Proiectarea Unei Colectii DE Produse DE Imbracaminte Pentru Barbati

=== L ===

TEMA 1: PROIECTAREA UNEI COLECȚII DE PRODUSE DE ÎMBRĂCĂMINTE PENTRU BĂRBAȚI.

Memoriu justificativ

Îmbrăcămintea este un bun vestimentar pe care oamenii îl folosesc pentru apărarea corpului de intemperii precum și în scop estetic. Ambele funcții au determinat o varietate de produse și modele care să satisfacă cerințele omului în funcție de necesități. Aceasta reprezintă totalitatea obiectelor care îmbracă corpul omenesc (exceptând încălțămintea); veșminte, haine, straie.

Dezvoltarea industriei ușoare s-a concretizat și se manifestă prin realizarea producției de articole textile – încălțăminte prin modernizarea unităților producătoare, implicate atât în prezentul cât și viitorul progresului general al științei și tehnicii, ceea ce duce la apariția unor produse cu caracteristici și comportării noi, menite să satisfacă trebuințe nou create.

Totodată, dezvoltarea industriei textile din țara noastră a determinat un consum sporit de țesături, tricotaje, textile nețesute, confecții într-o gamă sortimentală diversificată, realizate prin utilizarea materiilor prime cele mai variate: vegetale, animale, chimice – artificiale și sintetice, piei de animale, piei sintetice – înlocuitori de piele, atrăgând după sine apariția în limbajul producătorilor în primul rând, dar și al comercianților și consumatorilor acestor articole, a unor termeni sau noțiuni specifice.

În actuala etapă a economiei de piață când se impune participarea României într-o măsură tot mai mare la colaborarea economică internațională, acest deziderat necesită creșterea gradului de competivitate a produselor textile.

Produsele textile cu deosebire cele de îmbrăcăminte, făcând abstracție de legătura acestora cu cerințele modei și cu rolul pe care-l ocupă în manifestarea personalității membrilor societății, fac parte din nevoile primare ale omului, înființarea lui fiind legată și chiar condiționată direct de existența acestor produse.

1. Prezentarea datelor necesare proiectării și realizării produselor

Alegerea și analiza modelelor. Descrierea formei exterioare a modelelor.

Proiectarea tehnologică a produselor de îmbrăcăminte trebuie să țină cont de particularitățile pieței de desfacere actuale, caracterizată printr-un nivel înalt al cerințelor clienților. Aceștia pentru prețul pe care sunt dispuși să-l plătească, selectează produsul care corespunde cel mai bine aspirațiilor din punct de vedere estetic și funcțional.

Pentru lucrarea de față alegerea produselor am ales 5 produse destinate bărbaților și anume: palton, sacou, jachetă sport, pardesiu și pantalon. Aceste produse vor fi prezentate din punct de vedere constructiv urmând ca produsul pantalon pentru bărbați să fie confecționat și analizat.

Procesul de producție în întreprinderile de confecții impun folosirea unei documentații tehnice care să asigure confecționarea îmbrăcămintei în anumite condiții și cu anumite caracteristici tehnice. Documentația tehnică cuprinde totalitatea actelor normative pe baza cărora se desfășoară producția industrială. Documentația tehnică în industria de confecții are ca scop orientarea muncitorilor, tehnicienilor și inginerilor asupra modului de confecționare a îmbrăcămintei și a caracteristicilor tehnice pe faze de fabricație. Pentru aceasta este necesar ca documentația tehnică să cuprindă toate documentele care stabilesc indicii tehnico – economici ai procesului de producție.

Îmbrăcămintea a devenit un mijloc de creație artistică având nu numai funcții de apărare a corpului, de reglare a funcțiilor fiziologice ale sale ci și de înfrumusețare.

Îmbrăcămintea este diferită atât ca formă cât și ca materialele folosite la confecționat. Produsele de îmbrăcăminte sunt influențate de poziția geografică a unei țări care determină criteriile de clasificare.

Îmbrăcămintea se clasifică după vârsta purtătorului, materia primă folosită, în funcție de sex, de anotimpul în care se poartă, în funcție de punctele de sprijin pe corpul omenesc, funcție de destinația acestuia.

Destinația produsului determină funcția sa principală iar condițiile exploatării determină funcții auxiliare.

1.1.1. Palton bărbați

Paltonul este un produs de îmbrăcăminte potrivit pentru anotimpul rece. Schița paltonului este prezentată în figura 1.

Paltonul se compune din: fețe, spate, mâneci, guler, două buzunare tăiate cu capac. Reverul, gulerul și capacele vor fi tighelite conform modelului.

Piepții sunt prevăzuți cu o pensă. Piepții pe profunzimea reverului până în jos vor fi întăriți cu volatir chimizat. Dublura în porțiunea bustului va fi din volatir și inserție 33 L. Piepții pe toată lungimea cantului se dublează cu bizeți. Bizeții vor fi întăriți cu volatir chimizat. Fiecare piept este prevăzut cu câte un buzunar lateral tăiat cu capac. Paspolul buzunarului este de 1 cm. Pungile buzunarului sunt din diftină și la un capăt se aplică refilet din căptușeală și la celălalt din stofă. Capacele sunt întărite cu termox chimizat. Ambii piepții sunt căptușiți cu căptușeală Pandora. Fiecare piept din căptușeală are câte un buzunar interior cu paspol dublu, egal cu 0,5 cm. Deschizătura buzunarului este de 14,5 cm. Pungile buzunarelor sunt din terocel. Pe pungile buzunarelor se vor aplica câte doi refileții din căptușeală.

Spatele este din două bucăți, prin încheierea cusăturii de jumătate a spatelui formându-se un șliț. Șlițul la spate va fi întărit cu termotex chimizat. Partea de sus a șlițului pe față va fi întărit cu tighel oblig de 4 cm. Spatele se va căptuși cu căptușeală Pandora. Atât piepții, cât și spatele pe toată porțiunea sunt dublați cu inserție tip 33 L.

Mânecile sunt din două bucăți: față și dos. Tivul mânecii se va întări cu termotex chimizat. Mânecile se dublează cu inserție tip 33 L. De la cusătura interioară a mânecii, până la cusătura cotului pe partea din față, se va pune șuviță cantex și în cuglul mânecii se mai pune o bucată de volatir. Mânecile sunt căptușite cu căptușeală Pandora. Se va pune la fiecare o periniță și odată cu perinița se va mai aplica o bucată de căptușeală pentru a se fixa de ea căptușeala mânecii.

Gulerul este format din două bucăți: față și dos. Fața gulerului este formată din fața propriu – zisă și șteiul de guler. Dosul de guler se va întări cu volatir chimizat. Șteiul va fi tighelit cu un tighel de 0,2 cm prin dosul de guler. La mijlocul șteiul se fixează un agățător de 7 cm din căptușeală. Toate mărimile se execută cu o pensă pentru burtă. Pe un petic de dimensiunea 10 x 10 cm se va coase un nasture de rezervă. Petecul se va pune în buzunarul interior, partea stângă.

Etichetarea:

Eticheta imprimată se fixează în cusătura laterală a căptușelii, în partea stângă.

Eticheta textilă imprimată cu marca I.C.O. se fixează pe căptușeala pieptului stâng, sub buzunarul interior.

Eticheta cu compoziția fibroasă și simbolul de întreținere se fixează în cusătura laterală a căptușelii.

Eticheta de carton se va agăța cu ață de primul nasture de la palton.

Figura 1. Palton bărbați

1.1.2. Sacou bărbați model 1

Schița acestui produs este prezentată în figura 2.

Părțile componente ale acestui sacou sunt: piepții, spate, mâneci, guler și buzunare.

Pieptul este alcătuit din două bucăți, care se încheie cu un rând de nasturi, cu doi nasturi. Pieptul prezintă două pense pentru burtă. Pieptul este căptușit în întregime. Pe fețele piepților sunt aplicate buzunare. Buzunarele au forma estetică realizată în conformitate cu cerințele beneficiarului, cu ajutorul unui triunghi de material, aplicat la partea suparioară, baza triunghiului coincizând cu marginea superioară a buzunarului. Tot la realizarea estetică a buzunarului, contribuie și pensa, cusută doar la capete. Buzunarele sunt tighelite de jur împrejur. Pe pieptul stâng, sacoul prezintă teșlul, de asemenea tighelit în partea superioară și lateral. Pieptul prezintă în interior, pe căptușeală două buzunare pentru stilou și chibrituri.

Spatele este alcătuit din două bucăți, îmbinate printr-o cusătură care constituie linia de mijloc a spatelui.

Mânecile sunt lungi și prezintă lateral un șliț care se încheie cu un nasture.

Gulerul este tighelit de jur împrejur, tighel ce se prelungește și pe linia cantului și pe linia de terminație a produsului.

Figura 2. Sacou bărbați model 1

1.1.3. Sacou bărbați model 2

Schița acestui produs este prezentată în figura 3.

Părțile componente ale sacoului sunt: față, spate, mânecă, terminație superioară (guler), terminație inferioară, clape.

Fața, spatele și mânecile sunt elemente principale ale produsului și au rol de protejare a corpului.

Elementul față este format din două elemente simetrice, pe aceste elemente se realizează câte o pensă verticală poziționată la extremitatea buzunarului, această pensă având rol decorativ și formare spațială a produsului. Buzunarele de pe fața produsului au capace ca ornament, iar în partea superioară prezintă o cusătură cu rol de ornament.

Elementul spate este format din două repere simetrice având cusătura pe linia de simetrie a spatelui.

Fața și spatele produsului sunt căptușite, la spate căptușeala prezentând un fald necesar mișcărilor mai ample din timpul purtării.

Funcțiunea de îmbrăcare – dezbrăcare a produsului este asigurată prin închidere. În cazul acestui produs închiderea se face la un singur rând de nasturi, respectiv cu doi nasturi.

Gulerul are croială clasică, cu revere nu prea mari iar pelerina gulerului este croită adecvat mărimii reverului. Reverele au lățimea de 8 cm, răsfrângerea reverelor se face la 12 cm deasupra liniei taliei. Pe reverul stâng este realizată o butonieră cu rol ornamental.

Pe pieptul stâng la partea superioară este realizat un buzunar cu laist fixat la capete prin cusătură zigzag. Deschiderea buzunarului este de 10cm iar lățimea laist-ului de 3 cm.

Gulerul este un element de produs care are rolul de a finaliza terminația superioară la un produs cu sprijin pe umeri. Gulerul are două zone distincte: șteiul care se asamblează pe răscroiala gâtului și pelerina care se răsfrânge.

Mânecile sacoului sunt clasice având la terminație șliț lateral. Șlițul se încheie cu 2 nasturi.

Pentru produsul de îmbrăcăminte sacou pentru bărbați subansamblul față are unele particularități constructive și tehnologice care vizează realizarea formei spațiale și menținerea în timp a acestei forme.

Buzunarul superior cu laist are o tehnologie specifică de realizare pentru a nu modifica prea mult grosimea subansamblului.

Fața este dublată cu întăritură termoadezivă pe toată suprafața, iar pensa se taie după aplicarea întăriturii. Întăritura de bază a penselor este din volvatir chimizat și se aplică pe toata suprafața pieptului până la cusătura de montare a clinului la sub braț. Bizeții pe porțiunea reverului, partea superioară a clinilor și colțul feței se termolipesc cu aceeași țesătură chimizată folosită ca întăritură de bază la piepți. Clapele buzunarelor au pe toată suprafața întăritură, iar pungile buzunarului pot fi din pânză vopsită.

Linia de terminație a sacoului pe porțiunea clinilor de la piepți la spate se întărește cu țesătură subțire chimizată. Pe linia de terminație sacoul are o rezervă de 3,5 cm care se asamblează cu căptușeala prin folosirea cusături de suveică.

Fața de guler are dimensiuni mai mari decât dosul de guler. Aplicarea dosului de guler în răscroială se realizează cu o cusătură zigzag completată la extremități de o cusătură simplă. Sacoul este căptușit, căptușeala are rolul de a asigura ușurință la îmbrăcarea și dezbrăcarea produsului, precum și rol în asigurarea formei spațiale a produsului și o finisare corespunzătoare în interior. Căptușeala se montează la sacou folosind mașini de cusut simple, formând pe mijlocul spatelui, sub aplec un fald.

Pentru asamblare se folosește ață de cusut Nm 120 care se alege în ton cu materialul de bază. Pentru butoniere se utilizează ață de cusut Nm 120, Nm 70 și Nm 30.

Sacoul are o etichetă de mărime fixată în interior pe mijlocul spatelui sub agățător; o etichetă cu emblema producătorului fixată pe bizeț și o etichetă de carton fixată pe mânecă.

În ceea ce privește ambalarea, sacoul se așează pe umeraș și este învelit în pungă de polietilenă.

Figura 3. Sacou bărbați model 2

1.1.4. Jachetă sport bărbați

Schița acestui produs este prezentată în figura 4.

Părțile componente ale sacoului sunt: față, spate, mâneci, guler și buzunare.

Fața este alcătuită din două părți care se închid cu ajutorul unui fermoar. De jur împrejur fața este tighelită cu un tighel de 0,5 cm. Pe linia terminală fața prezintă un tighel cu proprietăți elastice de aproximativ 5 cm. Pe fiecare piept jacheta prezintă două buzunare oblige, laterale, exterioare. Sus și în lateral buzunarele sunt tighelite, iar la partea superioară piepții sunt croiți adecvat montării mânecilor raglan. Fața de pe căptușeala pieptului stâng prezintă un buzunar care se închide cu fermoar.

Spatele este alcătuit dintr-o bucată. La partea inferioară, pe linia de terminație se continuă tricotul de la față. Spatele este căptușit ca și fața cu căptușeală în carouri.

Mânecile sunt croite raglan și sunt alcătuite din trei piese. Pe linia de jumătate mâneca prezintă un tighel ornamental. Mâneca se termină cu o manșetă prevăzută cu un nasture, fiind tighelită de jur împrejur.

Gulerul are o croială adecvată jachetei sport și este alcătuit din rever și pelerină. De jur împrejur prezintă un tighel ornamental.

Figura 4. Jachetă sport bărbați

1.1.5. Pardesiu bărbați

Schița acestui produs este prezentată în figura 5.

Detaliile componente ale pardesiului sunt: piepții, spatele, mâneci, buzunare, cordon și guler.

Piepții sunt alcătuiți din două bucăți care se încheie cu trei nasturi, așezați pe un rând. Piepții au o croială simplă, dreaptă și prezintă o singură pensă sub braț. Mai jos de linia taliei, fiecare piept prezintă câte un buzunar oblig, exterior. Buzunarele sunt tighelite cu un dublu tighel. În talie pardesiul are un cordon menit să marcheze linia taliei, acesta este un cordon simplu, de lungime variabilă în funcție de grosimea pe linia taliei. Pentru poziționarea cordonului produsul este prevăzut cu găici. Cordonul este tighelit pe întreaga sa lungime, și se închide cu ajutorul unei catarame dreptunghiulare. Piepții sunt căptușiți, pe fiecare piept fiind câte un buzunar interior care se închide cu un nasture și prezintă dublu paspol. Adecvat pensei de pe materialul de bază căptușeala prezintă de asemenea pensele de sub braț.

Spatele este alcătuit din două bucăți care se îmbină pe linia de simetrie a spatelui printr-o cusătură terminată la partea inferioară cu un șliț central. Spatele este căptușit la fel ca și fața.

Mânecile sunt alcătuite din trei piese. Este o mânecă clasică care pe linia de îmbinare laterală prezintă un tighel ornamental, iar pe linia terminației mâneca prezintă o mică manșetă. Mai jos de linia cotului dar mai sus de manșetă, mâneca prezintă un nasture plasat înspre spate, cusut pe o plăcuță.

Gulerul este croit cu colțuri, pelerina fiind mai mare decât reverele. Gulerul este tighelit cu un tighel dublu care se prelungește și pe linia cantului.

Figura 5. Pardesiu bărbați

1.1.6. Pantaloni bărbați

Schița acestui produs este prezentată în figura 6.

Pantalonul pentru bărbați se utilizează în toate anotimpurile anului și se confecționează din materiale diferite (exemple: stofă, denim, etc.).

Cele două părți principale fața și spatele sunt asemănătoare ca formă dar diferă ca mărime și detalii anexate. Pantalonii sunt articole vestimentare cu sprijin pe talie. Deși este un veșmânt caracteristic bărbătesc, acest produs este utilizat de către toate categoriile de purtători indiferent de vârstă sau de sex. În funcție de acest criteriu pantalonii sunt destinații pentru bărbați, femei și copii. Ca părți componente sunt alcătuiți din două părți care îmbracă picioarele conformației și partea inferioară a trunchiului.

Ca detalii principale pantalonul se compune din: fețe, spate, betelie și buzunare.

Pantalonii se confecționează în diferite variante constructive dintre care cele mai importante sunt:

pantalon clasici;

pantalon bufant pentru cizmă;

pantalon sport;

pantalon clasic pentru femei.

Pentru acest proiect am ales un pantalon clasic cu o linie modernă deoarece pensele din față sunt necusute. Părțile componente ale acestui produs sunt: fețe, spate, betelie, buzunare. Fețele pantalonului sunt căptușite până la genunchi pentru a asigura un confort cât mai bun la purtare. Pantalonul are două buzunare laterale oblice tighelite cu un tighel de 0,5 mm lățime. Buzunarele au rol funcțional și ornamental.

Spatele pantalonului este prevăzut cu o pensă. Pe partea dreaptă are un buzunar cu dublu paspol, fiecare de 0,5 mm lățime și lung de 14 cm. Buzunarul este fixat la capete cu cheițe în formă de măslină care au rol de ornament și o rezistență la purtare mai bună. Buzunarul este prevăzut cu o găică care se închide cu un nasture. Pantalonul se încheie cu fermoar.

Betelia pantalonului este căptușită având o lățime de 3,8 mm cu prelungitor cu două copcii. Pantalonul are 8 găici cu rol de fixare a curelelor. Găicile sunt repere secundare formate din șuvițe din materialul de bază cu rezervele îndoite pe toată lungimea lor.

Pantalonul are linie dreaptă având dungă pe mijlocul feței respectiv spatelui.

Pe linia de terminație inferioară pantalonul are o rezervă de 4,5 cm care se realizează printr-o cusătură ascunsă.

Pentru realizarea produsului pantalon pentru bărbați sunt utilizate furnituri pentru pungile de buzunar care se asortează în funcție de culoarea materialului utilizat. Căptușeala de pe fața pantalonului se montează folosind mașini de surfilat Union Special care fixează căptușeala și în același timp surfilează marginile reperelor pentru a nu se destrăma.

Pentru asamblare se folosește ață de cusut Nm 120 care se alege în ton cu materialul de bază și pentru butoniere se utilizează ață de cusut Nm 120, Nm 70 și respectiv Nm 30.

Pantalonul are o etichetă de reclamă fixată pe căptușeala beteliei interioare pe partea stângă. Pe partea dreaptă tot în interior pe căptușeala beteliei este fixată o etichetă care conține informații despre materia primă, care se întreține produsul etc.

În ceea ce privește ambalarea pantalonul se așează pe umeraș, este prins cu un elastic pentru umeraș și învelit în pungă de polietilenă.

Figura 6. Pantalon bărbați

Stabilirea gamei de mărimi pentru produsele proiectate

Tabel de mărimi pentru sacouri

B – II

B II

C – II

C II

A – III

D – II

Tabel de corespondență între mărimile și grosimile necesare

Tabel de corespondență între mărimile și lungimile necesare

1.3. Alegerea materiei prime destinate confecționării produselor

Îmbrăcămintea trebuie să fie în strânsă concordanță și armonie cu caracterul purtătorului. Culoarea, croiala, mărimea, concordanța cu moda, toate sunt aspecte de care trebuie să se țină cont la alegerea vestimentației. O persoană îmbrăcată corespunzător pentru o ocazie poate să se simtă bine deoarece confortul psihic este asigurat. În mod asemănător confortul estetic este foarte important în viața omului, atât în cămin, cât și la locul de muncă. Așa cum o pisă dintr-un mobilier care se deosebește prin culoare sau stil de celelalte poate provoca unei persoane o senzație de disconfort tot așa din cauza efectului antagonist ce se produce în cazul unor produse de îmbrăcăminte, poate apare aceeași senzație.

Baza de materii prime pentru confecții este constituită dintr–o mare diversitate de materiale textile și netextile, care se regăsesc într–o gamă largă de produse de îmbrăcăminte, încălțăminte, articole de sport, articole tehnice,etc. Datorită elementelor comune de definire și utilizare în sfera producției materiale, materia primă și materialul au semnificații asemănătoare.

Materiile prime reprezintă produsele naturale sau semifabricatele ce pot constitui materiale de fabricații. Conform acestei definiții materiile prime reprezintă o primă etapă de evoluție, o fază incipientă de realizare a diverselor bunuri materiale.

Materiile prime, în general se obțin din diverse procedee specifice, mai mult sau mai puțin complexe și mai mult sau mai puțin costisitoare din punct de vedere al cheltuielilor de producție.

Materialele, în general, reprezintă totalitatea materiilor prime și semifabricatelor din care se pot executa diverse bunuri.

Materialele textile reprezintă o grupă de materiale obținute prin procedee textile, care prezintă anumite proprietăți comune fizico – chimice, structurale și de compoziție și care au calitatea de a putea fi prelucrate în bunuri de larg consum.

Materialele textile de bază folosite la confecționarea îmbrăcămintei constituie fața produsului, deci scheletul exterior și baza existenței acestuia. Materialele de bază redau principalele funcții ale produselor de confecții. Aceste materiale sunt; țesături, tricoturi, textile nețesute, blănuri naturale și imitațiile de blană.

Alegerea materiei prime de bază are o importanță deosebită, deoarece de însușirile materiei prime depind însușirile viitorului produs confecționat. Materia primă aleasă trebuie să fie în concordanță cu destinația produsului și să corespundă cerințelor tehnice ce îi conferă valoarea de întrebuințare prezentată prin:

durabilitate;

valoare de prezentare;

proprietăți fiziologice.

Durabilitatea materialului este reprezentată de următoarele proprietăți: rezistența la tracțiune, rezistența la sfâșiere, rezistența la uzură și eforturi repetate. Valoarea de întrebuințare este dată de stabilirea dimensională, contracție după înmuiere, revenire din șifonare, păstrarea pliului, flexibilitate și tușeu, efect pilling, rezistență la vopsire.

Proprietățile fiziologice sunt reprezentate prin: grosimea materialelor, higroscopicitate, hidrofilie, rezistența la transpirație, izolație termică.

Materialele de bază folosite pentru confecționarea sortimentelor de produse de îmbrăcăminte exterioară pentru bărbați sunt prezentate în cele ce urmează.

1. Țesătură pentru palton

Finețea: 12/1 Nm.

Compoziția fibroasă: 80% lână fină cardată + 20% relon.

Finisaj: vopsit în amestec.

Modificarea dimensiunilor = maxim 3 %.

Gradul pilling = 3.

2. Stofă

Finețea: 56/2 Nm.

Compoziția fibroasă: 100% lână fină pieptănată.

Observații: în funcție de desen se poate modifica proporția între desimea din urzeală și bătătură, cu condiția respectării greutății prescrise.

Valoarea greutății, sarcinii și alungirii la rupere se raportează la umiditatea de 11%.

Modificarea dimensiunilor la călcat: U = 1,5% max., B=±1%.

Unghiul de revenire din șifonare față de dos: U+B=150.

3. Diftină

Compoziția fibroasă: 50% bumbac + 50% vâscoză.

Finisaj: scămoșat, descleiat, fiert, albit, vopsit cu coloranți de cadă, azoici reactivi sau pigmenți, apretat, scămoșat.

4. Căptușeală serj mixt

Finețea firului: 150 den, 17 tex.

Felul firului: U – vâscoză, B – celofibră.

Starea firului: lucios.

Compoziția fibroasă: 52% vâscoză + 48% celofibră.

Finisaj: dezancolant, albit, vopsit, apretat, uscat, călcat, calandrat.

5. Volvatir chimizat

Compoziția fibroasă: 50% bumbac + 50% celofibră tip B.

6. Terocel pânză vopsită

Compoziția fibroasă: 50% poliester + 50% celofibră.

Finisaj: pârlit, dezacolat, uscat, termofixat, vopsit în bucăți cu coloranți de sulf sau direcți, uscat, apretat ușor.

7. Terocel canafas

Compoziția fibroasă: 67% poliester + 33% celofibră.

Finisaj: termofixat și apretat intens.

Construcția tiparelor

Parametri dimensionali necesari construcției tiparelor

Un produs de îmbrăcăminte îmbrăcat pe corp are o formă spațială cu o configurație complexă.

În tehnologia tradițională forma oricărui produs de îmbrăcăminte se realizează dintr-un număr determinat de forme geometrice neregulate, croite din diferite structuri plane (țesături, tricoturi, nețesute etc.) și asamblate prin diferite procedee. Astfel pentru fabricația produsului este necesar să se definitiveze formele plane (desfășuratele plane) ale reperelor care alcătuiesc produsul. Desfășuratele plane ale reperelor constituente ale unui produs de îmbrăcăminte se numesc tipare (în etapa de proiectare constructivă a produsului), respectiv șabloane (în etapa de fabricație a produsului). Numărul și configurația reperelor care alcătuiesc un produs depind de forma corpului, de tipul produsului, silueta și croiala acestuia, de particularitățile modelului și de proprietățile materialelor.

Corpul uman, cu suprafața exterioară neliniară, face parte din categoria corpurilor cu forme geometric neregulate cu suprafețe, “nedesfășurabile”. Aceasta înseamnă că desfășurata în plan a produsului de îmbrăcăminte – înveliș al suprafeței exterioare a corpului uman – nu poate fi realizată decât prin secționarea acesteia într-un număr de porțiuni (repere) și căutarea soluțiilor de reprezentare în plan a acestora. De aici decurg problemele fundamentale ale construcției îmbrăcămintei: adaptarea materialelor – structuri plane – la formă neregulată a corpului uman și, respectiv, desfășurarea în plan a componentelor produsului. Construcția desfășuratelor plane – construcția tiparelor –este una dintre etapele de mare complexitate ale proiectări constructive, de rezolvarea căreia depinde în mare măsură asigurarea cerințelor de ordin igienic, ergonomic și estetic impuse produselor.

Cea mai veche metodă de obținere a tiparelor este metoda mulajelor, de origine franceză. În principiu, această metodă constă în aranjarea pe un manechin sau direct pe corpul purtătorului a unei hârtii sau pânze și trasarea unor linii de contur pe aceasta, precum și fixarea adâncimii unor pense, falduri și a unor puncte de control. Urmează apoi desfășurarea hârtiei sau a pânzei în plan. Forma detaliilor se conturează prin croire și se definitivează prin probe. Metoda este simplă, construcția nu necesită calcule, dar dă rezultate numai în urma probelor și a corecțiilor succesive, fiind inaplicabilă în condițiile de serie. Actualmente, metoda se mai utilizează la obținerea unor produse pentru teatru sau produse cu un grad mare de drapare.

Cea mai răspândită și mai utilizată metodă clasică de obținere a tiparelor este metoda geometrică.

Metoda geometrică a apărut la începutul secolului al XIX – lea în Franța, Germania și Rusia și a înlocuit treptat metoda mulajelor, devenind în scurt timp cea mai răspândită metodă de construcție a tiparelor.

În metoda geometrică, construcția tiparelor se execută pe baza informațiilor despre dimensiunea corpului și mărimea adaosurilor corespunzătoare tipului de produs care se proiectează.

În construcție se pornește de la un număr limitat de dimensiuni ale corpului tip. O serie de dimensiuni care la proiectarea individuală s-ar putea prelua direct de pe corp sunt înlocuite cu valori calculate pe baza unor relații simple în funcție de dimensiunile principale, din acest motiv acestea fiind numite și „ măsuri proporționale”.

Construcția tiparului pentru un produs de îmbrăcăminte cu sprijin pe umeri începe prin trasarea liniilor rețelei de bază care urmează să se dimensioneze conform detaliilor principale, urmează apoi definitivarea liniilor de contur ale tiparului de bază și apoi transformarea tiparului de bază în conformitate cu particularitățile modelului.

Cele 2 detalii se prezintă pe același desen pentru a evidenția corespondența dintre liniile de contur care după asamblare se unesc. Datorită simetriei corpului, pe desen se trasează numai o jumătate din detaliile tiparelor simetrice.

Tiparele pentru mânecă și guler se construiesc după definitivarea conturului detaliilor principale, pentru a se asigura corespondența dintre liniile de contur care se asamblează.

Modalitatea cea mai eficientă de construcție a tiparelor unui tip de produs de model dat, presupune parcurgerea a două etape: construcția tiparelor de bază (sau alegerea unei construcții de bază pentru tipul de produs și respectiv și adaptarea / transformarea construcției de bază în funcție de particularitățile modelului).

Prin construcția de bază (CB) se înțelege construcția desfășuratelor plane ale elementelor principale care alcătuiesc un tip determinat de îmbrăcăminte, cu o anumită siluetă și croială în care se ține cont de valorile optime ale adaosurilor de lejeritate, de caracteristicile materialelor, construcție elaborată pentru o anumită grupă de purtători, (vârstă, sex, conformație), respectiv materiale. Construcția de bază va servii la rezolvarea construcției tiparelor de model ale acestui tip de produs, modele realizate pentru aceeași grupă de purtători, respectiv din materiale cu aceleași caracteristici.

Metodele clasice “sistemele de croială” sau dezvoltat istoric se perfecționează în permanență și au o serie de principii comune. Metodele geometrice sunt de fapt variante ale uneia și aceleași modalități de construcție a tiparelor. Ele diferă de la un autor la altul în funcție de numărul și tipul mărimilor antropometrice prin care se caracterizează corpul purtătorului, modul de stabilire a adaosurilor, structura relațiilor de calcul și gradul de precise a acestora, precum și prin modalitățile grafice de rezolvare a construcției propriu – zise. În toate metodele, pe baza datelor inițiale se efectuează o serie de calcule prealabile, iar construcția grafică se realizează într-o succesiune determinată. Construcția grafică pornește de la un sistem de axe inițiale, respectiv de la o rețea de linii de bază, în care se trasează liniile de contur ale tiparelor.

Pentru construcția tiparelor unui produs cu sprijin pe umeri sunt necesare informații cu privire la dimensiunile corpului (în special din zona suprafeței de sprijin), valorile adaosurilor constructive pe linia bustului (adaosul de bază), taliei, șoldurilor, precum și pentru alte segmente ale corpului, date privind lungimea produsului, mânecii și lățimea mânecii la terminație.

Construcția tiparelor pentru orice tip de produs din această categorie începe cu construcția corpului (fața și spatele) și apoi se proiectează tiparul mânecii într-o rețea de linii de bază, sau direct pe tiparele corpului în funcție de croiala produsului și de modul de rezolvare a răscroielii mânecii (pentru brațe), pe tiparul feței și a spatelui.

Construcția tiparului de bază pentru sacoul 54 – I – B

Formule pentru construcția tiparului de bază:

Înălțimea spatelui

Lungimea taliei

Lungimea produsului

Lungimea șoldului

Lățimea răscroielii gâtului la spate

Înălțimea fetcăi

Lățimea spatelui peste umeri

Înălțimea manșurii la spate

Lățimea pieptului anatomic

Lățimea feței în talie

Lățimea manșurii cu clin separat, iar la construcția cu pensă 18,5 cm

Înălțimea bustului

Adâncimea răscroiturii la piept

Adâncimea răscroiturii gâtului la piept

Înclinația umărului la față

Lățimea hainei pe linia șoldului

Distanța capătului buzunarului lateral măsurat de la centrul corpului

Distanța buzunarului lateral de la linia taliei în jos

Distanța capătului din spate al buzunarului de pe bust măsurat de la linia manșurii

Lungimea deschizăturii buzunarului lateral

2.2. Construcția tiparelor de bază și transformarea lor în modele

2.2.1. Construcția tiparului de bază pentru palton

Se trasează un unghi de 90º al cărui vârf se notează cu 1.

– înălțimea spatelui

– lungimea șoldului

– înclinația spatelui la gât spre fetcă

– cambura spatelui în talie

Se unesc punctele 7, 6, 11, 8, 9, 10 și se formează linia de jumătate a spatelui aspect gata.

– lățimea spatelui peste umeri

Se unesc punctele 13 și 14 cu o linie orizontală și se formează punctul 11A în profunzime și 8A în talie.

Se unesc punctele 17 și 18 care reprezintă baza umărului la spate.

pentru susținerea cusăturii umărului

Se unesc punctele 16, 18, 18A și 18B formându-se linia manșurii la spate.

Se unesc punctele 15B, 19, 14A în continuare până la poală și se obține punctul 10A.

(în sus)

Construcția pieptului

Punctul 20 constituie centrul corpului.

Din acest punct se duce o linie de echer în sus, până la cadrul de bază, iar din punctul 21 se duce o linie de echer în jos, până la linia șoldului și la intersecția lor s-a format punctul 23 sus la linia de cadru, punctul 22 la linia taliei și punctul 24 la linia șoldului.

– lățimea pieptului la talie

Se unesc punctele 27 și 28 cu o linie prelungită în sus, până la linia cadru și se obține răscroitura gâtului.

de la spate.

Se unesc punctele 36 și 37 cu o linie ajutătoare.

Se unesc punctele 30 și 36 formându-se linia umărului.

Se unesc punctele 36, 39, 37 și 41 formându-se linia manșurii la piept.

Din punctul 40 se trasează o linie de echer până la linia terminală.

Punctul 43 reprezintă intersecția liniei 40 cu linia taliei.

Punctul 44 reprezintă intersecția liniei 40 cu linia șoldului.

Punctul 45 reprezintă intersecția liniei 40 cu linia poalei.

pentru cambrură

Se unesc punctele 42, 40, 46 și 44A cu o linie prelungită până la terminație formându-se partea laterală a pieptului.

Din punctul 49 se trasează un unghi drept în jos.

Se unesc punctele 49A și 48 cu o linie prelungită spre spate.

– lungimea buzunarului lateral

Punctul 50 reprezintă intersecția liniei 25 cu linia terminală.

Se unesc punctele 47 și 50A formându-se linia de îndoire a poalei aspect gata.

Punctul 51 reprezintă intersecția liniei 49 cu linia terminală.

Se unesc punctele 20B și 25 cu linie prelungită până la linia terminală.

Se unesc punctele 41 și 54 formând pensa sub brațului.

Construcția mânecii

1. Înălțimea capului de mânecă = 20,5 cm

2. Lățimea mânecii în profunzime aspect gata = 23,5 cm

3. Lățimea manșurii aspect gata + 7 cm pentru susținere

4. Lungimea mânecii = 68 cm

Fața de mânecă

– înălțimea capului de mânecă

– lungimea mânecii

– linia cotului

Din punctele 2, 3 și 4 se trasează câte o linie perpendiculară.

– lățimea mânecii aspect gata – 1 cm

Din punctul 5 se trasează o linie de echer în jos.

Punctul 6 reprezintă intersecția liniilor 2 și 5.

Punctul 7 reprezintă intersecția liniilor 4 și 5.

Punctul 8 reprezintă intersecția liniilor 3 și 5.

în jos

, reprezentând punctul de îndoire al aspectului gata al feței de mânecă.

Se unesc punctele 13, 14, 12, 17 și 18 formându-se astfel capul de mânecă. Din punctul 18 se continuă forma capului de mânecă cu formarea liniei aspect gata.

pe linia cotului

în jos pe linia de bază aspect gata

Se unesc punctele 21 și 3 cu o linie dreaptă.

Se unesc punctele 18, 19, 20 și 22 formându-se linia cotului.

– reprezentând dimensiunea de îndoire a feței pe cot

Se unesc punctele 23 și 24 cu o linie dreaptă.

Punctul 25 reprezintă intersecția liniei prelungite a capului de mânecă în jos spre spate.

Se unesc punctele 26, 28, 29 și 30 formându-se linia laterală pe cot.

Se unesc punctele 2A, 3A și 4A formându-se linia din față a feței de mânecă.

Dosul de mânecă

Punctul 31 reprezintă intersecția liniei 9 cu linia 2.

Se unesc punctele 31 și 18.

Se unesc punctele 32B, 15A și 16A formându-se linia din fașă a dosului de mânecă.

Se unesc punctele 33, 31A, 32A, 32B și în continuare 13, 33 și 34 formându-se capul dosului de mânecă.

Punctul 37 reprezintă lățimea mânecii măsurată împreună cu fața și dosul de mânecă cu toate cusăturile.

2.2.2.Construcția tiparului de bază pentru sacou

Se trasează un unghi de 90º al cărui vârf se notează cu 1.

– înălțimea spatelui

Din punctele 2, 3, 4 și 5 se trasează linii orizontale.

– locul cel mai proeminent al omoplaților

– înclinația spatelui

– cambura spatelui în talie

Punctul 9 reprezintă intersecția liniei de mijloc a spatelui cu linia 5.

S-au unit punctele 7, 6, 8, 10 și s-a format linia de mijloc a spatelui.

Punctul 11 reprezintă întâlnirea liniei de mijloc a spatelui cu linia 2.

Se așează echerul pe linia cu unghiul de 90º pe punctul 10, de unde trasăm un unghi drept spre față, de unde se construiește linia de îndoire a reverului.

– lățimea spatelui peste umeri

Se unesc punctele 13 și 14 formându-se linia siluetei la spate.

Punctul 15 reprezintă intersecția liniei 2 cu linia .

Din punctul 15A se trasează o linie scurtă, paralelă cu linia 2.

Punctul 17 este situat la mijlocul segmentului .

– înclinația umărului la spate.

Se unesc punctele 17 și 18 cu o linie prelungită spre piept.

Se unesc punctele 16, 18 și 18A formându-se linia umărului.

pentru o cusătură.

Punctul 19 reprezintă intersecția liniei 3 cu linia .

Se unesc punctele 15, 19A și 14A până la intersecția cu linia 10, formându-se linia cu o linie ușor arcuită și s-a obținut linia manșurii.

Punctul 10A reprezintă intersecția liniei 10 cu linia .

Construcția tiparului de bază pentru piept

Punctul 20 constituie centrul corpului.

Din punctul 21 trasăm o linie de echer până jos, prelungind-o mai jos de linia de terminație cu circa 5 cm.

Punctul 26 reprezintă intersecția verticalei 25 cu linia orizontală a șoldului 5.

Punctul 26A reprezintă intersecția liniei 25 cu linia 4.

, măsurat spre centrul corpului

, măsurat spre linia manșurii lungită în sus, depășind cadrul de bază de sus.

Punctul 31 reprezintă intersecția liniei cu linia 1.

Punctul 31A constituie punctul gâtului de unde se trasează o linie paralelă cu cadrul de bază.

Din punctul 33 se trasează o linie de echer spre centrul corpului. Se unesc punctele 25, 20, 34, 32, 25, 26 și se formează linia de centru a corpului.

Punctul 34 reprezintă intersecția liniilor și 33.

Se unește punctul 20B cu punctul 25 cu o linie punctată, iar din punctul 25 în jos cu o linie continuă până la terminație.

Punctul 26C reprezintă intersecția liniei 43A cu 26B.

Punctul 23A reprezintă intersecția liniei cu linia .

Se unesc punctele 31A și 35 cu o linie prelungită ce constituie baza umărului.

de la spate

locul pensei de sub braț

Se unesc punctele 36A, 37B și 37x formându-se linia manșurii la piept.

Se unesc punctele 40 și 38B formându-se linia manșurii la clin.

Se unesc punctele 21C și 44 printr-o linie dreaptă, care va constitui baza buzunarului de la bust.

– lungimea buzunarului de pe bust

49 = 13,5cm reprezintă locul buzunarului lateral, măsurat de la centru.

reprezintă adâncimea locului buzunarului lateral.

Punctul 50 se trasează cu o cruce peste punctul 49, ce va constitui capătul din față al buzunarului lateral.

Punctul 42 reprezintă intersecția liniei 21B cu linia taliei.

Punctul 43 reprezintă intersecția liniei 21B cu linia terminală.

de la spate

Se unesc punctele 26B și 43A cu o linie dreaptă, iar din punctul 50 se trage o linie paralelă cu linia .

Punctul 53 reprezintă intersecția liniei 52 cu linia taliei.

Din punctul 52 se trage o linie paralelă liniei până la punctul 47 și în jos până la linia terminală.

Se unesc punctele 54, 52, 53 și 48 formându-se partea din față a pensei. Se unește punctul 55 cu punctul 53 și cu punctul 48 formându-se partea din spate a pensei.

măsurat spre spate

Se unesc punctele 38 și 24A până jos la linia de terminație, constituind baza pensei de sub braț.

Punctul 43B reprezintă intersecția liniilor 38 și 43B și se formează baza clinului.

Punctul 24B reprezintă intersecția liniei cu linia șoldului.

Punctul 56 reprezintă intersecția liniei cu linia .

Din punctul 56A se trasează o linie de echer în jos cu baza așezată pe linia taliei.

Se unesc punctele X, 22B și 57A cu o linie ușor curbată formându-se linia de sub braț a pieptului.

Se unesc punctele 38B, 22D și 57A prelungindu-se prin punctele 24B și 43C obținându-se linia clinului.

Se măsoară segmentul de la spate, și în continuare de la punctul 26 lățimea pieptului și din punctul 24B până la 67cm, unde se fixează punctul 48.

Punctul 41 se găsește pe dreapta la 67 de cm de punctul 9.

Se unesc punctele 21B și 41 cu o linie subțire până la linia terminală.

Punctul 42 reprezintă intersecția liniei cu linia taliei.

Se unesc punctele 39, 21B, 42A, 41 și 43 formându-se partea laterală a clinului.

Pentru definirea liniei terminale se decupează tiparul de piept și se suprapun liniile și , se închide pensa și se corectează linia laterală a pieptului. Se suprapune clinul peste piept din punctul 38B și se măsoară lungimea pieptului cu pensa. Astfel se obține lungimea clinului în față, acesta se notează cu 43C și se unește cu punctul 43, obținându-se astfel linia terminală la clin. După aceasta se așează pieptul și clinul cu pieptul și se obține linia definitivă a pieptului la tiv.

Construcția tiparului de bază pentru mânecă

Construcția mânecilor se bazează pe lățimea manșurii, aspectul gata și pe circumferința manșurii de la același număr de cusături cu mâneca.

Lățimea manșurii aspect gata

Lățimea mânecii aspect gata = 22cm

Circumferința manșurii/2 – 0,5 = 19cm

Înălțimea capului de mânecă = 19cm

Lungimea mânecii = 66cm

Lățimea mânecii aspect gata la terminație = 15,5cm

Se trasează o linie de echer, a cărui vârf se notează cu 1.

– linia cotului

, unde 15,5 reprezintă lățimea manșurii aspect gata

Punctul 6 reprezintă intersecția liniilor 2 și 5.

Punctul 7 reprezintă intersecția liniilor 4 și 5.

Punctul 8 reprezintă intersecția liniilor 3 și 5.

Punctul 9 reprezintă mijlocul feței .

reprezentând punct de răsfrângere a feței de mânecă.

Se unesc punctele 12 și 13 și se împarte această distanță în două cu plus de sus în jos și se notează cu 17.

, reprezentând cel mai înalt punct al mânecii

15=3

Se unesc punctele 8, 14 și 15 formându-se linia de îndoire a feței de mânecă aspect gata.

Punctul 18 reprezintă intersecția liniilor 9 și 2.

, măsurat înspre afară

, reprezentând înclinația aspect gata la terminație.

Se unesc punctele 13, 17, 9A, 11A și 16 formându-se linia capului de mânecă, din acest punct trasându-se o linie paralelă cu cadrul de bază.

pentru cusătură

Se unesc punctele 26, 27, 28 și 29 formându-se linia feței de mânecă pe cot.

Se unesc punctele 2A, 14A și 15A formându-se linia din față a feței de mânecă.

Se unesc punctele 13 și 2A formându-se răscroitura din față a feței de mânecă.

măsurat de la linia de bază

reprezentând dimensiunea de îndoire a dosului

spre față pentru cusătură

Se unesc punctele 32, 14B și 3A și se formează linia din față a dosului de mânecă.

, punctul 22 reprezintă lățimea mânecii

Se unesc punctele 30, 7 și 34 formându-se linia dosului de mânecă.

Construcția tiparului transformat de la sacou

Lățimea manșurii

– reprezentând dimensiunea pensei de sub braț

Se unește punctul 38 cu punctul 24A prelungindu-se până la poală, iar punctul 38A se unește tot cu punctul 24A.

sub linia de bază

Se unește punctul 38 cu punctul 55A cu linie curbată.

, măsurat la baza buzunarului.

Punctul 43B reprezintă intersecția liniei cu linia poalei.

Se unesc punctele 55B și 43B cu o linie ușor curbată pe linia șoldului.

Se unesc punctele 38B și 43B formând linia clinului pe linia pensei de sub braț.

Lățimea șoldului Pentru piept și clin + 1 cm cusătură laterală = 60,6 cm.

Se unesc punctele 31B și 31A în sus și în jos cu o linie prelungită, locul de intersecție a acestei linii cu linia conturului se notează cu 33B.

reprezentând lățimea reverului pe linia cazuri cu o cusătură de 1cm pe linia cantului

reprezentând lățimea deschizăturii reverului cu o cusătură de 1cm pe cant.

Se unesc punctele 33A și 31D obținându-se linia de răsfrângere a gulerului.

Se unesc punctele 33D, 31E, 31D, 31F, 34B și 33D obținându-se aspectul gata al dosului de guler.

2.2.3.Construcția tiparului de bază pentru jacheta sport

Măsurile care reies din înălțimea corpului se raportează la măsura întreagă de mărimi, iar la grosimi se raportează la jumătate din circumferința corpului.

IC = 180cm

Lpr = 110cm

Lm = 84cm

Cb = 53cm

Cg = 41cm.

Construcția tiparului de bază pentru spate

– reprezentând adâncimea spatelui

– reprezentând lungimea taliei

măsurat în sus de la punctul 2.

Punctul 6 reprezintă locul cel mai proeminent al spatelui.

Din punctul 9 se trage o linie de echer până la linia șoldului unde se formează punctul 10, pe linia taliei formându-se punctul 11 iar pe linia manșurii formându-se punctul 12.

Din punctul 14 se duce o linie dreaptă până în punctul 13.

măsurat de la punctul 13 în sus

Se unesc cu o linie de echer punctele 12A și 10A până la tiv și se notează cu 4A.

Construcția tiparului de bază pentru piept

Din punctul 17A se trasează o linie de echer până la linia șoldului. Intersecția liniei din punctul cu 17A cu linia taliei se notează cu 20 iar intersecția cu linia șoldului se notează cu 32.

, reprezentând centrul corpului.

Se unesc punctele 22A și 19A cu o linie prelungită în sus până la intersecția cu dreapta , iar punctul rezultat se notează 23.

Pentru formarea scobiturii pieptului se unesc cu o linie dreaptă punctele 24 și 25.

Se unesc punctele 28, 18 și 21, iar la tiv se formează punctul 29 care reprezintă linia de centru a corpului.

Se unesc punctele 12B și 10B până la linia tivului unde se obține punctul 31.

Poziția buzunarului este dată de următoarele drepte:

, reprezentând înclinația buzunarului

reprezintă lungimea deschizăturii buzunarului

Petrecerea este de 4 cm.

Construcția tiparului de bază pentru mânecă

, reprezintă înălțimea feței de mânecă a părții din spate

Din punctul 5 se trasează o linie de echer la stânga, de circa 35cm, iar spre dreapta de circa 10cm.

, reprezintă lățimea mânecii în profunzime, în care sunt incluse și cusăturile.

Din punctul 6 se trasează o linie de echer în jos, până la linia de bază, se notează cu 7 punctul de intersecție cu linia de profunzime, cu 8 punctul de intersecție cu linia cotului și cu 9 punctul de intersecție cu linia de bază.

Din punctul 10 se trasează o linie de echer în jos, se notează cu 11 punctul de intersecție cu linia de profunzime, cu 12 punctul de intersecție cu linia cotului și cu 13 punctul de intersecție cu linia de terminație.

Pe punctul 8A se stabilește linia de îndoire a mânecii în față.

Din punctul 9A se trasează o linie paralelă cu linia de bază.

Pentru completarea răscroielii gâtului de la piept se continuă pe aceeași linie în jos.

Prin punctul 14 se trasează o linie paralelă cu linia de bază.

, reprezintă înălțimea dosului de mânecă și a părții din spate a feței de mânecă.

, reprezentând un punct ajutător.

Se unesc punctele 15, 20A, 19 și 7A obținându-se răscroiala din față a feței de mânecă.

Pentru formarea liniei de jumătate a mâneci, se unesc punctul 21A cu punctul 18 și punctul 16 cu punctul 18 și cu punctul 14.

Se unesc punctele 16, 24, 22A, 18, 11A, 12 și 13A formându-se linia de mijloc a feței de mânecă.

Se unesc punctele 21A, 23A, 18, 11B, 12A și 13 formându-se linia de jumătate a părții a doua a feței de mânecă.

Se unește punctul 24 cu punctul 21B cu o linie dreaptă.

Se unesc punctele 24, 26, 27 și 28 formându-se partea din spate a feței de mânecă.

Se unește punctul 9F cu punctul 32 obținându-se linia de îndoire a disului.

Se unesc punctele 19, 7D, 11C și 29A obținându-se scobitura dosului de mânecă.

Lățimea mânecii aspect gata 17,5 – 18cm.

Transformarea tiparului de bază în model

Pentru transformarea tiparului de bază în model, trebuie să facem modificări, conform schiței concepute.

Modelul fiind cu fermoar se va respecta linia de centru a corpului, unde vine aplicat fermoarul. Pe linia de mijloc a corpului formată din punctele 28, 18, 21 și 30 se va aplica înspre față rezerva de 1cm, necesară pentru aplicarea fermoarului. Produsul fiind cu tricot la tiv, se va scoate de la linia de mijloc a corpului înspre spate, și se va lăsa un dreptunghi de material, de dimensiunea 4 x 5cm, iar pe restul liniei terminale, se va executa o fâșie de material, care va fi înlocuit cu tricot. Astfel, linia de jumătate a corpului devine formată din punctele 28A, 18A, 21A și 30A, iar linia terminală va fi formată din punctele 30A, 30B, 30C, 4B, 31B și 4C.

La linia de îmbinare a spatelui se va modifica punându-se pe fir drept , , se unește punctul 16 cu punctul 14A și punctul 14A cu punctul 7A, conturându-se astfel linia răscroielii gâtului la spate și la linia de jumătate a spatelui de la punctul 7A până la punctul 4C.

Construcția tiparului de mânecă transformat

Linia terminală se mută cu 4 cm în sus, lățime necesară manșetei astfel încât linia terminală va fii compusă din punctele 28B, 32B, 9H, 9I și 9N

Construcția tiparului de guler

, reprezentând lățimea șteiului de dos de guler.

, reprezentând un punct ajutător pentru răsfrângerea reverului

Se unește punctul 27A cu punctul 24A cu o linie dreaptă prelungită în sus, obținându-se astfel punctul 27B.

, reprezentând distanța necesară pentru rotunjirea dosului de guler, ținându-se cont de faptul că produsul se poartă atât încheiat cât și descheiat.

, reprezentând lățimea șteiului la dosul de guler.

, reprezentând pelerina dosului de guler

, reprezentând lățimea gulerului în față

Se unesc punctele 28, 24B și 24C obținându-se astfel linia de contur a părții de jos a dosului de guler.

Linia este o linie perpendiculară pe linia . Se unește punctul 27D cu punctul 28B obținându-se astfel conturul exterior al dosului de guler, dreapta fiind perpendiculară pe dreapta .

2.2.4.Construcția tiparului de bază pentru pardesiu

Construcția tiparului de pardesiu se face în mod analog cu cea a tiparului de palton, cu deosebirea tiparului de mânecă deoarece mâneca are trei piese.

Construcția tiparului de mânecă pentru pardesiu

Se unește punctul 9A și 31B cu o linie dreaptă prelungită în jos, iar la intersecția cu linia cotului se formează punctul 20A.

spre față

Se unește punctul 9B cu punctul 9A cu linie dreaptă, punctul 9A se unește cu punctul 20B cu o linie ușor curbată uniform, iar punctul 9C se unește cu linia și se continuă până la punctul 22A.

Pentru acest sistem de mânecă se scoate la piept, de la linia umărului aproximativ 0,8cm, dar numai spre manșură și se va compensa la spate. Perinițele vor fi foarte subțiri iar pentru cusătură se va da 1,5cm la partea din față și 1cm la partea din spate.

2.2.5. Construcția tiparului de bază pentru pantalon

Construcția tiparului de față pantalon

Din punctul 9 se trasează o linie paralelă cu linia cadru , la intersecția cu linia taliei se formează punctul 10, la intersecția cu linia genunchiului se formează punctul 11 iar la intersecția cu linia terminației se formează punctul 12.

Din punctul 7 se trasează o linie paralelă liniei de dungă până la linia taliei formând punctul 18.

Se unește punctul 19 cu punctul 20 cu o linie ușor curbată și se formează linia taliei.

Se unește punctul 8 cu punctul 22A și cu punctul 19 printr-o linie la început curbată formând linia de scobitură a șlițului.

Se unesc punctele 13, 12A și 14 formându-se linia de terminație a pantalonului.

Se unesc punctele 14, 15 și 8 cu o linie, după care se trasează o linie suplă și se formează linia interioară.

Se unesc punctele 13, 16, 5 și 20 cu o linie după care se cu o linie suplă se formează linia laterală a feței de pantalon.

Construcția tiparului de dos a pantalonului

Se unește punctul 7 cu punctul 27 cu o linie dreaptă iar la intersecția ei cu linia șoldului se formează punctul 28.

Se măsoară segmentul adică lățimea feței de pantalon pe linia șoldului și în continuare din punctul 27 până în punctul 32 se măsoară 50cm.

Ct = 43 + 3 (pt. cusătură) + 3 (pensa de la dosul de pantalon) + 1 (pt. susținere) = 50cm

Se unesc punctele 24, 23, 29 și 32 cu linii drepte, după care se modelează cu o linie suplă și se formează linia exterioară a dosului de pantalon.

Se unesc punctele 25, 26 și 41 cu linii drepte, iar la intersecția cu linia șlițului se formează punctul 41A.

Se unesc punctele 41B și 26 cu o linie curbată și se formează linia cusăturii interioare a dosului de pantalon.

Se unesc punctele 41B, 28, 27 și 31 printr-o linie curbă și se formează linia cusăturii turului.

Se unesc punctele 25, 12B și 23 formându-se linia de terminație a dosului de pantalon.

Gradarea tiparelor

Gradarea reprezintă procesul de obținere a tiparelor reperelor unui model dat pentru întreaga gamă dimensională în care se confecționează acesta (complet de șabloane), pe calea măririi sau micșorării reperelor construite pentru una sau două tipodimensiuni de referință (în funcție de metodă), după anumite reguli precise.

Prin gradare trebuie să se asigure precizia parametrilor dimensionali ai produsului pentru oricare corp tip din gama în care se confecționează aceasta, să se respecte particularitățile modelului pentru oricare tipodimensiune (siluetă, proporții între părți, întreg etc.), astfel încât tiparele obținute prin gradare să nu difere de cele care s-ar obține prin repetarea construcției tiparelor de model pentru fiecare tipodimensiune în parte.

Gradarea este un proces care necesită specialiști calificați și care înglobează un volum mare de muncă, cu productivitate scăzută. Deoarece se desfășoară după anumite reguli precise (specifice fiecărei metode) și odată cunoscute, procesul de gradare are un caracter repetitiv, de rutină, gradarea a fost una dintre primele operații din cadrul pregătirii fabricației care a fost automatizată. Astfel, primele sisteme automatizate utilizate în proiectarea constructivă au fost concepute pentru realizarea gradării și încadrării șabloanelor.

În proiectarea tradițională sau dezvoltat trei metode utilizate în gradarea manuală a tiparelor: metoda de grupare, metoda focarului și metoda de calcul proporțional. Aceste metode diferă prin numărul tiparelor de referință de la care se pleacă pentru gradare, prin modul de alegere a sistemului de axe și, în special prin modul de stabilire a creșterilor interdimensionale (cote de gradare). În toate metodele, pe baza tiparului (sau tiparelor) de referință se obțin întâi punctele caracteristice pentru celelalte tipodimensiuni din gamă și apoi se trasează conturul tiparelor, prin unirea punctelor anterior obținute prin linii asemenea cu cele ale tiparului (tiparelor) de referință.

Gradarea se poate realiza pe mărimi, cu păstrarea taliei constante ( ΔIc = 0, ΔPb ≠ 0 ), de talii cu păstrarea mărimii constante ( ΔIc ≠ 0, ΔPb = 0 ), sau atât pe mărimi cât și pe talii

( ΔIc ≠ 0, ΔPb ≠ 0 ), dar întotdeauna tipodimensiunile pentru care se execută gradarea aparțin aceleași grupe de conformație pentru care indicatorii dimensionali au o variație specifică.

Tiparul de referință (tipar originar) este tiparul definitivat, tipar de model (practic șablon) executat pentru tipodimensiunea (sau tipodimensiunile) de la care se obțin prin gradare, tiparele definitive pentru restul tipodimensiunilor din gama în care se va confecționa modelul.

Punctele caracteristice sau punctele de gradare sunt punctele situate pe conturul tiparului de model, care se vor deplasa la gradare pe anumite direcții, numite direcții de gradare. Aceste puncte sunt, în primul rând, punctele specifice construcției tiparelor de bază pentru un anumit tip de produs obținute de la o construcție de bază. Punctele de bază se completează cu o serie de puncte ajutătoare, care caracterizează particularitățile modelului și ale căror cote de gradare trebuie stabilite concret pentru fiecare nou model.

Sistemul de axe inițiale (fix) este un sistem de axe rectangulare XOY, axe ce rămân stabile la trecerea de la o tipodimensiune la alte și în raport cu care se deplasează punctele constructive. Aceste axe sunt două linii constructive, respectiv perpendiculare din rețeaua de linii bază prin care s-a construit tiparul respectiv. Alegerea axelor inițiale este diferențiată pentru cele două categorii de produse de îmbrăcăminte, dar în cadrul unei categorii poate fi respectat același mod de alegere a axelor pentru diferite tipuri de produse, sau grupe de purtători. În alegerea axelor se are în vedere și posibilitatea limitării deplasărilor pentru anumite puncte situate pe contururi complexe și evitarea intersecției acestora. Sistemul de axe fix este precizat pentru fiecare element principal de produs ( față, spate, mânecă) și va fi în mod obligatoriu același pentru fiecare reper component al elementului respectiv.

Direcția de gradare este treapta pe care punctele caracteristice de același nume se deplasează de la o tipodimensiune la alta cu o valoare numită creștere interdimensională. Fiecare punct caracteristic se deplasează pe o direcție cu o anumită orientare și ea este loc geometric pentru mulțimea punctelor de același nume în condițiile unor creșteri interdimensionale constante pentru întreaga gamă dimensională.

Creșterea totală (Di) este distanța măsurată pe direcția de gradare în două puncte caracteristice de același nume, aparținând tipodimensiunilor extreme din gama în care se realizează gradarea.

Creșterea interdimensională pe direcția de gradare (di) este distanța dintre două puncte caracteristice de același nume pentru două tipodimensiuni consecutive din gama dimensională.

Creșterea interdimensioanlă pe orizontală (Δ xi) este distanța măsurată pe direcția axei OX a sistemului de axe inițiale dintre două puncte caracteristice de același nume, între două tipodimensiuni consecutive din gama dimensională.

Creșterea interdimensională pe verticală (Δyi) este distanța măsurată pe axa OY a sistemului de axe inițiale dintre două puncte caracteristice de același nume, între două tipodimensiuni consecutive din gama dimensională.

În proiectarea tradițională sau dezvoltat trei metode utilizate în gradarea manuală a tiparelor:

gradarea prin metoda de grupare;

gradarea prin metoda focarului;

gradarea prin metoda de calcul proporțional.

Gradarea prin metoda de grupare

Gradarea prin metoda de grupare “cu două tipare” se realizează cu ajutorul tiparelor definitivate pentru două tipodimensiuni din gama dimensională în care se va confecționa un anumit model. Acestea pot fi cele două tipodimensiuni extreme, sau tipodimensiunea medie și una din extreme. În mod frecvent se aplică această metodă prin gradarea pe mărimi cu păstrarea taliei constantă.

Gradarea prin această metodă se bazează pe proprietatea conform căreia în tiparul oricărui reper există două axe inițiale (fixe), care rămân stabile la trecerea de la o tipodimensiune la alta.

Gradarea prin metoda de grupare se realizează în următoarea succesiune:

se trasează sistemul de axe inițiale pe fiecare reper al celor două tipodimensiuni pentru care sau construit și definitivat tiparele de model și se marchează punctele caracteristice.

se suprapun șabloanele unuia și aceluiași reper pentru cele două tipodimensiuni, astfel încât sistemul de axe fixe să coincidă pe cele două tipare.

punctele caracteristice de același nume de pe conturul celor două tipare se unesc cu linii drepte obținându-se direcțiile de gradare pentru fiecare punct caracteristic. Pe direcția de gradare se măsoară distanța dintre cele două puncte de același nume, numită creștere totală.

fiecare distanță Di se împarte în (n+1) părți egale unde n este numărul de tipodimensiuni cuprinse între cele două tipodimensiuni de referință cu care se lucrează. Se obțin astfel, pe fiecare direcție de gradare, punctele caracteristice de același nume, corespunzătoare

tipodimensiunilor situate între cele două cu care se lucrează. Distanța dintre două puncte succesive este creșterea interdimensională pe direcția de gradare și se poate calcula cu relația:

punctele caracteristice de același număr de ordine, obținute anterior, se unesc prin linii de contur, asemenea cu cele ale tiparelor de referință. Se obțin astfel tiparele pentru mărimile situate între cele două cu care se lucrează. În cazul în care se lucrează cu mărimea medie și una din extreme, pentru obținerea tuturor tiparelor din gamă, creșterile interdimensionale di se așează direcția de gradare în interiorul, respectiv exteriorul, conturului tiparului mărimii medii.

Gradarea prin metoda de grupare are avantajul că nu presupune calculul prealabil al cotelor de gradare și prin modul de lucru evidențiază direcția de deplasare a punctelor caracteristice, gradarea rezolvându-se integral pe cale grafică. Dezavantajul principal al metodei îl constituie necesitatea de a construi tipare definitive de model pentru două tipodimensiuni, construcții în care orice mică diferență introdusă are implicații asupra corectitudinii operației. De asemenea metoda nu este aplicabilă decât pentru game dimensionale în care creșterile interdimensionale sunt constante. Metoda nu se aplică industrial în mod curent dar poate fi recomandată în special pentru gradarea tiparelor pentru modele cu forme complexe care diferă mult în raport cu construcțiile de bază.

Gradarea prin metoda focarului

În cazul acestei metode se pornește de la tiparele definitivate executate pentru tipodimensiunea medie. Pe tiparul fiecărui reper se alege un punct, numit focar, care se unește prin linii drepte cu fiecare punct caracteristic de pe conturul tiparului original. Aceste linii, asemenea unor raze, reprezintă direcțiile de gradare pe care se vor deplasa punctele caracteristice ale mărimii de referință. În lungul acestei referință se plasează creșterile interdimensionale, în exteriorul conturului tiparului mărimii medii pentru mărimile mai mari și în interiorul acestuia pentru mărimile mai mici, obținându-se în acest fel punctele caracteristice pentru celelalte tipodimensiuni. Punctele astfel stabilite se unesc prin linii de contur paralele, asemenea cu cele ale tiparului de referință.

Metoda are avantajul că necesită construcția unui singur tipar de model, dar are precizia scăzută, influențată în primul rând de modul de alegere a focarului. La schimbarea poziției focarului direcția razelor se schimbă, astfel că trebuie recalculate creșterile interdimensionale și, în consecință, se vor modifica și pozițiile punctelor caracteristice ce trebuie determinate.

Metoda se aplică pentru repere ale unor produse delimitate de contururi circulare, la care modificarea dimensiunilor se realizează pe direcție radială (reperele fustelor cloș, reperele sutienelor, reperele calotei unor pălării etc.).

3.3. Gradarea prin metoda de calcul proporțional

Gradarea prin metoda de calcul proporțional se realizează pornind de la tiparele de model definitivate pentru o tipodimensiune de obicei tipodimensiunea medie din gama în care se confecționează un anumit model.

Această metodă se bazează pe principiul conform căruia fiecărui punct caracteristic de pe conturul tiparului de referință se deplasează, pentru gradare, în raport cu un sistem de axe de coordonate cu originea în punctul respectiv, deplasările pe orizontală și verticală ale acestor puncte fiind dependente de modificarea parametrilor antropometrici de la o tipodimensiune la alta și de poziția relativă a punctelor de contur față sistemul de axe fix unic atașat tiparului.

Creșterile interdimensionale pe orizontală (Δxi) și pe verticală (Δ yi) ale punctelor caracteristice se stabilesc pe baza relațiilor de calcul utilizate la stabilirea poziției punctelor constructive respective în funcție de variația parametrilor dimensionali (ΔIc, ΔPb etc) care intră în relațiile de calcul utilizate în construcția tiparului de bază respectiv de model. Creșterile interdimensionale (cotele de gradare) pe cele două direcții sunt proporționale cu variația interdimensională a parametrilor variabili din relațiile de calcul utilizate în construcția tiparelor, astfel că valorile – creșterilor interdimensionale sunt dependente și de particularitățile dimensionale a tiparelor de diferite metode de construcție (depind de coeficienții din relațiile de calcul).

Gradarea prin calcul proporțional se execută prin parcurgerea următoarelor etape:

se calculează creșterile interdimensionale pentru segmentele constructive și se stabilesc cotele de gradare pentru fiecare punct caracteristic, în raport de sistemul de axe unic ales, atașat fiecărui element de produs. Mărimea cotelor de gradare se poate determina prin calcul analitic, se poate stabili pe cale grafică sau prin procedee combinate.

pe fiecare reper se fixează sistemul de axe inițiale și se marchează punctele caracteristice. Acestea se notează fie în același mod ca și în construcția de tipare, fie cu anumite simboluri cifrice sau literale, într-o anumită ordine de parcurgere a conturului tiparului.

în fiecare punct caracteristic de pe contur se fixează un sistem de axe rectangulare paralele cu axele sistemului inițial și în direcția axelor, se așează succesiv cotele de gradare stabilite, pentru a obține punctele caracteristice ale tiparelor pentru tipodimensiunile mai mari și, cu semn schimbat, pentru tipodimensiuni mai mici decât cea de referință. Punctele tiparului situate pe una din axele sistemului fix, sau plasate în raport de aceasta la distanțe constante, se deplasează doar în lungul axei respective. Prin așezarea corectă a cotelor de gradare, în gradarea manuală trebuie aplicată “regula semnelor”, iar pentru gradarea automată trebuie precizat semnul algebric al creșterilor pentru fiecare punct respectiv tipodimensiune, în raport cu sistemul de axe unic și cu punctele tiparului de referință. Din punctele plasate pe cele două axe de coordonate se duc perpendiculare, și la intersecția lor, se obțin punctele caracteristice ale tiparelor ce trebuie obținute. Creșterile interdimensionale se pot așeza și „pe sărite“, în funcție de numărul de ordine a tipodimensiunii al cărui tipar trebuie obținut în raport de cea de referință. În acest mod, gradarea prin calcul proporțional se poate aplica și pentru cazurile în care cotele de gradare nu sunt constante pentru întreaga gamă dimensională în care se execută modelul.

punctele caracteristice de aceleași număr de ordine se unesc prin linii de contur, asemenea cu cele trasate pe tiparul original, și se obțin astfel tiparele de model pentru restul tipodimensiunilor din gama respectivă. Problema cea mai complexă în czul ecestei metode o reprezintă calculul cotelor de gradare pentru mulțimea punctelor care definesc conturul unui tipar de model. Punctele caracteristice au fost obținute printr-o construcție geometrică în plan și pentru poziționarea lor a fost necesar să se plaseze în desen segmente constructive orientate vertical și / sau orizontal. În acest mod creșterile interdimensionale ale unui punct caracteristic sunt determinate în primul rând de variația interdimensională a segmentelor constructive cu ajutorul cărora au fost poziționate. La trecerea de la o tipodimensiune la alta, segmentele constructive utilizate în construcția de bază, respectiv de model, își modifică valoarea datorită variației parametrilor dimensionali utilizați în calculul segmentelor respective.

Calculul creșterilor interdimensionale ale unor segmente constructive se poate realiza în diferite variante. Astfel unii autori calculează unul și același segment de tipar pentru două tipodimensiuni succesive și stabilesc creșterea interdimensională ca diferență dintre cele două valori. Acest mod este practicat curent în industrie, unde se utilizează indicațiile din STR, sau din tabelul dimensional întocmit pentru modelul respectiv. Alții calculează valoarea unuia și aceluiași segment pentru două tipodimensiuni extreme, fac diferența dintre aceste valori și o împart în (n+1) părți egale unde n reprezintă numărul de tipodimensiuni dintre cele două cu care lucrează. Creșterile interdimensionale nu depind de termenii constanți din relațiile de calcul ci doar de variația parametrilor constructivi la trecerea de la o tipodimensiune la alta, astfel că atunci când se cunoaște modul de construcție a tiparului de model creșterile interdimensionale se pot calcula pe baza termenilor variabili din relația de calcul, în care se introduce variația parametrilor dimensionali.

Creșterile interdimensionale sunt calculate pentru gradarea pe mărimi cu păstrarea taliei constantă, pe baza variației parametrilor dimensionali.

Creșterile interdimensionale, pentru fiecare punct caracteristic al tiparului definitivat se stabilesc pe baza analizei modului de obținere a punctului respectiv (segmentele constructive din tiparul de bază, respectiv de model), precum și a poziției relative a punctului respectiv față de axele inițiale de gradare. Aceste creșteri au semn algebric.

În amplasarea creșterilor interdimensionale în gradarea manuală se respectă “regula semnelor”. Astfel, în deplasarea pe orizontală pentru obținerea punctelor unei tipodimensiuni mai mari decât cea medie, punctele tiparului de referință situate la stânga axei verticale inițiale se vor deplasa spre stânga, iar cele situate la dreapta se vor deplasa spre dreapta. Pentru obținerea punctelor unei tipodimensiuni mai mici decât media punctele tiparului de referință situate la stânga axei verticale se vor deplasa spre dreapta, iar cele situate la dreapta se vor deplasa la stânga. În deplasarea pe verticală, pentru valori pozitive ale cotelor de gradare, se respectă următoarea regulă: pentru obținerea unei variante dimensionale mai mari decât media punctele tiparului de referință situate deasupra axei orizontale inițiale se vor deplasa în sus, iar cele situate sub axa orizontală inițială în jos, iar pentru obținerea unor variante dimensionale mai mici decât media, punctele situate deasupra axei orizontale inițiale se vor deplasa în jos, iar cele situate sub axa orizontală inițială se vor deplasa în sus. În cazul în care din calcul rezultă cote de gradare cu semn negativ, modul de deplasare al punctelor se inversează.

În concluzie, mărimea cotelor de gradare pentru punctele caracteristice ale tiparelor unui model depind de structura relațiilor de calcul utilizate la construcția tiparelor de bază de la care s-a obținut modelul, de particularitățile construcției tiparului de model, de variația interdimensională a parametrilor cu care s-a construit tiparul și de poziția relativă a punctelor de pe contur în raport de sistemul de axe unic ales, fiecărui element de produs.

Metoda de gradare prin calcul proporțional prezintă avantajul că necesită definitivarea tiparelor de model pentru o singură variantă – tipodimensiune – din gama dimensională în care se execută un model. Prin modul de stabilire a cotelor de gradare se evidențiază faptul că acestea nu sunt condiționate de termenii constanți din relații, astfel că diferitele modele ale unui tip de produs, obținute prin transformarea aceleași construcții de bază, pot fi gradate cu aceleași cote pentru punctele caracteristice principale, pentru punctele suplimentare introduse în conformitate cu particularitățile modelului urmând să se stabilească concret mărimea creșterilor interdimensionale.

Gradarea prin metoda de calcul proporțional este metoda aplicată aproape exclusiv în industrie și, în același timp, este metoda în baza căreia au fost concepute programele de operare în sistemele automate de gradare – încadrare. Odată cu dezvoltarea sistemelor complexe CAD/CAM, în care sunt înglobate subsisteme de automatizare a construcției tiparelor de bază, de construcție a tiparelor de model și respectiv de construcție a șabloanelor, apare perspectiva ca tiparele unui model pentru toate tipodimensiunile în care se confecționează acesta să se obțină prin construcție directă (prin modificarea datelor inițiale din programele de calcul) și să se renunțe astfel la obținerea lor prin gradare. Generalizarea acestei soluții este însă limitată de performanțele posibil de obținut prin astfel de sisteme, pe de o parte, și de costurile ridicate a echipamentelor pe de altă parte.

4. Stabilirea consumurilor specifice

Executarea încadrării tiparelor

Lucrările pregătitoare pentru croire nu se limitează numai la pregătirea materialelor, ci și la o pregătire atentă a șabloanelor și a conturării acestora conform combinațiilor rezultate din tabelele de repartiție. Condițiile tehnice de croire, prelucrare și asamblare a reperelor într-un produs sunt determinate de acuratețea șabloanelor, care se construiesc pe baza tiparelor și constituie elementele principale ale documentației tehnice.

Încadrarea reprezintă desenarea conturului (amplasare a șabloanelor pe material) a șabloanelor direct pe suprafața șpanului (în cazul produselor simple din tricot), sau de așezare a acestora pe un strat de țesătură cu caracteristici geometrice și de suprafață indicate în documentația tehnică a produsului.

După numărul completelor de șabloane folosite pentru un șpan, încadrările pot fi:

încadrări simple – cuprind un complet de șabloane (pentru un produs) și pot fi aplicate atât pe toată lățimea țesăturii, cât și pe materialul dublat;

încadrări combinate ce cuprind două sau mai multe complete de șabloane pe același șpan.

Încadrările combinate pot prezenta următoarele situații:

încadrarea a două sau mai multe produse de același fel și de aceeași grosime și talie;

încadrarea a două sau mai multe produse de același fel dar de grosimi și talii diferite;

încadrarea a două sau mai multe produse de modele diferite;

încadrarea a două sau mai multe feluri de produse.

Dintre variantele de combinare a șabloanelor, combinarea de mărimi diferite este cea mai avantajoasă, prin faptul că detaliile produselor se cuplează mai bine. Asigurarea acestei condiții este determinată de cuplarea șabloanelor de la o mărime mare, cu una mai mică.

Față de încadrările simple, încadrările combinate prezintă avantajul că se pot face așezări ale tiparelor, în așa fel încât să se realizeze pierderi mici de materiale.

Condiții tehnice impuse la încadrarea șabloanelor

cea mai importantă condiție impusă la încadrare este respectarea direcției nominale precizată pe fiecare șablon în parte la amplasarea șabloanelor pe materialul textil. Direcția nominală sau a firului drept trasată pe un șablon este direcția pe care trebuie amplasat șablonul fără abateri iar aceasta trebuie să coincidă cu direcția de maximă rezistență a materialului. Deobicei la șabloanele reperelor mari această direcție nominală este orientată în lungimea reperului astfel că lățimea acestuia va fi amplasată pe direcția pe care materialul prezintă în general alungiri mai mari. Respectând această amplasare crește rezistența la solicitări repetate a produsului și la o bună stabilitate a acestuia în lungime și se îmbunătățesc condițiile de confort la purtare deoarece materialul poate prelua mai ușor modificările dimensionale a corpului în dinamică care se produc de regulă în sens transversal. Un alt avantaj al acestei deplasări s-a demonstrat a fi asigurarea unui consum mai mic de material decât dacă amplasarea șabloanelor ar urma o direcție înclinată față de direcția urzelii și respectiv a șirului de ochiuri. Există cazuri în care se admit unele abateri de la direcția nominală dar numai dacă acestea nu denaturează aspectul produsului și nu îngreunează tehnologia de execuție, nu se admit abateri în cazul țesăturilor cu desene sau la elementele vizibile pe fața produsului ca: clape de buzunar, față de guler, fața produsului, etc. Abaterile se precizează fie în procente fie sub formă de unghiuri de deviere permise de la direcția nominală.

În cazul în care calitatea produsului nu este influențată se valorifică aceste abateri în scopul utilizări economicoase a materialului.

Șabloanele reperelor mici (clape, buzunare, plătci) se amplasează astfel încât direcția firelor din aceste repere să coincidă cu direcția firelor din reperele mari pe care se amplasează.

în cazul materialelor care prezintă desene de legătură sau culoare (dungi, carouri), amplasarea șabloanelor trebuie făcută astfel încât desenul să corespundă pe reperele simetrice și respectiv pe liniile de asamblare dintre repere. Pentru aceasta este necesar să se prevadă adaosuri pentru potrivirea desenului, adaosuri care trebuie să fie cu atât mai mari cu cât raportul desenului este mai mare.

în cazul materialelor care prezintă la suprafață fire lungi orientate toate reperele componente ale produsului trebuie aranjate în același sens cu sensul de orientare al fibrelor. Această condiție duce la o majorare a consumului cu 3 până la 5%.

încadrarea șabloanelor se face în următoarea succesiune, prima dată se așează șabloanele pentru reperele mari iar reperele mici se așează în spațiile rămase libere datorită conturului neregulat al șabloanelor. Se va evita alipirea unui contur curb de unul liniar în scopul evitări denaturări acestora la croire. Pentru o bună utilizare a suprafeței materialului se admite pentru unele repere care nu apar pe fața produsului o divizare suplimentară care face posibilă o încadrare mai bună cum ar fi bizețul, dosul de cordon, repere din căptușeală. În aceste cazuri pe șabloanele respective se va semnaliza linia de secționare și se vor adăuga rezervele necesare asamblări prin coasere.

Încadrarea șabloanelor reprezintă un element foarte important în operația de croire, deoarece de felul în care a fost făcută, depinde calitatea producției, consumul de material pe produs și implicit costurile cu materia primă.

În ceea ce privește posibilitățile de încadrare, se execută de obicei așezarea tiparelor cu linii de contur curbe, lângă tipare de dimensiuni mai mici, aceasta în vederea reducerii pierderilor de material. La produse cu un număr mare de detalii, există posibilități mari de manevrare a tiparelor, astfel încât așezarea lor să ducă la realizarea unui consum specific de material, cât mai rațional.

Pentru a se realiza economii de materiale la încadrarea tiparelor se admite executarea unor detalii din două sau mai multe bucăți (bizeți, dosuri de la guler, etc.).

Posibilități mari de a manevra poziția tiparelor în așa fel încât să fie obținute consumuri de material reduse, există în special la țesăturile și tricoturile cu o singură culoare.

Motivul pentru care șabloanele se așează pe direcția nominală, este că, țesătura are proprietăți neomogene pe cele două direcții: pe direcția urzelii materialul are cea mai mare rezistență la rupere și cea mai mare alungire. Toate detaliile se așează pe aceleași direcții pentru a se asigura comportării asemănătoare tuturor tiparelor.

Încadrările se efectuează pe lățimea dată a materialului, materialul poate fi așezat pe întreaga lățime sau pe jumătate.

În funcție de așezarea foilor în șpan se deosebesc următoarele cazuri:

material față la față;

material cu fața în sus;

material cu fața în jos.

Pentru cazurile în care materialul este aranjat în șpan cu fața în sus sau cu fața în jos, șabloanele trebuie așezate astfel încât detaliile pereche să corespundă celor două jumătăți simetrice ale corpului.

Când materialul este îndoit (încadrarea pe jumătate) are principalul avantaj că nu trebuie conturate decât jumătate din piesele perechi. Detaliile nepereche care prezintă o axă de simetrie sunt plasate cu axa de simetrie pe linia de îndoire a materialului. Cel mai mare dezavantaj îl constituie pierderile mari de material, în special la linia de îndoire.

Amplasarea detaliilor are o ordine. Prima dată se așează detaliile mari și în spațiile libere sunt amplasate șabloanele detaliilor mici.

Calculul consumurilor specifice

Utilizarea materialelor în producția de îmbrăcăminte se face pe baza normelor de consum. Norma de consum reprezintă cantitatea de materiale necesară realizării unui produs și este variabilă, în funcție de forma, mărimea șabloanelor și de produsul confecționat.

Pentru determinarea consumului de țesături și tricoturi la un produs de îmbrăcăminte, se așează și se trasează conturul șabloanelor pe materialul de croit, pe întreaga lățime a materialului, în acest fel se obține un consum rațional.

După formarea încadrărilor se procedează la stabilirea consumului de material pentru fiecare combinație. Operația de trasare a conturului șabloanelor constituie o lucrare de studiu, analizându-se toate posibilitățile de amplasare și reducere a consumului. Șabloanele pot fi așezate pe material dublu sau desfăcut.

Indiferent de metoda folosită, la amplasarea șabloanelor trebuie asigurate următoarele condiții:

respectarea firului drept;

evitarea suprapunerii șabloanelor în desen, care produc așa – numitele “ciupituri” ce scurtează sau îngustează detaliile produsului;

respectarea șabloanelor față de sensul firelor și al desenului materialului.

Consumul de materie primă în industria de confecții pentru materia primă de bază, auxiliară și secundară se obține în urma operației de încadrare a șabloanelor pe material.

Consumul specific se calculează după următoarele formule:

( m )

()

( kg )

unde: Lîncadr – lungimea încadrării;

lîncadr – lățimea încadrării;

np – numărul de produse încadrate;

M – masa materialului încadrat.

Calculul consumurilor specifice pentru palton

1. Consum material de bază și căptușeală

2. Consum specific pe grosimi [m/buc]

a. Stofă uni cu sens – lățime 1,52m

b. Stofă uni – lățime 1,54m

c. Căptușeală „RANDORA” – lățime 1,05m

Încadrarea cuprinde: piept, spate, mâneci, refileți, buzunar interior, refileți prin pernițe, capace, agățător.

3. Consum de materiale auxiliare pe grosimii

a. Inserție 33 tip L – lățime 1,50m

Încadrarea cuprinde: piept, spate, mâneci, dos de mâneci.

b. Volvatir chimizat – lățime 0,70m

c. Volvatir chimizat – lățime 0,90m

Încadrarea cuprinde: piept, rever, dos guler, lipit bizeți, lipit roshar sub buzunar lateral, sub braț, colț fără guler.

d. Volvatir – lățime 0,70m

Calculul consumurilor specifice pentru sacou

1. Consum material de bază și căptușeală

Încadrarea pentru căptușeala taft 0124 cuprinde: piept, spate, refileți, prins pernițe 2 buzunare aplicate, 2 buzunare interioare, 1 buzunar stilou și chibrit.

2. Consum specific pe grosimi [m/buc]

a. Stofă pepit – lățime 1,52m

b. Stofă pepit – lățime 1,54m

c. Stofă caro – lățime 1,52m

d. Stofă caro – lățime 1,54m

e. Căptușeală taft 0124 – lățime 1,40m

3. Consum de materiale auxiliare pe grosimii

Termocolant 0977 – lățime 1,50m

4. Consum de alte materiale auxiliare și accesorii

Calculul consumurilor specifice pentru jachetă

1. Consum material de bază și căptușeală

2. Consum specific pe grosimi [m/buc]

a. Stofă uni – lățime 1,52m

b. Stofă uni – lățime 1,54m

c. Căptușeală caro – lățime 1,50m

3. Consum specific de materiale auxiliare pe grosimi

a. Căptușeală matlasată – lățime 1,40m

b. Vaselină – lățime 1,40m

Consum specific de alte materiale auxiliare și accesorii

Calculul consumurilor specifice pentru pardesiu

1. Consum material de bază și căptușeală

2. Consum specific al materialelor de bază pe grosimi [m/buc]

a. Stofă uni – lățime 1,52m

b. Stofă uni – lățime 1,54m

c. Căptușeală serj – lățime 1,40m

d. Căptușeală serj – lățime 1,07m

3. Consum specific de materiale auxiliare pe grosimi

a. Volvatir chimizat – lățime 0,70m

b. Volvatir chimizat – lățime 0,90m

4.2.5.Calculul consumurilor specifice pentru pantalon

1. Consum specific al materialelor de bază pe grosimi [m/buc]

a. Stofă uni – lățime 1,40m

b. Căptușeală „OLTENIA” – lățime 1,40m

Consum specific de alte materiale auxiliare și accesorii

Eficiența încadrării

Pentru estimarea eficienței folosirii materialului textil, se utilizează următorii indicatori:

indicele de utilizare;

indicele de pierderi.

Indicele de utilizare se exprimă printr-un procent. Procentul arată procentul în care este utilizat materialul textil, iar indicele de pierdere arată procentul din material care devine deșeu în urma operației de croire.

Indicii de utilizare permit compararea eficienței utilizării materialului pentru diferite modele ale aceluiași produs.

Suprafața utilă se stabilește cunoscând valoarea suprafețelor șabloanelor care se determină prin metoda geometrică.

Pentru determinarea suprafeței șabloanelor se procedează astfel:

se construiește setul de șabloane pentru mărimile încadrate;

pe suprafața fiecărui șablon se delimitează suprafețe geometrice cunoscute pentru care se calculează aria;

prin însumarea ariilor obținute anterior se obține suprafața șablonului respectiv;

suprafața tuturor șabloanelor se adună și se raportează la suprafața încadrării.

Indicele de utilizare se notează „IU” și se calculează cu relația următoare:

Pierderile se notează „P” și se calculează cu relația:

–

Indicele de pierdere se notează „Ip” și se calculează cu relația următoare:

S-au utilizat următoarele notații:

Sșabl – reprezintă suprafața șabloanelor, (m2);

Sîncadr – reprezintă suprafața încadrări, (m2).

Pentru măsurarea suprafeței șabloanelor, se pot utiliza următoarele metode:

Metoda de calcul geometric

Metoda gravimetrică

Metoda de măsurare a suprafeței șabloanelor prin planimetrie;

Diferite tipuri de măsurare, care funcționează pe anumite principii (ca de exemplu: a condensatorului, împărțirii suprafeței în porțiuni mici).

Pentru măsurarea suprafeței șabloanelor,care au forme geometrice regulate se folosește metoda de măsurare prin planimetrie, la fel s-a procedat și pentru acest proiect.

Planimetrul este un instrument de măsurare mecanic care măsoară direct suprafețele neregulate, delimitate de un contur plan. Planimetrul este astfel construit, încât un vârf de urmărire să parcurgă suprafața într-un singur sens, pornind de la un punct de pe contur până când revine la poziția inițială, iar o rotiță integratoare se rostogolește, în așa fel încât, în puncte de pe periferia sa parcurgându-se un drum proporțional cu suprafața de măsurat.

Determinarea unei suprafețe se reduce la citirea numărului de rotații efectuat de o rotiță integratoare, astfel s-a ajuns la următoarele rezultate:

IU = 91,5 %

Ip = 8,5 %

Planșele privind încadrarea produselor studiate, sunt anexate la lucrare.

5. Procesele tehnologice de confecționare ale modelelor proiectate

Confecționarea este etapa cu cea mai mare pondere în procesul de fabricație, aceasta ocupând, dependent de model, până la 60% din timpul de realizare a unui produs. Proiectarea secției de confecționare necesită parcurgerea următoarelor etape:

elaborarea procesului tehnologic

structurarea liniei tehnologice de proiectat pentru produsul proiectat.

Procesul tehnologic de confecționare se structurează din două părți, în care se realizează :

– prelucrarea elementelor de produs;

– asamblarea elementelor in vederea constituirii subansamblelor și produselor;

Produsele de îmbrăcăminte se realizează succesiv, prin prelucrarea reperelor în vederea obținerii elementelor de produs, urmată de cuplarea elementelor în subansambluri a căror complexitatea și grad de prelucrare cresc până la obținerea produsului finit.

Reperele sunt componente plane invizibile ale produsului de îmbrăcăminte, obținute prin croire. Reperele sunt definite prin contururi proprii, obținute prin divizarea suprafețelor textile în procesul de croire.

Detaliile reprezintă repere pe care sau realizat prelucrări tehnologice (termolipire, coasere, călcare).

Elementele de produs sunt componente cu funcții bine definite obiecte, terminație a produsului) și pot avea formă plană sau spațială. Pot include unul sau mai multe repere sau se pot constitui prin prelucrări tehnologice corespunzătoare ale altor elemente sau subansambluri (de exemplu unele variante de închideri, terminații). Elementele de produs pot fi clasificate pe criteriu el succesiunii de integrare în produs: elemente de îmbrăcăminte (față, spate); elemente de produs complementare, care pot fi atașate pe structura de bază a produsului (guler, mâneci, betelie), elemente de produs integrate, care se includ în elementele de produs principale sau complementare.

Subansamblurile cuplează cel puțin două elemente de produs. Complexitatea subansamblurilor crește prin asamblări de noi elemente sau prin prelucrări tehnologice, până se obține produsul finit.

Întocmirea procesului tehnologic necesita parcurgerea următoarelor stadii:

– stabilirea fazelor tehnologice grupate pe tipuri de elemente si subansambluri ;

– stabilirea normei de timp si a normei de producție și a numărului de muncitori.

Fazele tehnologice ale unui proces tehnologic prin care se stabilește modul în care se prelucrează și asamblează un produs tridimensional au în vedere asigurarea realizării calitative a lucrărilor efectuate, realizarea productivității muncii, precum și eliminarea din operații a unor mânuiri și faze de lucru neproductive.

Activitatea de stabilire a fazelor tehnologice cuprinde, ca etape de lucru:

constituirea elementelor de produs,

reunirea elementelor și subansamblurilor cu grad de complexitate din ce în ce mai mare,

finalizarea produsului finit.

Documentul de bază pentru stabilirea procedeelor de execuție a fiecărui reper, este fișa tehnologică care cuprinde :

– caracteristicile produsului în faza respectivă cât și caracteristicele utilajului pentru faza respectivă

– regimul de lucru al utilajului în faza respectivă

– timpul normat, materialele, dispozitivele etc.

Fișa tehnologica trebuie respectată cu strictețe, în care scop se elaborează norma de control tehnic pe faze, pentru descoperirea la timp a oricăror abateri de la disciplina tehnologică.

Norma de timp reprezintă timpul necesar unui executant cu calificare corespunzătoare, pentru efectuarea unei unități cantitative definite prin sarcina de lucru, în condiții tehnico – organizatorice precizate ale locului de muncă.

5.1. Procesul tehnologic de confecționare palton

Centralizatorul procesului tehnologic de confecționare palton

Proces tehnologic de finisare palton

Centralizatorul procesului tehnologic de finisare palton

5.2. Procesul tehnologic de confecționare sacou

Centralizatorul procesului tehnologic de confecționare sacou

Anexă de complexități sacou

Centralizatorul anexei de complexități sacou

Proces tehnologic de finisare sacou

Centralizatorul procesului tehnologic de finisare sacou

5.3. Procesul tehnologic de confecționare pardesiu

Centralizatorul procesului tehnologic de confecționare pardesiu

5.4. Procesul tehnologic de confecționare pantalon

Centralizatorul procesului tehnologic de confecționare pantalon

Proces tehnologic de finisare pantalon

Centralizatorul procesului tehnologic de finisare pantalon

TEMA 2: CARACTERISTICILE PRINCIPALE DE CONFORT ALE UNUI GRUP DE MATERIALE TEXTILE

Introducere

Îmbrăcămintea constituie un mijloc de creație artistică având nu numai funcțiile de apărare a corpului și de reglare a funcțiunilor fiziologice, ci și de înfrumusețare a lui.

În general, îmbrăcămintea diferă din punct de vedere al formei și al materialelor folosite.

Realizarea în bune condiții a îmbrăcămintei este influențată de conformația și de poziția corpului omenesc. Producerea ei pe scara industrială impune respectarea unor condiții în procesul de proiectare și fabricație care să asigure un confort fiziologic normal, un aspect plăcut, precum și o rezistență corespunzătoare.

La dispoziția proiectanților din industria de confecții stă o gamă largă de materii prime: țesături, tricoturi, nețesute, piele, blănuri naturale sau materiale înlocuitoare ale acestora. Sortimentul acestor materiale se înnoiește și se diversifică permanent, apărând astfel materialele cu caracteristici noi.

Rezolvarea problemelor legate de îmbunătățirea calității produselor, reducerea consumurilor de materii prime și creșterea eficienței economice depinde în mare măsură de cunoașterea și valorificarea deplină a proprietăților materialelor folosite în construcția și execuția produselor.

La alegerea materialelor pentru un anumit tip de produs este necesar să se facă o evaluare complexă a caracteristicilor materialelor necesare.

Alegerea materialelor se desfășoară în patru etape:

I – are ca obiectiv stabilirea caracteristicilor generale ale produsului, evidențierea particularităților constructive, prezentarea funcțiilor principale ale produsului în raport cu destinația sa și condițiile de exploatare;

II – se stabilesc cerințele impuse materialelor de către produsul dat;

III – cuprinde stabilirea testelor suplimentare la care urmează a fi supuse materialele în funcție de destinație și de condițiile de exploatare ale produsului. Are loc alegerea propriu – zisă a materialelor care satisfac aceste cerințe;

IV – se elaborează recomandările privind modul de construcție al tiparelor ținând cont de proprietățile specifice ale materialelor alese, propuneri privind utilizarea rațională a materialelor și se precizează parametrii tehnologici pe faze de fabricație.

În această cercetare mi-am propus să stabilesc compoziția fibroasă optimă pentru realizarea unei cămăși pentru bărbați.

Etapa I

modelul aparține tipului sport, destinat corpurilor proporționate;

cămașa are o siluetă dreaptă și este un produs de zi.

Cerințele impuse produsului, cerințe ce se stabilesc în funcție de tipul și destinația sa sunt:

cerințele fiziologico – igienice;

cerințele estetice.

a. Cerințele fiziologico – igienice se referă la comoditatea îmbrăcămintei, la corespondența cu particularitățile de conformație și psiho – fiziologice ale purtătorilor.

Din punct de vedere fiziologic, rolul principal al produselor vestimentare este de a asigura desfășurarea optimă a procesului de reglare termică a corpului uman, de a asigura folosirea deplină a facultăților fizice și intelectuale ale omului prin crearea unei senzații de confort, chiar într-un mediu climatic înconjurător nefavorabil sau în desfășurarea unei activități deosebite.

Confortul, considerat inițial o „pretenție” este în zilele noastre o „necesitate”.

Noțiunea de confort se clasifică după tipul de senzații pe care le percep organele de simț ale omului în senzații termice, senzații acustice și senzații optice.

În cazul semnalelor acustice și optice este vorba de emițători de informație externi. Receptorul de informație devine urechea omului sau ochiul.

Din punct de vedere termic, corpul omenesc poate fi privit ca un nucleu central, cu o temperatură uniformă staționară înconjurat de țesături periferice având rezistențele termice de valori apropiate și ca un motor cu o combustie internă ce primește combustibil și produce energie calorică prin procesul de metabolism.

Prin urmare, fiziologia produselor vestimentare sau mai bine zis știința produselor vestimentare, cu sub noțiunile: fizica, chimia și tehnologia mecanica de obținere se ocupă de proprietățile igienice ale acestora ce se reflectă în sănătatea, capacitatea de muncă și capacitatea de confort a purtătorului.

Fiziologia produselor vestimentare este definită de interdependența dintre:

corpul uman (structura lui fiziologică);

climatul înconjurător (temperat, tropical, arctic, etc.);

activitatea omenească (muncă, odihnă, sport);

ansamblul vestimentar.

Acești factori se influențează reciproc și continuu cu o interdependență aproape totală a cărei înțelege este ușurată prin reprezentarea următoare:

Menținerea constantă a temperaturii corpului uman este funcția principală a produsului, care în acest scop, trebuie să posede trei calități esențiale:

capacitatea de izolare termică, de reținere a căldurii emanate de corpul omenesc în anumite condiții și transportul ei în alte condiții;

capacitatea de absorbție continuă a umidității, transportul și evaporarea transpirației emanate de corp;

capacitatea de aerisire permanentă a corpului.

Valoarea celor trei parametri întâlnită și sub denumirea de „acord triplu fiziologic” trebuie adaptată cerințelor diverse, ținând seama de caracteristicile materialelor și geometria produselor. Principiul de bază al reglării a temperaturii este corelarea între cantitatea de căldură formată și cea eliminată.

În sistemul corp – produs – climă, singura variabilă liberă este produsul vestimentar. De aici se deduce cerința că încă de la conceperea acestuia să se țină seama de condițiile corporale și climatice, ceea ce duce la obținerea îmbrăcămintei cercetată și proiectată în mod științific.

b.Cerințele estetice răspund necesităților de satisfacere a cerințelor estetice ale purtătorilor, îmbrăcămintea reprezentând unul din mijloacele de afirmare ale idealurilor estetice ale epocii.

Etapa a II –a

Este o etapă de mare importanță în cadrul căreia se stabilesc cerințele generale impuse ale materialelor.

a.Cerinețele igienice impuse materialului includ proprietățile ce determină capacitatea materialelor de a realiza și menține condițiile de confort cerute produselor de îmbrăcăminte. Aceste proprietăți pot fi grupate în următoarele categorii:

1 – proprietăți de absorbție (a apei, a vaporilor, a prafului etc.);

2 – proprietăți de permeabilitate (la aer, la vapori, la apă etc.);

3 – proprietăți termice (coeficientul de conductivitate termică, rezistență termică);

4 – capacitatea de încărcare electrostatică.

b.Cerințele estetice se referă la caracteristici cum ar fi: desenul, tipul materialului, forma, dimensiunile și culoarea accesoriilor. În stabilirea acestor cerințe se iau în considerare legile compoziției, tendințele din modă.

Etapa a III – a

Reprezintă etapa de alegere concretă a materialelor pentru produs. Alegerea se face în urma consultării cataloagelor de mostre, a listelor de prețuri și comparării corespondenței materialelor cu cerințele și valorile normative.

Etapa a IV –a

Se fac recomandări privind modul de rezolvare constructivă a produsului, parametrii tehnologici ai operațiilor de execuție și respectiv condițiile de întreținere și exploatare a produsului.

Experiențe și rezultate

În vederea realizării produsului cămașă pentru bărbați avem posibilitatea de a alege materialul dintr-o grupă de șapte materiale ce au compoziții fibroase diferite.

În normele interne ce însoțesc mostrele de material sunt precizate caracteristicile structurale și proprietățile fizico – mecanice ale acestora, mai puțin proprietățile de absorbție și permeabilitate.

Deoarece cerințele igienice impuse materialului sunt prioritare, sunt necesare experiențe de laborator pentru a le pune în evidență.

Proprietăți de permeabilitate

1. Permeabilitatea la aer

Proprietatea materialelor de a permite trecerea aerului prin ele poartă denumirea de permeabilitate la aer.

Permeabilitatea la aer a unui produs de îmbrăcăminte se poate defini prin cantitatea de aer ce trece într-un anumit timp, printr-o anumită suprafață și în anumite condiții de lucru.

Permeabilitatea la aer are un rol important în eliminarea bioxidului de carbon, în preluarea oxigenului de către organismul uman precum și în antrenarea și eliminarea vaporilor de apă formați la transpirație intensă.

Întrucât permeabilitatea la aer este un factor de influență negativă asupra izolației termice a ansamblului vestimentar, la stabilirea limitelor valorice ale acestora se are în vedere, în primul rând destinația ansamblului apoi activitatea individului și geometria produselor.

Factorii care influențează permeabilitatea la aer, a unui produs de îmbrăcăminte, sunt:

porozitatea straturilor;

diferența de presiune creată la suprafețele acestuia;

grosimea și numărul straturilor;

umiditatea relativă a materialului;

caracteristicile aerului.

Rezistența opusă la trecerea aerului depinde în mod direct de grosimea ansamblului și în mod indirect de factorii enumerați anterior.

Permeabilitatea la vapori

Însușirea materialelor de a lăsa să treacă vaporii de apă din medii cu o umiditate a aerului ridicată în medii cu o umiditate mai mică se numește permeabilitate la vapori.

Înlăturarea surplusului de umiditate de pe suprafața pielii este un proces complex ce are loc pe două căi: prin ventilarea activă a aerului prin îmbrăcăminte și prin permeabilitatea la vapori a acestuia. Primul strat de îmbrăcăminte trebuie să permită un transfer rapid de umiditate. Rolul principal în înmagazinarea vaporilor de apă îl are al doilea strat al produsului vestimentar care trebuie să și poată ceda în exterior umiditatea absorbită.

Experiențele arată că cea mai bună comportare la permeabilitate la vapori o are amestecul de 70% lână și 30% vâscoză sau celofibră.

1.2. Proprietăți de absorbție

Absorbția este proprietatea materialului textil de a lăsa pătrunderea apei în interiorul fibrei.

În timpul transpirației și udării îmbrăcămintei prin condensarea vaporilor rezultați dispare senzația de confort. Ea reapare când suprafața corpului trece din nou la starea de „perspirație sensibilis” și straturile se usucă.

Proprietățile de absorbție ale materialelor textile se studiază sub două aspecte:

hidrofilia;

higroscopicitatea.

Hidrofilia

Produsul vestimentar trebuie să constituie în permanență mediu prielnic de antrenare a umidității precum și a celorlalte emanații nocive ale organismului. Între cantitatea de umiditate pe care o cedează corpul în anumite condiții și capacitatea de transport a acestuia de către produsele de îmbrăcăminte trebuie să existe o strânsă legătură, analiza concordanței făcându-se în raport cu respirația glandelor sudoripare pe suprafața corpului.

La alegerea materialelor, pentru realizarea unui produs vestimentar, trebuie să se țină seama că prin piele se elimină o cantitate de umiditate de aproximativ 400 ml/24 ore în cazul unei respirații insensibile, iar în cazul unei secreții active determinată de o muncă fizică grea, cantitatea de umiditate este între 3,5 și 5 l /24 ore.

Cantitatea totală de umiditate eliminată de corp se poate determina ținând seama că în 24 de ore se pierde și o cantitate aproximativ egală sub formă de vapori ce saturează aerul expirat la nivelul mucoaselor nasofaringiene.

Hidrofilia, în general, reprezintă capacitatea unui corp de a absorbi apă și poate fi influențată de:

termodinamica suprafețelor de separație;

interacțiunea moleculară;

termodinamica și fizica filmelor submicroscopice.

Higroscopicitatea

Higroscopicitatea sau capacitatea de a reține vapori de apă este o proprietate naturală a materialelor ce poate fi influențată de anumite procese de tratare ulterioară (albire, vopsire, mercerizare, hidrofobizare, hiderfilizare, etc.).

Pentru asigurarea unor condiții igienice la purtarea produselor de îmbrăcăminte, materialele din care sunt confecționate trebuie să aibă o umiditate de minim 6% în condițiile unei atmosfere standard. Higroscopicitatea liberă a materialului diferă de cea când produsul se află în contact cu corpul. O îmbrăcăminte obișnuită așezată pe corp poate absorbi o cantitate de vapori de până la 10%.

Principalii factori ce influențează higroscopicitatea sunt:

durata de menținere a materialului în mediul cu vapori de apă;

natura materialului textil;

ordinea stratului de material în ansamblul vestimentar;

unele tratamente de finisare specială;

gradul de umiditate al mediului.

În tabelul următor sunt prezentate principalele caracteristici pentru materialele de bază utilizate la confecționarea produsului cămașă pentru bărbați.

1.3. Realizarea experiențelor și rezultatele lor

1.3.1. Permeabilitatea la aer

În condiții de laborator se determină permeabilitatea la aer pentru fiecare material din setul de șapte materiale propuse pentru realizarea produsului cămașă pentru bărbați.

Determinarea permeabilității la aer a straturilor de materiale textile se bazează pe crearea unui vacuum într-o conductă obturată de material (fig. 7) și măsurarea următorilor parametri: debit de aer, suprafața secțiunii conductei, diferența de presiune și timpul de trecere a aerului prin strat.

Fig.7

Schema de principiu privind analiza permeabilității la aer cuprinde:

1 – conductă;

2 – epruvetă de material.

Relația generală de calcul a permeabilității la aer „Pa”, pentru straturi are forma:

unde: V – volumul de aer ce trece prin material, [m3];

A – aria găurii de absorbție, [m2];

t – timpul de trecere al aerului, [min].

Modul de determinare a permeabilității la aer diferă funcție aparatul utilizat. Principalele aparate utilizate sunt: aparatul Karl – Frank și aparatul A.T.L.2 – Metrimpex.

În laborator se vor face determinările pe aparatul A.T.L.2 – Matrimpex.

Schema de principiu a aparatului este reprezentată în fig.8.

Fig.8.

Epruveta de material textil se așează deasupra gurii de absorbție 1 și se fixează cu ajutorul inelului de fixare acționat de pârghia 2. pentru trecerea aerului din exterior prin epruveta de material E, este folosită o pompă de aspirație 5 acționată de un electromotor.

Debitul de aer este determinat cu ajutorul debimetrului tip „Rota” 3, care sunt prevăzuți cu cinci cilindri gradați ce sunt plasați între colectoarele C1 și C2.

Cei cinci cilindri au secțiuni diferite, iar în interiorul acestora sunt plasați plutonii „p”. În colectorul C1 sub fiecare cilindru se află câte un robinet „r”.

Trecerea aerului prin debimetru are loc numai atunci când cel puțin unul din cele cinci robinete va fi deschis. Debitul de aer se citește pe una din cele cinci scări gradate (S1, S2, S3, S4, S5) marcate pe cilindru, în dreptul părții superioare a flanșei plutitorului.

Fiecărei scări gradate îi corespunde un anumit domeniu de măsurare, astfel:

S1: de la 10 la 50 (l/h);

S2: de la 40 la 200 (l/h);

S3: de la 150 la 750 (l/h);

S4: de la 600 la 3.000 (l/h);

S5: de la 2.500 la 15.000 (l/h).

Trecerea aerului de la gura de absorbție este asigurată prin conducta de cauciuc notată cu 4.

Robinetul 6 servește la reglarea debitului de aer (prin modificarea secțiunii acestuia).

Dispozitivul de prea plin 7, conducta 8, vasele comunicante 9 și rezervorul 10 servesc la înregistrarea diferenței de presiune.

Pe cadranul 11 sunt trei scări gradate cu următoarele domenii de măsurare:

0 ÷ 30 mm. col apă;

30 ÷ 100 mm. col apă;

100 ÷ 200 mm. col apă.

Rezervorul 10 în care se introduce apă colorată cu fuxină se poate ridica sau coborî printr-un mecanism simplu acționat din exterior prin robinetul aflat sub cadranul 11. Reglarea se face astfel încât, la începutul lucrului, manometrul să indice o diferență de presiune de 0 mm. col apă.

Aparatul are în dotare guri de absorbție de diametre diferite (3,6; 5; 8; 11,3), fiind astfel posibilă reglarea suprafeței materialului supus trecerii aerului.

Permeabilitatea la aer se exprimă cu relația:

unde: q – debitul de aer (l/h);

A – suprafața gurii de absorbție [m2].

Pentru stabilizarea rezistenței opuse de straturi, pentru un produs sau ansamblu vestimentar, la trecerea aerului se calculează indicele de permeabilitate la aer cu relația:

unde: Pa – permeabilitatea la aer a stratului, sortimentului sau ansamblului, [m3/min·m2]

γ – densitatea aerului, [kg/m3].

Densitatea aerului se calculează cu formula următoare:

unde: γ0 + 1,273 [kg/m3] – densitatea aerului la 0ºC

t – temperatura aerului [ºC]. Se adoptă valorii medii specifice sezonului căruia îi este destinat ansamblul vestimentar analizat, de exemplu:

t = 17ºC – primăvară

t = 25ºC – vară;

t = 15ºC – toamnă;

t = -10ºC – iarnă.

Rezistența la trecerea aerului se calculează cu relația:

unde: δ – grosimea stratului, sortimentului sau ansamblului, [mm];

i – coeficientul de permeabilitate la aer, [kg/m2·h].

Cantitatea de aer ce traversează produsul de îmbrăcăminte se poate determina folosind relația:

unde: Δp – diferența de presiune adaptată pentru efectuarea lucrării, : Δp = 0÷10 mm col.apă;

Rp – rezistența la trecerea aerului a stratului de material, [m2·h·mm/kg].

Pregătirea epruvetelor

Pentru determinarea debitului de aer se poate utiliza o bucată de material ce se fixează pe gura de absorbție în posibil cinci zone diferite.

Înaintea efectuării determinărilor epruvetele se condiționează în atmosferă standard: tº=20±2ºC, φ=65±5%.

Rezultate și interpretări:

calculul ariei gurii de absorbție „A”, [cm]:

calculul densității aerului, γ, [kg/m3]

Produsul cămașă fiind destinat sezonului cald, temperatura aerului va fi: t=25ºC. Știind că γ0=1,293kg/m3 rezultă că:

În tabelul următor sunt prezentate datele obținute în urma experimentelor:

În urma determinărilor de laborator s-a concluzionat că cea mai bună permeabilitate la aer o are materialul Viana și cea mai redusă materialul Remus.

Permeabilitatea la aer depinde de umiditatea probei, de grosimea și porozitatea ei, de masa specifică. Primul loc ocupat de materialul Viana este justificat prin grosimea sa minimă δ=23 mm, prin structura sa rară. Viana are o desime în urzeală, DO = 228 (fire/10 cm) și o desime în bătătură DB = 275 (fire/10 cm), valori scăzute comparativ cu ale celorlalte materiale.

Materialul Remus are grosimea maximă comparativ cu ale celorlalte materiale și o structură compactă determinată în primul rând de finețea mică a firelor (12 Nm).

1.3.2. Permeabilitatea la vapori

În condiții de laborator se determină permeabilitatea la vapori și rezistența permeabilității la vapori pentru fiecare material din setul de șapte materiale propuse pentru realizarea produsului cămașă pentru bărbați.

Principiul de determinare al permeabilității la vapori constă în expunerea epruvetei de material textil la o difuziune de vapori între două medii cu umidități relative diferite.

O metodă simplă de analiză este cea în care epruveta E se fixează în gura unui pahar de tip Herfeld, conținând 50 cm3 apă distilată (fig.9).

Fig.9 Ansamblul de analiză a permeabilități la vapori

Paharul, astfel pregătit se introduce într-un exicator cu H2SO4 (d=1,841 g/cm3) sau CaCl2 și se menține la o temperatură de 20÷22ºC.

Se fac cântăriri la începerea determinării și după trei ore se calculează permeabilitatea la vapori cu relația:

Se pot face mai multe probe din același material, rezultatul obținut fiind media aritmetică a valorilor obținute.

Funcție de permeabilitatea la vapori se calculează coeficientul de vaporizare conform relației:

unde: Pv – cantitatea de vapori ce traversează materialul, [g];

S – aria supusă vaporizării, [m2];

T – durata de tratare, [h].

În laborator se utilizează metoda cu pahar Herferd sau se pot realiza diferite tipuri de dispozitive ce permit aprecierea cantității de vapori ce trece prin material, din medii cu umiditate relativă mare în medii cu umiditate relativă mică.

Rezistența la trecerea vaporilor de apă se determină cu relația:

– pentru un strat,

unde: δ – grosimea stratului, [mm];

μ – coeficientul de vaporizare al stratului, [g/m2·h].

Aparatură și materiale:

pahare Herferd – vase de sticlă sau aluminiu prevăzute cu inele de fixare a epruvetelor, având gura de vaporizare ø = 50mm;

exicator cu acid sulfuric H2SO4 și clorură de calciu CaCl2;

balanță analitică cu precizia de măsurare de 0,0001g.

Epruvetele se croiesc în formă circulară, cu diametrul ø=60mm și se extrag din diferite zone ale materialului textil.

Rezultate și interpretării

Permeabilitatea la vapori și indicii permeabilității la vapori se pot determina în condiții STAS sau folosind orice metodă prin care se poate aprecia cantitativ transferul de vapori din vase ermetizate cu materialul textil:

aria suprafeței supusă vaporizării, S, [m2]:

durata de tratare, T, [h]

T=3h

Primul loc ocupat de materialul Smara este justificat de finețea mare a firelor (45Nm), de texturare a firelor de poliester (bătătură – 100%PES) și de tratamentul de neșifonabilizare aplicat acestuia în secția de finisaj, tratament ce urmărește indicele de vaporizare. Texturarea are o influență favorabilă asupra permeabilității la vapori.

Nu numai primul loc este justificat de parametrii de structură și de tratamentele de finisare ci și ultimul. Materialul Viana a fost supus tratamentului de antistatizare în timpul procesului de finisare. Acesta datorită reținerii de umiditate micșorează permeabilitatea la vapori.

1.3.3. Hidrofilia

Procedee de lucru:

Luând în considerare mai mulți factori de influență, cum sunt structura materialului, structura firului și compoziția fibroasă, în condiții de laborator, hidrofilia se poate determina prin următoarele metode:

a. prin imersie

b. prin contact – direct

– indirect.

Determinarea hidrofiliei prin imersie. Aprecierea capacității de absorbție a apei se face prin măsurarea înălțimii de ridicare a acestuia pe epruveta de material textil cufundată parțial (20 mm) într-un vas cu apă.

Fig. 10 Dispozitiv de măsurare a înălțimii de ascensiune a apei pe epruveta de material textil

Componentele dispozitivului de măsurare:

1 – postament cu șuruburi de reglare a orizontalității;

2 – recipient deschis pentru lichid;

3 – tijă verticală fixată de postament;

4 – suport orizontal pentru fixarea epruvetelor (reglabil în înălțime prin deplasarea de-a lungul tijei 3);

5 – rigle gradate cu lungimea utilă de 250mm;

6 – epruvetă de material textil.

Viteza de ascensiune a apei se calculează cu relația:

Pentru determinări se utilizează:

– dispozitivul pentru măsurarea înălțimi h de ascensiune a apei (fig. 10);

– probe etalon;

– apă distilată sau alt lichid incolor pentru cazuri speciale.

Se recomandă ca dispozitivul să fie prevăzut cu mijloace de protejare a epruvetelor față de curenții de aer.

Pentru determinarea capacității de absorbție a apei prin imersie se confecționează epruvete pe direcția bătăturii și a urzelii. Dimensiunile unei epruvete sunt de 280±2mm în lungime și de 30±1mm în lățime. La unul din capetele fiecărei epruvete se practică două orificii cu diametrul de circa 5 mm plasat la 5 mm față de laturile epruvetelor.

Înainte de efectuarea determinărilor, epruvetele sunt menținute în atmosferă standard timp de 24 de ore sau se ține seama de condițiile de microclimat din laborator, care se impun pentru toate grupele de materiale analizate.

Analiza hidrofiliei se poate face comparând valorile numerice ale acestuia prin modul de evoluție a ei în timp.

Nu poate fi izolată hidrofilia materialelor de porozitatea acestora, în sensul că volumul de lichid absorbit este condiționat de volum de pori din ansamblu. Factorii ce influențează hidrofilia sunt: structura materialului (finețea firelor, desimea, legătura) și în mai mică măsură compoziția fibroasă.

În urma determinărilor de laborator se poate concluziona că materialul Smara este cel mai hidrofil și materialul Remus cel mai puțin hidrofil.

1.3.4. Higroscopicitatea

În condiții de laborator, metoda constă în expunerea în mediul închis ermetic, având umiditatea relativă de 100% a unei epruvete de material uscat la 105 ÷ 110ºC, sau condiționat și determinarea cantității de vapori absorbită în timp de 24 de ore.

Higroscopicitatea se determină cu relația:

unde: MO – masa probei uscate sau condiționate, [g];

MU – masa probei menținute în mediu cu umiditate relativă φ=100%, [g].

Se urmărește variația în timp a higroscopicității, cântăririle făcându-se în prima parte din 30 în 30 de minute.

Indicele de higroscopicitate se calculează cu relația următoare:

unde: Se – suprafața epruvetei, [m2];

t – timpul total de tratare, [h].

Aparatură și substanțe:

– etuvă pentru uscare;

– exicatoare cu substanțe care să creeze medii cu umiditate diferită, astfel:

φ = 0% CaCl2 – granule

φ = 33% CaCl2 – soluție saturată

φ = 45% K2Co3 – soluție saturată

φ = 66% NaNO3– soluție saturată

φ = 93% Na2SO4– soluție saturată

Pregătirea epruvetelor: din fiecare tip de material se confecționează câte două epruvete de 50 x 200mm. Epruvetele se usucă în etuvă la 105 ÷110ºC până ce masa fiecărei epruvete rămâne constantă.

Graficele permit o apreciere de ansamblu a comportării din punct de vedere a higroscopicității, remarcându-se că, în special tratamentul de antistatizare influențează evident acest parametru, exemplu: Articolul Viana.

Aplicarea tratamentelor de neșifonabilizare, ca și apretare simplă influențează negativ caracteristica de higroscopicitate, exemplu: articolul Smara.

Articolul Elita care, deși este tratat antistatic a suportat și un tratament de apretare, din cauză că are o slabă higroscopicitate – penultimul loc.

Experimentele au scos în evidență faptul că, proprietățile de higroscopicitate dobândite prin finisare au o durată limitată. În general, după aproximativ zece spălări, un articol își reduce higroscopicitatea la jumătate față de valoarea obținută în urma tratamentului de antistatizare.

Higroscopicitatea este de natura materiei prime, ea crescând semnificativ dacă amestecul fibros conține celofibră (celofibra are H%=13,5%).

Exemple:

Articolul Viana

Articolul Bucegi

Articolul Liviu

Articolul Elita (tratament de apretare)

Poliesterul în compoziția fibroasă duce la scăderea higroscopicității (H%PES=0,4%) datorită structurii sale compacte și a lipsei de grupe polare libere.

Exemplu:

Articolul Elita

Articolul Smara

Inul are o higroscopicitate bună (H%=10%). Astfel se explică locul 1 ocupat de articolul Ruxandra ce conține 100% in (H%=10,747%).

În urma experiențelor de laborator s-a constat că:

tratarea materialelor antipilling duce la scăderea capacității de absorbție a vaporilor de apă;

creșterea voluminozității materialelor duce la creșterea higroscopicității (îndeosebi la articole din PES);

creșterea compactității materialelor (structura intrlock) duce la scăderea capacității de absorbție a vaporilor;

la țesăturile din PES, celofirbră sau bumbac, scăderea fineții duce la creșterea cantității maxime, de vapori absorbiți;

creșterea porozității materialului, prin includerea unui volum mare de aer în masa fibroasă, determină creșterea higroscopicității.

2. Concluzii

Pentru a avea o privire de ansamblu a rezultatelor experiențelor încercăm o tabelare a acestora. Notăm cifric locurile pe care le ocupă articolele în cadrul determinărilor de permeabilitate și absorbție.

Grupa de șapte articole o putem diviza în porțiuni distincte A, B, C și D.

Subgrupa A are în componență articolele Bucegi, Ruxandra și Smara. Este grupa din care putem alege articolul optim din care să se confecționeze produsul cămașă pentru bărbați destinat sezonului cald.

Subgrupa B conține doar articolul Viana în timp ce subgrupa C conține articolele Liviu și Elita.

Articolul Remus ce aparține subgrupei D este contraindicat pentru confecționarea unui produs destinat sezonului cald deoarece are slabe proprietăți de permeabilitate și absorbție.

BIBLIOGRAFIE