Proliferarea Neproliferarea Armelor de Distrugere In Masa. Aspecte Privind Viitoarele Evolutii ale Dosarului Nuclear Iranian
C U P R I N S
INTRODUCERE …………………………………………………………………………………….
CAPITOLUL I
ARMELE DE DISTRUGERE ÎN MASĂ ȘI EFECTELE FOLOSIRII
ACESTORA ……………………………………………………………………………………………
Arma nucleară …………………………………………………………………..
Evoluția armei nucleare ……………………………………………..
Definirea și caracteristicile armelor nucleare ……………….
Efectele distructive ale armelor nucleare ………………………
Arma radiologică ………………………………………………………………..
Arma chimică ……………………………………………………………………..
Evoluția armei chimice ……………………………………………….
Definirea armei chimice și clasificarea substanțelor
toxice de luptă ……………………………………………………………
Efectele substanțelor toxice de luptă …………………………….
Arma biologică ……………………………………………………………………
Evoluția armei biologice …………………………………………….
Definirea armei biologice ……………………………………………
Tipurile de arme biologice și efectele întrebuințării
acestora ……………………………………………………………………
CAPITOLUL AL II-LEA
PROLIFERAREA ARMELOR DE DISTRUGERE ÎN MASĂ …………………
2.1. Conceptele proliferării și principiile neproliferării ……………….
2.2. Evoluții privind armele de distrugere în masă ………………………
2.3. Proliferarea tehnologiilor de vârf, a vectorilor purtători
și a ADM în amenințările și confruntările militare ……………….
CAPITOLUL AL III-LEA
NEPROLIFERAREA ARMELOR DE DISTRUGERE ÎN MASĂ …………..
3.1. Regimurile de neproliferare a ADM – ultimele evoluții
înregistrate …………………………………………………………………………
3.1.1. Aranjamentul de la Wassennar – Plenara 2014 …………….
3.1.2. Grupul Australia – Plenara 2014 …………………………………
3.1.3. Grupul Furnizorilor Nucleari – Plenara 2014 ………………
3.1.4. Convenția privind interzicerea armelor chimice
– Raportul Organizației pentru interzicearea armelor
chimice 2014 privind implementarea CWC în 2013 ……….
3.1.5. Convenția privind interzicerea armelor biologice și cu
Toxine – Reuniunea Statelor Membre 2014
și Reuniunea Experților ………………………………………………
3.2. Strategii și acțiuni internaționale pentru prevenirea și
combaterea proliferării ADM ……………………………………………..
3.2.1. Tratatul de neproliferarea nucleară (TNP) –
Conferința de revizuire a Părților privind NPT 2015 ……..
3.2.2. Acțiuni de proliferare și strategii de neproliferare …………
3.2.3. Rezoluțiile Consiliului de Securitate ONU privind
neproliferarea armelor nucleare cât și problematica
iraniană ……………………………………………………………………
3.2.4. Strategia UE de combatere a proliferării ADM ……………..
3.2.5. Preocupările NATO privind combaterea proliferării ADM
3.3. Evoluții în legislația europeană privind controlul produselor
cu dublă utilizare ………………………………………………………………..
3.4. Aspecte privind România
3.4.1. Agenția Națională de Control a Exporturilor ………………..
3.4.2. Rolul Serviciului Român de Informații în prevenirea și
combaterea proliferării ADM ……………………………………..
CAPITOLUL AL IV-LEA
STUDIU DE CAZ: POSIBILELE EVOLUȚII ALE ACORDULUI
FINAL PRIVIND PROBLMATICA NUCLEARĂ IRANIANĂ …….
4.1. Scurt istoric………………………………………………………………………….
4.2. #IranTalks ………………………………………………………………………….
4.1.1. Tăierea capacității de îmbogățire a uraniului ……………….
4.1.2. Un nou scop pentru Fordow ………………………………………..
4.1.3. Restricții R & D (Research & Development)…………………..
4.1.4. Blocarea căilor spre plutoniu ………………………………………
4.1.5. Monitorizarea și verificarea consolidată ………………………
4.1.6. Dimensiunile militare din trecut …………………………………..
4.1.7. Ridicarea sancțiunilor ………………………………………………..
4.1.8. Acordul final al Planului Comun de Acțiune
– 30 iunie 2015 …………………………………………………………………….
4.3. Scenarii posibile asupra finalității acordului ………………………..
4.2.1. Negocierile eșuează ……………………………………………………
4.2.2. Negocierile se încheie cu un acord ………………………………
4.2.3. Concluzie ………………………………………………………………….
CONCLUZII …………………………………………………………………………………
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………..
LISTA ANEXELOR
INTRODUCERE
Armele de distrugere în masă sunt armele ce au o capacitate înaltă de distrugere și pot fi folosite pentru anihilarea unui număr însemnat de oameni. Printre ADM-uri se numără explozibili foarte puternici sau armele BCRN. Vectorii purtători nu sunt luați în considerare ca parte din arma propriu-zisă, atunci când aceștia sunt o secțiune distinctă și divizibilă al ansamblului armei.
Din punct de vedere operațional, deși toate sunt considerate arme de distrugere în masă, fiecare tip se deosebește foarte mult una de cealaltă în privința consecințelor acestora dar și a însușirilor tehnice proprii, efectele postutilizare, nivelul de distrugere și modul de folosire.
Potrivit SSNR 2007 “Accesul la astfel de mijloace devine tot mai ușor din punct de vedere tehnologic, iar tendința dobândirii lor sporește amenințător, concomitent cu reducerea garanțiilor de comportament responsabil al autorităților ce intră în posesia lor, îndeosebi în cazul regimurilor animate de ideologii politice sau religioase extremiste. Se amplifică, de asemenea, preocupările pentru dezvoltarea mijloacelor de transport la țintă (vectori) a unor astfel de arme și pentru realizarea și stocarea produselor cu dublă utilizare. Colapsul sau evoluția anarhică a unor state posesoare de arme de disturgere în masă, autoritatea redusă exercitată de unele guverne asupra complexelor lor militare, precum și existența unor regiuni – inclusiv în Europa – aflate în afara controlului statal, favorizează dezvoltarea unei piețe negre active pentru astfel de mijloace. Din perspectiva preocupărilor pentru securitatea națională, amplificarea fenomenului terorist și proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă principalul factor de incertitudine în domeniul securității globale, în condițiile în care regimurile nedemocratice, totalitare pot asigura cel mai periculos suport operațional și logistic”.
Uniunea Europeană are un rol important și activ ca autoritate în domeniul neproliferării și al dezarmării nucleare datorită susținerii tratatelor de neproliferare, a organizațiilor și instrumentelor de control la nivel global, prin proiecte sigure, cât și platforme de asistență.
Implementarea strategiei Uniunii Europene în ceea ce privește neproliferarea ADM implică urmatoarele dimensiuni principale:
Promovarea și întăririrea acordurilor multilaterale de neproliferare a ADM cât și a vectorilor purtători;
Consolidarea instrumentelor de control al exporturilor (în spațiul extracomunitar – măsuri de informare a achizițiilor de produse cu caracter dual de către actori statali sau nonstatali, angajați în procesul de dezvoltare a unor platforme/programe cu caracter militar sau a acțiunilor de terorism, prevenirea transferurilor tehnologiei cu importanță în domeniul proliferării ADM către zone evident sensibile sau către actori nonstatali, oferirea asistenței tehnice pentru statele terțe în scopul punerii în funcțiune a unui sistem performant al controlului exporturilor; în UE – bilanțul periodic al sistemului de control al exporturilor, crearea unui aparat informativ eficient pentru sharing-ul de informații având ca obiect refuzurile licențelor de export, specializarea procedurilor judiciare de control.);
Acțiuni intense pentru a incrimina activitățile care își aduc contribuția asupra proliferării ADM sau a materialelor care prin specificul lor sunt folosite pentru dezvoltarea acestor arme;
Măsuri de protecție a materialelor, tehnologiei, produselor strategice și a echipamentelor nucleare cât și un control al întrebuințării, stocării și transportului radioactive.
Uniunea Europeană este un susținător influent al sistemului de acorduri și tratate cât și a organizațiilor internaționale ce au ca scop neproliferarea și dezarmarea nucleară, punând la dispoziție ajutoare financiare pentru desfășurarea activităților cu semnificație în acest domeniu. Un interes deosebit se acordă consolidării sistemului de control al exporturilor respectându-se libera circulație dar și a efectelor acestora datorită globalizării. UE a organizat numeroase reuniuni acordând sprijin dar și cursuri de specialitate statelor care apelează la asistență privind punerea în funcțiune a unui sistem de control al exporturilor.
Domeniul produselor strategice este mai sensibil din perspectiva strategiei Uniunii Europene de prevenire a proliferării ADM; ca rezultat, eforturile s-au concentrat pe acest domeniu, iar grupurile de lucru din cadrul Consiliului Uniunii Europene și a Comisiei Uniunii Europene s-au centrat pe crearea unor metode și proceduri noi, pe constatarea procedurilor eficiente, pe dezvoltarea unor seturi de reguli și recomanări, pe instituirea unor proceduri unice și rapide, pe schimbul de informații între state concretizând ca valorificarea informațiilor să fie rapidă.
Strategia de securitate națională a României plasează terorismul internațional și proliferarea ADM pe primele două locuri. Se precizează că “sporesc, totodată, riscurile ca armele de distrugere în masa să facă joncțiunea cu terorismul international sau ca terorismul nuclear să fie promovat de regimuri iresponsabile. Aceste evoluții pun probleme grave de securitate la adresa cetățenilor, comunităților și instituțiilor”.
Întrucât problema ADM-urilor este o activitate permanentă a actorilor internaționali, statul român consideră combaterea proliferării acestor arme “o altă prioritate a preocupărilor vizând pacea și securitatea statelor lumii, din cauza amplificării riscului de folosire irațională a rezultatelor dezvoltării științei și tehnologiei moderne. În pofida unor progrese majore privind reducerea arsenalelor nucleare strategice și a unor succese importante obținute în implementarea acordurilor internaționale de neproliferare, pericolul distrugerii civilizației umane și a vieții, prin prin folosirea unor astfel de mijloace, se menține încă ridicat”.
CAPITOLUL I
ARMELE DE DISTRUGERE ÎN MASĂ ȘI EFECTELE FOLOSIRII ACESTORA
Motto: „Iar Domnul a slobozit apoi peste cele doua cetati ploaie de pucioasa si foc”
Vechiul Testament
Arme de distrugere în masă sunt considerate: armele nucleare, armele chimice, armele biologice; prin simplul fapt că există cantități mari de deșeuri radioactive și alte substanțe de această natură produse pe cale sintetică, au dus la producerea armei radiologice.
În data de 12 decembrie 1977, ONU confirmă printr-o rezoluție adoptarea definiției armelor de distrugere în masă și le enumera ca fiind “armele explozive atomice, arme cu material radioactiv, arme letale chimice și biologice și alte arme ce vor fi dezvoltate în viitor, care vor avea caracteristici comparabile, ca efect de distrugere, cu cele ale bombei atomice sau ale armelor menționate anterior”.
Aceste arme dacă sunt folosite pe spații largi și în toate ambianțele, sunt în stare să producă efecte distructive, chiar catastrofice, într-un timp foarte scurt pe spații întinse.
Arma Nucleară
Evoluția armei nucleare
Capabilă să provoace pierderi însemnate umane cât și materiale, să creeze zone întinse contaminate radioactiv și cu un impact însemnat pe termen lung asupra factorilor de mediu, arma nucleară este considerată ca fiind cea mai puternică dintre armele de distrugere în masă.
În 1939 a fost descoperiă reacția de fisiune a uraniului care este considerată baza fizică a armei nucleare. Imediat după descoperire a început o “dispută competițională” de studii științifice în domeniul energiei atomice.
În 1945 a fost realizată prima bombă atomică numită The Gadget având puterea echivalată la circa 19 kilotone de trotil. Experimentarea acesteia (numele de cod Trinity) a avut loc într-un poligon din deșertul Nevada la 16 iunie 1945. Următoarele două bombe pe nume Little Boy (cu încărcătură bazată pe fisiunea uraniului) și Fat Man au fost realizate și utilizate de americani asupra Japoniei. Little Boy a fost lansată asupra orașului Hiroshima la 6 august 1945 iar Fat Man a fost lansată asupra orașului Nagasaki la 9 august 1945, determinând predarea Japoniei la 2 septembrie 1945. Efectul omorâtor produs numai prin acțiunea undei de șoc a fost de zeci de mii de oameni, alții murnid din cauza arsurilor provocate de emisia luminii exploziei dar și datorită incendiilor provocate de aceste bombe. O parte din victime au murit de bolile provocate de radiațiile penetrante. Astfel s-a marcat momentul prin care Statele Unite ieșea din război ca singura putere nucleară din lume.
Arma nucleară a determinat intrarea într-o cursă a înarmării nucleare a unor state cu potențial (economic și științific). În Kazahstan, la 29 august 1949, URSS a experimentat prima încărcătură nucleară bazată pe fisiune. Putem spune că aceast moment a fost punctul culminant al startului competiției înarmării nucleare, iar SUA și URSS au început să dezvolte o generație de arme mult mai puternice și distrugătoare – armele termonucleare (bazate pe fuziune). Acestea au fost dezvoltate în anii cincizeci și produceau explozii nucleare considerabile mai mari în comparație cu armele nucleare produse în anii patruzeci. La 12 august 1953, Uniunea Sovietică a experimentat prima ei bombă termonucleră iar la 28 februarie 1954, Statele Unite a experimentat prima încărcătură termonucleară. Ulterior s-au dotat cu arme nucleare Marea Britanie (1952), Franța (1960) și China (1964).
Ca urmare a revoluției științifice și tehnologice, armele nucleare s-au perfecționat, ducând la ramificarea ei. Cercetările efectuate la sfârșitul anilor sec. XX, au dus la descoperirea armei nucleare cu neutroni (a treia generație de muniție nucleară care produce efecte numai ființelor vii, crează zone mari de contaminare radioactivă și nu distruge infrastructura și tehnica militară).
Totodată, existența unor mari cantități de deșeuri radioactive rezultate în urma proceselor ce au loc în industria nucleară (în special centralele nuclearo-electrice) și apariția unor preparate obținute pe cale artificială, a determinat apariția unei noi categorii de arme – arma radiologică.
Aceste substanțe radioactive pot acționa asupra ființelor vii (oameni și animale) prin iradiere exterioara cât și interioară. Pot fi descoperite numai prin anumite mijloace speciale deoarece acestea nu au miros și nici culoare. Se impun numeroase măsuri de protecție, tratamentul fiind de lungă durată, iar leziunile genetice pot avea repercursiuni asupra generațiilor viitoare. Aceste substanțe radioactive și iradiante pot fi folosite în cele trei stări (lichid, solid sau gazos sub forma de aerosoli) prin intermediul unor anumiți vectori purtători (Ex: rachete, proiectile și bombe – de aviație și artilerie).
În ultimii ani s-a dezvoltat și folosit în acțiunile militare de pe diferite teatre de operații muniție încărcată cu uraniu sărăcit. Acest tip de uraniu este uraniul care rămâne dupa extragerea principalilor izotopi radioactivi fiind utilizați pentru dobândirea uraniului îmbogățit, folosit în armele nucleare și la combustibilul nuclear de la reactoarele nucleare.
Definirea și caracteristicile armelor nucleare
Arma nucleară se bazează pe acțiunea distructivă a unei cantități imense de energie degajată în timpul exploziei. Ea produce, în timp scurt, grave afecțiuni și chiar moartea oamenilor și animalelor, distrugeri mari construcțiilor și autovehiculelor.
Încărcăturile nucleare sunt de trei categorii:
Încărcături nucleare de fisiune, sprijinite pe reacția de fisiune (fracturarea nucleelor de uraniu-235 sau plutoniu-239);
Încărcături termonucleare, bazate pe reacția de fuziune (combinare) a nucleelor de deuteriu sau tritiu;
Încărcături combinate, care se bazează pe succesiunea a trei reacții nucleare: fisiunea uraniului-235 sau a plutoniului-239.
O variantă a încărcăturii de fisiune de mic calibru, cu o construcție specială, la care unde de șoc este foarte mică, a fost numită bombă cu neutroni.
Varianta cea mai nouă o reprezintă valiza nucleară, bazată pe reacția de fisiune, care este un ansamblu nuclear miniaturizat, creat special pentru scopuri subversive sau diversioniste.
Efectele distructive ale armelor nucleare
Unda de șoc reprezintă factorul central distrugător al exploziei nucleare, apărarea asupra sa realizându-se mai greu. În esență constituie comprimarea aerului, care se împrăștie de la punctul 0 al exploziei în toate direcțiile, cu viteză supersonică. Unda de șoc acționează asupra oamenilor, fie direct, ca urmare a creșterii instantanee a presiunii aerului în momentul ajungerii undei, fie indirect, prin distrugerea clădirilor și construcțiilor, dărâmării copacilor etc. Acțiunea directă a undei de șoc provoacă dereglări funcționale organelor interne, traumatisme craniene, fracturi ale membrelor, până la traume ale creierului, hemoragii pe nas și urechi și chiar moartea. Unda de șoc reprezintă factorul principal distructiv al construcțiilor. Lucrările subterane, inclusiv cele de termoficare, canalizare, alimentare cu apă sau cu gaze sunt afectate de undele seismice ale exploziei nucleare.
Emisiunea de lumină. Este produsă de zona luminoasă a exploziei nucleare și este o radiație electromagnetică. Energia emisiunii de lumină ce se absoarbe de materialul suprafeței pe care cade se transformă în energie termică, încălzind obiectul respectiv. Încălzirea materialelor poate fi atât de puternică, încât să producă deteriorarea, topirea, carbonizarea sau incendierea acestora. Un efect major ale emisiunii de lumină îl reprezintă incendiile ce se produc în orașe, păduri și culturi agricole. Arsurile pielii au loc ca o consecinșă a încălzirii acesteia, care poate chiar să se topească sau să se aprindă. Ceea ce oferă o mai bună protecție contra emisiunii de lumină este îmbrăcămintea de lână sau de bumbac. Severitatea vătămării oamenilor este cauzată de locul și mărimea suprafeței afectate cât și de gradul arsurii. Emisiunea de lumină afectează ochii persoanelor, provocând orbirea temporară.
Radiația penetrantă este un curent de radiații gama și neutroni emise din zona exploziei propagandu-se în mediul înconjurător. Se dispersează prin aer ionizând atomii din aer și din materialele întâlnite. Ionizarea atomilor din celulele țesuturilor vii provoacă tulburarea funcțiilor esențiale ale unor organe interne și apariția bolii de iradiație. Severitatea bolii este provocată de gradul de radiație absorbită, caracterul iradierii, durata iradierii precum dar și de starea de sănătate a organismului. În funcție de gravitatea sa, boala de iradiație are patru grade. De subliniat că, în clipa iradierii, omul nu simte nimic.
Contaminarea radioactivă. Produsele radioactive rezultate din reacții nucleare reprezintă o sursă de contaminare radioactivă. Fragmentele de fisiune reprezintă un amestec complex de substanțe radioactive care se fragmentează cu producerea de radiații alfa, beta și gama. Dacă explozia se va produce la suprafața pământului, se formează ciuperca radioactivă. Norul este purtat de vânt pe distanțe foarte mari. Din el, pe timpul deplasării, se depun pe sol și pe obiecte particule radioactive, cauzând contaminarea pe zone întinse. Substanțele radioactive îsi exercită acțiunea nocivă asupra organismului uman, atât la distanță, prin iradiere externă, dar și prin sedimentarea pe piele sau în organism. Un specific al acestor substanțe radioactive este faptul că nu au miros și nici gust, ele putând fi identificate doar cu aparatură specializată (aparatură dozimetrică).
Impulsul electromagnetic. Curenții de electroni generați la explozia nucleară, dar și ionizarea atomilor din mediu, formează câmpuri electrice și magnetice acestea constituind un impuls electromagnetic (EMP-Electromagnetic pulse). Impulsul acționează cu anumite consecințe distructive pe dinstanțe de câțiva kilometri în jurul punctului 0 al exploziei, care perturbă comunicațiile radio și funcționarea aparaturii electronice pe distanțe foarte mari. Cele mai expuse sunt atât sitemele de comunicații radio, cât și cele prin cablu.
Arma radiologică
Armele radiologice reprezintă o variantă a armelor nucleare, caracterizată doar prin unul din efectele acestora: contaminarea radioactivă. Arma reprezintă orice dispozitiv sau echipament, altul decât dispozitivele nucleare, special creat să folosească materialele radioactive, diseminându-le pentru a provoca distrugere datorită emisiilor radioactive produse. În esență, este vorba de împrăștierea în mediu și în atmosferă, pe sol sau în apă a substanțelor radioactive, de regulă deșeuri de la centralele nuclearo-electrice, cu ajutorul unor dispozitive explozive improvizate sau prin alte procedee.
Așa numitele, bombe radiologice, sau dispozitive explozive de împrăștiere a materialelor radioactive sau “bombe murdare” sunt în atenția entităților teroriste. O bombă murdară este alcătuită dintr-un miez de exploziv conventional puternic și dintr-un înveliș din material radioactiv nefisionabil (impur, sub masa critică necesară producerii fisiunii nucleare). La explozia bombei se produce împrăștierea materialului radioactiv, care provoacă o puternică contaminare radioactive pe suprafețe întinse.
Arma chimică
Evoluția armei chimice
Oamenii au folosit “arme chimice” cu mult înainte de epoca contemporană. De-a lungul timpului, în decorul războaielor, oamenii au utilizat multiple substanțe toxice, cum ar fi otrăvuri realizate din plante sau materie anorganică, care erau folosite pe vârfurile săgeților sau pe tăișul săbiilor, iar mai târziu au fost folosite ca încărcătură pentru variate arme și echipamente de luptă, aceste substanțe toxice realizate în laboratoarele de cercetare au alcătuit încărcătura bombelor și armelor utilizate în conflictele din epoca modernă..
Începuturile armelor chimice sunt menționate încă din timpul războaielor antice. În antichitate s-a practicat otrăvirea puțurilor, a râurilor cu variate otrăvuri obținute din plante, utilizarea multiplelor obiecte incendiare la asediul cetăților în timpul războaielor, dar și folosirea “focului grecesc” (care reprezenta mixtură inflamabilă) și care era folosit în bătăliile navale.
Perioada secolului XVIII a dus la fabricarea unor dispozitive specializate ce cuprindeau compuși pe bază de sulf, mercur, plumb, arsenic și care aveau variate substanțe ca belladonna, brucine, spânz, substanțe halucinogene sau somniferice. În perioada secolului XIX interesul principal a fost dezvoltarea balisticii și perfecționarea tunurilor.
Având în vedere evoluția metodelor și tehnicilor de purtare a războiului, armele chimice au cunoscut o dezvoltare progresivă. În Germania, Franța, Anglia, SUA, înainte de Primul Război Mondial, au avut loc primele experimentări, când au fost puse la punct substanțe ca: fosgenul, acidul cianhidric, arsen etc. Evoluțiile însemnate în branșele științei, tehnicii și a industriei chimice, au concluzionat la specializarea proceselor de realizare artificială, a compușilor chimici, care vor purta denumirea de gaze toxice de luptă. În timpul Primului Război Mondial, folosirea armelor chimice au avut un efect devastator. Pe 22 aprilie 1915, în Belgia, aproape de localitatea Ypres au fost utilizați și răspândiți pe circa 6 km 180 tone de clor, norul de clor a provocând moartea a 5.000 de soldați și alți 10.000 au fost incapacitați, nemaiputând lupta. Pe frontul estic, în Rusia la 31 mai 1915, s-a utilizat o mixtură de clor și fosgen care a provocat moartea a 6.000 de soldați și rănirea a altor 3.000 de soldați. Folosirea substanțelor toxice în Primul Război Mondial a fost tragic: circa 1.300.000 victime.
În perioada interbelică arma chimică a fost, pe bună dreptate, repudiată de întreaga omenire. În 17 iunie 1925, la Geneva, 33 de state au semnat Protocolul pentru interzicerea folosinței gazelor asfixiante, otrăvitoare și similare, precum și a mijloacelor bacteriologice în război. Au făcut excepție SUA și Japonia. În ciuda acestui protocol analiza și specializarea mijloacelor și tehnicilor chimice utilizabile în război s-au reluat de către pincipalii actori globali. În 1931 rușii au sintetizat azotiperita, și în 1934 germanii au realizat prima combinație organo-fosforică toxică – tabunul; germanii au sintetizat alt preparat toxic – sarinul.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial cu excepția a două abateri în Extremul Orient, nu s-au utilizat agenți chimici din considerentul îngrijorării mutuale a beligeranților, fiindcă oricare parte intrată în conflict, chiar dacă dețineau arme chimice, a înlăturat folosirea acestui tip de armă, neavând informații clare despre stocurile aflate în stăpânirea inamicului.
În anii ’50 atât SUA și NATO, cât și URSS alături de membrii Pactului de la Varșovia, au desfășurat mari încercări pentru progresul cercetării și fabricației de arme chimice, din ce în ce mai evoluate și eficiente.
În timpul războiului de Yom Kippur (1973), israelienii au reținut diferite materiale sovietice distinctive pentru potențialul URSS de a utiliza arme chimice. Acest potențial a fost confirmat între anii 1979 și 1983 în războiul din Afganistan, care le-a oferit sovieticilor șansa de a experimenta noi fabricații chimice greu de descoperit.
Între 1982-1988, Irakul a utilizat agenți chimici în diferite situații:
În războiul Irano-Irakian: irakienii au folosit tabun, cianură și iperită împotriva armatei iraniene care au avut numeroase pierderi, circa 10.000 de răniți grav iar cifra morților rămânând necunoscută. În 1988 la Hallabjia a avut loc un atac ce a concluzionat cu decesul a 5.000 de demonstranți civili.
În anul 1990 în timpul desfășurării Războiului din Golf, s-a evaluat de către comunitatea internațională că arsenalul chimic de arme de care dispunea Saddam Hussein (aproximativ 50.000 de obuze și bombe cu sarin ciclohexil, sarin și iperită) clasa Irakul pe poziția a treia în lume;
Definirea armei chimice și clasificarea substanțelor toxice de luptă
Orice substanțe chimice toxice și precursorii lor care duc la provocarea decesului, a incapacității permanente/temporare la fințele vii, cât și munițiile și echipamentele utilizate pentru a cauza decesul sau alte leziuni prin efectul toxic a agenților chimici sau orice dispozitive create pentru a fi aplicate în direct legătură cu utilizarea munițiilor și a dispozitivelor de mai sus se percep ca fiind arme chimice. Mai pe scurt, acestea au ca obiectiv aducerea victimei în stare de incapacitate sau îi produce decesul.
Agenții chimici de luptă sunt produși chimici în stare lichidă, solidă sau gazoasă care au însușirea de a cauza tulburări a organismelor vii, prin acțiunea ce o exercită asupra sistemului nervos, aparatului respirator, pielii și ochilor, să producă contaminarea chimică având ca efect final producerea de pierderi însemnate în rândul ființelor vii și prin contaminarea chimică a aerului, terenului, dispozitivelor, pe zone mai mult sau mai puțin extinse, provocând compromiterea operațiilor militare.
Sunt prezentate trei clasificări mai importante:
Clasificarea tactică. O primă versiune clasifică substanțele toxice în substanțe de hărțuire și substanțe de vătămare, iar o altă versiune a clasificării tactice grupează substanțele toxice după criterial persistenței lor în mediul câmpului de luptă: trecătoare, semipersistente și persistente. Substanțele de hărțuire sau incapacitate sunt destinate să reducă capacitatea variată de acținue a inamicului prin a-l obliga să utilizeze masca de gaze sau să abandoneze adăposturile. Substanțele iritante lacrimogene și strănutătoare sunt incluse în această categorie. Substanțele de vătămare vizează scoaterea din luptă prin decese sau prin incapacitate pe termen lung. În această categorie se include substanțele vezicante, neurotoxice, cu acțiune psihică, sufocante, toxice generale și toxinele.
Clasificarea fiziologică. În baza acestui criteriu, pot fi luate în considerare 8 grupe de substanțe toxice și anume: vezicante, neurotoxice, cu acțiune psihică, sufocante, toxice generale, lacrimogene, strănutătoare și toxine.
Clasificarea conform Convenției. Clasificarea adoptată de Convenția privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării și folosirii armelor chimice și distrugerea acestora are în monitorizare gradul de risc pentru obiectul și scopul său, precum și modul în care substanțele toxice, ca și precursorii, se produc în industrie pentru scopuri comerciale, neinterzise. De observat că această clasificare nu include substanțele iritante menite combaterii dezordinilor publice, a căror folosire este aprobată de Convenție doar în scopul caracterizat prin denumire, dar interzisă ca mijloace de război.
Efectele substanțelor toxice de luptă
Substanțe toxice vezicante. Sunt acele substanțe uleioase care acționează prin inhalare sau prin contact cu pielea, rezultând ulcerații. Aceste pot fi împrăștiate în două moduri: sub formă de lichidă sau de aerosoli. Pot duce la orbire, răni permanente la plămâni, și doar într-o mică măsură poate cauza moartea datorită suprainfecțiilor.
Substanțele neurotoxice. Pot pătrunde în organismul uman neprotejat pe orice cale. Indiferent însa de modul de pătrundere în organism, acestea provoacă intoxicația acestuia. Principalele semne ale intoxicației sunt : mioza (micșorarea pupilei oculare), tulburări de vedere, lacrimare, greutatea în respirație, senzația de oboseală, dureri de cap, amețeli, grețuri, vărsături. În intoxicațiile mai grave, apar contracțiile și convulsiile musculare (asemănătoare cu cele din epilepsie), putând ajunge până la paralizia întregii musculaturi, inclusiv a mușchilor respiratori, în scurt timp producându-se moartea.
Substanțele toxice cu acțiune psihică. Acționează asupra sistemului nervos central, perturbând activitatea normală a acestuia pe o perioadă de câteva ore, pâna la câteva zile. La doze obișnuite nu produc leziuni permanente și nu pun viața în pericol.
Substanțele toxice sufocante. Produc decesul sau intoxicații prin inhalare, deoarece se împiedică contactul oxigen și hemoglobina din sânge. Acestea sunt substanțe gazoase care conduc duc la concentrarea de lichid în plămâni și provoacă înecarea victimelor.
Substanțe toxice generale. Acționează prin inhalare și se împrăștie în corp datorită sângelui. Ei opresc posibilitatea celulelor sangvine de a folosi și transmite oxigenul cauzând asfixia citotoxică. Mai pot apărea blocaje renale și răni permanente la nivelul sistemului nervos central.
Substanțe toxice iritante, substanțele iritant-lacrimogene, substanțele iritant-strănutătoare acționează asupra mucoaselor și asupra căilor respiratorii superioare, provocându-le tulburări însoțite de senzații dureroase. Produc intoxicații care se manifestă prin senzația de usturime în nas si gât, greutate în respirație și un strănut foarte violent. Pe piele produc leziuni asemănătoare cu cele produse de substanțele toxice vezicante.
Arma biologică
Evoluția armei biologice
Atacurile cu arme biologice, atât în campanii militare, cât și în acțiuni teroriste, au avut loc pe tot parcursul istoriei. Sunt menționate astfel de acțiuni încă din secolul VI î.Hr.
În conflictele armate din Evul Mediu s-a practicat o formă rudimentară: producerea epidemiilor în rândul armatelor inamice prin împrăștierea în rândul acestora a cadavrelor sau obiectelor ale unor bolnavi de boli contagioase. Astfel, în 1346, hoardele tătare au cucerit cetatea Kaffa (astăzi, Feodosia) din Crimeea, aruncând în interiorul zidurilor acesteia cadavrele unor bolnavi de ciumă.
Primul Război Mondial a fost însemnat de multiple epidemii cum ar fi rujeola, gripa febra tifoidă care au iscat uriașe pierderi de vieți, atât în rândul combatanților, cât și al populației civile.
În 1938, în regiunea de graniță cu Manciuria armata japoneză a contaminat rezervoarele de apă ale sovieticilor cu microbul tifosului. În China a izbucnit o epidemie de ciumă bubonică, în zona Shanghaiului după care în Manciuria și care a provocat zeci de mii de victime în rândul populației chineze, s-a datorat tot acțiunii criminale a japonezilor, care au utilizat ca vectori ai bacteriei ciumei (Yersinia pestis) purici și șobolani.
Pe fondul suspiciunilor că Germania dezvoltă un program de înzestrare cu arme biologice au dus la realizarea unor programe asemănătoare în principalele state ale coaliției antihitleriste. În Marea Britanie, la Porton Down, s-a înființat, în 1940, un laborator de studiu în domeniul armelor biologice. Au fost efectuate testări cu Bacillus anthracis pe ovine, în nord-vestul Scoției pe insula Gruinard. De menționat că solul insulei a rămas contaminat mulți ani, în 1979 luându-se măsura decontaminării acesteia. În SUA, în 1942 s-a început un program de cercetare în domeniul armelor biologice, la Camp Detrick.
Chiar dacă s-au făcut cercetări și investiții în principalele țări combatante, în cel de Al Doilea Război Mondial nu au fost folosite armele biologice. Au existat doar acuzații reciproce fără, însă, a fi confirmate. La sfârșitul războiului s-a sesizat că arsenalele biologice produse, încorporând tehnici de dispersare, ar fi putut declanșa mari epidemii.
După cel de Al Doilea Război Mondial, interesul privind progresul armelor biologice a continuat în multe țări, între care URSS și SUA, aceste arme fiind considerate atât o alternativă, cât și o completare a armelor nucleare. Este semificativă izbucnirea epidemiei de antrax, în 1980, la Sverdlovsk (astăzi Ecaterinburg), când au murit 68 de persoane. Deși, pe moment, oficialitățile sovietice au motivat producerea epidemiei prin consumul de carne infectată achiziționată de pe piața neagră, după dezintegrarea URSS administrația prezidențială Elțîn, a recunoscut că epidemia s-a datorat unui accident la un laborator militar. În context, Rusia a anunțat, în 1992, încetarea programului a armelor biologice.
Si Irakul și-a produs un program considerabil de fabricare a armelor biologice. Comisia de control a ONU, UNSCOM, a luat la cunoștință în 1997 că Irakul a produs culturi de toxină botulinică, bacili de antrax, de aflatoxină și alți agenți patogeni. În 1991, în timpul Primului Război din Golf, Irakul deținea 191 rachete cu toxină botulinică și bacili de antrax, îndreptate către Israel și Arabia Saudită. Riscul unei riposte nucleare din partea Israelului l-a făcut pe Saddam Hussein să renunțe la folosirea acestor arme biologice.
Convenția cu privire la interzicerea perfecționării, producției și stocării armelor bacteriologice (biologice) și cu toxine și la distrugerea lor nu înglobează indicații asupra controlul implementării sale. Începând cu anii ´80 unele state au finanțat noi cercetări în domeniul armelor biologice, vizând realizarea de agenți patogeni inteligenți, care să opereze selectiv (pe criterii de apartenență rasială, etnică sau socială), disimulat (cu perioade de latență foarte mari) sau supereficienți (cu rezisnteță crescută la terapiile cunoscute).
Preocupările unor state, în special din Orientul Mijlociu, precum și ale unor organizații teroriste pentru producerea sau căpătarea armelor biologice alarmează în mare măsură și datorită faptului că după destrămarea URSS, parte din cercetătorii care au participat la programul dezvoltat în cadrul complexului Biopreparat, rămânând fără ocupație și surse de venit, au părăsit țara, putând fi angrenați în activități subversive.
Definirea armei biologice
Arma biologică consituie mijlocul de lichidare în masă, uneori greu de controlat, care prin consecințele vătămătoare a agenților patogeni (microorganisme capabile să dea naștere unor boli sau focare de infecție – viruși, bacterii, ricketsii, toxine microbiene, fungii), pot produce pagube imense în rândul trupelor, populației civile și a animalelor, precum și contaminarea culturilor.
Armele biologice sunt definite de două elemente, considerate separat sau împreună:
Materiale conținând agenți biologici, indiferent de sursa lor sau de procedeul de realizare, de tipuri diverse și în număr care nu se motivează pentru roluri preventive, de sprijin sau alte roluri pașnice;
Armamentul, dispozitivele sau mijloacele de împrăștiere menite utilizării agenților biologici pentru scopuri dușmănose sau în război.
Agenții biologici sunt definiți ca microorganisme sau alte organisme, indiferent dacă sunt naturale sau modificate genetic, care pot cauza moartea, îmbolnăvirea și/sau incapacitatea la om și animale sau care pot cauza moartea, îmbolnăvirea sau vătămarea la plante.
Toxinele sunt compuși toxici produși de microorganisme, animale sau plante, indiferent de metoda de producere și dacă sunt naturale sau modificate, care provoacă moartea, îmbolnăvirea sau alte vătămări ființelor umane, animalelor sau plantelor.
Tipurile de arme biologice și efectele întrebuințării acestora
Principalele tipuri de arme biologice au efecte diferite asupra organismului uman.
Bacteriile sunt microorganisme monocelulare de forme distincte: sferice (coci), cilindirce (bacili), spiralate (vibrioni și spirili), cu nucleu neindividualizat. Se înmulțesc prin diviziune directă. Sunt răspândite pretutindeni (în sol, în apă, în aer etc.) și au un însemnat rol în natură și în viața practică (industria alimentară, a antibioticelor). Exemple:
Bacillus anthracis, provoacă boala numită antrax;
Yersinia pestis, care provoacă ciuma (pesta);
Brucella suis, care provoacă boala numită bruceloză;
Pasturella (sau Francisella) tularensis, care produce boala numită tularemie sau febra iepurelui;
Rickettsiile sunt grupuri de microorganisme intermediare între bacterii și virusuri, având însușiri comune cu ambele. Produc, la om și animale, boli numite rickettsioze.
Virusurile reprezintă cele mai simple forme de viață, incomplet organizate, având dimensiuni foarte mici (de ordinul 8 – 10 până la 250 – 500 microni). Se înmulțesc numai în celulele vii, în organisme sau în mediile de cultură care cuprind asemenea celule. Formează agenții patogeni ai virozelor. În general, virusurile conferă imunitate. Exemple:
Virusul variolei, care provoacă variola sau vărsatul;
Virusul encefalitei cabaline venezueline (VEE);
Virusul febrei galbene;
Toxinele sunt substanțe toxice, produse de bacterii, de unele animale sau de plante. Exemple:
Saxitoxina, este produsă de o specie de alge;
Toxina botulinică, este produsă de bacteriea Clostridium botulinum și produce boala denumită botulism;
Ricina, care este conținută în boabele de ricin. Este extrem de toxică la doze foarte mici, de ordinul 0,2 – 0,3 mg;
Micotoxina tricotecene, numită și T2, este produsă de mucegaiurile de tip fusarium;
Agenții patogeni pot fi întrebuințați prin dispersarea lor peste zone mari, iar purtași de vânt străbat distanțe mari pe direcția acestuia.
Modurile de dispersare:
dispersarea prin diversiune – țintește contaminarea apei, alimentelor, furajelor;
dispersarea prin intermediul animalelor și insectelor – țintește contaminarea personalului la venirea în contact cu animale și insecte bolnave;
dispersarea prin aerosolizare – țintește contaminarea biologică a suprafețelor mari de teren, precum și a personalului dispus în adăposturi și în clădiri;
dispersarea cu ajutorul rachetelor, aviației, artileriei – reprezintă modul principal de utilizare, fiindcă rezultatul exploziilor nu lezează posibilitatea de contaminare biologică a germenilor utilizați.
CAPITOLUL AL II-LEA
PROLIFERAREA ARMELOR DE DISTRUGERE ÎN MASĂ
Motto: „Sunt succese care te înjosesc și înfrângeri care te înalță”
Nicolae Iorga (1871 – 1940)
ADM-urile constituie o amenințare asupra stabilității și securității mondiale, implicit asupra securității naționale, datorită potențialului imens de distrugere, cât și sporirii amenințătoare a tentației dobândirii acestor mijloace în situațiile în care accesul la ele se face tot mai facil.
În timp ce Războiul Rece s-a sfârșit și amenințarea cu un război nuclear global și-a pierdut importanța, lumea rămâne instabilă. Exista un număr în creștere de conflicte regionale și de angajare a mijloacelor asimetrice de către forțe nonstatale, grupări teroriste și extremiste. În ciuda eforturilor susținute în domeniul controlului armamentelor, există evidențe solide privind continua proliferare și dezvoltare a ADMCBRN și a sistemelor de întrebuințare a acestora în întreaga lume. Simultan, urbanizarea în continuă creștere și alcătuirea globală a industriei NBC (nuclear, biologic, chimic) sporește probabilitatea ca emisiile de materiale toxice rezultate din industria aferentă sa fie împraștiate în mediul înconjurător datorită neglijenței, dezastrelor naturale, acțiunii intenționate sau a distrugerilor din cadrul operațiilor militare.
Recunoscut fiind faptul că proliferarea ADM constituie o amenințare la adresa securității mondiale, statele lumii își intensifică și își extind eforturile întreprinse împotriva acestui risc la adresa umanității, prin măsuri de prevenire, sau în cazul când aceasta se produce, situația să fie redusă sub control internațional cu mijloace diplomatice. Proliferarea se produce chiar dacă sunt active norme și acorduri internaționale de neproliferare iar ADM-urile și vectorii purtători acestora pot constitui o amenințare militară directă la adresa umanității și statelor. În lume, principalii actori politici, s-au axat în principal pe acțiunile și măsurile pentru descurajarea proliferării și utilizării armelor de distrugere în masă.
Pe parcursul istoriei statele și-au dezvoltat propriul program intern sau au achiziționat ADM ca întreg sau pe părți componente, iar comunitatea internațională s-a axat pe promovarea demontării acestor programe prin restricționarea utilizării și stocării ADM.
Dar, pe măsură ce globalizarea este în continuă extindere, piesele sunt fabricate în mai multe țări și apoi transportate în alte țări pentru asamblarea de utilizare având în final o altă țară ca destinație. Statele care doresc programe de ADM ilicite au fost în măsură să valorifice această piață globală pentru a dezvolta aceste programe. Deci, acum, problema proliferării a fi combătută nu vizează numai întreaga armă nucleară, ci vizează problema pieselor care sunt expediate din mai multe state, ulterior asamblate pentru a crea o armă nucleară.
2.1. Conceptele proliferării și principiile neproliferării
Proliferarea ADM reprezintă acțiunea prin care aceste tipuri de arme este obținută de un stat sau o entitate nonguvernamentală ori este livrată într-un stat sau într-o zonă în care nu a fost prezentă, dar proliferarea este și răspândirea și dezvoltarea unor ADM-uri în afara cadrului normativ internațional definit de o suită de tratate și acorduri internaționale având drept scop limitarea dezvoltării și chiar reducerea arsenalelor de tip CBRN.
Proliferearea, deși vizează obținerea de arme de disturgere în masă, are ca obiect transferul de componente, precursori, echipamente și tehnologie, definite ca produse strategice, către țări care nu le posedă. Multe dintre aceste produse au caracter dual (au dublă utilizare), atât în aplicații civile, legitime, cât și pentru procedura de arme.
Procesul polivalent de proliferare poate fi întors înapoi fiind reversibil, tendința acțiunii de neproliferare vizând blocarea sau anularea procurării produselor strategice, procesul fiind definit ca deproliferare.
Neproliferarea include un domeniu larg al strategiilor politice, scopul acestor strategii țintind catre împiedicarea răspândirii ADM-urilor, vizând, în final, reducerea riscului de folosire a acestora în război sau în acțiuni teroriste. În esență, politicile de neproliferare caută să prevină sau să stopeze procesul de proliferare. În esență, neproliferarea cuprinde măsuri pasive întreprinse de un stat pentru a preveni fenomenul de proliferării (în principal măsuri normative, interne și internaționale, dar și diplomatice).
Contraproliferarea înglobează activități și platforme de contracarare a proliferării ADM și a vectorilor purtători. Potrivit Dicționarului Oxford, contraproliferarea este definită ca o “acțiune menită să împiedice o creștere sau o răspândire a posesiei de arme nucleare.”. Contraproliferarea înglobează dimensiuni active de combatere a proliferării, folosirea forței fiind ultima masură de combatere. Aceste platforme sau programe de contraproliferare cuprind, pe lângă măsurile și dimensiunile specifice având ca scop asigurarea propriei protecții, lovirea capacităților de atac cu ADM-uri și măsuri specifice de deproliferare și neproliferare.
Evoluții privind armele de distrugere în masă
Proliferarea ADM și a modalităților de răspândire ale acestora constituie un motiv de neliniște pentru umanitate. Chiar daca au fost obținute progrese binevenite în întărirea regimurilor internaționale de neproliferare, rămân, totuși, provocări majore în privința proliferării. Proliferarea ADM poate avea loc în ciuda eforturilor de prevenire a acesteia și ea poate reprezenta o amenințarea militară directă la adresa umanității și statelor. Un număr de state, din diverse regiuni, vând, achiziționează sau încearcă să achiziționeze ADM și mijloace de transport ale acestora. Alte organizații nonguvernamentale au demonstrat, de asemenea, potențialul de a produce și utiliza acest tip de arme.
În ultimul deceniu, NATO și-a redus substanțial dependența de forțele nucleare, iar cele trei țări membre ale Alianței care mențin forțe nucleare, anume, Statele Unite, Franța și Marea Britanie, au operat reduceri majore ale acestor forțe. Existența de forțe nucleare puternice în afara Alianței constituie un factor semnificativ pe care Alianța trebuie să îl ia în considerare pentru menținerea securității și stabilității în zona euro-atlantică. Rusia încă mai deține un mare număr de arme nucleare de toate tipurile. China a continuat să își modernizeze forțele nucleare pe parcursul ultimului deceniu. În plus, în 1998, atât India cât și Pakistanul au efectuat teste nucleare, nesocotind grav acordurile de neproliferare nucleară și intensificând riscul unui conflict regional.
În iunie 1999, SUA și Rusia și-au reafirmat obligațiile asumate prin Tratatul privind rachetele antibalistice (ABM) de a lua în calcul posibile schimbări în situația strategică, cu implicații asupra Tratatului și posibile propuneri de creștere a viabilității sale. În continuare, Statele Unite au propus modificarea Tratatului, pentru a permite efectuarea unui sistem micșorat de apărare cu rachete.
În septembrie 2000, Statele Unite și Rusia au convenit și asupra unei Inițiative de colaborare pentru stabilitate strategică, care să servească drept bază constructivă pentru consolidarea încrederii între cei doi actori și pentru dezvoltarea unor măsuri de îmbunătățire a stabilității strategice și de contractare a ADM, a rachetelor și a tehnologiilor necesare fabricării acestora în întreaga lume.
Timp de mai mulți ani, Tratatul de neproliferare nucleară (NPT) a reprezentat fundamentul acordurilor internaționale asupra neproliferării ADM și a protocolului de îndeplinire a dezarmării nucleare. Valabilitatea tratatului a fost extinsă pe o perioadă nedefinită, la Conferința de extindere și revizuire a acestuia, care a avut loc în 1995. De asemenea, s-a hotărât întărirea procesului de revizuire și adoptarea unui set de criterii și obiective în vederea promovării aplicării efective a tratatului.
La Conferința de revizuire a NPT care a avut loc la New York, între 24 aprilie și 19 mai 2000, a fost adoptat un document final exhaustiv, pe probleme de fond. Concluziile documentului certifică susținerea aderării universale la Tratat, respectarea riguroasă a prevederilor sale, întărirea garanțiilor oferite de Agenția internațională pentru energie atomică (AEIA) și adoptarea de noi măsuri pentru realizarea dezarmării nucleare. Cea mai semnificativă realizare practică a Conferinței de revizurire a constituit-o acordul asupra intrării în vigoare a Tratatului de interzicere completă a testelor nucleare, chiar din momentul obținerii ratificărilor necesare. Membrii Tratatului Nord-Atlantic sunt hotărîți să susțină eforturile necesare pentru primirea semnăturilor și a ratificărilor, pentru a susține intrarea în vigoare a Tratatului. Conferința de revizuire a subliniat și importanța realizării unui tratat care să interzică producția de material fisionabil pentru armele nucleare sau alte dispozitive cu explozibil nuclear și a cerut reluarea negocierilor pe această temă în cadrul Conferinței asupra dezarmării.
Proliferarea tehnologiei rachetelor reprezintă un factor foarte important de neliniște. În 1987 s-a înființat Regimul de control al tehnologiilor pentru rachete sau MTCR ce reunește 34 de state care încearcă să limiteze proliferearea rechetelor și a tehnologiei acestora. Partenerii MTCR controlează exporturile pe baza unei liste comune de control, în raport cu o politică comună de control al exportului.
Proliferarea armelor chimice și biologice este în mare măsură recunoscută ca o problemă de securitate internațională în continuă dezvoltare, în cazul unui conflict inter-statal, cât și ca un potential format al terorismului. Folosirea acestor arme sunt interzise prin Protocolul de la Geneva din anul 1925. Statele semnatare Convenției asupra armelor biologice și cu toxine (BTWC), a intrat în vigoare în 1975, au acceptat să nu dezvolte, depoziteze sau să cumpere în scopuri ostile agenți biologici și aparatura necesară. În 1994 o Conferință specială a format un Grup ad-hoc de state participante la Convenție, care să examineze măsuri posibile de verificare și propuneri care să consolideze Convenția. Cea de a patra Conferință de revizuire, care a avut loc în 1996, a convenit asupra încheierii unui Protocol, cât mai devreme înaintea începerii celei de a V-a Conferințe de revizuire, în anul 2001. În timpul întâlnirii de la 24 mai 2000, de la Florența, miniștrii NATO și-au reafirmat susținerea acestui obiectiv.
Proliferarea tehnologiilor de vârf, a vectorilor purtători și a ADM în amenințările și confruntările militare
Plurivalența prezentă a sistemelor, ansamblurilor și structurilor de arme, dar și a posibilităților de adeverire a operațiilor militare moderne, demonstrează formatul real a contribuției intelligence-ului alături de tehnologia aferentă militară la realizarea unui succes pe câmpul de luptă.
Luate complet, integral, confruntările și conflictele militare (Iugoslavia – 1999, Irak – 1991, Afganistan – 2001 și Irak – 2003, acestea fiind foarte recente) reprezintă per total valoarea hotărâtoare ale dualității informație – tehnologie în confruntările armate. Se manifestă ca o realitate clară, mai ales în recentele conflicte armate de mare amploare, că elementul tehnologic și informațional, a determinat, determină și va determina hotărâtor în confruntările militare.
În era informațională, începând de la originalele exigențe operaționale, inteligența strategică și tactică, tehnică și tehnologică verifică că este capabilă să poată domina confruntarea de pe câmpul de luptă și să efectueze un autentic câmp de bătălie în sectorul tehnologic, prin sprijinirea războiului cibernetic la nivel la toate nivelele.
Inteligența este sprijinită de arme performante, puternic tehnologizate, și de sistemele tehnologice ultra-performante ceea ce face ca zona de conflict militar să devină îngrozitoare. Prin faptul că armatele dispun la toate unitățile de luptă aparatură electronică și că utilizarea eficienta a tehnologiei depinde de informațiile culese, le atribuie capacități pentru veritabile reușite, dar și dezastrele pot fi la un pas distanță. Într-o oarecare măsură decisivă poate contribui la înfrângere neutralizarea centrilor electronici esențiali ai statului: infrastructura critică de transport, comunicații, sistemului bancar etc.
Spre exemplu în iulie 1996 administrația prezidențiala Clinton a decis crearea unei structuri de detectare, prevenire și stopare a oricarui atac terorist, împotriva centrelor esentiale ale Statelor Unite și ale rețelelor de infrastructură, structură care se numește IPTF (Infrastructure Protection Task Force).
Proliferarea vectorilor purtători sau a rechetelor balistice tinde să se transforme într-o problemă majoră pentru marile puteri. În data de 4 iulie 2006, Coreea de Nord a testat racheta Taepodong-2, iar pe 9 iulie India a testat racheta Agni.
În prezent doar cinci state au rachete balistice intercontinentale (ICBM), raza de acțiune fiind de peste 5500 km. Pe lângă aceste cinci state care sunt membri permanenenți ai Consiliului de Securitate, li se alătură încă șase state ce posedă rachete balistice, raza acestora fiind de peste 1000 km; Israel, India, Pakistan, Arabia Saudită, Coreea de Nord și Iran. Proliferarea ADM, cu toate că este interzisă prin acorduri și tratate internaționale, nu s-a evitat ca alte state (Pakistan, India, Israel) să intre în “clubul nuclear”. Proliferarea rachetelor balistice intercontinentale, ICBM, nu este obiectul niciunui tratat internațional. SUA au denunțat acordul Washington-Moscova din vremea războiului rece la data de 13 decembrie 2001, asupra restrângerii fabricarii rachetelor balistice intercontinentale de către Statele Unite și URSS. SUA a renunțat la tratatul de interzicere a fabricare de arme antirachetă, după ce alte țări au efectuat teste cu rachete balistice cu o rază de acțiune foarte mare. Coreea de Nord a testat racheta Taepodong având raza de acțiune de 2500 km, și dezvoltă rachete similare raza fiind estimată la 4000 – 4500 km (după ultimele informații este estimată la 6700 km, iar numărul acestora fiind de aproximativ 800 de rachete balistice). Coreea de Nord continuă în prezent programul secret de înarmare nucleară în ciuda sancțiunilor impuse de ONU, iar la începutul anului 2009 a efectuat un nou test cu racheta Taepodong-2.
Proiecte de dezvoltare a ICBM asemănătoare sunt în derulare în Pakistan, Iran și Siria. SUA alături de Israel și de statele europene acuză Iranul că dorește să se înarmeze nuclear, unul dintre motive fiind lansarea în luna august a anului 2008 a unei rachete Safir iar la începutul lui 2009 cu ajutorul unei rachete Safir-2 a plasat pe orbită un satelit numit Omid, amândouă putând fi folosite în scopuri militare.
Politica de sprijinere de către NATO a diminuării armamentelor și a neproliferării va persista să fie un obiectiv important în executarea obiectiverlor securității, care constau în prevenirea proliferării ADM și a vectorilor purtători. Tratatul de neproliferare nucleară este tratatul cel mai important și esențial de neproliferare și dezarmare nucleară, iar respectarea în totalitate a tratatului de către statele semnatare rămâne important.
Utilizarea noilor tehnologii și ale noilor doctrine militare, în spațiile diferitelor ramuri de management și operaționalizare militară acordă acestui fenomen al războiului o dimensiune nouă. Teoreticienii războiului au convingerea că o noile culturi în domeniul tehnicii militare vor implementa schimbări dimensiunile spațiului, timpului, distanței, vitezei și altor parametrii de luptă.
Configurația viitoarelor războaie va fi influențată de introducerea de către Statele Unite ale Americii și a aliaților săi din NATO a unor noi posibilități militare, tot mai dezvoltate datorită tehnologiei și a informației, dar și de multiplicării echipamentelor industriale, într-o alcăturie mixtă hibridă.
Câmpul virtual cibernetic al viitorului va conține componentele conceptului strategic de război cibernetic, când informația se va căpăta însemnătatea de factor de putere, va crește forța de răspuns și siguranța de angajare a forței.
Datorită avansului tehnologic și a continuei sale evoluții, acesta va influența dramatic cursul viitoarelor conflicte armate. Noile arme inteligente, sisteme C4I (Comană-Control-Comunicații-Computere-Informații), sisteme de supraveghere, tehnicile și tehnologiile războiului informațional și psihologic vor fi utilizate foarte mult în teatrele de operații. SUA preconizează investiții însemnate pentru metamorfozarea forțelor terestre într-o forță competentă de a se îngloba transformărilor secolului XXI prin executarea unui sistem de luptă ultramodern reconfigurabil funcționabil în multiple direcții și misiuni, dar și upgradarea sistemului tactic de comunicații digitale, care va constitui baza de temelie a capacității proiectării forței viitorului. Datorită noii tehnologii, trupele vor fi reorganizate, constituindu-se o forță modulară, relevantă și flexibilă.
Al doilea război din Golf a trasat clar și concis cum importanța hotărâtoare al războiului de alianță de mare forță este garantată de noile tehnologii și de capabilitățile războiului aerian. Concluzia celui de-al doilea război din Golf ține de superioritatea tehnologică revoluționară occidentală în domeniul militar: sistemele tehnice au garantat o vizibilitate atât ziua cât și noaptea, sistemul C3I a asigurat minimizarea timpului de reacție, eficacientizarea managementului bătăliei, mijloacele de lovire, iar superioritatea tehnică și tehnologică a fost eficientă.
În secolul XXI războaiele se vor purta între sistemele militare din ce în ce mai evoluate și performante, care necesită noi tehnologii, militari supercalificați, acțiuni polivalente, realizate pe indicatori strategici și tactici diferiți de cei actuali. Războaiele, racordate la tehnologiile prezente, vor semnala în viitor o mare polivalență a operațiilor militare, cu interconexarea mediului civil cu cel militar (Exemplu: produse și tehnologie cu dublă utilizare), folosirea armelor letale și netale, a explozivilor, dar existând și posibitatea utilizării generației a treia de arme nucleare, folosite ca arme antispațiale de actorii statali posesori de arme nucleare împotriva marilor puteri ce dețin arme în spațiul cosmic.
Chiar dacă folosirea armelor nucleare este de probabilitate mică, răspândirea tehnologiei de producție a acestor arme de către grupările teroriste și statele proliferante, generează riscuri mari asupra tuturor statelor. Pornind de la această problemă, SUA dorește construirea unui scut antirachetă pentru a-și apăra teritoriul național cât și teritorul statelor membre NATO. Acest sistem aduce noutăți în domeniul tehnologic pe trei branșe: radare, rachete, sateliți; dar și pentru capacitățile specifice de dirijare, comunicații și infraroșu, ducând conflictele armate în spațiul extraatmosferic. În prezent peste 20 de state dețin tehnologia nucleară de producere a armelor nucleare, aceasta fiind vândută conspirat unor state sau actori nonstatali.
Tehnologiile high-tech, înglobate din plin, vor mări invizibilitatea capacităților de luptă, mijloacele de detectare a țintelor, consecința și exactitatea la țintă, mijloacele de mărire a moralului, a stării de spirit și a conduitei individuale și colective a inamicului, prin mărirea probabilităților de factori psihologici, de manipulare și propagandă a informației.
Toată înfățișarea războiului s-a schimbat, de exemplu, prin constituirea de arme care acționează în spațiul extraatmosferic și care instituie o a patra dimensiune în zona conflictelor armate. Toate upgrade-urile tehnologice din toate sectoarele militare sunt specializări tehnologice, specialiștii străini remarcând aproximativ 400 de tehnologii duale. În prezent, în cadrul aero-spațial, dezvoltarea tehnologică civilă transformă tehnologia militară.
Principiul de avansare a schimibărilor în tehnică va include: eficientizarea rezultatelor militare, capacitatea operațională dar și ușurința, forța și posibilitatea de protecție și de a înglobare a noilor tehnologii, ajungând la concluzia că datorită lor vor spori standardele, superioritatea și ascendentul moral și tehnic.
CAPITOLUL AL III-LEA
NEPROLIFERAREA ARMELOR DE DISTRUGERE ÎN MASĂ
Motto: „Hotărârea este pentru spirit ceea ce este apa pentru trup”
John Fowles (1926 – 2005)
Pornind în noul mileniu, societatea a pășit într-o etapă nouă a progresului său, vizibil accentuată de coexistența și compararea unor înclinații pozitive esențiale cu altele care produc amenințări și nesiguranță. Arhaica ordine mondială, fundamentată pe un raționament bipolar – definită de concurență și competența de neutralizare mutuală a unor blocuri de actori statali – a încetat, iar trecerea post-bipolară s-a sfârșit, potrivit unor specialiști, iar părerea altora este că va prinde din nou viață. Obiectivele importante ale acestei epoci s-au efectuat, iar elementele construirii unei noi arhitectonii totale de securitate se situează pe un loc tot mai primordial în cadrul intereselor comunității internaționale.
Lumea nu se oprește să nu rămână proeminent conflictuală, factorii conflictelor acționând atât în domeniul resurselor, la sistemul de repartizare a acestora și la piețe, cât și în cel al trăsăturilor specifice identitare de specific etnic, religios, cultural sau ideologic. În acest caz, posibilitatea unui conflict armat la scară largă este diminuat, războaiele regionale și conflictele interne pot fi mai dese, iar consecințele lor directe sau însumate vor fi greu de gestionat.
Această conjunctură a ghidat la crearea unor alianțe și coaliții între actorii statali ai lumii pe principii variate, cum ar fi neutralizarea proliferării ADM, inspectarea transferului de arme convenționale, supravegherea fabricării și diseminării vectorilor purtători, managementul surselor radioactive și garantarea siguranței și securității colective,etc.
Aceste alianțe au ca obiectiv oficial prevenirea proliferării ADM și dezarmarea globală, elemente importante în evoluția de alcăturire a unei lumi sigure, care să crească într-o ambianță de echilibru și siguranță.
Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, încercările ONU de a păstra pacea și securitatea internațională s-au materializat și în preocupări legate de sistemul de control al exporturilor de tehnologii și produse duale și implicit al ADM-urilor și armelor convenționale.
Proliferarea poate avea multiple dimensiuni datorită contextului regional. Așadar, tema neproliferării, inseparabilă de un sistem de control al exporturilor, conține tipuri distincte de tratare, plecând de la distinctele caracterictici regionale. Regimul de control al exporturilor impune aplicarea acestor controale nu doar de statele furnizoare de prodse cu dublă utilizare, ci să se și extindă asupra țărilor care aspiră să-și constituie sau să-și îmbogățească arsenalul în sfera ADM-urilor.
Faptul că numeroase țări din Europa Occidentală sau din Europa de Est nu doresc căpătarea statutului de membru a “clubului nuclear”, nu le-a oferit acestora mai multă siguranță și securitate națională. Experiența a confirmat că un grad optim de securitate se poate menține numai în mediul unei coaliții sau alianțe, care prezintă garanții speciale. Orice reducere a proliferării în branșa nucleară va presupune, în mod sigur, un progres a altor structuri și modele de aparate de distrugere în masă, având la bază noile tehnologii emergente.
UE conduce un protocol de întărirea al ansamblului de control al exporturilor în interiorul UE dar și în afara granițelor. Cerința susținută este optimizarea mecanismelor de control prezente în cadrul UE dar și purtarea eforturilor de a determina țările care nu figurează ca fiind membre ale unor regimuri internaționale de control să se ralieze la aceste regimuri și să contribuie, prin a conferi asistență în introducerea unor sisteme naționale de control al exporturilor.. Susținerea unui mediu sigur și durabil este un element esențial a luptei internaționale împotriva proliferării ADM.
UE persistă să aibă un rol proactiv ca autoritate în domeniul neproliferării și al dezarmării nucleare multilaterale prin conferirea de suport a tratatelor internaționale de neproliferare și altor organizații și instrumente internaționale de control (ONU, AIEA, Convenția pentru interzicerea armelor biologice, Convenția pentru interzicerea armelor chimice, NPT, etc.), prin proiecte precise, inclusiv programe de asistență.
3.1. Regimurile de neproliferare a ADM – ultimele evoluții înregistrate
3.1.1. Aranjamentul de la Wassennar (WA) – Plenara 2014
Acesta a devenit operațional în 1996, după adoptarea elementelor inițiale și primare de la sesiunea plenară din 1996. Acest aranjament este compus în prezent din 41 de țări. Numele acestuia vine de la Wassenaar, un oraș situat într-o suburbie din Haga, Olanda, unde s-a ajuns la un acord în 1995 pentru a începe un nou tip de cooperare multilaterală.
În cadrul acestui Aranjament, statele participante intenționează să garanteze, prin politicile naționale specifice domeniului, că transferul produselor și tehnologiilor duale nu ajută la progresul unei înarmări exagerate în măsură să pericliteze securitatea și echilibrul regional și internațional.
Hotărârea de a refuza mutarea unui produs stă în răspunderea fiecărui stat semnatar al Aranjamentului. Rezoluțiile și măsurile admise în cadrul WA sunt luate în raport cu legile naționale.
Delegații statelor din cadrul Aranjamentului se întâlnesc în luna decembrie a fiecărui an la Viena unde este secretariatul WA. Adunarea WA este cadrul decident și de guvernare și luare a deciziilor. Președinția este încredințată anual prin rotație între statele participante.
Statele participante la WA sunt: Argentina, Australia, Austria, Belgia, Bulgaria, Canada, Croația, Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Irlanda, Italia, Japonia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Mexic, Olanda, Noua Zenlandă, Norvegia, Polonia, Portugalia, Coreea de Sud, Romania, Federația Rusă, Slovacia, Slovenia, Africa de Sud, Spain, Suedia, Elveția, Turcia, Ucraina, Regatul Unit al Marii Britanii și SUA.
În perioada 2-3 decembrie 2014 s-au desfășurat la Viena lucrările Plenarei Aranjamentului, pentru controlul exporturilor de produse și tehnologii duale, de arme convenționale și de estimare a funcționării regimului.
S-au continuat eforturile Aranjamentului de a contribui la securitatea internațională și regională prin promovarea transparenței și o mai mare responsabilitate în transferul armelor convenționale, a tehnologiilor și produselor duale. Statele participante au convenit să efectueze în continuare eforturile la abordarea noilor provocări, inclusiv a tehnologiilor emergente de interes, pentru a ține pasul cu progresele în tehnologie, cercetare și inovare.
Statele participante la conferință au fost de acord cu noile controale ale exporturilor în unele domenii, incluzând echipamente utilizate la navele spațiale, cât și noile tehnologii pentru sistemele fly-by-wire/fly-by light, iar documentele redactate pentru echipamente optice cu utilitate militară și componentele pentru fibra optică au fost revizuite în mod substanțial. În plus, revizuiri substanțiale ale mai multor categorii au dus la eliminarea de pe listele de control a exporturilor a controalelor învechite aferente navelor și a controalelor rafinate de pe UAV-uri (vehicule aeriene fără pilot), ținându-se în special seama de progresele semnificative ale tehnologiei în acele domenii. O relaxare suplimentară a fost introdusă într-un număr de domenii, cum ar fi echipamentele de producție a dispozitivelor electronice, și echipamente de telecomunicații având o funcționalitate de securitate a informațiilor specifice pentru administrarea, operaționalizarea sau întreținerea rețelelor informatice.
WA va continua să ofere o informare tehnică sporită asupra modificărilor aduse listelor de control către un număr de state neparticipante în 2015 și să mențină contacte informale cu Grupul Furnizorilor Nucleari pe probleme asupra listelor de control. În lumina viitoarei intrări în vigoare a ATT – Arms Trade Treaty, Secretariatul WA va continua să monitorizeze oportunitățile pentru ca Aranjamentul să contribuie la cooperarea internațională cu privire la ATT.
Următoarea ședință plenară va avea loc la Viena în decembrie 2015 iar Spania a preluat președienția la începutul acestui an de la România.
3.1.2. Grupul Australia – Plenara 2014
Grupul Australia este un forum informal de țări înființat în anul 1985 care, prin armonizarea controlului exporturilor, urmărește să garanteze că exporturile să nu contribuie la dezvoltarea de arme biologice/chimice. Coordonarea măsurilor naționale de control al exporturilor susțin participanții Grupului Australia a-și îndeplini obligațiile în temeiul ambelor Convenții privind interzicerea armelor chimice și biologice pe cât mai mult posibil. Grupul se întrunește anual pentru a discuta modalități de creștere a eficienței măsurilor interne de acordare a licențelor de export ale țărilor participante, pentru a contracara și preveni proliferarea materialelor pentru programele de înarmare chimico-biologice.
Toate statele participante la Grupul Australia sunt părți ale Convenției privind interzicerea armelor chimice și Convenției privind interzicerea armelor biologice, și susțin cu tărie eforturile depuse în aceste Convenții pentru a înlătura la nivel internațional armele chimice și biologice.
Statele participante la AG sunt: Argentina, Australia, Austria, Belgia, Bulgaria, Canada, Croația, Noua Zenlandă, Norvegia, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Elveția, Turcia, Ucraina, Regatul Unit al Marii Britanii, SUA, Coreea de Sud, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Mexic, Olanda, Cipru, Cehia, Danemarca, Estonia, UE, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Islanda, Irlanda, Italia, Japonia.
În perioada 2 – 6 Iunie 2014 s-au desfășurat la Paris lucrările Plenarei Grupului Australia. Necesitatea de a consolida măsurile globale de neproliferare biologice și chimice au dus ca tema principala anuală a Grupului să fie subliniată de situația armelor chimice din Siria. Grupul Australia cauta noi modalităși pentru a contracara răspândirea tehnologiilor și materialelor ce pot facilita dezvoltarea sau achiziția de arme biologice și chimice de actori statali sau organizații teroriste.
Printre măsurile de neproliferare a armelor chimice și biologice cu care participanții AG au fost de acord sunt:
Încurajarea mai multor state non-participante la AG pentru a adera la liniile directoare a AG.
În conformitate cu Rezoluția 1540 a Consiliului de Securitate ONU s-a luat decizia de a se intensifica shareingul de informații cu privire la proliferarea armelor chimice și biologice între statele participante dar și cu statele neparticipante plus că s-au intensificat eforturile împotriva terorismului cu arme biologice și chimice, inclusiv prin adăugarea de noi linii directoare care au obligația să ia la cunoștință riscul că revizuirea licențelor de export pot fi deturnate către teroriști.
Consolidarea industriei și a mediului academic pentru a îmbunătăți înțelegerea fenomenului riscurilor de proliferare a armelor chimice și biologice și metoda în care acestea pot ajuta la prevenire – nu doar pentru industrie și mediul academic din cadrul jurisdicției participanților AG, dar și în industria multinațională și forumuri academice.
Grupul Australia a afirmat faptul că utilizarea oribilă a armelor chimice împotriva poporului din Siria subliniază necesitatea pentru eradicarea completă a armelor chimice de către toate țările prin aderarea universală și aplicarea eficientă a Convenției privind interzicerea armelor chimice. De la aderarea Siriei la Convenție, Grupul Australia salută progresele realizate în distrugerea programului armelor chimice din Siria. Până Siria facilitează verificarea distrugerii completă a programului sau de arme chimice și îsi rezolvă toate ambiguitățile în declarația sa către Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice, comunitatea internațională nu va avea încredere că Siria îndeplinește obligațiile sale în conformitate cu Rezoluția 2118 a Consiliului de Securitate ONU și a Convenției în întregime. Plenul AG a exprimat de asemenea grija cu privire la rapoartele neîncetate ale utilizării agenților chimici în conflictul în curs de derulare în Siria.
Grupul Australia a fost de acord să continue un program activ de mobilizare și angajare internațional în 2014-2015 pentru a spori și mai mult eforturie de prevenire a proliferării armelor chimice și biologice. Membrii AG au acceptat oferta Australiei de a găzdui urmatoarea sesiune plenară din Perth, Australia de Vest, în 2015, pentru a marca 30 de ani de la înființarea Grupului Australia.
3.1.3. Grupul Furnizorilor Nucleari (NSG) – Plenara 2014
NSG a fost constituit ca urmare a exploziei din anul 1974 a unui dispozitiv nuclear de către un stat care nu deținea arme nucleare, și acest fapt a demonstrat că tehnologia nucleară transferată în scopuri pașnice ar putea fi utilizată într-o formă abuzivă . Grupul Furnizorilor Nucleari este un grup format din 48 de țări furnizoare de tehnologie nucleară care urmărește să contribuie la neproliferarea armelor nucleare prin punerea în aplicare a două linii directoare pentru exporturile nucleare și exporturile legate de echipamente și tehnologii utilizabile în domeniul nuclear.
În prezent țările membre sunt Argentina, Australia, Austria, Belarus, Belgia, Brazilia, Bulgaria, Canada, China, Croația, Cipru, Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Islanda, Irlanda, Italia, Japonia, Kazakhstan, Coreea de Sud, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Mexic, Olanda, Noua Zeenlandă, Norvegia Polonia, Portugalia, România, Federația Rusă, Serbia, Slovacia, Slovenia, Africa de Sud, Spania, Suedia, Elveția, Turcia, Ucraina, Regatul Unit al Marii Britanii, SUA.
Plenul NSG poate decide să înființeze grupuri tehnice de lucru cu privire la chestiuni cum ar fi revizuirea orientărilor NSG, anexele, aranjamentele de procedură precum și schimbul de informații și activitățile de transparență. Plenul poate mandata asemenea președintelui NSG desfășurarea unor activități de informare cu țările interesate. Scopul activităților de informare este de a promova aderarea la liniilr directoare NSG. În plus față de reuniunile plenare, NSG are alte două organisme permanente care raportează în plen. Acestea sunt Grupul Consultativ (CG) și Adunarea de schimb de informații care au un președinte la fel ca NSG si de asemenea care se rotesc anual.
A douăzeci și patra reuniune Plenară a Grupului Frunizorilor Nucleari a avut loc în Argentina la Buenos Aires pe 26 – 27 iunie 2014. Grupul a luat un bilanț al progreselor semnificative ce le-a făcut în ultimii ani, a subliniat revizuirea cu succes a listelor de control NSG și a stabilit Grupul Tehnic de Experți (TEG). NSG a început un exercițiu comun pentru o contribuție utilă la Conferința de Revizuire a părților la Tratatul de Neproliferare Nucleară (NPT) din 2015.
În cadrul mandatului NSG, Grupul de asemenea a reiterat profundele sale îngrijorări cu privire la activitățile continue de proliferare la nivel mondial și a reafirmat hotărârea de a continua cooperarea îndeaproape pentru a descuraja, împiedica și a preveni transferul de produse supuse controlului sau a tehnologiilor care pot utile la armele nucleare sau alte dispozitive explozive nucleare. Tot în cadrul mandatului, Grupul și-a exprimat îngrijorarea deplină cu privire la implicațiile de proliferare a programului nuclear a Republicii Populare Democrate Coreene și a testelor nucleare efectuate de aceștia în data de 12 februarie 2013. NSG a reiterat suportul său pentru eforturile diplomatice de de-nuclearizare a peninsulei coreene și formularea unei soluții la problema nucleară a Republicii Populare Democrate Coreene într-un mod pașnic consecvent cu Rezoluțiile Consiliului de Securitate a ONU.
NSG și-a exprimat speranța că procesele în curs de desfășurare conduse de Înaltul Reprezentant al UE și Republica Islamică a Iranului, precum și AIEA și Iran, va da rezultate satifăcătoare cât mai devreme, asigurând natura pașnică a programului nuclear al Iranului.
La reuniunea plenară s-au mai stabilit urmatoarele aspecte:
În urma revizuirii cu succes a listelor de control, s-a trecut la un schimb de păreri cu privire la munca de a asigura NSG și a orientărilor sale continua abordare într-un mod eficient a provocărilor de porliferare;
În conformitate cu practicile din trecut și având în vedere Conferința de revizuire a NPT-ului din 2015, s-a ajuns la un acord pentru a actualiza și îmbunătăți documentele de comnuicare și informare în beneficiul celor care participă la Conferință;
S-a trecut la shareing-ul de informații cu privire la aspectele Declarației privind Cooperarea Nucleară Civilă cu India din 2008 și s-a discutat relația NSG cu India;
3.1.4. Convenția privind interzicerea armelor chimice (CWC) – Raportul OPCW 2014 privind implementarea CWC în 2013
CWC este administrată de Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice (localizata la Haga în Olanda). Convenția pentru Interzicerea Armelor Chimice interzice armele chimice și supraveghează fabricarea, utilizarea și transferul substanțelor chimice care pot fi legate de armele chimice. A fost deschis spre semnare la data de 28 ianuarie 1993 și a intrat în vigoare pe 29 aprilie 1997. Este primul tratat care elimină complet în afara legii o clasă de ADM și care cere suprimarea lor dar este totodată și primul tratat de verificare multilaterală a armelor cu un șoc important în sectorul privat prin obligații referitoare la export/import, declarații și inspecții. În prezent Convenția are 188 de State Părți.
CWC este un constituent critic a strategiei ONU pentru oprirea diseminării și utilizării ADM-urilor.
Articolul VII a CWC cere fiecărei țări membre să introducă indicațiile Convenției, în raport cu procedurile sale constituționale:
Adoptarea de legislație, inclusiv cea penală, pentru excluderea în afara legii a activităților cepermise de CWC;
Constiuirea de măsuri administrative.
Rezoluția 1540 a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite:
Cere tuturor țărilor să pună în aplicare legi clare și concise pentru a elimina proliferarea armelor chimice către țări nemembre.
Cere tuturor țărilor să ia și să folosească măsuri concrete de consitituire a unui control intern pentru informarea proliferării armelor chimice.
Convoacă toate țările membre să admită reguli și regulamente pentru garantarea respectării prevederilor Convenției.
În perioada 1 – 5 decembrie 2014, Haga, Olanda cea de-a XIX-a sesiune a Conferinței statelor părți a OPCW. Această Conferință a inclus și a treia sesiune specială de analizare a mijloacelor de punere în practică a prevederilor convenției privind interzicerea armelor chimice. Una din punctele agendei de discuții a fost formularea Raportului de implementare a CWC în anul 2013.
Anul 2013 a văzut prima aplicare de utilizare de arme chimice în ultimii 25 de ani, rezultând un număr mare de morți și răniți în Republica Arabă Siriană. La cererea Secretarului General al ONU, OPCW a oferit sprijin esențial pentru misiunea ONU de a ancheta acuzațiile de utilizare a acestor arme. Două echipe de experți OPCW au participat la misiune. De asemenea, OPCW a pus la dispoziție facilități pentru analiza datelor și a probelor colectate.
În urma deciziei de către Republica Arabă Siriană să adere la CWC cât și negocierea unui acord între Federația Rusă și SUA la data de 14 septembrie 2013 numit “Cadrul pentru eliminarea armelor chimice siriene”, Consiliul executiv OPCW a adoptat o decizie istorică intitulată “Distrugerea armelor chimice siriene”. Această decizie a fost aprobată și adoptată în unanimitate de Consiliul de Securitate ONU (Rezoluția 2118 – 2013) în aceeași zi. Programul accelerat de distrugere convenit de către Consiliul OPCW a reprezentat o provocare fără precedent, care va fi întreprins în zone de război în termene de timp comprimate. Pe 16 octombrie 2013 s-a realizat o strânsă colaborare între OPCW și ONU rezultând înființarea misiunii comune de distrugere a armelor chimice din Siria.
Misiunea comună s-a finalizat cu succes pe 1 noiembrie 2013, sarcinile inițiale cruciale atribuite misiunii fiind în special distrugerea unor facilități funcționale de producție a armelor chimice. La 15 noiembrie 2013, Consiliul a adoptat o decizie imediată după finalizarea misiunii comune care definește urmatoara misiune a acestei colaborări dintre OPCW și ONU, misiunea fiind aceeași de distrugere a facilităților de producție a armelor chimce, termenul țintă de finalizare fiind 30 iunie 2014. Prezenta decizie solicită eliminarea tuturor armelor chimice a Siriei, în concordanță cu o cerere a guvernului sirian.
Progrese semnificative către distrugerea armelor chimice au continuat să se producă în Libia, Federația Rusă și SUA. În ceea ce privește Libia, distrugerea Categoriei 3 de arme chimice a fost finalizată în mai 2013. Prin Programul de verificare a industriei s-au efectuat 229 de inspecții în 2013, cel mai mare număr de inspecții efectuat într-un singur an. Scopul programului este de a oferi asigurări ca armele chimice nu vor reapărea și că substanțele chimice toxice nu vor fi utilizate abuziv. Programul a stabilit un mecanism de declarații, de monitorizare a transferurilor chimice programate și participarea la inspecții.
În 2013 s-au efectuat patru inspecții în China privind armele chimice abandonate. S-au mai efectuat inspecții asupra armelor chimice vechi. Aceste arme sunt acelea care au fost fabricate înainte de 1925 sau între anii 1925 și 1946, care s-au deteriorat în așa măsură încât nu mai pot fi folosite. În perioada de raportare, opt inspecții cu privire la astfel de arme au fost efectuate în Belgia, Germania, Italia, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlanda de Nord.
Programele de cooperare și asistență internaționala a OPCW s-au concentrat pe promovarea obiectivelor și a Convenției privind drepturile și obligațiile statelor părți în temeiul acestuia. Acestu lucru a fost realizat printr-un amalgam amplu de evenimente de specialitate, întâlniri, exerciții, cursuri și vizite tehnice, toate axate pe eforturile comune și sinergice asupra punerii în utilizare a asistenței și protecției precum și dezvoltării economice și tehnologice, toate în cadrul CWC. Aceste activități au inclus cooperare cu alți parteneri internaționali și regionali.
S-a reafirmat dreptul țărilor membre de a face schimb de informații și echipamente specifice domeniului chimic, de a upgrada, fabrica, depozita, poseda, muta sau procurare de produse și tehnologii dezvoltate în scopuri neinterzise de Convenție, dar a marcat datoria țărilor membre de a adopta măsuri specific legislative și administrative pentru inspectarea acestora.
3.1.5. Convenția privind interzicerea armelor biologice și cu toxine (BTWC) – Reuniunea Statelor Membre 2014 și Reuniunea Experților
BTWC s-a deschis spre semnare în 1972 și a intrat ăn vigoare în 1975. Este primul tratat de dezarmare multilaterală privind interzicerea unei categorii întregi de arme. Statele părți la Convenție s-au angajat să respecte obligațiile în a nu dezvolta, fabrica, depozita, poseda, dobândi sau păstra:
Agenți microbieni sau toxine indiferent de sursă sau modul de fabricare a acestora, de tipuri și în cantități care nu se justifică pentru scopuri protective;
Arme, echipamente sau mijloacele de livrare concepute pentru utilizarea acestor agenți sau toxine având obiective ostile..
Convenția interzice în mod eficient dezvoltarea, producerea, achiziționarea, transferul, păstrarea, stocarea și utilizarea armelor biologice și cu toxine și este un element cheie în eforturile comunității internaționale de a aborda proliferarea armelor de distrugere în masă.
În perioada 1 – 5 decembrie 2014, la Geneva, Elveția, a avut loc Reuniunea Statelor Părți ale Convenției. Statele părți au reamintit obligația legală de a facilita și dreptul de a asista la shareing-ul de echipamente, materiale științifice și informații tehnologice pentru utilizarea agenților bacteriologici și a toxinelor biologice pentru scopuri pașnice.
Pentru a consolida în continuare eforturile de a lucra împreună și a-și ținti obiectivele și mobiliza resursele, Statele părți au remarcat valoarea în această reuniune a următoarelor puncte:
Abordarea lacunelor legislative și a nevoilor de asistență și cooperare;
Reciprocitatea în a beneficia de cooperare internațională pentru a răspunde nevoilor inclusiv necesității de acces în timp util la medicamente și vaccinuri accesibile și la echipamente de diagnosticare și terapeutice;
Rolul importatnt al sectorului privat în transferul de tehnologie și de informare cât și o gamă largă de organizații din sustemul ONU, care sunt deja angajate în cooperarea internațională relevantă Convenției;
Continuarea eforturilor naționale, regionale și internaționale pentru a face schimb de utilaje, materiale, informații științifice și tehnologice, experniențe, lecții învățate, cunoștințe tehnice, precum și resurse financiare;
Implementarea unei game mai largi a resursei umane, inclusiv pentru implementarea națională a tuturor dispozițiilor Convenției, în știință și tehnologie și în biosecuritate și managementul biosecurității;
Oportunități de formare și de muncă cu tehnologie de ultimă oră în centrele universitare, în instituțiile de cercetare și facilitățile de producție, precum și ăn laboratoarele avansate;
Efectuarea detectării, supravegherii și a capacității de reacție mai eficace și mai robustă, inclusiv prin intermediul în timp real a bio-supravegherii, o diagnosticare mai eficientă, precum și centre operative de urgențe cu standarde comune;
Schimbul de informații relevante privind, printre altele, oportunități și riscuri care rezultă din progresele din domeniul științei biotehnologice și a biosecurității;
Statele Părți au reamintit obligația legală, pentru luarea măsurilor necesare pentru interzicerea și împiedicarea dezvoltării, producerii, stocării, achiziționării sau menținerii de arme biologice cât și prevenirea transferurilor ilicite, indirect sau direct.
Pentru a aborda în continuare măsurile aplicării Convenției, Statele Părți au remarcart valoarea, în funcție de nevoile naționale și în raport cu legile și aranjamentele naționale:
Consolidarea instituțiilor naționale care joacă un rol în implementarea națională;
Se includ legi și reglementări care stabilesc cadrul legal de funcționare a autorităților judiciare și a sancțiunilor adecvate, proceduri și mecanisme de implementare și exacutare, o lista cu produsele supuse controlului, controale privind tehnologia asociată direct cu elemente enumerate din listele de control;
Luarea în considerare a informațiilor legate de proliferare, semnificația transferului în ceea ce privește oportunitatea declarată a utilizării finale, o evaluare a utilizării finale, precum și rolul intermediarilor;
Consolidarea coordonării naționale între instituțiile de aplicare a legii;
Reamintind că pregătirea națională a unui Stat Parte contribuie la capacitățile internaționale pentru răspuns, investigații și atenuarea unor focare de boală din cauza unei presupuse folosiri a armelor biologice sau cu toxine, a consolidării resurselor umane, precum și a schimbului de experiență adecvată și eficientă, Statele Părți au remarcat valoarea, la nivel național a:
Asigurării capacităților naționale eficiente, inclusiv prin utilizarea, după caz, de analize și planuri naționale;
Comenzii corespunzătoare, controlului și coordonării și a răspunsului eco-guvernamental;
Activităților de formare regulate pentru a consolida capacitățile naționale;
Evitării duplicării eforturilor și a capacităților existente tinându-se seama de diferențele dintre legislațiile naționale, regulamentele și procedurile constituționale;
Schimbului de experiență, expertiză, tehnologii și resurse pentru a construi capacitatea de a se proteja împotriva armelor biologice și cu toxine și în scopuri care nu sunt interzise în temeiul Convenției;
Lucra cu organizațiile internaționale rellevante pentru a construi capacitatea națională.
Statele Părți au convenit, de asemenea, cu privire la valoarea continuării în 2015 a explorării consolidării procedurilor și mecanismelor pentru furnizarea de asistență, inclusiv, printre altele:
Informații privind fezabilitatea unui inventar al tipurilor de asistență pe care Statele Părți le-ar putea oferi;
O bază de date care conține informații disponibile publicului pe tema mijloacelor de protecție împotriva armelor biologice și cu toxine;
Proceduri sau coduri de conduită, pentru furnizarea de mijloace de protecție împotriva utilizării armelor biologice și cu toxine în Statul Parte solicitant;
Un fond de asistență pentru Statele Părți afectate;
Consolidarea capacităților pentru organizațiile regionale și subregionale internaționale, care au mandate relevante, cum ar fi exercițiile comune, ateliere de lucru și de formare, inclusiv prin utilizarea de module de e-learning.
În perioada, 4 – 8 august 2014, la Geneva, Elveția, a avut loc Reuniunea Experților a Statelor Părți. Documentul final a Conferinței a șaptea de revizuire a Statelor Părți a decis că următoarele aspecte trebuie să fie pe ordinea de zi, care vor fi abordate la reuniuni, atât la Reuniunile de experți cât și la Reuniunea Statelor Părți în perioada 2012-2015:
Cooperarare și asistență, cu un accent special pe consolidarea de cooperare și asistență;
Revizuirea evoluțiilor în domeniul științei și tehnologiei aferente la Convenție;
Consolidarea implementării naționale.
Problematicile supuse a fi discutate au fost dimensiunile naționale, regionale și internaționale pentru remedierea și optimizarea biosiguranței și a biosecurității, cuprinzând protecția și siguranța laboratoarelor, patogenilor și a toxinelor dar pe agenda de zi au mai fost discutate metodele de supraveghere, educare, dezvoltare a conștinței și însușire, respectiv evoluția codurilor de conduită având ca menire și rol prevenirea folosirii inadecvate sau greșite în contextul evoluțiilor în cercetarea din domeniul științelor și tehnologiilor biologice, posedând un potențial de aplicare în obiective interzise de Convenție.
Majoritatea declarațiilor au avut o nuanță optimistă, singurele incertitudini fiind despre provocările aplicării ostile a descoperirilor științifice pe care acestea il constituie.
3.2. Strategii și acțiuni internaționale pentru prevenirea și combaterea proliferării ADM
3.2.1 Tratatul de neproliferare nucleară (NPT) – Conferința de revizuire a Părților privind NPT 2015
NPT este un tratat international de reper al cărei obiectiv este prevenirea răspândirii armelor nucleare și tehnologia de arme, pentru a promova cooperarea în domeniul utilizărilor pașnice ale energiei nucleare și a obiectivul de realizare a dezarmării nucleare cât și a dezarmării generale și complete. În 1968 a fost deschisă spre semnare, intrând in vigoare în 1970. La 11 mai 1995, Tratatul a fost extins pe termen nelimitat. Un total de 190 de state s-au alăturat Tratatului, inclusiv cele cinci state nucleare. Mai multe țări au ratificat NPT. Dispozițiile tratatului, în special articolul VIII, paragraful 3, are în vedere o revizuire a funcționării
Pentru a promova obiectivul non-proliferării și ca o măsură de consolidare a încrederii între statele părți, Tratatul stabilește un sistem de garanții sub responsabilitatea AIEA. Garanțiile sunt utilizate pentru a verifica conformitatea cu Tratatul prin inspecții efectuate de AIEA. NPT promovează cooperarea în domeniul tehnologiei nucleare pașnice și accesul egal la această tehnologie pentru toate părțile statelor, în timp ce garanțiile prevenin deturnarea de material fisionabil pentru uz de arme.
Conferința de revizuire a Părților a avut loc între 27 aprilie și 22 mai 2015 la sediul ONU din New York. Consiliul a reamintit că Uniunea Europeană consideră în mod unanim TNP ca fiind piatra de bază a regimului de neproliferare a armelor nucleare la nivel internațional, baza esențială pentru realizarea dezarmării nucleare în raport cu articolul VI din NPT și o componentă importantă pentru evoluția viitoare a aplicațiilor energiei nucleare în scopuri pașnice. Consiliul a reafirmat angajamentul UE de a susține și de a păstra NPT drept prioritate primordială și drept instrument multilateral de menținere și de consolidare a păcii, a securității și stabilității la nivel internațional.
Ținând seama de actualul mediu strict privind securitatea, Consiliul reiterează sprijinul de neclintit al Uniunii Europene pentru cei trei piloni ai tratatului și pentru îndeplinirea tuturor angajamentelor asumate în cadrul conferințelor de revizuire.
3.2.2. Acțiuni de proliferare și strategii de neproliferare
Ne este cunoscută activitatea savantului pakistanez Abdul Qadeer Khan de vânzare a tehnologiei nucleare în anumite state. Timp de aproximativ 10 ani, acesta a vândut documentația necesară pentru tehnologia de îmbogățire a uraniului care, prin centrifugare, se transformă în uraniu îmbogățit utilizabil pentru arma nucleară. Punerea la dispoziția Iranului, Libiei și Coreei de Nord a planurilor și a documentației pentru tehnologia de centrifugare a uraniului, a aprovizionării altor state cu piese de centifugare sunt, opera sa. Alte componente au fost cumpărate din Europa, Orientul Mijlociu și Africa.
Amenințările de proliferare cu întrebuințarea ADM au forțat statele să adopte și să aplice strategii de neproliferare, care fac tot mai dificil tranzitul de produse pretabile utilizării în gestionarea unor programe de înarmare și nu numai. În ultimii ani au avut loc mai multe inițiative, la nivel statal și al organisemlor internaționale, care să ducă la limitarea accesului la tehnologii, a unor state, printre care mai semnificative sunt:
controlul strict asupra posesiei și transferului de tehnologie nucleară, precum și cooperarea tuturor organismelor responsabile pentru descoperirea laboratoarelor, intermediarilor, furnizorilor și cumpărătorilor de tehnologie și material fisionabil;
întărirea legislației și controlului internațional asupra proliferării ADM;
lărgirea cooperării în direcția eliminării armelor nucleare și materialelor chimice, biologice și radiologice;
Proliferearea ADM are o dimensiune mondială care o folosește în răspândirea tehnologiei nucleare, având la bază rețele de sprijin ramificate, clădite pe fundații financiare solide, valorificând noile tehnologii de informare și comunicare precum și vulnerabilitățile societăților occidentale. Pentru a da o lovitură puternică proliferării ADM este necesar întărirea cooperării bilaterale și multilaterale, prin coaliții ad-hoc de voință sau conduse de instituții internaționale, cu utilizarea tuturor mijloacelor și pârghiilor avute la dispoziție: diplomație, servicii de informații, mecanisme financiare, susținere juridică;
3.2.3. Rezoluțiile Consiliului de Securitate ONU referindu-se la neproliferarea armelor nucleare cât și la problematica iraniană
Considerând că proliferarea armelor BCRN precum și vectorii acestora constituie un pericol pentru pacea și securitatea internațională și preocupările ca actori nonstatali să procure tipul acesta de arme, să le dezvolte și să le folosească, Consiliul de Securitate adoptând la 28 aprilie 2004, Rezoluția 1540.
Sunt prezentate măsurile prevăzute în Rezoluție, între care constituirea Comitetului 1540 privind neproliferarea ADM, mandatat, să monitorizeze aplicarea obligațiilor prevăzute în Rezoluție privind adoptarea de legislație internă corespunzătoare și măsuri de control pentru prevenirea accesului, producerii, transferului și folosirii ADM de către actori nonstatali.
Rezoluția impune statelor membre Organizației Națiunilor Unite trei sarcini:
– abținerea de a aproviziona entitățile nestatale care intenționează să fabrice, posede, transporte sau să folosească ADM și vectori purtători;
– interzicerea unor activități către entitățile nestatale, precum și interzicerea formelor de asistență sau finanțare, menționate prin legile interne;
– adoptarea de măsuri la nivel intern pentru prevenirea proliferării ADM, a vectorilor purtători, crearea și întreținerea unui sistem de control al exporturilor și instituirea măsurilor legislative.
În cazul în care cele trei sarcini vor fi adoptate de catre statele membre asupra entităților nestatale cu un impact pozitiv al rezoluției, controlul se va reflecta și asupra entităților statale, industriei acestora cât și organizațiilor extremist-teroriste.
O componentă importantă îl constituie procesul de verificare, adoptare și utilizare a legislației indispensabile pentru implementarea integrală a prevederilor Rezoluției. Sunt afectate statele în curs de dezvoltare care nu beneficiază de resurse pentru a aplica prevederile Rezoluției, dar și statele care sunt membre a tratatelor de neproliferare ADM dar care nu au utilizat pe teritoriul national dispozițiile dreptului internațional caracteristice domeniului. Diferențele au fost observate în cadrul Consiliului de Securitate care a convocat statele cu experiență considerabilă în domeniu să ofere ajutor tehnic de specialitate celorlalte state în scopul implementării tuturor prevederilor Rezoluției.
Experiența ne arată că statele pot prezenta riscuri și pot contribui la proliferarea ADM, chiar și într-o formă neintenționată. Un exemplu sunt statele care sunt cunoscute sau suspectate că derulează activități proliferante, dar și statele unde la nivel intern sunt instabile din cauza existenței grupurilor ilegale sau subversive care pot acționa fluent și cu ușurință. Democrațiile dezvoltate – unde afacerile furnizează uneori în mod involuntar tehnologie și echipamente indispensabile necesare celor implicați în proliferare – ilustrează o provocare adițională.
Chiar dacă neproliferarea ADM este un cadru mai puțin tratat în dreptul internațional, o mare însemnătate practică pentru diminuarea pericolului de înmagazinare și de utilizare a unor astfel de tipuri de arme ce încalcă principiile esențiale dreptului internațional umanitar.
La 27 aprilie 2006, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluția 1673 (2006) în care a reafirmat că proliferarea ADM și a vectorilor acestora constituie o amenințare pentru pacea și securitatea internațională și a reiterat deciziile și exigențele din Rezoluția 1540 (2004), subliniind importanța aplicării integrale a acesteia de către toate statele.
Rezoluția 1747 a Consiliului de Securitate a fost o rezoluție care a înăsprit sancțiunile impuse Iranului în legătură cu programul nuclear iranian. S-a adoptat în unanimitate de către Consiliul de Securitate la 24 martie 2007.
În iunie 2006, cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate, plus Germania au oferit un pachet de stimulente economice, inclusiv transferul de tehnologie în domeniul nuclear civil, în schimbul ca Iranul să abandoneze programul permanent de îmbogățire a uraniului aflat în litigiu.
Iranul nu a acceptat această ofertă, deoarece nu a fost suficient de atractivă și din cauza dreptului său inalienabil de a îmbogăți uraniu în scopuri pașnice. Pentru a-și justifica poziția, Iranul face trimitere la acorduri anterioare încheiate între Șahul Iranului și Occidentul cu privire la Eurodif și Bushehr. Iranul a menționat, de asemenea, acordurile similare între Occident și alte țări, cum ar fi Coreea de Nord sau Libia, unde acordurile la care s-au ajuns și promisiunile făcute nu au fost ținute. În Rezoluția 1737, adoptată de Consiliul de Securitate în data de 23 decembrie 2006, o primă serie de sancțiuni împotriva Iranului a fost pusă în aplicare, pentru că nu a suspendat programul de îmbogățire a uraniului. Pentru a constrânge Iranul să respecte decizia, Consiliul de Securitate ONU a hotărât faptul ca statele membre ONU să utilizeze mai multe măsuri restrictive.
Măsurile includ restricții ale importurilor și exporturilor de produse și tehnologii strategice duale care pot ajuta la activitățile Iranului pentru îmbogățirea sau reprelucrarea uraniului sau la activități legate de apa grea cât și la crearea vectorilor purtători; interzicerea procurării de anumite servicii conexe și a investițiilor asociate produselor și tehnologiilor duale; înghețarea fondurilor economice ale persoanelor, organizațiilor și organismelor care sunt legate în mod direct sau sprijină activitățile de proliferare și dezvoltare nucleară ale Iranului. Astfel la 19 aprilie 2007 a luat naștere Regulamentul (CE) nr. 423/2007 al Consiliului UE cu privire la măsurile restrictive împotriva Iranului.
În Rezoluția 1747, Consiliul a decis să înăsprească sancțiunile impuse Iranului în legătură cu programul nuclear al națiunii. De asemenea Consiliul s-a hotărât să impună o interdicție asupra vânzărilor de arme și să accelereze înghețarea activelor.
Rezoluția 1803 a Consiliului de Securitate ONU a fost adoptată la 3 martie 2008. Consiliul procedând în conformitate cu articolul 41 din capitolul VII a Cartei ONU, a cerut Iranului să înceteze și să renunțe la activitățile de îmbogățire a uraniului. S-a mai solicitate de asemenea, ca Iranul să oprească orice activitate de cercetare și dezvoltare asociate cu centrifuge și de îmbogățirea uraniului. Cu toate acestea, Iranul nu a oprit îmbogățirea uraniului, și, presupunând că acesta imbogatire a uraniului este în scopuri exclusiv pașnice (de exemplu, dezvoltarea de centrale nucleare), are dreptul de a continua în conformitate cu specificațiile și standardele AIEA.
La 15 septembrie 2008, AIEA a lansat un raport cu privire la executarea reglementarilor Iranului a Tratatului de Neproliferare nucleară. Raportul a constatat cu certitudine că Iranul a continuat de-a lungul timpului calea de neconformitate. În plus, raportul a inclus două descoperiri importante despre nerespectarea reglementărilor. S-a constatat faptul că Iranul face progrese semnificative în dezvoltarea și operarea de centrifuge și continuă să reziste eforturilor de combatere a activității de producerea de arme nucleare. Rezoluția 1835 a Consiliului de Securitate a fost adoptată în unanimitate la 27 septembrie 2008. Rezoluția a fost ca răspuns la raportul de 15 septembrie a AIEA, care a declarat că Iranul nu a suspendat procesul de îmbogățire a uraniului.
Rezoluția 1887 a Consiliului de Securitate, adoptată în unanimitate la 24 septembrie 2009. Cu această rezoluție, Consiliul urmărește "o lume mai sigură pentru toți și crearea condițiilor pentru o lume fără arme nucleare, în conformitate cu obiectivele Tratatului privind neproliferarea armelor nucleare (TNP), într-un mod care să promoveze stabilitatea internațională ". Acesta a cerut tuturor țărilor să adere la obligațiile revenite conform TNP, inclusiv cooperarea cu AIEA, precum și ca națiunile să stabilească măsuri de reducție a armelor nucleare.
Rezoluția 1929 a fost adoptată la 9 iunie 2010 de către Consiliului de Securitate, și a punctat subiectele din Iran și non-proliferare. Consiliul a constatat că Iranul nu a reușit să se conformeze rezoluțiilor precedente ale Consiliului de Securitate asupra programului său nuclear și s-au impus sancțiuni suplimentare.
Rezoluția 1977 a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a fost adoptată în unanimitate la 20 aprilie 2011. Consiliul a extins mandatul comitetului instituit în Rezoluția 1540 în a monitoriza eforturile de prevenire a dobândirii ADM de către teroriști sau de alți actori non-statali.
Rezoluția 1984 a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a fost adoptată la 09 iunie 2011 punctând situația Iranului și neproliferararea. Consiliul a extins mandatul Comitetului de experți în monitorizarea sancțiunilor împotriva Iranului asupra programul său nuclear pe un an.
Rezoluția 2049 a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a fost adoptată la 7 iunie 2012 în unanimitate privind situația Iranului și neproliferarea. Consiliul a extins mandatul Comitetului de experți în monitorizarea sancțiunilor împotriva Iranului asupra programul său nuclear pentru încă un an.
Rezoluția 2105 a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a fost adoptată în unanimitate la 5 iunie 2013 privind situația Iranului și neproliferarea. Consiliul a extins mandatul Comitetului de experți în monitorizarea sancțiunilor împotriva Iranului asupra programul său nuclear pentru încă un an.
Rezoluția 2159 a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a fost adoptată în unanimitate la 9 iunie 2014 privind situația Iranului și neproliferarea. Consiliul a extins mandatul Comitetului de experți în monitorizarea sancțiunilor împotriva Iranului asupra programul său nuclear pentru încă un an.
3.2.4. Strategia UE de combatere a proliferării ADM
Strategia de securitate a Uniunii Europene menționează că “proliferarea armelor de distrugere în masă pune în pericol securitatea statelor membre, a popoarelor și intereselor Uniunii în lume”. Obiectivul Uniunii Europene este de a preveni, descuraja, opri și, unde este cazul, de a înlătura programele de proliferare a ADM.
Măsurile preventive politice și diplomatice (tratatele multilaterale și regimurile de control a exporturilor) și apelarea către organizațiile internaționale competente sunt considerate prima linie a apărării împotriva proliferării ADM.
Când dialogul politic și presiunea diplomatică eșuează, pot fi antamate măsurile coercitive în baza Capitolului VII al Cartei ONU și a dreptului internațional, Consiliul de Securitate ONU trebuind să joace rolul central (de la sancțiuni selective până la exercitarea forței).
La Consiliului European de la Salonic, acesta derulandu-se în perioada 19-20 iunie 2003, statele membre UE au îmbrățișat o declarație privind neproliferarea, și s-au decis să continue redactarea unei strategii comunitare, pentru a face față amenințării ADM, înainte de sfârșitul anului 2003. Consiliul a adoptat strategia împotriva proliferării ADM în decembrie 2003.
Consiliul a admis un document privind controlul și solidificarea aplicării ferme a strategiei Uniunii Europene asupra proliferării ADM prin intermediul unui centru de supraveghere a ADM în decembrie 2006. Scopul documentului este de a instala o metodă de lucru bazată pe cooperare, ce ar îndreptăți Secretariatului General al Consiliului UE, serviciilor Comisiei și statelor membre să conlucreze eficient în lupta împotriva proliferării ADM.
3.2.5. Preocupările NATO privind combaterea proliferării armelor de distrugere în masă
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord consideră amenințarea proliferării ADM, în cadrul pericolelor legate de terorism, ca principală provocare în privința securității în perioada ulterioară Războiului Rece.
Cu ocazia reuniunii de înalt nivel la Bruxelles din ianuarie 1994, aliații au decis să-și concentreze în mod serios atenția asupra amenințării proliferării ADM și a impactului acesteia asupra securității.
NATO dispune de trei structuri dedicate combaterii proliferării armelor de distrugere în masă:
Comitetul mixt pentru proliferare (JCP) – care monitorizeaza eforturile Alianței pe problematica proliferării;
Grupul politico-militar superior în domeniul proliferării (SGP) – care se concentrează pe metoda în care NATO poate consolida eforturile de neproliferare tradiționale;
Grupul de apărare superior (DGP) – care examinează aspectele de apărare ale proliferării, inclusiv capacitățile militare necesare pentru a descuraja proliferarea NBRC, descurajarea utilizării armelor NBRC, iar dacă este necesar, pentru a proteja teritoriul NATO, populațiile, și forțele militare.
3.3. Evoluții în legislația europeană privind controlul produselor duale
O condiție pentru instituirea liberei circulații a produselor strategice cu dublă utilizare în cadrul Uniunii Europene o reprezintă existența unui sistem comun de control și a unor politici de control și monitorizare în toate statele membre.
Regulamentul (CE) nr. 1334/2000 al Consiliului UE, a constituit un regim pentru controlul exporturilor de produse și tehnologii cu dublă utilizare, deoarece produsele duale (chiar și software) trebuie să facă obiectul unui control atunci când sunt exportate din UE.
Totuși pentru un grad mai mare de eficientizare, unele state membre au reglementat la nivel național controlul tranzitului sau transbordării produselor cu dublă utilizare.
Proliferarea ADM-BCRN este o amenințare cât se poate de reală, iar în acest context, Rezoluția 1540/2004 a Consiliului de Securitate ONU, impune un control adecvat al exportului, re-exportului, tranzitului, transbordării și serviciilor de intermediere ilicite a produselor cu dublă utilizare, control care tinde să se afirme și la nivelul UE.
Modificările privind regimul de control al exporturilor de produse duale se fundamentează pe studiile și inițiativele Comisiei Europene care intenționează să întărească și să standardizeze controlul la nivel european și să îmbunătățească schimbul de informații referitor la controlul național și refuzuri.
Trebuie stabilit potențialul autorităților din statele membre de a intercepta și opri produsele cu dublă utilizare aflate în tranzit, care pot fi destinate utilizărilor legate de proliferarea ADM sau a mijloacelor și posibilităților lor de livrare în țări terțe, pentru un control eficace al tranzitului și al transbordării.
Pe primul plan pentru implementarea prevederilor cu privire la controlul tranzitului și al transbordării este explicitarea termenilor.
Tranzitul constituie transportul produselor duale care intră pe teritoriul Uniunii Europene și străbate acest teritoriu, având o destinație în afara UE.
Transbordarea constituie descărcarea produselor, pe teritoriul Uniunii Europene și încărcarea acestora pe un alt mijloc de transport pentru export.
Tranzitarea produselor duale din afara UE poate fi oprită de autoritățile competente statelor membre, în cazul în care produsele sunt sau pot fi destinate în totalitate sau în parte uzului care au legătură cu proliferarea ADM. Există recomandări de a controla tranzitul și transbordarea a produselor duale listate și a produselor nelistate care pot fi destinate utilizărilor ce au legătură cu ADM.
Volumul imens al traficului de mărfuri care tranzitează Uniunea Europeană sau sunt transbordate în interiorul teritoriului acesteia reprezintă una dintre dificultățile constituirii unui astfel de regim.
Pot fi utilizate informațiile primite înainte de sosirea transportului în punctele vamale din Comunitate, informații țintă care se referă la transporturile suspecte de a avea legătură cu proliferarea armelor de distrugere în masă și care trebuie verificate și valorificate. Se poate ajunge la schimbul de informații între statele membre privitoare la transporturile cu un risc mare de a fi destinate utilizărilor legate de proliferarea ADM. Sunt indispensabile tehnicile performante de comunicare rapidă a informațiilor, în cazul reținerii și controlului unor transporturi suspecte, pentru a se înlătura reluarea activității de control a aceluiași transport când ajunge în alt stat membru al Uniunii Europene.
Alte dificultăți ale unui control eficace al tranzitului și transbordării produselor duale:
– absența informațiilor despre produsele transportate și despre utilizarea finală a acestora;
– greutatea cu care identificarea produselor și stabilirea dacă aceastea sunt destinate utilizărilor legate de proliferarea ADM;
– timpul scurt pentru analizarea transportului și posibilitatea opririi acestuia;
– lipsa cadrului legislativ care să specific explicit și într-o marieră transparentă când trebuie oprit un transport care tranzitează teritoriul Uniunii;
– absența informațiilor privind conjunctura în care a avut loc exportul;
– absența unui sistem eficient de monitorizare și avertizare în cazul transporturilor ilegale care tranzitează Uniunea;
– dificultatea dobândirii informațiilor în cel mai scurt timp despre entitățile implicate, localizate în afara Uniunii;
Pentru a putea opera cu un sistem armonizat de control la nivelul Comunității UE este esențial să se adopte un set de reguli și să fie folosite metode similare de control, care să se bazeze pe analiza de risc aplicată operațiunilor de tranzit și transbordare a produselor cu dublă utilizare.
Chiar dacă este foarte dificil de a obține informații despre modul utilizării produselor care tranzitează teritoriul Uniunii, controlul tranzitului și al transbordării produselor duale efectuate pe teritoriul Comunității va fi îndrumat către produsele a căror utilizare finală are legătură cu proliferarea ADM.
3.4. Aspecte privind România
3.4.1. Agenția Națională de Control a Exporturilor
Hotărârea Guvernului nr. 594/1992 privind regimul importurilor și exporturilor de articole și tehnologii supuse controlului destinației finale, precum și a controlului exporturilor pentru neproliferarea armelor nucleare, chimice și biologice și a rachetelor purtătoare de asemenea arme a reprezentat începutul procesului de ordonare la standarde international în domeniul controlului exporturilor. Prin HG nr. 594/1992 s-a legiferat, pentru prima dată în România, domeniul controlului exporturilor și au fost specificate liniile de acțiune, practicile și listele cu produse și tehnologie duală supuse controlului destinației finale. De asemenea, a fost înființată Agenția Națională de Control al Exporturilor (ANCEX), ca autoritate de specialitate subordonată Guvernului României și responsabilă cu aplicarea măsurilor legale privind controlul exporturilor.
Această primă etapă reprezintă începutul sedimentării sistemului românesc de control al exporturilor de produse strategice. În evoluția sa, sistemul de control românesc al exporturilor a continuat un proces prelungit de acumulare și perfecționare.
A doua etapă s-a desfășurat între anii 1994 – 2000, și a fost denumită Etapa de Acumulare, care a fost marcată de ratificarea Convenției privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării și folosirii armelor chimice și distrugerea acestora, România fiind unul dintre statele fondatoare.
Anul 1994 a reprezentat, în plan intern, începutul construcției mecanismului național de implementare a prevederilor Convenției internaționale de la Geneva privind interzicerea perfecționării, producerii, stocării și utilizării armelor chimice și distrugerea acestora. Prin Hotărârea de Guvern nr. 211/1994, ANCEX a căpătat responsabilitatea constituirii suportului legislativ intern pentru implementarea prevederilor Convenției. Activitatea a fost concretizată prin adoptarea Legii organice nr. 56/1997 pentru aplicarea prevederilor Convenției privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării și folosirii armelor chimice și distrugerea acestora, considerată de OIAC (Secretariatul Tehnic al Organizației privind Interzicerea Armelor Chimice) una dintre cele mai integrale legi naționale de aplicare acestea îmbracând toate prevederile caracteristice Convenției. Constituirea în 1994 a celui de-al doilea pilon (implementarea Convenției), a dus și la transformarea numelui în ANCESIAC (Agenția Națională de Control al Exporturilor Strategice și al Interzicerii Armelor Chimice). România a fost primită în Grupul Australia în anul 1995 iar un an mai târziu a devenit membru fondator al Aranjamentului de la Wassenaar.
La 1 iulie 1998, România s-a aliniat la Codul de conduită al UE privind exporturile de arme – document politic important pentru dezvoltarea unei doctrine responsabile în controlul exporturilor.
Datorită evoluțiilor regimurilor de control al exporturilor cât și a negocierilor între statele europene pentru sistematizarea aquis-ului comunitar,a fost emisă OUG nr. 158/1999 privind regimul exporturilor și importurilor de produse strategice. În anul 2000 ANCESIAC a devenit organ de specialitate al administrației publice centrale iar în anul următor a intrat în subordinea MAE (Ministerul Afacerilor Externe).
Anul 2000 a marcat intrat în Etapa de maturizare a controlului exporturilor. Printre obiectivele etapei s-a aflat constituirea unui cadru legislativ care să stabilească separat controlul exporturilor de produse și tehnologii militare față de cel cu produse și tehnologii duale și astfel fiecare domeniu să-și urmeze propria linie dinamică în conformitate cu standardele internaționale; crearea unei noi culturi a respectării legii și a unei noi „culturi” a controlului; dezvoltarea relațiilor de încredere între Guvern și industrie și crearea unei rețele de cooperare internațională dintre Agenție și structuri omologe din statele Alianței Nord-Atlantice și UE.
ANCEX a compus și promovat un proiect de lege organică a cărui intrare în vigoare a reprezentat cea mai însemnată valoare a acestei etape. La 5 noiembrie 2003 a intrat în vigoare Legea organică nr. 387/2003 privind regimul de control al exporturilor de produse și tehnologii cu dublă utilizare, în care s-a ilustrat separarea domeniului controlului exporturilor în două domenii separate, cel al produselor militare și cel al produselor și tehnologiilor cu dublă utilizare.
ANCEX a început o campanie de proiecte de acte normative, la începutul Etapei de Maturizare, care să codifice modul în care România își execută obligațiile angajate anterior. Astfel a fost adoptată “Legea nr. 499/2002 pentru aprobarea plății cotizației care îi revine României, în calitatea sa de participant la Aranjamentul de la Wassenaar pentru controlul exporturilor de arme convenționale și produse și tehnologii cu dublă utilizare, care conține în anexă documentul constitutiv al Aranjamentului de la Wassenaar – Elemente inițiale”, “Legea nr. 92/2004 pentru aprobarea participării României la Grupul Australia pentru controlul exporturilor în vederea neproliferării armelor chimice și biologice” și ”Legea nr. 40/2006 pentru participarea României la Comitetul Zangger și Grupul Furnizorilor Nucleari pentru controlul exporturilor în vederea neproliferării armelor nucleare”.
În anul 2002 România a aderant la Codul de la Haga (Codul Internațional de conduită împotriva proliferării rachetelor balistice), iar capatarea statutului de membru NATO în 2004, întărește și adaugă plus valoare în totalitate standardelor naționale în domeniul controlului exporturilor.
În data de 25 aprilie 2005 România semnează Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană și capătă statutul de observator la activitatea institutiilor europene astfel că autoritățile romane au posibilitatea de a garanta reprezentarea functională și eficace a țării noastre la activitatile institutiilor Uniunii Europene. Delegații Agenției Naționale de Control al Exporturilor participă la ședințele GL (grupuri de lucru) din cadrul Consiliului European și Comisiei Europene.
Primul Raport Comprehensiv de Monitorizare pentru România a fost publicat de Comisia Europeană la 25 octombrie 2005, în care se atestă evoluții semnificative în pregătirea internă, si măsurile ce trebuiesc să fie luate în continuare pentru asigurarea aderării din data de 1 ianuarie 2007. OUG nr. 129/2006 privind regimul de control al exporturilor de produse și tehnologii cu dublă utilizare la data aderării României la UE.
În prezent sunt constituite premise pentru efectuarea unui control eficace al exporturilor care să asigure firmelor factori optimi de desfășurare a operațiunilor de export corespunzător cu severitateae regulamentelor internaționale de control al exporturilor de produse strategice, și integral cu respectarea angajamentelor României privind neproliferarea ADM.
3.4.2. Rolul Serviciului Român de Informații în prevenirea și combaterea proliferării armelor de distrugere în masă
Strategia de Securitate Națională a României enunță între principalii factori externi de risc la adresa securitãþii naționale:
Proliferarea ADM și a tehnologiilor și materialelor nucleare, a armamentelor și mijloacelor letale neconvenționale;
Proliferarea și dezvoltarea rețelelor teroriste, a crimei organizate transnaționale, a traficului ilegal de persoane, droguri, armamente și muniție, de materiale radioactive și strategice;
Migrația clandestina și apariția unor fluxuri masive de refugiați;
Limitarea accesului statului roman la unele resurse și oportunități regionale, importante pentru realizarea intereselor naționale.
Acest factor de risc este descris ca fiind un risc „asimetric nonclasic, ce poate consta în acțiuni armate și non-armate deliberate, având ca obiectiv afectarea securității naționale prin provocarea de consecințe directe ori indirecte asupra vieții economico-sociale a țării”, și este subsumat practic conceptului de amenințări transfrontaliere.
Interesele de securitate națională ale României, așa cum sunt definite de “Strategia de securitate națională”, resimt agresiunea unei multitudini de amenințări și factori de risc, din interior și exterior, dublată de agregarea unui complex de disfuncții cu cauzalitate diversă, favorizant și simulativ pentru acțiunile desfășurate de cercuri de interese, organizații, grupări, persoane din interior sau exterior.
Ca răspuns la aceste amenințări transfrontaliere, dar și ca urmare a statutului de membru în structurile defensive ale Alianței Nord-Atlantice și ale Uniunii Europene, România a edificat un cadru juridic și instituțional în scopul evaluării și gestionării acestor fenomene cu incidență în planul securității naționale.
Actualul registru al riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale a impus dezvoltarea capacității operaționale de cuprindere, cunoaștere, prevenire și contracarare, precum și adaptarea acesteia la cerințele impuse de evoluția previzibilă a factorilor cu potențial înalt de risc pentru securitatea statului.
S.R.I analizează riscurile induse de activitățile de proliferare a ADM și de diseminare necontrolată a armamentului convențional, relaționate cu manifestările autohtone din aceeași categorie, contribuind cu datele și informațiile proprii la efortul de prevenire și contracarare a acestor amenințări.
În domeniul contraproliferării armelor de distrugere în masă, principalele obiective ale Serviciului Român de Informații sunt:
Identificarea și contracararea planurilor și acțiunilor care vizează derularea ilegală a unor operațiuni cu produse strategice;
Identificarea și destructurarea grupurilor organizate care acționează în vederea sprijinirii derulării ilegale a unor operațiuni cu produse strategice;
Identificarea și dejucarea planurilor și acțiunilor ce vizează implicarea în transferul cu produse strategice supuse interdicțiilor internaționale;
Contracararea acțiunilor ce pot avea efect încălcare legislației românești privind exportul de produse strategice;
Identificarea vulnerabilităților în sistemul național de control al exporturilor strategice;
Pentru atingerea rolului și misiunilor asumate pe linia contraproliferării armelor de distrugere în masă, Serviciul Român de Informații întreprinde măsuri de informare a factorilor de decizie în stat cu responsabilități în domeniu, cât și măsuri ofensive de contracarare a agresiunilor.
CAPITOLUL AL IV-LEA
STUDIU DE CAZ: POSIBILELE EVOLUȚII ALE ACORDULUI FINAL PRIVIND PROBLEMATICA NUCLEARĂ IRANIANĂ
Motto: „Nu știu cu ce fel de arme va fi luptat cel de-al treilea război mondial, dar cu siguranță cel de-al patrulea va fi luptat cu bețe și pietre”.
Albert Einstein (1879 – 1955)
Scurt istoric
Este oarecum agreat de majoritatea surselor media că programul nuclear iranian a apărut în perioada de început a Războiului Rece, pe fondul alianței strategice dintre Statele Unite și Șahul Iranului, Mohammad Reza Pahlavi. În cadrul programului SUA Atoms for Peace, Iranul a primit facilități de cercetare fundamentală în domeniul nuclear, semnând în contrapartidă, în 1968, Tratatul de Neproliferare a Armelor Nucleare (NPT).
Alimentat de prețul mare al petrolului din anii 1970, regimul iranian a încercat să achiziționeze de la furnizorii occidentali facilități nucleare de scară mare, cu scopul de a dezvolta programul de obținere a energiei nucleare și facilitățile din cadrul ciclului combustibilului nuclear, care aveau atât utilizare civilă cât și potențiale aplicații militare.
La crearea Agenției Iraniene pentru Energie Atomică în 1974, planurile Șahului prevedeau construcția a cel puțin 20 reactoare nucleare, a unei facilități de îmbogățire a uraniului și a uneia de reprocesare a combustibilului uzat.
Cu toate acestea, până la momentul Revoluției Islamice din 1979, cea mai importantă realizare iraniană în domeniul nuclear este constituită de proiectele de cercetare realizate în cadrul Teheran Nuclear Research Center, unde, cu sprijin american dar și în mod clandestin, au fost efectuate cercetări legate de îmbogățirea uraniului cu ajutorului laserului.
În același moment, deși ferm contractată cu companii din Franța și Germania, centrală nucleară de la Bushehr rămâne la stadiul de anvelopă exterioară pentru ani buni, până când a fost bombardată de forțele irakiene în cadrul conflictului iraniano-irakian.
Mai mult, pe fondul schimbărilor ideologice generate de momentul 1979, armele de distrugere în masă, percepute ca un instrument occidental nedemn de Revoluția Islamică, au fost declarate prohibite de Ayatollahul Khomeini, situație care nu s-a schimbat până la mijlocul anilor 80, când a fost reluată cooperarea cu entități externe pentru finalizarea obiectivului nuclear de la Bushehr.
Reluarea programului nuclear are o legătură certă cu războiul irakiano-iranian și utilizarea armelor chimice împotriva civililor iranieni, existând chiar mărturii ale unora dintre fizicienii iranieni refugiați în Occident cu privire la decizia regimului de la Teheran de a încerca să obțină arma nucleară, văzută la acel moment ca singura soluție de descurajare în raport cu inamici precum SUA și Israel, dar și față de statul vecin Irak, despre care rapoartele serviciilor de informații arătau că are în derulare un program de înarmare nucleară.
Deși rămase necunoscute publicului larg și AIEA, eforturi Iranului au fost îndreptate în acea perioadă pentru obținerea în țară a tuturor elementelor ciclului combustibilului nuclear, care ar fi asigurat independența din această perspectivă față de orice sursă externă, și, în principal, a capacităților de îmbogățire a uraniului, capabile să furnizeze atât combustibilul pentru diversele categorii de reactoare civile și de cercetare dar și a celui military grade (îmbogățit la peste 90%) necesar producerii de arme nucleare (activitățile din acea perioadă vor fi mai bine înțelese după dezvăluirile făcute de AQ Khan la începutul lui 2004, vezi mai jos).
În perioada de după sfârșitul Războiului Rece sunt vizibile eforturile SUA de a bloca cooperările inițiate de Iran cu Rusia și China în domeniul nuclear, vizând obținerea tehnologiilor necesare pentru exploatarea zăcămintelor de uraniu, prelucrarea minereului, reconversie și tehnologia reactoarelor de cercetare cu apă grea.
Se poate considera că acesta este punctul de inflexiune în ceea ce privește atitudinea liderilor regimului de la Teheran față de domeniul nuclear, în principal în ceea ce înseamnă cooperarea cu statele vestice pentru achizițiile de tehnologie și materiale.
Presiunile SUA au determinat cumva, în anul 1992, decizia liderilor iranieni de a nu mai permite accesul inspectorilor Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA) la facilitățile nucleare existente, ceea ce a schimbat și percepția opiniei publice internaționale cu privire la un potențial stat iranian cu capabilități nucleare.
Cu toate acestea, nu pot fi identificate măsuri concrete adoptate de comunitatea internațională pentru a preveni evoluția programului nuclear iranian, agenda publică internațională fiind dominată de subiecte mult mai la modă precum războaiele din Irak și Balcani sau reatragerea rachetelor nucleare sovietice din Ucraina în Federația Rusă.
La mijlocului anilor ’90, Iranul semnează mai multe acorduri cu Federația Rusă în domeniul nuclear, care permit reluarea lucrului la Centrala Nucleară de la Bushehr, creează bazele pentru transferul de tehnologie și echipamente nucleare rusești către mai multe instalații nucleare iraniene, concomitent cu pregătirea specialiștilor fizicieni iranieni în universitățile de profil rusești.
Un prim semnal de alarmă ar fi putut fi importul din China, din 1991, a unei tone metrice de hexaflorură de uraniu, un gaz greu de obținut utilizat pentru alimentarea lanțurilor de centrifuge menite să producă uraniul îmbogățit. Această achiziție ar fi trebuit raportată de Iran către AIEA, dar din motive necunoscute nu există nici o astfel de notificare.
Oricum, până în anul 2003, inspectorii AIEA nu au reușit să identifice în Iran activități care să indice încălcarea angajamentelor asumate prin NPT.
O schimbare dramatică de situație pare să aibă loc în anul 2004, odată cu recunoașterea publică de către fizicianul pakistanez A. K. QHAN a sprijinului acordat timp de 25 de ani programelor nucleare dezvoltate de state precum Coreea de Nord, Libia și Iran.
Din dezvăluirile de la momentul respectiv, rămase până la urmă fără multe urmări legale împotriva celor implicați, a rezultat că rețeaua condusă de specialistul pakistanez a furnizat Iranului elemente de design pentru tehnologia de fabricație a centrifugelor necesare în procesul de îmbogățire a uraniului și, se pare, o schiță simplificată de design pentru fabricarea unei arme nucleare, bazată pe tehnologia utilizată pentru cel de-al patrulea dispozitiv nuclear detonat de China în 1966.
Sunt indicii că un memorandum de cooperare ar fi fost semnat între Pakistan și Iran între 1986-1987, existând suspiciunea că membrii rețelei lui A.Q. Khan ar fi furnizat repere pentru centrifugele tip P1 (dezvoltate de acesta după modelul german de centrifuge G1), precum și pregătirea unui număr limitat de specialiști iranieni în cadrul facilității pakistaneze controlată de acesta.
Mai mult, specialistul pakistanez ar fi asistat Iranul pentru inițierea procedurilor de achiziție a unora dintre componentele hardware necesare procesului de îmbogățire nucleară prin intermediul rețelei de brokeri din Europa, Orientul Mijlociu și Asia de Sud-Est, pe care o utilizase cu succes pentru transferul în Pakistan a aceluiași tip de tehnologie.
Pe aceste canale, Iranul ar fi reușit achiziția în perioada 1994-1996 schițelor și componentelor necesare pentru aproximativ 500 kituri de centrifuge tip P-1, iar în 1995 ar fi achiziționat schițele pentru tipul de centrifuge mai avansate P-2, despre care se afirmă că ar fi fost dezvoltate de către Iran și prezentate după 2002 ca fiind tipul IR-2.
După recunoașterea implicării în activitățile ilegale de achiziții ale Iranului, pe care a motivat-o inițial ca fiind de origine religioasă și naționalistă, în anul 2009, AQ Khan a afirmat într-un interviu pentru o televiziune pakistaneză că dacă Iranul reușește să obțină arma nucleară ar crea împreună cu Pakistanul un bloc militar puternic în regiune, care s-ar putea împotrivi oricui, inclusiv Israelului. Afirmația pare să aibă sens mai ales că, deși oficialii pakistanezi au negat, de regulă, orice legătură cu transferul de tehnologie și materiale nucleare către Iran, acest proces nu s-ar fi putut realiza într-un stat puternic militarizat precum Pakistanul, fără știrea celor însărcinați cu protecția programului nuclear pakistanez.
Din declarațiile celor implicați rezultă însă cu certitudine și o altă realitate, și anume că procesul de achiziție a materialelor și tehnologiilor nucleare a fost încredințat de regimul religios de la Teheran nou createi Iranian Revolutionary Guards Corp (IRGC), organizația para-militară creată în timpul războiului cu Irakul pentru a asigura securitatea internă a țării și care până în zilele noastre rămâne depozitarul celor mai ascunse proiecte ale regimului Iranian în domeniul militar.
Din aceste activități secrete fac parte presupusele teste ale centrifugelor instalate la Kalaye Electric Company din Teheran, derulate se pare între 1999-2001, unde se afirmă că hexaflorura de uraniu achiziționată din China ar fi fost introdusă în cascada de centrifuge pentru a demonstra viabilitatea proiectului.
Împreună cu acest proiect secret, construirea facilității subterane secrete de îmbogățire de la Natanz, începută în 2001, respectiv a fabricii de apă grea de la Arak, sunt văzute de comunitatea internațională ca o încălcare evidentă a obligațiilor asumate de Iran la semnarea NPT.
Asistența tehnică din exterior și experiența acumulată au permis ca în jurul anului 2004 Iranul să fie capabil să înceapă exploatarea rezervelor de uraniu identificate în jurul orașului Yazd, ceea ce a permis încă un pas în proiectul asigurării in-situ a ciclului combustibilului nuclear. Exploatarea rezervelor de uraniu făcea inutilă precauția impusă de SUA de a transfera înapoi în Rusia barele de combustibil iradiate utilizate în centrala de la Bushehr.
Aceste dezvoltări în programul nuclear iranian au creat condițiile antagonizării relațiilor cu Occidentul, din ce în ce mai preocupat de posibilitatea ca Iranul să facă pași ireversibili pe drumul către obținerea capacităților necesare producerii de arme nucleare.
Mai mult, refuzul de a permite accesul nerestricționat al inspectorilor AIEA la noile facilități nucleare iraniene, combinat cu anunțul Iranului că a început producția indigenă de hexaflorură de uraniu (UF6) și obținerea primelor cantități de yellowcake (material solid de culoare galbenă obținut ca produs intermediar în procesul de îmbogățire a uraniului) au escaladat și mai mult conflictul, determinând un limbaj extrem de dur în raportul AIEA din septembrie 2005, care trăgea concluzia că în urma celor 18 ani de activități clandestine și/sau neraportate este imposibil de concluzionat că nu sunt și alte asemenea activități în Iran.
Ca urmare, în 2006 subiectul ajunge pe masa Consiliului de Securitate al ONU, care solicită AIEA un nou raport în care să stabilească dacă Iranul încalcă obligațiile ce decurg din calitatea de semnatar al NPT.
Raportul AIEA constată că, în ceea ce privește activitățile nucleare derulate de Iran, sunt un număr de subiecte încă neclarificate, care ridică suspiciuni privind respectarea obligațiilor cei revin în domeniul nuclear, iar membrii agenției nu pot garanta că Iranul urmărește doar dezvoltarea unui program civil.
Concluziile raportului, coroborat cu încălcarea anterioară de către Iran a angajamentului convenit anterior în format P3+1 (Marea Britanie, Franța și Germania din partea UE) au condus, în final, la emiterea unui prim set de restricții economice din partea ONU și Uniunii Europene. Restricțiile vizează, în principal, interzicerea transferului către Iran a materialelor, echipamentelor și tehnologiilor necesare procesului de îmbogățire a uraniului, reprocesare a combustibilului nuclear și de dezvoltare a rachetelor balistice cu rază lungă de acțiune.
Acest prim set de sancțiuni internaționale vin oarecum în contradicție cu evaluarea serviciilor de informații americane care în estimarea din 2007 concluzionează că Iranul ar fi oprit programul militar de înarmare în jurul anului 2003 și că deși avansează în planurile de dezvoltare a capacităților de îmbogățire a uraniului nu va fi capabil de construirea unei arme nucleare mai devreme de 2015.
Deși evaluarea avea să fie apreciată ca lipsită de acuratețe chiar de către Președintele Obama în 2010, la momentul apariției a stârnit numeroase controverse în rândul partenerilor europeni ai SUA și a generat din partea Israelului primele amenințări cu intervenția armată în Iran pentru distrugerea facilităților nucleare (după modelul distrugerii reactorului nuclear irakian în 1981).
Relatările ulterioare aveau să releve faptul că în 2008, în urma opoziției SUA față de propunerile israeliene de a interveni militar în Iran, au început primele atacuri informatice asupra obiectivelor nucleare iraniene, executate în comun de către agențiile de informații americane și israeliene.
Printre primele obiective vizate se numără facilitatea de îmbogățire a uraniului de la Natanz, unde virusul informatic, plasat în calculatorul ce controla procesul de funcționare a centrifugelor, a determinat distrugerea unui număr semnificativ de cascade, daunele fiind estimate chiar de către oficialii iranieni ca fiind de cel puțin 10-20%.
Urmare a declasificării către AIEA a unor documente obținute de serviciile de informații occidentale, agenția internațională concluzionează pentru prima dată, în raportul său din 2010, că are informații consistente despre „activități trecute sau curente nedeclarate” ale structurilor militare iraniene de a dezvolta un focos nuclear. Raportul precizează, de asemenea, că o serie de activități cu caracter militar asociate programului nuclear au continuat și după anul 2004, în contradicție cu evaluarea americană anterioară.
Ca urmare, un nou set de sancțiuni este convenit la nivelul ONU, prin care se restricționează transferul către IRGC, principala entitate suspectată de gestionarea programului nuclear militar, de produse militare și orice alte activități comerciale, inclusiv tranzacțiile financiare. Ca element de noutate, Rezoluția cere statelor membre să inspecteze navele și aeronavele iraniene, dacă suspectează că transportă încărcături care ar viola restricțiile internaționale. De asemenea, se constituie un comitet de experți la nivelul Consiliului de Securitate al ONU, însărcinat cu monitorizarea implementării sancțiunilor de către statele membre.
În paralel, SUA și Israel continuă atacurile cibernetice împotriva obiectivelor nucleare iraniene, provocând distrugerea a încă cel puțin 1000 centrifuge. În același timp, o serie de asasinate suspecte, atribuite de Iran și multe alte state serviciilor secrete israeliene, duc la moartea sau rănirea grava a mai multora dintre specialiștii iranieni bănuiți de a fi fost implicați în programul militar nuclear iranian.
Un nou raport al AIEA din 2011, care concluzionează că Iranul ar fi derulat activități de producere a unui dispozitiv exploziv nuclear la baza sa militară de la Parchin, determină un nou set de sancțiuni internaționale, prin care Banca Centrală a Iranului și mai multe bănci iraniene sunt excluse din tranzacțiile financiare internaționale, fiind totodată interzis transferul către Iran de valută forte, aur și alte metale prețioase liber convertibile. O lovitură majoră este dată de includerea pe lista de sancțiuni a unor domenii economice și industriale, precum cel de exploatare și prelucrare a petrolului și gazelor naturale, considerate ca aducătoare de venituri pentru regimul de la Teheran, pe care acesta le utilizează finanțarea programelor militare clandestine.
Retorică celor două părți continuă încă doi ani, timp în care Iranul anunță planuri pentru instalarea unui număr important de centrifuge de nouă generație la facilitatea de la Natanz, iar inspectorii AIEA încearcă să obțină acces în fosta bază militară de la Parchin, acolo unde imaginele furnizate de sateliții de supraveghere indică un amplu proces de curățare și nivelare a terenului.
Intrarea în vigoare la mijlocul anului 2012 a restricțiilor europene privind vânzarea de petrol și gaze iraniene pe piața comună europeană începe să-și arate efectele, provocând economiei iraniene pierderi lunare estimate între 4-8 miliarde dolari. Ca urmare, în ciuda promovării în continuare a unei retorici care reclamă dreptul inalienabil al Iranului de a dezvolta un program nuclear civil, regimul de la Teheran începe să tatoneze puterile occidentale pentru reluarea negocierilor pe tema programului nuclear iranian.
Liderii de la Teheran continuă și seria de anunțuri belicoase privind identificarea unor noi zăcăminte de uraniu sau dezvoltarea unei noi serii de centrifuge cu caracteristici mult superioare celor deja instalate în facilitățile de la Natanz și Qom, însă realitatea de zi cu zi constată deprecierea rialului iranian cu peste 50%, scăderea vânzărilor de petrol la un maxim de 1-1,1 milioane barili/zi și dificultăți serioase în transferarea fondurilor necesare pentru cele mai banale produse necesare traiului de zi cu zi.
Raportul AIEA din 2013, dat publicității cu câteva luni înainte de alegerile prezidențiale din Iran, sugerează posibilitatea unui nou parcurs al Iranului în tentativa de obținere a armelor nucleare, respectiv utilizarea facilității de apă grea și a reactorului de cercetare, aflat în construcție în localitatea Arak, pentru obținerea de plutoniu, material nuclear utilizabil doar pentru construcția de focoase nucleare.
După o serie de întâlniri din 2012 și 2013 între Iran și cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU plus Germania, derulate în Irak și Kazahstan, rămase fără rezultat, venirea la putere a președintelui Rouhani, perceput de populația iraniană dar și de comunitatea internațională ca un reformator moderat, dă un suflu nou negocierilor, care demarează în octombrie 2013.
Trebuie precizat că luările de poziție ale noului președinte iranian în favoarea găsirii unei soluții de dialog cu Vestul în ceea ce privește programul nuclear al țării, sunt adesea contracarate de declarațiile dure ale Liderului Suprem și ale unor dintre liderii marcanți ai IRGC, care apreciau în toamna lui 2013 că este prea devreme pentru ofensiva de charm lansată de Rouhani, iar Iranul ar trebui să-și prezerve dreptul de a decide cu privire la capabilitățile nucleare pe care le dezvoltă.
Pentru a sublinia disponibilitatea Marilor Puteri de a începe un dialog pe subiectul programului nuclear iranian, în noiembrie 2013 se ajunge la o primă înțelegere pentru ridicarea unora dintre sancțiunile impuse Iranului, în schimbul angajamentului că statul islamic va reduce producția de uraniu îmbogățit și va schimba proiectul reactorului de la Arak, astfel încât să nu se mai ajungă la producția de plutoniu. Acordul creează mai mult o perioadă tampon de 6 luni în derularea negocierilor, care să permită negociatorilor identificarea căilor pe care se poate ajunge la o soluție de compromis acceptabilă pentru toate părțile implicate.
În ciuda unor compromisuri făcute de partea iraniană, care includ și schimbarea designului reactorului de la Arak pentru limitarea producției de plutoniu, progresul în cadrul negocierilor de după momentul iulie 2014 este limitat, reprezentanții SUA indicând ca țintă de compromis a discuțiilor posibilitatea de încetini programul nuclear iranian la un ritm care să necesite cel puțin un interval de un an pentru obținerea de suficient material nuclear pentru un dispozitiv exploziv nuclear. Afirmațiile reprezentanților SUA vin pe fondul controverselor privind potențiala țintă a unui viitor acord: fie determinarea Iranului la recunoașterea activităților clandestine asociate unui potențial program nuclear militar ori implementarea unui mecanism de control care să permită identificarea oricărei devieri de la traseul convenit în cadrul negocierilor.
În final, acordul de principiu convenit în aprilie 2015, prevede că Iranul va reduce la 5000 numărul de centrifuge utilizat în facilitățile de îmbogățire a uraniului de la Natanz, va transforma facilitatea subterană de la Qom în laborator de cercetare și centru de producție de izotopi medicali, concomitent cu menținerea proiectului de schimbare a designului reactorului de la Arak pentru limitarea producției de plutoniu. Acordul trebuia formalizat până la sfârșitul lunii iunie 2015, însă este probabil să se întâmpine noi dificultăți în redactarea unui document final, în principal deoarece delegația iraniană afirmă, încă de la începutul negocierilor în octombrie 2013, că discuțiile se derulează pe principiul că nimic nu este convenit până când totul este convenit.
Pe de altă parte, Președintele Obama întâmpină dificultăți serioase în promovarea în Congres a acordului negociat, urmare atât a opoziției crescânde a senatorilor republicani cât și a lobby-ului extrem de eficient făcut de cercurile de putere de la Tel Aviv.
Ca urmare, șansele de implementare ale unui acord final până la sfârșitul anului 2015 rămân extrem de reduse.
La momentul actual, programul nuclear iranian include câteva facilități de cercetare, două mine de uraniu, un reactor de cercetare și facilități de procesare a uraniului care includ cel puțin trei facilități cunoscute de îmbogățire a uraniului (vezi imaginea de mai jos).
#IranTalks
La data de 2 aprilie 2015, în Lausanne, Elveția, Iranul și țările P5 + 1 (China, Franța, Germania, Rusia, Marea Britanie și Statele Unite) au ajuns la un progres pe spre un acord nuclear global. Iranul și P5 + 1 au anunțat că, după 15 luni de negocieri, au ajuns la un acord asupra unui set de parametrii care conturează restricțiile nucleare, de monitorizare și verificare, și ridicarea sancțiunilor într-un plan comun de acțiune cuprinzător.
Parametrii descriși de ambele părți pun bazele pentru o înțelegere care îndeplinește obiectivele politice fundamentale a Statelor Unite ale Americii: blocarea potențială a căilor și metodelor Iranului de a ajunge la arma nucleară. După cum precizează secretarul american al energiei, Ernest Moniz, în data de 12 aprilie 2015 în Washington Post, "acordul nu este pentru 10, 15 sau 20 de ani,. Acesta este un acord etapizat construit pentru un termen lung și, dacă Iranul câștigă încrederea comunității internationale și îndeplinește obiectivele sale pașnice în această perioadă extinsă, atunci constrângerile se vor ridica în etape, deși obligațiile care îi revin în temeiul Tratatului de neproliferare nucleară și al Protocolului adițional vor rămâne în vigoare pe termen nelimitat."
Tăierea capacității de îmbogățire a uraniului
Limitările stabilite la Lausanne depășeasc angajamentul administrației Obama de a se asigura că Iranului ii va lua mai mult de un an de a produce uraniu puternic îmbogățit suficient pentru o armă nucleară, dacă liderii Iranului au decis să facă acest lucru. În prezent, Iranului i-ar fi nevoie de doua-trei luni pentru a răspunde acestui obiectiv. Acest acord împinge înapoi timpul de breakout al Iranului prin reducerea dramatică a numarului de centrifuge pentru îmbogățirea uraniului, eliminarea unor echipamente dar nu echipamentelor sale de operare instalate, și tăierea stocurilor de combustibil nuclear din uraniu gaz îmbogățit cu 97 la suta. Îmbogățirea uraniului va avea loc, de asemenea, numai la Natanz; facilitatea subterană a Iranului la Fordow va avea scopul pentru activități de cercetare non-uraniu. Aceste elemente pun împreună un blocaj verificabil spre arma nucleară folosind uraniu puternic îmbogățit.
În prezent, Iranul folosește circa 10.200 de centrifuge de primă generație IR-1 (696 la Fordow și 9500 de la Natanz) pentru a produce combustibil din uraniu îmbogățit U-235 la mai puțin de cinci la suta. Acest nivel de îmbogățire este potrivit pentru a produce combustibil pentru centralele nucleare. Arme nucleare de calitate se produc cu uraniu îmbogățit U-235 la mai mult de 90 la sută. Iranul are o suplimentare de 6.200 de centrifuge IR-1 la Natanz și 2.000 la Fordow care sunt instalate, dar nu pentru îmbogatirea uraniului. Alte 1.008 centrifuge mai avansate de tip IR-2M sunt instalate la Natanz, dar nu sunt operaționale. În total, sunt aproximativ 19.500 de centrifuge.
Conform acordului numărul de centrifuge instalate vor fi tăiate în mod dramatic. Iranul va opera 5060 centrifuge de tip IR-1 pentru îmbogățirea uraniului la mai putin de 5 la suta la Natanz. O suplimentare de 1044 centrifuge de tip IR-1 vor fi instalate, dar nu pentru îmbogățirea uraniului. Centrifugele rămase – peste 13.000 – vor fi eliminate din Natanz și Fordow și plasate sub egida Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA) acestea fiind etanșate. Iranul va putea accesa aceste centrifuge, cu supraveghere AIEA, în cazul în care sunt necesare piese de schimb pentru repararea centrifugelor de operare. Baza de producție de centrifuge a Iranului va fi, de asemenea, înghețată. Dar reducerea numărului de centrifuge este doar o parte din pachetul care va extinde semnificativ timpul de breakout a Iranului. Dacă Iranul are suficient material reactor de calitate pentru o bombă, se poate accelera procesul de îmbogățire a uraniului la un grad de armă.
În prezent, stocurile Iranului de uraniu gaz îmbogățit este de aproximativ 10000 kg – suficient material pentru cel puțin o jumătate de duzină de bombe dacă ar fi îmbogățit în continuare. Sub o înțelegere cuprinzătore finală, restul stocurilor Iranului de material slab îmbogățit vor fi reduse la 300 kg. Împreună cu reducerile de centrifugare, aceasta împinge timpul de breakout a Iranului cu peste 12 luni. Și având în vedere puterea de mecanisme de monitorizare și verificare, orice mișcare de abatere de la înțelegere ar fi detectată rapid.
Se mai subliniază faptul că Iranul și P5 + 1 nu s-au decis cum va fi neutralizat uraniul slab îmbogățit aflat în stocurile Iranului. Există trei opțiuni pentru reducerea stocului de la 10.000 kg la 300 kg:
1) Iranul ar putea livra combustibil în Rusia, unde ar putea fi stocate sau fabricate în plăci de combustibil;
2) Iranul ar putea dilua materialul înapoi la uraniu natural;
3) Iran ar putea vinde materialul îmbogățit pe piața de combustibil.
Metoda de neutralizare nu este un element critic al înțelegerii. Ceea ce este important este ca stocurile Iranului să fie reduse în mod semnificativ și îmbogățirea ulterioară să fie inaccesibilă. Dacă Iranulului ii s-ar fi permis să convertească materialul sub formă de pulbere pentru fabricarea plăcilor de combustibil, acest lucru ar fi mai problematic, deoarece acest proces este reversibil, iar Iranul va continua să aibă acces la materialul îmbogățit. Cu toate acestea, secretarul american al energiei Ernest Moniz a fost clar cu privire la punctul în care Iranul nu va fi pur și simplu capabil de a converti excesul de gaz hexafluorură de uraniu în pulbere. Acesta trebuie să fie diluat sau expediat pe vas. În cadrul Planului Comun de Acțiune din noiembrie 2013, precum și condițiile de prelungire a acestuia, Iranul sa angajat să dilueze jumătate din stocurile sale de gaz îmbogățit la 20 la sută și de a converti cealaltă jumătate în praf de combustibil, care este folosit pentru fabricarea de plăci pentru reactorul de cercetare de la Teheran.. Aceste acțiuni intermediare trebuie să fie completate integral până la 30 iunie 2015.
Un nous cop pentru Fordow
Îmbogățirea uraniului de la Fordow va fi, de asemenea, interzisă timp de 15 ani. Locația acestei facilități este adânc în interiorul unui munte, fiind o preocupare cheie pentru P5 + 1, deoarece această facilitate, construită inițial în secret, ar fi dificil să fie vizată într-o lovitură militară. Iran, cu toate acestea, nu i-a convenit închiderea oricărei dintre instalațiile sale nucleare. Ca un compromis, instalația Fordow va avea alt scop acela de centru de cercetare în fizică nucleară și tehnologie. Din cele 2710 centrifuge IR-1 situate în prezent acolo, 1.800 vor fi eliminate și depozitate sub sigiliu AIEA. Restul de 900 nu vor fi folosite pentru îmbogățirea uraniului, ci modificate pentru producerea de izotopi pentru cercetare medicală. Nici un material de fisiune nu va fi permis în facilitate și nici o cercetare folosind uraniu nu va fi permisă timp de 15 ani.
Restricții R & D ( Research & Development )
Definirea parametrilor programului de cercetare și dezvoltare a Iranului a centrifugelor avansate a reprezentat o provocare semnificativă pentru negociatori. P5 + 1 a favorizat limite de cercetare și dezvoltare pentru a se asigura că Iranul nu a putut stăpâni mașini mai eficiente. Din 2 aprilie parametrii vor limita testarea mașini avansate ale Iranului, IR-2M, IR-4, IR-5, IR-6, IR-6s, și IR-8, interzic utilizarea oricărei dintre aceste modele să producă uraniu îmbogățit. Acest lucru va asigura că Iranul că nu poate ajunge rapid la arma nucleară folosind utilajele avansate o dată ce limita de 10 ani a îmbogățirii folosind IR-1s se termină.
După 10 ani, mașinile avansate sunt susceptibile de a fi înglobate total și îmbogățirea va crește treptat, în conformitate cu un program convenit. Cercetarea și dezvoltarea continuă va proceda în conformitate cu un plan convenit între Iran și P5 + 1 și prezentat la AIEA. Premierul israelian Benjamin Netanyahu a spus în mod repetat că, după 10 ani de timpul de breakout al Iranului va fi aproape de zero.
Cu toate acestea, în timp ce Iranul va fi capabil de a-și crește capacitatea de îmbogățire, limitele suplimentare și obligațiile internaționale vor rămâne în vigoare. În plus față de monitorizarea și verificarea care ar detecta orice “alunecare” spre o bombă, Iranul va fi limitat să îmbogățească la 3,67 la sută, iar stocul va rămâne plafonat la 300 kg, și Iranului îi vor fi interzise construirea de noi facilități de îmbogățire pentru încă cinci ani . Centrifugele producției de bază a Iranului vor rămâne, de asemenea, înghețate în timpul înțelegerii, asigurându-se astfel că Iranul nu va depozita centrifuge care ar putea fi implementate rapid după ce restricțiile asupra îmbogățirii uraniului expiră. Împreună, aceste limite vor menține programul de îmbogățire a uraniului iranian sub control.
Blocarea căilor spre plutoniu
Din 2 aprilie parametrii au blocat calea Iranului spre armele nucleare, folosind plutoniu pe termen nelimitat. Sub termenii conveniți, Iranul va modifica reactorul cu apă grea de la Arak aflat în construcție sau l-ar distruge miezul original care va fi evacuat pe mare. Construcția reactorului a fost oprită sub acordul interimar, dar dacă va fi finalizat așa cum a fost proiectat, miezul ar produce suficient plutoniu de uz militar pentru aproximativ două arme nucleare raportat la o bază anuală. Plutoniul de uz militar ar putea fi separat de combustibilul uzat și folosit pentru o bombă.
În plus față de reproiectarea reactorului astfel încât acesta nu va produce plutoniu de uz militar, Iranul va livra combustibilul uzat din țară. Instalația de producție de apă grea va continua să funcționeze, dar Iranul nu va acumula apa grea în exces, care este folosit pentru a modera unele tipuri de reactoare, cum ar fi cel în construcție aflat la Arak. Excesul de apă grea va fi vândut pe piața liberă.
Iranul nu va construi noi reactoare cu apă grea pentru cel puțin 15 ani. Chiar și după acest interval de timp, cu toate acestea, calea Iraniului spre armele nucleare va rămâne blocată. De asemenea, Iranul s-a angajat pe termen nelimitat să se abțină de la reprocesarea plutoniului sau să efectueze orice cercetare asupra reprocesării. Luate împreună, aceste dispoziții prevăd o garanție puternică asupra faptului că blocajul căii spre armele nucleare folosind plutoniu este verificabil blocat.
Monitorizarea și verificarea consolidate
Unul dintre elementele cele mai importante ale unui acord nuclear eficient cu Iranul este asigurarea că regimul de monitorizare și verificare consolidată este suficient de intruziv pentru a bloca o cale ascunsă sau disimulată a armelor nucleare și ar fi foarte repede capabil să detecteze orice abatere de accord. Dar încrederea nu este necesară pentru un acord bun. Îmbunătățirea verificării, a monitorizării și a transparenței va oferi încrederea necesară că Iranul respectă angajamentele sale.
Regimul de monitorizare din 2 aprilie a descris parametrii ca fiind de o abordare multistrat care supun fiecare pas de al ciclului nuclear și de aprovizionare nucleară pentru o monitorizare și verificare intensivă. În plus față de un acces regulat la instalațiile nucleare declarate ale Iranului, cum ar fi cele de la Natanz, Fordow, Arak, Esfahan, AIEA va derula o supraveghere continuă a minelor de uraniu ale Iranului timp de 25 de ani. Rotoarele de centrifugare și zonele de producție burduf vor fi sub supraveghere permanentă timp de 20 de ani. Centrifugele stocate și scoase din Fordow și Natanz vor fi, de asemenea, sub supraveghere permanentă. Orice achizitie de articole sau materiale cu dublă utilizare pentru programul nuclear al Iranului vor merge printr-un canal desemnat și vor face obiectul unor monitorizări și aprobări.
Luate împreună, aceste măsuri acoperă lanțul de aprovizionare al Iranului. Monitorizarea continuă a imputurilor și componentelor programului nuclear al Iranului va contribui la asigurarea că Teheranul nu urmărește în secret arme nucleare, folosind un program paralel clandestin. Dacă vor exista acuzații că Iranul a construit o instalație de îmbogățire sub acoperire, facilitate de conversie, facilitate de productie de centrifugare sau o facilitate de producție de uraniu oriunde în țară, AIEA va putea accesa site-urile pentru a investiga acuzațiile.
Parametrii înțelegerii includ, de asemenea punerea în aplicare imediată de către Iran a protocolului adițional. Protocolul adițional are cerințe mai ample de contabilitate, și AIEA poate efectua inspecții scurte. Protocolul adițional este permanent odată ratificat. Este important să rețineți că Iranul s-a angajat să ratifice Protocolul adițional ca parte a acordului interimar din noiembrie 2013.
AIEA va primi, de asemenea, o notificare anterioară de noi instalații nucleare pe care Iranul va intenționa să le construiască. Iranul va pune în aplicare Codul 3.1 modificat. Sub Codul 3.1, Iranul va notifica agenția de îndată ce decide sau aprobă o nouă facilitate. Sub garanțiile existente, agenția primește doar preaviz de șase luni înainte ca facilitatea să fie comandată. Preavizul mai mare va da comunității internaționale mai mult timp pentru a evalua impactul noilor facilități și să se asigure că acestea sunt în conformitate cu programul nuclear pașnic al Iranului.
Unii critici susțin că acordul nuclear global trebuie să permită inspecții "oriunde, oricând", inclusiv la bazele militare. Este nerealist să se presupună că orice țară ar accepta inspecții fără preaviz la orice bază militare. Și mai Important, nu este necesar în cazul iranian.
În temeiul Protocolului adițional, AIEA va avea acces la facilitățile militare dacă există preocupări cu privire la activitățile legate de arme nucleare. Cele două părți vor conveni probabil la un mecanism de adjudecare conceput pentru a asigura, de asemenea, că Iranul nu va bloca accesul AIEA la aceste baze militare.
În plus, AIEA nu va oferi doar supravegherea programului nuclear iranian. Încrederea în conformitatea Iranului va fi susținută de către serviciile naționale de informații. Aceste servicii au jucat un rol important în detectarea facilităților secrete a Iranului și au descoperit dovezi de lucru legate de armele nucleare. Ei vor continua să efectueze acțiuni de intelligence pentru a ține sub microscop activitățile nucleare ale Iranului.
Dimensiunile militare din trecut
Unii critici susțin faptul că Iranul nu va fi nevoit să coopereze cu AIEA cu privire la investigațiile asupra activităților cu dimensiuni militare din trecut. Iranul însă va trebui să pună în aplicare un set de măsuri ca răspuns la întrebările AIEA. Este bine stabilit faptul că Iranul a efectuat activități relevante pentru dezvoltarea de arme ca parte a unui program organizat înainte de 2003. AIEA au prevăzut acuzațiile referitoare la respectivele activități în noiembrie 2011.
În timp ce AIEA și Iranul au făcut unele progrese în perioada noiembrie 2013 – august 2014 privind rezolvarea acestor problem, ancheta este în prezent blocată. Este estențial ca Iranul să răspundă la întrebările AIEA și să permită finalizarea anchetei. Cadrul Lausanne stabilește clar că eliminarea sancțiunilor Consiliului de Securitate al ONU privind activitățile nucleare nu vor avea loc până când Iranul va coopera în cadrul anchetei AIEA iar întrebările anterioare îsi vor gasi răspuns.
Cu toate acestea, o mărturisire compltă a Iranului că s-a angajat în activități legate de arme nucleare, este extreme de improbabilă având în vedere declarațiile anterioare cu privire la caracterul pașnic al programului său nuclear. Ceea ce este cel mai important este proiectarea și implementarea unui regim de monitorizare și verificare sporită capabile că nu există activități de inarmare în curs de desfășurare. Cadrul Lausanne oferă instrumentele și motivația necesară pentru a atinge acest obiectiv.
Ridicarea sancțiunilor
Ridicarea sancțiunilor în faze etapizate va servi ca un stimulent pentru Iran cu privire la restricțiile nucleare cheie. Accesul la bunuri înghețate, ridicarea sancțiunilor SUA, precum și ridicarea sancțiunilor UE va oferi Iranului o scutire semnificativă proportional cu concesiile nucleare pe care le va încheia în Planul Comun de Acțiune. Această primă transă de ajutor va veni probabil atunci când Iranul va lua măsurile pentru a impinge timpul de îmbogățire a uraniului la peste 12 luni.
Arhitectura de bază a sancțiunilor americane vor rămâne în vigoare în accord, facilitând o rapidă reimpunere a acestora dacă Iranul încalcă acordul. Acordul final va avea un process de soluționare a litigiilor pentru a se asigura constatările corecte cu privire la orice presupusă încalcare.
În conformitate cu cadrul de la Lausanne, sancțiunile Consiliului de Securitate al ONU cu privire la programul nuclear iranian va rămâne în vigoare până când Iranul încheie etapele cheie asupra îmbogățirii uraniului, și anume aducând modificări asupra facilităților de la Fordow și Arak, cât oferirea de răspunsuri asupra posibilelor dimensiuni militare din trecut. Un mechanism va permite, de asemenea, reimpunerea sancțiunilor în cazul în care Iranul încalcă acordul.
Sancțiunile cheie ale ONU privind restricționarea vânzărilor de arme și a componentelor de rachete balistice de către statele membre ONU către Iran vor rămâne în vigoare. Orice vânzare de produse și tehnologie cu dublă utilizare pentru a sprijini activitățile nucleare pașnice ale Iranului vor fi monitorizate printr-un canal dedicat.
Oferirea ridicării sancțiunilor și reintegrarea Iranului înapoi în economia globală va schimba analiza cost-beneficiu a Iranului pentru dezvoltarea armei nucleare. Economia Iranului va deveni mai puternică și mai interdependentă iar costul înșelăciunilor de la accord va crește o data cu reacția comunității internationale care va fi mai severă. Aceste elemente vor crește costul de a dezvolta arma nucleară și ar urmări orice decizie de viitor a Iranului.
Acordul final al Planului Comun de Acțiune – 30 iunie 2015
Cadrul acordului de la Lausanne încheiat la data de 2 aprilie 2015 pune bazele unui deal multi-etapizat, eficient, verificabil și cuprinzător accord nuclear ce va fi finalist în cadrul unei întâlniri a reprezentanților P5 + 1 și Iran în data de 30 iunie 2015. Acordul în curs de negociere va bloca Iranul să obțină arme nucleare și va fi în interesul SUA și a securității internationale.
Un număr de experți în neproliferare sunt de acord că, dacă acest acord va fi pus în aplicare va institui un plan lung și efficient, totodată verificabil pentru a fi protejat împotriva unei arme nucleare iraniene. Acești experți consideră că acest cadru al acordului va:
Reduce în mod semnificativcapacitatea Iranului de a îmbogăți uraniul până la punctul în care îi va lua cel puțin 12 luni pentru a acumula sufficient uraniu îmbogățit la gradul de folosire pentru o bombă nucleară;
Necesita modificarea reactoarelor de apă grea de la Arak, pentru a reduce semnificativ potențialul sau de proliferare a capacităților de separare a plutoniului din combustibilul nuclear uzat pentru arme;
Pune în aplicare inspecțiile international consolidate și o monitorizare eficientă care ar contribui la descurajarea Iranului de la încercarea de a încălca acordul, dar în cazul în care acesta il va încălca va crește capacitatea comunității international de a detecta prompt și a perturba viitoarele acțiuni proliferante de construire a armelor nucleare de către Iran, inclusive la potențialele situri nedeclarate;
Necesita ca Iranul să coopereze cu AIEA pentru a încheia ancheta a eforturilor anterioare ale Iranului de a dezvolta un focos nuclear și să ofere transparență suficientă pentru a se asigura că orice astfel de effort rămâne în suspensie.
Eforturile de a aplica o presiune mai mare prin sancțiuni suplimentare vor conduce Iranul departe de discuții și de a submina eforturile international pentru arhitectura sancțiunilor existente, și astfel ar ucide șansa de a încheia efectiv acordul.
În cazul în care Planul Comun de Acțiune Cuprinzător nu este încheiat cu success la 30 iunie sau în cazul în care fie SUA, P5 + 1 și partenerii săi, sau Iranul va respinge acordul final, riscul unei arme nucleare iraniene și posibilitatea un viitor conflict militar va crește. SUA și analiștii de informații israelieni evaluază că o lovitură militară asupra instalațiilor nuclare iraniene ar înapoia programul nuclear iranian pentru o perioada de doi și patru ani.
Scenarii posibile asupra finalității acordului
Cele șase scenarii create și analizate prin metoda scenariilor indică faptul că un acord între marile puteri ale lumii și Iran privind programul nuclear iranian, este de preferat la situația actuală, chiar dacă aceasta nu este un deal bun. Alternativa la acordul Lausanne îmbunătățit ar consta din sancțiuni severe și eficiente, care pot duce, eventual, într-un acord mai bun, dar ar putea duce, de asemenea, la realizarea pericolelor inerente și anume un eșec al negocierilor, cu continuarea activității nucleare a Iranului. În schimb, un acord ar permite evaluarea dacă regimul iranian a devenit mai moderat sau a rămas același și dacă încă luptă pentru dezvoltarea armei nucleare. Dacă acest lucru se întâmplă, ar fi posibil să se ia măsuri împotriva programului nuclear în condiții de funcționare mai bune și, eventual, de asemenea, în condiții de legitimitate sporită. Poate ar trebui să fie, de asemenea, de investigat posibilitatea unui acord special de apărare între Israel și Statele Unite.
Punctul de plecare pentru compararea diferitelor scenarii nu este unul în care Iranul are capacități nucleare la zero. Iranul dispune de o infrastructura nucleară construită în ultimii 10 ani, adică, per total componentele și know-how-ul pentru a dezvolta o bombă nucleară. Iranul are 19.000 de centrifuge, din care 9.000 de îmbogățire a uraniului, 10 tone de uraniu îmbogățit de grad scăzut (material fisionabil suficient pentru 7-8 bombe după îmbogățirea într-un grad mai mare), două facilități de îmbogățire subterane, un reactor la Bushehr, de asemenea, capabile să producă plutoniu , un reactor de apă grea în construcție în Arak, și o infrastructură de know-how, R&D, și activitatea sub acoperire dedicată dezvoltării de arme. Acordul în curs de dezvoltare nu permite Iranului să dezvolte arme nucleare, nici în 10-25 de ani, nici după aceea. O decizie iraniană de a dezvolta arme nucleare în 2025 sau 2030, atunci când cele mai multe restricții impuse sunt programate pentru a fi ridicate, ar reprezenta încă o încălcare a acordului și a Tratatului de neproliferare nucleară care ar obliga un răspuns internațional puternic.
Israelul vede Iranul cu arme nucleare ca o amenințare la adresa securității sale de cel mai înalt nivel. Astfel se cuvine politicii israeliene să se concentreze, în primul rând, pe îmbunătățirea parametrilor acordului în curs de dezvoltare. În același timp, Israelul trebuie să lucreze cu Statele Unite pentru a promova acorduri și un plan coordonat de acțiune, și poate, de asemenea, pentru a ancora înțelegeri într-un acord formal care ar oferi soluții pentru scenariile problematice și pericolele inerente într-un breakout iranian, cu sau fără un acord final.
Un model analitic pentru a ghida liderii respectivi ale Statelor Unite și Israel – lideri care vizualizează Iranul înarmat cu arme nucleare ca inacceptabil – este una care se concentrează asupra întrebării care trebuie pusă la fiecare punct din timp: am ajuns la intersecția în care trebuie să aleagă între două alternative problematice, fiecare plină cu rezultate negative și ramificații îngrozitoare – acceptarea Iranului cu arme nucleare sau o acțiune militară pentru a împiedica Iranul să se înarmează cu arme nucleare? Alternativele ar putea lua forma unui acord rezonabil, sancțiuni extreme care ar putea schimba echilibrul de calcul al Iranului, activitatea secretă împotriva programului nuclear iranian, sau schimbarea de regim la Teheran.
Mai jos sunt cele șase scenarii create. Trei asumă un eșec de a ajunge la un acord până la data țintă de 30 iunie 2015, iar trei concretizează succesul acordului. Pentru fiecare dintre cele șase scenarii, se descriu diferite conduite iranianiene proiectate, fiind cea mai dificilă variabilă de prezis. Pentru fiecare scenariu, am încercat să analizez măsura în care fiecare dintre scenarii este fie de preferat sau mai puțin de dorit decât situația actuală în care Iranul deține deja capabilități nucleare. Analiza presupune că un acord va include toți parametrii făcuți publici de către Departamentul de Stat al SUA, cu îmbunătățiri necesare în limitarea de cercetare și dezvoltare nucleară în Iran și cu un adaos de deplină transparență în ceea ce privește dimensiunile militare ale programului nuclear, precum și verificarea completă a comportamentului iranian în orice moment, așa cum prevede acordul.
Negocierile eșuază
Scenariu 1 – acordul interimar de facto devine acordul permanent
Imposibilitatea de a ajunge la un acord final ar rezulta din decalajele între părți în interpretările lor parametrilor Lausanne. O insistență iraniană privind ridicarea imediată a sancțiunilor, supraveghere limitată, continuarea agresivă R&D, precum și refuzul de a oferi răspunsuri satisfăcătoare la întrebări despre dimensiunile militare ale programului nuclear ar duce în mod necesar la o defalcare a discuțiilor. Cu toate acestea, ipoteza de bază a acestui scenariu este că ambele părți ar fi atente să nu creeze o criză profundă și va declara angajamentul spiritului acordului interimar – Planul comun de acțiune (JPOA) încheiat în noiembrie 2013 și pus în aplicare în ianuarie 2014 – în timp ce discuțiile pot continua în alte formate. În practică, acordul interimar ar evolua într-un acord permanent. În această situație, Iranul ar fi mai aproape de bombă (2-3 luni distanță) decât într-un acord pe baza parametrilor Lausanne (1 an decalaj de bombă pentru primii 10 ani de la semnarea acordului); nu ar exista restricții privind dezvoltarea centrifugelor avansate și operarea acestora; și nu ar exista restricții privind construcția reactoarelor suplimentare iar supravegherea ar fi parțială. Întrebarea cheie în acest scenariu este dacă Iranul are capacitatea de a funcționa în regim de sancțiuni existente, adică, de a continua să plătească prețul a sancțiunilor. Acest scenariu ar putea fi realizat doar dacă Congresul SUA adoptă o abordare moderată când vine vorba de a legifera sancțiuni și dacă iranienii decid că pot continua să absoarbă sarcina sancțiunilor actuale în timp ce speră că odată cu trecerea timpului, ei le pot ocoli și / sau regimul de sancțiuni în vigoare se va dizolva.
Guvernul israelian trebuie să se întrebe dacă acest scenariu este de preferat la un acord. Dacă se apreciază că Iranul poate păstra programul său nuclear, având în vedere sancțiunile actuale, acest scenariu este mult mai problematic decât un acord. În timp ce activitatea nucleară iraniană nu îi va fi acordată legitimitate și sancțiunile impuse nu vor fi ridicate, astfel iranienii nu vor primi mai multe resurse pentru activitatea lor negativă din Orientul Mijlociu, totul ducând spre concluzia că un Iran nelegitim sub sancțiuni a reușit încă să dezvolte o infrastructură mai extinsă și periculoasă decât Iranul va avea în parametrii acordului Lausanne. În plus, nu este sigur că, în acest scenariu, administrația americană ar simți că a ajuns la o răscruce de drumuri; este puțin probabil să se sporească presiunea asupra Iranului sau să se ia o decizie având ca scop o acțiune militară împotriva ei. Chiar dacă guvernul israelian a denunțat inițial acordul interimar în 2013, până în anul următor s-a acceptat prelungirea contractului și s-au continuat discuțiile cu iranienii, având în vedere alternativele mai problematice, cum ar fi reluarea progresului Iranului spre bomba. Astfel, tehnic vorbind și în ceea ce privește amploarea și profunzimea programului nuclear iranian, un acord pe baza parametrilor Lausanne este mai bun decât acordul interimar poate să devină acordul permanent de facto. Dacă JPOA rămâne în vigoare, iranienii vor fi lasați cu o rezervă semnificativă de 10 de tone de uraniu îmbogățit la 3,5 la sută, precum și 19.000 de centrifuge, ceea ce înseamnă un timp foarte scurt de breakout. Singuril motivul strategic pentru prefera această alternativă ar fi o evaluare în care sancțiunile actuale vor continua să rănească Iranul atât de mult încât va fi obligtă să accepte parametrii chiar mai restrictivi.
Scenariu 2 – negocierile eșuează în timp ce Iranul se retrage din JPOA și își extinde infrastructura nucleară fără a ajunge la realizarea bombei nucleare
În acest scenariu, Iranul se încheie angajamentul său față de acordul interimar și reînnoiește sfera privind extinderea și îmbunătățirea programului său nuclear, dar încă fără a nega angajamentul sau în TNP. Iranul ar opera centrifuge avansate, și-ar mări stocurile sale de material îmbogățit, și-ar relua îmbogățirea la clasa 20 la suta, nu ar pune în aplicare Protocolul adițional, precum ar începe și operarea reactorului cu apă grea de la Arak. Ca urmare, timpul de breakout ar fi redus la zero cât mai devreme în 2016, mai degrabă decât în 2028 dată estimată de președintele Obama în interviul său cu National Public Radio. Un astfel de comportament din partea Iranului ar duce cel mai sigur la sancțiuni mai aspre asupra Iranului, dar este sigur să se presupună că președintele nu ar mai defini acest moment ca fiind "intersecția" pentru luarea deciziei fatidică. Administrația SUA a demonstrat deja că poate trăi cu capabilități nucleare iraniene extinse, atâta timp cât în practică iranienii nu aleg culoarul spre bombă. Pentru Israel, care și-a exprimat convingerea că nu poate trăi cu un Iran capabil de un breakout spre bombă pe termen scurt, acest lucru ar fi un scenariu foarte problematic și ar sprijini evaluarea în care Israelul va fi la intersecția de luare a deciziilor. Acest scenariu pare a fi mai problematic pentru Israel decât o formulare a unui acord pe baza parametrilor Lausanne (cu modificările necesare). În orice caz, înainte de a lua măsuri, Israel ar trebui să ia în considerare eficacitatea sancțiunilor adăugate impuse Iranului cât și șansele lor de a aduce Iranul la masa negocierilor, precum și perspectivele de a genera un acord mai bun în aceste discuții reînnoite.
Scenariu 3 – discuțiile eșuează și Iranul decide să se concentreze spre bombă, să se retragă din TNP, și / sau să lucreze pe ascuns pentru a obține bomba
Ca răspuns la eșecul de a ajunge la un acord și a sancțiunilor mai aspre ulterioare, Iranul va anunța retragerea din TNP și / sau să decidă pentru a produce arme nucleare. Se poate presupune că iranienii ar justifica acest pas susținând că armele nucleare sunt doar modul lor de a asigura securitatea iraniană și ca putere mondială în creștere este dreptul lor de a avea aceleași arme deținute de marile puteri ale lumii și alte națiuni din apropierea Iranului. Acesta este un scenariu sever care ar poziționa imediat Statele Unite și Israel la luarea unei decizii de forță. Judecând dacă acest scenariu este de preferat la un acord ar depinde de o comparație între rezultatele viitoare ale unui acord cu Iranul pe de o parte, (a se vedea următoarele trei scenarii), precum și eficiența și rezultatele unui atac care ar fi efectuat pentru a bloca accesul Iranului la bomba, pe de altă parte.
Negocierile se încheie cu un acord
Scenariu 4 – Negocierile se încheie pe baza parametrilor Lausanne, o dinamică pozitivă se dezvoltă între Iran și marile puteri ale lumii, iar în următorii 10-15 ani Iranul crește mai moderat și se oprește din lucrul spre obținerea armei nucleare
Acesta este scenariul cel mai optimist iar administrația americană speră că se va materializa. În acest scenariu, Iranul ar fi binevenit treptat înapoi în angrenajul familiei națiunilor și ar susține litera și spiritul acordului făcut cu marile puteri ale lumii, pe baza unei înțelegeri în care armele nucleare nu sunt un avantaj, ci doar o povară. Deși Iranul, chiar și după un deceniu, ar rămâne doar la un an distanță de bombă, piesele de o bombă nucleară -, șina de uraniu, piesa plutoniu, și piesa sub acoperire – ar fi blocate și bine supravegheate. În acest scenariu, Iranul ar putea, după 10 ani, să-și extindă infrastructura nucleară de la Natanz, dar în conformitate cu acordul nu ar îmbogăți uraniul cu un grad mai mare de 3,67 la sută, nu ar aduna materiale de cantități mai mari de 300 kg, și ar convinge comunitatea internațională că este o națiune cu capabilități nucleare civile și că își vor menține principiile și angajamentele TNP și vor fi supravegheate capabilitățile nucleare în mod eficient de către AIEA.
Dacă marile puteri ale lumii au fost, de asemenea, capabile de a împiedica proliferarea nucleară în alte țări din Orientul Mijlociu, acest scenariu este, fără îndoială de preferat la starea actuală de în care Iranul este deja doar la câteva luni distanță de bombă, și, desigur, la o situație în care va avea o infrastructură nucleară cu mult extinsă în anul 2030 fără un acord. Acest scenariu ar scuti de necesitatea de a alege între două alternative drastice – "bomba iraniană" sau "bombardament preventiv".
Scenariu 5 – Iranul îți menține angajamentul, dar nu cedează asupra obiectivul lui strategic, și anume, a avea capacitatea de a dezvolta bomba într-un anumit moment și într-un timp cât mai scurt posibil
Ipoteza care stă la baza acestui scenariu este ca nu va fi nici o schimbare a regimului de la Teheran și că Iranul, în plus față de continuarea activităților sale negative în Orientul Mijlociu (lupta pentru hegemonie regională, fiind implicat în subversiune, sprijinirea terorismului), se va agăța de asemenea, de dorința de a fi în măsură să decidă, în timp, pentru a dezvolta o bombă nucleară, fără ca lumea să fie în stare să facă ceva în această privință. La sfârșitul celor 10 de ani de restricții impuse de acord, Iranul reasamblează – legitim, în conformitate cu acordul – toate cele 13000 centrifuge demontate de acord, și stabilește un obiectiv de realizare a 54.000 centrifuge (inclusiv modele avansate) – capacitatea deplină a facilității de la Natanz – în anul 15 al acordului. În acest scenariu, Iranul instalează miile de centrifuge avansate care le-a dezvoltat în anii acordului, și pregătește 3.000 de centrifuge avansate în Fordow în anul 15 al acordului, care îi permite să se întoarcă la activitatea sa deplină în acest site bine fortificat. In anul 15 al acordului, Iranul poate începe, de asemenea să acumuleze material îmbogățit peste limita de 300 kg și de a crește gradul de îmbogățire la 20 la sută. Este clar că exact așa cum președintele Obama a prezis în interviul său NPR, timpul de breakout ar fi foarte apropiat de zero deja în anul 13 ani a acordului, sau, desigur, prin anul 15. În 2025, prim-ministrul israelian și președintele SUA ar fără îndoială, mult mai aproape de "rascrucea de drumuri" și ar trebui să decidă dacă să acționze sau nu înainte ca Iranul să ia decizia cu privire la dezvoltarea de arme nucleare. Decizia de a acționa ar fi dificilă, deoarece iranienii nu ar fi deviat de la acord, dar în același timp, ar fi clar că o non-acțiune din partea puterilor lumii ar însemna o bombă nucleară iraniană.
Scenariu 6 – Iranul operează pe ascuns și încalcă acordul, și într-un caz extrem decide să dezvole bomba
În acest scenariu, fie înainte, fie după încheierea acordului, iranienii sunt prinsi de înșelăciune, acționând în încălcarea angajamentul lor la TNP sau la prevederile acordului, lucrând pentru atingerea obiectivului lor strategic, bomba nucleară. Dezvoltarea sistemelor de arme și / sau îmbogățirea uraniului cu grad ridicat ar putea fi dezvoltate fie deschis sau pe ascuns. În acest caz, s-ar părea că atât Israelul cât și Statele Unite s-ar afla la "răscrucea" de luare a deciziilor, de exemplu, fie a ceda și a accepta Iranul înarmat cu arme nucleare sau de a lua contra-măsuri. Dacă ambele națiuni decid că nu vor permite Iranului să aibă bomba, este clar că acest scenariu le oferă legitimitatea de a acționa în aproape orice situație înainte de 2027.
4.3.3. Concluzie
Cele șase scenarii create și analizate indică faptul că un acord între marile puteri ale lumii și Iranul privind programul nuclear iranian, pe baza parametrilor de la Lausanne cu îmbunătățirile necesare (un plus de detalii pentru componenta R&D, răspunsuri la aspectele militare ale programului, precum și supravegherea fiecărui site în orice moment), este de preferat la situația actuală, chiar dacă aceasta nu este un deal foarte bun. Alternativa privind îmbunătățirea acordului de la Lausanne ar consta în sancțiuni severe și eficiente care pot duce, eventual, la acord mai bun, dar ar putea duce, de asemenea, la realizarea pericolele inerente unui eșec al negocierilor, cu continuarea activității nucleare a Iranului, si chiar o decizie a regimului de la Teheran de a dezvolta bomba nucleară. În schimb, un acord ar permite în următorii 10-12 ani evaluarea regimului iranian dacă a devenit mai moderat sau a rămas exact la fel și dacă este încă în lupta pentru obținerea armei nucleare. Dacă acest lucru se întâmplă, ar fi posibil să se ia măsuri împotriva programului nuclear în condiții eficiente mai bune și, eventual, de asemenea, în condiții de legitimitate sporită. Poate că posibilitatea încheierii unui acord special de apărare între Israel și Statele Unite ar trebui luat în calcul, unul care ar limita problema nucleară iraniană, ocolind astfel obstacolele care împiedică semnarea unui acord global de apărare între cele două țări.
Scenariile analizate pot servi ca fundament pentru o dezbatere strategică cuprinzătoare, profesională care trebuie să aibă loc acum între Israel și Statele Unite. Analizând implicațiile complexe, așa cum este detaliat mai sus, ar trebui să permită formularea componentelor necesare ale unui viitor acord final și construcția strategiei bilaterale cea mai potrivită pentru scenariile problematice și situațiile de criză. Aceste situații dificile sunt foarte susceptibile de a se dezvolta după ce se ajunge la un acord între marile puteri ale lumii și Iran în diverse contexte ale programului nuclear iranian.
CONCLUZII
Deși pare greu de tras o concluzie după parcurgerea acestui material, chiar și pentru cei care au avut răbdarea și interesul să-l parcurgă, o sa-mi permit în continuare o serie de judecăți de valoare care nu trebuie interpretate decât în nota subiectivă a unor opinii individuale.
Prima și cea mai importantă, plasată oarecum într-un registru negativ, ar fi că întrebarea momentului nu este dacă Iranul are sau a avut intenții să dezvolte arme nucleare în trecut, ci mai degrabă cât de apropiat este momentul când își va atinge acest deziderat.
Deși nu este prezentat și nici admis ca atare de vreunul dintre liderii politici sau militari de la Teheran, pentru toți decizionalii iranieni este evident că obținerea unei capacități de lovire nucleară va marca câștigarea de către Iran a cursei cu Arabia Saudită pentru statutul de putere regională și un mijloc de descurajare suficient pentru Israel și orice alt potențial inamic din zona euro-asiatică.
Cred că o evaluare obiectivă a demersurilor Iranului atât în cadrul programului nuclear cât și a celui balistic, analizat în special din perspectiva succesului unor state precum Pakistanul și Coreea de Nord, cu care a cooperat în aceste domenii, în atingerea acestui deziderat, ar conduce relativ ușor la concluzia că regimul de la Teheran nu va renunța niciodată la capabilitățile necesare pentru fabricarea mijloacelor de lovire nucleare.
Mai mult, avansul tehnologic al Iranului în câteva domenii cheie precum cel al îmbogățirii uraniului și separării plutoniului din combustibilul nuclear ars, coroborat cu efortul sistematic și clar concertat observat în programul de rachete cu combustibil solid este de natură a-mi întări această convingere.
De altfel, și modul de raportate a negociatorilor la recentele discuții par să conducă la ideea că tot ce ne rămân de făcut este de a întârzia cât mai mult Iranul în procesul de obținere a combustibililor nucleari necesari fabricării unei bombe decât de elimina total acest risc.
Există și o parte pozitivă în tot acest amestec exploziv, respectiv credința că liderii iranieni, în acord cu preceptele Coranului și cu propriile declarații de după Revoluția Islamică, nu cred în posibilitatea folosirii reale a acestui tip de armă în orice fel de confruntare ar fi implicați.
Este de altfel și teza care însoțește de-a lungul ultimelor zece ani evaluările externe cu privire la programul nuclear iranian, majoritatea celor care dădeau ca sigură fabricarea de către Iran a unei arme nucleare într-un interval cuprins între 6-18 luni, subliniau faptul că nu există nici o decizie în acest sens a leadershipului iranian.
BIBLIOGRAFIE
Lucrări de autori români și străini
Cordesman, Anthony, The Proliferation of Weapons of Mass Destruction in the Middle East, Center for Strategic and International Studies, Washinghton, martie 2004.
Dogaru, Horia, Dicționar. Armele de distrugere în masă, Revista română de drept umanitar, anul XI, București, 2003, nr. 2.
Rautenback, Johan, Legal rights and Obligations Under the Chemical Weapons Convention, OPCW, Haga, 1996.
Kristensen, Hans , Non-Strategic Nuclear Weapons , Federation of American Scientists, Washington, 2012.
Putko, Aleksandr și Boris, Tăcerea atomică, Editura Nemira, București, 1994.
Sasu, Arcadie, Omul și radiațiile, Editura Ministerului Apărării Naționale, București, 1980.
Rickert, Paul, The Likely Effect of a Radiological Dispersion Device, Liberty University, Virginia, 2014.
Ștefan Dogaru, Horia Dogaru, Conveția privind interzicerea armelor chimice și legea internă de aplicare a prevederilor acesteia, Revista română de drept umanitar, anul VII, București, 1999, nr. 1.
Dr. Tudor Cearapin, Horia Dogaru, Armele neletale bazate pe substanțe chimice și legitimitatea folosirii acestora, Revista română de drept umanitar, anul XII,București, 2004, nr. 2.
Nenițescu, C.D., Chimie organică, vol. 1, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974.
Croody, Eric, Weapons of Mass Destruction: An Encyclopedia of Worldwide Policy, Technology and History. Nuclear weapons, Editura ABC-CLIO, Washington, 2005.
Andrew Lloyd, Peter Matheus , Bioterorismul – flagelul mileniului III, Editura Hiparion, Cluj-Napoca, 2002.
General de brigadă dr. Nicolae Popescu, colonel (r) prof. Mihail Grigorescu, Istoria Chimiei militare românești, 1917 – 2005, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2005.
Joseph Cirincione, Jon B. Wolfsthal, Miriam Rajkumar, Deadly Arsenals. Nuclear, Biological and Chemical Threats, Carnegie Endowment for International Peace, Washington , 2005.
Cherciu, Ion, Boli contagioase deosebit de periculoase, Editura Medicală, București, 1975.
General locotenent (r) prof. univ. dr. Tudor Cearapin, inspector de poliție dr. Horia Dogaru – Prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă, Revista Apărarea NBC, Câmpulung Muscel, anul VII, 2006, nr.1.
Horia Dogaru, Lucian Ivan , Neproliferaea armelor de distrugere în masă, Revista Româna de drept umanitar, anul VIII, 2000, nr.5.
Zodian, Mihai, Lumea 2005, enciclopedie politică și militară, Armele de distrugere în masă, Editura CTEA, București, 2005.
Frunzeti, Teodor, Soluționarea crizelor internationale, Editura Institutul European, Iași, 2006.
Mureșan Mircea, Toma Gheorghe, Provocările începutului de mileniu, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2003.
Thomas, Schelling, Strategia conflictului, Editura Integral, București, 2000.
John Baylis, Mark Smith, The Control of Weapons of Mass Destruction, Oxford University Press, 2007.
Fitzpatrick, Mark, Dr. A. Q. Khan and the rise and fall of proliferation network". Nuclear black markets, International Institute for Strategic Studies, Londra, 2007;
Putko, Aleksandr și Boris, Tăcerea atomică, Editura Nemira, București, 1994;
Eric R. Terzuolo – Combating WMD proliferation, NATO Review, 2005.
Documente oficiale
Dictionary of Military and Associated Terms: Joint Publication 1-02, 8 noiembrie 2010.
Strategia de Securitate Națională a României, București, 2007.
Statement by the Plenary chair on 2014 outcomes of the Wassenaar Arrangement on export controls for conventional arms and dual-use goods and technologies, Viena, 3 decembrie 2014.
Statement by the Chair of the 2014 Australia Group Plenary, Paris, 6 iunie 2014.
Public Statement Plenary Meeting of the Nuclear Suppliers Group, Buenos Aires, 26-27 iunie 2014.
Guidelines for transfer of nuclear-related dual-use equipment, materials, software, and related technology, Buenos Aires, 26-27 iunie 2014.
Status of Participation in the Chemical Weapos Convention as at 14 october 2013, Haga, 5 decembrie 2014.
Meeting of the States Parties to the Convention on the Prohibition of the Development, Production and Stockpiling of Bacteriological (Biological) and Toxin Weapons and on Their Destruction, Report of the Meeting of States Parties, Geneva, 15 decembrie 2014.
2015 Review Conference of the Parties to the Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons (NPT), New York, 22 mai 2015.
UN Resolution 1540 (2004), 29 aprilie 2004.
UN Resolution 1673(2006), 27 aprilie 2006.
UN Resolution 1747 (2007),24 martie 2007.
UN Resolution 1737 (2006), 27 decembrie 2006.
UN Resolution 1803 (2008), 3 martie 2008.
UN Resolution 1835 (2008), 27 septembrie 2008.
UN Resolution 1887 (2009), 24 septembrie 2009.
UN Resolution 1929 (2010), 9 iunie 2010.
UN Resolution 1977 (2011), 20 aprile 2011.
UN Resolution 1984 (2011), 9 iunie 2011.
UN Resolution 2049 (2012), 7 iunie 2012.
UN Resolution 2105 (2013), 5 iunie 2013.
UN Resolution 2159 (2014), 9 iunie 2013.
EU Strategy against proliferation of weapons of mass destruction, Bruxelles, 10 decembrie 2003.
Regulamentul (CE) NR. 1334/2000 AL CONSILIULUI, 22 iunie 2000;
Resurse Internet
http://cns.miis.edu/stories/020923.htm.
http://www.researchgate.net/publication/237538662_CHEMICAL_WEAPONS_IN_THE_TWENTIETH_CENTURY_THEIR_USE_AND_THEIR_CONTROL.
http://www.pbs.org/wgbh/nova/military/history-biowarfare.html.
http://www.pbs.org/wgbh/nova/bioterror/history.html.
http://www.atomicheritage.org/profile/enrico-fermi.
http://www.atomicheritage.org/profile/emilio-segr%C3%A8.
http://www.atomicheritage.org/profile/hans-bethe.
http://www.atomicheritage.org/profile/niels-bohr).
http://www.un.org/disarmament/WMD/Bio/1925GenevaProtocol.shtml.
http://www.un.org/disarmament/WMD/Bio/.
http://en.wikipedia.org/wiki/Hague_Conventions_of_1899_and_1907.
http://www.opcw.org/chemical-weapons-convention/).
http://www.iaea.org/publications/documents/conventions/convention-physical-protection-nuclear-material.
http://www.un.org/disarmament/WMD/Nuclear/NPT.shtml.
http://en.wikipedia.org/wiki/Treaty_on_the_Non-Proliferation_of_Nuclear_Weapons.
http://poli.vub.ac.be/.
http://www.oxforddictionaries.com/us/definition/american_english/counterproliferation.
www.romanialibera.ro.
http://www.rheinmetall-defence.com/media/editor_media/rm_defence/produktbilder/Fuehrungssysteme_image_content_small.jpg.
http://www.wassenaar.org/.
http://www.wassenaar.org/publicdocuments/2014/WA%20PLM%20Chair%20Statement%202014.pdf
http://www.australiagroup.net/en/media_june2014.html.
www.nuclearsuppliersgroup.org/images/2014_PublicStatement_BA.pdf.
http://www.nuclearsuppliersgroup.org/images/Files/Updated_control_lists/Prague_2013/NSG_Part_1_Rev.12_clean.pdf.
http://www.nuclearsuppliersgroup.org/images/Files/Updated_control_lists/Prague_2013/NSG_Part_2_Rev._9_clean.pdf.
https://www.opcw.org/index.php?eID=dam_frontend_push&docID=16815.
http://www.opbw.org/.
http://www.un.org/disarmament/WMD/Bio/.
www.un.org/en/conf/npt/2015/documents.shtml.
http://www.un.org/en/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/RES/1540(2004)
http://www.un.org/en/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/RES/1673(2006).
http://www.un.org/en/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/RES/1747(2007).
http://www.un.org/en/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/RES/1737(2006).
http://www.un.org/en/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/RES/1803(2008).
http://www.un.org/en/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/RES/1835(2008).
http://www.un.org/en/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/RES/1887(2009).
http://www.un.org/en/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/RES/1929(2010).
http://www.un.org/en/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/RES/1977(2011).
http://www.un.org/en/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/RES/1984(2011).
http://www.un.org/en/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/RES/2049(2012).
http://www.un.org/en/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/RES/2105(2013).
http://www.un.org/en/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/RES/2159(2014).
http://register.consilium.europa.eu/doc/srv?l=EN&f=ST%2013513%202003%20INIT.
http://www.ancex.ro/old_ancex/site_rom/legislatie/ce/1334_ro.pdf.
http://www.rna.ro/servicii/riie/acte_normative/sept%202010/regulament%20423%20-%202007%20-%20masuri%20impotriva%20Iranului.pdf.
http://www.ancex.ro/upload/Scurt_istoric.pdf.
http://www.dce.gov.ro/Materiale%20site/Acordul_european_01%5B1%5D.03.06.html.
LISTA ANEXELOR
(de aici nu se mai numerotează paginile)
Anexa 1. Harta geografică a Peninsulei Balcanice
Anexa 2. Originile istorice ale populației spațiului ex-iugoslav
Anexa 3. Harta politică a fostei Iugoslavii
Anexa 4. Harta demografică a spațiului ex-iugoslav
Anexa 5. Evoluția PIB/capita în țările comuniste (1970-1989)
Anexa 6. Statistica persoanelor refugiate și strămutate forțat din Iugoslavia după izbucnirea războiului civil din 1991
Anexa 7. Concentrația minelor din zonele cu populație mixtă, plantate între 1991-1995
Anexa 8. Compoziția etnică a Bosniei-Herțegovina în 1998
Anexa 9. Compoziția etnică a regiunii Kosovo în 2005
Anexa 10. Compoziția etnică a Macedoniei
Anexa 11. Compoziția etnică a Croației
Anexa 12. Compoziția etnică a Serbiei și Muntenegrului
Anexa 13. Traseul oleoductul Constanța – Pancevo – Trieste
Anexa 14. Oleoductele ariei balcanice
Anexa 15. Textul Declarației de independență a Kosovo (17 februarie 2008)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Proliferarea Neproliferarea Armelor de Distrugere In Masa. Aspecte Privind Viitoarele Evolutii ale Dosarului Nuclear Iranian (ID: 123290)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.