Proiectarea Unei Sectii de Confectii Articole din Tricot cu O Capacitate de 1500 Buc 8 Ore
PLANUL PROIECTULUI
CAPITOLUL I : PROIECTAREA TEHNOLOGICĂ
1.1. Memoriu justifivativ
Considerații teoretice
Justificarea alegerii modelelor, a sistemului de organizare a fluxului tehnologic și a tehnologiei de fabricație
Producția planificată, reginul de lucru
Prezentarea modelelor alese
Prezentarea formei exterioare a modelelor
Stabilirea categoriei de purtători și a gamei dimensionale pentru produsele analizate
Stabilirea condițiilor de exploatare a produselor, cerințele impuse materiei prime și justificarea alegerii lor
CAPITOLUL II : PROIECTAREA DOCUMENTAȚIEI TEHNICE
Detalierea produselor, construirea tiparelor de bază pentru modelele proiectate
Prelucrarea tiparelor de bază conform modelelor
2.3.Executarea sabloanelor 2.4.Multiplicarea șabloanelor
2.4.1.Prezentarea metodei de multiplicare utilizată 2.4.2.Multiplicarea tiparelor pentru straturile de bază ale produselor proiectate
2.5.Calculul consumurilor specifice pentru materia primă de bază și materiale auxiliare, determinarea necesarului de personal
Executarea încadrării șabloanelor
Determinarea consumurilor specifice și estimarea eficienței utilizării materialului textil
Calculul necesarului de material
CAPITOLUL III : PROCESE TEHNOLOGICE DE FABRICAȚIE
Prezentarea procesului de fabricație într-o intreprindere de confecții
Recepția materiei prime
Proeictarea sălii de croit
Proiectarea tehnologiei de confecționare și finisare
Organizarea unui loc de muncă și analiza generală a procesului de producție
CAPITOLUL IV : ALEGEREA ȘI STABILIREA NECSARULUI DE UTILAJ ȘI DISPOZITIVE PENTRU SECȚIILE DE PRODUCȚIE
Alegerea și stabilirea necesarului de utilaj și dispozitive pentru secțiile de producție
Stabilirea mobilierului tehnologic pentru secțiile productive
Planificarea reparațiilor utilajelor și stabilirea necesarului de utilaj pentru atelierul de intreținere
CAPITOLUL V : STABILIREA SUPRAFEȚELOR DE PRODUCȚIE ȘI DEPOZITARE
Stabilirea suprafețelor productive
Stabilirea suprafeței de depozitare a materiei prime, secundare și auxiliare
Stabilirea suprafeței pentru produsele finite
Stabilirea suprafeței magaziei pentru materialele recuperabile și refolosibile
5.5. Stabilirea suprafeței pentru piesele de schimb și utilaj de rezervă
CAPITOLUL VI : ORGANIZAREA TRANSPORTULUI INTERN
CAPITOLUL VII : CONTROLUL FABRICAȚIEI
Principalele puncte de control pe fluxul tehnologic
Măsuri luate pentru creșterea numărului de produse de calitate superioară
CAPITOLUL VIII : STABILIREA NECESARULUI DE PERSONAL
CAPITOLUL IX : ORGANIZAREA ÎNTREPRINDERII
Organizarea secției, amplasarea utilajului
Stabilirea parametrilor de iluminat și forță
CAPITOLUL X :NORME DE PROTECȚIE A MUNCII ȘI PSI ÎN ÎNTREPRINDEREA PROIECTATĂ
CAPITOLUL XI : EFICIENȚA ECONOMICĂ A ÎNTREPRINDERII PROIECTATE
CONCLUZII
BILBLIOGRAFIE
CAPITOLUL I
PROIECTAREA TEHNOLOGICA
Proiectul tehnologic al procesului, ca produs al activității de proiectare tehnologică, se limitează la aspectele privind potențialul calitativ al sistemelor de fabricație, de materializare a sarcinii de fabricație, definită prin caracteristicile constructiv-tehnologice ale produsului. El devine programul de derulare a proceselor tehnologice componente ale proceselor de fabricație. Realizarea fizică a produsului în cadrul unui sistem de fabricație este precedată de realizarea sa conceptuală, care constituie obiectul activității desfășurate în cadrul compartimentului de pregătire a fabricației.
Rezultatul acestei anticipări va fi un program sau un proiect, definit prin documentația tehnică (DT). Proiectul produsului comandat, definit prin documentația constructivă (DC), este transmis fabricației sub formă de sarcină, formulată prin : proiectul tehnologic și proiectul tehnico-organizatoric, al procesului tehnologic, componente ale documentației tehnologice (DThl). Principiul de bază al metodologiei de proiectare tehnologică a proceselor îl constituie interpretarea tehnologică pe criterii științifice a informațiilor preluate de pe produs, schiță sau model etalon privind : caracteristicile materialelor, parametrii dimensionali și de formă ai componentelor de produs, zonele critice în percepția calității prelucrărilor tehnologice, particularitățile de constituire tehnologică.
Îmbrăcămintea reprezintă, în sens larg, totalitatea obiectelor care îmbracă corpul omenesc, exceptând încălțămintea. Diferitele tipuri de produse de îmbrăcăminte s-au individualizat de-a lungul epocilor istorice, o dată cu evoluția vestimentației, în funcție de raportul corp-produs de îmbrăcăminte și de modul concret în care rezolvă protejarea părților principale ale corpului; acestea sunt: cap și gât, torace, membre superioare, bazin, membre inferioare. La baza clasificării produselor de îmbrăcăminte stă funcția principală pe care trebuie să o îndeplinească orice produs de îmbrăcăminte, aceasta fiind cea de protejare sau acoperire a corpului, produsul fiind un înveliș al suprafeței exterioare a acestuia.
Astfel, îmbrăcămintea poate fi divizată în trei clase și anume:
A. Îmbrăcăminte uzuală, caracterizată de model, de forma sa, de siluetă și forma detaliilor (buzunare, garnituri, borduri, mâneci, gulere ). Această clasă este cea mai bogată și cuprinde subclasele:
a) îmbrăcăminte exterioară: paltoane, scurte, pardesie, sacouri, veste etc. Aceasta poate fi: -clasică;
-fantezi;
-pentru sport;
-de protecție ;
-pentru diferite ocazii ;
-pentru diverse uniforme.
b) îmbrăcăminte ușoară (intermediară) : rochii, bluze, cămăși, fuste, șorțuri etc.
c) lenjerie de corp : pijamale, cămăși de noapte, chiloți, indispensabili, slipuri, costume de baie, sutiene.
d) corsete ;
e) acoperământ pentru cap : căciuli, băști, pălării.
B. Îmbrăcăminte de producție sau de protecție, în această categorie se includ:
a) produsele cu destinație specială pentru protecția împotriva acțiunii factorilor periculoși și vătămători, pentru păstrarea capacității de muncă a omului, cum ar fi:
-costumul salopetă și salopetă-combinezon;
-costumul pentru mineri;
-halate pentru cadrele medicale;
-pantalonul cu pieptar;
-impermeabile;
-pelerine;
-fulgarine etc.
b) precum și uniformele folosite pentru protecție și semnificație, produsele principale fiind : mantaua, paltonul, tunică, pantalonii, costumul, rochii, lenjeria și acoperământul pentru cap. Îmbrăcămintea pentru uniforme poate cuprinde:-costumul și mantaua pentru cadre militare ;
-costumul și mantaua pentru silvicultori ;
-costumul și mantaua pentru elevi ;
-costumul și mantaua pentru paznici ;
-costumul și mantaua pentru ceferiști etc.
C. Îmbrăcămintea pentru sport cuprinde produse destinate protejării corpului împotriva traumelor mecanice și favorizării obținerii unor performanțe înalte întro anumită disciplină sportivă. Astfel îmbrăcămintea pentru sport se împarte în :
a) îmbrăcăminte pentru sporturi de performanță ;
b) îmbrăcăminte pentru sporturi de agrement ;
c) îmbrăcăminte pentru timp liber, iar fiecare dintre acestea se împart în funcție de disciplina sportivă, perioada anului în care se practică sporul respectiv, etapele de competiție (antrenament, competiție, festivități).
De asemenea îmbrăcămintea se diferențiază după particularitățile fibrelor materialului din care se confecționează : din lână, bumbac, mătase naturală, fibre artificiale, fibre sintetice și amestecuri din fibre sintetice sau artificiale cu fibre naturale.
Toate aceste precizări permit evidențierea următoarelor criterii de clasificare a îmbrăcămintei:
A. în funcție de vârsta purtătorului:
a) îmbrăcăminte pentru copii :
-nou-născuți și sugari ;
-copii mici ( 1-3 ani) ;
-preșcolari (3-6 ani) ;
-școlari mici (6-10 ani) ;
-școlari mari (10-16 ani) ;
b) îmbrăcăminte pentru adolescenți și adolescente ;
c) îmbrăcăminte pentru adulți ( femei și bărbați).
B. în funcție de materia primă folosită :
a) îmbrăcăminte din tricoturi ;
b) îmbrăcăminte din țesături ;
c) îmbrăcăminte din blănuri naturale și imitații de blană ;
d) îmbrăcăminte din piele și înlocuitori ;
e) îmbrăcăminte din textile nețesut
C. în funcție de sex :
a) îmbrăcăminte pentru femei ;
b) îmbrăcăminte pentru bărbați.
D. în funcție de anotimpul în care se poartă :
a) îmbrăcăminte subțire pentru vară ;
b) îmbrăcăminte semigroasă pentru primăvară-toamnă ;
c) îmbrăcăminte groasă pentru iarnă ;
d) îmbrăcăminte pentru tot timpul anului.
E. în funcție de punctele de sprijin pe corpul omenesc :
a) îmbrăcăminte cu sprijin pe umeri :
-îmbrăcăminte scurtă (mini), având linia de terminație la nivelul taliei : bluze, pulovere, veste etc.
-îmbrăcăminte medie, cu linia de terminație la nivelul șoldurilor ;
-îmbrăcăminte lungă, cu linia de terminație la nivelul genunchilor ;
b) îmbrăcăminte cu sprijin pe talie :
-îmbrăcăminte scurtă (mini), cu terminația la nivelul coapsei ;
-îmbrăcăminte cu lungime medie (midi), cu terminația la nivelul genunchilor ;
-îmbrăcăminte foarte lungă (maxi), cu terminația pe linia gleznei.
F. în funcție de destinație :
a) îmbrăcăminte exterioară (strat intermediar, sau ultimul strat în ansamblul vestimentar );
b) lenjerie;
c) produse de corsetărie;
d) produse pentru cap;
e) produse pentru membre superioare;
g) produse pentru membre inferioare.
1.1. Memoriu justificativ
Îmbrăcămintea a jucat ,din cele mai vechi timpuri un rol deosebit în existența omului. Semnificațiile pe care vechile colective de oameni le atribuiau veșmintelor,erau nemijlocit legate de diferitele împrejurări ale vieții lor: muncă, război, moarte sau ceremonii de magie. În dezvoltarea istorică a civilizației omului, atât îmbrăcămintea cât și omul au existat și au evoluat împreună. Fiecărei epoci istorice îi corespund produse având forme, culori și materiale diferite care au format un stil caracteristic epocii respective. Îmbrăcămintea a parcurs o cale lungă și complicată până să aibă aspectul pe care îl are astăzi. În etapa cea mai veche de evoluție a societăț mătase naturală, fibre artificiale, fibre sintetice și amestecuri din fibre sintetice sau artificiale cu fibre naturale.
Toate aceste precizări permit evidențierea următoarelor criterii de clasificare a îmbrăcămintei:
A. în funcție de vârsta purtătorului:
a) îmbrăcăminte pentru copii :
-nou-născuți și sugari ;
-copii mici ( 1-3 ani) ;
-preșcolari (3-6 ani) ;
-școlari mici (6-10 ani) ;
-școlari mari (10-16 ani) ;
b) îmbrăcăminte pentru adolescenți și adolescente ;
c) îmbrăcăminte pentru adulți ( femei și bărbați).
B. în funcție de materia primă folosită :
a) îmbrăcăminte din tricoturi ;
b) îmbrăcăminte din țesături ;
c) îmbrăcăminte din blănuri naturale și imitații de blană ;
d) îmbrăcăminte din piele și înlocuitori ;
e) îmbrăcăminte din textile nețesut
C. în funcție de sex :
a) îmbrăcăminte pentru femei ;
b) îmbrăcăminte pentru bărbați.
D. în funcție de anotimpul în care se poartă :
a) îmbrăcăminte subțire pentru vară ;
b) îmbrăcăminte semigroasă pentru primăvară-toamnă ;
c) îmbrăcăminte groasă pentru iarnă ;
d) îmbrăcăminte pentru tot timpul anului.
E. în funcție de punctele de sprijin pe corpul omenesc :
a) îmbrăcăminte cu sprijin pe umeri :
-îmbrăcăminte scurtă (mini), având linia de terminație la nivelul taliei : bluze, pulovere, veste etc.
-îmbrăcăminte medie, cu linia de terminație la nivelul șoldurilor ;
-îmbrăcăminte lungă, cu linia de terminație la nivelul genunchilor ;
b) îmbrăcăminte cu sprijin pe talie :
-îmbrăcăminte scurtă (mini), cu terminația la nivelul coapsei ;
-îmbrăcăminte cu lungime medie (midi), cu terminația la nivelul genunchilor ;
-îmbrăcăminte foarte lungă (maxi), cu terminația pe linia gleznei.
F. în funcție de destinație :
a) îmbrăcăminte exterioară (strat intermediar, sau ultimul strat în ansamblul vestimentar );
b) lenjerie;
c) produse de corsetărie;
d) produse pentru cap;
e) produse pentru membre superioare;
g) produse pentru membre inferioare.
1.1. Memoriu justificativ
Îmbrăcămintea a jucat ,din cele mai vechi timpuri un rol deosebit în existența omului. Semnificațiile pe care vechile colective de oameni le atribuiau veșmintelor,erau nemijlocit legate de diferitele împrejurări ale vieții lor: muncă, război, moarte sau ceremonii de magie. În dezvoltarea istorică a civilizației omului, atât îmbrăcămintea cât și omul au existat și au evoluat împreună. Fiecărei epoci istorice îi corespund produse având forme, culori și materiale diferite care au format un stil caracteristic epocii respective. Îmbrăcămintea a parcurs o cale lungă și complicată până să aibă aspectul pe care îl are astăzi. În etapa cea mai veche de evoluție a societății umane, îmbrăcămintea se prezenta ca o bucată de blană, având funcția de apărare a corpului omenesc față de acțiunile nefavorabile ale mediului înconjurător. Datorită acestui tip primitiv de îmbrăcăminte, omul nu mai este dependent de condițiile vitrege ale mediului înconjurător, el putând trăi în diverse medii climatice.
Prin specificul său, suferind prin purtare o uzură mai rapidă decât celelalte obiecte de artă decorative, îmbrăcămintea se schimbă cel mai des și oglindește cel mai prompt neîncetata evoluție a civilizației materiale, a concepțiilor și idealurilor estetice. Ea reflectă fidel cultura națională a diferitelor popoare, simțul estetic, tradiția, nivelul de trai, particularitățile mediului natural ș. a.
Din punct de vedere fiziologic, rolul îmbrăcamintei este de a păstra căldura corpului, de a permite trecerea transpirației și aerisirea la suprafața corpului,de a asigura folosirea deplină a facultațiilor fizice și intelectuale ale omului, prin crearea senzației de confort, chiar într-un mediu nefavorabil, greu de suportat.
Apariția modei la îmbrăcăminte este determinată de o serie de factori decisivi cum ar fi concepția creatorului materiei prime și materialele auxiliare folosite, zona geografică în care trăiește populația respectivă, eventualele influențe populare din zonă și nu în ultimul rând destinația îmbrăcamintei. La toate acestea se adaugă condițiile tehnologice în care se realizează produs.
Apariția vestimentației este legată de cele mai timpurii trepte de dezvoltare ale societății, evoluția îmbrăcămintei fiind dependentă de viața economică, socială, nivelul de cultură și civilizație atins. Creată la început pentru protejarea corpului sub influența diferitelor condiții istorice, social-economice sau naționale, îmbrăcămintea a suferit diferite transformări, a atins o mare varietate de tipuri și forme, devenind un obiect al artelor aplicate.
Există o diferențiere între materialele cu caracter de modă, a căror utilizare este determinată de valoarea de prezentare, materiale pentru îmbrăcămintea uzuală și lenjerie de corp, care trebuie să îmbinate armonios proprietățile de confort și durabilitate cu valoarea de prezentare, și materialele pentru îmbrăcămintea cu destinație specială, care trebuie să prezinte anumite caracteristici impuse de asigurarea protecției, confortului și durabilității.
La orice nivel al pieței, pentru orice produs de îmbrăcăminte, fie el haute couture – high fashion sau pret-a-porter – ready to weare, materialul potrivit ușurează munca designerului și vânzările cresc considerabil. Caracteristicile sau proprietățile materialul textil determină o serie de restricții , cea mai evidentă dintre acestea fiind corelația care trebuie să existe între material și scopul pentru care el a fost creat, cum ar fi:
materialele călduroase să fie utilizate pentru sezonul rece, cum ar fi cele din lână, iar cele răcoroase pentru sezonul cald, cum ar fi inul;
materialele „bogate”, prețioase, pretențioase, cu proprietăți estetice deosebite, să fie utilizate pentru crearea vestimentației de seară;
materialele durabile să fie folosite la realizarea îmbrăcămintei pentru timpul liber, joacă, condiții deosebite de muncă.
Un alt factor important în alegerea materialului îl constituie proprietățile de suprafață, aspectul, textura acestuia, structura acestuia, contextura acestuia fie că este opacă sau transparentă, compactă sau poroasă, netedă sau moale, mată sau lucioasă.
Textura reprezintă: „calitatea sau valoarea structurală a unui material, vizibilă la suprafață, palpabilă, care prin prelucrare este păstrată ca atare sau este accentuată, subliniată, pentru a-i spori expresivitatea”.
1.1.1. Considerații teoretice
Utilizarea produsului vestimentar dă valoarea sa de întrebuințare, se impune stabilirea unei legături între aceasta și calitate, ambele putând fi analizate prin sistemul de funcții la întrebuințare, grupate în: funcția de apărare, funcția fiziologico-igienică, funcția estetică și funcția informațională.
Acestea evidențiază anumite proprietăți de întrebuințare ale materialelor, modul de dirijare a calității, cât și modul de înlocuire reciprocă, încât produsele să prezinte ,în ansamblu, funcții asemănătoare. Structura vestimentară are rolul de proteja organismul de influențele negative ale mediului și intemperiilor, cât și de a corecta înfățișarea exterioară a omului, supus permanent condițiilor schimbătoare de etică și modă ale timpului.
Ajungem la concluzia că îmbrăcămintea are un caracter multifuncțional, ceea ce constituie un avantaj.
În ansamblu, funcțiile produselor vestimentare sunt incluse în patru grupe de indicatori de calitate:
-indicatori fiziologici (sanogenetici):
-aceștia sunt: – permeabilitatea la aer;
-permeabilitatea la vapori;
-capacitatea de izolație termică;
-impermeabilitatea la apă;
-masa produsului;
-hidrofilie, higroscopicitate, hidrofobie și impermeabilizare;
-gradul de nocivitate al produsului;
-încărcarea electrostatică;
-acțiunea alergică a produsului;
-comportarea la transpirație.
-indicatori ce caracterizează valoarea de prezentare:
aceștia sunt:-încadrarea în gama dimensională impusă;
-încadrarea în limitele efectului dinamic;
-încadrarea în limitele impuse ale indicatorilor estetici privind: aspect interior și exterior conform modelului, rigiditate- flexibilitate- drapaj, elasticitate, luciu, tușeu, culoare, desen, finisaj chimic;
-stabilitatea dimensională la purtare;
-revenirea din șifonare.
-indicatorii specifici la purtare:
aceștia sunt:-rezistența asamblărilor la purtare și glisare;
-rezistența la dezlipire după termolipire;
-rezistența la frecare;
-rezistența la îndoiri repetate;
-rezistența la acțiunea microorganismelor;
-rezistența la murdărire;
-efectul pilling în procesul purtării;
-rezistența culorii, desenelor și imprimeurilor.
-indicatorii specifici comportării la întreținere:
aceștia sunt: -funcția de sorbție-desorbție și timp de uscare minim;
-rezistența la spălări și curățiri repetate, la tratamentul de antistatizare, la îmbinările prin termolipire, rezistența culorii și stabilității dimensionale;
-comportarea la acțiunea solvenților organici specifici curățării chimice (stabilitatea dimensională, modificarea culorilor, rezistența îmbinărilor prin termolipire etc.)
În funcție de destinația produselor, grupa de caracteristici funcționale are o anumită pondere în valoarea de întrebuințare a produselor. Sub denumirea de funcția îmbrăcămintei se subînțelege acel rol pe care aceasta îl joacă în viața omului. Funcția îmbrăcămintei este condiționată de forma sa volumetrică, de materialul din care este confecționată, de culoare, de forma sa constructivă.
Funcțiile vestimentației utilitare se împart în două grupe: utilitare și social estetice.Funcțiile utilitare depind de modul de utilizare practică, și se împart în funcții de protecție și utilitar practice. Funcțiile de protecție sunt incluse în principalele funcții utilitare, îmbrăcămintea are rolul de a proteja omul de influențele negative ale mediului fizic (electricitate statică, praf, supraîncălzire, apă fierbinte etc.), mediului biologic (mușcăturile insectelor, acțiunea bacteriilor, ciupercilor etc.), mediului fizico-psihologic (suprasolicitări statice, dinamice etc.), mediului natural (radiația solară, umiditatea atmosferică, vântul etc.), a acțiunilor mecanice (lovituri, incizii).
Funcțiile utilitar – practice includ funcțiile specifice destinației și utilizării practice, îmbrăcămintea care nu este adaptată pentru aceste procese poate deveni cauza apariției stării de oboseală, înrăutățirii stării sănătății, scăderea productivității muncii. Funcția practică este caracteristică unor unor grupe de îmbrăcăminte (corsete, sutiene) care au rolul de a fixa anumite sectoare ale corpului întro stare bine definită sau pentru a le atribui o anumită formă.
Funcțiile social-estetice ale vestimentației constau în latura spirituală, adică însușirea de a prezenta utilitatea sa naturală și socială, frumusețea și perfecțiunea. Aceste funcții pot fi împărțite în funcții sociale și estetice. Funcțiile sociale corelează necesitățile sociale și rolul acestora privind funcția socială cu confecțiile. Această grupă cuprinde funcții moral-estetice, informaționale, educative, vizual-comunicative. Funcția estetică a îmbrăcămintei constă în crearea satisfacției emoțional-senzuală, de expresivitate, design și armonia sa cu mediul înconjurător, cu aspectul exterior al omului. Fiecare model de îmbrăcăminte, de un anumit tip, îndeplinește nu toate funcțiile, ci doar câteva, din care una sau două sunt principale, iar celelalte auxiliare.
De exemplu: principalele funcții ale paltoanelor, scurtelor sunt izolația termică mare, protecția corpului de acțiunea nefavorabilă a mediului natural; a rochiei, reglarea cedării de căldură a organismului, crearea condițiilor favorabile pentru muncă, odihnă și de a scoate în evidență trăsăturile favorabile femeii. Funcțiile îmbrăcămintei pentru sport, producție și uniforme depind de condițiile de exploatare și sunt determinate de acestea. Pentru îmbrăcămintea pentru sport și producție, cea mai importantă este funcția de protecție, iar a uniformei, funcția de protecție și de semnificație.
1.1.2. Justificarea alegerii modelelor, a sistemului de organizare a fluxului tehnologic de fabricație.
Îmbrăcămintea pentru femei este constituită din următoarele straturi vestimentare: lenjerie și îmbrăcăminte exterioară. Compleul ales de mine ca temă de proiect face parte din categoria produselor de îmbrăcăminte exterioară.
O îmbrăcăminte produsă conform cerințelor de ordin fiziologic, corelate cu cele estetice, generează satisfacții de ordin psihologic. Îmbrăcămintea modernă este un mijloc de protecție și de afirmare a personalității, fiind una din cele mai directe forme de manifestare estetică a omului în relațiile cu semenii săi.
Evoluția îmbrăcămintei este influențată de modernizarea vieții, de concepțiile privind construcția de locuințe, de linia mobilei, de locul de muncă din ateliere și birouri, de mijloacele de transport, de modul de organizare a vacanțelor și timpului liber.
Sistemele de organizare a muncii în industria de confecții presupun o diviziune avansată a muncii, așezarea locurilor de muncă într-o linie continuă, deplasarea semifabricatelor de la un loc de muncă la altul fără întoarceri sau reveniri, realizarea într-un anumit ritm a produselor, ocuparea maximă a muncitorilor și a utilajelor, utilizarea rațională a calificării fiecărui individ, controlul continuu și eficient al calității produselor finite, o folosire rațională a mijloacelor circulante, reducerea manoperei specifice pe produs.
Producția continuă – sistemul de flux – se caracterizează" printr-o mișcare neîntreruptă a obiectului muncii de la o operație la alta, într-o continuitate riguroasă a procesului tehnologic.
Una din caracteristicile dezvoltării industriei de confecții este gradul ridicat de automatizare îndreptat în două direcții:
1.construcția tiparelor
2.executarea încadrărilor
De asemena, se acordă o atenție deosebită echipamentelor moderne capabile să reducă la maxim coeficienții erorilor umane. Pentru confecționare se folosesc mașini de cusut viteză la coasere, cu fiabilitate și randament ridicat. Secția de confecționare va fi divizată pe patru linii tehnologice, fiecare două linii realizând câte unul din cele două produse proiectate.
Majoritatea operațiilor din secția de croit și confecționat vor realiza, mecanizat, transportul intern, acest lucru permițând alimentarea constantă a posturilor de lucru.
1.2. Producția planificată, regimul de lucru
Producția în industria de confecții se bazează în primul rând pe normalizare, standardizare și tendința continuă de unificare a detaliilor și ansamblurilor de îmbrăcăminte.Aceasta reprezintă numărul de produse proiectate ce urmează a fi realizate într-o anumită perioadă de timp. La stabilirea regimului de lucru într-o întreprindere de confecții se ține cont de o serie de factori, printre care cei mai importanți, factorii economici, sunt enumerați mai jos:
־ folosirea rațională a utilajului existent în vederea sporirii producției;
־ folosirea rațională a spațiului industrial disponibil;
־ asigurarea continuității producției.
Este foarte importantă stabilirea unei anumite succesiuni logice a operațiilor în scopul asigurării sincronizării și continuității proceselor tehnologice. Luând în considerare acești factori, atât economici cât și sociali, se va adopta un regim de lucru de 8 ore, într-un singur schimb.
Deoarece acest regim de lucru nu asigură întotdeauna realizarea planului impus, muncitorii vor fi chemați periodic 12 ore pe zi sau, când este cazul, vor lucra și sâmbăta. Am ales acest regim de lucru deoarece, datorită faptului că în sectorul de confecții forța de muncă edte predominant feminină și lucrările trebuie executate cu o deosebită precizie, oboseala apare după ora 18 și nu este recomandabilă adoptarea schimburilor II și III în întreprindeile de confecții.
Totodată, adoptarea regimului de lucru de 8 ore are avantajul că beneficiază, în cea mai mare parte a timpului de lucru, de iluminare naturală, mult mai eficientă decăt lumina artificială. Secția de confecții va funcționa tot timpul anului, excepție făcând zilele libere și vacanțele de sărbători. Perioada de activitate anuală este de 264 de zile lucrătoare, în medie 22 de zile lucrătoare pe lună. Concediul se va acorda întregului personal în aceeași perioadă, timp de 3 săptămâni. Producția planificată este redată în tabelul 1:
Tabelul 1 ׃
1.3. Prezentarea modelelor alese
În acest proiect,modelul ales este o bluză și o fustă pentru femei. Bluza subțiază linia corpului fiind o piesă vestimentară care se poate combina la infinit și se poate confecționa în funcție de anotimp cu manecă lungă, scurtă sau fără mâneci.În acest proiect bluza este cu mânecă scurtă.Produsele proiectate,bluza cu manecă scurtă și fusta scurtă pentru femei,se realizează din tricot.Bluza din tricot pentru femei are lungimea pană la nivelul liniei șoldurilor și se confecționează in general fără gluer și fără nasturi de încheiat în fată.
Diversele modele de fuste se obțin prin variația lungimii și a lărgimii, precum și prin accesoriile utilizate.Fusta prezentată este până sub genunchi și cu elastic în talie.Ambele produse au cusături ornamentale.Nici unul dintre produse nu este căptusit,fiind purtate vara.Materialul de bază folosit la confecționarea bluzei și a fustei pentru femei este un material din fibre naturale , 100% bumbac.
1.3.1. Prezentarea formei exterioare a modelelor
Bluza este un produs de îmbrăcăminte cu sprijin pe umeri, este relizată din tricot și este compusă din următoarele repere:
față realizată dintr-un singur reper. ـspate realizat dintr-un singur reper.
mânecă realizată dintr-un singur reper.
Fusta este un articol de îmbrăcăminte care are sprijin în talie, realizat din tricot, acoperă partea inferioară a corpului de la talie în jos și este un obiect de îmbrăcăminte specific persoanelor de sex feminin. Reperele componente ale fustei sunt:
față realizată dintr-un singur reper,prevazută cu elastic in talie
spate fără cusături pe mijloc,realizat dintr-un singur reper
Modelele de fustă și bluză sunt prezentate în figurile 1a și 1b.
Fig.1a. Bluză pentru femei
Fig. 1b.Fustă pentru femei
1.3.2. Stabilirea categoriei de purtători și a gamei dimensionale pentru produsele analizate
Corpul omenesc se poate clasifica în funcție de mai multe criterii:
a. După conformație:
corpuri cu conformație normală;
corpuri cu conformație aplecată în față (cu spate rotunjit);
corpuri cu conformație aplecată în spate și bust mai proeminent.
b. După înălțimea corpului:
talii mici cu limitele de înălțime 148 – 158 cm;
talii submijlocii cu limitele de înălțime 153- 163 cm;
talii mijlocii cu limite de înălțime 158 – 168 cm;
talii supramijlocii cu limite de înălțime 163- 173 cm;
talii înalte cu limite de înălțime 168-178 cm;
talii supraînalte cu limite de înălțime 173- 183 cm.
c. După perimetrul toracic:
grupa I – copii de vârstă preșcolară – cu PB = 40; 44; 46; 52;
grupa II – copii de vârstă școlară – cu PB = 56; 60; 64; 68;
grupa III – copii de vârstă școalră – cu PB = 72; 76; 80;
grupa IV – adolescenți – cu PB – 78; 82; 86; 90; 94; 98; 102;
grupa V – femei – cu PB = 80; 84; 88; 92; 96; 100; 104; 108;
grupa VI – bărbați – cu PB = 84; 88; 92; 96; 100; 104; 108; 112; 116.
Mărimea unui produs este dată de semiperimetrul bustului (PB/2), astfel că la perimetrul bustului 92, mărimea va fi 46.
1.3.3. Stabilirea condițiilor de exploatare a produselor, cerințele impuse materiei prime de bază și auxiliare și justificarea alegerii lor.
Alegerea materiei prime de bază și a materialelor auxiliare se face ținând cont de o serie de factori cum ar fi:
anotimpul și condițiile de mediu în care va fi purtat produsul;
poziția produsului în ansamblul vestimentar;
îndeplinirea unor cerințe în vederea asigurării confortului în timpul purtării;
durata de utilizare a produsului;
factori estetici.
De asemenea, pentru aprecierea valorii de folosire a materiilor prime se recomandă stabilirea și analizarea unor condiții de bază, pe care, în general, trebuie să le îndeplinească orice produs textil:
durabilitatea, asigurată de rezistența la tracțiune și alungire, rezistența la sfâșiere, rezistența la frecare, rezistența la eforturi repetate și la îndoiri, rezistența la uzura prin frecare;
valoarea de prezentare, asigurată de contracția după înmuiere, revenirea din sifonare, păstrarea pliului, flexibilitate și rigiditate, rezistența vopsirilor, efectul pilling;
aspectul, asigurat prin alegerea unei linii coloristice adecvate modelului la care se adaugă tușeul, luciul și drapajul țesăturii;
proprietăți fiziologice care depind de grosimea, masa volumică, rezistența la transpirație, antimurdărire și antistatizare precum și de capacitatea de termoizolare care, împreună cu caracteristica de absorbție a umidității și permeabilitatea la aer, constituie cerința de calitate esențială.
În afara acestor proprietăți, o mare importanță o are cunoașterea caracteristicilor geometrice ale țesăturilor (lungime, lățime) și a proprietăților termice (rezistența la călcat, rezistența la aburire, rezistența la termofixare).
Este necesară o delimitare, din punct de vedere al proprietăților, între articolele de modă și îmbrăcămintea de zi cu zi. La articolele de modă, valoarea de întrebuințare este determinată de valoarea de prezentare iar la cele de toată ziua, trebuie să se îmbine armonios proprietăți de durabilitate, estetice, de confort.
În lucrarea de față materialul de bază ales pentru realizarea bluzei și a fustei pentru femei este un tricot din bumbac 100 %.
Bumbacul este o fibră naturală de origine vegetală, reprezentând una din cele mai importante fibre textile care se prelucrează în industria textilă.
Fibrele de bumbac sunt prelungiri epidermice monocelulare ale cojii semințelor unei plante numite bumbac, care face parte din familia Malvaceelor, genul Gosszpium.
Bumbacul prezintă o serie de proprietăți fizico – mecanice precum:
Culoarea. Bumbacul are în general culoare albă sau alb – gălbuie.
Densitatea este cuprinsă între 1,5 – 1,55 g/cm3, iar volumul specific este cuprins între 0,66 – 0,7 cm3/g.
Luciul. Fibrele de bumbac fac parte din categoria fibrelor cu luciu slab.
Comportarea față de căldură. Fibrele de bumbac prezintă stabilitate până la aproximativ 120°C. Până la această temperatură nu apar modificări în structura fibrelor. De la 120°C într-un timp foarte scurt bumbacul începe să se degradeze complet.
Conductibilitatea termică este mare având cel mai mare coeficient de conductibilitate termică dintre fibrele naturale.
Higroscopicitatea. Bumbacul are o higroscopicitate de 8 % în condiții de climă standard, umiditatea legală admisă este de 8,5 % ceea ce îl situează în categoria fibrelor cu foarte bună capacitate de purtare.
Dimensiunea longitudinală. Bumbacul face parte din categoria fibrelor scurte alături de lână, fibrele liberiene cotonizate, fibrele chimice tip B, având lungimea cuprinsă între 6-56 mm.
h) Dimensiunea transversală.Finețea constituie unui dintre cei mai importanți factori pentru tehnologia de prelucrare în sensul că, finețea firului care se poate fila dintr-un anumit bumbac, pe lângă lungimea și rezistența fibrei depinde și de finețea acesteia.
i) Alungirea la rupere este cuprinsă între 3 – 10 %. în stare inversată, fibrele de bumbac prezintă o ușoară tendință de creștere atât a tenacității cât și a alungirii.
j) Elasticitatea este cuprinsă între 20 – 50 g/den, iar gradul de elasticitate este 45 – 50 %. Fibrele de bumbac prezintă o anumită rigiditate la încovoiere datorită peretelui primar a cărui structură influențează capacitatea fibrei, deci și capacitatea de drapare va fi mică.
Materialele de bază alese trebuie sa reziste la spălări chimice, de aceea culorile trebuie să aibă stabilitate la acțiunea agențiilor chimici, la acțiunea luminii și a frigului.
Pe lângă materiale de bază, în procesul de confecționare a îmbrăcămintei se utilizează și materiale auxiliare, care completează materialele de bază și în funcție de sortiment și model, sunt necesare sau pot lipsi din componența unui produs vestimentar.
Pentru prelucrările tehnologice în scopul diversificării estetice, asigurării aspectului, ținutei și integrării reperelor croite în structura produsului prin procedee de coasere, se utilizează ață de cusut care este cel mai important material auxiliar.
Criterii de alegere a aței de cusut:
compoziția fibroasă a aței se corelează cu cea a materialului și se adaptează scopului tehnologic al cusăturii și la performanțele utilajelor de coasere;
culoarea aței, se va adapta la culoarea materialului, iar pentru cusături cu rol ornamental se va avea în vedere concepția estetică a produsului;
finețea aței de cusut, se corelează cu finețea fibrelor din structura materialului, cu grosimea și rigiditatea acestuia, rolul cusăturii în produs, de îmbinarea sau de ornament.
Pentru produsele din această lucrare se va utiliza ață din fibre de bumbac.
CAPITOLUL II ׃ PROIECTAREA DOCUMENTATIEI TEHNICE
2.1. Detalierea produselor, construirea tiparelor de bază pentru modelele proiectate
În scopul executării produselor de îmbrăcăminte sunt necesare anumite dimensiuni care se pot obține direct, prin măsurarea corpului cu centimetrul atunci când produsul se execută pentru un corp anume sau prin calcul proporțional, când produsul se execută în producția de serie. Aceste dimensiuni se împart în trei grupe:
dimensiuni de lungime;
dimensiuni de circumferință;
dimensiuni de lățime.
Deoarece corpul omenesc este considerat simetric față de axa de simetrie (dreapta ce trece prin mijlocul feței sau al spatelui), dimensiunile de circumferință se măsoară pe direcții orizontale, perpendiculare pe axa de simetrie.
Măsuri de bază necesare construcției tiparului de rochie clasică, mărimea 46:
înălțimea corpului: IC = 172 cm;
Circumferința bustului: CB = 96 cm;
Circumferința taliei: CT = 74 cm;
Circumferința șoldului: CS = 100 cm;
Lungimea produsului: Lp = 110 cm;
Adaosul de lejeritate: Ad = 4 cm.
Măsuri de bază necesare construcției tiparului de fustă, mărimea 46:
înălțimea corpului: IC = 172 cm;
Circumferința taliei: CT = 78 cm;
Circumferința șoldului: CS = 108 cm;
Lungimea produsului: Lp – 75 cm;
Adaosul de lejeritate: Ad = 2 cm.
Principala particularitate a proiectării îmbrăcămintei de serie este aceea că se impune cunoașterea dimensiunilor corpului, forma acestuia și variația dimensiunilor în rândul populației.
Tiparele reprezintă desfășurate plane ale reperelor produselor de îmbrăcăminte, a căror formă și dimensiuni trebuie corelate cu forma și dimensiunile corpului. Problema fundamentală a construcției îmbrăcămintei o constituie adaptarea structurilor textile plane la forma spațială a corpului omenesc, de rezolvarea acesteia depinzând poziția coectă și funcționaliatea produsului.
Pentru construcția tiparelor se pornește de la un număr limitat de dimensiuni ale corpului, iar restul se calculează pe baza unor relații simple, de proporționalitate, în funcție de dimensiunile principale. Construcția grafică se face separat pentru fiecare detaliu sau pe grupe de detalii.
Construirea tiparului de rochie
Executarea tiparului se începe prin trasarea unui unghi drept notat cu A.
Trasarea liniior de comtrucție.
Din punctul A, pe latura verticală , se aplica dimensiunile de lungime: Ars, Lt, Ls si Lpr:
AS = Ls = Lt + 20 cm = 41 + 20 = 61 cm
AL = Lpr = 110 cm
In punctele B, T, S și L se duc perpendiculare pe dreapta AL.
Pentru obtinerea liniei de mijloc a spatelui, din punctul T se măsoară, spre interior, 2 cm si se noteaza T1. Se uneste punctul A cu T1 printr-o dreapta ce intersectează orizontala din B in B1.
TT1 = LL1 = 2 cm
In continuare, punctul T1 se uneste cu L1 , printr-o dreapta paralela cu linia de cadru.Dimensiunile de lățime se aplica din punctul B1 pe orizontala din B denumită linia bustului. Distanta dintre punctul B1 care se află pe linia de mijloc a spatelui, și punctul B4, care marchează linia de mijloc a feței, reprezintă jumatate din circumferinta bustului plus adaosul de lejeritate:
B1B2 = Cb + Ad = 46 + 4 = 50 cm
B1B2 = ls + ad=
B2B3 = lr + ad =
B2B3=lf + ad =
Când se lucrează cu masuri luate pe corp, adaosul de lejeritate se imparte astfel încât sa se puna de acord masura rezultată din calcul cu cea luată ре соrp.
B4B5=
Poziția cusăturii laterale este dată de punctul b:
B1b =
Prin punctele B2, b, B3, B5 si B4 se duc perpendiculare pe orizontala din B1.
Trasarea liniilor de contur.
Aa=lgs=
aal perpendiculara pe AA1 =2cm
A1a2 = 2 cm
Se unește punctul a1 cu A printr-o linie arcuită, conturând răscroitura gâtului la spate. Linia umărului se obține din unirea punctului a1 cu a2, printr-o dreaptă, prelungită în afară cu 1 cm, unde se notează a3:
a2 a3 =11 cm
B2R1=
RlR2 = 1 cm
Prin unirea punctelor a3R2b cu o linie arcuită, se obține conturul răscroiturii mânecii.
S-a arătat, ca o condiție esențială, că lățimea răscroiturii gâtului la față trebuie să fie egală cu cea de la spate.
Se marchează înălțimea punctului de umăr. Respectiv lungimea feței, determinând punctul P.
T5P = Lf = Lt + 3,5 cm = 41 + 3,5 = 44,5 cm
Din P, se duce o perpendiculară pe dreapta B4L4, unghiul drept notându-se A2:
A2G = Aa = 6,6 cm
A2Gl = Aa +1 = 6,6 +1. = 7,6 cm
G și Gl se unesc printr-o linie curbă, formând răscroitura gâtului la față.
PP1=1cm
Lungimea pensei de bust este egală cu P1P2 (punctul P2 afîându-se sub punctul B5 la 1-4cm).
Se adoptă:
B5P2 =2,5 cm
Valoarea pensei de bust se calculează în funcție de proeminența bustului și se aplică pe un arc de cerc la jumătatea lungimii pensei.
Procedeul este identic cu cel folosit la calcularea lungimii feței (Lf) arătat anterior.
și P3 P4
Se unește P2 cu P4 printr-o dreaptă prelungită în sus, realizând cea de a doua latură a pensei. Se egalează latura pensei:
P2 P5=P2 P1
Lungimea umărului la față este mai mică cu 1 cm decât cea de la spate. Pentru obținerea înclinației umărului, se determină punctul b1 :
B3b1 = B2a2 -1 = 18,8-1 = 17,8 cm
Prin b1, se duce un arc de cerc cu centrul în B3. Se aplică lungimea umărului la față, astfel încât punctul P6 să se găsească pe acest arc de cerc:
GP1+P5P6=a1a3-1 cm
Pentru conturarea răscroiturii mânecii la față se determină câteva puncte ajutătoare:
B3R3=B2R1=4,7 cm
Se unesc printr-o linie curbă punctele P6 b3 R3 b.
Contrasemnul de montare a mânecii este indicat de punctul R:
Cambrarea rochiei în talie. Pe direcția cusăturii laterale, linia taliei se ridică cu 1 cm.
T2 t=1 cm, iar prin t se duce o paralelă la aceasta.
Din punctul T3 se măsoară spre mijlocul feței 17, 5 cm:
Distanța t1 T4 constituie valoarea pensei de talie la față și se imparte egal de o parte și de alta a punctului T5. Vârful pensei la partea de sus este cu 2 cm sub punctul P2, iar în partea de jos cu 3 – 4 cm deasupra liniei șoldului.
Din t1se aplică până în t2 lățimea rochiei în talie:
t1t2=
Valoarea de 6 cm rămasă între t2 T1se împarte astfel: câte 1,5 cm de o parte și de alta a punctului t, iar restul de 3 cm reprezintă valoarea pensei la spate:
tt1= tt4 = 1,5 cm
B1b4=
Din b4 se coboară o perpendiculară pe orizontala din S. Pe linia taliei, valoarea pensei se repartizează egal de o parte și de alta a perpendicularei. Lungimea pensei la partea superioară nu trebuie să depășescă punctul b4, iar la partea inferioară să se găsescă cu circa 6 cm deasupra liniei șoldului.
Dimensiunea șoldului se aplică astfel: din S4 se aplică, pe orizontală, jumătate din
circumferința șoldului plus adaosul de lejeritate (2-3 cm):
S4S3=
Distanța S1S2se împarte egal, de o parte și de alta a punctului S2:
S2S5 = S2S6 =
Pensa necesară proeminenței omoplatului, se obține astfel: pe dreapta AB1, în punctul M,se duce o perpendiculară ce intersectează răscroitura mânecii în m.
AM=
Valoarea pensei este de 1 cm:
mm2=1cm
Tiparul de bază este prezentat în figura 2:
Fig. 2.Tipar de bază rochie
Construirea tiparului de mâneca cu pensa la cot
Pentru a asigura montarea ușoară și perfectă a mânecii, la contruirea tiparului se iau în calcul dimensiunile de pe răscroitura rochiei.
Măsuri necesare construirii tiparului de mânecă sunt:
Lm = lungimea mânecii = 58 cm
Arm = adâncimea răscroiturii mânecii = 17,5 cm
Crm = circumferința răscroiturii mânecii = 43 cm
B3R = lățimea mânecii la terminație = 11 cm Adâncimea răscroiturii mânecii (Arm) este egală cu distanța M M1
Trasarea liniilor de construcție. Tiparul de mânecă se construiește, de asemenea, într-un unghi drept, notat cu A.
Din punctul A, pe verticală, se aplică măsurile de lungime (adâncimea răscroiturii,
lungimea mânecii și poziția cotului):
AB = Arm – 2,5 = 17,5 – 2,5 = 15 cm
AL = Lm = 58 cm
BC = 19,5 cm
Din punctele B, L și C se duc orizontale spre dreapta.
Pentru obținerea liniei tivului, se determină punctul L1 :
LL1 =2 cm
BR = B3R = 3 cm
Punctul R reprezintă contrasemnul de montare a mânecii.
Lățimea mânecii se obține, aplicând din punctul R, în diagonală, până se intersectează orizontala din A, jumătate din circumferința răscroiturii mânecii.
În funcție de natura materialului (mai elastic sau mai rigid), mâneca se execută mai largă sau mai strânsă pe braț. în acest sens, măsura RA| se mărește sau se micșorează cu 0,5 -1 cm:
Din punctul A se coboară o perpendiculară pe linia conturului, notând intersecțiile cu B1 și C1
Pentru conturarea capului de mânecă, se determină câteva puncte ajutătoare:
Se unesc punctele a1 cu R și a cu a3 prin linii drepte.
După determinarea punctelor a2 și D1 , acestea se unesc cu a și respectiv cu D:
Conturarea capului de mânecă se face cu florarul.
Cambrarea mânecii pe cot se execută astfel:
CC2 = C1 C3 = L1 L2 = 1 cm
Din punctul L2, se măsoară, în linie oblică, până la orizontala din L, lățimea mânecii la terminație:
L2L3 = lățimea la tiv = 11 cm
Se unesc punctele RC2L2 L3 și a3C3L3 prin linii drepte conturând astfel partea inferioară a mânecii.
Pentru stabilirea poziției cusăturii de subraț, se măsoară pe răscroitura, obținând punctul b1 : Rb1 = Rb
Cusătura de subraț este o paralelă la linia RC2L2, dusă la distanța B b1, respectiv
b1 C4 L4.
Perpendiculara coborâtă indică firul drept al mânecii.
Pentru desfășurarea mânecii, tiparul realizat se copiază pe o hârtie transparentă; se îndoaie pe linia RC2și se copiază partea de sus până la cusătura de subraț; se îndoaie apoi pe linia C2L2 și se copiază partea inferioară. Partea din spate se realizează îndoind hârtia pe direcția a3C3 și copiind până la cusătura de subraț toată mâneca, inclusiv pensa de cot. Pentru exactitate, se copiază și contrasemnele de pe cusătura de subraț.
Contrasemnul de montare a mânecii la spate este dat de punctul R2:
b1 R2= bR2 +1 (de la rochie)
Tiparul de bază pentru mânecă este prezentat în figura 3a și 3b:
Fig. 3a Tipar de bază mânecă
Fig. 3b. Tipar de bază mânecă
Construirea tiparului de fustă clasică
Fusta dreaptă trebuie să fie cât mai apropiată de corp, fapt pentru care plusul de lejeritate necesar la nivelul șoldului este numai de 2 cm pe toată circumferința.
Fusta dreaptă se compune din față și spate. Fața se execută dintr-o singură bucată, având firul drept și dublu pe mijlocul ei, iar spatele se execută din două bucăți, cu cusătura pe mijloc.
Pentru executarea tiparului de fustă sunt necesare următoarele măsuri:
CT – circumferința taliei – 78 cm;
CS – circumferința șoldului – 108 cm;
Lpr – lungimea produsului – 75 cm;
Ad – adaosul de lejeritate – 2 cm. Dimensiunile de circumferință, pe jumătate sunt:
Se desenează un unghi drept, al cărui vârf se notează cu T. Din T, pe latura verticală, se măsoară 18 – 20 cm și se notează litera S.Tot din T se aplică și lungimea produsului și se notează L.
TS = 20 cm
TL = Lpr = 75 cm
în punctele S și L pe verticală TL se duc perpendiculare spre stânga. Pe orizontala din S, numită și linia șoldului, se aplică jumătate din circumferința șoldului plus adaosul de lejeritate:
Poziția cusăturii laterale este dată de puntul S2:
Prin S2 se duce o perpendiculară pe linia tivului, intersecțiile cu orizontalele din T și L notându-se cu T2 și L2.
Dreapta T1S1L1reprezintă mijlocul feței.
Pentru cambrarea fustei în talie, se face diferența între distanța T T1și circumferința taliei pe jumătate:
Acești 16 cm se repartizează astfel: câte 4 cm de o parte și de alta a punctului T2, restul de 8 cm împărțindu-se egal în cele 4 pense:
În punctele t2, t3, t4 și t5se duc perpendiculare pe care se măsoară lungimea penselor, 10 și 9 cm la față și 11 și 10 cm la spate. Valoarea penselor de 2 se repartizează câte 1 cm de o parte și de alta a punctelor t2, t3 t4 și t5.
În punctele t și t1 se ridică câte o perpendiculară de 1,5 cm, obținându-se t6 și t7:
tt6 = t1t7 = 1,5 cm
Linia cusăturii laterale se conturează cu florarul, unind punctele t6și t7 cu punctul S2. În general, fusta se evazează pe cusătura laterală cu 2 – 3 cm, astfel încât în punctul S2, în jos, linia dreapta sa fie o prelungire normală a celei arcuite.
Linia taliei se desenează arcuit, unind punctele T t6 și T1 t7.
Linia de mijloc a spatelui se depărtează pe tivul drept evazându-se pe linia tivului cu 1,5 – 2 cm.
LL3 =2 cm
Se unește punctul T cu L3 printr-o linie dreaptă.
Tiparul de fustă clasică este prezentat în figura 4.
Fig. 4. Tipar de bază fustă clasică
2.2. Prelucrarea tiparelor de bază conform modelelor
Procesul de transformare a tiparelor clasice în tipare de bază cuprinde lucrări grafice și operații de transformare. Lucrări necesare la transformarea tiparelor clasice׃
schițarea liniilor de transformare pentru tiparul clasic, are ca scop stabilirea poziției liniilor de contur;
decuparea detaliilor din construcția clasică și copierea lor pe coala de desen. Această lucrare se efectuează la scara 1:5, 1:2 sau 1:1, în funcție de necesități, având ca scop conturarea tiparelor pe care se va face transformarea;
prezentarea grafică a transformării. Finalizarea grafică a transformării tiparului necesită respectarea unor condiții de reprezentare:
tiparul transformat trebuie să conțină toate elementele grafice prezentate la punctele anterioare;
conturul final al tiparelor se va trasa cu linie continuă având grosimea de la 0,4 la 0,6 mm,
3.liniile de simetrie a tiparelor se vor trasa cu linie punct având aceeași grosime cu liniile de contur;
4.rezervele de cusături și tivuri se reprezintă prin linie continuă și se cotează în cm;
5.amplasarea detaliilor componente pe planșă cu respectarea asamblărilor în procesul confecționării;
6.calculul transformărilor tiparelor. Stabilirea prin calcul a modificărilor ce intervin la fiecare detaliu în ordinea asamblărilor pe planșa de desen. Aceste calcule trebuie să exprime valoric modificarea tiparului.
Transformarea și elaborarea construcției tiparelor pentru un model ales este un proces complex, reprezentant etapa finală a cercetărilor experimentale și tehnico – stintifice cu rol hotărâtor în obținerea economicității îmbrăcămintei, în producție și exploatare.
Procesul elaborării noilor modele de îmbrăcăminte, pornind de la tiparele de bază, se finalizează prin rezolvarea unor probleme atât de ordin artistic cât și tehnic. Rezolvarea acestor probleme este cu atât mai dificilă cu cât, după cum se cunoaște, produsele de îmbrăcăminte confecționate industrial sunt destinate unui cumpărător anonim, exigent și cu o atitudine diferită față de factorul modă.
Prelucrarea tiparului de rochie:
se taie fața și spatele pe linia șoldului;
se închide pensa de umăr de la față; se închid pesnsele din talie;
mâneca se scurtează cu 30 cm.
Tiparele prelucrate sunt prezentate în următoarele figuri:
figura 5 a – transformarea tiparului de bluză
figura 5b-transformarea tiparului de mânecă
Prelucrarea tiparului de fustă:
detalilu de față și spate se scurtează cu 30 cm;
Transformarea tiparului de fustă este prezentat în figura 6.
Fig.5a.Transformarea tiparului de bluză
Fig.5b.Transformarea tiparului de manecă
Fig. 6.Trnasformarea tiparului de fustă
2.3. Executarea șabloanelor
Șabloanele reprezintã tiparele ajustate cu diverse adaosuri . Adaosurile tehnologice depind de poziția relativã a straturilor produsului în asamblare , tipul produsului , forma liniilor de contur și grosimea materialului. Ele se execută pe carton, placaj sau plăci sintetice, principiul de lucru fiind: ـLa tipare se adaugă rezervele de cusături ـAcestea se așează pe carton sau pe un alt material și cu ajutorul unei rulete se urmărește conturul tiparului mărit cu rezerve de cusături.Ruleta este prevăzută cu o rolă cu dinți care, prin apăsare, imprimă conturul tiparului pe carton.
ـCu ajutorul unei foarfece sau a unei mașini de tăiat, se taie cartonul pe conturul imprimat.Cel mai utilizat material pentru obținerea șabloanelor este cartonul, cu un preț de cost mai scăzut și mai maleabil.
ـPentru a controla efectul uzurii în procesul de croire asupra șabloanelor, acestea se marchează cu un dispozitiv de marcat special. Marcarea se face prin introducerea marginii șablonului între cele două role ale dispozitivului, iar prin umezirea rolei superioare cu tuș, semnele de marcare de pe ea se vor imprima pe șablon.
Fiecare detaliu marcat este ștampilat cu o ștampilă care cuprinde: ـdenumirea produsului
ـnumărul de model
ـdetaliul
ـtalie, grosime
ـnumărul de detalii din completul de șabloane
De câte ori se va încadra pe material specificația „fir drept” pentru a ști că linia respectivă se va încadra pe firul drept al materialului si specificația „fir dublu” în cazul în care piesele respective necesită croirea pe dublul materialului.Șabloanele se pot clasifica după următoarele criterii:
-După modul de construcție:
a. șabloane principale;
b. șabloane derivate;
c. șabloane ajutătoare.
– După modul de utilizare în procesul tehnologic:
a. șabloane etalon;
b. șabloane de lucru.
Șabloanele principale sunt șabloanele reperelor produsului de îmbrăcăminte care se croiesc din material de bază și sunt copii fidele ale tiparelor de model, definitivate prin includerea adaosurilor tehnologice specifice. Aceste șabloane se confecționează după ce s-a realizat gradarea tiparelor definitive în gama dimensională necesară.
Șabloanele derivate se obțin pe baza șabloanelor principale și sunt șabloanele unor repere care se execută din material de bază (bizeț, față de guler, șliț pentru pantaloni), căptușeală, materiale de întăritură, straturi termoizolante.
Șabloanele ajutătoare sunt folosite pentru stabilirea poziției unor elemente de produs (buzunare, clape), pentru precizarea poziției nasturilor și a butonierelor, pentru stabilirea poziției și adâncimii unor pense, verificarea și corectarea unor linii de contur (rever, cant, terminația inferioară) a căror formă și dimensiuni trebuie păstrate cu precizie în produsul finit.
Șabloanele etalon sunt definite ca fiind copii fidele ale tiparelor definitive ale tuturor reperelor care alcătuiesc un model și din toate tipurile de materiale. Acestea se folosesc pentru verificări periodice ale șabloanelor de lucra.
Șabloanele de lucru se obțin prin copierea șabloanelor etalon și se folosesc în cadrul operațiilor de încadrare, croire după contur, verificare a reperelor croite, controlul operației de termolipire sau a operației de coasere. Se realizează din materiale rezistente și pot fi executate
prin procedee manuale, manual – mecanice sau automate. Aceste șabloane se confecționează după ce s-a realizat gradarea tiparelor în gama dimensională în care se va executa modelul.
Ansamblul de șabloane pentru toate reperele care se croiesc din diferite tipuri de materiale, conform structurii fizice a modelului și pentru toate tipodimensiunile în care se confecționează modelul respectiv constituie completul de șabloane.
În cazul compleului pentru femei, atât pentru bluză cât și pentru fustă, rezervele sunt următoarele:
pentru toate cusăturile de încheiere: 1 cm;
pentru tivuri: 1,5 cm.
Șabloanele sunt prezentate în următoarele figuri:
figura 7 a – tiparul de bluză (față, spate, mânecă);
figura 7b- tiparul de fustă (față, spate).
Fig.7a. Șabloane bluză și manecă
Fig.7b. Șablon fustă
2.4. Multiplicarea șabloanelor
2.4.1. Prezentarea metodei de multiplicare utilizată
Gradarea sau multiplicarea reprezintă procesul de obținere a tiparelor reperelor unui model dat pentru întreaga gamă dimensională în care se confecționează acesta, prin mărirea sau micșorarea reperelor construite pentru una sau două tipodimensiuni de referință, după reguli precise. Multiplicarea tiparelor se poate realiza numai pe lungine, numai pe lățime sau atât pe lungime cât și pe lățime.
Pentru gradarea tiparelor se pot folosi următoarele metode:
Metoda radială are la bază trasarea unor raze dintr-un punct fix, specific fiecărui tipar. Razele se trasează din punctul de bază prin toate punctele ajutătoare existente pe conturul tiparelor. Numărul razelor trasate este egal cu numărul punctelor ajutătoare care determină conturul tiparului. Pe fiecare rază se aplică cotele de gradare, în interiorul sau în exteriorul tiparului de bază.
Metoda grupării se bazează pe gradarea tiparelor folosind două tipare de bază situate la mărimile extreme: primul pentru cea mai mică tipodimensiune iar al doilea pentru cea mai mare tipodimensiune. între cele două contururi desenate se fixează punctele la distanțe egale și se determină separat pentru fiecare linie de unire. Punctele se unesc cu linii paralele cu ale tiparelor de bază.
Metoda proporțională se bazează pe creșterea proporțională, în raport cu un sistem de axe de coordonate, a fiecărui punct de pe conturul tiparului. Creșterile interdimensionale pe cele două direcții sunt proporționale cu variația interdirnensională a parametrilor variabili din relațiile de calcul utilizate în construcția tiparelor, astfel că valorile creșterilor interdimensionale sunt dependente de particularitățile de dimensionare a tiparelor în diferite metode de construcție.
Metoda folosita pentru gradarea tiparelor de bluză și fustă este metoda proporțională. Pornind de la mărimea 46 am obținut o mărime mai mică, 44 și o mărime mai mare, 48.
2.4.2. Multiplicarea tiparelor pentru straturile de bază ale produselor proiectate
Multiplicarea detaliilor tiparului de bluză sunt prezentate în figurile următoare:
figura 8 a – tiparul de față;
figura 8 b – tiparul de spate;
figura 8c- tiparul de mânecă.
Multiplicare detaliilor tiparului de fustă sunt prezentate în figurile următoare:
figura 9 a – tiparul de față;
figura 9b- tiparul de spate.
Fig. 8a. Multiplicare bluză față
Fig.8b.Multiplicare bluză spate
Fig.8c. Multiplicare manecă
Fig.9a. Multiplicare fustă față
Fig.9b. Multiplicare fustă spate
2.5.Calculul consumurilor specifice pentru materia primă, de bază și auxiliară, determinarea necesarului de personal
2.5.1. Executarea încadrării șabloanelor
Șablonatul reprezintă operația de încadrare (desenarea conturului) a detaliilor direct pe suprafața șpanului, sau de așezare a acestora pe un strat de țesătură cu caracteristici geometrice indicate în documentația tehnică a produsului. încadrările în miniatură din documentația tehnică a produselor reprezintă elementul principal ce sta la baza executării șabloanelor.
După modul de încadrare a șabloanelor pe lățimea materialelor, acestea pot fi:
încadrări pe material dublu lat;
încadrări pe material desfăcut.
Indiferent de modul folosit la amplasarea șabloanelor trebuie respectate următoarele condiții:
respectarea firului din țesătură stabilit la încadrare;
evitarea suprapunerii șabloanelor în desen, care produc asa numitele "ciupituri de margini sau colturi", ce scurtează sau îngustează detaliile produsului;
respectarea sensului șabloanelor față de sensul firelor și al desenului materialului;
Lungimea rezultata prin încadrare reprezintă consumul exprimat în metri sau centimetri.
Metoda încadrării pe materialul desfăcut este larg utilizată, rezultând o serie de avantaje economice.
Prin această metodă de încadrare, șabloanele au multe posibilități de așezare și astfel rezulta mai puține deșeuri de material. La amplasarea șabloanelor pe material se vor așeza șabloanele detaliilor mari pe marginile materialului, iar cele mici în interiorul acestora. După numărul completelor de șabloane folosite pentru un șpan, încadrările pot fi simple sau combinate.
Încadrările simple cuprind un comlet de șabloane și pot fi aplicate atât pe toată lățimea țesăturii, cât și pe jumătatea acesteia, iar încadrările combinate utilizate și în cadrul acestei lucrări cuprind două sau mai multe complete pe același span.
Asigurarea acestei condiții este determinată de cuplarea șabloanelor de la o mărime mare la una mai mică.
Încadrarea tiparelor pe țesătură este o operație foarte importantă, la executarea acesteia ținându-se seama de o serie de condiții tehnice.
Încadrarea tiparelor reprezintă un element foarte important în operația de croire, deoarece de felul în care a fost făcuta așezarea acestora depinde calitatea producției, consumul de țesătură pe produs, precum și realizarea de economii.
Valoarea materialelor, din costul producției reprezintă 85 – 90%, economisirea chiar de 1% poate influența evident reducerea acestuia. Pentru executarea desenării cu creta,muncitorul șabloner trebuie să cunoască modelele, grosimile și taliile produselor, ale căror tipare să fie încadrate, numărul secțiunilor șpanului și compoziția lor, norma de consum a tricotului pentru fiecare secțiune a șpanului, lățimea desenării cu creta, felul tricotului și modul de șpănuire.
În ceea ce privește posibilitățile de șablonare, se execută de obicei așezarea tiparelor cu linii de contur curbe, langa tipare de dimensiuni mai mici, aceasta în vederea reducerii pierderilor de material. La produsele cu un număr mare de detalii, există posibilități mari de manevrare a tiparelor, astfel încât așezarea lor să ducă la realizarea unui consum specific de material, cât mai mic.
Încadrările pentru bluză și fustă sunt realizate pentru mărimi diferite: 44 și 48.
Lățimea încadrării = 1,2 m Lungimea încadrării = 2,725 m
2.5.2. Determinarea consumurilor specifice și estimarea eficienței utilizării materialului
Cantitatea de material, de combustibil sau de energie consumată pentru executarea unui produs, serviciul productiv sau a unei operații, pentru funționarea unei mașini sau a unei instalații, raportată la o anumită unitate reprezintă consumul specific ai unui produs.
În industria de confecții, consumul specific se definește ca fiind cantitatea de material textil (de bază, auxiliare și secundare) necesare confecționării unui produs de îmbrăcăminte.
Studierea și definirea consumului de materii prime și materiale se face în urma realizării încadrărilor iar norma de consum este influențată de următorii factori:
linia modei, care dictează dimensiunile de bază și modelele cu caracteristici deosebite, din care rezultă geometria elementelor tiparului, forma și numărul pieselor;
caracteristicile materialelor utilizate: structură, desen, lățime, contracție, elasticitate etc;
tehnologia de confecționare cu toate elementele tehnice, inclusiv rezervele pentru cusături,sensul așezării șabloanelor etc;
Procentajul repartiției pe mărimi și talii din totalul comenzii contractate cu beneficiarii.
Pentru determinarea consumului specific de materii prime, după executarea încadrării se determină mai întâi suprafața acesteia, cu relația: S, =L-l(m2)
L – lungimea încardării (m); 1 – lățimea încadrării (m). Dacă se încadrează șabloanele corespunzătoare pentru n produse de același fel, consumul specific se determina cu relația:
Ljnc – lungimea încadrării. n – numărul de produse încadrate.
sau:
=(m2)
La lansarea în fabricație a unei comenzi, distribuite pe mărimi și talii, se calculează consumul specific mediu. În calculul necesarului de materiale se pornește de la elementele comenzii (cantitatea totală de produse, distribuția numerică sau procentuală a acestei cantități pe gama de mărimi, talii și culori), precum și datele corespunzătoare comenzii, respectiv consumurile pentru fiecare combinație de mărimi și/sau talii din încadrările realizate.
Pentru aprecierea economicității la încadrare, se utilizează următorii indici:
a. Indicele de utilizare a materiei prime –
– suprafața șablonului (este suma suprafețelor șabloanelor folosite la încadrare). – suprafața încadrării (este lungimea încadrării înmulțită cu lățimea încadrării).
b. Indicele de pierderi – Ip
Suprafața utilă se stabilește cunoscând valoarea suprafețelor tiparelor care se poate determina prin una din următoarele metode:
metoda calculului geometric;
metoda prin cântărire;
metoda integrării;
metoda prin planimetrare;
metoda combinată;
motode automate.
Suprafața detaliilor pentru mărimea 44:
Suprafața detaliilor pentru mărimea 48:
Suprafața șabloanelor:
[m2]
Sb – suprafața bluză [m2];
Sf- suprafața fustă [m2].
Sb = Sb42 + = 0,7653 + 0,8706 = 1,6359m2 Sf = Sf42 + Sf4S = 0,5505 + 0,6385 = 1,1890 m2
= + Sf = 16359 +1,1890 = 2,8249 m2
Suprafața încadrării:
St =L.l = 2,725-1,20 = 3,27 m2
Consumul specific:
sau
2.5.3. Calculul necesarului de material
Una din cele mai importante condiții necesare desfășurării procesului de fabricație și realizării producției planificate este aprovizionarea cu materii prime și materiale auxiliare și secundare. Elaborarea planului de aprovizionare se face pe baza normelor și normativelor de consum și de stoc, luând ca reper producția planificată.
Pentru asigurarea continuității și ritmicității procesului de producție, fabricile de confecții își prevăd stocuri de aprovizionare care pot fi stocuri curente și stocuri de siguranță.
Stocurile curente reprezintă cantitatea de materiale destinată asigurării desfășurării normale a producției în intervalul dintre două aprovizionări. Volumul stocului curent Sc se determina cu relația:
Csmz – consumul specific mediu zilnic (m, m2, kg, buc);
T – intervalul dintre două livrări; se adopta T = 20 zile. Stocurile de siguranță reprezintă cantitatea de materiale necesară pentru prevenirea întreruperii producției din cauza unor perturbări de aprovizionare. Volumul stocului de siguranță, S5, se determină cu relația:
T1 – timpul necesar furnizorului pentru pregătirea unui lot; T3- timpul necesar transportului;
T3 – timpul de descărcare, recepție și staționare până la intrarea în fabrică.
Calculul stocului de siguranța presupune existența unor date concrete referitoare la distanțele dintre întreprinderile furnizoare și cele beneficiare, la modul de efectuare a transportului. Decizia privind cantitatea de comandat trebuie să aiba în vedere cheltuieli legate de riscurile privind pierderile prin degradare, scăderea prețului, uzura morală.
Pentru determinarea necesarului de materii prime de bază Nm se utilizează relația de mai jos:
(m, nr, kg);
Csm – consumul specific mediu (m, nr, kg);
n – numărul de produse planificate ce se realizează într-o anumită perioadă de timp (8 ore, 1 săptămână, 20 de zile).
Necesarul de materii prime de bază este centralizat în tabelul 2:
Tabelul 2:
Tipul de materiale auxiliare se stabilesc în funcție de model, normele tehnologice, modul de etichetare și ambalare și pot fi diferite, prezentate sau nu, de la un sotiment la altul. Se identifică fizic pe produsul finit și îndeplinesc valori diferite. în stabilirea necesarului de materiale auxiliare Nm se folosește relația:
Nm = Csm-n (m,m2,buc)
Necesarul de materiale auxiliare este redat în tabelul 3: Tabelul 3:
La alegerea aței de cusut se au în vedere caracteristicile materialelor asamblate, din punct de vedere al compoziției fibroase, grosimii, contracției.
CAPITOLUL III ׃ PROCESE TEHNOLOGICE DE FABRICATIE 3.1. Prezentarea procesului de fabricație într-o întreprindere de confecții
Industria confecțiilor prelucrează materiale textile țesute, tricoturi sau materiale textile nețesute. Întreprinderile de confecții, prin structura funcțională și de concepție și producție au rol de asigurare a pregătirii și realizării produselor de îmbrăcăminte precum și a serviciilor destinate valorificării prin comercializare.
În întreprinderile de confecții se desfășoară procese de bază ce pot fi împărțite în:
procese de pregătire;
procese de prelucrare;
procese de finisare.
Având în vedere etapele de realizare ale unui produs de îmbrăcăminte vor rezulta și secțiile fundamentale ale unei întreprinderi pentru prelucrarea îmbrăcămintei:
secția de croit;
secția de asamblare;
secția de formare sau finisare.
Fiecare etapă principală este completată de alte operații auxiliare care au scopul de pregătire sau finalizare a unei operații.
Structura generală a procesului tehnologic de fabricație dintr-o întreprindere de confecții depinde de produs și de complexitatea acestuia.
În cadrul procesului de fabricație se disting următoarele etape, cu operațiile tehnologice și activitățile principale aferente:
A. Recepția și depozitarea materiei prime:
crontrolul calitativ și cantitativ;
păstrarea și depozitarea materiilor prime.
B. Pregărirea materialelor pentru croire:
călcarea, relaxarea materialelor;
controlul și sortarea materialelor;
șablonarea;
calculul loturilor.
C. Croirea materialelor:
șpănuirea;
secționarea spânului;
decuparea detaliilor;
– controlul, numerotarea și formarea pachetelor.
D. Confecționarea.
pregătirea semifabricatelor;
prelucrarea detaliilor;
asambalarea detaliilor.
E. Finisarea:
– curățarea produselor de capete de ațe și scame;
tratamentul umidotermic (călcarea finală);
controlul final de calitate.
F. Înmagazinarea produselor finite:
ambalarea;
înmagazinarea.
3.2. Recepția materiei prime
Materialele intrate în fabrică sunt depozitate până la utilizarea acestora. Depozitele destinate păstrării materiei prime și materialelor auxiliare sunt astfel amplasate încât să satisfacă două cerințe principale: accesul ușor la căile de transport și la secțiile de recepție, preparație și croit, secții ce se aprovizionează direct din depozite. încăperile pentru depozitarea materiei prime sunt proiectate special pentru acest scop și trebuie să asigure o bună păstrare a tuturor proprietăților materialelor și să corespundă din punct de vedere ergonomie și a normelor PSI.
Ca principale cerințe se pot enumera:
încăperile să fie spațioase, lumina naturală să excludă pătrunderea directă a razelor solare iar iluminatul artificial să fie realizat prin lămpi amplasate pe tavane și apărate de rețele metalice;
temperatura și umiditatea să fie cele stabilite prin standarde;
așezarea materiei prime și auxiliare să se facă pe grătare sau rafturi, în funcție de modul de ambalare, separat pe articole, desene, poziții coloristice, în scopul evitării manipulărilor inutile;
sunt necesare căi de acces în vederea trecerii cărucioarelor cu marfă pentru primire și distribuire.
Rezervele de materii prime și materiale dintr-o fabrică de confecții trebuie să asigure continuitatea în flux, fără a depăși cantitatea necesară unei anumite perioade, ceea ce ar duce la stocări nejustifîcate.
Aprovizionarea întreprinderilor cu materii prime și materiale auxiliare necesită mai întâi depozitarea și păstrarea acestora, asigurându-se o ventilație bună, o umiditate relativă a aerului de 60 – 65%, o temperatură de 20±2°C, luând toate măsurile de protejare de praf, molii și siguranță împotriva incendiilor. Scopul înmagazinării este de a asigura țesăturilor condiții de păstrare care să nu diminueze proprietățile fizico – mecanice.
Recepția materiei prime este prima etapă a procesului de fabricație în întreprinderile de confecții și constă în verificarea din punct de vedere cantitativ și calitativ a materialelor textile care intră în unitatea de producție. Controlul materialelor se face pe bază de standarde sau în baza documentelor care însoțesc loturile de materii prime. Această operație se efectuează pe rampe de control, unde se verifică cantitatea (lungimea și lățimea) și se marchează eventualele defecte.
Producția teoretică a rampelor de control este calculată cu relația: Pt Pt =vT (m/8ore)
v – viteza cilindrului debitor; v = 10 – 12 m/min; T – durata unui schimb; T = 480 min
Pt =12 480 = 5760 ml2 ore
Producția practică se calculează ținând cont de opririle prevăzute, necesare pe durata unui schimb:
Pp = Ptk(m/8ore)
k – coeficientul opririlor; k = 0,7 – 0,8.
Pp = 5760-0,7 = 4032 m/8 ore
Necesarul de material care se recepționează se stabilește având în vedere că, în cazul țesăturilor,se efectuează recepția prin sondaj a 10% din cantitatea totală de material iar la
tricoturi recepția se realizează integral. Necesarul de material care se recepționează, se determină cu relația:
(m) – la tricoturi
Nm – necesarul de materii prime de bază (m)
-tricot bluză: Nmr =
-tricot fustă: = 8,403 m
Numărul rampelor de control este dat de relația:
N=
Numărul de muncitori pentru efectuarea recepției este:
M = 2N = 2l = 2
3.3. Proiectarea sălii de croit
Croirea este operația prin care materia primă este transformată în semifabricate. Sala de croit este o zonă importantă a procesului de producție având un rol determinant asupra calității produsului și asupra costului și economiei de material.
Croirea cuprinde ca operații principale șpănuirea materialelor, secționarea spânului și decuparea detaliilor.
Operațiile pregătitoare pentru croire nu se limitează doar la pregătirea materialelor, ci și la o pregătire atentă a șabloanelor și conturării acestora conform rezultatelor din tabelele de repartiție.
Condițiile tehnice de croire, prelucrare și asamblare a-reperelor într-un produs sunt determinate de acuratețea șabloanelor, care se construiesc pe baza tiparelor și constituie elementele principale ale documentației tehnice.
Șablonarea reprezintă operația de încadrare (desenarea conturului) a șabloanelor direct pe suprafața spânului sau de așezare a acestora pe un strat de material cu caracteristici geometrice și de suprafață indicate în documentația tehnică a produsului.
Timpul necesar realizării unui șpan se determină cu relația:
tsp = k • N(t1 -L + t2-l + t}- L) (min)
k – coeficientul opririlor
k=
tpi – timp de pregătire; tpi = 15 min;
tdC – timp de deservire tehnico-organizatorică; tdC = 40 min;
– timp de odihnă și necesități fiziologice; = 15 min;
k=
N – numărul mediu de straturi de șpan; N = 50;
t1-timpul ptr.depunerea unui metru de materii (min); t2= 0,527
L – lungimea spanului (m); L = 2,725 m;
t2 – timpul pentru fixarea și tăierea capetelor de șpan (min);
t2 = 0,15 min;
1 – lățimea șpanului (m); 1 = 1,20 m
t3 – timpul de întoarcere (min); t3 = 0,05 min;
tsp = 1,17-50-(0,527 • 2,725 + 0,15 • 1,20 + 0,05 – 2,725) = 102,511 min
Secționarea șpanului este operația prin care șpanul se divizează în secțiuni, pentru a putea fi transferat la mașina fixă de croit.
Operația de secționare este impusă de volumul și mărimea șpanului care, atunci când are lungime mare, țesătura desfășurată și un număr mare de straturi, nu poate fi transportat în condiții optime la mașina de decupat detaliile.
Șpanul se secționează transversal și longitudinal iar numărul secțiunilor este determinat de lungimea și volumul său.
Timpul necesar pentru secționarea spanului tsc se determină cu relația:
k – coeficient care se alege în funcție de complexitatea liniei de
secționare; k =1,1-1,3; lățimea spanului (m); 1 = 1,2
ns – numărul de secționări care se determină în faza de încadrare;
ns = 2;
t so – timpul necesar secționării unui metru de șpan;
t sc = 0,55 – 1,30 min/m;
tx =1,2.1,2-2-0,9 = 2,592 min
Timpul total pentru realizarea șpănuirii și secționării unui șpan este:
top=tsp+tsc (min)
top = 102,511 + 2,592 = 265,708 min
Norma de timp pentru producția stabilită, pentru un sortiment este:
Nt=top-N (min)
N= – numărul de șpanuri pentru sortimentul respectiv;
N = 15; Nt= 265,708 • 15 = 3985,62 min
Numărul de mese de șpănuit se calculează cu relația:
n =
T – durata unui schimb; T = 480 min;
Numărul de muncitori pentru realizarea șpănuirii și secționării se determină cu relația:
m = 2n = 2-8 = 16
Numărul de mașini de secționat este:
Din șpanul secționat este necesară decuparea în serie a detaliilor componente ale produsului.
La efectuarea acestei operații este necesar să fie respectate următoarele condiții:
tăierea spanului se face numai pe linia de trasaj, respectându-se astfel condițiile dimensionale ale detaliului;
straturile de material care formează șpanul să fie suprapuse fără neregularități pentru a se evita micșorarea detaliilor;
la materialele lucioase, cu coeficient mare de alunecare, șpanul pentru decupat se va fixa cu cleme de fixare sau prin puncte de coasere;
la decuparea detaliilor se detașează în primul rând detaliile cu dimensiuni mari pentru ca pe acestea sa se depună celelalte detalii ale produsului; această condiție este determinată de asigurarea păstrării în bune condiții a pachetelor de detalii;
detaliile decupate din șpan se așează în pachete, pe mărimi de produse, în conformitate cu combinația din span.
Tăierea spanului se realizează cu mașinile fixe de croit, a căror producție practică se determină cu relația.
{spanuri decupate / 8 ore)
T – durata unui schimb; T = 480 min;
ta – timpul pentru decuparea reperelor dintr-un șpan.
td=id-N (min)
N – numărul mediu de straturi de șpan pentru un sortiment;
N = 50;
t d – timpul necesar decupării reperelor de pe un strat de șpan; td=L▪l▪top(min)
L – lungimea șpanului;
L = 2,725m;
1 – lățimea șpnului; 1 = 1,2 m;
top – timpul pentru decuparea reperelor de pe 1 al unui strat de șpan, ținând
cont de opriri;
k – coeficient al opririlor, determinat relația:
tpi timp de pregătire – încheire; tp; = 17 min;
tdc timp de deservire tehnico – organizatorică; tdc = 40 min;
ton timp de odihnă și necesități firești; ton = 15 min.
t’op – timpul pentru decuparea reperelor de pe un m2 al unui strat de șpan, fără a ține cont de opriri:
t’op = 27,855 -3,2122 0'34* • 50 1070 = 0,282 min
Ct – constanta; Ct = 27,855 (pentru materialele subțiri);
Cs – consumul specific mediu al produsului; Cs = 3,2122 m2;
ki – constanta; ki = – 0, 346 (pentru materiale subțiri);
N – număr mediu de straturi de șpan; N = 50;
k2 – constanta; k2 = – 1,070 (pentru materiale subțiri).
t’d= 2,725 • 1,2 • 0,331 = 1,082 min
td =1,082 -50 = 54,119 min
Numărul de mașini de tăiat se calculează cu relația:
Ns – numărul total de șpanuri/8 ore pentru un sortiment; Ns = 15;
Numărul de muncitori se determină cu relația:
m = 2n = 2- 2 = 4
După executarea operațiilor de croire, detaliile produselor urmează o fi sortate, numerotate si împachetate în vederea operației de confecționare.
La numerotare și sortare se are în vedere ca detaliile să corespundă mărimii produsului care urmează a fi obținut, atașându-se și materialele auxiliare pentru acel produs.
Timpul pentru numerotarea reperelor dintr-un șpan se determina cu relația:
tn=k-N-nr-n -in (min) k – coeficientul opririlor;
tpi – timp de pregătire; tpi = 30 min;
tdc – timp de deservire; tdc = 35 min;
ton – timp de odihnă și necesități firești; ton = 15 min.
N – numărul mediu de straturi de șpan; N = 50;
nr – numărul de repere care se numerotează la un produs; nr = 6;
np – numărul produselor încadrate; np = 2;
t „ – timp pentru numerotarea unui reper; t n = 0,05 min/reper.
=1,2-30-20.2-0,05 = 72 min Necesarul de timp pentru numerotarea reperelor este: Nt=t„-Ns (min)
Ns – numărul de șpanuri pentru un sortiment; Ns = 15. =72-15 = 1080 min Necesarul de muncitori se determină cu formula:
Numărul de mese de numerotat se determină cu relația:
n = m = 2
3.4. Proiectarea tehnologiei de confecționare și de finisare
Procesul de confecționare cuprinde etapele de lucru și operații de execuție prin care se realizează transformarea semifabricatelor în produs confecționat.
Principalele etape sunt:
-prelucrarea detaliilor este etapa de lucru în care fiecare detaliu principal se prelucrează separat și se asamblează cu detaliile principale care îi aparțin;
asamblarea detaliilor este etapa de lucru în care detaliile principale se asamblează în vederea obținerii produsului confecționat;
finisarea produselor este etapa în care produsul obținut prin asamblare este adus la forma, dimensiunile și aspectul final; operațiile utilizate în cadrul acestei etape sunt: pregătire, coasere, modelare, formare, curățare, corectare.
În vederea elaborării proceselor tehnologice de confecționare și finisare a produselor tehnologice de confecționare și finisare a produselor, se vor parcurge următoarele etape:
-stabilirea fazelor necesare realizării detaliilor, subansamblelor, a produselor și a modului de realizare;
stabilirea normelor de timp, a normei de producție și a numărului de muncitori necesari realizării fiecărei faze;
-stabilirea posibilităților de cuplare a fazelor
Un proiect al unei linii tehnologice are următoarele faze:
a. Perioada de studiu, care cuprinde următoarele etape:
studiul procesului tehnologic defalcat – presupune analiza caracteristicilor de produs, stabilirea metodei de confecționare, stabilirea fazelor de lucru, intocmirea fisei tehnologice;
studiul timpilor de execuție.
b. Proiectarea propriu-zisă, cu următoarele etape:
alcătuirea gamei de operațiuni;
stabilirea numărului de muncitori;
amplasarea locurilor de muncă;
-organizarea muncii.
Procesul tehnologic de confecționare a bluzei
Total: 16 min
Procesul tehnologic de confectionare a fustei
Total׃17min
3.5. Organizarea unui loc de muncă și analiza generală a procesului de
producție
În industria de confecții, în condițiile unei productivități ridicate, este necesară alegerea regimului tehnologic de lucru, pentru ca ponderea efortului fizic să se reducă concomitent cu creșterea solicitării intelectuale și mărirea randamentului de lucru. Astfel, este necesar ca defalcarea ansamblului de mișcări să fie făcută în așa fel încât solicitarea fizică să fie minimă, distanțele de mânuiri să fie minime și concomitent cu mărirea solicitării intelectuale, să crească productivitatea muncii.
Organizarea rațională a locului de muncă constituie un factor de prim ordin în asigurarea unui cadru optim de confort și eficiență în activitatea productivă.
Dinamica capacității de lucru a muncitorului este unul din factorii principali care se studiază și asupra căruia se acționează pentru obținerea unei productivități maxime. Dinamica capacității de lucru în procesul de producție include următoarele faze principale:
faza de încălzire, caracterizată prin creșterea capacității de lucru cu valori relativ scăzute, concomitent cu creșterea rapidității și preciziei care se observă în prima perioadă după începerea lucrului;
faza capacității optime în care muncitorul se stabilizează la o performanță relativ constantă într-un timp oarecare;
faza scăderii treptate a capacității de lucru, condiționată de apariția oboselii. Regimul rațional de lucru. Menținerea capacității de muncă a lucrătorului din industria
de confecții presupune nu numai reglementarea nivelului general de solicitare ci și organizarea locului de muncă, a procesului de producție, dat fiind specificul feminin al lucrătorilor. Pentru aceasta trebuie stabilit timpul optim de lucru, rotația adecvată a schimburilor și trebuie studiat momentul oportun al introducerii pauzelor.
Organizarea științifică a locului de muncă. Metodele de organizare a locului de muncă cuprind un studiu științific asupra tuturor factorilor care influențează locul de muncă și organizarea lui, în obținerea unei producții sporite, cu efort minim și încordare psihică redusă. Acești factori dozați cu atenție duc la menținerea unui ritm de productivitate nu numai pe parcursul unei zile ci pe tot parcursul săptămânii de lucru, eliminând scăderile de producție din ultimele zile ale săptămânii, când se înregistrează un nivel mai scăzut de productivitate.
Ariile de muncă la mașinile de cusut. în funcție de procesul tehnologic de confecționare, categoriile de mișcări folosite de muncitor sunt diferite în raport cu necesitățile de deplasare a membrelor. Ariile reprezintă amplitudinea mișcării mâinilor în diferite planuri, în plan orizontal, aria maximă este dată de mișcarea întregii mâini, fără răsucirea trunchiului.
Nivelul mâinii care execută mișcarea trebuie să aibă nivelul înălțimii cotului. Distanța față de corp la care se execută operațiunile mai dificile trebuie să fie cât mai mică. Viteza mișcărilor este influențată de mai mulți factori dintre care: vârsta, sexul, gradul de însușire a deprinderilor.
Reguli privind amenajarea locului de muncă. în secțiile de confecții, organizarea locului de muncă se face în așa fel încât:
depozitarea semifabricatelor să fie în același loc;
lădițele cu semifabricate se vor depozita pe plan înclinat pentru a ușura apucarea cu mîna a semifabricatelor;
zona de lucru trebuie să fie cât mai aproape de dimensiunile zonei normale de lucru pentru ambele mâini;
se tinde ca mișcarea mâinilor și brațelor să nu depășească planul de simetrie a corpului;
locul de muncă trebuie astfel amenajat încât să se evite încrucișarea mâinilor;
pentru raționalizarea transportului produsului de la locul de muncă, trebuie să se evite mișcările inutile după terminarea operației executate;
se evită așezarea dezordonată a detaliilor care au fost prelucrate, pentru a ușura faza următoare;
Faza este prima diviziune a operației din procesul de confecționare a produsului. Operația care cuprinde mai multe faze este partea procesului tehnologic de confecționare în care se realizează parțial un detaliu al produsului.
Volumul de timp al unei operații este determinat de timpul de lucru necesar pentru operația de confecționare și depinde de modelul produsului și de contextura țesăturii.
Operațiile procesului tehnologic de confecționare se impart in:
operații pregătitoare (măsurat, însemnat, corectat);
operații executate la mașina de cusut (asamblarea detaliilor);
operații manuale (separarea detaliilor confecționate, curățarea de ațe);
operații de tratare umidotemică;
operații de ambalare.
Ca subdiviziune a operației este faza care, la rândul ei, este formată din mai multe mânuiri iar mânuirea este formată din mai multe mișcări. La stabilirea procesului tehnologic se face defalcarea produsului pe faze și apoi gruparea fazelor pe operații.
Determinarea numărului de muncitori necesari la realizarea planului de producție a unei formații de lucru se poate folosi relația:
N=
t – timpul necesar executării unui produs (min);
N – numărul de muncitori;
T = 480 min. este durata unui schimb; P – planul de producție pe schimb al formației de lucru
CAPITOLUL IV׃ ALEGEREA UTILAJULUI SI A MOBILIERULUI TEHNIC 4.1. Alegerea și stabilirea necesarului de utilaj și dispozitive pentru secțiile de producție:
4.3. Planificarea reparațiilor utilajelor și stabilirea necesarului de utilaj
pentru atelierul de întreținere
Mașinile tehnologice din domeniul textil parcurg, în timp, un proces continuu de uzare, înregistrând o uzură progresivă dacă nu se asigură întreținere și reparații corespunzătoare în general, procesul de uzare generează uzura fizică morală.
Uzura fizică a utilajului reprezintă un proces de pierdere treptată a proprietăților tehnice și de exploatare ale utilajului, ca urmare a folosirii lui în producție sau ca urmare a acțiunii forțelor naturii. Uzura fizică este provocată de o serie de factori de natură mecanică, chimică, termică precum și de acțiunea agenților fizici și chimici ai mediului care acționează asupra mașinilor, atât în timpul funcționării acestora cât și pe durata staționărilor. Concomitent cu uzura fizică a mașinilor se produce și uzura morală a acestora, care reprezintă un proces de depreciere valorică a utilajelor, ca urmare a apariției umor mijloace de muncă de același tip, mai ieftine, cu performanțe tehnice superioare, consecință a introducerii progresului tehnic.
Existența procesului de uzură necesită adoptarea unui ansamblu de măsuri care să reducă efectele de micșorare a durabilității fizico – morale și să asigure conservarea caracteristicilor funcționale ale utilajelor, pe toată durata de serviciu normală.
Aceasta se realizează prin stabilirea unui sistem de întreținere și reparare a utilajelor, adaptat particularităților constructive și funcționale ale acestora, care să asigure funcționarea mașinilor și utilajelor, ca urmare a fenomenului de uzare normală, ce intervine după un anumit număr de ore de funcționare, acestora li se reduc performanțele tehnice, pierzându-și precizia de lucru.
Planificarea reparațiilor se face conform structurii ciclului de reparații. Uzurile sau defectele datorate unor cauze anormale, defecte ascunse în material, întreținere, curățire, ungere defectuoasă, reparații de slabă calitate, duc la scoaterea din funcțiune accidentală a mașinilor și utilajelor.
Înlăturarea uzurilor și defecțiunilor la fiecare reparație a mașinilor și utilajelor și repunerea în funcțiune se obține fie prin recondiționarea unor piese și ansambluri care au ajuns la limita de uzură admisă, dar nu au depășit rezistența mecanică, fie prin înlocuirea pieselor uzate, gripate sau defecte, care au depășit rezistența mecanică admisă.
Reparațiile mașinilor și utilajelor se efectuează după anumite procese tehnologice bine stabilite, care au menirea să asigure executarea unor reparații de bună calitate, economice și într-un timp cât mai scurt, pentru a nu se imobiliza în reparație mașinile din procesul de producție prea mult timp.
Procesul tehnologic de reparație cuprinde totalitatea lucrărilor și operațiilor care se execută și materială a pieselor și ansamlurilor, fabricarea anticipată a pieselor de schimb, introducerea în atelierul de reparații a părților componente ale mașinii; demontarea unor subansamluri și piese în ordine inversă montării la construcția mașinii, curățarea, spălarea, constatarea uzurilor și a defecțiunilor, măsurarea uzurilor, stabilirea dimensiunilor pieselor care se recondiționează sau a celor care se execută din nou, pentru a se putea asambla cu piesele conjugate recondiționate, stabilirea pieselor de schimb pregătite anticipat care se folosesc la reparație și depunerea lor la locul de unde se execută reparația, recondiționarea unor piese uzate și confecționarea altor piese noi la dimensiunile stabilite, ajustarea și montarea pieselor în subansambluri și ansambluri, montarea pieselor și ansamblurilor pe mașină, reglarea pieselor și ansamblurilor, reducerea funcționării în gol, rodajul după reparație, verificarea și măsurarea abaterilor de poziție și a parametrilor funcționali și de precizie în vederea recepției mașinii, predării în exploatare și repunerii în funcțiune.
După mai multe reparații capitale, precizia de lucru și parametrii funcționali ai mașinii scad așa de mult față de parametrii inițiali, incât nu mai este să se execute altă reparație capitală, încheindu-se astfel durata normală de serviciu a utilajului respectiv. Mașina, pierzând în final valoarea de utilizare și rămânând numai cu valoarea de fier vechi și cu unele instalații care, eventual, se pot recupera, se casează.
Menținerea capacității de producție și a duratei de funcționare a utilajelor pe întreaga durată normată de serviciu se asigură prin aplicarea și respectarea strictă a „Sistemului preventiv de reparații planificate".
Acest sistem de organizare prezintă următoarele caracteristici și avantaje:
ـasigură oprirea mașinilor și utilajelor pentru o anumită reparație, după un număr de ore de funcționare care să nu permită depășirea uzurilor limită admise pentru această reparație;
planificarea reparațiilor se face conform structurii ciclului de reparații, pe baza numărului de ore de funcționare stabilit în „Normele tehnice de întreținere și reparații";
volumul reparațiilor de un anumit fel urmărește eliminarea tuturor uzurilor ajunse la limita admisă, încât să se asigure funcționarea normală și precizia de lucru necesare mașinii, până la următoarea reparație planificată;
în intervalul dintre două reparații planificate prin care se controlează starea tehnică a mașinii, se iau măsuri pentru înlăturarea unor jocuri depășite în funcționarea mașinii și se face o notă de constatare pentru pregătirea corectă a reparației planificate ce urmează după revizia tehnică.
In perioadele de exploatare a mașinii se impune obligatoriu efectuarea operațiilor de întreținere preventivă și anume: exploatarea rațională a mașinilor și utilajelor; îngrijirea și curățarea zilnică, de către fiecare schimb, a mașinilor; ungerea regulată cu lubrifianți corespunzători a cuplelor de frecare; supravegherea funcționării corecte, fără jocuri, fără zgomot; efectuarea reglajelor necesare, înlăturarea micilor defecțiuni; verificarea cu atenție a calității produselor textile prelucrate.
Normativele tehnice de reparații sunt stabilite pe grupe de mașini și coduri de clasificare și cuprind: grupa de mașini și utilaje pe ramuri de activitate; codul de clasificare al mașinilor și utilajelor; denumirea grupei și denumirea exactă a fondului fix din econimia națională; durata de serviciu normală în ani, în funcție de numărul de schimburi; numărul de schimburi de lucru; periodicitatea reparațiilor și reviziilor tehnice, în funcție de numărul de ore de funcționare din structura ciclului; timpul de staționare în reparații sau în revizii tehnice, în zile; costul maxim al reparațiilor, în procente din valoarea de înlocuire a fondului fix.
Aceste date servesc la întocmirea planului de repareții anual al fondurilor fixe din dotare. în „Sistamul preventiv de reparații periodice planificate" sunt considerate ca obligatorii și operațiile de îngrijire, ungere și întreținere curentă preventivă, care asigură condițiile normale de exploatare și funcționare a mașinilor și utilajelor, în funcție de care se stabilesc perioadele optime de reparații planificate.
CAPITOLUL V ׃ STABILIREA SUPRAFEȚELOR PRODUCTIVE SI DE DEPOZITARE 5.1. Stabilirea suprafețelor productive
Amplasarea utilajelor se face conform sistemului de lucru adoptat, în funcție de succesiunea procesului tehnologic de producție. Suprafața totală se determină în funcție de suprafața utilă cu relația generală:
Suprafața utilă Su se calculează ca fiind suma suprafețelor utilajelor amplasate în acea încăpere, k este o constantă dependentă de secția pentru care se calculează suprafața totală.
5.2. Stabilirea suprafeței de depozitare a materiei prime, secundare și
auxiliare
Capacitatea magaziei de depozitare se calculează pentru un normativ de depozitare de 20 de zile. Depozitarea materiei prime se poate face prin stivuire sau prin paletizare.
În cazul depozitării prin stivuire, suprafața utilă este: Su =Ss{m2) Ss – suprafața ocupată de stivă.
V – volumul stivelor.
V = Nlzg()
Nm – necesarul de materie primă (m/zi);
Nm = 2043,75 m/zi;
G – grosimea unui strat de matrial (mm);
g = 0,00085 mm;
z – numărul de zile de depozitare; z = 20;
h – înălțimea stivelor; h = 1,5 – 2 m.
V = 2043,75.1,20 – 20 – 0,00085 = 41,69 m"
5.3. Stabilirea suprafeței magaziei pentru produse finite
Capacitatea magaziei pentru produse finite se proiectează pentru o perioadă de depozitare de 10 zile.Depozitarea confecțiilor textile se poate face în cutii așezate pe paleți, în raft sau pe umerașe așezate pe paleți ștender sau pe stelaje rulante.
Suprafața depozitului se determină cu relația:
k = 0,5;
În cazul depozitării pe umerașe pe ștendere rulante:
Ss – suprafața unui ștender;
Ss = 1,2 m2;
nb – numărul de bare ale unui stelaj;nb ~ 5 bare;
ns – numărul de umerașe de pe o bară; ns = 10 umerașe.
Cunoscând planul producției zilnice p (buc/zi), se poate determina numărul de ștendere necesar pentru depozitarea produselor finite:
Suprafața utilă devine:
5.4. Stabilirea suprafeței magaziei pentru materialele recuperabile și
refolosibile
Deșeurile sortate sunt depozitate în saci cu o capacitate medie de 25 kg. Numărul de saci se determină în funcție de cantitatea zilnică de deșeuri:
C = (Sim-Ssabl)-M{g/m2).10-3(kg)
C = (3,27 – 2,8249)-110000 -10-3 = 48,961 kg
Considerând că depozitarea se realizează prin suprapunerea a câte trei saci iar suprafața medie ocupată de un sac este de 0,5 m2, suprafața totală de depozitare este:
5.5. Stabilirea suprafeței magaziei pentru piesele de schimb și utilaj de
rezervă
Piesele de schimb sunt depozitate în rafturi cu sertare, având înălțimea h = 3,2 m, iar dimensiunile unui compartiment 250 x 400 x 500 (mm).
Într-un raft se poate suprapune un număr de compartimente egal cu H/h = 6, unde h = 0,5 reprezintă înălțimea unui compartiment.
Toate piesele de schimb necesare reparațiilor se pot depozita într-un raft format din 60 de compartimente.
Numărul de compartimente de la baza raftului se calculează ca fiind raportul dintre numărul total de compartimente și numărul de compartimente suprapuse pe o coloană:
Suprafața unui raft este dată de relația:
Sr=nb-Sc
Sc – suprafața compartimentului. Sr=10m2.
CAPITOLUL VI ׃ ORGANIZAREA TRANSPORTULUI INTERN
Deplasarea produselor de la o fază de prelucrare la alta, până la obținerea produsului finit, constituie o necesitate obiectivă a procesului tehnologic de fabricație. Transportul intern trebuie considerat ca o parte organică a ciclului de producție. Reducerea duratei de transport intern determină reducerea ciclului de producție, ceea ce echivalează cu posibilitatea ca pe aceleași suprafețe de producție, ceea ce echivalează cu posibilitatea ca pe aceleași mijloace de muncă să se obțină o creștere importantă a productivității.
Organizarea transportului intern în întreprinderi contribuie la creșterea productivității muncii. Obținerea unei cantități mari de produse în unitatea de timp, prin micșorarea timpilor afectați transportului intern, înseamnă reducerea cheltuielilor de muncă pe unitatea de produs. Raționalizarea transportului determină scurtarea duratei ciclurilor de fabricație și reducerea imobilizării mijloacelor circulante.
Din analiza timpului necesar transportului și manipulării la o fabrică textilă, a rezultat că aproximativ 20% din timpul efectiv de lucru al muncitorilor este consumat pentru transportul și manipularea obiectelor muncii.
Caracteristic manipulărilor și transportului intern este faptul că acestea măresc prețul de cost al produsului, în timp ce valoarea de întrebuințare rămâne aceeași. Studierea și organizarea rațională a acestora constituie o cale importantă de reducere a pețului de cost.
Costul transportului intern și al manipulărilor nu este evidențiat în contabilitate. Printr-o analiză sistematică a transportului intern într-o întreprindere de confecții, s-ar putea reduce cheltuielile pentru transport intern în medie cu 15%.
Transportul intern și manipularea constă în ridicarea, așezarea și deplasarea materialelor și mărfurilor în vrac sau în loturi. Pentru a reduce cheltuielile neproductive determinate de activitatea de transport intern și manipulare, acestea trebuie organizate corespunzător, prin mecanizare, automatizare sau chiar robotizare.
Proiectarea transportului intern trebuie să se facă în strânsă legătură cu tehnologia generală de producție, deoarece de organizarea rațională a transportului depinde în mare măsură fluxul tehnologic al semifabricatelor, cât și prelucrarea utilajelor de mare productivitate, trebuie asigurat un transport interior mecanizat și modern, care să permită alimentarea neîntreruptă a mașinilor. Condițiile principale pe care trebuie să le îndeplinească transportul în interiorul întreprinderii de confecții sunt următoarele:
asigurarea continuității în funcționarea utilajelor și a mijloacelor de transport;
asigurarea unor trasee simple care să nu stingherească procesul tehnologic;
reducerea drumurilor fără încărcătură;
siguranța pentru muncitorul care deservește instalația;
alegerea celor mai scurte căi.
Pentru secția proiectată am ales un transport intern asigurat de motostivuitoare și cărucioare mobile manuale.
CAPITOLUL VII ׃ CONTROLUL FABRICATIEI
7.1. Principalele puncte de control pe flux tehnologic
În industria de confecții, serviciul de control tehnic de calitate urmărește calitatea materiei prime și a materialelor intrate în fabrică, semifabricatele obținute în urma procesului de croire, calitatea operațiilor procesului tehnologic, calitatea produselor finite nefinisate precum și calitatea produselor finite.
Toate aceste aspecte se urmăresc în baza normativelor în vigoare, norme interne pentru țesături și norme interne pentru produse finite, care includ caracteristicile principale pe care trebuie să le îndeplinească materia primă și produsele finite și limitele admise pentru unele defecte sau caracteristici ale acestora.
Organele de control tehnic, în raport cu analizele periodice efectuate, vor întocmi și buletine de calitate, indicând secțiile, atelierele sau liniile de producție datorită cărora au apărut abateri de la calitate, propunând măsuri pentru înlăturarea deficiențelor. Efectuarea controlului interfazic de către serviciul de control tehnic de calitate nu elimină răspunderea executantului pentru calitatea operațiilor executate și verificarea acestora.
Documentele de bază care trebuie să reglementeze în unitate toate condițiile de efectuare a controlului tehnic, în ceea ce privește metoda, aparatura și frecvența de control sunt:
planurile de operații;
fișele tehnologice;
instrucțiunile;
normele uzinale;
documentele tehnice normative (STAS, norme interne, caiete de sarcini);
contractele economice.
In cadrul recepției se urmărește, în afara controlului calitativ și cantitativ al materiei prime și materialelor, respectarea normativelor în vigoare, avizându-se plata loturilor numai pe baza buletinelor de analiză ale unui laborator specializat, care confirmă calitatea parametrilor din actele însoțitoare. Personalul din compartiment participă la activitatea de elaborare și revizuire a standardelor și normelor interne în vigoare sau alte sarcini din domeniul asiguării calității produselor.
Activitatea de laborator asigură verificarea parametrilor de calitate a materiilor prime, materialelor auxiliare, semifabricatelor sau produselor finite, prin forțe proprii din fabrică sau în colaborare cu laboratoarele specializate, eliberând buletinul de analiză al fiecărui lot prezentat la recepție. Și personalul din cadrul laboratorului de analiză participă la activitatea de elaborare și revizuire a STAS-urilor. Personalul de deservire a instalațiilor și utilajelor din cadrul laboratorului de analiză și control trebuie să cunoască în detaliu toate etapele procesului de fabricație, deoarece interacțiunea dintre organele de lucru și materiale poate crea fenomene nedorite care pot diminua calitatea produselor. Se vor analiza cu precădere calitatea materialelor și comportarea materialelor în procesul de tăiere, coasere, tratament termic, umidotermic etc.
Activitatea de control în sălile de croit se asigură, în general, prin controlul interfazic care urmărește calitatea executării operațiilor de șablonat, șpănuit, secționat, decupat, termoîipit, numerotat, sortat etc. în primul rând se verifică dacă materiile prime și materialele repartizate pe comenzi sunt în conformitate cu prevederile consumului specific, precum și cu cartela de mostre avizate. Se verifică exactitatea liniilor principale ale șabloanelor, conform rețelei de linii și conform restricțiilor impuse la încadrare. Se verifică direcția firelor de urzeală pe marginea pieptului în așa fel încât sensul fibrelor rezultate la scămoșare să fie orientate în jos în scopul evitării unei scămoșeli la purtare precum și pentru evitarea acumulării prafului.
Se controlează apoi poziția celui mai înalt punct al umărului, suprapunând punctele principale cu punctele corespunzătoare tiparului de control. Se verifică liniile de contur principale conform rețelei de linii stabilite anterior, corelându-se cu particularitățile țesăturii.
In cadrul secțiilor de confecționat și la unitățile de finisare, produsele executate vor fi verificate și sortate bucată cu bucată. Se aplică ștampila cu numărul controlorului. în fiecare secție de producție sau pentru anumite secții (ateliere), în funcție de topografia întreprinderii, înainte de operația de ambalare se va organiza un important post de control.
După întocmirea loturilor comerciale și a documentației de livrare se organizează puncte de control unde se verifică prin sondaj 5% din lot. La aceste puncte se întocmește certificatul de calitate, precum și procesul verbal de autorecepție.
Coordonarea activității punctelor de control amintite se asigură de către controlorii principali din cadrul unui punct special de control.
Prin urmare, calitatea produselor confecționate este condiționată de o multitudine de factori, începând cu materia primă, șablonarea, șpănuirea, secționarea, debitarea, asamblarea și tratarea umidotermică a acestora.
7.2. Măsuri luate pentru creșterea numărului de produse de calitate
superioară
Produsul de îmbrăcăminte reflectă gradul de adaptare al tehnologiei de fabricație la cerințele produsului proiectat. Deoarece producția industrială necesită aplicarea unor procedee de transformare asupra resurselor materiale astfel încât să rezulte un produs de îmbrăcăminte cu valoare de întrebuințare optimă, în condițiile unei eficiente economice maxime, la nivel microeconomic unul din principalii factori de influență ai calității îl reprezintă calitatea prelucrărilor tehnologice.
Procesul de fabricație din confecții reprezintă un ansamblu de procese de prelucrare, de control, transport a materiilor prime și procese de pregătire și deservire, realizate integral în cadrul aceleiași întreprinderi. Procesele tehnologice sunt structurate pe activități care se desfășoară etapizat, pe stadii și acte tehnologice.
Fiecare activitate tehnologică își aduce aportul propriu la materializarea cerințelor de calitate a produselor, acestea reprezentând criterii pentru dimensionarea și optimizarea fiecărei etape de realizare a produsului.
Depistarea și înregistrarea defectelor tipice fiecărei categorii de produs sunt necesare drept premiză pentru evaluarea performanțelor de calitate ale acestuia, constituind baza de date necesară controlului la fiecare post de lucru. Crearea băncilor de date se bazează pe clasificarea defectelor după mai multe criterii cum sunt: importanța, natura, localizarea defectului pe produs. Cunoașterea acestor informații este utilă deoarece creează cadrul conceptual de evaluare a produselor și, împreună cu documentația tehnică specifică fiecărui produs, reprezintă garanția unei evaluări corecte a nivelului calității.
Importanța defectelor furnizează informații privind nivelul de admisibilitate al produsului. Se pot menționa și ierarhiza următoarele tipuri de defecte:
– critice – produse ce reprezintă defecte de execuție grave (asamblarea accidentală a unor repere ce nu aparțin aceluiași produs, asimetrii evidente), defecte de țesătură critice (găuri, blende, cuiburi, biezări), elemente de produs de nuanțe diferite, incompatibilitate între caracteristicile materialelor la
produsele multistrat (inserții incompatibile cu materialul de bază), defecte de finisare (virarea colorantului la culori deschise etc);
majore – produse cu defecte de execuție remediabile: defecte de țesătură poziționate pe elemente ce se pot ușor înlocui, pete datorate mânuirilor și transportului necorespunzător, accesorii neconforme cu specificațiile etc;
minore – defecte care nu influențează disponibilitatea produsului, de exemplu: defecte de țesătură minore, asimetrii mici, devieri ale liniilor de coasere în limitele toleranțelor etc
Având întocmită baza de date primare pe tipuri de produs, particularizarea se va realiza în raport cu calitatea concretă a produsului, prin analiza cauzelor apariției defectelor, în scopul instituirii de măsuri de remediere. Astfel, în timpul controlului interfazic pot fi sesizate deficiențe care să genereze noncalitate, câteva dintre acestea fiind surprinse în tabelul 4:
Tabel 4;
Un loc deosebit,prin ponderea lor în controlul interfazic,îl ocupă deficiențele datorate perturbării proceselor,câteva dintre ele fiind prezentate în tabelul 5:
Tabel5:
Materializarea deficiențelor procesului de asamblare se realizează în produs în special prin defecte generate de indisciplină tehnologică, care pot influența iremediabil calitatea produsului (tabel 6):
Tabel 6:
Controlul și îmbunătățirea calității prin utilizarea rezultatelor concrete obținute prin cercetare nu sunt întotdeauna eficiente, fiind necesară conducerea creativă a proceselor tehnologice.
Astfel, procesul de conducere creativă a proceselor tehnologice presupune existența unor metodologii cu ajutorul căreia se poate optimiza și, eventual, inova tehnologia de prelucrare. în prezent este ineficient să conduci un proces tehnologic numai pentru a obține produse, fiind necesar ca în timpul procesului să se obțină informații privind posibilitățile de îmbunătățire a tehnologiei și produsului în corelare cu eficiența economică, prin așa numita metodă de operare evolutivă. Căutarea unor condiții preferabile de muncă, de optimizare a procesului, constituie o preocupare care îmbracă forma de cercetare chiar în viața industrială. Metodele clasice de optimizare pe bază de experiență nu conduc întotdeauna la optimul global, din cauza interacțiunii între variabile. Este necesară aplicarea unor strategii care să permită investigarea științifică a fenomenelor și optimizarea proceselor cu eforturi minime, bazate pe selecționarea variabilelor, alegerea problemelor de experimentare, analiza statistică a datelor, obținerea metodelor matematice și interpretarea tehnologică a rezultatelor.
CAPITOLUL VIII ׃ STABILIREA NECESARULUI DE PERSONAL
Pe baza proceselor tehnologice și a capacității de producție dintr-un an, se stabilește necesarul de personal direct productiv din secțiile productive. Valorile sunt prezentate în tabelul 7:
Tabel 7:
Total: 161 muncitori
CAPITOLUL IX ׃ ORGANIZAREA INTREPRINDERII
9.1. Organizarea secției, amplasarea utilajelor
Locul de muncă reprezintă spațiul înzestrat cu mijloace de muncă și organizat pentru realizarea unei operații sau lucrări de către un executant, în condiții de muncă precizate. Organizarea rațională a locului de muncă este determinată de elementele care participă la desfășurarea procesului de producție pe locul respectiv de muncă și anume:
mijloacele de muncă;
obiectele muncii;
forța de muncă.
Îmbinarea armonioasă a tuturor elementelor locului de muncă într-un tot unitar se concretizează în organizarea rațională a acestuia. Organizarea locului de muncă este considerată rațională atunci când asigură executanților condiții necesare pentru o muncă de înaltă productivitate, cu consumuri reduse, fară mișcări inutile sau obositoare, cu minimum de cheltuieli.
Amplasarea utilajelor trebuie să asigure economisirea muncii și folosirea eficientă a suprafețelor de producție, comoditatea în deservirea locurilor de muncă și respectarea normelor de protecție și tehnica securității muncii.
Secțiile din întreprinderilor de confecții pot avea diferite forme geometrice, cele mai des întâlnite fiind de formă dreptunghiulară. Pentru secția proiectată, în formă dreptunghiulară, vor fi prevăzute ca capete spații suplimentare necesare accesului în sector, uși, hol, grup social, vestiare.
Sectorul proiectat va cuprinde secțiile de croit, confecționat, ambalat, magazia de materii prime, magazia pentru produse finite, birouri.
Sala pentru confecționat va fi împărțită pe două linii tehnologice, cu distanța de 2 m între ele. Distanța de la perete la utilaje este de 1,5 m iar distanța între două utilaje este de 0,55 m.
9.2. Stabilirea parametrilor de iluminat și forță
Umiditatea și temperatura din sălile de lucru au influențe directe asupra procesului de producție și asupra muncitorilor. Condiționarea aerului este ansamblul proceselor care au ca scop realizarea și menținerea tuturor caracteristicilor aerului dintr-un spațiu închis. în industria de confecții se utilizează următoarele sisteme de schimb de aer:
refularea pasivă a aerului în partea superioară a halei;
refularea activă a aerului în partea superioară a halei;
refularea aerului în partea inferioară a halei;
sistemul combinat de refulare a aerului;
refularea aerului fără canale.
Instalațiile de condiționare din fabricile de confecții servesc la crearea în secțiile productive a unor condiții propice desfășurării optime a activității. Cele mai utilizate sisteme de condiționare a aerului sunt: cu uzine centrale și cu agregate individuale.
Un factor important privind igiena locului de muncă îl constituie lumina și culoarea mediului de muncă. Iluminatul local are influență hotărâtoare în sectoarele de confecții unde lucrătorii manipulează materiale de diferite nuanțe și culori.
Sistemul de iluminare din industria textilă trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să asigure iluminarea suficientă a obiectelor și suprafețelor, astfel încât acestea să se distingă clar, fără suprasolicitarea vederii;
să fie asigurată o compoziție spectrală a luminii care să permită distingerea exactă a culorilor;
să asigure o repartiție uniformă a luminii pe plan neted astfel încât raportul între iluminarea maximă și cea minimă a suprafețelor să nu depășească anumite limite impuse;
să fie asigurată o iluminare constantă în timp;
să se evite fenomenul de orbire provocat de vederea directă prin mărirea nivelului general de iluminare, realizarea unui unghi de protecție convenabil etc;
să se evite formarea fenomenului de pâlpâire.
În industria de confecții iluminarea poate fi obținută prin sistemul de iluminat incandescent sau fluorescent.
Este de reținut că în sălile de lucru trebuie să se asigure o ambianță de culori care să înlesnească iluminarea corespunzătoare, culorile având un rol binefăcător în atenuarea sau compensarea psihologică a anumitor efecte. în acest scop se recomandă vopsirea pereților interiori, ai mașinilor și utilajelor în culori diferite.
Se recomandă, pe cât posibil, folosirea luminii naturale. Iluminatul, precum și amplasarea locurilor de muncă se concep în așa fel încât fiecare executant să primească lumina din partea stângă.
Este necesară adoptarea unor soluții de iluminare generală cu posibilitatea de corecție individuală, în funcție de acuitatea vizuală a fiecărui muncitor. Se mai recomandă ca iluminatul general să fie de aceeași natură cu iluminatul local.
CAPITOLUL X ׃ NORME DE PROTECȚIE A MUNCII ȘI PSI ÎN ÎNTREPRINDEREA PROIECTATĂ
Protecția muncii face parte integrantă din procesul de producție și reprezintă totalitatea măsurilor care trebuie luate pentru a permite muncitorilor să-și realizeze sarcinile de producție în cele mai bune condiții și fără riscul de producere a accidentelor de muncă. Calificarea înaltă oferă muncitorilor posibilitatea să folosească uneltele și instalațiile în cele mai bune condiții tehnice, să sisteze și să înlăture în timp deficiențele, excluzându-se astfel riscurile de accidentare. Practica a arătat că în unele procese tehnologice, deși omul este bine pregătit profesional, iar mașina la care lucrează este corespunzătoare din punct de vedere tehnic, apar accidente de muncă datorită prezenței unor gaze toxice, a pulberilor vătămătoare, a iluminatului necorespunzător, a zgomotului etc. De asemenea, tot practica a arătat că sunt accidente de muncă care se datorează indisciplinei la locul de muncă, în ceea ce privește respectarea procesului tehnologic și a normelor de protecție a muncii, atitudinilor de a subaprecia pericolul și a neglijenței.
Mecanizarea proceselor tehnologice are drept urmare înlocuirea muncii fizice grele cu mașini care trebuie conduse și controlate. Mecanizarea impune un ritm și o viteză de muncă, corespunzătoare unei creșteri a productivității muncii. Este necesar ca, odată cu introducerea în practică a proceselor mecanizate și, mai ales, automatizate, să se ia o serie de măsuri astfel: amplasarea utilajelor, a mașinilor și instalațiilor se va face în funcție de fluxul tehnologic cel mai rațional, astfel încât să se asigure un circuit cât mai scurt al materialelor sau al pieselor de prelucrat, evitându-se încrucișările în timpul transportului acestora. Utilajele, mașinile și instalațiile vor fi astfel amplasate încât să se creeze treceri și căi de circulație între care se vor marca vizibil, pe margine, dungi de culoare albă. în cazul când se lucrează simultan la mai multe mașini, utilaje sau instalații, se va asigura muncitorului posibilitatea de urmărire comodă și fără pericole a funcționării acestora în condițiile impuse de procesul tehnologic.
La deplasarea utilajelor, mașinilor și instalațiilor se va prevedea și spațiul ocupat de materiale, semifabricate, produse finite sau deșeuri în așa fel încât să nu se afecteze suprafața liberă de muncă a muncitorului. La amplasarea utilajelor de la care pot avea loc degajări de substanțe nocive se vor lua măsuri corespunzătoare pentru prevenirea accidentelor sau îmbolnăvirilor muncitorilor.
După natura obiectului care a provocat accidentarea, accidentele se clasifică în mai multe categorii:
1. Accidente mecanice
Acestea sunt datorate acțiunii mecanice asupra corpului și anume: loviri, striviri, smulgeri, înțepături, tăieturi, căderi. Aceste accidente pot fi produse de angrenaje, tije, manivele, transmisii, obiecte în cădere etc.
în industria de confecții cele mai frecvente sunt înțepăturile produse de acele de la mașinile de cusut, tăieturile de la mașinile de croit, strivirile de la ștanțeia de croit sau presele de călcat și diferite alte obiecte.
2. Accidente chimice
în industrie, muncitorii intră deseori în contact cu o serie de acizi ca: acidul sulfuric, acidul clorhidric, acidul azotic etc. aceste substanțe chimice acționează asupra pielii și asupra mucoaselor ochilor și căilor respiratorii.
Acțiunea lor se datorează în general accidentelor, deci contactul cu organismul este întâmplător.
Acizii puternici modifică țesuturile, aceste modificări având aspect de arsuri care merg până la răni adânci, fară scurgeri de sânge. Rănile se vindecă greu și formează cruste care trag și pielea din jur.
3. Accidente electrice
în cazul în care omul este supus acțiunii curentului electric, datorită contractării musculaturii, omul nu se poate elibera singur de sub această acțiune. în acest fel, curentul electric acționează mai multă vreme asupra organismului. Important este traseul pe care îl străbate curentul electric prin organism. Imediat după intrarea în corp, el se ramifică putând cuprinde foarte multe organe. în acest fel, curentul va fi cu atât mai periculos cu cât va atinge un contur mai important pentru viața organismului uman. Este foarte periculos curentul care trece prin inimă, creier sau centri care comandă respirația sau inima.
Electrocutările pot avea loc în următoarele situații:
atingerea întâmplătoare a unor elemente metalice aflate sub tensiunea de lucru; atingerea unor elemente metalice care nu fac parte din circuitul de lucru, dar care au căpătat tensiune datorită unor deteriorări de izolație;
atingerea simultană a două puncte de pe sol aflate la potențiale electrice diferite.
4. Accidente termice
Accidentele termice pot fi cauzate de venirea în contact direct a muncitorului cu o suprafață supraîncălzită ca de exemplu: cazane cu abur, conducte de legătură, utilaje, suprafețe de contact a preselor etc. Scopul instalațiilor termice este de a asigura o temperatură corespunzătoare activității care se desfășoară în halele de lucru precum și la utilajele care folosesc abur sub presiune pentru procesul tehnologic. în spațiile industriale scopul instalațiilor de încălzire este de a asigura simultan încălzirea, ventilația și umidificarea după normele stabilite. în procesul tehnologic, aburul sub presiune este trimis prin conducte, de la centrala termică la utilajele care îl folosesc direct printr-o suprafață de contact cu produsul sau semifabricatul. Dată fiind presiunea mare precum și temperatura ridicată (150°C), aburul este foarte periculos dacă nu sunt respectate toate instrucțiunile de tehnica securității muncii.
în industria de confecții la proiectarea instalațiilor mecanice sub presiune se vor prevedea toate măsurile necesare care să permită exploatarea și controlul funcționării acestor instalații în condiții de securitate a muncii.
Conductele îmbinate cu flanșe, prin care se transportă fluidul sub presiune vor fi prevăzute cu manșoane de protecție, conform standardelor de stat în vigoare. La cazanele cu abur se vor verifica starea și umplerea corectă a tubului de siguranță, iar la cazanele de apă caldă prevăzute cu supape se va verifica funcționarea corectă a supapelor de siguranță.
Se va controla starea apărătoarelor contra arsurilor la corpurile încălzitoare funcționând cu apă fierbinte sau cu abur de presiune medie și se vor lua măsuri să se aplice acolo unde acestea lipsesc și apar mai necesare prin expunerea la arsuri a muncitorilor.
Legenda
Scara 1:100
R.C. – rampa de control; M.I. – masa de incadrat; M.S. – masa de spanuit; M.D. – masa de decupat; M.N. – masa de numerotat; R.T. – rastel tipare; R.P. – rastel pachete; R.S. – rastel semifabricate; M.A. – masa de alimentare; M.L. – masa de lucru; M.C. – masa de călcat; M.S. – mașina simpla de cusut; M.T. – ma;ina de cusut triplok: N – mașina de cusut nasturi; B – mașina de cusut butoniere;
CAPITOLUL XI : EFICIENȚA ECONOMICĂ A
Î NTREPRINDERII PROIECTATE
Indicatorul sintetic care reflectă condițiile în care se desfășoară activitatea de producție a întreprinderii este prețul de cost. Cu ajutorul lui se poate aprecia modul de utilizare a mijloacelor materiale și bănești dintr-o anumită perioadă de timp. Pentru cunoașterea reală a prețului de cost este necesară o delimitare în timp și spațiu a cheltuielilor de producție, adică folosirea unor metode cât mai eficiente de urmărire și analiză operativă a consumurilor de muncă vie și materializată.
Stabilirea prețului de cost se face în funcție de etapele desfășurării producției, de obiectul la care se referă cheltuielile de producție și de perioada la care se referă cheltuielile.
în funcție de etapele desfășurării producției, există:
preț de cost al unei operații;
preț de cost al unei secții, care cuprinde cheltuieli efectuate pentru obținerea unui produs, semifabricat sau lucrare din secția respectivă;
preț de cost de întreprindere, care reprezintă prețul de cost de secție, la care se adaugă cheltuielile generale ale întreprinderii.
Programul de reducere a prețului de cost va avea în vedere următoarele:
reducerea consumurilor specifice;
îmbunătățirea utilizării intensive și extensive a utilajelor și echipamentelor;
îmbunătățirea utilizării forței de muncă;
îmbunătățirea activității de întreținere și reparații curente;
evitarea amenzilor, penalizărilor etc;
reducerea cheltuielilor în secțiile productive prin utiizarea economică a materialelor gospodărești, energiei electrice și evitarea mersului în gol a utilajelor productive, precum și reducerea corespunzătoare a amortismentului specific, etc.
Calculul costurilor unitare ale produsului proiectat
a. Costurile unitare materiale reprezintă costul materiei prime, a materialelor secundare și auxiliare necesare pentru obținerea unui produs. Mdi = csk x pk (lei/buc), unde: Mdi – costuri unitare materiale;
csk – consumul specific din materialul k;
pk – preț de achiziție a materialului k.
b.Costuri unitare cu manoperă directă reprezintă salariile personalului direct
productiv.
Sdi = S'di + CAS + AS, unde
S di – manopera directă plătită executantului;
CAS – contribuția la asigurările sociale;
AS – contribuția la asigurările de sănătate.
Sdi = (T0xNt)/60, unde:
To – timp operațional (lei/oră) (salariul negociat);
c. Costuri unitare indirecte se determină prin aplicarea unui coeficient de repartiție asupra costurilor unitare cu manoperă directă sau a costurilor unitare materiale și include următoarele cheltuieli:
cheltuieli generale ale secției pentru unitatea de produs (Cg);
cheltuieli generale ale întreprinderii pentru unitatea de produs (Cgi);
cheltuieli de desfacere pe unitatea de produs (Cdi).
Coeficientul de repartiție se determină prin raportarea cheltuielilor indirecte totale de un anumit tip la cheltuielile materiale sau salariale totale realizate în aceiași perioadă de timp. Cg = ks x Sdi (lei);
ks =CGS / SD
Cgi = CG / SD;
Cdi = kd x mdi (lei)
kd = CD/MD,unde
CGS – cheltuieli generale ale secției;
CG – cheltuieli generale ale întreprinderii;
CD – cheltuieli de desfacere;
SD – salarii directe din secție
d.costuri unitare totale
Costul unitar de producție reprezintă totalitatea cheltuielilor pentru obținerea unui
produs:
Ci = Cdir+ Cind(lei)
e. Evaluarea prețurilor de desfacere a produsului proiectat
Prețul de desfacere – este stabilit în funcție de prețul pieței și de celelalte cheltuieli.
Marja brută a profitului
Mb = P – Ci (lei/buc), unde:
P – prețul producătorului;
Ci= cheltuieli unitare totale
CONCLUZII
În această lucrare am încercat o abordare detaliată a fazelor necesar a fi parcurse în vederea obținerii unor produse de îmbrăcăminte într-o secție de producție.
Am analizat toate etapele parcurse de materia primă, începând cu recepția, încadrarea pe material, croirea, până în faza de transformare în produs finit, analizând detaliat atât indicatorii tehnologici specifici fiecărei etape de producție, cât și utilajele alese pentru realizarea acestor etape.
De asemenea, am proiectat tiparele de bază, am realizat transformarea acestora în model, am realizat șabloanele principale și derivate ale produselor precum și gradarea tiparelor, astfel încât am obținut toată gama dimensională pentru sortimentele proiectate. Am realizat o încadrare a șabloanelor pe material astfel încât, în măsura în care a fost posibil, să obțin un consum specific mediu cât mai mic. Șabloanele au fost încadrate atât pentru materialul de bază cât și pentru materialele ajutătoare (căptușeală și întăritură.).
Deși în domeniul utilajelor pentru industria de confecții există un ritm foarte rapid de dezvoltare și inovare, am ales pentru realizarea procesului tehnologic de fabricație utilaje clasice, cu o productivitate medie, deoarece înalta calificare a personalului și motivarea acestora poate duce la obținerea de produse cu o calitate superioară, dar și obținerea producției planificate, de asemenea, un alt considerent pentru care am ales aceste utilaje este acela că în multe secții de confecționat, acestea ocupă cea mai mare pondere de utilare.
Am folosit surse bibliografice relativ noi, am abordat problemele în conformitate cu cerințele actuale impuse de normele actuale de producție. Cele mai multe informații au fost obținute prin documentarea efectuată în fabrici de confecții iar datele obținute au fost în mare parte obținute prin calcule.
BIBLIOGRAFIE
Ing. Florica Ciucă, Eugenia Galbel, Croitorie pentru toți, Editura Tehnică, București 1988.
Daciana Leucea Ilica, Procese și mașini în confecții, Editura Universității "Aurel Vlaicu" Arad, 2007.
Mitu, S., Mitu, M., Bazele tehnologiei confecțiilor textile, voi. I-II, Editura „Gheorghe Asachi", Iași, 1998.
Ing. Monica Fufezan, "B.T.C.T", curs.
Brumariu, A., Proiectarea îmbrăcămintei, Editura Rotaprint, Iași, 1990.
Brumariu, A., Filipescu, E., Proiectarea îmbrăcămintei. îndrumar de laborator, Iași, 1985
Budulan, C, Preda, S., Bazele tehnologiei tricoturilor și confecțiilor, Editura Rotaprint, Iași, 1989.
Ciontea, Gh., Rădulescu, M., Proiectarea îmbrăcămintei, Manual pentru licee industriale cu profil de industrie ușoară, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981
Costache, I., Tehnologia confecțiilor din tricot, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967.
Filipescu, E., Proiectarea constructivă a modelelor, Editura „Gheorghe Asachi", Iași, 1999
Florea, A., Controlul calității produselor, Editura „Gheorghe Asachi", Iași, 2001.
Papaghiuc, V., Procese și mașini pentru coaserea materialelor textile,
Editura Performantica, Iași, 2003
Potoran, I, Predoiu, C, Procese și mașini în confecții, Editura Tehnică, București, 1985
Sîrghie, V., îndrumătorul confecționerului din fabricile de tricotaje, Editura Tehnică, București, 1979
Mitu, S., Confortul și funcțiile produselor vestimentare, Editura „Gheorghe Asachi", Iași, 2000.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Proiectarea Unei Sectii de Confectii Articole din Tricot cu O Capacitate de 1500 Buc 8 Ore (ID: 161762)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.