Promovarеa Principiilor Si Normеlor Drеptului Intеrnational In Rеlatiilе Dintrе Statе
PROMOVAREA PRINCIPIILOR ȘI NORMELOR DREPTULUI INTERNAȚIONAL ÎN RELAȚIILE DINTRE STATE
CUPRINS:
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. FORMAREA ȘTIINȚEI DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
1.1. Apariția și dezvoltarea dreptului internațional public
1.2. Trăsăturile caracteristice ale dreptului internațional
1.3. Conceptul norme jus cogens
CAPITOLUL II. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
2.1. Renunțarea la forță și la amenințarea cu folosirea forței în relațiile internaționale
2.2. Reglementarea pașnică a diferendelor internaționale
2.3. Neintervenția (neamestecul) în treburile ținând de competența națională a unui stat
2.4. Egalitatea în drepturi a statelor
2.5. Dreptul popoarelor de a-și hotărî singure destinele
2.6. Suveranitatea și independența statelor
2.7. Cooperarea
2.8. Dezarmarea
2.9. Buna vecinătate
2.10. Îndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor asumate
CAPITOLUL III. EVOLUȚII ÎN PROMOVAREA PRINCIPIILOR ȘI NORMELOR DREPTULUI INTERNAȚIONAL ÎN RELAȚIILE DINTRE STATE
3.1. În căutarea unui nou concept strategic
3.2. „Clubul democraților” și restul lumii
3.3. Ordinea mondială nu se poate întemeia pe „Dreptul forței”
3.4. Forța n-a dus niciodată la o soluție trainică
3.5. Respectul personalității și demnității tuturor popoarelor
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Revoluțiile din anii 1989-1991 din Centrul și Estul Europei au generat schimbări fundamentale în structurile Continentului nostru și în configurarea relațiilor mondiale. Pactul de la Varșovia a încetat să existe; C.A.E.R.-ul a fost desființat; Uniunea Europeană și N.A.T.O. s-au deschis aderării unor noi membri, prezentându-se lumii drept „structuri consecvent democratice”, la care nu poți să nu tinzi, dacă ești atașat „acestor valori indiscutabile ale umanității”. Dreptul internațional a suferit mutații importante în acești ultimi 25 de ani.
Am ales această lucrare deoarece consider că analiza conținutului principiilor și normelor fundamentale ale dreptului internațional ne ajută să înțelegem semnificația lor deosebită în organizarea și desfășurarea unor relații pașnice. O asemenea analiză pune, totodată, în evidență locul ce revine fiecăruia din principii și tuturor, în ansamblu, în edificarea păcii, într-o structurare sistematică, vertebrată, în viziune globală a garantării păcii în lume.
Am structurat acest material în trei capitole. Primul este unul introductiv în care este analizată apariția și dezvoltarea dreptului internațional public, trăsăturile caracteristice și caracterul imperativ al principiilor și normelor fundamentale ale dreptului internațional. Pentru a înțelege rolul, importanța și semnificația Dreptului Internațional Public se impune să analizăm condițiile apariției și dezvoltării regulilor de conduită cu caracter internațional, observând modul cum s-au aplicat și se aplică aceste reguli în practica internațională. Charles Louis de Secondat Montesquieu arăta în ce condiții au apărut normele de conduită în relațiile dintre popoare. Oamenii – ca locuitori ai unei planete – „au legi privitoare la raporturile dintre aceste popoare”. Aceste norme se bazează în mod natural „pe principiul că diferitele popoare trebuie să-și facă unul altuia în timp de pace cât mai mult bine, iar în război cât mai puțin rău cu putință”.
Cel de-al doilea capitol analizează cele 10 principii ale dreptului internațional: renunțarea la forță și la amenințarea cu folosirea forței în relațiile internaționale, reglementarea pașnică a diferendelor internaționale, neintervenția în treburile ținând de competența națională a unui stat, egalitatea în drepturi a statelor, dreptul popoarelor de a-și hotărî singure destinele, suveranitatea și independența statelor, cooperarea, dezarmarea, buna vecinătate și îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate.
Ultimul capitol abordează problematica promovării principiilor și normelor dreptului internațional în relațiile dintre state. Se discută aici despre modul în care crizele și schimbările fundamentale din ultima perioadă au determinat căutări și abordări noi în acest domeniu. După încetarea războiului rece susține Samuel P. Huntigton – „echilibrul puterilor între civilizații este modificat: influența occidentului este într-un relativ declin; civilizațiile asiatice își extind forța lor economică, militară și politică; Islamul explodează din punct de vedere demografic, cu consecințe destabilizatoare pentru țările musulmane și pentru vecinii acestora; civilizațiile non-occidentale își reafirmă în mod general valoarea propriilor culturi”. De asemenea, în lucrare s-a pus și problema crizei ucrainene, criză care a destabilizat echilibrul de putere din regiune.
CAPITOLUL I. FORMAREA ȘTIINȚEI DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
1.1. Apariția și dezvoltarea dreptului internațional public
Dreptul ginților (Jus gentium) înmănunchea unele reguli mai vechi ale obiceiului privind relațiile dintre comunitățile existente în sistemul gentilic, precum și norme noi, care s-au conturat, cu timpul, în relațiile dintre primele formațiuni statale, între primele entități suverane. Montesquieu preciza că „toate popoarele au un Drept al ginților”. Ele „primesc și trimit solii”; la ele „există un anumit drept al războiului și al păcii”. Marele gânditor observa că „răul este că acest drept al ginților nu este întemeiat pe adevăratele principii”.
Gaius susținea că Jus gentium a apărut odată cu umanitatea. Totuși, Jus gentium a cunoscut o dezvoltare efectivă, odată cu extinderea statului roman dincolo de granițele Italiei8. Ulpian în „Digeste”susținea că „pe baza unor reglementări adecvate”s-ar putea menține relații pașnice. Acestor relații Caius Iulius Cezar le acorda o atenție deosebită în „Belii Alexandrini”, în „Belii Africi”și în „Belii Hispaniensis”.
Cel mai vechi tratat internațional – păstrat până în zilele noastre – este Tratatul de prietenie și alianță, încheiat între Ramses al III-lea, Faraonul Egiptului și Hatusil al III-lea, Regele hittiților. Acest tratat a fost încheiat în anul 1296 î.e.n., părțile obligându-se să nu se atace și să-și acorde sprijin împotriva unui atac din partea unui alt stat.
Formulele stipulate în text demonstrează că părțile conveniseră să trăiască în pace și frăție. „Fie ca pacea minunată și frăția să domnească între copiii copiilor marelui rege al hittiților și copiii copiilor lui Ramses – se stipulează în Tratat – să trăiască mereu, în toate timpurile, în pace și frăție”.
Prin tratat, părțile se angajau să-și acorde, totodată, sprijin militar, în caz de nevoie. „Dacă vreun dușman va porni împotriva pământurilor lui Ramses, atunci Ramses să-i spună marelui rege al hittiților: alătură-te mie cu toate puterile tale împotriva lui”.
În Tratatul sublim s-au convenit prevederi și cu privire la „extrădarea reciprocă a transfugilor politici”. Astfel, în tratat se preciza că „Dacă cineva va fugi din Egipt și va trece în țara hittiților, regele lor nu-l va ține în țara sa, ci îl va trimite înapoi în țara lui Ramses”. În tratat se arăta, totodată, că fugarii „nu vor fi omorâți” și că „nu li se vor vătăma ochii, gura și picioarele”.
Reguli de drept internațional s-au descoperit și în tăblițele de la Tell-Amarna. Este vorba despre o corespondență diplomatică între Egipt și Babilon, precum și cu alte țări din Orient. În toate cele peste 300 de tăblițe descoperite erau abordate – între altele – probleme ale războiului și păcii.
Datând din secolul al V-lea î.e.n., Legile lui Manu conțineau unele reguli privind desfășurarea confruntărilor armate și mijloacele prin care să fie supus dușmanul și să fie impusă pacea. În Cartea a VII-a a Legilor se preciza că „Regele trebuie să socotească de dușman pe orice prinț care-i este vecin imediat, ca și pe aliatul acestui prinț; de prieten pe dușmanul vecinului său și de neutru pe orice suveran, care nu intră într-una din aceste două categorii”.
Un loc important era acordat negocierilor ca mijloc în măsură să influențeze relațiile cu ceilalți prinți. Regele trebuia „să caute a avea influență asupra tuturor acestor prinți cu ajutorul negocierilor și al celorlalte trei mijloace, folosindu-se de fiecare în parte, sau de toate la un loc, și mai ales prin vitejia și politica sa”.
Regele – după examinarea stării lucrurilor – urma „să se hotărască, potrivit împrejurărilor, a aștepta pe dușman, a porni război împotriva lui, a face pace, sau război, a-și împărți forțele, sau a căuta ajutor”. Monarhului i se cerea ca – înainte de a lua o decizie – să cugete necontenit la toate mijloacele pe care le avea la îndemână.
După ce sunt trecute în revistă toate variantele pe care Regele trebuie să le aibă în vedere, acesta este povățuit ca – în cazul în care superioritatea sa este sigură – să recurgă la negocieri de pace. Mai mult, regelui i se sugerează „să facă toate sforțările ca să scape de dușmanul său”. Mijloacele recomandate în Legi erau: a. negocierile; b. darurile; c. ațâțarea neînțelegerilor.
Rig-Vedele erau texte religioase care statuau unele reguli privind relațiile externe. Astfel, aceste texte, elaborate în anii 2500 î.e.n., se refereau la misiuni diplomatice ad-hoc.
În Legile lui Manu, ca și în Mahabharata și Ramayana se folosea denumirea de „legile țărilor”, care consemna existența atât a unei concepții, cât și a unui ansamblu de norme cu caracter internațional.
În China – unde efectele războaielor fuseseră socotite ca fiind grave -în secolul al VI-lea î.e.n. s-a încheiat un Tratat privind renunțarea la război și soluționarea diferendelor prin arbitraj.
Preocuparea de soluționare a diferendelor – evitându-se recurgerea la confruntarea militară – s-a concretizat și în convocarea unor „Congrese ale monarhilor”, care abordau problemele în discuție și căutau soluții adecvate.
Charles Montesquieu aprecia că împărații chinezi „căliți în greutățile războiului”erau hotărâți „să păstreze virtutea” prin promovarea unor reguli adecvate atât în timpul confruntărilor militare, cât și în timpul în care pacea a fost instaurată. Doctrina chineză insista asupra respectării tratatelor, după ce acestea fuseseră convenite și semnate.
Tratatul privind renunțarea la război a fost definit ca fiind primul „tratat de neagresiune”din relațiile internaționale. Speranța cârmuitorilor Chinei era că printr-un asemenea tratat se va pune capăt invaziilor pustiitoare ale „siun-nu”sau „hun-nu”, deci ale hunilor.
Împărații chinezi au pus un mare accent pe organizarea relațiilor cu țările vecine și în special cu cele din Asia Mijlocie. Astfel, Ban Ciao a fost numit rezident al împăratului Chinei în regiunile apusene, reușind să provoace ciocniri între diferitele triburi de huni, așa încât forța lor a slăbit, iar chinezii i-au alungat definitiv de la frontierele țării.
China a folosit – cu rezultate remarcabile – solii în relațiile cu alte state. Trebuie amintit, în acest sens, că împăratul chinez a primit în nenumărate rânduri soli ai regilor părți și a făcut cu Parția schimb de caravane.
O contribuție remarcabilă la dezvoltarea regulilor de drept internațional au adus romanii. Problemele relațiilor externe erau de competența Senatului roman și a Colegiului fetialilor, în fruntea căruia se găsea Pater patratus. Colegiul fetialilor soluționa diferendele, se pronunța în problemele încheierii păcii și cu privire la încheierea tratatelor, potrivit regulilor stipulate în Jus fetiale.
În epoca romană Jus Gentium a căpătat substanță, incluzând reguli atât de drept internațional public, cât și norme de drept privat, care priveau raporturile dintre cetățenii romani și străini. Dacă la început, Jus Gentium cuprindea vechi norme regăsite în comunitățile gentilice, în epoca romană sunt elaborate norme importante privind relațiile cu celelalte state. Aceste norme aveau să exercite o influență remarcabilă asupra dezvoltării dreptului internațional.
Romanii au pus un accent deosebit pe organizarea relațiilor cu celelalte state pe baza conceptului „Pax romana”, care definea poziția hegemonică a Romei. În baza acestuiit – cu rezultate remarcabile – solii în relațiile cu alte state. Trebuie amintit, în acest sens, că împăratul chinez a primit în nenumărate rânduri soli ai regilor părți și a făcut cu Parția schimb de caravane.
O contribuție remarcabilă la dezvoltarea regulilor de drept internațional au adus romanii. Problemele relațiilor externe erau de competența Senatului roman și a Colegiului fetialilor, în fruntea căruia se găsea Pater patratus. Colegiul fetialilor soluționa diferendele, se pronunța în problemele încheierii păcii și cu privire la încheierea tratatelor, potrivit regulilor stipulate în Jus fetiale.
În epoca romană Jus Gentium a căpătat substanță, incluzând reguli atât de drept internațional public, cât și norme de drept privat, care priveau raporturile dintre cetățenii romani și străini. Dacă la început, Jus Gentium cuprindea vechi norme regăsite în comunitățile gentilice, în epoca romană sunt elaborate norme importante privind relațiile cu celelalte state. Aceste norme aveau să exercite o influență remarcabilă asupra dezvoltării dreptului internațional.
Romanii au pus un accent deosebit pe organizarea relațiilor cu celelalte state pe baza conceptului „Pax romana”, care definea poziția hegemonică a Romei. În baza acestui concept, nu era admisă ideea egalității între romani și celelalte popoare. Conducătorii Romei nu discutau cu reprezentanții altor state „de la egal la egal”.
Preocuparea majoră a Romei o constituia cucerirea și subordonarea altor popoare, iar tratatele încheiate de romani consacrau dependența acestor popoare „un fel de vasalitate sau protectorat”- deditio in fidem clientela. Deci, suntem în prezența unor tratate inegale, încheiate în urma războaielor de cucerire, care – de regulă – consfințeau victoria romanilor.
În urma războaielor de cucerire, romanii obțineau capitularea necondiționată a inamicului, prizonierii erau transformați în sclavi, iar bogățiile cetăților cucerite erau aduse la Roma și etalate în fața poporului, pentru a demonstra forța politică, militară și economică a Imperiului.
Romanii au dezvoltat ample relații comerciale cu statele cucerite, dar reglementările romane statuau că practicarea comerțului este profesiunea oamenilor egali și nu a nobililor, deoarece se considera că aceștia ar putea insitui „tot felul de monopoluri”.
Concomitent cu negocierea și promovarea unor norme și principii de Drept internațional, mai mulți gânditori, între care Francisco de Vitoria (1480 – 1546), Francisco Suarez (1548 – 1617), A. Gentilis (1552 – 1608) și, mai ales Hugo Grotius (1583 – 1645), aduc contribuții importante la fundamentarea științei Dreptului internațional.
Idei înaintate cu privire la rolul și semnificația Dreptului internațional, la normele și principiile sale, găsim în opera vestitului jurist olandez Hugo Grotius, socotit pe bună dreptate „părintele științei Dreptului internațional”. În lucrarea sa monumentală „De iure belii ac pacis” el demonstrează cu argumentele științei – că există nu numai un drept al războiului ci și un drept al păcii.
Jurist, filozof, istoric, teolog, filolog și diplomat, Grotius are meritul incontestabil de a fi adus contribuții cu totul remarcabile în elaborarea unor norme ale relațiilor dintre state, cu deosebire în legătură cu războiul și pacea.
În opera sa el stăruie asupra moderației și toleranței, demonstrând necesitatea înțelegerii și cooperării între popoare, respinge discriminările dintre statele „creștine” și cele considerate ca „infidele”, atunci când se punea problema admiterii la încheierea tratatelor cu cele din urmă.
Grotius a demonstrat că războaiele sunt îndreptățite și neîndreptățite. Pornind de la această concepție, marele gânditor elaborează reguli cu privire la purtarea războiului, caracterizate de umanism și moderație, relevând cerința asigurării unor relații pașnice. El condamnă războaiele nedrepte și admite – numai în acele cazuri în care nu există o altă soluție – războaiele drepte. Și în aceste cazuri, el consideră necesar să se acționeze potrivit unor reguli precise, care să evite practicile inumane, cruzimile și brutalitățile, frecvent întâlnite în războaiele epocii. „în ce privește modul de a acționa – arăta Grotius violența și teroarea sunt în cea mai înaltă măsură caracterele proprii ale războaielor”. De aceea, el demonstra necesitatea elaborării unor reguli care să elimine cruzimile din războaie sau „pe cât posibil să le reducă”, într-un capitol special al lucrării sale, Grotius a analizat „măsura ce trebuie să se păstreze cu privire la dreptul de a ucide într-un război îndreptățit”. El arăta că, chiar și într-un război îndreptățit „unele acte sunt lipsite de o echitate morală”și – citându-l pe Cicero – amintea că „se cade a respecta unele îndatoriri chiar față de cei care ți-au făcut o nedreptate. Căci exista o măsură a răzbunării și a pedepsei”. Grotius demonstra că „nimeni nu trebuie ucis din cauza nenorocirii sale”, „cum sunt cei care sunt siliți să îmbrățișeze o cauză”. Atrăgând atenția asupra faptului că „trebuie să se deosebească autorii războiului de cei care li se alătură” el demonstrează că „față de autorii înșiși ai războiului trebuie să se deosebească cauzele probabile de cele improbabile”. În temeiul analizei mai multor situații concrete și în baza experienței istorice, Grotius ajunge la concluzia că „adeseori e mai bine să fie iertați de pedeapsă chiar și dușmanii cărora li se cuvine moartea”. În argumentarea acestei idei, dânsul arăta că „chiar când dreptatea nu cere iertarea, adeseori totuși ea e potrivită bunătății, e potrivită cumpătării, e potrivită înălțimii sufletești”și – citându-l pe Salustius – el amintea că „prin iertare s-a sporit măreția poporului roman”și evoca cuvintele lui Tacit: „pe cât suntem de îndârjiți față de dușman, pe atât ne arătăm de îndurători față de cei care ne roagă”. Toate acestea sunt – după opinia lui Grotius – dovezi de înțelepciune și adevărată putere. Așa va fi posibil ca „bărbăția să poată face războiul mai puțin crud și omenia să poată face pacea mai trainică”.
În menținerea și consolidarea păcii, un rol important revine convențiilor, înțelegerilor, tratatelor încheiate între părți. Grotius efectuează o analiză aprofundată asupra acelor convenții publice „prin care se pune capăt războiului”, oprindu-se pe larg la tratatul de pace, la condițiile încheierii și aplicării lui. Găsim în cercetarea realizată câteva reguli reținute și dezvoltate în doctrină și în practică până în zilele noastre. Așa, de pildă, Grotius consideră că în caz de îndoială, pactul trebuie să fie interpretat „împotriva celui care a dictat condițiile”. El apreciază că „pacea rămâne în ființă dacă așa voiește cel care a fost lezat”. Idei avansate emite și cu privire la arbitraj, explicând cum se pune capăt războiului printr-un arbitraj și care este rolul acestuia; cu privire la capitulare, relevând efectul capitulării pure și simple; cu privire la capitularea condiționată, precum și în legătură cu îndatorirea învingătorului față de cei care se predau.
Grotius demonstrează că „dreptul de a încheia tratate care pun capăt războiului aparține acelorași persoane ca și dreptul de a face război”.
După opinia sa, acest drept aparține acelora care au dreptul de a exercita suveranitatea. Odată încheiat, tratatul de pace trebuie aplicat și respectat. Grotius emite o serie de considerații cu privire la interpretarea tratatelor de pace, care au o importanță deosebită în menținerea și consolidarea păcii. In concepția sa, „o clauză trebuie interpretată cu atât mai larg, cu cât lucrul de care se ocupă e mai prielnic; și cu atât mai strict, cu cât acel lucru e mai puțin prielnic”. Explicându-și această concepție, Grotius arăta că acele clauze care nu au un înțeles deslușit „trebuie să fie interpretate în așa fel, încât cel care a pornit un război îndreptățit să dobândească lucrul pentru care a luat armele și să-și acopere pagubele și cheltuielile, nu însă să dobândească și un câștig cu titlu de pedeapsă, deoarece acesta e un lucru odios”. Având în vedere faptul că – de cele mai multe ori – la încheierea păcii nu se ajunge „prin recunoașterea propriei nedreptăți”, Grotius este de părere că în interpretarea acestor tratate trebuie să se urmărească „acel înțeles care situează părțile în condiții de egalitate în ce privește caracterul îndreptățit al războiului”.
În epoca modernă, știința Dreptului internațional a fost puternic influențată de concepțiile dreptului natural. Sub influența dreptului natural s-au elaborat noi concepte și s-au întocmit tratate de Drept internațional, în care s-au reflectat orientările timpului, multe dintre ele având un caracter progresist.
Principiul suveranității națiunii – în temeiul căruia se demonstra cooperarea statelor în cadrul comunității internaționale – a făcut obiectul mai multor lucrări de Drept internațional. Astfel, în lucrarea sa „Dreptul națiunilor”, T. Twiss insista asupra promovării și respectării „principiului suveranității națiunii”. Acest principiu este susținut în doctrina unor reputați autori din noile state naționale: Grecia, Italia, România, Serbia. George Barițiu susținea că „principiul naționalităților este temelia alianțelor dintre state”.
În epoca modernă, un rol important a ocupat „Doctrina Monroe”, care avea la bază propunerile Secretarului de Stat american John Quincy Adams (fiul lui John Adams). La 2 decembrie 1823, Președintele S.U.A., James Monroe a adresat un Mesaj Congresului – pe baza ideilor lui John Ouincy Adams – în care declara că nu intenționează să intervină în afacerile interne ale țărilor europene, dar că S.U.A. se opun categoric lărgirii posesiunilor coloniale ale puterilor europene în America. În acest Mesaj – care avea să rămână în istorie drept „Doctrina Monroe”- se arăta textual: „Bucurându-se de toate condițiile de libertate și independență de care dispun și pe care le sprijină, continentele americane nu vor mai putea fi considerate de acum înainte ca obiect al unei viitoare colonizări din partea vreunei puteri europene”.
Dominante în epoca modernă a dezvoltării Dreptului internațional, concepțiile dreptului natural s-au menținut și în epoca contemporană. Unii autori vorbesc chiar de o „renaștere a dreptului natural”în secolul al XX-lea. L. Delbez susține că dreptul natural își găsește expresia în reflectarea „unei morale universale „în principiile care guvernează relațiile în cadrul Comunității internaționale”.
1.2. Trăsăturile caracteristice ale dreptului internațional
Chiar din definiția dreptului internațional rezultă trăsăturile sale specifice, care îl deosebesc de dreptul intern. În primul rând, dreptul internațional cuprinde principii și norme, create pe baza acordului de voință al statelor, spre deosebire de normele de drept intern, care sunt edictate de organele legislative ale fiecărui stat. în al doilea rând, dreptul internațional este „un drept de coordonare”, pe când dreptul intern este „un drept de subordonare”. În sfârșit, dreptul internațional cunoaște modalități specifice de aplicare, spre deosebire de dreptul intern, care implică, la nevoie, forța de coerciție a organelor specializate ale statului național.
Spre deosebire de normele de drept intern, care sunt elaborate și adoptate de organele legislative ale fiecărui stat, principiile și normele dreptului internațional sunt rezultatul unui acord între voințele statelor suverane și egale în drepturi.
Unul din cei mai cunoscuți specialiști italieni în domeniul dreptului internațional, Dionisie Anzilotti – făcând o comparație între normele de drept intern și cele de drept internațional – observă că, dincolo de aparențe și de impresia că normele de drept internațional ar fi incomplete și imperfecte, „pentru noi este suficient să constatăm că normele stabilite prin voința concordantă a statelor pentru a reglementa conduita lor există fără nici o îndoială”. Această constatare – atrăgea atenția profesorul Anzilotti – „ne permite să conchidem că este funcția legitimă, chiar necesară a științei noastre de a determina și de a studia care sunt acele reguli, alcătuindu-le într-o formă logică a sistemului”.
Acordul de voință al statelor este exprimat „în forme și în mecanisme specifice”, într-un proces de negociere, în care se întâlnesc interesele statelor – convergente, dar, nu în puține cazuri, divergente. Nu toate normele elaborate reflectă „în integralitatea lor interesele fiecărui stat”. Negocierea proiectelor propuse trebuie „să ia în considerare, în cea mai mare măsură cu putință, interesele fiecărui stat”, căutându-se formula de compromis, care să armonizeze „interesele fundamentale ale tuturor”, în lumina exigențelor generale ale bunei conviețuiri internaționale.
Nicolae Titulescu – definind dreptul internațional într-o formulare preluată de toți marii analiști în domeniu – preciza că acesta este „un drept de coordonare”, deoarece statele se găsesc, unele în raport cu celelalte, în relații de independență, iar nu de dependență. În relațiile internaționale – aprecia ilustrul diplomat – statele au „obligația de a se supune legii acceptate de ele în virtutea propriei lor suveranități”.
Rolul coordonator al dreptului internațional este determinat, așadar, de faptul că subiectele sale sunt, în principal, statele suverane și egale în drepturi, alcătuind Comunitatea internațională”. Spre deosebire de dreptul internațional care are „un caracter coordonator”- din rațiunile evocate – dreptul intern are „un caracter subordonator”, deoarece dispune de o autoritate supremă care asigură, la nevoie, aplicarea normelor sale.
În ultimele decenii s-au constituit organisme internaționale, care au fost investite cu atribuții în vederea promovării și implementării normelor convenite de state la nivel mondial. Activitatea acestor organisme nu contravine rolului fundamental coordonator al dreptului internațional, deoarece aceste organisme funcționează pe baza acordului de voință al statelor, reflectând interesul lor privind aplicarea normelor juridice pe care le-au convenit în cadrul Comunității internaționale.
Dacă în sistemele juridice interne, normele edictate de state sunt asigurate, în aplicarea lor, la nevoie, de măsurile coercitive ale statului, în sistemul internațional, normele și principiile convenite sunt aplicate de state, divergențele dintre ele fiind rezolvate pe cale pașnică, prin mijloacele alese de state, fără să existe obligația de a le supune instanțelor jurisdicționale internaționale.
Totuși, analiștii cei mai remarcabili în materie atrag atenția asupra cerinței ca normele convenite să fie respectate în baza principiului „Pacta sunt servanda”. Profesorul Adrian Năstase și colaboratorii săi atrag atenția că esența consensuală a dreptului internațional se reflectă în faptul că „normele sunt create și acceptate de creatorii (și în același timp) destinatarii lor, care au interesul să le aplice”, iar profesorul Dionisie Anzilotti observa că modalitățile specifice de aplicare a dreptului internațional rezultă din principiul că „statele trebuie să respecte înțelegerile încheiate între ele”. Profesorul Anzilotti se referă la „Pacta sunt servanda”.
Caracterul specific al aplicării normelor și principiilor dreptului internațional a constituit și continuă să constituie subiect de analiză în toate lucrările de specialitate. Gerhard von Glahn, în abordarea acestui subiect, citează un punct de vedere al ambasadorului israelian Abba Eban – evocat în mai multe lucrări de specialitate: „Dreptul internațional – arăta diplomatul israelian – este dreptul căruia cel imoral nu îi dă ascultare, iar cel cinstit nu poate să-l impună”.
Observăm, însă, că în analizele efectuate asupra implementării dreptului internațional, opinia dominantă este că „aplicarea normelor sale se impune pentru a fi asigurată pacea și securitatea internațională”.
1.3. Conceptul norme jus cogens
Caracterul imperativ al principiilor și normelor fundamentale ale dreptului internațional este determinat, în primul rând, de valorile pe care le apără. Tocmai de aceea, jus cogens a prezentat și prezintă un interes deosebit în dezbaterile internaționale, inclusiv în deliberările Comisiei de Drept Internațional a Națiunilor Unite, precum și în cercetările efectuate de cei mai reputați specialiști în materie.
Teoreticienii dreptului natural susțineau că există un drept internațional superior voinței statelor de la care acestea nu puteau deroga. Promotorii dreptului natural afirmau că există un drept necesar și un drept voluntar.
Existența unui jus cogens în dreptul internațional a fost legată de „ordinea publică internațională”și de „bunele moravuri”, atunci când se analizează nulitatea tratatelor contra bonos mores, sensul fiind că normele de jus cogens nu admit nici un fel de derogare sau abatere, spre deosebire de celelalte norme, care permit și alte soluții prin „acordul de voință al statelor”.
În Comisia de Drept Internațional au avut loc ample discuții pentru a defini conceptul de jus cogens. Până la urmă Comisia a elaborat articolele 37 și 45 din Proiectul supus dezbaterii Comisiei Juridice a VI-a) a Adunării Generale a O.N.U., adoptate de Conferința de la Viena din 1969. Comisia de Drept Internațional definea jus cogens ca fiind „norme imperative ale dreptului internațional de la care nu se permite nici o derogare”.
În Convenția de la Viena, jus cogens este definit ca fiind „o normă imperativă a dreptului recunoscută de comunitatea internațională a statelor în ansamblul ei, drept normă de la care nu este permisă nici o derogare, și care nu poate fi modificată decât printr-o nouă normă a dreptului internațional general, având același caracter”. În articolul 64 al aceleiași Convenții se precizează că în cazul în care „survine o nouă normă imperativă a dreptului internațional general, orice tratat existent, care este în conflict cu această normă, devine nul și își încetează efectele”.
Fundamentarea unui drept internațional imperativ „jus cogens gentium”a fost și continuă să fie subiect de preocupare în literatura străină și în literatura de specialitate din țara noastră.
Identificarea normelor imperative, incluzându-se în categoria jus cogens s-a dovedit a fi dificilă, mai ales ca urmare a punctelor de vedere diferite exprimate în această materie.
Constatându-se că – în prezent – o „inventariere”a normelor care întrunesc caracterul de jus cogens este greu de făcut, Comisia de Drept Internațional a considerat necesar să se aștepte ca „practica statelor și instanțelor arbitrale și judecătorești internaționale să precizeze caracterul de jus cogens al diferitelor categorii de norme”.
Totuși, în dezbaterile forurilor internaționale s-au conturat principalele criterii pentru stabilirea caracterului de jus cogens a unor norme de drept internațional. Este vorba despre criterii privind obiectul normei și despre criterii cu un caracter tehnic, întemeiate pe analiza unor clauze stipulate în tratate multilaterale.
Prin normele imperative ale dreptului internațional (jus cogens) sunt proteguite valorile cele mai importante, care interesează toate statele și popoarele, Comunitatea internațională, în ansamblu.
Asemenea valori sunt: pacea și securitatea internațională; libertatea popoarelor; dreptul lor de a-și hotărî singure destinele; dreptul lor la dezvoltare; libertatea largului mării, a spațiului cosmic etc.
Proteguirea unor asemenea valori se poate realiza prin respectarea normelor și principiilor fundamentale ale dreptului internațional, cum sunt: renunțarea la forță și la amenințarea cu forța; neintervenția în treburile interne; reglementarea pașnică a diferendelor; egalitatea suverană; dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, pacta sunt. Servanda. Profesorul Adrian Năstase și colab. constată că doctrina a propus ca norme imperative: „principiile Cartei O.N.U.; drepturile elementare la viață și demnitate umană (interzicerea genocidului, sclaviei, discriminării rasiale, respectarea normelor de drept internațional umanitar); normele care se referă la drepturi în general recunoscute tuturor membrilor comunității internaționale (de exemplu: libertatea mărilor și a spațiului cosmic) „. Profesorul Aurel Preda precizează că „sunt considerate norme imperative, în primul rând principiile fundamentale ale dreptului internațional”. Statele „nu pot deroga de la aceste principii în acordurile dintre ele, în relațiile bilaterale sau locale. Aceasta decurge din importanța pe care ansamblul statelor o acordă acestor principii pentru reglementarea raporturilor internaționale”.
Larga acceptare și recunoaștere a principiilor și normelor fundamentale ale dreptului internațional de către Comunitatea internațională de state în ansamblul său, le conferă caracter imperativ, de jus cogens, respectarea lor garantând apărarea valorilor celor mai importante ale acestei Comunități, dezvoltarea normală a vieții internaționale.
CAPITOLUL II. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
2.1. Renunțarea la forță și la amenințarea cu folosirea forței în relațiile internaționale
Experiența istorică, mileniile de încordare și confruntare armată, războaiele nesfârșite suportate de omenire demonstrează convingător că renunțarea la forță și la amenințarea cu forța, obligația statelor de a se abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea forței fie împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a fiecărui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite reprezintă
1. Veriga fundamentală a construcției păcii în lume;
2. Norma esențială a dreptului internațional;
3. Norma indispensabilă a garantării desfășurării unor relații pașnice între popoare.
Indiscutabil că pacea lumii poate fi clădită numai pe temelia trainică a justiției și dreptății, și nu pe suspiciune, încordare, insecuritate. Renunțarea la folosirea forței și la amenințarea cu forța, consacrarea, aplicarea și generalizarea principiilor dreptului internațional în relațiile dintre toate statele constituie fundamentul trainic, indispensabil al noii ordini. Tot mai insistent se revendică astăzi cerința elementară ca în relațiile dintre state, națiuni și popoare să triumfe forța dreptului, abolindu-se pentru totdeauna vechile practici bazate pe „dreptul”forței.
Renunțarea la forță și la amenințarea cu forța reprezintă veriga fundamentală a construcției păcii în lume, deoarece numai pe această cale se pot construi raporturi de încredere între națiuni, înfăptuindu-se una din aspirațiile cele mai luminoase ale popoarelor: buna conviețuire, dezvoltarea pașnică, la adăpost de ingerințele altora în treburile interne și externe proprii. Asigurarea păcii implică: abandonarea definitivă a concepției dreptului celui mai tare; recunoașterea dreptului egal al tuturor, indiferent de mărime, forță economică sau militară, la pace și securitate. Nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța – incluzând interzicerea actelor de folosire a forței armate, a presiunilor politice, economice și de altă natură, deci a oricărei forme de forță – reprezintă condiția asigurării păcii și securității internaționale, a dezvoltării și progresului tuturor națiunilor.
Edificarea unui sistem de relații pașnice în lume reflectă năzuința popoarelor de a elimina practicile și metodele bazate pe forță, cerința de a exclude starea de neîncredere și insecuritate. Folosirea forței și amenințarea cu forța în relațiile internaționale este o emanație a societăților bazate pe exploatare socială și asuprire națională.
Dezvoltarea umanității, pașii făcuți spre civilizație în ultimele decenii au conturat cu și mai multă limpezime, inclusiv în documente internaționale, necesitatea imperativă a abandonării forței din raporturile interstatale.
În urma experienței tragice a celui de-al doilea război mondial, acțiunea statelor în direcția eliminării oricăror manifestări ale politicii de forță și amenințare cu folosirea forței a căpătat noi valențe, a devenit o preocupare constantă. Încă de la constituirea Organizației Națiunilor Unite s-a subliniat necesitatea abolirii forței în relațiile internaționale și statornicirii unui climat de pace, de încredere și securitate pentru toate națiunile. Chiar în preambulul Cartei se proclamă hotărârea popoarelor Națiunilor Unite de a nu se face uz de forță în relațiile dintre state, consemnându-se voința lor de a acționa la realizarea acestui deziderat major. „Să practicăm toleranța și să conviețuim în pace unul cu altul ca buni vecini – se consacră în acest document fundamental – să ne unim forțele spre a menține pacea și securitatea internațională”, statuând obligația pentru toți membrii organizației de a se abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea forței (art. 2). În acest fel, încă de la adoptarea Cartei și crearea Organizației mondiale se stipula în mod solemn trecerea la un drept al păcii, al bunei vecinătăți, al înțelegerii și conviețuirii tuturor națiunilor. În dezbaterile internaționale din ultimii ani, îndeosebi în plenul Adunării Generale a O.N.U., s-a relevat că raporturile dintre state trebuie situate pe noi principii, abandonându-se total sistemul constituit pe baza „impunerii dreptului celui mai puternic”, subliniindu-se, totodată, că una din cauzele principale ale deteriorării raporturilor interstatale o constituie „rivalitatea în creștere, de pe poziții de forță, în scopul extinderii zonelor de interese și influență”.
Asigurarea unor relații pașnice în lume este de neconceput fără recunoașterea efectivă a dreptului egal al tuturor statelor, indiferent de mărime, forță economică sau militară, la pace și securitate, deoarece numai în acest fel se creează condiții pentru promovarea cooperării și conlucrării între state, națiuni și popoare într-un climat de încredere și stimă reciprocă, într-o viziune științifică consecventă sunt, desigur, importante reglementările cu caracter juridic; este însă indiscutabil că numai printr-o schimbare a conținutului politic al relațiilor internaționale se poate face efectivă renunțarea la forță și la amenințarea cu forța.
În zilele noastre sunt tot mai numeroase luările de poziție, precum și convingerile declarate în Forumul mondial și în alte organizații internaționale potrivit cărora pacea implică participarea cu drepturi egale a statelor la realizarea marilor obiective ale depășirii subdezvoltării, înfăptuirii progresului economic și social.
Într-un sistem internațional întemeiat pe echitate și justiție, diferendele, litigiile care apar nu pot fi soluționate prin forță, ci numai prin mijloace pașnice. „Dacă sunt două feluri de lupte – atrăgea atenția Cicero unul cu cuvântul și altul cu forța, și dacă unul e propriu omului, iar celălalt animalelor, suntem datori să recurgem la cel din urmă numai când primul nu poate fi folosit. Această maximă, care, poate, reflecta o realitate a antichității, a căpătat corective în decursul timpului, adăugându-i-se ca element imperativ cerința de a nu recurge în nici un caz și în nici o împrejurare la forță în relațiile dintre state, ci de a negocia, de a folosi mijloacele politice, pașnice. Referindu-se la o asemenea abordare nouă a problemelor vieții internaționale, fostul secretar general al O.N.U., U. Thant arăta că, „oricât de mari ar fi pericolele care planează asupra omenirii, ele nu vor fi niciodată mai mari decât posibilitățile ce ni se oferă pentru a le înlătura”.
În condițiile noi ale dezvoltării societății umane, pe măsură ce tendințele spre democratizarea relațiilor internaționale se înscriu tot mai pregnant în procesele transformatoare care au loc pe plan mondial, renunțarea la forță și la amenințarea cu forța devine un obiectiv de luptă al popoarelor cu posibilități de înfăptuire efectivă.
Cu toate că sursele de încordare se mențin, cu toate că au apărut noi stări și momente conflictuale, situații grave de folosire a forței în relațiile internaționale, mai ales în ultimii ani, ca urmare a mutațiilor survenite, a schimbărilor în raportul de forțe pe plan mondial, s-au perfecționat și se perfecționează continuu formele, procedeele și mijloacele de prevenire și de rezolvare a lor sub egida O.N.U.
Renunțarea la forță și la amenințarea cu forța, precum și la toate actele ce constituie factori de insecuritate și permanentă sursă de încordare reprezintă un imperativ al desfășurării normale a relațiilor dintre state, un principiu și, în același timp, o normă fundamentală a dreptului internațional. De altfel, Carta Națiunilor Unite înscrie acest principiu printre prevederile sale cardinale; „Membrii organizației se vor abține în relațiile lor internaționale de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a oricărui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite”(art. 2 pct. 4). Acest principiu a fost dezvoltat și concretizat într-o serie întreagă de rezoluții și declarații ale O.N.U., precum și în alte importante documente internaționale. Popoarele lumii susțin cu fermitate principiul abolirii forței în relațiile internaționale, militează activ pentru introducerea în practica raporturilor interstatale a normelor compatibile cu legalitatea internațională și pentru punerea în aplicare a acestor norme prin măsuri care să promoveze un climat de pace și bună conviețuire.
Principul renunțării la forță și la amenințarea cu forța – în indisolubilă legătură cu celelalte principii ale dreptului internațional – reprezintă o premisă majoră a bunei conviețuiri internaționale.
În Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa – dându-se curs acestor importante deziderate – se înscrie obligația statelor participante de a se „abține de la orice act care constituie o amenințare cu forța sau o folosire directă sau indirectă a forței împotriva altui stat participant. De asemenea, ele se vor abține de la orice manifestare de forță în scopul de a face un alt stat participant să renunțe la deplina exercitare a drepturilor sale suverane.
2.2. Reglementarea pașnică a diferendelor internaționale
Din cele mai vechi timpuri s-a dovedit că singura alternativă la politica de forță, de agresiune și război o reprezintă reglementarea pașnică a tuturor litigiilor. Iată de ce îndatorirea statelor de a-și rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice, astfel încât pacea și securitatea internațională ca și justiția să nu fie puse în pericol, constituie o componentă majoră a dreptului internațional, un principiu fundamental care statuează modalitățile practice ale prevenirii confruntării, conflictelor și desfășurării normale a relațiilor internaționale.
Interdicția de a recurge la forță sau amenințarea cu folosirea forței se află într-o relație directă cu îndatorirea tuturor statelor de a recurge la mijloace exclusiv pașnice pentru soluționarea litigiilor dintre ele. În temeiul Cartei Națiunilor Unite, părțile în orice diferend a cărui prelungire poate pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale vor căuta. – Înainte de toate, să-l soluționeze prin tratative, anchetă, meditațiune, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, prin recurgere la organisme sau acorduri regionale ori prin alte mijloace pașnice la alegerea lor (art. 33 subl. Ns.). În felul acesta se instituie obligația generală a tuturor statelor de a recurge numai la mijloace pașnice pentru reglementarea diferendelor dintre ele. In lumina prevederilor Cartei, această obligație este pusă într-o legătură directă cu exigențele menținerii păcii, securității internaționale și justiției.
Experiența istoriei, îndeosebi a evenimentelor din ultimul secol, evoluțiile actuale ale situației internaționale, demonstrează că recurgerea la mijloacele pașnice, la negocieri și tratative, la soluții politice raționale reprezintă singura modalitate posibilă și logică de reglementare a oricărui diferend, a oricărui litigiu. Reglementarea pașnică reprezintă o componentă fundamentală a securității, a edificării unor relații internaționale bazate pe excluderea forței, pe înțelegere și încredere reciprocă; recurgerea la mijloace pașnice constituie un principiu de bază al relațiilor internaționale, deoarece oferă criteriile și cadrul necesar pentru ca statele – cu bună-credință și într-un spirit de cooperare – să ajungă la o soluție rapidă și echitabilă pe baza dreptului internațional; soluționarea prin mijloace pașnice reprezintă o metodă, deoarece îngăduie statelor să decidă asupra modului cum vor rezolva litigiile dintre ele.
Trebuie remarcat că în cazul în care nu se ajunge la o soluție prin folosirea unuia din mijloacele pașnice enunțate în Carta Națiunilor Unite, părțile în diferend au îndatorirea să continue să caute un mijloc reciproc acceptabil pentru a reglementa pașnic diferendul. Obligația de a recurge la mijloace pașnice presupune, în același timp, ca atât statele părți la un diferend, cât și celelalte state, să se abțină de la orice acțiune care ar putea agrava situația astfel încât să pună în pericol menținerea păcii și securității internaționale și, în felul acesta, să îngreuieze soluționarea diferendului respectiv printr-o modalitate pașnică.
Pornind de la importanța excepțională a folosirii numai a mijloacelor pașnice pentru reglementarea litigiilor dintre state, un interes deosebit s-a manifestat și se manifestă în continuare pentru găsirea unor modalități adecvate în vederea consacrării acestei obligații în instrumente juridice care să dezvolte prevederile Cartei și ale altor documente internaționale. În acest sens, se impune asumarea de către toate statele a angajamentului de a recurge în mod constant și exclusiv la mijloace pașnice pentru rezolvarea oricărui diferend și, în primul rând, la negocieri și consultări directe între părțile interesate. Asumarea unui asemenea angajament trebuie să îmbrace o formă solemnă, având forță juridică, în vederea realizării sale integrale de către toate statele. Fără îndoială, pe această cale, recurgerea la mijloace pașnice s-ar transforma dintr-un deziderat general al popoarelor într-o modalitate cotidiană, permanentă de soluționare a oricărui litigiu apărut între două state sau, în general, în relațiile internaționale.
Practica relațiilor internaționale demonstrează că menținerea și consolidarea păcii și securității în lume presupun soluționarea oricăror probleme litigioase dintre state prin mijloace pașnice, pe cale politică, prin tratative și negocieri. În acest spirit, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a dezbătut – începând din 1979 – problema „reglementării prin mijloace pașnice a diferendelor dintre state”. Această problemă a fost examinată și dezbătută pe larg în cadrul comisiilor politică și juridică ale Adunării Generale, care au adoptat mai multe rezoluții în acest sens, supuse și adoptate apoi prin consens în plenul Adunării Generale. Dezbaterea acestei probleme dă expresie uneia din orientările fundamentale ale activității O.N.U. în direcția edificării unei păci durabile în viața planetei. Adoptarea la a XXXVII-a sesiune a Adunării Generale a O.N.U. a Declarației cu privire la reglementarea pașnică a diferendelor dintre state reflectă contribuția, eforturile și preocupările constante ale Forumului mondial în direcția folosirii exclusive a mijloacelor pașnice, politice în rezolvarea oricăror probleme litigioase existente în raporturile interstatale. Totodată, adoptarea acestei declarații reprezintă un angajament solemn al tuturor guvernelor, tuturor liderilor politici de a face totul pentru înlăturarea definitivă a politicii de forță, dictat, a dominației și asupririi din relațiile internaționale și de a se abține de la orice acțiuni de natură a pune în primejdie pacea și securitatea internațională. Declarația are meritul că pune pe prim plan folosirea exclusivă a căilor și metodelor pașnice pentru soluționarea litigiilor dintre state. Această declarație statornicește – concomitent cu principiile și exigențele generale – îndatorirea solemnă a tuturor statelor de a-și soluționa litigiile dintre ele și, în general, diferendele din relațiile internaționale exclusiv prin mijloace pașnice. O asemenea declarație îmbracă forma unui instrument politico- juridic solemn, care dă expresie hotărârii statelor de a opta ferm pentru mijloace pașnice, recunoscând rolul și semnificația acestor mijloace în căutarea și găsirea unor soluții trainice, durabile. Totodată, declarația relevă – încă o dată – caracterul nociv al mijloacelor violente, primejdiile recurgerii la forță și la amenințarea cu folosirea forței în relațiile internaționale. Dând expresie voinței lor de a recurge exclusiv la mijloace pașnice pentru soluționarea diferendelor, prin adoptarea unei asemenea declarații, statele membre ale O.N.U. au subliniat – cu toată tăria și fermitatea – rolul și funcțiile mijloacelor pașnice în menținerea și consolidarea păcii, în promovarea unui climat de conlucrare, cooperare și înțelegere între toate popoarele.
Fără îndoială, menținerea și consolidarea păcii implică recurgerea la mijloace pașnice, la soluții care să se întemeieze pe asemenea mijloace. Suntem în prezența unei condiționări dialectice, în sensul că relația păcii nu numai deziderativ, ci, imperativ, presupune recurgerea la mijloacele pașnice, la întregul sistem de modalități pe care le conțin pentru a reglementa diferendul respectiv.
Epoca pe care o parcurgem – caracterizată printr-o mare complexitate a relațiilor internaționale și prin accentuarea contradicțiilor și convulsiilor existente în diferite zone ale lumii – obligă să se treacă de la declarații generale, de bune intenții, a căror valoare nu trebuie subapreciată, la asumarea unor obligații exprese de a recurge numai la mijloace pașnice pentru reglementarea diferendelor dintre ele.
Soluționarea prin mijloace pașnice constituie o garanție a păcii, deoarece:
a) numai în cazul în care un diferend este rezolvat prin asemenea mijloace se ajunge la o reașezare stabilă a relațiilor puse în pericol ca urmare a litigiului apărut;
b. în cursul unei reglementări pașnice se realizează apropierea părților aflate în diferend, ca urmare a unei mai bune înțelegeri a cauzelor care au generat conflictul, determinând deteriorarea raporturilor dintre cele două state;
c. recurgerea la mijloace pașnice reprezintă o condiție majoră a redobândirii încrederii între cele două părți, zdruncinată de apariția stării de încordare și a litigiului pe care l-a declanșat.
Experiența demonstrează că nu este posibilă soluționarea stabilă a situațiilor conflictuale pe calea reprimării violente a unei părți, în încercarea de a-i frânge voința și de a o determina să accepte decizia părții mai puternice din punct de vedere militaro-strategic. Cercetările efectuate au arătat că reglementările impuse prin mijloace violente au o soartă relativ scurtă, partea care a fost silită să le accepte nu uită și nu poate să uite nedreptatea ce i-a fost făcută și pe care a fost nevoită să o suporte. Gândul și speranța
Continuă la repararea și înlăturarea nedreptăților încolțește din prima clipă și se dezvoltă pe măsura trecerii timpului, chiar dacă opresorul – prin forța sa militară superioară, în dorința de a menține soluția nedreaptă și inechitabilă – accentuează mijloacele de constrângere utilizate împotriva statului mai mic și mai slab. O stare conflictuală potențială mocnește în relațiile dintre cele două părți, partea lezată așteptând cu nerăbdare momentul favorabil acțiunii și curmării injustiției ce i s-a făcut. Iată de ce, soluția întemeiată pe forță nu poate să fie durabilă, nu poate să determine restabilirea cursului firesc, normal al raporturilor primejduite ca urmare a apariției litigiului.
Doctrina și practica atrag atenția asupra faptului că mai multe elemente esențiale se regăsesc în configurarea stabilității soluției întemeiate pe mijloace pașnice:
1. Opțiunea pentru mijloacele pașnice constituie dovada că ambele părți și-au exprimat atașamentul față de aceste mijloace, socotind inadecvate mijloacele bazate pe forță, pe presiuni și constrângere;
2. Soluționarea prin mijloace pașnice împiedică evoluțiile negative ale litigiului, fiind de natură să prevină deteriorarea sa spre o stare conflictuală gravă;
3. Încheierea procesului pe parcursul căruia diferendul a fost soluționat definitiv duce la restabilirea cursului inițial al relațiilor dintre cele două părți, chezășuind reorientarea lor pe făgașul normal. Sunt create premisele obiective ale conviețuirii normale, umbra neîncrederii, care se lăsase în cursul nașterii și extinderii litigiului, fiind îndepărtată treptat.
2.3. Neintervenția (neamestecul) în treburile ținând de competența națională a unui stat
Intervenția, amestecul în treburile altui stat este un instrument al politicii de expansiune și dominație practicat de statele mari împotriva țărilor mai mici și mai slabe. „Este – după cum remarca Titus Liviu – o atitudine de stăpân față de supus”, iar după Herodot „de dominație și de putere”. Aceasta primejduiește pacea și generează încordare și suspiciune odată cu dorința celui al cărui drept a fost încălcat „de a-și redobândi demnitatea”. Pentru a se menține relații pașnice, Wolff demonstra că „statele nu trebuie să-și cauzeze reciproc prejudicii și au dreptul să nu permită ca un alt stat să se amestece în regimul celuilalt”, iar Vattel preciza că „este o consecință evidentă a libertății și independenței națiunilor că toate au dreptul să se guverneze, după cum socotesc de cuviință și că nici una nu are cel mai mic drept de a se amesteca în guvernarea celeilalte”. Puncte de vedere similare întâlnim și în ample și documentate lucrări contemporane de drept și relații internaționale.
Consacrat de Revoluția franceză din 1793, acest principiu a fost încălcat apoi în timpul războaielor lui Napoleon Bonaparte; neintervenția în treburile ținând de competența națională a unui stat își găsește dezvoltare în doctrina Monroe, care în mesajul adresat Congresului la 2 decembrie 1823 afirma „situația liberă și independentă a țărilor continentului american”. Acest important principiu al dreptului internațional a fost invocat frecvent de țările mai mici și mai slabe împotriva politicii de amestec în treburile lor interne de către țările mai mari și mai puternice și a fost parțial consacrat de către
Conferința de la Haga din 1907 și, mai târziu, după primul război mondial, în art. 15 / 8 al Pactului Ligii Națiunilor.
Îndatorirea de a nu interveni în treburile ținând de competența națională a unui stat este un principiu fundamental al dreptului internațional, deoarece numai pe această cale se dezvoltă relații normale între state, se păstrează și se consolidează încrederea între popoare, se dezvoltă raporturi de respect reciproc.
Acest principiu are o semnificație deosebită în promovarea și menținerea păcii. Este cunoscut că marile puteri – folosind superioritatea lor economică, militară, politică, tehnică-științifică – se amestecă sau încearcă să se amestece în treburile interne sau externe ale celorlalte state. Statele sunt vital interesate în statornicirea și respectarea integrală a principiului neintervenției, ceea ce explică largul lor consens cu privire la Declarația asupra inadmisibilității intervenției în treburile interne ale statelor și asupra protecției independenței și suveranității lor. Istoria consemnează importanța covârșitoare a apărării, îmbogățirii și întăririi principiului neintervenției, scut al dreptului oricărui popor de a-și orândui viața potrivit intereselor și năzuințelor proprii, în mod liber, fără amestec din afară. Intervenția în treburile interne și externe ale unui stat pune în pericol pacea și securitatea internațională. Amestecul din afară anulează libertatea de decizie a statului respectiv, violează independența națională, determină o stare de puternică încordare între statele respective.
Este de domeniul evidenței faptul că nu numai treburile interne, ci și cele externe țin de atributul suveran al statului independent, în exercitarea lor nefiind admisă intervenția altor state. Iată de ce ar constitui un act de intervenție în treburile internaționale ale statului – care, potrivit art. 2, § 7 din Carta O.N.U., „țin esențialmente de competența națională a unui stat”-, dacă un stat terț ar încerca să-i prescrie să recunoască un alt stat. în același sens, urmează a fi înțeleasă stabilirea – sau ruperea, suspendarea, reluarea etc. – Relațiilor diplomatice cu un alt stat. Desigur, nu este vorba de o problemă internă, ci internațională a statului, dar indiscutabil că încercarea oricărei alte puteri de a se amesteca în modul cum un stat înțelege a rezolva această problemă a relațiilor sale internaționale ar constitui o atingere adusă exercițiului suveranității unui stat independent.
Neamestecul în treburile altui stat se află într-o strânsă corelație cu nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța, precum și cu celelalte norme și principii fundamentale ale dreptului internațional. Istoria demonstrează că intervenția în treburile altui stat a fost săvârșită, de regulă, de statele mai mari și mai puternice, ca expresie a unei politici de dictat, de subordonare și asuprire. Victime ale unei asemenea politici au fost în cele mai multe cazuri statele mai mici și mai slabe.
Amestecul în treburile interne se face, de obicei, prin presiuni fățișe sau subtile la care sunt supuse statele respective. Iată de ce, în ultimele decenii, mai ales în anii de după al doilea război mondial, preocuparea de a elabora texte normative care să pună capăt amestecului în treburile altor state este tot mai mare. Așa, de pildă, art. 1 din Pactul internațional al drepturilor civile și politice, identic, ca text, cu art. 1 din Pactul internațional al drepturilor economice, sociale și culturale, adoptat de Adunarea Generală prin Rezoluția nr. 2200 / XXI din 16 decembrie 1966, are următorul cuprins:
„1. Toate popoarele au dreptul să-și hotărască singure soarta. În temeiul acestui drept, ele determină în mod liber statutul lor politic și urmăresc în mod liber dezvoltarea lor economică, socială și culturală.
2. Toate popoarele pot, în vederea propriilor lor țeluri, să dispună în mod liber de bogățiile și resursele lor naturale, fără prejudiciul oricăror obligații decurgând din cooperarea economică internațională bazate pe principiul avantajului reciproc, pe dreptul internațional. În nici un caz, un popor nu poate fi lipsit de propriile sale mijloace de subzistență.
3. Statele părți la prezentul pact, inclusiv cele care au răspunderea pentru administrarea de teritorii care nu se administrează singure și teritorii de sub tutelă, vor promova realizarea dreptului la autodeterminare și vor respecta acest drept, în conformitate cu prevederile Cartei Națiunilor Unite”.
2.4. Egalitatea în drepturi a statelor
Organizarea păcii în lume este de neconceput pentru state tratate ca subiecte inegale; aceasta ar fi sinonim cu consacrarea „dreptului” celui mai tare și a poziției de inferioritate a celui mai slab sau, în general, mai puțin puternic.
Încă din secolul al XVI-lea – ca o reacție la inegalitatea practicată și la arbitrariul marilor puteri – s-a demonstrat necesitatea recunoașterii egalității în drepturi a statelor. Hugo Grotius releva că principiul egalității între indivizi își găsește expresia și în relațiile dintre state, iar Pufendorf sublinia că egalitatea statelor este o expresie a suveranității lor.
În ultimii ani s-a dezvoltat o literatură bogată despre egalitatea în drepturi a statelor, relevându-se semnificația sa deosebită în promovarea unor relații de înțelegere și bună conviețuire în lume.
În Declarația referitoare la principiile dreptului internațional privind relațiile de prietenie și cooperare între state se consacră egalitatea în drepturi a statelor și dreptul popoarelor de a dispune de ele însele în scopul de „a favoriza relațiile prietenești și cooperarea dintre state”(pct. 1 al. 2, cap. IV).
Egalitatea în drepturi a statelor este implicată de însuși conceptul dreptului internațional. Respectarea în egală măsură, de către toți și față de toți, a normelor fundamentale, general democratice, ale relațiilor internaționale constituie un comandament elementar al acestor relații, care – pornind de la necesitatea de a așeza raporturile dintre state nu pe forță, ci pe rațiune, pe morală, pe drept – postulează respectul egal al ființei și demnității tuturor statelor, atribute esențiale, inalienabile ale statelor, presupune dreptul, egal pentru fiecare popor, de a-și hotăra singur soarta în conformitate cu propriile interese și năzuințe. Este deja demonstrat că egalitatea în drepturi constituie o condiție necesară și o garanție atât a dreptului la libertate și independență al popoarelor care încă nu și-au constituit statul lor de-sine- stătător, cât și a drepturilor fundamentale cuvenite statelor suverane. D.P. O’Connell arăta cu îndreptățire că „egalitatea juridică are sensul nu numai de egalitate a drepturilor juridice, dar și de egalitate în exercitarea acestor drepturi și de egalitate de protecție pentru acestea”.
Acest principiu nu exclude, ci implică înlăturarea și în fapt a privilegiilor, a discriminărilor, a inegalităților create prin acțiunile colonialismului.
Țările în curs de dezvoltare – care timp de secole s-au aflat sub dominația colonială – vor trebui să se bucure de unele avantaje pentru a putea ajunge la egalitate reală de condiții cu celelalte state. Altfel ar însemna să se aplice principiul egalității în drepturi a statelor împotriva finalității sale, a face dintr-un principiu just o sursă de nedreptate, după obiceiul claselor exploatatoare, ale căror practici au dat naștere cunoscutului dicton summum ius, summa iniuria. În această lumină recunoașterea avantajelor în favoarea țărilor în curs de dezvoltare se cuvine statornicită ca o instituție a dreptului internațional contemporan, menită să contribuie la înfăptuirea principiului egalității în drepturi a statelor.
Fiind parte integrantă a dreptului internațional, principiul egalității în drepturi a statelor implică nulitatea tratatelor inegale impuse de statele puternice unui stat mai slab prin folosirea inegalității de fapt existente între părțile contractante. Tocmai de aceea se cere respectarea de către toți și față de toți a principiului egalității în drepturi a statelor, mari, mijlocii sau mici, se impune luarea unei poziții hotărâte împotriva oricărei încălcări a libertății popoarelor, condamnarea agresiunii sub orice formă, repudierea forței, pentru primatul dreptului în relațiile internaționale, respectarea egalității în raporturile dintre state.
În condițiile dezvoltării fără precedent a tehnicii și științei, ale interdependenței crescânde a statelor, problemele internaționale vădesc tot mai mult vocație de universalitate, adică interesează toate statele. Este indiscutabil că principiul egalității în drepturi a statelor este o condiție indispensabilă a colaborării între toate statele lumii. Ignorarea acestor consecințe concrete ale egalității în drepturi – de iure și de facto – demonstrează lipsa de realism, la fel ca și lipsa de temei moral, politic și juridic al oricărei încercări de a nega statelor – indiferent de mărime și de putere – vreunul din drepturile decurgând din principiile generale, recunoscute, ale dreptului și relațiilor internaționale.
În virtutea egalității în drepturi – absolute sau funcționale – fiecare stat are un drept egal să-și manifeste, expres sau tacit, consimțământul în procesul de creare a normelor internaționale, majoritatea statelor neputând crea reguli de drept pe care să le impună minorității, în lumina dezideratului ca nici un stat să nu fie obligat a da curs unei reguli contrare voinței sale. Aceasta demonstrează semnificația deosebită a egalității efective în drepturi ca o condiție și premisă a cooperării statelor, relațiilor de tip nou între ele, o chezășie a asigurării păcii în lume.
2.5. Dreptul popoarelor de a-și hotărî singure destinele
Dreptul popoarelor de a-și hotărî singure destinele este rezultatul luptei pentru abandonarea relațiilor prin care marile puteri au impus atâta timp țărilor mici și mijlocii un rol pasiv, de instrument, de obiect al relațiilor internaționale. În ultimii ani, s-au accentuat eforturile în direcția realizării dreptului popoarelor de a-și hotărî singure destinele, progres calitativ fundamental în relațiile internaționale.
Treptat acest concept progresist și-a croit drum în conștiința morală, juridică și politică a popoarelor. Și dacă Pactul Ligii Națiunilor încă nu se atinge de instituția colonialismului – care constituie, evident, negarea extremă a dreptului fiecărui popor de a-și hotărî singur destinele -, Carta Națiunilor Unite proclamă că unul din scopurile organizației este „să se dezvolte între națiuni relații amicale, întemeiate pe respectul principiului egalității în drepturi a popoarelor și al dreptului lor de a dispune de ele singure”(art. 1 al. 2). De asemenea, ea precizează că, în vederea statornicirii de relații internaționale pașnice și prietenești, întemeiate pe respectul principiului egalității în drepturi a popoarelor și al dreptului lor de a-și hotărî singure soarta este necesar să fie promovate cu consecvență dezvoltarea lor economică și socială, cooperarea economică, socială, culturală, înfăptuirea drepturilor omului (art. 55). Se știe că, în prezent, Carta O.N.U. încă nu condamnă colonialismul expressis verbis. La cincisprezece ani de la adoptarea ei, în Declarația cu privire la acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale se arată: „toate popoarele au dreptul la liberă determinare; în temeiul acestui drept, ele își hotărăsc în mod liber statutul lor politic și urmăresc în mod liber dezvoltarea lor economică, socială și culturală”(pct. 2); „supunerea popoarelor unei subjugări, unei dominații sau unei exploatări străine constituie o denigrare a drepturilor fundamentale ale omului, este contrară Cartei Națiunilor Unite și compromite cauza păcii și cooperării mondiale”(pct. 1).
În cadrul sesiunii jubiliare (a XXV-a) a Adunării Generale a O.N.U., a devenit posibilă adoptarea Programului de acțiune în vederea aplicării integrale a Declarației privind acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale; „persistența colonialismului sub toate formele și manifestările sale – se arată în program – reprezintă o crimă”(pct. 1). Totodată, programul reafirmă dreptul natural al popoarelor coloniale de a lupta contra asupritorilor și prevede sprijinul moral și material al statelor membre ale O.N.U. pentru popoarele din teritoriile coloniale, ce luptă pentru libertate și independență.
Este incontestabil că, dreptul popoarelor de a-și hotărî singure destinele constituie, necesarmente, premisa tuturor normelor imperative ale dreptului internațional aplicabil în relațiile dintre toate statele. Aceasta explică numărul deosebit de mare de rezoluții și alte documente ale Adunării Generale a O.N.U. în care se reafirmă cu tărie dreptul popoarelor de a-și hotărî singure destinele, ca un principiu fundamental al dreptului internațional, de natură a face realmente posibilă promovarea unor relații pașnice în lume.
Dreptul popoarelor de a-și hotărî singure destinele postulează intangibilitatea atât a acestui drept, cât și a tuturor prerogativelor suverane ale statelor. Iată de ce dreptul poporului de a-și hotărî singur soarta este inalienabil și imprescriptibil, ceea ce exclude invocarea împotriva sa a unor drepturi câștigate.
După o stăpânire colonială de sute de ani – în pofida prevederilor unor tratate ilegale impuse de puterile coloniale unor țări subdezvoltate – întotdeauna poporul are latitudinea să-și redobândească libertatea, să-și constituie statul său național, independent, suveran, iar statul este în măsură să-și revendice prerogativele, inclusiv dreptul de suveranitate permanentă asupra resurselor și bogățiilor sale naturale.
În același timp, dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta este nelimitabil și indivizibil. Acest drept se află într-o strânsă legătură dialectică cu suveranitatea și independența națională, egalitatea în drepturi, neintervenția, neagresiunea, renunțarea la forță și la amenințarea cu forța.
Dreptul popoarelor de a-și hotărî singure destinele nu poate fi înfăptuit decât în condițiile obligativității generale, ale respectării de către toate statele și față de toate statele a principiilor fundamentale ale dreptului internațional general, care consacră drepturi susceptibile de a fi folosite și invocate de către orice stat, mare sau mic, obligații incumbând tuturor statelor, mari sau mici, deopotrivă și fără excepții.
Larga consacrare în documentele O.N.U., precum și în alte documente internaționale a acestui principiu demonstrează elocvent că ne aflăm în prezența unei norme juridice fundamentale, și nu numai a unui principiu cu caracter politic sau etic. Experiența demonstrează că, într-o strânsă legătură și intercondiționare cu celelalte norme fundamentale ale dreptului internațional, dreptul popoarelor de a-și hotărî singure destinele ocupă un loc important în statornicirea unor structuri în măsură să organizeze și să garanteze desfășurarea unor relații pașnice în lume.
2.6. Suveranitatea și independența statelor
Egalitatea suverană a statelor reprezintă acea verigă hotărâtoare a dreptului internațional care polarizează celelalte norme și principii ale acestui drept și care orientează și organizează structurile păcii, în ansamblul lor, în sensul menținerii și dezvoltării unor relații pașnice în lume. Suveranitatea și independența națională pun în lumină conținutul acestui principiu fundamental al dreptului internațional.
Faptul că independența e o componentă esențială a suveranității constituie un adevăr tot mai recunoscut în ultimul timp. „… Ideea suveranității – arată D. Mazilu – a dobândit aspectul secund de capacitate nelimitată și egalitate în raport cu toate statele”, iar Cl. Parry arată că, „de vreme ce toate statele sunt egale și în mod egal sunt state, suveranitatea nu exprimă numai ideea supremației, ci mai curând pe aceea a independenței”. În același sens, G. Geamănu conchid că „suveranitatea… presupune independența deplină în interiorul țării și dincolo de limitele sale”.
Experiența istorică arată cu prisosință că respectarea principiilor suveranității și independenței naționale creează climatul necesar pentru dezvoltarea colaborării internaționale și promovarea unor relații normale, pașnice între toate țările.
Toate statele, mari și mici, sunt chemate să contribuie perseverent și activ la rezolvarea problemelor fundamentale ale contemporaneității, la prevenirea unui nou război mondial și apărarea păcii, la extinderea cooperării între popoare.
O analiză a conceptului, a componentelor sale majore și a interconexiunilor sale ne îngăduie să înțelegem de ce egalitatea suverană a statelor este – în mod necesar – un principiu fundamental, o verigă esențială a dreptului internațional. Experiența a demonstrat și demonstrează că o construcție a păcii, eficientă prin structurile sale lăuntrice, ca și prin finalitățile sale, presupune organizarea relațiilor internaționale între entități independente și suverane.
Independența – ca latură a suveranității care exprimă neatârnarea statului în relațiile sale cu alte state – dă statului național acea putere de decizie care-i permite să-și armonizeze interesele sale legitime cu cele ale altor state. În realizarea funcțiilor sale, în stabilirea politicii sale interne și externe, statul acționează în mod independent, fără a depinde de puterea altui stat.
Orice amestec din partea altui stat constituie o încălcare a suveranității. În virtutea independenței sale, fiecare stat are libertatea de a-și stabili, pornind de la propriile sale interese, politica internă și externă. Independența fiecărui stat se afirmă în cadrul unor relații internaționale în care se asigură respectarea deplină a suveranității statelor. Ea presupune, în același timp, respectarea și aplicarea consecventă în raporturile interstatale a principiilor și normelor dreptului internațional, menite să favorizeze realizarea colaborării internaționale pe baza respectării integrității teritoriale, a neamestecului în treburile interne ale altor state, a egalității depline în drepturi a tuturor statelor, componente esențiale ale unor structuri armonioase ale dreptului internațional.
Pentru a descifra mai bine locul acestui principiu în structura păcii, precizăm că independența politică a unui stat presupune o activitate externă de apărare a ființei sale, a intereselor sale legitime, de înfăptuire a aspirațiilor de propășire și dezvoltare națională, respectând, în același timp, independența celorlalte state și obligațiile internaționale asumate prin liberul său consimțământ. Încercarea de a impune unui stat o anumită linie politică, exercitarea unor presiuni de orice natură pentru a-l determina să adopte o anumită poziție sau să-și modifice propria politică potrivit intereselor altor state, ale unor cercuri politice, economice sau financiare străine constituie acte de încălcare a independenței statului respectiv, ceea ce periclitează relațiile pașnice între statele respective, primejduiește pacea. Nici unui stat nu i se poate pretinde să îndeplinească obligații internaționale pe care nu și le-a asumat în mod liber. În virtutea independenței sale, statul poate intra în relații cu alte state, asumându-și potrivit intereselor sale, prin tratate bi- sau multilaterale, îndatoriri internaționale.
Încălcarea independenței statelor este una dintre cele mai grave forme de violare a legalității internaționale, de periclitare a păcii și securității popoarelor. Tocmai de aceea, statul a cărui independență a fost încălcată poate, potrivit dreptului internațional, să pretindă reparații sau să recurgă la alte măsuri legitime împotriva statului vinovat, deoarece în viața internațională este recunoscut dreptul statelor de a-și apăra în mod individual sau colectiv independența și de a nu permite nimănui nesocotirea ei. Asigurarea independenței politice a statelor se află într-o strânsă legătură cu independența lor economică, fiind condiționată de aceasta. Fiecare stat este chemat să participe la schimburile internaționale, la cooperarea economică, să se integreze în circuitul economic mondial, potrivit potențialului și specificului resurselor sale. Circuitul mondial al valorilor – materiale și spirituale – contribuie la dezvoltarea relațiilor internaționale, la promovarea colaborării între popoare și a păcii în lume, cu condiția de a nu știrbi suveranitatea statelor. Realizarea cerințelor independenței politice și economice nu poate fi concepută decât în cadrul unei cooperări internaționale întemeiate pe egalitate în drepturi și avantaj reciproc, pe respectarea dreptului statelor de a dispune în mod liber de bogățiile și resursele lor naturale, potrivit intereselor lor naționale, ceea ce exercită o influență covârșitoare asupra statornicirii unor relații pașnice, de înțelegere și încredere între popoare.
Odată cu formarea națiunilor și a statelor naționale, suveranitatea de stat devine și suveranitate națională. Aceasta reprezintă dreptul națiunii de a-și hotărî singură calea dezvoltării, de a-și alege orânduirea socială și de stat. Suveranitatea națională își găsește o expresie pregnantă în dreptul națiunilor la autodeterminare, drept înscris ca un principiu al dreptului internațional în primul articol al Cartei Organizației Națiunilor Unite.
Procesul formării națiunilor și al statelor naționale a imprimat elemente noi conținutului suveranității de stat, a determinat acele condiții și particularități, sociale și naționale, în care se realizează suveranitatea fiecărui stat. Formarea națiunilor a îmbogățit viața socială, economică, politică și spirituală a societății, a creat un cadru nou, național, exercitării suveranității statului.
Istoria demonstrează că respectarea principiilor suveranității și independenței naționale, ale neamestecului în treburile interne, ale egalității depline în drepturi creează climatul favorabil pentru extinderea colaborării internaționale și pentru promovarea unor raporturi pașnice, normale între state. Structurile care să răspundă acestor obiective sunt cele în care toate statele, mari, mijlocii și mici, contribuie activ la rezolvarea problemelor fundamentale ale contemporaneității, la menținerea și apărarea păcii, la instaurarea unor relații internaționale, întemeiate pe dreptate socială și națională. Ideile privind suveranitatea, dezvoltarea independentă a popoarelor se înscriu între factorii care condiționează pacea și progresul omenirii.
2.7. Cooperarea
După cum se statuează în Declarația referitoare la principiile dreptului internațional privind relațiile de prietenie și cooperare între state, cooperarea este o exigență majoră pentru asigurarea păcii în lume. „Statele – se consacră în acest important document internațional – trebuie să coopereze unele cu altele pentru menținerea păcii și securității internaționale (pct. a al. 2, cap. IV).
Până nu de mult se părea că maximum de legalitate internațională ar consta în respectarea de către toate statele a unor obligații de a se abține de la săvârșirea de acte ilicite, deci obligații in non faciendo, la care se mai adăugau și obligații in patiendo, constând în a tolera anumite acțiuni ale altui stat dacă ele îi erau necesare acestuia din urmă fără a cauza statului în chestiune un detriment. Dreptul internațional implică obligația de cooperare și colaborare care – așa cum o demonstrează desfășurarea cotidiană a relațiilor internaționale – dă un conținut mai bogat obligațiilor internaționale ale statelor, anume de a îndeplini obligații in faciendo. Admiterea unei obligații de cooperare a statelor tinde să înalțe legalitatea internațională pe o treaptă nouă, superioară, unde statele, popoarele, guvernele se privesc ca asociați la înfăptuirea de acțiuni comune în interes comun. În numeroase documente ale O.N.U. și alte documente internaționale se revine insistent asupra principiului cooperării, statuându-se forme și modalități practice, concrete ale dezvoltării relațiilor interstatale în lumina exigențelor sale. Așa de pildă, într-o rezoluție adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în decembrie 1965 se spune, între altele: Adunarea Generală decide să continue a da atenție măsurilor și acțiunilor pentru promovarea relațiilor de bună vecinătate și cooperare în Europa.
Remarcăm că, până astăzi, principiul cooperării – ca normă obligatorie a unor relații pașnice în lume – nu are cuprinsul definitiv statornicit, urmând ca, pe măsura dezvoltării relațiilor internaționale în direcția repudierii forței, acest conținut să se îmbogățească tot mai mult. Încă de pe acum se consideră însă ca unanim recunoscută obligația statelor de a colabora unele cu celelalte în vederea menținerii păcii și securității internaționale. Se pot enunța, în acest sens: dreptul statelor la autoapărare colectivă, în temeiul căruia orice stat poate veni în ajutorul statului împotriva căruia se săvârșește o agresiune armată, obligația statelor membre ale O.N.U. de a respecta principiile enumerate în Cartă în scopul asigurării păcii și securității internaționale, dreptul Organizației de a acționa în așa fel încât statele nemembre ale O.N.U. să-și îndeplinească această obligație (art. 2 § 6). În prezent, forțele progresiste, statele iubitoare de pace tind spre o lărgire și adâncire continuă a cuprinsului obligației de drept internațional de a colabora, ceea ce implică și un drept de colaborare, obligația statelor de a nu împiedica această colaborare și cooperare internațională, ci de a o înlesni. Este extrem de important, în acest context, dreptul statelor – ale căror interese sunt sau ar putea fi afectate de anumite tratate internaționale – de a lua parte la elaborarea și încheierea acestora, precum și de a participa la lucrările organizațiilor internaționale guvernamentale care prin actul lor constitutiv sunt chemate să se ocupe de probleme internaționale de interes general. Se știe că – în lumina acestor teze – la sesiunea de la Geneva a Comitetului special al O.N.U. pentru codificarea principiilor de drept internațional privind relațiile prietenești și colaborarea între state, s-a propus ca în fruntea codificării principiului cooperării să se consemneze că „toate statele, mari sau mici, au dreptul și obligația să coopereze unele cu celelalte, fără deosebire de sistemele lor politice, economice și sociale, în diferite sfere ale relațiilor internaționale, pe baza respectului strict al suveranității și independenței naționale, egalității în drepturi, neintervenției în treburile interne ale altora și avantajului reciproc, spre a menține pacea și securitatea internațională și a promova stabilitatea și progresul economic internațional, precum și bunăstarea generală a națiunilor”. Această inițiativă tindea la:
Îmbogățirea textului inițial supus Comitetului special prin proclamarea dreptului – nu numai a obligației de a coopera cu toate statele;
Precizarea că nu orice fel de cooperare constituie un drept și o obligație pentru state, ci numai o asemenea cooperare care se întemeiază pe principiile fundamentale ale legalității internaționale contemporane.
În prezent, toate statele găsesc în relațiile economice externe un element indispensabil și extrem de valoros pentru dezvoltarea lor rapidă, pentru sporirea continuă a bogăției naționale. Astăzi, mai mult decât oricând, fiecare țară, indiferent de mărimea sa, de bogăția de care dispune, de nivelul dezvoltării economice și sociale, de poziția geografică, este în mod obiectiv determinată să participe la schimbul de valori mondiale, să dea și să primească din ceea ce reprezintă creația umană. După cum arată practica, cooperarea internațională – ca principiu de dezvoltare a vieții internaționale moderne – presupune subiecte active și egale în drepturi. Acțiunile lor pe planul relațiilor internaționale trebuie să se afle sub semnul bunei-credințe. Practica internațională demonstrează că nu este vorba de o cooperare de moment, cu titlu excepțional, pentru un caz izolat, ci de necesitatea ca totalitatea relațiilor internaționale să se întemeieze pe cooperarea și colaborarea tuturor statelor, fără deosebire de mărime, fără îngrădiri, excepții, discriminări. Desigur, satisfacerea acestor deziderate nu este posibilă decât cu condiția negocierii, încheierii, interpretării și aplicării acordurilor internaționale – instrumente de seamă ale cooperării internaționale.
Avantajul reciproc – aflându-se într-o strânsă relație dialectică cu celelalte principii și norme fundamentale ale dreptului internațional – vizează participarea pe baze reciproc avantajoase la circuitul internațional de valori materiale și spirituale, posibilitatea statelor de a-și completa efortul propriu, prin participarea la acest circuit. Avantajul reciproc constituie un corolar al egalității în drepturi a statelor și o modalitate practică de realizare a cooperării lor. În multe documente internațional se folosește expresia: „egalitate în drepturi și avantaj reciproc”, precum și „cooperarea statelor pe baza avantajului reciproc”. Și este firesc ca – în cazul în care statele sunt egale în drepturi – colaborarea dintre ele să profite în egală măsură fiecăruia. Astfel, la ideea de egalitate se adaugă acea de reciprocitate, ceea ce obligă la lichidarea tuturor acelor tendințe de organizare a schimburilor de valori numai spre folosul unora. Avantajul reciproc – completând egalitatea în drepturi – îi conferă un conținut democratic mai bogat, corespunzător epocii noastre. Așa se explică faptul că în documente naționale, precum și într-o serie de documente internaționale, avantajul reciproc este enunțat ca un principiu distinct al relațiilor dintre state, stând – alături de celelalte principii și norme ale relațiilor internaționale – la baza politicii externe și având un rol excepțional în organizarea și desfășurarea unor relații pașnice în lume, deoarece:
Dă expresie respectului reciproc;
Reflectă tratamentul egal al națiunilor;
Consolidează încrederea între popoare.
Practica internațională demonstrează că este întrutotul posibil – dacă buna-credință și bunăvoința există – a se organiza legături de colaborare între țări cu potențial economic, tehnico-științific, cultural, social diferit, care să asigure avantaje și unei părți și celeilalte. Astăzi, tot mai frecvent, în documentele guvernamentale se consacră principiul avantajului reciproc. Astfel, el se află în Declarația economică adoptată la conferința Organizației Statelor Americane, în Declarația Națiunilor Unite cu privire la acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale, în Statutul Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (23 octombrie 1956), în rezoluțiile Consiliului Economic și Social al O.N.U., în numeroase tratate și alte instrumente internaționale ale statelor. Avantajul reciproc se aplică relațiilor de colaborare dintre state în diferite domenii, documentele internaționale – care-l proclamă – referindu-se atât la raporturile economice dintre state, cât și la cele de ordin cultural-științific și tehnic. „O vastă rețea de schimburi echitabile și reciproc avantajoase – se precizează în Actul final al Conferinței O.N.U. pentru comerț și dezvoltare de la Geneva, 1964 – asigură o bună bază stabilirii de relații de bună vecinătate între state”, precizându-se totodată că „dezvoltare unor schimburi echitabile și reciproc avantajoase poate favoriza ridicarea standardelor de viață, folosirea deplină a forței de muncă și un progres economic rapid în toate țările lumii”. În Declarația UNESCO asupra principiilor colaborării internaționale se spune: „colaborarea culturală se va desfășura în folosul reciproc al tuturor națiunilor participante. Schimburile la care va da naștere vor fi organizate într-un larg spirit de reciprocitate „(art. 9 – subl. Ns.).
Avantajul reciproc figurează la loc de frunte, făcând parte din tezaurul valorilor morale, politice și juridice din care se inspiră neabătut politica de pace și colaborare internațională. Practica internațională consemnează statornic faptul că, respectarea exigențelor avantajului reciproc este o condiție indispensabilă a realizării cooperării internaționale, în care nevoile și interesele popoarelor se întrepătrund – expresie elocventă a interdependențelor lumii contemporane, ceea ce marchează cu atât mai mult intercondiționarea eforturilor umaniste și democratice ale popoarelor în direcția construirii unor structuri de pace în lumea în care trăim.
Statele se întâlnesc în efortul lor de cooperare cu: niveluri diferite atinse în alte țări sau zone; posibilități limitate de valorificare a produselor proprii, ca urmare a concurenței, cel mai adesea neloiale; tratamentul injust la care cei mai mici și mai slabi sunt supuși de cei puternici. Dreptul internațional – din perspectiva unor relații întemeiate pe dreptate și justiție – oferă criterii de evaluare și apreciere și, la nevoie, de corecție în realizarea reciprocității și corelativității schimbului produs, cu luarea în considerare a interesului fiecăruia, excluzând tratarea apriori inegală, caracteristică epocii coloniale. Cooperarea pe o bază nouă reprezintă o latură constitutivă importantă a procesului general de reașezare a relațiilor internaționale contemporane, deoarece – concomitent cu eforturile proprii ale fiecărei națiuni, ale fiecărui popor – dezvoltarea pașnică presupune, în același timp, asigurarea unui cadru neîngrădit colaborării economice internaționale, pe temeiul unor criterii juste și echitabile.
Având în vedere implicațiile deosebite ale comerțului internațional în eforturile de reașezare a relațiilor economice dintre state pe o bază nouă, promotorii unor norme democratice, juste și echitabile în relațiile comerciale internaționale au acționat hotărât împotriva măsurilor și practicilor restrictive, a barierelor de orice fel. Ca o reflectare a acestor acțiuni, în Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor se statuează că „toate statele au îndatorirea de a coopera în realizarea de ajustări la prețurile de export ale țărilor în curs de dezvoltare, în relație cu prețurile importurilor lor și de a face astfel încât să fie remunerative pentru producători și echitabile pentru producători și consumatori”(art. 28).
Promovarea unor asemenea norme tinde să contureze un important capitol al dreptului internațional, care – împreună cu celelalte norme – sunt de natură a face din dezideratele păcii și colaborării realități ale vieții internaționale.
2.8. Dezarmarea
Structurile păcii presupun, în mod necesar, înfăptuirea dezarmării, care reprezintă unul din principiile fundamentale ale dreptului internațional. Dezarmarea generală și completă, și în primul rând, dezarmarea nucleară, au devenit în prezent una din problemele primordiale ale vieții internaționale.
Înfăptuirea dezarmării are o importanță vitală pentru înlăturarea primejdiei unui război nimicitor, pentru asigurarea păcii în lume, pentru ca popoarele să-și poată consacra eforturile dezvoltării și progresului, desfășura nestingherit întreaga lor activitate spre o viață liberă.
Cu toate eforturile depuse pentru înfăptuirea dezarmării, în zilele noastre imense resurse umane și materiale sunt concentrate în domeniul înarmării; noi cheltuieli se adaugă la bugetele militare; efectivele armate ating niveluri nejustificat de mari în timp de pace; continuă acumularea de armament convențional, perfecționarea tipurilor și sistemelor de arme din cele mai distrugătoare; progresele științifice și tehnice în domeniul energiei nucleare, în electronică, în tehnica laserului și în alte domenii sunt folosite cu prioritate pentru perfecționarea și crearea de noi arme; se mențin numeroase baze militare și trupe pe teritoriul altor state.
În ultimii ani, a luat o amploare fără precedent cursa înarmărilor nucleare, dezvoltarea, diversificarea și acumularea de armament nuclear însumând o uriașă forță de distrugere în masă; s-a ajuns la o acumulare de armament nuclear a cărui putere de distrugere echivalează cu zeci de tone de exploziv convențional pe fiecare locuitor al Planetei.
Principiul dezarmării s-a impus în viața Planetei, având o determinare obiectivă. Factorii esențiali care i-au conturat conținutul și îi precizează finalitățile sunt:
Pericolele grave ale cursei înarmărilor la adresa păcii și securității popoarelor;
Imperativul reconsiderării și restructurării echilibrului existent și situarea raporturilor dintre state nu pe nesiguranța generată de acumulările butoiului de pulbere al cursei înarmărilor, ci pe încrederea și respectul reciproc de care au atâta nevoie națiunile lumii;
Hotărârea popoarelor lumii de a pune capăt tensiunii, încordării determinată de amenințarea armelor și de a-și clădi pacea și securitatea pe baza înțelegerii și a bunei conviețuiri. Acesta s-a impus ca principiu de drept internațional, în condițiile în care garantarea dreptului popoarelor la existență, la viață, implică consacrarea obligației tuturor statelor de a înfăptui dezarmarea, și în primul rând dezarmarea nucleară.
Transpunerea în viață a exigențelor acestui principiu implică oprirea neîntârziată a cursei înarmărilor și adoptarea de măsuri care să pună capăt competiției în achiziționarea, producerea și perfecționarea armamentelor, în amplificarea dispozitivelor militare. Iar aceasta se poate realiza prin înghețarea și reducerea bugetelor militare, fără de care nu este de conceput inițierea unui proces efectiv de dezarmare, ceea ce presupune să se stabilească un program concret de reducere treptată – în etape – a bugetelor, începându-se cu cele ale țărilor mari, puternic înarmate. Un asemenea program ar trebui să prevadă criteriile și proporțiile de reducere pe etape a fondurilor alocate înarmărilor și să precizeze, totodată, durata fiecărei etape.
Concomitent, se impune reducerea fondurilor bugetare destinate cercetărilor efectuate în scopuri militare, care stimulează competiția tehnologică a înarmărilor și duc la perfecționarea continuă a armamentelor, crearea de noi sisteme de arme cu capacitate de distrugere sporită. Principiul dezarmării impune ca măsurile de înghețare și reducere a bugetelor militare să fie efective și ireversibile, iar resursele eliberate să fie orientate spre înfăptuirea unor obiective pașnice.
Principiul dezarmării – ca o componentă fundamentală a structurilor păcii – se adresează tuturor statelor și popoarelor lumii, mari sau mici, fără deosebire de forța militară pe care o au și de tipurile de arme pe care le dețin. Fiind un principiu universal, el se adresează erga omnes, înțelegându-se faptul că în cazul în care un singur stat nu-i dă curs, eficiența sa este pusă sub semnul întrebării.
Acest principiu presupune ca la negocierile de dezarmare, la dezbaterea și adoptarea măsurilor în acest domeniu să participe toate statele, respectându-se dreptul fiecărui stat de a-și apăra, în cadrul oricărei negocieri, interesele legitime de securitate și dezvoltare. Așadar, adresându-se tuturor statelor și popoarelor lumii, acest principiu implică, totodată, participarea activă și respectarea intereselor tuturor statelor în procesul înfăptuirii sale practice, deoarece problemele dezarmării, și în primul rând ale dezarmării nucleare, afectează în mod direct securitatea și viața însăși a popoarelor, care trebuie să știe cum se acționează în această direcție, pentru a-și apăra interesele lor fundamentale. Principiul dezarmării vizează în mod obiectiv toate statele și popoarele și se poate transpune în viață numai cu participarea efectivă a tuturor statelor și popoarelor lumii ca urmare a faptului că are o importanță hotărâtoare pentru existența lor, pentru dezvoltarea liberă și neamenințată a personalității umane, pentru destinele civilizației pe Planeta noastră. Tocmai pentru că națiunile lumii suportă povara tot mai grea a cursei înarmărilor, ele sunt chemate să-și unească eforturile și să acționeze cu fermitate pentru a determina măsuri concrete și efective de dezarmare, în primul rând de dezarmare nucleare.
Transpunerea în viață a principiului dezarmării – în perspectiva structurării păcii – impune efortul concertat al tuturor forțelor sociale: partidelor politice, organizațiilor obștești, naționale și internaționale, al tuturor cetățenilor, fără deosebire de convingeri politice, religioase sau filozofice. Numai prin voința și acțiunea unită a tuturor forțelor sociale din lume, structurile inadecvate existente astăzi vor fi abandonate, dezarmarea se va înfăptui, iar pacea fragilă – clădită pe amenințarea și teroarea butoiului de pulbere al înarmărilor – va fi înlocuită cu pacea adevărată, clădită pe temelia trainică a încrederii și respectului reciproc în relațiile dintre națiuni și popoare.
2.9. Buna vecinătate
Structurile păcii includ – în același timp – buna vecinătate, care este un principiu esențial al dreptului internațional și reprezintă o componentă necesară a oricăror rânduieli pașnice ale relațiilor dintre state.
Experiența demonstrează că multe conflicte și diferende care apar în viața internațională își au geneza în existența unor stări de tensiune și a unor neînțelegeri între state vecine, sunt determinate de confruntarea politică și militară dintre aceste state.
Statornicirea unor relații de bună vecinătate constituie un imperativ al vieții internaționale, mai ales în condițiile în care relațiile mondiale cunosc o deteriorare continuă, ca urmare a nesoluționării problemelor existente și a apariției unor noi focare conflictuale în diferite zone ale lumii, a politicii de forță și dominație, a recurgerii tot mai frecvente la intervenții și amestec în treburile interne, a tendințelor de împărțire a lumii în sfere de influență, a accelerării cursei înarmărilor. În cele mai multe cazuri, aceste fenomene negative stimulează disensiunile, neîncrederea și suspiciunea între vecini, determinând înrăutățirea raporturilor lor.
Dominația colonială a lăsat moștenire unui mare număr de state vecine probleme deosebit de complexe, multe dintre ele vizând teritoriul lor, probleme deosebit de sensibile, care sunt adesea folosite pentru a provoca stări de tensiune și chiar conflicte, ceea ce împiedică colaborarea dintre statele respective și periclitează pacea Planetei.
Vecinătatea este – așa cum s-a demonstrat în literatura de specialitate – un fenomen obiectiv al relațiilor internaționale, găsindu-și expresia în domeniile concrete în care se materializează: vecinătatea terestră, maritimă și aeriană. Dezvoltarea științei și tehnicii a generat noi manifestări ale vecinătății, cu implicații multiple pe planul relațiilor dintre statele respective.
Apărută odată cu formarea entităților statale, vecinătatea reprezintă o realitate obiectivă, pe care omul nu o poate schimba din punct de vedere geografic, deoarece națiunile, popoarele s-au constituit în entități statale pe anumite teritorii, integrându-se într-un sistem de relații de vecinătate care s-au consolidat pe parcursul anilor. Această realitate poate fi îmbunătățită sau înrăutățită sub aspect politic, juridic, moral, în raport de modul cum statele abordează această problemă, și, mai ales, de felul în care acționează ele pentru soluționarea diferitelor aspecte concrete pe care le implică. Acesta este terenul pe care a germinat ideea generoasă a bunei vecinătăți, care se dovedește a fi o componentă necesară a structurilor păcii și un principiu esențial al dreptului internațional.
Evoluția istorică a relațiilor internaționale a demonstrat și demonstrează că statele pot comite fapte și desfășura acțiuni de natură a învenina relațiile lor cu vecinii: Asemenea fapte și acțiuni pot fi din cele mai diverse, în toate zonele și mediile pe care le implică vecinătatea. Astfel:
pe planul relațiilor politico-juridice: actele de forță și agresiune, ocuparea unor teritorii, manifestări ale politicii de apartheid, practici colonialiste sau neocolonialiste;
pe planul relațiilor economice: practicile discriminatorii, protecționiste, ca și orice acțiuni de natură a afecta economia statelor vecine;
3- în domeniul mediului înconjurător: orice acțiune care ar putea determina deteriorarea mediului sau a echilibrului ecologic din statele vecine;
Propaganda răuvoitoare cu privire la statele vecine, la organizarea și desfășurarea raporturilor politico-juridice din aceste țări, cu privire la modul de viață și de trai al popoarelor respective. Toate acestea sunt de natură a determina evoluții din cele mai grave în relațiile dintre vecini și pot periclita pacea între țările respective, cu consecințe pentru pacea în zonă și în celelalte regiuni ale lumii. Buna vecinătate – ca principiu fundamental al dreptului păcii – presupune abținerea de la comiterea oricăror fapte și acțiuni de natură a învenina raporturile dintre țările respective. Dreptul internațional implică elaborarea și adoptarea unor norme juridice care să interzică comiterea unor acțiuni de natură a înrăutăți relațiile dintre vecini.
Buna vecinătate presupune, totodată, acțiuni din partea statelor vecine care să asigure desfășurarea normală a relațiilor dintre țările respective și dezvoltarea prieteniei și cooperării pe multiple planuri între statele în cauză.
Experiența demonstrează că întărirea și extinderea relațiilor de prietenie și cooperare între vecini reprezintă acel teren care favorizează soluționarea pașnică a oricăror probleme, cu respectarea intereselor legitime ale tuturor statelor, în lumina criteriilor care definesc conduita statelor în lumea contemporană, asigurând un climat în care pacea și securitatea se pot menține și consolida. Întreprinderea unor acțiuni care să ducă la desfășurarea normală a relațiilor dintre țările respective, la dezvoltarea prieteniei și cooperării a devenit o necesitată vitală în condițiile unei lumi a interdependențelor, în care numeroase probleme, din cele mai variate și mai importante pentru viața, bunăstarea și civilizația popoarelor pe planeta noastră: politice, economice, culturale, tehnico-științifice și altele, nu pot fi rezolvate fără o cooperare strânsă, fără participarea activă a tuturor statelor și popoarelor. Între acțiunile de natură a dezvolta prietenia și cooperarea între state și buna vecinătate există o interconexiune. Dacă orice inițiativă menită să extindă prietenia și cooperarea contribuie la consolidarea bunei vecinătăți, experiența demonstrează, totodată, că numai în condițiile unor raporturi de bună vecinătate se poate dezvolta o cooperare fructuoasă, la care să-și aducă o contribuție efectivă țările respective și de care să beneficieze celelalte popoare.
Acțiunile menite să determine întărirea și dezvoltarea bunei vecinătăți vizează, în același timp, ajutorul și sprijinul reciproc în depășirea unor situații diferite, cum ar fi cele generate de calamități naturale sau de altă natură care ar putea afecta țările și popoarele respective. Experiența demonstrează că buna vecinătate capătă noi dimensiuni, se întărește și se consolidează în cazul în care se întreprind măsuri menite să elimine acele fenomene care ar putea limita schimburile economice, culturale, științifice între vecini.
Așadar, ca principiu esențial al dreptului internațional, buna vecinătate presupune abținerea de la comiterea oricărei acțiuni de natură a înrăutăți relațiile dintre țările respective și, totodată, întreprinderea de măsuri care să asigure desfășurarea normală a relațiilor dintre statele în cauză, să ducă la întărirea și consolidarea prieteniei și cooperării între vecini.
Buna vecinătate are o sferă largă de cuprindere, presupunând – odată cu respectarea și aplicarea integrală a principiilor și normelor fundamentale ale dreptului internațional – statornicirea și aplicarea unor norme specifice, rezultate din situarea țărilor respective în aceeași zonă sau regiune geografică. Iată de ce, buna vecinătate este o componentă fundamentală a structurilor păcii și un principiu esențial al dreptului internațional.
2.10. Îndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor asumate
Împreună cu celelalte componente structurale, principiul îndeplinirii cu bună-credință a obligațiilor asumate completează un sistem armonios de principii și norme care fundamentează conținutul dreptului internațional.
Secole de frământări, confruntări și încordare au făcut posibilă înțelegerea adevărului elementar că „fiecare stat are datoria de a îndeplini cu bună-credință obligațiile pe care și le-a asumat”. În configurarea dreptului internațional este, totodată, esențial ca fiecare stat să-și îndeplinească „cu bună-credință obligațiile care-i incumbă în virtutea principiilor și regulilor general recunoscute ale dreptului internațional”. În același timp, această componentă structurală a dreptului internațional presupune ca fiecare stat să-și îndeplinească „cu bună-credință obligațiile care-i incumbă în virtutea acordurilor internaționale conforme principiilor și regulilor general recunoscute ale dreptului internațional”. Și, fără îndoială, este esențial pentru pacea lumii ca „buna-credință să călăuzească toate acțiunile internaționale ale statelor și popoarelor Planetei”.
Menținerea și consolidarea păcii presupun nu numai elaborarea și promovarea unor măsuri concrete, asumarea unor angajamente în relațiile cu celelalte state, ci și respectarea lor riguroasă. Încheind tratate, convenții, acorduri și alte înțelegeri internaționale, statele pornesc de la necesitatea stipulării, în mod solemn, a drepturilor la pace și securitate, la dezvoltare de-sine-stătătoare a popoarelor lor și de la convingerea că aceste angajamente solemne se vor respecta.
Diversificarea și multiplicarea relațiilor internaționale, schimbul tot mai intens de valori materiale și spirituale, extinderea cooperării națiunilor în condițiile accentuării interdependențelor contemporane, pun în lumină cu o acuitate deosebită necesitatea respectării cu sfințenie a angajamentelor luate prin tratatele, acordurile, înțelegerile intervenite între state.
Dacă în epocile istorice îndepărtate respectarea obligațiilor asumate (pacta sunt seruandă) se întemeia pe criterii și precepte religioase, încheierea tratatelor fiind însoțită de anumite rituri, cu timpul forța obligatorie a început să fie dedusă din ideea de bună-credință (bona fides), ca o datorie de onestitate, ca o îndatorire de onoare, de respectare a cuvântului dat. Jean Bodin – relevând imperativul respectării obligațiilor asumate – arăta că „fidelitatea și loialitatea sunt adevăratele baze ale justiției. Nu numai statul, dar întreaga comunitate umană este legată prin ele”, iar Grotius și Gentilis demonstrau „sanctitatea angajamentelor luate”.
După cum se știe, românii au considerat – dintotdeauna – că „ținerea cuvântului dat este temeiul facerii bunelor relații”(Calimah); „îndeplinirea unei obligații pe care tu însuți ai acceptat-o”este „o datorie elementară a conviețuirii tuturor națiilor (Kogălniceanu). Nicolae Titulescu arăta că „tratatele trebuie considerate ca sfinte de către state”, acesta fiind un „imperativ al securității și păcii”, iar încălcarea obligațiilor liber asumate înseamnă o „violare a dreptului ginților, o manifestare a disprețului față de cuvântul dat, față de sanctitatea tratatelor”.
Este un adevăr deja demonstrat că nerespectarea angajamentelor asumate prejudiciază nu numai cealaltă parte, partenerul de acțiune, prin cooperare, ci și celelalte state, nu numai prin consecințele imediate de natură economică, ci și prin implicațiile juridice, politice și morale. În zilele noastre – după cum s-a subliniat în dezbaterile Comitetului special O.N.U. pentru principiile de drept internațional privind relațiile prietenești și cooperarea între state -, „respectarea cu fidelitate a obligațiilor asumate constituie o premisă majoră a desfășurării unor relații internaționale bazate pe înțelegere și încredere mutuală, atât de necesare în condițiile existenței unor state cu sisteme sociale diferite”, contribuind la: a. menținerea păcii și securității internaționale; b. reglementarea pașnică a diferendelor; c. dezvoltarea cooperării între state. Respectarea cu bună-credință a angajamentelor asumate are nu numai un conținut moral, ci și unul juridic, deoarece se referă la modul și spiritul în care obligația este îndeplinită, precum și la gradul de conștiinciozitate și de strictețe cu care promisiunea făcută este realizată, ceea ce presupune executarea clauzelor sale în litera și spiritul lor – fără subterfugii sau subtilități de interpretare – cât mai exact cu putință. Bona fides implică – în mod firesc – atât încrederea reciprocă în cuvântul dat, cât și o comportare scrupuloasă și corectă din partea tuturor celor angajați.
Încercările de justificare a încălcării obligațiilor asumate nu rezistă nici pe plan etic, nici pe plan politico-juridic. O nouă ordine internațională nu se poate clădi decât pe echitate și justiție, pe stima și respectul mutual al tuturor. Respectarea cu bună-credință a angajamentelor asumate a fost inserată în tratatele internaționale, inclusiv în Convenția de la Viena din mai 1969, în declarații și numeroase rezoluții ale Adunării Generale a O.N.U., relevându-se că dezvoltarea și codificarea dreptului internațional, promovarea primatului legii în relațiile dintre state impun înfăptuirea obligațiilor reciproce.
Respectarea angajamentelor asumate este un principiu fundamental al dreptului internațional, a cărui transpunere în viață dă conținut noilor relații care-și croiesc drum în perspectiva democratizării raporturilor dintre state. În Declarația referitoare la principiile de drept internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state se statornicește că „fiecare stat este obliga1; să îndeplinească cu bună-credință obligațiile care îi incumbă în virtutea acordurilor internaționale în conformitate cu principiile și normele general recunoscute ale dreptului internațional”.
Lucrând direct, efectiv nu numai la conceperea angajamentelor internaționale, ci și la înfăptuirea lor în spiritul corectitudinii și responsabilității, toate statele lumii – mari, mici și mijlocii – vor contribui, și pe această cale, la promovarea unor raporturi interstatale noi, care să asigure întregii umanități un viitor de securitate și pace, de colaborare și bunăstare. Iată de ce respectarea cu bună-credință a angajamentelor asumate constituie o componentă majoră a vieții internaționale, o premisă a bunei conviețuiri, a dezvoltării cooperării tuturor națiunilor pe temeiul echității și justiției. Sunt sensuri semnificative ale eforturilor pe care le fac popoarele lumii pentru o cooperare mai amplă, mai susținută, dar și mai eficientă, într-o lume în care dezvoltarea independentă, liberă și suverană a fiecărui popor este condiționată de menținerea și consolidarea păcii în toate regiunile lumii.
CAPITOLUL III. EVOLUȚII ÎN PROMOVAREA PRINCIPIILOR ȘI NORMELOR DREPTULUI INTERNAȚIONAL ÎN RELAȚIILE DINTRE STATE
3.1. În căutarea unui nou concept strategic
Schimbările fundamentale generate de revoluțiile din anii 1989-1991 au determinat „căutări și elaborări noi”, considerându-se că un nou concept ar trebui definit, că o nouă strategie s-ar cuveni să se instituie. Sistemul bipolar a fost depășit. U.R.S.S.-ul s-a dizolvat. Puterea sa nucleară s-a divizat și s-a diminuat. Federația Rusă – care a moștenit „cea mai mare parte a arsenalului nuclear al fostei U.R.S.S.” – nu are nici pe departe „forța economică, politică și militară a superputerii pe care o reprezenta U.R.S.S. în anii ’70”. Totuși, în ultimii ani, Rusia a revenit ca jucător important în arena globală. Ultimele evenimente din Ucraina sunt cel mai bun exemplu în acest sens.
Statele Unite ale Americii și-au asumat rolul „de unică putere mondială”, încercând să-și exercite acest rol într-o viziune proprie, după dorințele și, mai ales, după interesele unora din liderii politici de la Washington.
Statele Unite au cuvântul hotărâtor în problemele politice, economice și militare ale lumii, exercitându-și rolul de lider în „G8”(Grupul celor 7, cele mai industrializate țări ale lumii, plus Federația Rusă); în Alianța Nord- Atlantică (extinsă prin includerea Poloniei, Cehiei și Ungariei); în forurile financiare internaționale etc.
Mai ales analiștii americani consideră că „noul concept strategic ar trebui să ia în considerare aceste realități”, vizând – în principal – locul și rolul consolidat al Statelor Unite pe arena mondială.
3.2. „Clubul democraților” și restul lumii
La începutul anului 1999, unul din liderii diplomației occidentale a lansat un nou concept strategic, bazat pe împărțirea statelor în două categorii:
a) cele democratice, care ar urma să alcătuiască „clubul democraților” și
b) celelalte state, în care ar urma să se includă
1. Statele „potențial democratice”(care ar avea șanse să acceadă la democrație) și
2. State cu regimuri nedemocratice, dictatoriale.
„Clubul democraților” ar urma să îndeplinească funcțiile:
menținerii și dezvoltării democrației în lume;
obligării liderilor nedemocrați „să abandoneze metodele dictatoriale” și „să opteze pentru democrație”.
În îndeplinirea rolului „Clubului democraților” ar putea „să se recurgă la toate mijloacele” pentru a determina „progresul democratic în lume”. În folosirea acestor mijloace, „Clubul democraților” ar „fi în măsură să decidă, inclusiv asupra constrângerii” acolo unde este cazul, așa încât „democrația să fie instaurată”, iar „regimurile dictatoriale înlăturate”.
În ultima zi a Summit-ului de la Washington, din 1999, sub deviza „Strengthening Democracy in the Global Economy”, la National Press Club din Washington, câțiva din cei mai proeminenți lideri ai Establish-mentului american evocau „principiile celei de-a treia căi”, filosofie politică lansată cu 15 ani în urmă de „Democratic Leadership Council”, care și-a propus „impunerea, pe scena internațională, a noului tip de mișcare politică”în societatea postindustrială. Sfidarea pe care o propunem – s-a susținut cu acest prilej – este „de a crea o nouă cale de guvernare”.
William Jefferson Clinton întreba: „Cum putem crea un concept al unei comunități atât naționale, cât și internaționale care să fie ca un puternic magnet pentru a reuni oamenii laolaltă, mai degrabă decât forțele magnetice care îi despart în acest moment pe criteriile diferențierilor etnice, rasiale sau religioase?”. Cum putem – continua președintele american – „construi o comunitate umană bazându-ne pe forțele care ne unesc și nu pe cele care ne despart?”
Desigur că – la realizarea acestui obiectiv – contribuie apărarea și promovarea drepturilor omului. Dar, în numele apărării drepturilor unor oameni, nu se poate – în nici un caz – accepta „asasinarea chiar și a unui singur om nevinovat”, și cu atât mai mult a zeci, sute, mii de oameni nevinovați, așa cum pentru „a apăra civilizația” nu recurgi „la distrugerea unor asemenea valori ale civilizației, cum sunt podurile”- socotite de acea minte strălucită a umanității, care a fost Socrate – „punți tradiționale de legătură și apropiere între comunități”.
3.3. Ordinea mondială nu se poate întemeia pe „Dreptul forței”
Toți marii gânditori ai lumii s-au pronunțat constant asupra „necesității ca relațiile dintre state să se întemeieze pe principii și norme de drept, socotind «inacceptabilă recurgerea la forță», la agresiune, care nu poate fi justificată de „nici un considerent, de orice natură ar fi el (politică, economică, militară sau de alt fel) „. Războiul de agresiune este caracterizat de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite drept „o crimă împotriva păcii internaționale”, precizându-se că „agresiunea dă naștere la răspundere internațională”.
„Nici un stat să nu se amestece, întrebuințând forța, în constituirea și guvernarea altui stat”
Pentru ca pacea și securitatea națiunilor să fie asigurate – atrăgea atenția Immanuel Kant – se impune ca „nici un stat să nu se amestece, întrebuințând forța, în constituirea și guvernarea altui stat”.
Marele gânditor considera necesare reglementări care să facă posibilă instaurarea unor relații de pace și securitate pentru toate popoarele.
În concepția sa, reglementările internaționale trebuie să garanteze respectarea „principiilor de dreptate”, atât pentru statele mari, puternice, cât și pentru cele mici și mijlocii. „Dreptatea trebuie să domnească – atrăgea atenția marele vizionar -, chiar dacă toți mișeii din lume s-ar prăpădi din această pricină”. Acesta este un principiu de drept solid – sublinia Immanuel Kant „care retează căile strâmbe ale vicleniei sau forței”. Respectul reciproc între țări și popoare este premisa și condiția păcii și securității lor.
„Dreptul politic extern derivă din raporturile între state independente”
Ceorg Wilhelm Friedrich Hegel arăta că „dreptul politic extern derivă din raporturile între state independente”. Statele – în raporturile lor unele cu altele – stabilesc „între ele stipulații” prin care se consacră că un stat se află „față de altul în independență suverană”.
„A fi independent în relația cu celălalt – observa marele gânditor – este prima îndreptățire absolută a fiecărui stat, condiția necesară că se află în deplină securitate.”
„Legea internațională apare nu drept o lege de «subordonare», ci drept o lege de coordonare”
Nicolae Titulescu se pronunța pentru promovarea legalității internaționale, ca premisă a unei ordini juridice europene și mondiale, care să garanteze pacea și securitatea popoarelor. În concepția eminentului diplomat „legea internațională apare nu drept o lege de «subordonare», ci drept o lege de coordonare”.
Pacea și securitatea pe continent – atrăgea atenția Nicolae Titulescu nu pot fi asigurate prin reînființarea „concernului marilor puteri”, care „să soluționeze problemele europene”. Într-un domeniu atât de important, cum este cel teritorial – observa marele gânditor – orice măsură trebuie să fie aplicată numai în temeiul unei decizii luate cu unanimitatea voturilor celor în cauză și cu consimțământul părții interesate.
Atât pe plan conceptual, cât și în acțiunea sa diplomatică, Nicolae Titulescu a militat pentru statuarea în Europa și în lume a unei ordini juridice bazată pe principiile și normele Dreptului, calificând recurgerea la forță o barbarie, un argument al celor incapabili să folosească mijloace civilizate pentru soluționarea unei situații conflictuale. Afirmația că s-au epuizat mijloacele pașnice pentru aplanarea și rezolvarea diferendului „a fost și va fi întotdeauna o minciună”dovedindu-se „o scuză facilă pentru cel puternic”, care „abia așteaptă să recurgă la forță”.
3.4. Forța n-a dus niciodată la o soluție trainică
În lucrarea sa „De jure belii ac pacis” (Dreptul războiului și al păcii), Hugo Van Grott (Grotius) atrăgea atenția că forța n-a dus niciodată la o soluție trainică. Impunerea prin forța armelor a unei decizii „a provocat în toate cazurile dureri și suferințe”, iar oamenii, chiar dacă, de nevoie, s-au supus pentru moment, abia au așteptat prilejul „să o conteste”, respingând-o.
Experiența istorică, mileniile de încordare și confruntare armată, războaiele nesfârșite suportate de omenire demonstrează convingător că renunțarea la forță și la amenințarea cu forța, obligația statelor de a se abține – în relațiile lor internaționale – de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea forței reprezintă norma indispensabilă a garantării desfășurării unor relații normale, civilizate între popoare.
Este indiscutabil că „renunțarea la folosirea forței și la amenințarea cu forța, consacrarea, aplicarea și generalizarea principiilor dreptului internațional în relațiile dintre toate statele constituie fundamentul trainic, indispensabil al noii ordini”.
3.5. Respectul personalității și demnității tuturor popoarelor
Singurele fundamente trainice ale ordinii mondiale sunt principiile și normele dreptului în măsură să garanteze respectul Personalității și Demnității tuturor popoarelor.
Titus Livius observa că intervenția (amestecul) în treburile interne ale unui alt stat „este o atitudine de stăpân față de supus”, iar Herodot o califica drept un act „de dominație și de putere”.
„Amestecul din afară anulează libertatea de decizie a statului respectiv, violează independența națională, determină o stare de puternică încordare între statele respective”.
Este de domeniul evidenței faptul că nu numai treburile interne, ci și cele externe țin de atributul suveran al statului independent, în exercitarea lor nefiind admisă intervenția altor state. Situând neintervenția (neamestecul) între principiile fundamentale ale dreptului și relațiilor internaționale, Carta O.N.U. stipulează expres interzicerea amestecului în chestiuni „care aparțin esențial competenței interne a unui Stat”, precizând că un Stat suveran nu poate fi obligat să supună asemenea chestiuni spre rezolvare internațională.
Eforturile laborioase de peste 350 de ani a celor mai luminați gânditori ai omenirii, negocierile celor mai pricepuți politicieni și diplomați au dus la concluzia că ordinea mondială, că relațiile dintre statele lumii mari, mici și mijlocii nu se pot baza pe DREPTUL FORȚEI, ci numai pe FORȚA DREPTULUI, pe acele principii și norme care să garanteze Respectul personalității și Demnității tuturor popoarelor.
CONCLUZII
Principiile dreptului internațional public sunt acele reguli generale aplicabile relațiilor între subiectele acestei ramuri de drept. Alături de principiile generale de drept intern, aceste principii formează un corpus de reguli de maximă generalitate și aplicabilitate și cu un caracter imperativ pentru toate subiectele dreptului internațional. Unele dintre aceste principii au devenit norme superioare, imperative, ale dreptului internațional public, denumite ius cogens. Acestea sunt principiile fundamentale ale dreptului internațional.
Conform Declarației AC a ONU referitoare la principiile dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta ONU (1970), principiile dreptului internațional sunt legate între ele și fiecare principiu trebuie interpretat în contextul celorlalte principii. Ele formează un sistem stabil și coerent, un adevărat nucleu dur al dreptului internațional, o „coloană vertebrală” a acestuia.
Principiul nerecurgerii la forță sau la amenințarea cu forța a fost consacrat prin semnarea, în 1928, a Pactului Briand-Kellogg și ulterior prin art. 2 alin. (4) al Cartei ONU: „toți membrii organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale, de la recurgerea la amenințarea cu forța sau la folosirea forței, fie împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite”. Războiul de agresiune este astăzi. Considerat o crimă împotriva păcii, care angajează răspunderea în conformitate cu dreptul internațional. Conform dispozițiilor Cartei ONU, interdicția recurgerii la forță nu este absolută. Art. 51 prevede dreptul statelor membre la auto-apărare individuală sau colectivă, în caz de atac armat. Acest drept este limitat din două puncte de vedere: exercitarea lui este limitată la situația unui atac armat, termen mai restrâns decât expresia „amenințarea sau folosirea forței”, folosită în art. 2 alin. (4) al Cartei; exercitarea lui poate avea loc până când Consiliul de Securitate va lua măsurile necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale.
Cu toate acestea, după intervenția americană în Irak din 2003, s-a conturat o nouă doctrină a dreptului internațional public și anume doctrina războiului preventiv, al cărei principal promotor este însuși președintele american George Bush. S-a încercat justificarea acestei intervenții prin introducerea conceptului de război preventiv sau a agresiunii justificate, care însă potrivit celei mai mari părți a doctrinei de drept internațional public nu poate fi distins de războiul de agresiune și, pe cale de consecință, este ilicit din punct de vedere al dreptului internațional.
Războiul preventiv constă în atacarea sau declararea războiului împotriva unui stat potențial ostil, în viitor, înainte ca acesta să dezlănțuie vreun atac (de exemplu, războiul declanșat pentru a-l împiedica pe adversar să acumuleze arme mai puternice pe care le-ar putea apoi folosi în viitor; sau declanșarea unui război pentru a împiedica o eventuală alianță a grupurilor teroriste islamice care sunt călăuzite de ura pentru tot ceea ce este occidental și pe cale de consecință evitarea, în acest mod, ca acestea să constituie mai târziu o amenințare împotriva păcii și securității internaționale). Am putea sintetiza și mai mult ideea de bază a acestei doctrine prin redarea cuvintelor președintelui american George Bush, care adresându-se Națiunilor Unite la 12 septembrie 2002 a arătat: „regimul din Irak reprezintă un pericol grav și care se acumulează pe zi ce trece, sporind astfel în gravitate”.
Principiul soluționării pe cale pașnică a diferendelor internaționale decurge din prevederile art. 1 al Cartei ONU, potrivit căruia scopurile organizației vizează „menținerea păcii și securității internaționale și luarea de măsuri colective eficiente pentru prevenirea și eliminarea amenințărilor la adresa păcii, pentru suprimarea actelor de agresiune sau a altor încălcări ale păcii și să înfăptuiască, prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea ori soluționarea diferendelor internaționale sau situațiilor care ar putea duce la o încălcare a păcii.”. În plus, art. 2 alin. (3) al Cartei stabilește obligația statelor membre de a rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice, astfel încât pacea și securitatea internațională, precum și justiția, să nu fie puse în primejdie. Dezvoltând acest principiu, Carta ONU consacră Capitolul VI soluționării pașnice a diferendelor internaționale (art. 33-38), enumerând principalele modalități de aplicare a acestui principiu (negocierile, ancheta, medierea, concilierea etc.)
Principiul neamestecului în treburile interne sau al neimixtiunii impune obligația statelor de a nu interveni în afacerile ce țin de jurisdicția internă a altui stat. Astfel, sunt excluse orice forme de intervenție, nu numai cea armată, în dreptul internațional contemporan s-au conturat unele tendințe de legalizare a unor forme de intervenție, cum ar fi intervenția umanitară sau cea democratică.
Principiul cooperării rezultă din art. 1 alin. (3) al Cartei ONU și presupune obligația statelor de a coopera între ele pentru rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar și în promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți. Principiul este dezvoltat de Declarația din 1970.
Principiul auto-determinării popoarelor este definit și ca „principiul egalității în drepturi a popoarelor și a dreptului de a dispune de ele însele”. Potrivit acestui principiu, toate popoarele au dreptul de a-și stabili statutul lor politic în deplină libertate și fără amestec din afară și de a realiza dezvoltarea lor economică, socială și culturală și orice stat are obligația de a respecta acest drept conform prevederilor Cartei ONU.
Principiul egalității suverane a statelor. Toate statele au drepturi și obligații egale și sunt membri egali ai comunității internaționale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură. Fiecare stat se bucură, așadar, de prerogativele inerente suveranității sale, cu obligația corelativă de a respecta personalitatea și suveranitatea altor state. Principiul egalității suverane presupune capacitatea egală a statelor de a dobândi drepturi și obligații pe plan internațional.
Principiul „pacta sunt servanda” sau principiul îndeplinirii cu bună credință a obligațiilor internaționale este poate cel mai vechi principiu de drept internațional. Consacrarea lui în dreptul internațional public contemporan s-a făcut prin Carta ONU [art. 2 alin. (2)] și prin Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor (1969). Fiecare stat are obligația de a îndeplini cu bună credință obligațiile care îi revin în virtutea principiilor și normelor general recunoscute ale dreptului internațional și a celor cuprinse în tratatele la care este parte.
Principiul inviolabilității frontierelor este un corolar al principiului integrității teritoriale și vizează obligația statelor de a se abține de la orice atingere adusă frontierelor existente ale altui stat, de la „orice cerere sau act de acaparare și uzurpare a întregului sau a unei părți a teritoriului unui stat independent”. Singura modalitate de modificare a frontierelor este prin acordul statelor interesate, prin mijloace pașnice.
Principiul integrității teritoriale impune obligația statelor de a se abține de la orice acțiune incompatibilă cu scopurile și principiile Cartei ONU împotriva integrității teritoriale, independenței politice sau unității oricărui stat și în mod special, de la asemenea acțiuni care implică folosirea forței sau a amenințării cu forța. În temeiul acestui principiu, nici un fel de ocupație militară sau măsură de folosire directă sau indirectă a forței în contradicție cu dreptul internațional nu pot fi recunoscute ca legale.
Principiul respectării drepturilor omului a devenit una din dimensiunile esențiale ale dreptului internațional public. Carta ONU proclamă, în preambulul său, „credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitate și în valoarea persoanei umane, în egalitatea de drept a bărbaților cu femeile, ca și a națiunilor, mari și mici”. De asemenea, articolul 1 §3 al Cartei conferă ONU scopul fundamental „de a realiza cooperarea internațională, dezvoltând și încurajând respectul drepturilor omului și al libertăților fundamentale pentru toți, fără distincție de rasă, sex, limbă sau religie.” Aceasta este prima consacrare de ordin general a protecției drepturilor omului la nivel internațional, printr-un tratat internațional fundamental cu vocație de universalitate.
BIBLIOGRAFIE
Tratate, Cursuri, Monografii:
Cicero, Despre îndatoriri, București, Edit. Științifică, 1957
Craiovan I., Filosofia dreptului, ed. ProUniversitaria, București, 2012
Crețu Vаsile, Drept internаționаl public, Editurа Fundаției Româniа de Mаine, București, 2008
Dănișior Gh., Filosofia drepturilor naturale, ed. Universul Juridic, București, 2011
Diaconu Ion, Normele imperative în dreptul ntemațional – jus cogens, Editura Academiei, București, 1977
Ecobescu Nicolae, Duculescu Victor, Drepturile și obligațiile fundamentale ale statelor, Edit. Politică, București, 1976
Ecobescu Nicolаe, Duculescu Victor, Drept internаționаl public, editurа Hyperion XXI, 1993
Gahn Gerhard von, Law Among Nations. An Introduction to Public International Law, Collier-Macmillan, New York – Toronto, 1965
Gelllius Aulus, Nopțile atice, XX, 1, 15, București, Editura Academiei, 1965
Grotius Hugo, Despre dreptul războiului și al păcii, Editura Științifică, București, 1968
Geаmănu G., Drept internаționаl contemporаn, volumul I, Editurа Didаctică și pedаgogică, București 1975
Huntington Samuel. P., Ciocnirea civilizațiilor, ed. Litera, București, 2012
Mazilu Dumitru, Independența națională – gândire și acțiune românească, Edit. Militară, București, 1978.
Mazilu Dumitru, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, București, 2001
Migа Besteliu Rаlucа, Drept internаționаl public (Introducere în dreptul internаționаl public), editurа All Educаționаl, 1997
Montesquieu Charles Louis de Secondat, De l’esprit des loix (Despre spiritul legilor), I, Editura Științifică, București, 1964
Mocа Gheorghe, Drept internаționаl, volumul I, editurа Politicа București, 1983
Mocа Gheorghe, Drept internаționаl, volumul I, editurа Politicа București, 1983
Mаzilu D., Dreptul internаționаl public, edițiа а V-а, ed. Luminа Lex, București, 2010
Năstаse Adriаn, Aurescu Bogdаn, Drept internаționаl public, edițiа а VII-а, ed. CH Beck, București, 2013
Niciu Mаrțiаn, Drept internаționаl public, volumul аl II-leа, editurа Fundаțiа Chemаreа, Iаși, 1996
Palme Olof, Common Security – A Blueprint for Suruival, Raport pregătit de comisia independentă pentru problemele dezarmării, 1982
Parry Cl., The Function of the Law in the International Community, în Manual of Public International Law, New York, 1968
Preda Mătăsaru Aurel, Drept internațional public, Editura Sylvi, București, 1999
Predа Mătăsаru Aurel, Trаtаt de Drept internаționаl public, Editurа Luminа Lex, București, 2002
Popescu Dumitrа, Năstаse Adriаn, Comаn Floriаn, Drept internаționаl public, Cаsа de editură și presă „Șаnsа” S.R.L., București 1994
Popescu Dumitrа, Năstаse Adriаn, Drept Internаționаl Public, ed. Șаnsа SRL, București, 1997
Tacit, Opere, vol. III, Anale, Edit. științifică, București, 1964
Titulescu Nicolae, Suveranitatea statelor. Organizarea păcii, în Documente diplomatice, București, 1967
Tiță C. C., Dreptul natural. Fundamente și perspective, ed. Sitech, Craiova, 2008
Articole și studii:
*** Conferința pentru securitate și cooperare în Europa, Edit. Politică, București, 1975
*** Report of the Special Committee on the Charter of the United Nations and on the Strengthening of the Role of the Orgnization, A/RES/52/161 of 16 Januariy 1998
Almeyra Guillermo M., Development as an act of culture, în „Ceres“ nr. 61, 1978
Celac Sergiu, Spre o afirmare plenară a principiului egalității în drepturi a statelor, în L.C., 1971, nr. 10
Cristescu Aureliu, Declarația Națiunilor Unite referitoare la principiile de drept internațional al relațiilor prietenești și cooperării dintre state, în S.C.J., 1971
Cristescu Aureliu, Egalitatea în drepturi- normă de bază a vieții internaționale, în „Lumea“, 1971, nr. 2
Diaconu Ion, Development and stregthening of good-neighbourliness between states, doc. A/C.1/36/PV. 45, din 27 noiembrie 1981
Glaser E., Codificarea principiilor de drept internațional privind relațiile prietenești și cooperarea între state, în S.C.J., 1968, nr. 2
Glaser E., Contribuția României la dezvoltarea progresistă a legalității internaționale contemporane, în R.R.D., 1969, nr. 8
Glaser E., Dreptul popoarelor de a-și hotărî singure destinele, în R.R.D., 1971, nr. 5
Glaser E., Tendințe de dezvoltare progresistă a dreptului internațional contemporan în legătură cu lichidarea colonialismului, în S.C.J., 1962, nr. 3
Glaser E., Tratatul sublim, în Magazin istoric, anul I, Nr. 6, 1967
Pop Iftene, Buna vecinătate – o importantă inițiativă a României la O.N.U., în R.R.S.I., nr. 3 (59), 1982
Tolba Mostafa, The State of the Environment 1976, Raport of the Executive Director. UNEP, Nairobi, 30 January 1976
BIBLIOGRAFIE
Tratate, Cursuri, Monografii:
Cicero, Despre îndatoriri, București, Edit. Științifică, 1957
Craiovan I., Filosofia dreptului, ed. ProUniversitaria, București, 2012
Crețu Vаsile, Drept internаționаl public, Editurа Fundаției Româniа de Mаine, București, 2008
Dănișior Gh., Filosofia drepturilor naturale, ed. Universul Juridic, București, 2011
Diaconu Ion, Normele imperative în dreptul ntemațional – jus cogens, Editura Academiei, București, 1977
Ecobescu Nicolae, Duculescu Victor, Drepturile și obligațiile fundamentale ale statelor, Edit. Politică, București, 1976
Ecobescu Nicolаe, Duculescu Victor, Drept internаționаl public, editurа Hyperion XXI, 1993
Gahn Gerhard von, Law Among Nations. An Introduction to Public International Law, Collier-Macmillan, New York – Toronto, 1965
Gelllius Aulus, Nopțile atice, XX, 1, 15, București, Editura Academiei, 1965
Grotius Hugo, Despre dreptul războiului și al păcii, Editura Științifică, București, 1968
Geаmănu G., Drept internаționаl contemporаn, volumul I, Editurа Didаctică și pedаgogică, București 1975
Huntington Samuel. P., Ciocnirea civilizațiilor, ed. Litera, București, 2012
Mazilu Dumitru, Independența națională – gândire și acțiune românească, Edit. Militară, București, 1978.
Mazilu Dumitru, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, București, 2001
Migа Besteliu Rаlucа, Drept internаționаl public (Introducere în dreptul internаționаl public), editurа All Educаționаl, 1997
Montesquieu Charles Louis de Secondat, De l’esprit des loix (Despre spiritul legilor), I, Editura Științifică, București, 1964
Mocа Gheorghe, Drept internаționаl, volumul I, editurа Politicа București, 1983
Mocа Gheorghe, Drept internаționаl, volumul I, editurа Politicа București, 1983
Mаzilu D., Dreptul internаționаl public, edițiа а V-а, ed. Luminа Lex, București, 2010
Năstаse Adriаn, Aurescu Bogdаn, Drept internаționаl public, edițiа а VII-а, ed. CH Beck, București, 2013
Niciu Mаrțiаn, Drept internаționаl public, volumul аl II-leа, editurа Fundаțiа Chemаreа, Iаși, 1996
Palme Olof, Common Security – A Blueprint for Suruival, Raport pregătit de comisia independentă pentru problemele dezarmării, 1982
Parry Cl., The Function of the Law in the International Community, în Manual of Public International Law, New York, 1968
Preda Mătăsaru Aurel, Drept internațional public, Editura Sylvi, București, 1999
Predа Mătăsаru Aurel, Trаtаt de Drept internаționаl public, Editurа Luminа Lex, București, 2002
Popescu Dumitrа, Năstаse Adriаn, Comаn Floriаn, Drept internаționаl public, Cаsа de editură și presă „Șаnsа” S.R.L., București 1994
Popescu Dumitrа, Năstаse Adriаn, Drept Internаționаl Public, ed. Șаnsа SRL, București, 1997
Tacit, Opere, vol. III, Anale, Edit. științifică, București, 1964
Titulescu Nicolae, Suveranitatea statelor. Organizarea păcii, în Documente diplomatice, București, 1967
Tiță C. C., Dreptul natural. Fundamente și perspective, ed. Sitech, Craiova, 2008
Articole și studii:
*** Conferința pentru securitate și cooperare în Europa, Edit. Politică, București, 1975
*** Report of the Special Committee on the Charter of the United Nations and on the Strengthening of the Role of the Orgnization, A/RES/52/161 of 16 Januariy 1998
Almeyra Guillermo M., Development as an act of culture, în „Ceres“ nr. 61, 1978
Celac Sergiu, Spre o afirmare plenară a principiului egalității în drepturi a statelor, în L.C., 1971, nr. 10
Cristescu Aureliu, Declarația Națiunilor Unite referitoare la principiile de drept internațional al relațiilor prietenești și cooperării dintre state, în S.C.J., 1971
Cristescu Aureliu, Egalitatea în drepturi- normă de bază a vieții internaționale, în „Lumea“, 1971, nr. 2
Diaconu Ion, Development and stregthening of good-neighbourliness between states, doc. A/C.1/36/PV. 45, din 27 noiembrie 1981
Glaser E., Codificarea principiilor de drept internațional privind relațiile prietenești și cooperarea între state, în S.C.J., 1968, nr. 2
Glaser E., Contribuția României la dezvoltarea progresistă a legalității internaționale contemporane, în R.R.D., 1969, nr. 8
Glaser E., Dreptul popoarelor de a-și hotărî singure destinele, în R.R.D., 1971, nr. 5
Glaser E., Tendințe de dezvoltare progresistă a dreptului internațional contemporan în legătură cu lichidarea colonialismului, în S.C.J., 1962, nr. 3
Glaser E., Tratatul sublim, în Magazin istoric, anul I, Nr. 6, 1967
Pop Iftene, Buna vecinătate – o importantă inițiativă a României la O.N.U., în R.R.S.I., nr. 3 (59), 1982
Tolba Mostafa, The State of the Environment 1976, Raport of the Executive Director. UNEP, Nairobi, 30 January 1976
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Promovarеa Principiilor Si Normеlor Drеptului Intеrnational In Rеlatiilе Dintrе Statе (ID: 129250)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.