Proiectarea Si Instalarea Vegetatiei Forestiere In U.p.v. Budureasa, Ocolul Silvic Beius

[NUME_REDACTAT] desenate

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] U.P

Scheme de împădurire

CAP. I DESCRIEREA GENERALĂ A UNITĂȚII DE PRODUCȚIE U.P. V BUDUREASA

Localizare generală

[NUME_REDACTAT] Beiuș face parte din [NUME_REDACTAT] Bihor din cadrul [NUME_REDACTAT] a Pădurilor – ROMSILVA.

Fondul forestier proprietate publică a statului în suprafață de 6936,42 ha, administrat de OS Beiuș cuprinde pădurile proprietate publică a statului situate în zona colinară și de munte din nord-vestul țării, în bazinul superior al râului [NUME_REDACTAT], pe versantul drept (U.P. I-V) și pe versantul stâng (U.P. VI,VII), la limita sud-estică a județului Bihor.

Ocolul este împărțit în 7 unități de producție (U.P. I-VII) cu acces direct la șoseaua națională Oradea-Deva. Din punct de vedere administrativ, suprafața ocolului este situată în județele: Bihor, pădurile fiind situate pe raza comunelor: Șoimi, Uileacu de Beiuș, Remetea, Căbești, Roșia, Pomezeu, Dobrești, Șuncuiuș, Bratca, Curățele, Budureasa, Tărcaia, Finiș, a orașului Beiuș, iar în județul Arad, în raza comunei Archiș.

Unitatea de producție V-Budureasa, în suprafață totală de 572,44 ha, este constituită din arborete situate în partea de sud a [NUME_REDACTAT] Beiuș, pe văile Drăgoiești, [NUME_REDACTAT], și pâraiele Salca, Pinului și Sec.

Din punct de vedere administrativ, unitatea de producție sus menționată este integrată în cadrul [NUME_REDACTAT] Beiuș, din [NUME_REDACTAT] Bihor.

Pădurile din această unitate de producție sunt amplasate pe raza comunelor Curățele, Budureasa și orașul Beiuș.

Repartizarea fondului forestier pe unități teritorial-administrative

Tabel nr. 1

După cum se poate observa, pădurile din cadrul unității de producție sunt răspândite în cea mai mare parte (60%) pe raza comunei Curățele.

În cadrul unității de producție V-Budureasa există situl Natura 2000 – [NUME_REDACTAT]. Din totalul suprafeței de pădure (572,44 ha) doar 19% face parte din acest sit.

Hotarele fondului forestier, vecinătățile și limitele unității de producție:

Tabel nr. 2

Limitele teritoriale ale unității de producție sunt evidente și stabile. Hotarele pădurii se învecinează în interiorul limitelor teritoriale cu pășuni, fânețe și terenuri agricole, hotarul dintre pădure și acestea fiind delimitate de liziera pădurii, șanțuri și borne parcelare. De asemenea se mai învecinează cu păduri particulare, comunale și ale unor asociații urbariale, de care sunt bine delimitate prin limite de parcele și borne.

Tipuri de pădure

Pădurile unității de producție sunt grupate în 6 trupuri de pădure

Tabel nr. 3

În cadrul trupurilor sau bazinetelor menționate mai sus, pădurile poartă o serie de denumiri locale după numele văilor unde sunt situate.

Sediul ocolului silvic se află în orașul Beiuș. Distanța medie a trupurilor de păduri până la sediul ocolului este de 18 km.

Gara cea mai apropiată se află, de asemenea, în orașul Beiuș, distanța medie a trupurilor de pădure până la aceasta este de 19 km. În cele mai frecvente cazuri, lemnul este transportat din pădure direct la unitățile patronale de prelucrare din județul Bihor sau județele învecinate.

[NUME_REDACTAT] Silvic, fondul forestier național reprezintă pădurile, terenuri destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, producție ori administrație silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum și trenurile neproductive, incluse în amenajamentele silvice, indiferent de natura de proprietate.

Fondul forestier național este, după caz, proprietate publică sau privată.

Studiul condițiilor staționale

1.2.1 Condiții geologice și geomorfologice

Substratul litologic pe care s-au format actualele soluri este alcătuit din riolite, calcare, gresii, argile, pietrișuri, conglomerate, andezite. Aceste substrate apar cel mai adesea intercalat, lăsându-și fiecare în parte amprenta lor asupra solurilor ce s-au format pe ele.

Din punct de vedere al rezistenței la acțiunea apei, rocile din zonă sunt rezistente, în general, în cadrul unității de producție nu au loc fenomene de alunecare sau eroziune.

Unitatea de producție în studiu este situată din punct de vedere geografic în provincia geosinclinală muntoasă alpino-carpatică, ținutul [NUME_REDACTAT], subținutul [NUME_REDACTAT], districtul munților periferici. În acest cadru, teritoriul unității de producție este format dintr-o asociație de dealuri, văi înguste și intrefluvii structurale, fragmentate în culmi prelungi, formate pe depozite permiene, triasice, cretacice, neogene și cuaternare, cuprinzând calcare albe masive, riolite, andezite, conglomerate, gresii, argile, pietrișuri. Unitatea de relief cel mai des întâlnită în raza unității de producție este versantul cu înclinări de la moderate până la abrupte, predominând cele foarte repezi.

Unitatea de producție V-Budureasa, altitudinal este situată între limitele dealurilor înalte și munților joși.

Încadrarea fondului forestier pe categorii de altitudini

Tabel nr. 4

Altitudinea minimă a fondului forestier din cadrul unității este de 200 m (u.a. 181C1), iar cea maximă 1400 m (u.a. 138C), marea majoritate a suprafețelor unității fiind cuprinse între limitele altitudinale 601 și 800 m.

Repartiția suprafețelor pe categorii de înclinare

Tabel nr. 5

Înclinarea terenului acționează în strânsă legătură cu expoziția și altitudinea prin intermediul modificărilor care au loc în distribuția energiei radiante, a regimului de precipitații, a condițiilor de geneză a solurilor forestiere și a structurii vegetației. Variațiile înclinării terenului determină diferențe și în aplicarea măsurilor silvotehnice sau de exploatare a lemnului.

Conform tabelului de mai sus, categoria de înclinare cel mai bine reprezentată în suprafață este cea cu înclinări foarte repezi, între (69%).

Expoziția versanților determină variații ale regimului de căldură și insolație, variații care se răsfrâng asupra umidității și proceselor de solificare și, deci, indirect asupra vegetației forestiere. Pe versanții însoriți (S, SE și SV), temperatura și evaporarea sunt mai ridicate, de asemenea vânturile sunt mai puternice, solul este adesea mai afectat și de procesele de eroziune. Gerurile târzii pe astfel de expoziții pot cauza vătămări importante lujerilor sau chiar florilor, din cauza intrării timpurii a arborilor în vegetație.

Spre deosebire de versanții însoriți, cei umbriți (N, NV și NE) primesc mai puțină lumină și devin mai reci și mai umezi.

Tabel nr. 6

Cea mai mare parte a suprafeței unității de producție are o expoziție parțial însorită.

Condiții hidrologice

Rețeaua hidrolgică din teritoriul unității de producție este formată din [NUME_REDACTAT] (ca afluent de dreapta al râului [NUME_REDACTAT]) având printre afluenții mai importanți văile: Drăgoiești, Luncii, Binșel, Burzii, Hijului, Plaiului, Buduresei, Poienii, Cohu. Aceste văi precum și o serie de pâraie, au direcția generală de scurgere de la est (nord-est) spre vest (sud-vest). Regimul hidrologic al pâraielor din unitatea de producție este de tipul I care se caracterizează prin ape mari primăvara, provenite din topirea zăpezilor peste care se suprapun ploile de primăvară. Destul de frecvente sunt și viiturile de scurtă durată din timpul verii.

Alimentarea acestor pâraie este atât nivală, cât și pluvială. Apele subterane prezintă rețele locale neînsemnate pentru vegetația forestieră.

Condiții climatice

[NUME_REDACTAT] Climatologic, Fascicola a II-a, unitatea de producție V-Budureasa are o climă cu un regim mai moderat al temperaturii aerului. Temperatura medie anuală este de C, iar pe anotimpuri, după cum urmează: iarna C, primăvara C, vara C, toamna C. Luna cea mai friguroasă este ianuarie (C – temperaturi medii), iar cea mai călduroasă, iulie (C-temperaturi medii), cu o amplitudine medie anuală de C. Data primului îngheț se situează între 11.10-20.10, iar a ultimului, între 11.04-20.04, iar durata medie a zilelor cu temperaturi medii zilnice peste C este 310-319 zile.

Principalele date climatice ce se vor prezenta în continuare și care au stat la baza caracterizării din punct de vedere climatologic a unității de producție, au fost extrase din Atlasul RSR și Monografia geografică a României.

Regimul termic. Temperaturi medii lunare și anuale Tabel nr. 7

Regimul pluviometric

Precipitațiile atmosferice respectă aceeași etajare pe verticală ca și temperatura aerului. Valorile medii anuale cresc din aval spre amonte și însumează cantități cuprinse între 800 mm în partea de jos și 1000 mm pe crestele înalte.

Tabel nr. 8

Condiții edafice

Evidența și răspândirea teritorială a tipurilor de sol

În cadrul unității de producție există 4 tipuri de soluri, iar în cadrul acestora 7 subtipuri. Determinarea tipurilor și subtipurilor de sol s-a făcut în conformitate cu “Sistemul român taxonomic de soluri” ediția 2003.

Repartiția suprafeței unității de producție pe subtipuri, tipuri și clase de sol.

Tabel nr. 9

Pentru identificarea tipurilor și subtipurilor de sol din unitatea de producție s-au executat profile de sol într-un număr de 1 u.a. Solurile identificate aparțin clasei Luvisoluri (sub 11%) și Cambisoluri (89%).

Se observă că cel mai răspândit tip de sol este eutricambosolul cu subtipul tipic care ocupă 51% din suprafața cu pădure a unității de producție. Aceste soluri s-au dezvoltat pe riolite. Conținutul de humus este bun până la foarte bun, iar gradul de saturație în baze mai mare de 53. Textura este luto-nisipoasă până la lutoasă în orizontul superior și lutoasă până la luto-argiloasă în orizontul B. Bonitatea acestor soluri este mijlocie, oferind condiții medii/bune de dezvoltare a vegetației forestiere existente.

Descrierea tipurilor și subtipurilor de sol

În cadrul U.P. V Budureasa s-au identificat următoarele tipuri și subtipuri de soluri:

1. Luvosol tipic – cod 2201; ocupă 3% din suprafață, cu profil: Ao-El-Bt-C, este format pe argile pe versanți cu expoziții diverse, dar predominant versanți însoriți și pante nu prea înclinate, puternic acid, cu pH= 4,2-4,9, slab humifer la foarte bogat humifer, cu un conținut de humus de 0,97-13,7% pe grosimea de 1-15 cm, cu un grad de saturație în baze V>53% în Bt; slab la foarte bine aprovizionat în azot total (0,037-0,360 g%) nisipo-lutos, cu textură ușoară în El și grea în Bt, de bonitate mijlocie pentru fag și gorun sau amestecuri dintre acestea.

2. Luvosol litic – cod 2214; ocupă 2% din suprafață, cu profil: Ao-El-Bt-R, este format pe versanți foarte repezi, unde solul este superficial când roca masivă se află între 20-50 cm adâncime, foarte puternic acid cu pH= 3,2-3,5, foarte humifer, cu un conținut de humus pe grosimea de 3 cm de 7,4%; oligobazic cu un grad de saturație în baze V=15-30% mai mic în orizontul podzolit El, foarte bine aprovizionat în azot total (0,38 g%); lutonisipos, de bonitate inferioară pentru fag și gorun. Bonitatea inferioară este determinată de volumul edafic mic, ca urmare a superficialității solului ca grosime și a scheletului de profil.

3. Alosol litic – cod 2206; profil Ao-El-Bt-R, este asemănător celui tipic, dar cu rocă masivă R a cărei limită superioară este situată între 20-50 cm adâncime.

4. Eutricambosol tipic – cod 3101, cu profil Ao-Bv-C, este de la puternic acid la acid, cu pH= 4,9-5,1; foarte humifer, cu un conținut de humus de 9% în orizontul Ao, foarte bine aprovizionat în azot total (0,46 g%), oligomezobazic la mezobazic cu un grad de saturație în baze V= 53-59%; luto-nisipos la luto-argilos, de bonitate mijlocie pentru fag, gorun și carpen.

5. Eutricambosol molic – cod Am-Bv-C, asemănător celui tipic, dar cu Am-Bv-C-Am.

6.Districambosol tipic – cod 3201, cu profil Ao-Bv-R format pe riolite, pe versanți cu expoziții și pante diverse, este puternic acid cu pH = 4,6-4,8, intens humifer la slab humifer, cu un conținut de humus pe grosimea de 5-15 cm de 1,9-7,1%, foarte bine aprovizionat în azot total (0,10-0,36 g%), oligomezobazic cu un grad de saturație în baze V de 30-35%, lutonisipos la lutos, de bonitate mijocie pentru fag și gorun. Bonitatea mijlocie este dată de volumul edafic mijlociu. Volumul edafic poate fi diminuat din cauza prezenței scheletului pe profil sau datorită lipsei de umiditate în cazul solurilor situate pe versanți însoriți și cu pantă accentuată. În aceste condiții se ecomandă o compoziție țel 8FA2DT. În prezent pe acest sol se află arborete pure de fag și arborete pure de gorun, precum și arborete de fag și carpen. Acest tip de sol ocupă 38% din suprafața unității de poducție.

7.Districambosol litic – cod 3206, ocupă 20%din suprafață, cu profil Ao-Bv-R, format pe versanți cu expoziții și pante diverse, moderat humifer, puternic acid cu pH= 4,7-5,0, slab la bine aprovizionat cu azot total (0,09-0,42 g%) cu gradul de saturație în baze sub 53%, nisipo-lutos la luto-nisipos, de bonitate mijlcie pentru fag și carpen.

Sinteza stațională

Înainte de a arăta evidența și răspândirea tipurilor de stațiuni din cadrul unității de producție trebuie amintită zona forestieră cu etaje fitoclimatice din care face parte unitatea.

Factorul hotărâtor în localizarea etajelor de vegetație și a stațiumilor forestiere este zonalitatea climato-edafică. Aceasta se realizează în mod natural prin răspândirea formațiilor vegetale și este determinată de factorii climatici.

În cadrul acestei zonalități, în condițiile de pantă și expoziții diferite se crează un topoclimat care condiționează prin corespondență armonică stațiune-arboret, localizarea speciilor în cadrul tertorial al U.P.-ului. Astfel se observă că fondul forestier din această unitate este situat în zona montană-premontană și de dealuri având ca etaje fitoclimatice: Fm.2-etajul montan de amestec, FD.3-deluros de gorunete, făgete și goruneto-făgete.

În cadrul acestor etaje se disting mai multe subdiviziuni:

stațiuni de făget- montan-premontan de făget, deluros de făgete;

stațiuni de gorunete- deluros de gorunete

În raport de factorii ecolgici principali (temperatura, umiditate, troficitate și lumină) stațiunile determină localizarea atât sub raportul compoziției, cât și a capacității competitive în cazul arboretelor amestecate. Rezultă în primul rând o grupare a tipurilor de stațiune pe etaje de vegetație, iar în cadrul acestora o diferențiere a categoriilor de bonitate și de favorabilitate pntru speciile existente.

La stabilirea tipusilor de stațiuni pe lângă vegetația forestieră existentă (compoziție) s-a ținut cont și de productivitatea acestora, de flora indicatoare, cât și de alte elemente acre au furnizat date de diferențiere și caracterizare, cum sunt: elemente de relief, poziția pe versant, panta și expoziția, conținutul de schelet al solului, subtratul litologic etc.

Pe baza acestor elemente, în cadrul unității de producție s-a identificat un număr de 8 tipuri de stațiuni din care 2 de bonitate superioară, 4 de bonitate mijlocie și 2 de bonitate inferioară.

Tabel nr. 9

Studiul vegetației forestiere

Din datele prezentate la paragrafele anterioare din cadrul acestui capitol, rezultă că unitatea de producție V Budureasa se găsește situată în zona forestieră, lucru demonstrat și de indicele de ariditate anual de MARTONNE (I-a=43 > 29).

Din punct de vedere al zonării fitoclimatice, unitatea de producție este situată în 3 etaje de vegetație: FM2-Etajul montan de amestecuri, FM1+FD4-Etajul montan-premontan de făgete, FD3-Etajul deluros de gorunete, făgete și goruneto-făgete.

Analizând și datele referitoare la stațiuni, soluri, tipuri de pădure, se poate trage concluzia că teritoriul unității de producție prezintă grade ridicate de favorabilitate pentru instalarea, creșterea, dezvoltarea și asigurarea continuității speciilor forestiere indigene de valoare, cum sunt: fagul, gorunul, molidul și chiar bradul, specii care în această unitate de producție pot obține clase de producție și de calitate mijlocie, putându-se obține sortimente de lemn valoroase.

Formații forestiere și tipuri naturale de pădure Tabel nr. 10

Analizând datele prezentate în acest tabel se constată următoarele: 11% din arborete sunt de productivitate superioară, 56% din arborete sunt natural fundamentale de productivitate mijlocie, 25% de productivitate inferioară, iar cele subproductive participă cu o suprafață de 3% din suprafața de pădure. Arboretele parțial derivate ocupă o suprafață redusă (0,57 ha). Arboretele artificiale au o pondere de 5%, fiind reprezentate doar de cele de productiviate.

Dacă analizăm productivitatea arboretelor indiferent de caracterul actual al tipurilor de pădure, se constată că cele de productivitate inferioară ocupă 27% din suprafața cu pădure, în timp ce arboretele de productivitate mijlocie participă cu 60%, iar arboretele de productivitate superioară ocupă 13%. Avându-se în vedere faptul că în cadrul unității de producție stațiunile de bonitate mijlocie ocupă 60% din suprafața acoperită cu pădure, înseamnă că arboretele existente în cadrul unității de producție valorifică corespunzător potențialul stațional.

Arboretele parțial derivate ocupă o suprafață redusă (0,57 ha), dar în cazul lor nu este necesar luarea unor măsuri radicale. Redresarea lor se va face treptat prin executarea susținută și fără întârziere a lucrărilor de îngrijire și conducere în cazul arboretelor tinere, iar pentru cele ajunse la vârsta exploatabilității, prin eliminarea de la regenerare a speciilor necorespunzătoare.

Analiza structurii actuale a fondului forestier

Structura fondului de producție și protecție pe grupe de specii, clase de vârstă, clase de producție, la nivelul fiecărei subunități și pe total unitate de producție.

Tabel nr. 11

Din datele prezentate în acest tabel se observă că grupa de specii cel mai bine reprezentată în cadrul acestei unități de producție este grupa fagului, urmată de grupa rășinoase care la rândul ei este reprezentată de brad și molid. Pe locul 3 se află grupa cvercineelor reprezentată de gorun și stejar, urmate de diversele tari care sunt reprezentate de carpen, mesteacăn, paltin de munte.

Cu toate acestea, un aspect negativ în ceea ce privește repartiția speciilor în cadrul unității de producție, este reprezentat de proporția mare a carpenului, care reprezintă 5% din suprafața cu pădure, și a mesteacănului care participă cu un procent redus, sub 1% din suprafața cu pădure, specii a căror prezență în cadrul unității de producție se datorează în principal gospodăririi iraționale din trecut a pădurilor. Procentul mare ocupat de aceste specii dovedește că proprietarii din trecut ai acestor păduri nu s-au preocupat de regenerarea suprafețelor exploatate și nici de lucrările de îngrijire și conducere a arboretelor.

Caracteristici sintetice ale arboretelor la nivel de U.P.

Tabel nr. 12

Arborete slab productive și provizorii

În categoria arboretelor slab productive și provizorii sunt incluse arboretele natural fundamentale de productivitate inferioară, subproductive, total derivate indiferent de categoria de productivitate și artificiale de productivitate inferioară.

Tabel nr. 13

CAP. II SOLUȚII DE ÎMPĂDURIRE

2.1 Situația terenului de împădurit

Intervenția cu lucrări este o necesitate în fondul forestier, impusă de nevoile de asigurare a funcțiilor eco-protective, economice și sociale ale pădurii. Fondul forestier prezintă o mare variabilitate, deci se poate intui că și intervenția cu lucrări de instalare a vegetației lemnoase prezintă un caracter diferențiat, in funcție de proprietățile acestuia. Aceste consiederente au dus la o sistematizare a terenurilor de împădurit, în raport cu natura folosinței lor anterioare și cu specificul vegetației.

Situația concretă a u.c.f.-urilor în care se va interveni cu lucrări de împădurire este redată sub următoarea formă tabelară:

Tabel nr. 14

2.2 Necesitatea și oportunitatea împăduririi

Pădurile au jucat de-a lungul timpului un rol foarte important în viața planetei noastre, precum și în dezvoltarea societății umane, ele constituind o permanentă sursă de produse lemnoase și nelemnoase. Pe lângă aceste elemente, pădurile reprezintă un mijloc biologic durabil și inegalabil de protecție și conservare a mediului, de aceea ele trebuie cultivate și valorificate rațional, dar și ocrotite și conservate pentru viitor.

Pornind de la aceste aspecte prezentate mai sus, se poate desprinde noțiunea de „ asigurare a continuității pădurii în timp și spațiu”, continuitate ce nu poate fi asigurată, în unele cazuri, decât prin lucrări de împădurire. Astfel de situații sunt, spre exemplu, poienile, enclavele, terenuri puternic degradate din sectorul agricol etc. Alte cazuri în care se justifică intervenția artificială sunt cele ale arboretelor supuse tratamentului tăierilor rase sau parcurse cu tratamente bazate pe regenerarea naturală (așa cum se întâmplă în aproximativ 50% din u.c.f.-urile considerate și încadrate în categoria de teren C.1).

Considerând arboretele slab productive, degradate se poate observa că acestea ocupă o pondere ridicată din suprafața acoperită cu păduri, pentru ridicarea productivității globale a fondului forestier fiind necesare lucrări de refacere, substituire sau ameliorare care presupun însă o documentație bine fondată științific și economic.

De asemenea, lucrări de instalare artificială a vegetației se impun și în cazul unor culturi tinere care nu au realizat consistență optimă, fiind astfel periclitat viitorul lor, atât din punct de vedere ecologic, economic, cât și social.

În cadrul unității de producție V Budureasa este fără îndoială necesar ca în terenurile în care vegetația forestieră nu s-a instalat corespunzător, să se execute lucrări de împăduriri, pentru a asigura funcțiile de protecție și producție ale arboretelor respective, precum și pentru a preveni fenomene cu puternic impact social ulterior (apariția unor terenuri puternic ravenate- riscuri există în cazul arboretelor tăiate ras, alunecări de teren, dezvoltarea unor arborete slab productive- cazul culturilor cu consistență scăzută, cu compoziții naturale improprii condițiilor staționale).

2.3. Lucrări de împădurire

Pentru a asigura desfășurarea lucrărilor de împădurire în bune condiții și pentru a obține efectele scontate este necesară cunoașterea în cele mai mici amănunte, atât a condițiilor staționale, a cerințelor economice ale speciilor, cât și a modului de execuție, în trecut, a lucrărilor de instalare artficială a vegetației forestiere. În acest sens se va realiza o amplă documentare, la birou și pe teren, studiindu-se cu rigurozitate caracteristicile culturilor instalate anterior. O atenție deosebită se va acorda arboretelor instalate pe terenuri similare celor pe care urmează să se instaleze culturile actuale.

speciile folosite au fost reprezentate în general de fag, molid, gorun, brad, utilizându-se însă și unele specii de diverse tari (paltin, paltin de munte)

desimea inițială a fost predominant de 5000 de puieți la hectar, fiind folosite scheme de 2×1 m

speciile introduse pe cale artificială au fost asociate în biogrupe

ca metode de împădurire s-au folosit atât plantațiile, cât și semănăturile directe (la brad), plantațiile fiind executate în gropi, iar semănăturile în cuiburi; fagul s-a regenerat pe cale naturală

materialul vegetativ folosit este reprezentat de puieți de talie mică cu diametrul la colet de minim 5 mm

în general nu s-a impus o pregătire prealabilă a terenului, pentru sol folosindu-se tehnologia de prelucrare în vetre de 60×80 cm

În funcție de natura intervenției se diferențiază următoarele categorii de lucrări de împădurire:

Împăduriri propriu-zise reprezintă instalarea culturilor pe terenurile pe care pădurea nu a existat sau de pe care aceasta a fost înlăturată de multă vreme. Aceste lucrări se execută pe terenurile din grupa A.

a1. poieni și goluri din cuprinsul fondului forestier

a2. terenuri scoase temporar din fondul forestier și folosite în alte sectoare economice, care apoi se reprimesc pentru împădurire

a3. terenuri din afara fondului forestier

Reîmpăduriri – operația de reîmpădurire presupune instalarea de noi culturi forestiere pe terenuri ocupate de păduri care urmează a fi înlăturate, iar instalarea noilor culturi se poate face după înlăturarea pădurii sau chiar înainte. În raport cu perioada intervenției se disting următoarele categorii:

b1. Reîmpăduriri propriu-zise – lucrări prin care se urmărește instalarea pe cale artificială a unor arborete cu structură normală, instalate pe terenuri cu soluri forestiere nealterate, iar compoziția noilor culturi va fi identică sau apropiată de cea a arboretelor pe care le înlocuiesc. Asemenea lucrări se execută ca și la lucrările de împăduriri propriu-zise în terenurile din categoria A. Aici avem:

b1.1. reîmpăduriri în urma tăierilor rase concentrate, executate în arborete cu structura

normală, ajunse la exploatabilitate și care sunt supuse în mod obișnuit acestui tip de tratament.

b1.2. reîmpăduriri în locul calamităților recente

Reinstalarea vegetației forestiere pe terenurile ocupate în prezent cu arborete degradate se face prin lucrări de refacere și substituire, presupunând înlăturarea totală a vechiului arborete.

b2. Refaceri – presupune reinstalarea vegetației forestiere pe cale artificială pe ternuri ocupate de arborete cu productivitate scăzută, având o stare de vegetație nesatisfăcătoare ca urmare a degradării consistenței corelată frecvent și cu regenerări repetate din lăstari. Particularitatea acestor lucrări este menținerea compoziției actuale. Lucrările de refacere se execută pe terenuri încadrate în categoria B.

b2.1. arborete situate în stațiuni de productivitate mijlocie sau superioară pentru speciile pe care le conțin, în cazul în care sunt arborete degradate a căror consistență este între 0,1-0,3, indiferent de vârstă sau arborete brăcuite, c=0,4-0,6, care se apropie de vârsta exploatabilității.

b2.2. arborete provenite din lăstari, alcătuite din specii valoroase în stare lâncedă de vegetație, incapabile să se regenereze pe cale naturală, pentru care se adoptă modalitatea de conversiune prin refacere.

b2.3. refacerea arboretelor degradate de plop, salcie din luncile Dunării și a celor din luncile interioare.

b2.4. arborete afectate de atacuri de insecte sau de fenomene de uscare în masă.

b3. Substituirile – presupune reinstalarea vegetației forestiere pe terenurile ocupate în prezent cu arboretele de valoare economică scăzută, dar având origine naturală, arborete alcătuite din specii cu potențial biologic redus, cum sunt arboretele derivate, instalate în condiții puțin favorabile dezvoltării lor. Particularitatea esențială a substituirii constă în faptul că prin intervenție se schimbă compoziția arboretelui existent. Aceste lucrări se execută tot în terenuri din categoria B.

b3.1. arborete de origine naturală, aparținând tipurilor de pădure derivate, alcătuite din specii secundare (sp. pioniere- Me, Pl; amestecuri de Ca, Te).

b3.2. arborete de origine naturală alcătuite din salcie și plopi indigeni situate în stațiuni apte pentru plopi euroamericani.

b3.3. tufărișuri alcătuite din specii arbustive.

b3.4. arborete de origine artificială de stejar pedunculat cu stare lâncedă de vegetație instalate în condiții staționale improprii (apte pentru gârniță sau cer).

b3.5. arborete slab productive de salcâm instalate pe soluri cu textură grea, uscate, superficiale, scheletice, cu efervescență la suprafață sau pe soluri expuse la înmlăștinare.

Completările – se diferențiază în funcție de stadiul de dezvoltare al culturilor existente, de consistența și starea de vegetație. Completările sunt lucrări de împădurire aplicate parțial în cuprinsul terenului de împădurit cu menținerea vegetației lemnoase existente. Ele se execută în culturi tinere ( faza semințiș-desiș) rezultate din regenerări naurale sau artificiale parțiale (în goluri rămase neregenerate). Se execută în terenuri din categoria c sau D.

c1. suprafețe ocupate cu arborete parcurse cu tăieri de regenerare sub adăpost și incomplet regenerate.

c2. suprafețe regenerate natural ocupate de semințișuri cu consistență nesatisfăcătoare.

c3. suprafețe regenerate natural sau artificial în care există porțiuni cu semințișuri neutilizabile, vătămate sau dispărute.

c4. suprafețe ocupate de arborete de crâng simplu regenerate incomplet în care urmează să se facă completări în goluri.

Ameliorările – sunt lucrări de împădurire cu caracter parțial ce se execută pe terenuri ocupate de regulă de arborete tinere sau de vârste mijlocii (nuieliș-codrișor), cu consistență sub normală, cu soluri înțelenite și stare lâncedă de vegetație (în categoria de terenuri B). Pentru a redresa situația acestora sunt necesare lucrări de completare în goluri cu specii arborescente sau la nevoie cu specii arbustive.

d1. arboretele rărite din grupa I funcțională, indiferent de vârsta la care nu este permisă refacerea sau substituirea.

d2. arborete din grupa a II-a funcțională, cu consistență sub normală sau brăcuite, aflate la vârste tinere, la care nu se justifică din punct de vedere economic refacerile sau substituirile.

d3. completări întârziate efectuate în arborete ce au depășit faza de desiș și sunt afectate de diferite fenomene de degradare (calamități, doborâturi, incendii).

CAP. III. INSTALAREA CULTURILOR FORESTIERE

3.1 Alegerea speciilor pentru împăduriri

Intervenția artificială pentru regenerarea pădurii urmărește înființarea de culturi valoroase sub raportul producției de biomasă și al calității lemnului, caracterizate prin stabilitate, capacitate ridicată de autoreglare și autoprotecție îmotriva factorilor dăunători, astfel încât să-și poată îndeplini la parametri superiori funcțiile de producție și protecție atribuite.

Pentru atingerea acestor deziderate, o problemă fundamentală în proiectarea lucrărilor de împădurire o reprezintă alegerea speciilor. Principiul esențial ce stă la baza rezolvării acestui aspect constă în realizarea unei depline concordanțe între cerințele ecologice ale speciei de introdus și particularitățile staționale ale terenului de împădurit. Întrucât ansamblul condițiilor fizico-geografice și de vegetație forestieră constituie un indicator prețios al caracteristicilor ecologice, la alegerea speciilor se va ține seama în primul rând de încadrarea terenului de împădurit în marile unități de relief și etaje naturale de vegetație.

Pentru nevoile practice, pe baza studiilor, în cazul etajului de vegetație s-au diferențiat ansambluri de stațiuni – vegetație, reprezentând grupe de tipuri de stațiuni și de pădure, ecologic echivalente denumite convențional grupe ecologice. La constituirea grupelor ecologice s-au avut în vedere condițiile de climă, relief, substrat, sol, ape supra și subterane, condițiile caracterizate printr-un înalt grad de omogenitate care să permită aplicarea acelorași măsuri silvo-tehnice de regenerare a pădurilor sau de împădurire.

Fiecare grupă ecologică cuprinde, de regulă, mai multe tipuri de stațiuni și de pădure, fiind respectat principiul ca un tip de pădure să apară numai într-o grupă ecologică. Încadrarea pe grupe ecologice a fiecărui u.c.f. se va face în funcție de tipul de pădure și numai în lipsă se va apela la caracteristicile staționale ale terenului de împădurit (doar în lipsa tipului de pădure se alege grupa ecologică în funcție de tipul de stațiune).

Clasificarea speciilor din compoziția de regenerare în funcție de rolul atribuit

În cadrul unui arboret, speciile pot fi:

principale : specii arborescente, de mărimea I, capabile să se situeze întotdeauna în plafonul superior, având funcție principală de producție. Aceste specii contribuie în cea mai mare măsură la realizarea obiectivelor urmărite.

de bază – desemneazî specia din compoziția arboretului cu proporția cea mai mare sau care are lemnul de cea mai bună calitate.

de amestec – celelalte specii principale (cu ponderea de participare mai mică – 20-30%).

secundare (de stimulare, de împingere, de ajutor): specii, de regulă, de mărimea a doua (sau chiar a treia) ce formează cel mai adesea un al doilea etaj de vegetație și stimulează creșterea speciilor principale, având însă și un rol protectiv și desigur unul economic.

de protecție și ameliorare a solului reprezentate în general prin arbuști ce îndeplinesc funcțiile definite chiar de încadrarea acestora.

3.2. Alegerea compozițiilor de regenerare și stabilirea compozițiilor de împădurire

Regenerarea pădurii se realizează pe cale naturală și artificială.

Regenerarea naturală se asigură prin:

însămânțări directe, în sensul că sămânța produsă de arboret cade pe sol în vederea renașterii (refacerii) acestuia pe cale naturală. Metoda este specifică tratamentelor care asigură regenerarea pe cale naturală (succesive, în ochiuri, grădinărite).

lăstarii care rezultă în urma tăierilor arboretelor care lăstăresc (foioase), specifică tratamentului crângului simplu și, în parte, crângului compus.

drajoni, adică lăstari din rădăcină. Regenerarea rezultă din tăierea sau zdrelirea rădăcinilor la anumite specii (salcâmi,tei etc) cu unelte ascuțite sau prin exploatarea în căzănire.

Regenerarea artificială se asigură prin semănături directe, butășiri și plantații.

Semănătura directă este metoda de regenerare prin care sămânța se introduce în sol, în urma unei pregătiri a terenului pe toată suprafața, în benzi, fâșii, tăblii, vetre, cuiburi. Metoda prezintă unele avantaje față de plantații deoarece are costuri mai reduse la înființarea culturii, sistemul radicelar al puieților nu este dezorganizat prin scoaterea din pepinieră, realizând arborete cu desimi mari, cu o stare sanitară bună. Printre dezavantaje se numără consumul mare de semințe și perioada lungă de întreținere.

Lucrări de regenerare Tabel nr. 15

3.3 Metode de împădurire

Speciile alese în cazul de față pentru intervențiile pe cale artficială nu pot fi instalate decât prin plantații sau semănături directe.

În alegerea metodei de executare a împăduririlor se va ține cont de particularitățile ecologice ale speciilor, de condițiile fitoclimatice și de proprietățile solurilor.

Semănăturile directe reprezintă metoda prin care semințele speciilor de arbori și arbuști se încorporează direct în solul terenului destinat culturii forestiere. Dată fiind această particularitate tehnologică, metoda semănăturilor directe se consideră asemănătoare cu metoda regenerării naturale din sămânță a pădurii. Este adevărat că, în ambele cazuri, noua generație rezultă din semințe ajunse în contact direct cu solul mineral, dar aceasta asemănare este numai aparentă, deoarece între cele două modalități de instalare a vegetației forestiere există deosebiri fundamentale. Ca argument principal poate fi adus faptul că semințișul natural se instalează în urma diseminării, în proporția și compoziția îngăduită de arborii aflați pe suprafața de regenerat, în timp ce prin semănături directe se aduc și se seamănă de către om semințele aparținând oricăror specii alese și asociate în formula de împădurire. De asemenea, se știe că în cazul regenerării naturale, frecvent o bună parte din semințele diseminate dispar înainte sau în timpul germinării, din cauza unor dăunători biotici sau abiotici. Chiar dintre semințele rămase nevătămate, puține ajung, adeseori nu cele mai mari și mai bune, în contact direct cu solul mineral, din cauza grosimii litierei sau a stratului dens și compact al păturii vii. Pe patul de frunze sau de ierburi, semințele sunt, de regulă, expuse unor accentuate variații de umiditate și temperatură. La un moment dat, ele pot găsi umiditatea și căldura necesare germinării, dar alternanța acestor condiții favorabile cu perioade de uscăciune și îngheț, poate duce la moartea semințelor și chiar a plantulelor rezultate.

Din considerente de ordin economic, în elaborarea soluțiilor tehnice ce fac obiectul prezentului proiect s-a optat pentru efectuarea de semănături directe în cuiburi, în cazul bradului și a fagului, semănături ce vor fi efectuate numai sub masiv, având în vedere sensibilitatea ridicată a acestor specii la lumină și la diferiți agenți destabilizatori. Cuiburile se vor realiza pe vetre amplasate după un dispozitiv care să asigure desimea recomandată de normative (5000 de puieți la hectar), adică 2,0×1,0 m.

Plantarea presupune folosirea puieților ale căror rădăcini se încorporează în solul terenului destinat culturii forestiere. La noi, în plantații se utilizează aproape în exclusivitate puieți cu rădăcini nude (neprotejate), produși în pepiniere și sortați dupa criterii standardizate. Utilizarea puieților cu rădăcini protejate (cu baloți de pământ sau crescuți în recipiente) se recomandă deocamdată numai pentru specii mai delicate și în condiții staționale extreme.

Plantațiile prezintă importante avantaje atât de ordin economic, cât și silvicultural. Un element deosebit de important sub aspect economic este considerentul că din aceeași cantitate de semințe se pot obține în pepinieră puieți cu care se pot împăduri suprafețe de 10-30 de ori mai mari decât prin semănături directe.

Tabel nr. 16

3.4. Scheme de împădurire

În vederea asigurării unei eficiențe maxime în sens ecologic și silvicultural, în obținerea pe cale artificială a ecosistemelor forestiere, se impune o asociere corespunzătoare a speciilor ce urmează a fi instalate, o respectare a unor dispozitive specifice de amplasare și, deci, implicit a unor desimi impuse de particularitățile ecologice ale speciilor.

Schema de împădurire trebuie să fie în așa fel concepută încât prin modul de amplasare să se asigure o bună dezvoltare a tuturor speciilor ce intră în compunerea unui amestec. O atenție deosebită trebuie să fie acordată speciilor principale de bază și de amestec, în scopul asigurării premiselor necesare pentru realizarea compoziției dorite la exploatabilitate. Pentru a evita efectul negativ al concurenței, de eliminare a unei specii de către alta, care poate dura uneori până la vârste înaintate, amestecul între speciile principale se face, ca regulă generală, grupat. În funcție de particularitățile bioecologice și de raporturile interspecifice, exemplarele unei anumite specii principale se instalează laolaltă într-un număr mai mare sau mai mic. În general, pe fondul mai bine reprezentat al speciei principale de bază se introduc speciile principale de amestec, grupat în buchete de până la 20-25 exemplare, în pâlcuri mici, de 25-100 exemplare și în pâlcuri mari, cu peste 100 de exemplare. Gruparea poate fi realizată în ochiuri cu forme geometrice diferite sau în benzi continue ori întrerupte.

Având în vedere că ne situăm și în zonă montană, amplasarea materialului de împădurit se va face în special în locurile așezate și adăpostite, încercând să respectăm dispozitivul de 2,0×1,0 m pentru a asigura o distribuție uniformă a vegetației.

Grupele cu specii principale de amestec se dispun în cuprinsul terenului de împădurit, fie ordonat cu respectarea distanțelor dintre ele, fie neregulat ținând seama de microcomplexele staționale, pentru a plasa fiecare specie în locul cel mai potrivit.

Amestecul în benzi (fâșii) se preferă atunci când se urmărește protejarea arboretelui de un vânt periculos sau de alți dăunători. În terenuri accidentate, benzile continue sau întrerupte se orientează pe curba de nivel, fără să depășească în lățime 20-25 m, mai ales în cazul unei specii cu temeperament de lumină. Pentru a îndeplini în condiții optime funcțiile principale ce le sunt atribuite, speciile de ajutor și cele de protecție și ameliorarea solului se introduc întotdeauna în amestec intim cu speciile principale, într-o distribuție cât mai uniformă pe suprafața de cultură.

Desimea culturilor se exprimă prin numărul de puieți la hectar și redă gradul de apropiere între exemplarele instalate artificial, respectiv distanțele dintre rânduri și dintre puieți pe rând. În tabelul următor se prezintă, în funcție de distanțele dintre puieți, desimile corespunzătoare redate prin numărul de exemplare la hectar.

Tabel nr. 17

Ca regulă generală, desimea culturilor trebuie să fie în așa fel concepută, încât să conducă într-un timp cât mai scurt la realizarea mediului specific forestier prin închiderea masivului. Atunci când este posibil să se intervină la timp cu operații de reglare a desimii, o cultură la început mai deasă este întotdeauna de preferat, deoarece realizează cât mai curând starea de masiv, iar arboretul înregistrând din primii ani creșteri susținute, elimină repede vegetația ierbacee și ameliorează însușirile principale ale solului. Într-o cultură forestieră rară, fiecare exemplar este obligat să lupte singur cu vicisitudinile mediului, creșterile sunt mult încetinite, constituirea stării de masiv întârzie, solul se degradează, iar lucrările de îngrijire în număr mare se prelungesc în timp.

Desimea culturilor se stabilește obișnuit în funcție de scopul urmărit, natura terenului și a materialului de împădurit, însușirile biologice ale speciilor folosite etc., fără să se piardă din vedere o serie de considerații de ordin economic, care deseori capătă caracter prioritar.

În general, cu cât condițiile de vegetație sunt mai prielnice, speciile folosite mai repede crescătoare și materialul de împădurire de calitate mai bună, cu atât desimea culturilor poate fi mai mică.

Dispozitivul de cultură exprimă modul în care sunt dispuse exemplarele cultivate pe suprafața terenului de împădurit. În funcție de desimea adoptată și de natura terenului de cultură, puieții pot fi amplasați în dispozitiv neregulat, la distanțe variabile sau dispozitiv regulat, la distanțe constante.

Dispunerea neregulată a puieților este determinată în general de caracterul accidental al terenului și mai ales de prezența stâncilor la suprafață. În asemenea situații, nevoia de a folosi fiecare loc mai așezat cu solul mai profund, nu permite respectarea unor distanțe constante între puieții plantați.

Dispunerea regulată a culturilor, cu respectarea distanțelor între rânduri și între puieți pe rând se recomandă oriunde este posibil acest lucru. Dispozitivul de cultură regulat permite distribuirea uniformă a puieților pe toată suprafața de împădurit și ușurează mult execuția lucrărilor de instalare și îngrijire ulterioară a culturilor.

În sistemul amplasării uniforme a puieților la distanțe constante, dipozitivul de cultură poate fi în pătrat, în dreptunghi sau în chincons, după figura geometrică pe care o formează patru puieți alăturați, câte doi din două rânduri învecinate.

La dispozitivul în pătrat, distanța dintre puieți pe rând este egală cu cea dintre rânduri. În dreptunghi, distanța dintre rânduri este mai mare decât cea dintre puieți pe rând. În chincons fiecare puiet dintr-un rând este amplasat în dreptul mijlocului distanței dintre doi puieți ai rândului vecin. În acest caz, figura geometrică dintre puieții alăturați este un paralelogram. Dispozitivul de cultură în chincons este cel mai indicat pe trenuri înclinate, pentru prevenirea șiroirii.

3.5. Pregătirea terenului

În cadrul U.P. V Budureasa, lucrările de pregătire a terenului și solului se execută în perioada 15.04-15.05, odată cu lucrările de instalare a vegetației forestiere.

Culturile forestiere de producție și de protecție pot fi instalate pe cale arificială în cele mai variate condiții staționale. Particularitățile terenului de împădurit sunt determinate de modul actual de folosință, zona fitoclimatică, forma de relief, însușirile solului, gradul de înierbare. Suprafața destinată culturii forestiere poate fi situată în cuprinsul său în afara zonei foerstiere, într-un climat mai umed sau mai uscat, pe un teren așezat sau frământat și accidentat. Terenul poate fi descoperit, lipsit de obstacole sau presărat cu stânci, vegetație lemnoasă, cioate, resturi de exploatare etc.

Solul din cuprinsul terenului de împădurit poate și el să prezinte caracteristici extrem de variate. Astfel, sub adăpostul pădurii încheiate sau pe suprafețele abia descoperite prin tăieri rase, doborâturi de vânt, incendii etc., solul păstrează caracterele forestiere, fiind neînierbat sau cel mult acoperit cu plante specifice de pădure, care se descompun usor și repede după ce sunt îngropate prin desfundare.

În arborete degradate și intens rărite, dar mai ales în afara pădurii, solurile sunt, de regulă, puternic înțelenite și compactizate. Acolo unde există un exces temporar de apă stagnantă, în sol se formează un orizont B compact cu drenaj imperfect, iar în condițiile de hidromorfie puternică apar soluri pseudogleizate sau gleizate datorită apei freatice stagnante. În condiții puțin favorabile, procesul de humificare și mineralizare în arboretele de molid, pin, se acumulează la suprafața solului pături de humus brut, 5-10 cm grosime.

În cazul culturilor forestiere de protecție ce se instalează în condiții staționale extreme, se pot întâlni soluri degradate prin eroziune, soluri sărăturate sau instabile din cauza alunecărilor de teren, nisipurilor mobile etc., ca și soluri de exces de apă (înmlăștinare) sau prea uscate în regiuni deficitare în precipitații.

Prin pregătirea terenului se urmărește, în toate cazurile, să se asigure culturilor forestiere, de la început, condiții de vegetație cât mai bune. Cunoscând faptul că vegetața forestieră, pe orice teren de împădurit, este fundamental condiționată de factorul edafic, accentul urmează să fie pus în mod prioritar pe pregătirea solului. Toate celelalte lucrări aferente pregătirii terenului, uneori deosebit de importante și necesare, cum ar fi, de exemplu, înlăturarea vegetației lemnoase și eventual a cioatelor prin defrișare, adunarea resturilor de exploatare, asanarea terenurilor cu exces de umiditate prin intervenții hidrotehnice, stabilizarea terenurilor puternic înclinate și expuse eroziunii prin executarea de terase simple sau consolidate cu gărdulețe, banchete etc., nu sunt decât lucrări cu caracter auxiliar, care se fac în ultima analiză pentru fixarea și pregătirea solului. Lucrarea, afânarea și eventual fertilizarea solului sunt principalele obiective urmărite în cadrul lucrărilor de pregătire a terenului. Prin lucrarea solului se produc modificări favorabile de așezare-consistență-aerație și se ameliorează factorii ecologici pe o anumită adâncime în sol. Se pregăteștă astfel un strat de pământ afânat, lipsit de vegetație erbacee, permeabil pentru apă și aer, cu un regim de căldură favorabil, în care semințele semănate găsesc condiții prielnice de germinare, iar plantulele rezultate și puieții plantați pot crește viguros, realizând în scurtă vreme starea de masiv.

Dată fiind diversitatea caracteristicilor edafice din terenurile de împădurit, metodele de lucrare a solului trebuie să fie adaptate specificului local și conforme scopului urmărit.

În cazurile în care culturile forestiere se instalează în stațiuni cu climate favorabile speciilor folosite și cu soluri specific forestiere neînierbate sau cel mult acoperite cu plante caracteristice de pădure, pregătirea prealabilă a solului nu este neapărat necesară, sau, atunci când se face, se limitează la cel mult o afânare superficială prin scarificare.

Atunci când solul este acoperit cu un strat gros de humus brut, prin pregătire se urmărește amestecare resturilor organice cu pământul mineral. Dacă instalarea culturii se amână însă cu un an, materiile organice expuse la soare se descompun repede și suficient, făcând posibilă și în acest caz plantarea fără lucrarea prelabilă a solului.

Când solul terenului de împădurit este mai mult sau mai puțin înțelenit, lucrarea lui devine obligatorie. Fără lucrarea prealabilă a solului, culturile forestiere, instalate în terenuri invadate de vegetație erbacee dăunătoare, se dezvoltă slab sau pot fi total compromise, mai cu seamă atunci când provin din semănături directe. Puieții sunt adeseori eliminați de marea concurență a covorului vegetal și îndeosebi a gramineelor. Condițiile grele de vegetație pentru puieți sunt frecvent agravate și de starea compactă și mai uscată a solului.

În regiunile de câmpie, cu precipitații reduse, în care solul suferă în cursul verii de un accentuat deficit de umditate, flora erbacee de orice natură este un concurent de temut pentru vegetația lemnoasă cutivată. De aceea, în asemenea situații, culturile forestiere trebuie să fie instalate totdeauna pe un sol bine lucrat pe toată surafața, cu un conținut suficient de apă și lipsit de buruieni.

În regiunile de deal și munte, în terenuri cu înclinare mai mare de 10-120, și în situații în care înțelenirea nu este prea puternică și concurența buruienilor poate fi mai ușor înlăturată, lucrarea solului pe toată suprafața nu este necesară și nici indicată.

3.6. Amestecul de împădurire

Condițiile de umiditate fiind mult mai corespunzătoare cerințelor vegetației forestiere, în zona forestieră se întâlnesc multe specii. Variația condițiilor climatice determină apariția multor formații și tipuri de pădure. La aceasta contribuie și condițiile de sol, care prezintă variații pe spații destul de retrânse.

Goruneto-făgetele constituie o formație care cuprinde trei tipuri de pădure. Ele se întâlnesc mai mult în sudul și estul țării. Arboretele sunt formate din gorun și fag în proporții mai mult sau mai puțin egale, destul de bine încheiate și cu creșteri active. Subarboretul este slab reprezentat sau lipsește, iar pătura erbacee este alcătuită din specii care, de altfel, dau și numele tipului.

Făgetele cuprind 17 tipuri de pădure, răspândite în cele mai diferite condiții de climă și sol, de la 600 la 1200 m altitudine. De obicei în condiții optime de vegetație, tipurile de pădure sunt alcătuite din arborete pure. Către limite apar diseminat bradul și molidul sau, respectiv, stejarul pedunculat.

Ca tip de pădure caracteristic se evidențiază făgetul normal cu flora de mull, care se întâlnește pe platouri și versanți cu pantă mică, pe soluri brune tipice, profunde, cu textură nisipoasă sau lutoasă, fertile, suficinet de umede, pe substrate calcaroase, conglomerate și gresii. Arboretele bine încheiate, de productivitate superioară sunt formate din arbori cu trunchiuri drepte, cilindrice, bine elagate și cu scoarță netedă. Subarboretul este rar, iar în compoziția păturii erbacee se întâlnesc specii de mull.

Brădeto-făgetele și amestecurile de brad cu diverse foioase cuprind 8 tipuri de pădure, între care prezintă importanță brădeto-făgetul normal cu floră de mull. Arboretele cu consistență plină sunt formate din brad și fag în diverse proporții, vegetând pe soluri brune tipice, podzolice, brune-gălbui, scheletice slab acide. Arborii sunt bine conformați, ambele specii regenerându-se relativ ușor.

Molido-făgetele sunt foarte răspândite pe tot felul de forme de relief, mai ales în stațiuni cu umiditate mare. Ele vegetează pe soluri brune-gălbui tipice, slab acide sau brune-gălbui semischeletice, având în substrat șisturi cristaline, gnaisuri, grohotișuri calcaroase. În aceste amestecuri, molidul se dezvoltă mai bine decât fagul, regenerarea fiind satisfăcătoare.

Molidișurile ocupă o suprafață întinsă în munții noștri, prezentând diferite tipuri de pădure în funcție de condițiile staționale. Ele se întâlnesc până la altitudini de peste 1600 m. Acest tip de pădure se găsește pe platouri, terase și versanți cu diferite înclinări și expoziții, pe soluri brune tipice, brune-gălbui și brune podzolite, profunde, destul de fertile. Consistența lor este plină, prezentând creșteri active. Arborii sunt bine conformați și elagați, arboretele au productivitate superioară.

Materialul de împădurire necesar pentru împădurirea suprafețelor incluse în planul de regenerare

Tabel nr. 18

3.7. Epoca și adâncimea de plantare

Plantarea puieților cu rădăcini nude poate fi făcută numai în timpul repausului vegetativ, toamna, după căderea frunzelor, sau primăvara, până la desfacerea mugurilor, evitând perioada de iarnă, când solul este înghețat sau acoperit cu zăpadă.

Plantarea de toamnă este bine să fie executată cât mai devreme posibil, îndată după intrarea puieților în repaus vegetativ. În regiunile montane, ele pot începe mai repede, chiar din septembrie, și se încheie când ninsorile persistă.

În timpul perioadei lungi care separă plantarea făcută toamna de pornirea vegetației, precipitațiile bogate și persistente tasează solul, desăvârșind contactul strâns între pământ și rădăcini, asigurând astfel puieților cele mai bune condiții de prindere și de creștere. La foioase, în special creșterea rădăcinilor peste iarnă este cunoscută și sporește interesul pentru plantațiile de toamnă. Totuși, plantațiile executate toamna prezintă mai multe inconveniente decât avantaje. Peste iarnă, din cauza înghețului și dezghețului, puieții sunt ușor deșosați. Pe soluri cu exces de umiditate sau pe cele textural ușoare și bine afânate, deșosarea poate ajunge până la expulzarea completă a puietului.

Plantațiile de primăvară sunt, de obicei, cele mai avantajoase, cu condiția sa fie executate la timp. Primăvara, plantațiile trebuie să înceapă imediat după topirea zăpezii și zvântarea solului. În regiunile de câmpie și mai ales în vestul țării, plantațiile pot începe din luna februarie. Umiditatea din sol rezultată din topirea lentă a zăpezii, facilitează contactul strâns și necesar între pământ și rădăcini, asigurând consolidarea puietului și intrarea lui curând într-o activitate fizilogică normală. Semănăturile directe în cuiburi pentru completarea regenerărilor naturale de fag presupune distribuirea semințelor și încorporarea în sol pe suprafețe circulare cu profil concav cu diametrul de 25 cm.

Amplasarea acestor cuiburi se va face în vetre, comparativ cu celelalte procedee, semănăturile directe în cuiburi reclamă cea mai redusă cantitate de semințe și permite aplicarea sistemelor de împădurire sub raportul modului de asociere a speciilor din compoziția de împădurire. În general, cu cât semințele sunt mai mărunte, cu atât potențialul lor de răsărire este mai redus. Semănatul în cuiburi se execută cu mâna, cât mai uniform, pe suprafața cuibului, după care se acoperă cu un strat de pământ având grosimea corespunzătoare adâncimii optime.

Plantarea este metoda de împădurire cea mai utilizată pentru instalarea artificială a vegetației lemnoase.

Pentru puieți de talie mică folosiți la lucrări obișnuite de împădurire, se recurge la gropi de formă cubică, cu latura de 40 cm, în soluri grele și, respectiv 30 cm în soluri cu textură ușoară. În terenuri nepregătite, cu soluri grele sau puternic tasate se recomandă executarea unor gropi mai adânci și largi pentru ca rădăcinile, în alungirea lor, să întâlnească pământul mobilizat și afânat.

Pentru plantarea propriu-zisă a puieților cu rădăcină nudă, muncitorul ține puietul cu o mână în centrul gropii, în poziție verticală și cu coletul la nivelul solului, iar cu cealaltă mână așază rădăcinile într-o stare cât mai normală, pe care le acoperă treptat cu pământ de calitate, tasându-l bine, prima dată cu pumnul, iar pe urmă cu piciorul pentru realizarea unui contact strâns între rădăcini și sol. Se evită plantarea prea adâncă deoarece la rășinoase poate provoca putrezirea cojii pe porțiunea de tulpină îngropată, iar la foioase, formarea unor rădăcini adventive care diminuează creșterea rădăcinilor principale. În jurul puieților se așază un strat de 2-3 cm de pământ reavăn, bine mărunțit, afânat, pentru prevenirea pierderilor de apă prin evaporație.

În comparație cu plantarea manuală, cea mecanizată prezintă mai multe avantaje, atât din punct de vedere al productivității, cât și economic.

3.8. Urmărirea și controlul lucrărilor de împădurire

Pentru a putea fi considerat încheiat procesul specific instalării artificiale a culturilor forestiere, este necesar ca puieții plantați sau rezultați din semănături directe să formeze starea de masiv. Starea de masiv reprezintă și trebuie a fi înțeleasă ca rezultat al închiderii efective a masivului, prin apropierea, întrepătrunderea și intercondiționarea coroanelor întregii populații. După constituirea stării de masiv într-o cultură forestieră se crează acel mediu specific pădurii, care se deosebește de cel exterior printr-o umbrire și umiditate sporite.

Solul de sub masiv devine un sol forestier, reavăn și lipsit de pătura erbacee dăunătoare. Constituirea stării de masiv marchează un moment hotărâtor în realizarea culturii forestiere. Cultura forestieră se prezintă ca o comunitate de viață stabilă, capabilă să îndeplinească în bune condiții funcția de producție sau protecție.

Până la realizarea stării de masiv, o cultură forestieră manifestă un grad maxim de sensibilitate față de factorii mediului exterior. De aceea, în această perioadă se impun cele mai multe și atente lucrări de îngrijire, care să asigure reușita deplină și o dezvoltare normală a noului arboret. De la instalarea ei până la realizarea stării de masiv, o cultură forestieră trece prin două etape de viață: faza de adaptare și faza de creștere individuală a puieților.

Faza de adaptare reprezintă perioada în care rădăcinile puieților s-au regenerat și consolidat în sol, acestea reușind să-și asigure procesul normal de nutriție și să declanșeze creșterea în noile condiții de viață. Perioada de adaptare este de 1-2 luni, în cazul plantațiilor, și de 2-3 luni până la un întreg sezon de vegetație, în cazul semănăturilor directe. De obicei, numai după depășirea acestei faze se pot face unele aprecieri asupra gradului de reușită a culturilor.

Faza de creștere individuală a puieților începe după adaptare și continuă până la realizarea stării de masiv. În această fază, fiecare exemplar crește izolat, fiind obligat ca singur să înfrunte acțiunea negativă a factorilor staționali și concurența vegetației dăunătoare.

După realizarea stării de masiv, are loc trecerea puieților de la existența izolată la viața în comun, realizând biocenoza și mediul specific forestier.

Constituirea stării de masiv depinde de condițiile staționale în care se desfășoară acest proces, de natura speciilor folosite și, mai ales, de desimea inițială a culturilor. În general, se consideră că, cu cât numărul de puieți este mai mare și condițiile staționale sunt mai favorabile, cu atât constituirea stării de masiv se realizează mai repede. Pentru constituirea stării de masiv, o cultură forestieră este expusă și poate suferi vătămări importante cauzate de insolație, îngheț, uscăciune, buruieni, animale sau boli criptogamice. De la instalare până la constituirea stării de masiv, culturile forestiere trebuie ținute sub observație, urmărindu-se atent evoluția lor pentru a stabili măsurile necesare de îngrijire.

Recepția tehnico-financiară a lucrărilor executate se face imediat după ce o cultură forestieră a fost instalată pe o anumită suprafață, în vederea achitării cheltuielilor de manoperă. Oricât de atent ar fi făcută recepția tehnico-financiară, ea nu poate oferi posibilitatea aprecierii gradului de reușită a culturilor. Doar după terminarea fazei de adaptare se fac controale de calitate și se stabilesc precis rezultatele obținute.

Primul control de calitate se realizează toamna, în lunile septembrie-octombrie, și vizează numai culturile instalate în primăvara anului respectiv sau în toamna anului precedent, după ce puieții au parcurs un prim sezon de vegetație și au depășit faza de adaptare.

În funcție de condițiile concrete existente pe teren, pentru controlul împăduririlor efectuate în U.P. V Budureasa s-au adoptat suprafețe de probă de formă circulară, cu mărimi de 100-200 m2. Mărimea suprafețelor de probă este cea recomandată de normele în vigoare:

sub 0,25 ha se inventariază integral

100 m2 pentru suprafețe cu regenerări mai mici de 3 ha

100-200 m2 pentru suprafețe cu regenerări mai mari de 3 ha

3.9. Stabilirea necesarului de forță de muncă

În general lucrările în silvicultură au un caracter sezonier, iar necesarul de forță de muncă variază în limite destul de largi de la un an la altul, acest fapt generând numeroase probleme de ordin tehnico-organizatoric. O altă problemă este legată de faptul că nu este permis ca lucrările să se efectueze cu persoane individuale, ci prin intermediul firmelor, iar în momentul de față nu există multe firme specializate în acest domeniu.

Se impune un calcul obiectiv bine fundamentat al numărului de muncitori pentru a executa una sau mai multe operații tehnice. Necesarul de forță de muncă se stabilește în funcție de volumul lucrărilor de executat, de normele de timp fixate, de normativele în vigoare și de intervalul de timp adoptat pentru execuția lucrărilor. Adoptarea perioadei de lucru presupune și o repartizare cât mai constantă a numărului de muncitori în decursul anului, indifrent de natura lucrărilor. Muncitorii se pot organiza în brigăzi permanente pentru care se va realiza cu ușurință atât procesul de producție, cât și actele contabile pentru plata activității prestate.

Efectivul necesar de muncitori pentru executarea lucrărilor de împădurire

Tabel nr. 19

3.10. Analiza eficienței economice a lucrărilor proiectate

Prin instalarea de culturi forestiere pe cale artificială se urmărește obținerea unor păduri de calitate superioară, la recoltarea cărora să se înregistreze un spor de masă lemnoasă. Un alt obiectiv urmărit este acela de a valorifica într-un mod superior potențialul stațiunilor pe care au fost instalate, acest aspect având o ilustrare directă în calitatea și cantitatea de masă lemnoasă ce va fi recoltată la vârsta exploatabilității.

Pentru îndeplinirea acestor obiective este necesară alegerea speciilor, adoptarea unor proporții optime, precum și o asociere specifică a fiecărei situații, utilizarea unui material de împădurire selecționat și ameliorat genetic, aceste posibilități realizându-se doar în cazul instalării artificiale a vegetației.

În prezenta lucrare s-a avut în vedere ameliorarea compoziției semințișului natural, cât și împădurirea integrală a unei suprafețe de 0,89 ha. Prin măsurile propuse s-a urmărit creșterea valorii economice a viitorului arboret, rezultat din lucrările de plantare din suprafețele respective.

Dacă vechiul arboret era compus din fag și gorun, în compoziția noului arboret am căutat să includem și paltin, a cărui valoare economică este net superioară fagului.

Totodată am urmărit ca și creșterea pe an și pe hectar a viitorului arboret ce urmează să-l obținem să fie mai mare.

Dacă în vechiul arboret creșterea pe an și pe hectar era de 5 mc, preconizăm că în viitorul arboret, în urma măsurilor ce le vom întreprinde, să fie de minim 6 mc pe an și pe hectar.

Având în vedere faptul că în compoziția arboretelui vom avea paltin ca specie valoroasă, și valoarea unui mc de lemn va fi mai mare. Cum la ora actuală, prețul unui mc la licitație pentru un arbore de fag și gorun este de 200 lei, preconizăm că materialul lemnos obținut din viitorul arboret să fie de minim 250 de lei.

În acest context, eficiența economică obținută va fi de 9 ha x (250-200) lei/mc = 450 lei.

Din cele de mai sus rezultă că vom obține pe cele 9 ha, un profit mai mare cu 450 lei decat cel actual.

CAP. IV. CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

1. Unitatea de producție V Budureasa se află situată pe raza [NUME_REDACTAT], ocol ce administrează 6.936,42 ha, fond forestier proprietate a statului.

2. U.P. V Budureasa, unitate luată în studiu, are o suprafață totală de 572,44 ha, păduri de stat, și este constituită din arborete situate în partea de sud a ocolului, situat pe văile Drăgoiești, Luncii, Binșel și pâraiele Salca, Pinului și Sec.

3. Pe unități administrativ-teritoriale, arboretele sunt repartizate pe comunele Curățele – 60% și Budureasa – 40%.

4. Pădurile din această unitate de producție sunt situate pe terenuri înclinate, cu pantă de peste 31%, în proporție de 71%.

5. Majoritatea arboretelor sunt situate la înălțimi de 600-1000 m, în proporție de 50%.

6. Suprafața ce se va parcurge cu lucrări de regenerare este de 38,5 ha, din care împăduriri efective se vor executa pe suprafață de 9 ha. Din aceste 9 ha, solul va fi pregătit efectiv în vederea plantării puieților în vetre cu mărimea de 80 x 80 cm, pe o suprafață de 3 ha.

7. În vederea pregătirii terenului pentru efectuarea vetrelor, terenul va fi curățat de resturi de exploatare, rugi și iarbă, pe o suprafață de 6 ha.

8. În compoziția de împădurire se vor folosi 4.500 puieți forestieri ce vor proveni din pepinierele [NUME_REDACTAT] Bihor.

9. Compoziția de împădurire va fi declanșată în jurul datei de 15.IV, cu scopul plantării puieților în mustul zăpezii, ceea ce va duce la o reușită cât mai bună a prinderii puieților. Speciile care vor face parte din compoziția de împădurire se vor stabili în funcție de tipul de stațiune, de tipul natural fundamental de pădure și, nu în ultimul rînd, de condițiile fitoclimatice. Plantarea se va executa după un dispozitiv fix de 2,0 x 1,0 m, aceasta din urmă asigurând o desime de 5.000 puieți/ha.

10. În urma realizării ante-măsurătorii s-a stabilit cantitatea lucrărilor, iar în funcție de aceasta s-a stabilit un număr de muncitori care să realizeze această lucrare, într-un interval de 27 de zile.

11. Forța de muncă va fi recrutată de către personalul de teren din zonele limitrofe stațiunilor de împădurit.

12. Pe viitor va fi necesar ca activitatea de împădurire să fie din ce în ce mai intensă deoarece ar putea fi una din modalitățile de ameliorare a manifestărilor nefavorabile ale climei, precum și de reducere a cantității de CO2 din atmosferă.

13. De altfel, împăduririle pot opri producerea unor dezastre naturale precum alunecări de teren, inundații, calamități naturale.

Bibliografie

1. Vlad I.(2014), împăduriri,Note de curs

2. Negruțiu F. Abrudan, I.V,2003- Împăduriri,culturi silvice de interes cinegetic

3. [NUME_REDACTAT].Abrudan,I.V,2003-Tehnologii de instalare a culturilor forestiere

Ed.[NUME_REDACTAT] din Brașov

4. Damian I Negruțiu,[NUME_REDACTAT]. 1987-Împăduriri,semințe,pepiniere

5. [NUME_REDACTAT] 1997-[NUME_REDACTAT] a Pădurilor

6. Norme tehnice privind efectuarea controlului anual al regenerărilor

7. Chiriță C. 1981-[NUME_REDACTAT], Ed.Academiei RSR București

8. [NUME_REDACTAT] 2004-Dendrologie

9. [NUME_REDACTAT]-Cartea silvicultorului.[NUME_REDACTAT] 2006

10. Amenajamentul U.P.V [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]

11. Norme tehnice privind compoziții, scheme și tehnologii de regenerare a pădurilor,și împădurirea terenurilor degradate-I-2000

12. Norme de timp și producție unificate pentru lucrări din silvicultură 1997.