de anchete antidumping, dintre care 949 de către națiunile dezvoltate și doar 91 de către țările în curs de dezvoltare, în cea mai mare parte, aceste proceduri au fost declanșate de către națiunile dezvoltate împotriva altor națiuni dezvoltate, în cazul Statelor Unite de pildă, din totalul de 298 de acțiuni antidumping 131 (44%) au fost îndreptate împotriva importurilor provenind din alte națiuni dezvoltate, în primul rând Japonia și UE.

STUDIU DE CAZ

OPERATIUNEA DE COMERT EXTERIOR LA S.C. FAIMAR S.A

Forma juridica de organizare si cadrul legal

Constituita ca S.A. in anul 1991,prin legea numarul 15/1990 si hotararea guvernamentala numarul 1224/1990, S.C. FAIMAR S.A. are un capital social de 10.151.400 mii lei (in anul 1994), divizat in 406.056 actiuni, fiecare avand o valoare nominala de 25.000 lei.Principalii actionari la S.C.FAIMAR S.A. sunt:

FONDUL PROPRIETATII DE STAT (persoana juridica) care detine un numar de284.239 actiuni, in valoare de 7.105.975 mii lei;

FONDUL PROPRIETATII PRIVATE (persoana juridica), posesor al 30% din capitalul social al firmei, adica 3.045.420 mii lei.

Obiectul de activitate

Firma S.C. FAIMAR S.A. se ocupa in principal cu:

producerea de articole de menaj si decorative din sticla si faianta, mase vitrifiate si cristal;

comercializarea produselor proprii sau a altor producatori;

exportul produselor proprii, exportul de tehnologii specifice ceramicii si sticlei;

importul de materii prime si materiale, utilaje si tehnologii de fabricatie;

prestari servicii in domeniul ceramicii si sticlei.

Aspecte comerciale

Societatea este proprietara unor brevete de inventii, inregistrate la OSIM , ca de exemplu:

procesul de preparare a barbonitei finale pentru glazuri;

robinet pentru turnare barbotina;

masina de glazurat prin pulverizare;

glazura neagra;

glazura transparenta.

Domeniul de activitate si produsele

Obiectul de activitate al S.C. FAIMAR S.A. este axat in primul rand pe domeniul ceramicii (faianta si teracota) si sticlei . Aici avem in primul rand in vedere productia de articole de menaj si decorative .

Structura:-articole decorative:vaze, ghivece, suporti lampa, sfesnice, scrumiere, casete, bibelouri, etc.

articole pentru menaj:cesti, farfurii, platouri, salatiere, cani.

Produsele sunt decorate cu:

glazuri colorate;

decalcomanii;

picturi manuale.

Cele mai importante articole in ordinea ponderii lor in structura productiei firmei S.C. FAIMAR S.A. sunt:

vaze, care reprezinta 24% din totalul productiei;

farfurii, totalizand 19% din totalul productiei;

cani, care reprezinta 13%;

ghivece, totalizand 8%

bibelouri, reprezentand 7%

alte produse decorative si pentru menaj, cu o pondere de 7%.

Dupa 1989 in toata Romania s-a observat o scadere a productiei de obiecte de acest gen . Productia de obiecte decorative la nivel national a scazut , dar se observa o imbunatatire a structurii acesteia , in sensul ca se produc obiecte de cristal, sticla si ceramica de cea mai buna calitate . Aceasta imbunatatire calitativa , cumulata cu alti factori , de genul cresterii indicelui pretului, evolutia nivelului absolut al veniturilor populatiei Romaniei si altele a determinat existenta unui surplus de produse de acest gen pe piata interna , creand posibilitatea desfasurarii unor operatiuni de export .

Conform datelor, cifra de afaceri pe perioada 2006-2009 se prezinta conform urmatorului tabel:

-mii lei-

Evolutia cifrei de afaceri a S.C. FAIMAR S.A. se urmareste analizand abaterea absoluta a cifrei de afaceri pe anii 2006/2007 si 2007/2009 si indicele cifrei de afaceri cu baza in lant.

ANUL 2007

ABATEREA ABSOLUTA A CIFREI DE AFACERI

2007= 18063819- 12783186= 5280633 mii lei

INDICELE CIFREI DE AFACERI

ICA= (18063819/12783186)*100= 141,3%

ANUL 2009

ABATEREA ABSOLUTA

= 32529113- 18063819= 14465294 mii lei

INDICELE CIFREI DE AFACERI

ICA= (32529113*18063813)*100= 180%

Principalii parteneri in ordinea ponderii lor sunt importatori de asemenea produse din Germania ,Danemarca,Olanda,Franta, Anglia , Belgia , Italia, Norvegia , Polonia , Ungaria , Cehia , Slovacia , Australia , Taiwan , SUA. In perspectiva firma S.C. FAIMAR S.A. intentioneaza sa dezvolte calitatea acestor produse , sa investeasca in utilaje moderne , iar ca politica comerciala sa-si intareasca relatiile cu actualii parteneri si sa incerce contactarea de noi parteneri straini prin participarea la targuri si expozitii internationale .

Numarul de personal. structura personalului

Pregatirea profesionala a personalului unitatii se poate observa din organigrama. Numarul total de personal angajat la S.C. FAIMAR S.A. este de 2349 angajati.

Necesarul de personal este determinat de normativele elaborate de conducerea societatii. Pentru personalul operativ ( muncitori calificati ) se are in vedere volumul productiei , precum si nivelul organizarii muncii . Posturile libere din societate sau cele noi aparute se ocupa prin concurs , in cazul personalului TESA si prin proba de lucru in cazul personalului operativ .

Pentru a-si putea mari volumul vanzarilor , conducerea societatii a fost nevoita sa imbunatateasca continuu calitatea produselor si serviciilor oferite . Aceasta a fost posibila in primul rand prin formarea si perfectionarea personalului , care este factorul principal in realizarea calitatii .

Ca pondere , la S.C. FAIMAR S.A. procentajul personalului calificat (muncitori calificati si personal indirect productiv) este de 90% . Personalul necalificat ocupa ca pondere in total personal un procent de doar 10%. In viitor ,firma S.C. FAIMAR S.A. intentioneaza sa investeasca in resursa umana un procent insemnat din profit , in special pentru aprofundarea cunostintelor in domeniul operatiunilor de import-export .

Structura personalului pe categorii de varsta se prezinta in felul urmator:

angajati intre 25 – 35 ani, au o pondere de30%;

angajati intre 35-45 ani, totalizeaza 55%;

angajati intre 45-55 ani, au o pondere de 15%.

In ceea ce priveste structura pe sexe, avem la nivelul personalului direct productiv 62% barbati si 38% femei, iar la nivelul personalului indirect productiv 56% barbati si 45% femei.

Problema exportului. structura , orientare geografica , rezultate obtinute

O operatiune de export consta dintr-un ansamblu de activitati la care participa atat vanzatorul cat si cumparatorul , precum si terte unitati , activitati ce constau in fabricarea sau obtinerea marfurilor contractate , in efectuarea controlului de calitate , ambalaj , marcare , expediere si transportarea lor pana la destinatie , in conditiile stabilite prin cotract , precum si cele privind plata prin intermediul bancilor comerciale .

O importanta deosebita revine modului de organizare a firmei ; locul atribuit compartimentului ce se ocupa cu operatiunea de export , in general a celor ce realizeaza tranzactiile internationale . In vederea exportului, societatea trebuie sa studieze legislatia vamala , politica comerciala , conjunctura economica din tarile posibile importatoare .

In ceea ce priveste exportul:85-95% din productia fabricii este livrata la export.10-15% reprezinta extractia produselor pentru export din total productie relizata si se livreaza pe piata interna. Pietele externe de desfacere (in ordinea ponderii lor) sunt:

GERMANIA, DANEMARCA, OLANDA;

FRANTA, ANGLIA ,BELGIA, ITALIA, NORVEGIA;

POLONIA, UNGARIA, CEHIA, SLOVACIA;

AUSTRALIA, TAIWAN, SUA;

In ceea ce priveste numarul si structura clientilor,acestia sunt:

Externi:-HAUBRICH-Germania-ponderea 16,3%

-EDELMAN-Olanda – ~ 12,4%

-WALCO-Belgia – ~ 11,7%

-RITZENHOFF-Germania ~ 10,1%

-CASPER-Olanda – ~ 7%

-FISHER-Germania – ~ 6,2%

-TERESA-SUA – ~ 5,5%

-dotarea aproape inexistenta a centrului de calcul;

-inexistenta proceselor de productie coordonate de calculator;

-procesele tehnologice implica mari consumuri de energie(curent,gaz metan,etc.);

Pot fi considerate puncte slabe si urmatoarele aspecte: neavand o imagine de firma bine conturata in mintea partenerilor traditonali din Uniunea Europeana , firma este nevoita sa investeasca o buna parte din venituri in activitatea de marketing-promotion , acest lucru fiind in detrimentul calitatii pe termen lung . Un alt punct slab al firmei il constituie legislatia excesiv de dura din partea statului roman .

Punctele tari ale firmei din acest punct de vedere sunt:

existenta pietei de export;

calitatea produselor;

gama variata de produse;

posibilitatea executarii unei largi palete de produse;

personal tanar, dinamic si flexibil.

Punctele slabe ale firmei pot fi sintetizate astfel:

departamente comerciale insuficient dezvoltate;

lipsa unui departament puternic de marketing;

lipsa numelui propriu pe piata externa;

lipsa activitatilor promotionale;

pierderea unor oportrunitati de afaceri datorita faptului ca exportul se realizeaza prin intermediar.

Structura generala

Produsele avute in vedere sunt vazele de ceramica . Caracteristicile acestui produs sunt :

in primul rand este un produs in domeniul ceramicii;

pretul este rezonabil ;

este un produs ce se afla sub incidenta modei;

este un produs decorativ;

este un produs cu mare traditie in tarile din vestul Europei .

Firma poate produce la ora actuala o gama foarte variata de modele si culori , pentru toate gusturile si pentru toate genurile . Avand in vedere ca principali importatori sunt din Germania , o mare parte din modelele produse trebuie se respecte traditia culturala din aceasta tara .

Atunci cand s-a dorit sa se exporte in Piata Comuna , firma S.C. FAIMAR S.A. a supus analizei o serie de piete . Mai intai si-a indreptat atentia spre piata vest-europeana . Aceasta piata este dominata de Uniunea Europeana si , in principal de “triunghiul de aur” (aria cuprinsa intre Liverpool , Koln si Paris) care contine 60% din populatia U.E. pe o suprafata mai mica decat a Marii Britanii . U.E. este unul dintre cele mai puternice blocuri comerciale din lumea dezvoltata .

U.E. are patru mari piete : Germania , Franta , Italia , Marea Britanie . Germania concentreaza cea mai mare populatie fata de restul tarilor U.E. si este puterea economica dominanta a spatiului economic european . Alte natiuni vest-europene au o populatie mai mica insa sunt , fara indoiala , extrem de prospere si reprezinta piete lucrative pentru firmele straine . Aspectul cel mai semnificativ cu privire la factorii demografici ai Spatiului Economic European (S.E.E.) este nivelul zero al ratei de crestere a populatiei in majoritatea tarilor .Aceasta a cauzat o crestere a varstei medii a populatiei vest-europene

si , in consecinta , schimbarea atitudinii si a modului de consum .

Integrarea vest-europeana prezinta numeroase oportunitati de piata cat si pericole pentru firmele individuale . Printre problemele cu care se confrunta firmele , ca urmare a deschiderii pietei pentru care pot opta consumatorii se regasesc si urmatoarele aspecte :

armonizarea standardelor produselor poate impune modificari costisitoare ale marimii , formei , componentei ;

pietele se pot fragmenta in mai multe subunitati decat in prezent , cu o intensa competitie in scopul dominarii acestor nise de piata , in special in ceea ce priveste controlul canalelor de distributie si al detailistilor ;

comunicatiile sporite in afaceri , intre tarile vest-europene pot mari probabilitatea ca produsele , ideile , sau marcile sa fie imitate , furate in vederea obtinerii unor produse contrafacute .

In ceea ce priveste legile concurentei , restrictiile cu privire la intrarea pe anumite piete sau industrii din U.E. sunt in general interzise , ca de exemplu acordurile de fixare a preturilor pietei , fara a fi incheiate in acest sens acorduri explicite . Sunt interzise practicile comerciale care ingradesc , restrictioneaza sau distorsioneaza libera concurenta.

Puterea de absorbtie a pietei germane este mare , dar este restrictionata de o serie de standarde de calitate pentru cei care vor sa exporte in aceasta tara . Firma S.C. FAIMAR SA. a luat legatura cu potentialii clienti si dupa demersurile legale facute a inceput sa exporte cu succes produsele mentionate . In viitor , piata Germaniei va avea un cuvant mare de spus pentru exportul firmei S.C.FAIMAR S.A. .

In comparatie cu cele mai mari tari occidentale potentialul economic german este sensibil superior , daca ne raportam la dimensiunea produsului national brut sau la totalul populatiei . Diferentele sunt mai mici din punct de vedere al nivelului de dezvoltare . Cea mai mare parte a capitalului se concentreaza in constructiile de masini , autovehicule mult distantate fata de ramurile traditionale aflate uneori in dificultate : siderurgia , extractia de carbune sau textilele .

Sectorul serviciilor utilizeaza mai mult de jumatate din populatia activa . Circa 30% din productia industriala e exportata , din care jumatate in tarile U.E. .Aceasta rata inalta a exporturilor permite compensarea “traditionalelor” zone deficitare ale balantei serviciilor (investitii in strainatate si sold negativ al turismului) .

Identificarea pietei de export si segmentarea ei

Un element important al cercetarii pietei este segmentarea ei . Segmentarea pietei reprezinta totalitatea tehnicilor de fractionare a unei populatii date in segmente , grupe de indivizi ce satisfac o anumita cerinta de fractionare in functie de criteriul stabilit .

Exista trei motive pentru care cercetarile de piata trebuie sa identifice segmentele de piata ce corespund produsului pe care firma S.C. MIRALON S.R.L. doreste sa-l exporte :

identificarea segmentului in cadrul pietei locale care are o probabilitate mai mare de a cumpara produse , cercetarea putand aduce o estimare mai exacta a potentialului de consum si de vanzare decat daca s-ar analiza piata in intregime ;

identificarea segmentului obiectiv e un pas necesar in colectarea informatiilor ce vor servi la luarea deciziilor in privinta modului de comercializare al produsului ;

segmentarea in cadrul ei , selectarea segmentelor obiective poate ajuta la intelegerea caracteristicilor , asigurand o baza pentru adaptarea produselor la cerintele pietei in scopul de a creste sansele de succes .

Structurarea pietei poate fi abordata din mai multe unghiuri :

obiectul tranzactiei ;

agentii ce intervin in calitate de vanzator si cumparator ;

specificul acestei tranzactii .

Metodele pentru structurarea pietei sunt :

metode de obtinere a informatiilor prin observatie , cercetari colective , in diferite modalitati , experiment de piata ;

metode de analiza a informatiilor folosind diferite metode specifice statistice ;

metode de previzionare a pietei , ce pot fi pe termen scurt , mediu sau lung .

Se folosesc testele conjuncturale pentru studierea unor fenomene de piata . Au fost efectuate anchete de opinii asupra unor specialisti in legatura cu parerile asupra situatiilor de piata prezente si viitoare pe termen scurt . In legatura cu segmentarea pietei s-a eleborat un chestionar ce cuprinde mai multe criterii in scopul determinarii cu o anumita precizie a tipului de consumatori asupra caruia i se adreseaza produsul nostru . Pe baza rezultatelor chestionarului s-a constatat ca in principal mediul urban e dispus sa aloce un anumit procent din venitul sau , dorind ca produsul sa fie de buna calitate , iar sezonul avand o oarecare influenta (vanzarile scad mult vara) .

Definirea si delimitarea segmentelor de piata pe care se va actiona si pentru care trebuie elaborata o strategie presupune cunoasterea dimensiunilor pietei . Aceasta se refera la numarul cumparatorilor , puterea de cumparare , volumul vanzarilor , capacitatea pietei .

Indicatorii privind determinarea dimensiunilor cantitative ale unui segment de piata sunt :

Capacitatea pietei – reprezinta posibilitatea pietei de a absorbi un produs sau serviciu fara a avea in vedere pretul acestuia .

Cp = N * I , unde :

N – reprezinta numarul total al cumparatorilor ;

I – reprezinta intensitatea medie a consumului determinat de necesitatile pur fizice ale cumparatorilor de a folosi produsul si de anumiti factori psihologici .

In cazul Germaniei luata ca potential importator , acest produs se adreseaza unei categorii destul de largi de populatie , deci putem determina capacitatea pietei ca :

CpG = 13,6mil * 1,5 buc = 20,4 mil buc. unde :

N = 13,6 mil. potentiali consumatori ;

I = 1,5 buc. intensitatea medie a consumului .

Deci piata Germaniei poate absorbi circa 20,4 mil.buc. fulare de bumbac fara a avea in vedere pretul acestora .

Potentialul pietei – reprezinta cererea totala pentru un anumit produs sau serviciu , la un anumit pret .

Pp = Cp * Pc , unde :

Cp – reprezinta capacitatea pietei ;

Pc – reprezinta puterea medie de cumparare la un anumit pret (0,35 DM) ;

Pp = 20,4 mil.buc. * 0,35 DM =7,14 mil. buc.

Se observa ca Pp < Cp , pentru ca potentialul nu include decat cererea solvabila , nu si consumurile facute pentru realizarea produsului .

Consumul aparent – se detemina pe baze statistice , astfel :

CA = Pr + M – X ,unde :

Pr – reprezinta productia marfurilor in tara importatoare , Germania – 9,8 mil.buc. ;

M – reprezinta importurile – 2,5 mil.buc. ;

X – reprezinta exporturile – 1,5 mil.buc. , deci

CA = 9,8 mil.buc. + 2,5 mil.buc. – 1,5 mil.buc. = 10,8 mil.buc.

Volumul pietei – reprezinta totalitatea produselor sau serviciilor vandute pe piata (oferta) .

Gradul de saturare a pietei – se exprima prin relatia :

Gs = Pp/V , unde :

V – reprezinta volumul pietei analizate (oferta) .

Gs = 7,14/8,01 = 0,89 < 1

Se observa ca exista posibilitatea de a patrunde pe segmentul de piata respectiv , putandu-se stabili despre ce fel de cerere este vorba : unitara , elastica sau inelastica . Se mai determina si bonitatea potentialilor parteneri prin calculul unor indicatori : lichiditatea , solvabilitatea si rate ale rentabilitatii .

Activitatea de import – export la SC FAIMAR SA

Locul importului si exportului in activitatea firmei

Criza economica mondiala ingusteaza tot mai mult posibilitatile de cumparare a bunurilor de larg consum ce nu sunt absolut indispensabile (cum sunt si obiectele decorative).De aceea , pentru a putea ramane pe piata trebuie sa se raspunda prompt la solicitarile clientilor privind structura si nivelul de pret; si, de asemenea, trebuie adoptate anumite strategii si tactici.

Din punct de vedere al srtategiei pe termen scurt, cel mai important obiectiv al firmei il reprezinta modernizarea tehnologiei de fabricatie de care dispun. S-a considerat ca este o problema de maxima importanta, deoarece printr-o tehnologie noua firma s-ar situa cu un pas in fata concurentei prin cresterea numarului de produse si a calitatii produselor si reducerea consumului de materii prime, materiale si energie.

De asemenea, toate acestea ar atrage dupa sine cresterea numarului clientilor si posibilitatea cuceririi de noi segmente de piata. O tehnologie moderna ar reduce numarul personalului implicat in procesul productiei, reducandu-se automat costurile de productie. Deci, ceea ce s-ar realiza prin innoirea tehnologiei ar fi produse mai multe, cu costuri mai mici si calitate superioara, precum si cresterea profitului. Innoirea tehnologiei ar insemna insa o investitie financiara mare, cu timp indelungat de recuperare.

Avand in vedre ca vanzarile catre clientii anteriori cresc, e necesara o extindere a capacitatilor liniei pentru a face fata cererii. Aceasta investitie va fi finantata din surse proprii, iar daca acestea nu vor fi suficiente, bonitatea firmei ii permite sa apeleze la fonduri suplimentare pentru o crestere rapida de capital.

Obiectivul pe termen mediu il reprezinta mentinerea pe piata Europei de Vest. Pozitia firmei pe aceasta piata este amenintata de tarile din zona Asiei: China, Taiwan, Thailanda, Malaezia, tari cu traditie in acest domeniu si mai recent de firme concurente din Bulgaria, Polonia, Ucraina.

Realizarea acestui obiectiv presupune adaptarea continua a productiei la cerintele clientilor externi. Produsele decorative au un ciclu de viata scurt, aflandu-se sub incidenta directa a modei, gusturilor, traditiei. Aceasta inseamna ca firma trebuie sa dispuna de un compartiment de creatie dotat cu personal de inalta calificare, cu posibilitati de informare asupra tendintelor nou aparute pe pietele externe si cu o capacitate inovatoare ridicata. De asemenea, produsele trebuie sa aiba o calitate exceptionala si un pret cat mai scazut.

Aceasta presupune existenta unor mijloace tehnologice moderne, materii prime si materiale de calitate si cu costuri mici. Intr-un mediu concurential e esential pentru firma ca printr-o strategie de mentinere sa-si creasca cota de piata, sa-si largeasca segmentele prin crearea unei cereri suplimentare apeland la: investitii in domeniul marketingului promotional; fixare de preturi competitive; largirea canalelor de disributie; diversificare gamei de produse.

Obiectivul de baza al firmei pe termen lung il reprezinta cresterea puterii inovatoare a acesteia, datorita faptului ca produsele sale sunt puternic influentate de moda, gusturi, traditie si au un ciclu de viata foarte scurt. Realizarea acestui obiectiv presupune modernizarea tehnologiilor de fabricatie, un personal cu o inalta calificare, un sistem informational bine pus la punct, precum si posibilitatea efectuarii unor investitii. Intreprinderea trebuie sa dispuna de un sistem informational capabil sa-I ofere date despre capacitatea inovatoare a concurentei. Compartimentul de cercetare-dezvoltare trebuie sa fie puternic dezvoltat si sa se concentreze asupra tehnologiei si dezvoltarii produselor. In paralel este necesara inlocuirea produselor imbatranite si in declin si cresterea preturilor la noile produse. De exemplu, S.C. FAIMAR S.A. proiecteaza intr-un an 275- 300 articole noi; promoveaza 30 –40 glazuri noi (nuante diferite de culoare); proiecteaza 40 -50 decoruri noi.

Eficienta activitatii de import-export

Pregatirea negocierilor

Negocierea reprezinta procesul organizat intre doi sau mai multi parteneri din tari diferite ce urmaresc adoptarea progresiva a pozitiilor lor in scopul realizarii unei intelegeri reciproc acceptate , materializate in contractul extern . Negocierea e un proces cu finalitate precisa : incheierea de contracte de vanzare-cumparare (comerciale) internationale de import-export . Pentru reusita negocierii comerciale e necesara o pregatire riguroasa a acesteia si presupune cunoasterea pietei externe , identificarea potentialilor parteneri , definirea obiectivelor proprii stabilind legaturile de efectuat .

Contractul reprezinta materializarea acordului de vointa al partilor , e suportul juridic al oricarei tranzactii internationale . Contractul trebuie sa contina in principal : denumirea marfii , cantitatea , calitatea , ambalajul si obligatiile partilor .

O faza importanta in etapa de prenegociere este analiza bonitatii partenerului . O cale importanta de analiza a bonitatii partenerului este analiza lichiditatii , solvabilitatii si rentabilitatii pe baza bilantului contabil si a contului de profit si pierdere , in mod corelat cu alte documente sau acte comerciale emanate de firma supusa analizei . Analiza directa a bonitatii comerciale este facilitata de obligatiile ce le revin tuturor societatilor comerciale de a publica anual bilantul si contul de profit si pierdere .

Plecand de la scopul urmarit : verificarea bonitatii comerciale , bilantul intrepriderii poate fi analizat sub urmatoarele aspecte : lichiditatea , solvabilitatea si rentabilitatea elementelor patrimoniale .

Lichiditatea patrimoniala este un indicator ce rezulta dintr-un raport intre elementele patrimoniale active ce pot fi transformate intr-un termen scurt in disponibilitati banesti si intre elementele patrimoniale pasive pe termen scurt . Acest indicator ce intereseaza in special tertele persoane , partenerii de afaceri , in general creditorii societatii , poate fi calculat sub 2 variante : lichiditatea generala si redusa . Formula de calcul a lichiditatii este :

Lp = (Active pe t.s. / Pasive pe t.s.) * 100 , unde :

Lp este un indicator de lichiditate patrimoniala ;

Active pe t.s. sunt elementele patrimoniale din activul societatii ce pot fi transformate pe termen scurt in disponibil banesc sau de cont , disponibil de cont , titluri de credit : cambii , obligatiuni si actiuni ale altor societati , recipise , variante , debitori solvabili pe termen scurt , stocuri de materii prime si materiale , produse finite vandabile .

Pasive pe t.s. sunt elementele patrimoniale de pasiv (creditorii) cu scadenta pe termen scurt (furnizori , credite bancare , impozite , salarii) . Inlocuind in formula elementele patrimoniale din bilant , vom obtine situatia urmatoare :

Lp = [(1500 + 100 + 900 + 6000 + 400 + 300) / 10500] * 100 = 216,1%

Rezultatul indica o solvabilitate foarte buna ; in literatura de specialitate acest raport este cuprins intre 40-60% , limita minima fiind de 30% .

Rentabilitatea intreprinderii este un indicator de sinteza ce intereseaza asociatii si tertii cu care societatea comerciala este in raport de afaceri , rata beneficiului net prin care se exprima acest indicator demonstrand raportul pe care l-a avut in perioada data modului de organizare a procesului de productie si eficienta economica a comercializarii marfurilor rezultate din propria fabricatie . Se calculeaza dupa mai multe variante : rata beneficiului intreprinderii ; rata beneficiului raportat de actionari sau asociati ; rata beneficiului realizat de actionari sau asociati .

BI = (BN / CS) * 100 , unde :

BI este rata beneficiului intreprinderii ;

BN este beneficiul net al intreprinderii ;

CS este capitalul social .

BI = (5000 / 27000) * 100 = 18,51%

Rata beneficiului indica o bonitate ridicata a potentialului partener in viitoarea tranzactie . Literatura de specialitate subliniaza ca datele furnizate de bilant si contul de profit si pierdere sunt intr-o oarecare masura intentionat denaturate , intreprinzatorul avand la dispozitie mai multe metode de calcul a indicatorilor din bilant , alegandu-i pe cei care corespund intereselor sale . Pentru societate e un semnal de alarma , dat fiind raportul strans intre elementele patrimoniale usor lichidabile si creditorii pe termen scurt.

Pentru creditori situatia solvabila este satisfacatoare , marja de rentabilitate ii va determina sa fie circumspecti in acordarea de noi credite . In asemenea situatii se impune stabilirea lichiditatii reduse in sensul ca la stabilirea coeficientului se elimina stocurile de materii prime si produse fara desfacere asigurata . In acest caz rezultatul este :

Lpr = [(15000 + 100 + 900 + 6000) /10500] * 100 = 209,52%

Asadar , excluzand din calcul materiile prime si produsele aflate in stoc , lichiditatea redusa da garantie creditorilor ca societatea este perfect solvabila , avand un disponibil suplimentar fata obligatiile contractuale .

Solvabilitatea patrimoniala se calculeaza prin raportul intre capitalul social si totalul elementelor patrimoniale reprezentand creditele societatii plus capitalul social .

Sp = (CS / CP) *100 , unde :

Sp este indicatorul solvabilitatii patrimoniale ;

CS este capitalul social ;

CP este capitalul permanent (capital social plus datorii pe termen mediu si lung)

Sp = [27000 / (11000 + 27000)] * 100 = 71,05%

Pe ansamblu bonitatea este mai mult decat buna si, deci vom trece la urmatoarele etape .

Negocierea propriu-zisa

Negocierea reprezinta o forma de comunicare intre parteneri , un grup de tatonari , discutii , schimbari de pareri pentru realizarea unui acord de vointa . In tranzactiile internationale , desi procesul negocierilor este finalizat prin comunicari scrise , iar comunicarea verbala are un rol primordial atat din punct de vedere al spatiului pe care il ocupa (etapele de selectie , tratativele propriu-zise , perioada de redactare a clauzelor contractuale , aspectele de derulare ,activitatea postnegociere) cat si din punctul de vedere al continutului (elementele esentiale ce fac obiectul negocierilor se stabilesc prin dialog direct .

In procesul argumentarii se disting mai multe etape : determinarea momentului optim de abordare a interlocutorului pentru a initia dialogul , identificarea cunostintelor partenerului asupra scopului si a obiectului argumentarii , recapitularea cunostintelor proprii asupra partenerului , pentru a le folosi in stabilirea comportamentului in timpul argumentarii ; stabilirea posibilitatilor si a limitelor in ceea ce priveste compromisurile pe care partenerii le pot face ; prefigurarea obiectiilor , a acceptarii sau a respingerii acestora ; alegerea unor argumente valabile in cazul respingerii unor conditii , adoptarea permanenta a unei argumentari care sa faciliteze incheierea tranzactiei .

Intreaga munca , deseori anevoioasa , desfasurata in cadrul negocierilor se finalizeaza in decizii care reprezinta de fapt incheierea acestor negocieri . Negociatorul are nevoie de prezenta de spirit , de clarviziune , de simt al oportunitatii pentru a sesiza momentul concluziei si a evita prelungirea inutila a discutiilor .

Promovarea produselor la SC FAIMAR SA

Metode folosite pentru promovarea produselor

Elaborarea programului de marketing – Politica de produs

Politica de produs are in vedere urmatoarele elemente : prezentarea produsului , ciclul de viata in care se afla si obiectivele in functie de faza respectiva . In prezentarea produsului vom avea in vedere denumirea produsului , design-ul , caracteristicile produsului , dimensiunea gamei sortimentale.

Dupa cum s-a prezentat pana acum, produsele exportate de SC FAIMAR SA sunt:articole de menaj si decorative din faianta, mase virtrifiate, sticla si cristal. Pentru caracterizarea acestei game sortimentale putem evidentia calitatea produselor, gama variata de produse, precum si imbunatatirea continua a paletei de produse. In cadrul produselor decorative cuprindem: vaze, ghivece, suporti lampa, sfesnice, casete si bobelouri. Articolele pentru menaj produse de SC FAIMAR SA sunt: cesti, farfurii, platouri, salatiere, cani. Produsele sunt decorate cu: glazuri colorate, decalcomanii sau picturi manuale. Designul produselor a fost conceput de catre specialistii firmei. Avand in vedere faptul ca 95% din productia intreprinderii este destinata exportului, are loc o continua adaptare a gamei sortimentale la cerintele si gusturile importatorilor din diferite tari. Produsele decorative sunt puternic influentate de moda, astfel incat au un ciclu de viata foarte scurt. SC FAIMAR SA proiecteaza inru-un an 275-300 de articole noi.

Produsele aflate in discutie se afla in faza de crestere , faza care impune o atentie deosebita din partea firmei pentru perioada viitoare . In aceasta faza volumul vanzarilor e semnificativ , numarul variantelor se mareste continuu , canalele de distributie se extind mereu , dar si cheltuielile cu promovarea produselor cresc , ducand la cresterea pretului si profitului pe unitatea de produs .

Principalele obiective ale firmei , avand in vedere faza ciclului de viata in care se afla produsele vizate la export , sunt : consolidarea retelei de distibutie pe piata externa , intarirea relatiilor cu potentialii clienti , promovarea continua a produselor pe piata de desfacere , marirea considerabila a gamei sortimentale . Calitatea produselor ramane principalul obiectiv al firmei , indiferent de faza ciclului de viata in care se afla produsele.

Politica de pret

Costul de productie pentru o vaza de ceramica este de 37250 lei . Principalele elemente constitutive sunt :

materii prime si materiale : 16712 lei ;

retributii directe : 1818 lei ;

taxa de somaj : 120 lei ;

contributia la asigurari sociale : 100 lei ;

combustibil , energie , apa : 11000 lei ;

alte cheltuieli : 7500 lei .

Nivelul beneficiului estimat este de 10% din costul de productie , adica 3725 lei . Pretul de productie este determinat de costul de productie la care se adauga beneficiul .

Pp =Cp + B = 37250 lei/buc. + 3725 lei/buc. = 40975 lei/buc.

Pretul intern complet de export se determina adaugandu-se la pretul de productie cheltuielile cu ambalajul , cheltuielile de transport pe parcurs intern si alte cheltuieli :

PICE = Pp + Ch. amb. + Ch. tri. + Alte ch. = 40975 lei/buc. + 520 lei/buc. + 150 lei/buc. = 41500 lei/buc.

Cheltuielile de transport pe parcurs intern = 100 km. * 4500 lei/km. = 450000 . Impartind la numarul de bucati (3000) se obtine 150 lei/buc. . Trebuie determinat cat costa un fular de bumbac in valuta ($) . Pentru aceasta folosim urmatoarea formula :

PvFOB = PICE / CR , unde :

CR – reprezinta cursul de revenire ;

PICE – este pretul intern complet de export ;

PvFOB – este pretul in valuta , in conditii de livrare FOB .

PvFOB = 41500 / 16000 = 2,60 $

Pretul in valuta al intregii marfi exportate este :

2,60 $/buc. * 3000 buc. = 7800 $

Deci pretul cerut partenerului strain este de 2,60 $ , valoarea totala de incasat fiind de 7800 $ . Cheltuielile de transport extern sunt determinate inmultind tariful societatii de transport in afara granitelor Romaniei cu distanta in km. pana la destinatie :

Ch tre = 2000 km. * 2 $/km. = 4000 $

Dat fiind ca se executa livrarea in conditii CIP , se are in vedere si prima de asigurare , asigurandu-se marfa in valoarea ei totala , determinarea primei de asigurare determinandu-se cu ajutorul unui coeficient stabilit de societatea de asigurare . Prima de asigurare este de 1000 $ . Pretul in valuta CIP reprezinta pretul in valuta in conditiile FOB, la care se adauga cheltuielile de transport pe parcursul extern si prima de asigurare .

PvCIP = PvFOB + Ch tre. + Pa = 7800 $ + 4000 $ + 1000 $ = 12800 $

PvCIP / buc. = PvCIP / Q = 12800 /3000 = 4,26 $/buc.

Politica de distributie

Solutia optima a canalului de desfacere se reda folosind metoda pragului de rentabilitate (Break-Even) . Break-Even este situatia in care veniturile realizate din vanzarile firmei egaleaza costurile totale . Daca intreprinderea majoreaza vanzarile peste aceast punct , ea va incepe sa realizeze un beneficiu .

Societatea comerciala e pusa in situatia de a alege intre doua modalitati de comercializare a produsului exportat :

prin angrosisti ;

prin detailisti , respectiv prin magazinele cu amanuntul .

Metoda se utilizeaza pentru :

a determina din ce nivel al vanzarilor se obtine profitul ;

a determina canalul optim de distributie .

Se intocmesc doua grafice : unul pentru angrosist si altul pentru detailist ; in acestea se evidentiaza si nivelul costurilor si se pot trage concluzii referitoare la canalul ce trebuie ales pentru distribuirea produselor si punctele in care socitatea inregistreaza profit sau pierdere .

Ecuatia punctului Break-Even in unitati fizice este :

Q = Kf / ( p – kv )

Ecuatia acestui punct exprimata valoric este :

Q * P = Kf / ( 1 – kv / p )

Deci pentru angrosisti avem :

Kft = 15000 + 21000 = 36000

Q = 36000 / ( 5,5 – 1,6 ) = 9230 buc.

Q * P =9230 buc. * 5,5 DM/buc. = 50765 DM

Pentru detailisti vom avea :

Q = 36000 / ( 5,8 – 1,5 ) = 8372 buc.

Q * P = 8372 buc. * 5,8 DM/buc. = 48557 DM

Cele doua grafice pentru angrosisti si detailisti arata astfel :

V

DM + Kt DM V +

+ Kt

+

50765 48557

– Kft – Kft

36000 36000

– –

– –

9230 Q 8372 Q

Valoarea estimativa a variantei :

A . = -1125 + 1500 = 375

D . = – 750 + 1404 = 654

Se observa ca cel mai avantajos canal de distributie este cel al detailistului .

Politica de promovare

Pentru a stimula cererea externa , trebuie ca societatea sa desfasoare o serie de actiuni care sa influenteze favorabil potentialii importatori , sa ridice competitivitatea marfurilor exportate . Firma trebuie sa realizeze o comunicare intre ea si piata de desfacere , intre ea si potentialii cumparatori . In functie de potentialul sau de export , societatea trebuie sa studieze urmatoarele : preferintele cumparatorilor , nivelul calitativ cerut si pretul posibil de obtinut . Societatea va trebui , prin ceea ce intreprinde in acest sens , sa poata convinge cumparatorii de calitatea buna a produsului sau , de pretul avantajos al acestuia (comparandu-l in acest sens cu pretul altor produse similare) , stabilit in concordanta cu nivelul calitativ al marfii ; toate acestea cu menirea de instaura o imagine favorabila asupra firmei si produselor sale .

Pentru a reusi stimularea cererii externe , se recurge la : publicitate – ce cuprinde o serie de actiuni prin care incearca sa se faca cunoscuta societatea comerciala ce doreste sa patrunda pe piata si mai ales produsele ce le lanseaza , pentru a putea atrage potentialii clienti . Aceste doua actiuni sunt vitale , avand o mare importanta pentru ca firma sa poata penetra piata , foarte aglomerata de firme si produsele lor , multe avand acelasi produs spre lansare , si avand mari dificultati de afirmare .

Program de promovare a exporturilor

Se intocmeste un program de publicitate si de relatii publice , ale carui etape sunt :

analiza situatiei comerciale

stabilirea obiectivelor campaniei publicitare – ce presupune in cazul acestei societatii lansarea produsului , respectiv obiecte de ceramica pe piata germana , stabilind si axul publicitar ce desemneaza elementele ce se doresc a fi retinute si observate in timpul si dupa desfasurarea campaniei publicitare . Concret , in cazul firmei S.C. FAIMAR S.A. se doreste ca publicul sa observe si sa retina :

calitatea , rafinamentul vazelor ;

pretul avantajos fata de alte produse similare ;

durabilitatea ;

utilitatea , aspectul placut , si eleganta conferita de produsele firmei .

Se stie ca pentru acest produs , concurenta este totusi mare la nivel international, fiind concurenti traditionali pentru acest grup de produse , ce lanseaza campanii de publicitate numeroase in domeniu , investind astfel sume mari de bani pentru a se mentine pe piata .

Tinand seama de aceasta , societatea a luat hotararea de a incerca crearea unei diferente, prin construirea unei imagini psihologice originale asupra obiectelor decorative. Acest demers este motivat prin faptul ca produsele firmei nu prezinta o caracteristica distinctiva fata de produsele similare de pe piata , concurenta a spus tot ce se putea spune , nu se poate modifica produsul si este nevoie de ceva original , care sa atraga atentia potentialilor clienti asupra produsului . Foarte importanta este strategia , tehnicile de comunicare si tipul de mediu in care trebuie aduse referiri la natura produsului , categoria de consumatori carora li se adreseaza produsul , campania publicitara a concurentilor si nu in ultimul rand bugetul publicitar .

Referitor la bugetul publicitar , societatea trebuie sa-si intocmeasca un program financiar prin care sa asigure repartizarea cheltuielilor publicitare intre diferite medii si un control asupra viitoarelor operatiuni in domeniul publicitar . Programul de publicitate trebuie sa fie uniform , prin difuzarea de mesaje cu dimensiuni egale , la intervale regulate de timp , valabile mai ales la firmele cunoscute :

program variabil – in care mesajul este identic , apare regulat cu modificari ale formei si dimensiunii ;

program regresiv – cu anunturi lungi pentru inceput , pentru fraparea publicului , urmate de anunturi mai scurte ;

program progresiv – cu mesaje scurte pentru starnirea interesului si pe urma cu cresterea timpului de emisie , pana la sfarsitul campaniei .

Pentru observarea efectelor campaniei publicitare, daca aceasta a modificat atitudinea cumparatorilor sau daca influenteaza publicitatea asupra vanzarilor determinand o rentabilitate a publicitatii pe termen scurt si lung , se urmareste mereu eficacitatea publicitatii comerciale , ca ultima etapa a programului publicitar .

se stabileste strategia publicitara , care are urmatoarele etape :

a)axul publicitar – reprezinta elementele pe care le dorim sa le retina publicul in timpul si dupa incheierea campaniei publicitare .

b)forme si metode de publicitate comerciala . Conducerea societatii a hotarat mai multe forme de publicitate :

publicitatea directa prin : pliante care prezinta produsul in detaliu , scrisori comerciale si cataloage ;

publicitatea comerciala prin presa : de informare comerciala atat nationala cat si internationala . S-a luat contactul cu revista “Capital” – saptamanalul de circulatie nationala in care se publica anunturi in regim gratuit cu conditia sa fie specificate preturile , in limita a 12 cuvinte , cu conditia sa fie inscris in cuponul din interiorul ziarului .

c)bugetul publicitar (stabilit prin metode obiective) procedeaza la planificarea actiunilor publicitare cu ajutorul formulei de calcul :

P = p1 + p2 + p3 + p4

Astfel , bugetul publicitar al firmei , stabilit pentru obiectivele avute in vedere este :

p1 = 8000 lei * 300 buc. + 15000 lei * 200 buc. + 120000 lei = 5520000 lei , unde :

2400000 lei sunt cheltuielile cu pliantele ;

3000000 lei sunt cheltuielile pentru cataloage ;

120000 lei sunt cheltuielile postale .

Pentru publicitatea prin presa , nu se aloca nici o suma de bani , deci p2 = 0 , datorita folosirii posibilitatii oferite de revista “Capital” de a efectua anunturi diferite .

Pentru participarea la targurile internationale , avand in vedere ca se calculeaza cheltuielile prin adunarea pretului de inchiriere a suprafetei de expunere cu caile de acces , cheltuielile de transport si de asemenea cheltuielile de personal si celelalte cheltuieli , acestea sunt exprimate in lei al cursul zilei , obtinand o suma estimativa de 1500000 lei . Aceste cheltuieli reprezinta pretul p3 din formula de mai sus .

p4 – reprezinta cheltuielile efectuate la consfatuiri si cu ocazia primirii la sediul societatii a unor invitati ; se exprima prin insumarea lor estimata la 3250000 lei .

Folosind formula de mai sus bugetul publicitar este :

P = 5520000 lei + 0 lei + 15000000 lei + 3250000 lei = 23770000 lei

Aceasta suma importanta , dar tinand seama ca societatea comerciala este la inceputul activitatii sale , se impune efectuarea acestor investitii pornindu-se de la principiul “profitul de pe urma reclamelor” si nu reclame de pe urma profitului .

programarea si desfasurarea campaniei publicitare .Se incheie un contract cu firma S.C. GRAFITTI PRINT din Timisoara , pentru executarea a : 300 buc. pliante si 200 cataloage care sa cuprinda alaturi de elementele de identificare ale firmei , imagini foto ale articolelor pe care societatea le creeaza , specificatii ale produselor . Se expediaza apoi prin posta scrisori comerciale insotite de 200 pliante si 100 de cataloage la Ambasada Germaniei din Ambasada si la Ambasada Romaniei din Germania , precum si firmelor “HAUBRICH AG” si “FISHER GMBH” din orasele germane Munchen si Nurnberg , ce au mai derulat contracte de import-export cu societatea.

Decontarea la S.C. FAIMAR S.A.

Deschiderea acreditivului

Deschiderea acreditivului constituie momentul in care importatorul (ordonatorul) da dispozitie bancii sale sa deschida un acreditiv in favoarea exportatorului. La baza dispozitiei de deschidere a acreditivului se afla un contract comercial international, in cadrul caruia partenerii au convenit ca modalitatea de plata sa fie acreditivul. Acest contract nu cuprinde doar o simpla mentiune legata de modalitatea de plata aleasa, ci sunt prevazute cu claritate toate elementele specifice acreditivului documentar. Acest lucru este absolut necesar deoarece in dispozitia de deschidere a acreditivului, ordonatorul instructeaza banca in functie de elementele convenite in contractul comercial international.

Mecanismul derularii acreditivului documentar

1)

6)

4) 5) 7) 8) 2) 11)

3)

9)

10)

Incheierea contractului international de vanzare-cumparare si includerea modalitatii de plata prin acreditivul documentar ;

Importatorul da ordin bancii sale in privinta deschiderii acreditivului pe baza disponibilului pa care il are deja in contul sau , sau pe baza unui credit pe care banca il acorda in acest scop ;

Deschiderea acreditivului si instiintarea bancii exportatorului ;

Avizarea exportatorului cu privire la deschiderea acreditivului ;

Confirmarea de catre firma exportatoare a concordantei datelor din acreditiv cu clauzele din contractul incheiat precum si alte clauze indicate de importator , dar care nu contravin spiritului contractului ;

Livrarea marfurilor conform conditiilor contractului de vanzare-cumparare si a clauzelor convenite in acreditiv ;

Remiterea de catre exportator la banca a documentelor care dovedesc remiterea marfurilor , documente ce au fost mentionate expres in acreditiv , in numarul de exemplare solicitat ;

Plata contravalorii marfurilor pe baza documentelor (in cazul in care acreditivul este domiciliat in tara exportatorului) ;

Banca firmei exportatoare remite documentele bancii firmei importatoare , debitand-o in valuta prevazuta in acreditiv ;

Banca importatorului , pe baza documentelor primite si verificate drept corespunzatoare conditiilor din acreditiv , efectueaza plata , creditand banca firmei exportatoare ;

Banca firmei importatoare transmite documentele catre aceasta , care , pe baza lor va intra in posesia marfurilor.

O alta modalitate de plata o reprezinta acreditivul transmis prin swift.

Date : 1.April 2009

To : West Bank, Munchen , Germany

We hereby open our irrevocable docummentary number RO/4579:

-Date of issuance: 31.03.09

-Beneficiary : Haubrich AG, Munchen ,Germany

-Applicants :Faimar S.A. ,Baia Mare, Romania

-Validity of credit: 60 days from the date of issuance

-Amount /Currency :75000 $

-Partial Shipment:not allowed

-Transshipment:not allowed

-Date of delivery:20.April 2009

-Description of goods:vases

-Payable at sight against the following documents: invoice,marine bill of lading,clean on board,photocopy of export license,warranty certificate

-Commissions and charges: all the bank charges outside Romania to be paid by the beneficiary

-Period of presentation: documents to be presented within 21 days from the date of delivery ,but within the validity of the credit.

Sender to receiver information:this letter of credit is UCP500.

Asigurarea se bazeaza pe o relatie contractuala intre posesorul bunului , in calitate de asigurat , si o companie de asigurare , in calitate de asigurator prin care asiguratul transmite anumite riscuri asiguratorului , platindu-i acestuia o suma de bani denumita prima de asigurare , urmand ca in cazul producerii daunelor , asiguratorul sa il despagubeasca pe asigursat conform conditiilor stabilite in contract .

In vederea incheierii contractului de asigurare a marfii , firma de comert exterior remite expeditorului cererea de asigurare . Cererea de asigurare cuprinde : numele celui care dispune emiterea politei de asigurare ; numarul contractului , acreditivului , facturii externe ; date referitoare la marfa ; conditia de asigurare ; suma asigurata

Pe baza acestui document , expeditorul incheie cu casa de asigurari contractul (polita) de asigurare si il avizeaza pe exportator printr-un aviz de asigurare . Polita de asigurare este documentul care atesta acordul de vointa dintre asigurat , care se obliga sa plateasca o anumita suma de bani – prima de asigurare, si asigurator , care , in schimbul primei , se obliga sa-l despagubeasca pe asigurat pentru daunele pe care le-ar suferi datorita producerii riscurilor asigurate . Polita de asigurare poate fi nominativa sau la ordin , in acest din urma caz fiind transmisibila catre terti prin andosare . Polita de asigurare a marfurilor (polita cargo) este de mai multe feluri :

polita de abonament (cea mai frecvent utilizata) , prin care se asigura marfurile transportate intr-un anumit interval de timp ;

polita de calatorie , prin care se asigura un transport determinat de marfa ;

polita flotanta , prin care se stabileste un plafon valoric , in limita caruia se pot face mai multe transporturi pana la epuizarea sumei prevazute in polita ;

polita de evaluare , cand evaluarea marfurilor transportate se face ulterior , dupa avariere , pe baza facturilor .

Asigurarea cargo se incheie pentru o valoare de baza , reprezentand valoarea marfurilor aflate in trafic international , inclusiv cheltuielile aferente transportului international . Totodata , tinand seama de faptul ca valoarea prejudiciului comercial suferit de asigurat in cazul producerii riscului , se admite ca valoarea asigurata poate fi majorata cu pana la 20% fata de valoarea de baza . Prima de asigurare se va calcula corespunzator .

La expedierea marfii se transmit urmatoarele documente : copie a documentului de transport , factura interna , certificatul de calitate , specificatia de greutate .

Expedierea marfurilor . procurarea documentelor necesare pentru plata acreditivului

Indiferent de faptul ca sarcina transportului extern , in functie de conditia de livrare , revine exportatorului sau importatorului , compartimentele specializate vor intocmi “Dispozitia de transport si vamuire”(DTV) – pentru export , care serveste la organizarea transportului marfii pana la frontiera vamala a tarii exportatoare si la efectuarea formalitatilor vamale de export . Acest document este transmis firmei specializate in expeditii internationale . Daca transportul va fi efectuat pe cale terestra , expeditorul international va intocmi pe baza elementelor cuprinse in DTV setul de scrisori de trasura internationale , care prin intermediul firmei exportatoare , in cazul contractului de intermediere , sunt remise furnizorului intern si pe care transportatorul va completa , in momentul preluarii marfii spre incarcare , cantitatea marfii si numarul camionului si va individualiza data expeditiei , extrem de importanta in mecanismul decontarilor prin acreditiv .

Dupa deschiderea acreditivului , a doua etapa o reprezinta utilizarea sa , respectiv decontarea . Dupa primirea notificarii privind deschiderea acreditivului , exportatorul va obtine si va expedia , in termenul stabilit , documentele necesare pentru utilizarea acreditivului . Prezentarea documentelor are loc abia dupa expedierea marfii , deoarece printre acestea se numara in mod normal si documentele de transport . Un set de documente va fi primite de importator , care in felul acesta va putea verifica daca expedierea marfii a avut loc conform conditiilor stabilite . Practica a demonstrat , insa , ca deseori se intalnesc abateri care , desi nu modifica in esenta relatia comerciala de baza , determina banca sa nu efectueze plata (pentru a-si proteja interesele) . Plata nu se efectueaza decat cu conditia ca exportatorul sa fi prezentat in termenul stabilit documentele conforme in set complet bancii sale . Banca exportatorului verifica documentele , dupa care crediteaza contul beneficiarului (exportatorul) .

La randul sau , banca exportatorului transmite documentele bancii emitente . In paralel ea debiteaza contul bancii emitente sau efectueaza rambursarea prin intermediul unei banci alese in prelabil (banca de rambursare) . Aceasta inseamna ca banca exportatorului cere bancii de rambursare sa-i plateasaca sau sa-i crediteze valoarea documentelor . Banca de rambursare este in general o banca corespondenta bancii emitente si a bancii beneficiarului (exportatorului) . Daca banca emitenta , in urma examinarii documentelor , ajunge la concluzia ca acestea nu corespund conditiilor acreditivului , ea trebuie sa informeze imediat banca exportatorului prin telegrama , telex sau orice alt mijloc rapid de comunicare .

Ea trebuie in acelasi timp sa specifice daca inapoiaza documentele sau le pune la dispozitia bancii beneficiarului . In general , banca emitenta va pastra legatura in acest timp cu importatorul pentru a-l intreba daca este dispus sa accepte documentele , in ciuda neregulilor constatate . Se observa ca plata in toate fazele ei se face prin controlul strict al documentelor (exportator – banca platitoare , banca platitoare – banca emitenta , banca emitenta – ordonator), niciuna dintre parti neputand sa primeasca banii pe documente daca nu au fost respectate intocmai conditiile in deschiderea acreditivului .

Acreditivul documentar este considerat deschis de exportator numai in momentul in care a primit documentul letric al acreditivului documentar sau copia deschiderii . Numai pe baza acestor documente exportatorul va putea pregati documentele pentru incasarea platii si exporta marfa . Exportatorul nu va expedia marfa pe baza unor mesaje telefonice sau copii ale acreditivului trimise direct de importator ; pe baza simplei notificari de catre banca a deschiderii acreditivului daca aceasta nu cuprinde conditiile acreditivului ; pe baza simplelor mesaje de tipul “s-a deschis acreditiv documentar nr. ….” , mesajului “s-a modificat acreditivul nr. …” fara existenta documentului letric original care sa cuprinda toate modificarile cuvenite .

De regula intre momentul primirii notificarii si utilizarea acreditivului , exista un anumit interval de timp pe care exportatorul il foloseste pentru a procura documentele in concordanta cu conditiile stipulate . Exportatorul va efectua mai intai controlul continutului acreditivului pentru a se asigura ca acesta nu contine conditii imposibil de indeplinit sau clauze contradictorii care il pot pune in imposibilitatea de a intocmi documentele comerciale corecte si in concordanta cu acreditivul documentar . De asemenea , exportatorul urmareste concordanta intre conditiile acreditivului si conditiile comerciale si de plata stabilite in contractul comercial international .

Controlul bancar asupra documentelor are in vedere , pe de o parte concordanta documentelor cu conditiile acreditivului din doua puncte de vedere : conformitatea fiecarui document in parte cu conditiile stipulate si concordanta intre documentele ce compun setul , in sensul ca datele inscrise in fiecare document in parte sa se regaseasca sau sa concorde cu datele cuprinse in celelalte documente .

De asemenea , bancile urmaresc la controlul documentelor si aspecte cum ar fi : daca sunt complete , respectiv daca contin toate datele si elementele pe care fiecare document trebuie sa le contina in mod uzual si daca fiecare document este intocmit in numarul de exemplare cerut ; daca aparent sunt regulamentare , respectiv nu sunt vizibil false ;daca fiecare document in parte emana de la o persoana desemnata sau autorizata prin acreditiv sa il emita ; daca datele trecute in documente sunt lizibile , clare si nu pot produce confuzii in interpretare si citire . In urma controlului efectuat de banca , aceasta poate gasi documentele in ordine si ca atare va efectua plata , sau le va gasi neconforme conditiilor din acreditiv , caz in care ea poate refuza efectuarea platii . Singura solutie de a evita astfel de situatii este indeplinirea intocmai a conditiilor acreditivului documentar .

Efectuarea platilor-constituirea si verificarea dosarului ce trebuie depus la banca

In cazul unui acreditiv documentar , inca in faza tratativelor si ulterior la definirea si semnarea contractului , sunt mentionate in textul acestuia , in cadrul clauzelor privind conditiile de plata , documentele in baza carora banca urmeaza sa plateasca contravaloarea marfurilor livrate de exportator . Documentele cere pot fi solicitate in cazul utilizarii si respectiv a platii prin acreditiv sunt :

Factura comerciala externa , emisa in 4 exemplare .

Factura comerciala este emisa si semnata , in toate cazurile de catre exportator , fiind intocmita pe numele cumparatorului , adica ordonatorul acreditivului . Este un document pe care exportatorul – vanzator il remite importatorului – cumparator pentru marfurile livrate .

Factura cuprinde o serie de elemente de baza cum ar fi : numele si adresa firmei exportatoare , denumirea de factura comerciala externa sau echivalent , numarul , localitatea si data emiterii sale , iar liniate sub forma de coloane apar date cu privire la : pretul unitar , cantitatea , descrierea marfurilor , totalul pe fiecare fel de marfa si totalul general .

Documentele de expediere si transport fac dovada expedierii marfurilor si incredintarea acestora , pentru deplasare efectiva in timp si spatiu , unei societati de transport .

In cadrul contractului pe care exportatorul il incheie cu expeditorul international , raspunderile pe care acesta din urma si le asuma sunt , de obicei , limitate . Astfel , el nu raspunde de continutul coletelor , valoare , ambalaj , dar raspunde pentru orice daune care s-au produs din cauza sa . In functie de intinderea obligatiilor pe care si le asuma , expeditorul international elibereaza o serie de documente pe care le pune la dispozitia exportatorului . Cele mai importante pe care le emite expeditorul international sunt :

Forwarding Agents Certificate of Recept (FCR) , este documentul care atesta preluarea marfii cu obligatia de o livra in conformitate cu cerintele exportatorului .

Forwarding Agents Certificate of Transport (FCT) , este documentul emis de expeditor din momentul preluarii marfii , in vederea expedierii prin grija sa . Prin acest document expeditorul confirma ca a preluat , in vederea expedierii , o partida de marfa clar specificata , asumandu-si responsabilitatea de a proceda la livrarea marfii in conformitate cu instructiunile primite .

FIATA Combined Bill of Landing (FBL) , reprezinta conosamentul de casa al expeditorului elaborat de FIATA .Este un document care se elibereaza de expeditor in cazul transporturilor multimodale acoperind intregul parcurs al marfii pana la destinatie .

FIATA Warehouse Receipt (FWR) , reprezinta recipisa de depozit FIATA . Se elibereaza de expeditor in cazul preluarii marfurilor in depozitele sale . Pe baza acestui document negociabil , proprietatea poate trece de la un comerciant la altul fara ca marfa sa sufere vreo miscare , putand fi preluata in final de persoana in favoarea careia a fost andosata ultima data recipisa de depozit .

Documentul de transport probeaza expedierea marfurilor si poate fi mentionat in acreditiv sub una din formele sale (in functie de modalitatea de transport folosita) : conosamentul , duplicatul de fraht international (sau duplicatul de scrisoare de trasura internationala) , duplicatul de fraht adresat unei case de expeditie sau unei banci , scrisoarea de transport aerian , scrisoarea de trasura fluviala , recipisa postala .

Scrisoarea de trasura tip CMR pentru transportul rutier. Scrisoarea de trasura se intocmeste in 3 exemplare : unul se remite expeditorului , al doilea insoteste marfurile pana la destinatar , iar al treilea se retine de transportator . Pentru marfurile care se incarca in masini diferite sau formeaza loturi diferite , atat expeditorul cat si transportatorul au dreptul sa ceara intocmirea de scrisori de trasura pentru fiecare vehicul folosit , pentru fiecare fel sau lot de marfa .

Un alt document care se completeaza de predatorul marfurilor si de transportator este carnetul TIR . Acesta se intocmeste pentru fiecare vehicul sau container si este valabil pentru un singur transport . Carnetul TIR contine date privind transportul , cum ar fi :denumirea marfurilor , calitatea , numarul coletelor , numele si adresa destinatarului , precum si alte date cerute de rubricile carnetului .

Pentru toate documentele de transport , data prin care se atesta expedierea marfii este data la care , in cel mult 21 de zile (sau mai putin in cazul in care acreditivul mentioneaza acest lucru) , vanzatorul este obligat sa prezinte documentele la banca pentru plata ..

Specificatia marfurilor este intocmita de unitatile furnizoare de marfuri si se refera la cazurile in care marfurile sau sortimentele fiind numeroase , descrierea lor nu se poate face intr-o factura .

Lista de greutate , respectiv cantitatile brutto , tara si netto .

Lista de colisaj , adica numarul ambalajelor : lazi , colete , cutii de carton , baloturi pe brutto , tara si netto .

Certificatul de calitate este un document prin care se dovedeste respectarea conditiilor contractuale din punct de vedere calitativ .

7)Polita sau certificatul de asigurare a marfurilor impotriva riscurilor la care pot fi expuse in timpul transportului Prin polita de asigurare se asigura marfa , costul transportului si un beneficiu prezumat de 10% (recomandari valabile pentru tara noastra).

8)Certificatul de origine este emis de camerele de comert din fiecare tara si este intocmit in una din limbile de circulatie internationala . Principalele elemente pe care le contine sunt urmatoarele : denumirea institutiei emitente , numarul de ordine , denumirea de certificat de origine , numele si adresa firmei exportatoare , numele si adresa firmei importatoare , descrierea marfurilor , cantitatea brutto si netto , valoarea in valuta a marfurilor , indicarea mijlocului de transport , certificarea expresa a originii marfurilor specificate , localitatea si data de emitere a certificatului de origine , semnatura imputernicitului camerei de comert si stampila acestei institutii .

Plata acreditivului

Dupa ce a fost incheiat contractul comercial international in care s-a stipulat efectuarea platii prin acreditiv documentar , agentul economic importator trebuie sa solicite bancii sale deschiderea acreditivului . Pentru aceasta , solicita la sucursala judeteana sau a municipiului Bucuresti a societatii bancare unde are deschis contul valutar , setul de 3 exemplare (negru , bleu si rosu) al Dispozitiei de plata valutara externa /Cerere de deschidere de acreditiv (DPVE) . Setul complet , insotit de factura comerciala (proforma) si de contractul comercial extern se depune de importator la sucursala bancii .

Intrucat deschiderea unui acreditiv insemna un angajament din partea bancii emitente de a plati , accepta sau negocia contra unor documente , banca va trebui sa decida mai intai daca este pregatita sa-si asume un astfel de angajament . De aceea banca va lua in considerare activitatea clientului sau , seriozitatea acestuia , solvabilitatea lui . Din momentul emiterii acreditivului , banca emitenta va trebui sa plateasca documentele prezentate , chiar daca importatorul nu are banii necesari . Banca emitenta va verifica de asemenea daca termenii si conditiile acreditivului sunt clare , concise si operante , precum si daca sunt respectate toate regulile bancare si reglementarile valutare ale tarii . Dupa aceste verificari banca emitenta va deschide acreditivul in favoarea beneficiarului , iar banca importatorului instiinteaza banca exportatorului cu privire la acest act .

Examinarea documentelor de catre banci nu trebuie sa depaseasca , la fiecare banca un timp rezonabil , timp care nu poate sa fie mai mare de 7 zile bancare din ziua urmatoare celei primirii documentelor . Dupa efectuarea acestor formalitati , intreaga documentatie este inaintata in centrala bancii comerciale la seviciul acreditive . Lucratorul bancar din serviciul acreditive va deschide un acreditiv irevocabil confirmat in limba engleza , conform cerintelor din DPVE , ii va da un nume de referinta , il va inregistra in registru , va opera notele contabile de blocaj de percepere comision pentru deschiderea acreditivului si speze pentru telex/SWIFT . Se va inregistra de asemenea , constituirea disponibilului de plata (cash colateral) , cu data valutei , la maxim 2 zile de la data deschiderii acreditivului . Dupa vizarea documentatiei de catre director , se va cifra continutul acreditivului si se va transmite la o banca corespondenta a bancii ordonatorului

In momentul primirii acreditivului banca exportatorului il va descifra (pentru a se asigura ca nu e fals) si va examina termenele si conditiile acreditivului . Apoi banca exportatorului va trimite clientului sau adresa de instiintare si una de confirmare mesaj . Banca exportatorului va intocmi un telex/adresa catre banca importatorului in care se specifica ca exportatorul a fost instiintat despre deschiderea acreditivului . La primirea acreditivului , beneficiarul trebuie sa verifice termenii si conditiile acreditivului pentru a fi conforme cu contractul . In termenul de valabilitate al acreditivului , exportatorul va incarca marfa pentru livrare si va prezenta documentele bancii sale . Aceasta verifica documentele cu termenele si conditiile acreditivului . Daca documentele sunt in regula , banca exportatorului intocmeste o adresa insotitoare a documentelor catre banca ordonatorului . Totodata banca exportatorului ii va transmite bancii ordonatorului un telex prin care va confirma faptul ca a avizat documente in stricta concordanta cu termenii si conditiile acreditivului . La primirea documentelor banca ordonatorului va verifica formal daca documentele corespund cu cele enumerate in scrisoarea de insotire si daca aceste documente corespund cu termenii si conditiile acreditivului . Se vor semna , stampila si data factura si documentul de transport .

Documentatia in original (factura , documente de transport , certificate , documente de asigurare) insotita de exemplarul DPVE se va preda clientului importator . In momentul sosirii extrasului de cont de la banca corespondenta , banca emitenta va debita contul de cash colateral . Lucratorul bancar va transmite in acelasi timp Bancii Nationale a Romaniei exemplarul albastru al formularului DPVE . Se considera apoi ca operatiunea s-a incheiat si se claseaza documentul respectiv .

SCRISOAREA FINALA

S.C. FAIMAR S.A.

B-DUL BUCURESTI 104

4800 BAIA MARE, ROMANIA

TEL./FAX 0040-62-224444

Catre :

HAUBRICH AG

BALDE STRAE 17

MUNCHEN, DEUTSCHLAND

TEL . 049721528

FAX 04977 8321

Stimate domnule ,

Va confirmam prin prezenta scrisoare ca , contravaloarea transportului de marfuri in valoare de 12800 $ , expediate pe data de 20.04.2009 , a fost varsata in contul nostru conform intelegerii .Cu acest prilej primiti expresia deplinei noastre satisfactii si multumiri pentru felul cum au decurs aceste operatii . In speranta incheierii si altor contracte , va rugam sa primiti expresia celor mai alese consideratiuni .

BAIA MARE

25.04.2009

DIRECTOR ,

CONCLUZII

Acțiunile de vânzare-cumpărare de mărfuri și servicii de către operatori economici din țări diferite sunt caracterizate din punct de vedere terminologic de o mare diversitate. În literatura de specialitate întâlnim următoarele noțiuni sinonime: tranzacții comerciale internaționale, tranzacții economice internaționale, afaceri comerciale internaționale, afaceri economice internaționale, comerț exterior, comerț internațional, tehnici de comerț internațional. Se consideră că afacerile internaționale sunt, în aceeași măsură, o artă, dar și o știință. Succesul în această activitate depinde de modul în care sunt îmbinate cele două aspecte: arta și știința afacerilor. Reprezentanții autorităților și cercurilor de afaceri care înțeleg ambele aspecte, le pot încorpora atât în gândirea, cât și în practica afacerilor internaționale

In epoca noastra, nici o tara, indiferent de marimea sau bogatiile sale, nu-si poate asigura toate produsele de care are nevoie numai din productia proprie. Ca urmare, fiecare tara este nevoita sa desfasoare o activitate de comert exterior.

Activitatea de comert exterior cuprinde deci, in raporturile cu strainatatea privind vanzarea-cumpararea sau schimburile de marfuri, prestarile de servicii, transporturile si expeditiile internationale, proiectarea si executarea de lucrari, asistenta sau colaborare tehnica, vanzarea sau cumpararea de licente pentru folosirea brevetelor de inventii sau a procedeelor tehnologice, consignatia sau depozitul, reprezentarea si comisionul, operatiunule financiare, asigurarile si turismul si, in general, orice acte sau fapte de comert.

Dupa cum observam, activitatii de comert exterior i se atribuie un continut foarte larg: alaturi de formele taditionale de comert exterior se include si cooperarea economica si tehnico-stiitifica.In vederea favorizarii schimburilor noastre economice cu diferite state s-a decis introducerea tarifului vamal.Acesta reprezinta un sistem de taxe vamale care se aplica, de regula, asupra marfurilor importate, diferentiat, pe categorii de marfuri si pe tari, in functie de interesele economice ale tarii noastre.

Alaturi de formele traditionale de comert exterior, o extindere din ce in ce mai mare cunoaste in zilele noastre, cooperarea economica internationala. Aceasta reprezinta o forma superioara a legaturilor economice dintre state, in care se impletesc elemente din domeniul productiei cu cele din sfera circulatiei, cele din economie cu cele din stiinta si tehnica, presupu-nandexistenta unei legaturi mai stramse si pe perioade mai lungi intre parteneri.

Dupa cum se observa, cresterea economica a oricarei tari este rezultatul actiuni conjugate a doua categorii de factori: interni si externi. Cei interni, legati de eforturile pe care le face fiecare popor pentru a-si dezvolta economia, au un rol determinant.Cei externi, legati de participarea tarilor la circuitul economic mondial influenteaza cresterea economica in mod nemijlocit, prin intermediul factorilor interni multiplicandu-le sau diminuandu-le forta.

Printre factorii externi, un rol deosebit de important si in continua crestere are comertul exterior. Influenta acestui factor asupra cresterii economice se exercita sub mai multe forme.

Aprecierea eficientei comertului exterior nu se reduce insa la indicatorii rentabilitatii, care oglindesc doar o parte a eficientei economice a comertului exterior. In timp ce rentabilitatea reflecta doar efectele banesti directe si imediate inregistrate pe masura efectuarii operatiilor de import-export, eficienta exprima efectul total al comertului exterior asupra accelerarii cresterii economice, contributia acestuia la asigurarea unor proportii judicioase in cadrul economiei nationale, la folosirea completa si rationala a fortei de munca, la valorificarea superioara a resurselor naturale, la folosirea rationala a capacitatilor de productie.

BIBLIOGRAFIE

1. Botez, Octavian Gh. Comertul exterior al Romaniei in secolul XX : comert international si politici comerciale. Bucuresti : Romania de Maine, 2000 ;

2. Botez, Octavian Gh. Politica comerciala externa. Bucuresti: Editura Fundatiei Romania de Maine, 2004;

3. Cojanu,Valentin. Comertul international si dezvoltarea economica in Romania. Bucuresti: IRLI, 1997;

4. Dragan, Gabriela. Fundamentele comertului international. Bucuresti : Editura ASE, 2004;

5. Dragomir, Camelia. Afaceri economice internationale : probleme, provocari si perspective. Bucuresti : Editura Expert, 2004;

6. Suta, Nicolae. Comert international si politici comerciale contemporane : vol. 1.Comert international si politici comerciale. Bucuresti : Editura Economica, 2003;

7. Suta, Nicolae. Comert international si politici comerciale contemporane : vol. 2.Comert international si politici comerciale. Bucuresti : Editura Economica, 2003;

8. Geambasu, Gabriela. Surse alternative de finantare a operatiunilor de export-import: teza de doctorat. Bucuresti: ASE

9. Georgescu, Toma; Caraiani, Gheorghe. Management si tehnici de comert exterior:vol. 1. Bucuresti: Lumina Lex, 2000;

10. Georgescu, Toma; Caraiani, Gheorghe.Management si tehnici de comert exterior:vol. 2. Bucuresti: Lumina Lex, 2000 ;

11. Grigorescu, Adriana. Analiza economico-financiara in strategia de piata a societatilor comerciale cu profil de comert exterior: teza de doctorat. Bucuresti: ASE, 2002