Proiectarea Dezvoltarii Sociale a Unei Comunitati

CUPRINS

CAPITOLUL 1: ASPECTE GENERALE DEZVOLTAREA SOCIALĂ A UNEI COMUNITĂȚI

Un aspect esențial al funcționării sistemelor sociale este activitatea de înfruntare a diferitelor dificultăți care intervin pe parcursul funcționării lor – cu alte cuvinte, activitatea de soluționare a problemelor sociale.

Încă de la început trebuie notat că funcționarea oricărui sistem social particular, și deci și activitatea de soluționare a problemelor sociale, este determinată de structura sistemului social global din care face parte. În analiza marxistă, semnificația cadrului social general (socialist sau capitalist, de exemplu) pentru soluționarea diferitelor probleme particulare este o temă pe larg abordată. Una dintre contribuțiile majore ale lui Marx la dezvoltarea științei socialului este demonstrarea faptului că, într-un anumit cadru social, anumite tipuri de probleme nu pot fi principial soluționate. Deplina lor rezolvare este posibilă doar prin schimbarea structurală a societății globale. Așa de pildă, societatea capitalistă se află în fața unor dificultăți cronice, insolubile principial, în propriile sale cadre, cum ar fi: inegalitatea, șomajul etc.

De-a lungul ultimelor decenii, dezvoltarea a fost unul din cuvintele cheie ale discursului internațional, atât cel politic cât și cel economic, dacă nu însăși distincția e inutilă astăzi. Se discută atât de mult despre subdezvoltare, țări dezvoltate, țări în curs de dezvoltare, dezvoltare durabilă, dezvoltare umană, dezvoltare politică, încât tocmai ubicuitatea termenului ridică semne de întrebare asupra înțelegerii lui clare, adecvate.

În limbajul comun, dezvoltarea înseamnă creștere, evoluție, progres, extindere. Corelată cu domeniul sociologic, dezvoltarea socială presupune bunăstare, eficiență, optimizare. În termeni valorici, dezvoltarea socială reprezintă o schimbare în bine. Dezvoltarea socială se referă la orientarea unei țări/regiuni/comunități/instituții spre realizarea unei stări dezirabile, stabilită ca obiectiv, printr-un proces planificat în timp, realizat printr-un set de acțiuni conjugate.

Teoria modernizării, cum a fost denumită această nouă direcție de înțelegere a evoluțiilor socio-economice naționale, concepe dezvoltarea ca „un proces de transformare evolutiv, uniliniar care deplasează societățile de la statutul premodern către destinația finală a modernității, printr-o serie de schimbări” (Kabeer 1994). În fapt, avem de a face cu un dublu concept, acela de modernizare și acela de dezvoltare, care împreună alcătuiesc ceea ce alte teorii înțeleg doar prin termenul de „dezvoltare”. Dezvoltarea cuprinde stadiile finale ale modernizării, ca proces de lungă durată, stadii în care transformările economice și sociale anterioare conduc la realizarea unei noi societăți din toate punctele de vedere: economic, social, politic, tehnologic, cultural. Dezvoltarea este așadar culminarea modernizării prin adoptarea modelului occidental nu doar pe tărâm economic – economia de piață, ci și în forma de organizarea politică – democrația, în tipul de participare a cetățenilor – cultura civică în sensul lui Almond și Verba, în viața socială – preponderent urbană, ș.a.m.d.

Comunitatea reprezintă faptul de a fi comun mai multor lucruri sau ființe; posesiune în comun. Grup de oameni cu interese, credințe sau norme de viață comune; totalitatea locuitorilor unei localități, ai unei țări etc.

Comunitatea pornește de la noțiunea societății, acesta fiind piatra de temelie a noțiunii de comunitate. în termenii lui Tönnies., societatea, este dependentă într-un mod nebănuit de comunitate. În mod tradițional societatea beneficia de binefacerile comunității prin efectele integrative care le aducea.

Sociologul german F. Tonniesface distincție între comunitate și societate. Aceste două forme de conviețuire posedă două forme distincte de voință. Comunitatea se caracterizează printr-o voință organică, instinctuală, naturală, originală care decurge din cerințele vitale, iar societatea posedă o voință reflectată, rațională, utilitară. Astfel, comunitatea se întemeiază pe datini și trăiri comune, în vreme ce societatea este un agregat complex, dar artificial întemeiat pe convenție, opinie publică, legislație.

Operațional comunitatea presupune relaționare, similaritate, supraveghere, încredere.

În sociologie, dar și în limbajul curent, „dezvoltarea socială” a apărut ca un concept cheie, central pentru o preocupare distinctă, relativ târziu, cunoscând o tematică aflată încă în cristalizare.

Conceptul de dezvoltare socială, astfel definit, include două componente structurale, și anume o stare-obiectiv de realizat de către o comunitate, ca și actor social, și un set de acțiuni desfășurate în timp pentru realizarea respectivului obiectiv, prin diferite strategii, planuri sau programe.

Întârzierea cristalizării paradigmei dezvoltării sociale a fost expresia modului în

care schimbarea socială de până în prezent a fost caracterizată mai mult de sintagma schimbare prin crize, decât de cea a dezvoltării sociale proiectată și planificată. În ultimul timp s-a conturat însă tot mai pregnant o insatisfacție față de procesul natural de ieșire „spontană” din crize, cu performanțe modeste și costuri ridicate. În acest context este un proces de cristalizare a capacităților de formulare de strategii de ieșire proiectată și planificată din criză și de construire a sistemelor de acțiune colectivă de promovare a acestor strategii.

Programe de dezvoltare socială s-au dezvoltat la toate nivelele: internațională, națională, regională, locală și sectorială.

Paradoxal, orientarea spre dezvoltare socială nu a apărut în țările plasate la vârful evoluției, în țările cele mai dezvoltate, aflate într-un proces neproblematic de perfecționare sau în comunitățile prospere, ci în țările confruntate cu situații de criză ale dezvoltării.

1.1: FAZELE PROIECTĂRII DEZVOLTĂRII UNEI COMUNITĂȚI

Pentru prima dată în istorie, viitorul începe să devină un spațiu al construcției conștiente și planificate. Comunitățile se află în fața unei noi provocări, și anume aceea de a-și dezvolta capacitatea de a construi viitorul.

În general, principalul rezultat al proceselor de dezvoltare comunitară trebuie să-l constituie creșterea standardului de viață pentru membrii comunității parte a acestor procese. Părțile care susțin acest gen de inițiative trebuie să-și asume responsabilități și mai apoi să beneficieze în egală măsură de rezultatele obținute în urma implementării planului de dezvoltare comunitară. Actorii implicați în ceea ce înseamnă inițiative de dezvoltare locală (autorități locale, lideri locali, persoane sau organizații care facilitează procesele de dezvoltare locală) trebuie să aibă în vedere faptul că există legături indisolubile între problemele de natură socio-economice, culturale și nu în ultimul rând cele ecologice. Admițând faptul că la nivelul unei comunități sunt funcționale mai multe grupuri cu interese și valori diferite trebuie avut în vedere faptul că eforturile planificate de dezvoltare a comunității încearcă să reducă competiția excesivă la nivel local. Eforturile planificate de dezvoltare ale unor comunități locale din mediul rural trebuie să reprezinte eforturi de înlocuire a competiției excesive sau neloiale cu diferite forme de cooperare, bazate pe interese comune.

Procesul de dezvoltare socială are un caracter ciclic. Fazele proiectării dezvoltării sociale sunt identificarea și diagnoza problemelor sociale, stabilirea priorităților și adoptarea obiectivelor de dezvoltare, identificarea soluțiilor alternative și stabilirea strategiei de acțiune, operaționalizarea strategiei într-un plan de acțiune socială, implementarea planurilor de acțiune, monitorizarea, evaluarea și feed-back-ul și corecția.

Astfel, orice proces de dezvoltare planificată începe cu identificarea unei probleme, continuă cu proiectarea acțiunii și se încheie cu corecția.

Prima fază a proiectării dezvoltării sociale a unei comunități o reprezintă identificarea și diagnoza problemelor sociale. Această fază se referă la faptul că orice proces de dezvoltare porneste de la problemele cu care sistemul social se confronta, complementar cu voința de a acționa în vederea soluționării acestor probleme. Problema în cauză abordează și fructificarea oportunităților de dezvoltare.

Literatura de specialitate oferă mai multe definiții problemei sociale. Astfel, problema socială reprezintă o discrepanță semnificativă între normele sociale și realitatea socială de fapt. (Merton, 1971).

De asemenea, problema socială reprezintă o situație indezirabilă, care este considerată de un segment important al societății ca fiind suficient de serioasă pentru a necesita acțiune colectivă în vederea obținerii unei ameliorări semnificative și a unei dezirabilități crescute (Doob, 1995).

O problemă socială poate fi definită ca o situație caracterizată de următoarele trei elemente: 1) este în mare măsură privită ca fiind indezirabilă sau ca o sursă de dificultăți; 2) este cauzată de acțiunea sau inacțiunea oamenilor sau a societății; 3) afectează sau se presupune că va afecta un mare număr de persoane. (Farley, 1992).

Temele care reflectă diverse dificultăți de natură economică se referă la nivelul de trai al populației, precum și la problemele de viață ale copiilor, șomerilor și pensionarilor. Principala cauză care conduce la existența acestor probleme de viața este declinul economic.

A doua fază este stabilirea priorităților și adoptarea obiectivelor de dezvoltare. Prin prioritate se înțelege însușirea de a fi primul în timp; dreptul de a ocupa primul loc ca importanță, ca valoare, ca demnitate; precădere, primordialitate, întâietate.

Această fază se referă la faptul că limitarea resurselor impune ierarhizarea problemelor de abordat și alegerea celor mai importante. Formularea explicită a criteriilor de stabilire a priorităților este importantă pentru evitarea alegerii sub presiunea conjuncturilor sau a intereselor de grup.

Obiectivele dezvoltării sociale cuprind, printre altele reducerea sărăciei severe, apărarea drepturilor omului, realizarea egalității de șanse, eliminarea disparităților prin programe de asistență și dezvoltare a comunităților, programe de asistența și dezvoltare cu caracter interetnic, asistența și dezvoltarea comunitatilor prin programe de dezvoltare a infrastructurii și serviciilor cu caracter social, regenerarea zonelor aflate în dificultate prin dezvoltarea unor programe de instruire vocațională și reinstruire, recrutare și pregătire de către voluntari și dezvoltare organizațională și programe de asistență și dezvoltare durabilă.

Articolul 177 din Tratatul Comunității Europene prevede că politica Comunității în domeniu trebuie să vizeze dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept. În țările în curs de dezvoltare, politica Comunității favorizează o dezvoltare economică și socială durabilă, inserția armonioasă și progresivă în economia mondială și lupta împotriva sărăciei.

Includerea de dispoziții privind politica de dezvoltare în Tratatul privind Comunitatea Europeană are o importanță politică deosebită, întrucât dispozițiile în cauză consideră politica de dezvoltare drept o politică comunitară cu drepturi depline. Acesta definește obiectivele generale ale politicii de dezvoltare care sunt adoptate conform procedurii de codecizie și atribuie trei obligații Comunității și statelor membre. În conformitate cu articolul 178, Uniunea Europeană trebuie să țină cont de obiectivele politicii de dezvoltare în politicile pe care le pune în aplicare și care sunt susceptibile să afecteze țările în curs de dezvoltare. Articolul 180 obligă Uniunea Europeană și statele membre să își coordoneze politicile de cooperare pentru dezvoltare și să își concerteze programele de sprijin. În conformitate cu articolul 181, Uniunea Europeană și statele membre cooperează, în cadrul competențelor lor respective cu țările terțe și cu organizațiile internaționale competente.

Tratatul de la Lisab la Lisabona nu modifică în profunzime politica de dezvoltare cuprinsă în articolele 208-210 din Tratatul Uniunii Europene. Acesta reia însă acquis-ul Consensului european cu privire la politica de dezvoltare a UE și face din lupta împotriva sărăciei obiectivul principal al politicii de dezvoltare. Principiile care sunt definite ca principii de dezvoltare în Tratatul Comunității Europene actual devin principiile acțiunii externe a UE.

A treia fază este identificarea soluțiilor alternative și alegerea strategiei de acțiune. După ce a fost stabilit obiectivul de acțiune, se pune problema modalității de atingere a acestuia, și anume, stategia de acțiune. Alegerea strategiei presupune identificarea modalitatilor posibile de acțiune, a soluțiilor alternative și stabilirea celei mai bune strategii.

Strategiile alternative sunt cheia efortului de organizare astfel încât, chiar dacă datele problemei se modifică, cel care a ales strategia respectivă este pregătit, pe cât este posibil cu o varietate de planuri pentru a se adapta situațiilor schimbate. Astfel, strategia nu trebuie să se îndeparteze de la scopul său și să nu uite care este problema de rezolvat.

Strategia este o direcție globală de acțiune. Alegerea unei strategii devine tot mai dificilă, riscul unor opțiuni care să un dea rezultatul scontat fiind în creștere.

A patra fază a procesului de dezvoltare socială este operaționalizarea strategiei într-un plan de acțiune. Strategia un conține măsurile concrete ce trebuie abordate, responsabilitățile și atribuirea de resurse. Din acest motiv intervenind noțiunea de plan de acțiune.

Planul de acțiune reprezintă o operaționalizare a strategiei într-o pluritate de subobiective care duc la atingerea obiectivului global.

A cincea fază este implementarea planurilor de acțiune și presupune etapa de realizare efectivă a strategiei sau a planului de acțiune.

Prin procesul de implementare, resursele sunt transformate în rezultate, în vederea atingerii scopurilor și obiectivelor formulate. Procesul de implementare se referă la desfășurarea secvenței de activități concrete prevăzute în planul de acțiune, în condițiile stabilite de responsabilități, termene și resurse.

Implementarea necesită tehnici speciale de mobilizare a resurselor financiare, publice și non-publice, umane, materiale și instituționale necesare și de motivare a participării diferitelor părți interesate la implementare.

Principalii factori care pot bloca implementarea sunt: deficitul de resurse, deficitul de organizare, schimbările politice sau ale persoanelor responsabile și o strategie sau un plan deficitar.

Implementarea acțiunilor și activităților prevăzute în strategia de dezvoltare comunitară este denumită acțiune comunitară. Ea are în vedere desfășurarea acțiunilor planificate în etapa de operaționalizare a strategiei într-un plan de acțiune. În această etapă, liderii comunitari pot fi mobilizați în implementarea acțiunilor prevăzute în cadrul planificării. Acțiunile comunitare vor avea un caracter participativ și vor fi asumate cu responsabilitate de către membri comunității.

A șasea fază este monitorizarea. Aceasta reprezintă un proces de urmărire continuă a acțiunii planificate și a obictivului de atins.

Monitorizarea se concentrează, deci, pe proces și nu pe rezultatele acțiunii. Implementarea planurilor de acțiune, a programelor și proiectelor de dezvoltare, presupune participarea mai multor actori sociali (comunități, instituții, organizații, grupuri sociale, persoane) cu motivații diferite, interese convergente sau divergente, priorități proprii. Activitățile acestora trebuie monitorizate continuu în vederea coordonării. Rapoartele periodice de monitorizare au două roluri principale. În primul rând, au rol de suport pentru coordonator, care urmărește ca acțiunile să fie conforme cu planul pentru a realiza obiectivul propus. În al doilea rând, au rol de conștientizare și interiorizare a obiectivului urmărit la nivelul actorilor individuali și colectivi.

Trebuie menționat faptul că monitorizarea nu evaluează rezultatul acțiunii, ci procesul, presupunându-se că acesta va duce la realizarea obiectivului, dacă va aplica corect prevederile planului.

Penultima fază este reprezentată de evaluare. Conceptul de evaluare deschide un alt tip de analiză care se referă la raportarea strategiei la soluționarea problemei și realizarea obiectivului propus. Acesta impune identificarea factorilor care duc la eșecul strategiei sau la eficacitatea scăzută a acesteia.

Evaluarea este un mijloc de a învăța din acțiunile întreprinse în trecut și prezent, în vederea deciziilor care să îmbunătățească implementarea și managementul activităților din viitor.

Toate strategiile vor suferi modificări ulterioare pentru că factorii externi și interni ai organizației sunt în permanentă schimbare. Exista trei activități fundamentale caracteristice evaluării, și anume reevaluarea factorilor interni și externi ce au constituit fundamentul pentru alegerea strategiei folosite, măsurarea performanțelor și acțiunile de corectare sau ajustare.

Ultima fază a proiectării dezvoltării sociale a unei comunități o reprezintă feed-back-ul și corecția.

Feed-back-ul este o retroacțiune care se manifestă la nivelul a diferite sisteme (biologice, tehnice etc.) în scopul menținerii stabilității și echilibrului lor față de influențe exterioare; retroacțiune inversă, conexiune inversă, cauzalitate inelară, lanț cauzal închis. Acesta include activități de transmitere către părțile implicate a concluziilor, recomandărilor și aspectelor pozitive din activitățile de monitorizare și evaluare.

Feedback-ul este o activitate desfășurată sistematic de-a lungul procesului de implementare, care constă în utilizarea informațiilor din monitorizare și evaluare în cadrul procesului de luare a deciziilor, utilizarea informațiilor din monitorizare și evaluare ca bază a promovării învățării organizaționale și organizarea și prezentarea informațiilor relevante din monitorizare și evaluare într-o formă adecvată pentru diseminare către diferite părți interesate.

Monitorizarea și evaluarea sunt activități care diferă cu privire la tipul de informații produse, precum și la tipul de decizii pe care le informează. Prin urmare, feedback-ul asociat activităților de monitorizare diferă de feedback-ul corespunzător activităților de evaluare.

1.2: PRINCIPIILE CARE STAU LA BAZA DEZVOLTĂRII COMUNITĂȚII

Așa cum se remarcă frecvent, studiul și explicarea problemelor sociale și a cauzelor acestora reprezintă preocuparea de baza pentru cei mai mulți dintre specialiștii în științele sociale, în acest context furnizorii de servicii sociale jucând un rol central prin identificarea unor situații sau condiții particulare ca fiind probleme sociale și prin implicarea lor în formularea de politici și programe publice pentru remedierea sau ameliorarea acestora.

Desigur, în discuție intră, în primul rând, în mod explicit sau implicit, o perspectivă teoretică minimală, de ordin sociologic. Cu observația că sociologia însăși, fiind pluriparadigmatică poate genera puncte de vedere diferite asupra uneia și aceleiași probleme sociale, sau chiar asupra a ce putem considera ca fiind o problemă socială, asupra cauzelor care stau la baza problemelor sociale particulare, precum și asupra modului în care o problemă trebuie studiată și rezolvată (Dan, 2007).

Pentru a asigura eficiența procesului de dezvoltare este necesar să fie luate în considerare o serie de principii care direcționează acțiunile întreprinse pentru realizarea scopului propus.

Primul principiu în discuție este principiul parteneriatului. Conform acestuia, fiecare program este elaborat printr-un proces colectiv la care participă autoritățile de la nivel local, național sau regional și european, parteneri sociali și organizații ale societății civile.

Acest parteneriat se aplică tuturor stadiilor procesului de programare, de la concepție, gestionare și implementare până la monitorizare și evaluare. Această abordare are ca scop să garanteze că acțiunea respectivă este adaptată la nevoile și prioritățile regionale și locale.

Societatea modernă un este produsul autorității, ci al colectivității însăși, prin mecanismele democrației. În ultima peritadă, a fost adoptat tot mai des conceptul de parteneriat. Prin acest termen se înțelege asocierea a doi sau mai mulți parteneri care urmăresc același obiectiv și își concentrează acțiunile pentru atingerea acestuia.

Al doilea principiu care coordonează acțiunile întreprinse în procesul de dezvoltare este principiul transparenței.

Uniunea Europeana este o construcție bazată pe valorile și idealurile democratice. Pentru atingerea acestora, modul în care îți desfașoară activitatea trebuie să poată fi văzut de către cetățeni. Principiul transparenței se referă tocmai la acast aspect al vieții comunitare, el fiind prevăzut chiar și în legislația primară comunitară, respectiv Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Astfel, la articolul 15 din TFUE se prevede că, în scopul promovării unei bune guvernări și asigurării participării societății civile, instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii Europene acționează respectând în cel mai înalt grad principiul transparenței.

În consecință, acțiunile realizate în numele sau în interesul unei comunități trebuie să fie vizibile pentru toți cei interesați.

În cazul instituțiilor publice, transparența procesului decizional și legislativ, dar și al funcționării sale, transparența este regula, vizibilitatea fiind condiția de bază a dialogului cu comunitatea.

Un alt principiu în discuție este cel al coerenței, care reprezintă condiția identității funcționale, a regulilor tehnice de proiectare a activității și conformității cu prevederile cadrului legal, politic și moral.

Principiul supremației interesului public redă condiția fundamentală a unei societăți coezive și eficiente.

Principiul responsabilității sociale asumate stă la baza unei societăți care funcționează în parametri normali, fiind o condiție a unei societăți coezive.

Alt principiu în discuție este principiul folosirii integrale a resurselor pentru dezvoltare. În toate strategiile care vizează procesul de dezvoltare, o componentă cheie este mobilitatea resurselor. Este necesară identificarea și mobilitatea tuturor resurselor pentru ca obiectivele asumate să fie realizate.

Principiul promovării culturii eficienței pune accent pe faptul că promovarea mecanismelor de testare a eficienței programelor.

Principiul sustenabilității este un principiu avut în vedere la fundamentarea managementului strategic și integrat al dezvoltării durabile. Un criteriu de sustenabilitate presupune că, la un nivel minim, generațiile viitoare nu ar putea să trăiască mai rău decât generațiile actuale. În afară de eliminarea ratei de discount pozitive, criteriul valorii actuale poate fi completat cu alte criterii, cum este, de exemplu, sustenabilitatea. Criteriul sustenabilității cere îndeplinirea condițiilor necesare pentru un acces egal la baza de resurse de către fiecare dintre generațiile viitoare. Aceasta înseamnă o viziune holistică asupra dezvoltării, echitabilitate bazată pe autonomie și autoregenerabilitate realizată cu ajutorul și transferul tehnologiilor adecvate, participarea, valorificarea condițiilor locale și a diversității, echitabilitatea intergenerațională, viziunea sacră asupra vieții.

Principiul abordării incluzive urmărește un efect global pozitiv, care să contribuie la creșterea coeziuniisociale, să absoarbă sărăcia și excluziunea socială.

Ultimul principiu este cel al investiției în dezvoltarea socială și umană. Investitia în dezvoltarea socială și umană reprezintă instrumentul cel mai eficient în eradicarea sărăciei și a excluziunii sociale. Aplicarea acestui principiu ajută la prevenirla și recuperarea cazurilor sociale prin reintegrare, atât pe componenta materiala, cât mai ales pe cea spirituală.

CAPITOLUL 2: MODELE DE DEZVOLTARE SOCIALĂ A UNEI COMUNITĂȚI

Instituțiile publice devin, în prezent, actori activi, cu un rol deistinct în promovarea dezvoltării sociale. Societățile capitaliste occidentale au cunoscut un proces rapid de dezvoltare, dar neplanificat. Centrate pe soluționarea problemelor curente asigura o creștere progresivă neproblematică. În țările dezvoltate, soluționarea problemelor individuale și colective se realizează nu la nivelul comunității, ci la cea al relației dintre individ și economie globală sau stat. Bunăstarea individului este asigurată prin efortul economic individual în cadrul economiei de piață care oferă „contra cost” bunurile și serviciile necesare individului.

Complementar, „statul bunăstării” oferă suportul necesar indivizilor care nu se pot integra în sistemul economic (serviciile de asistență socială) și dezvoltă serviciile sociale fundamentale (învățământ, sănătate, asistență socială). Se poate spune că în țările capitaliste occidentale dezvoltarea se realizează în primul rând prin atomizarea agentului economic și efortul acestora.

În aceste societăți, preocuparea pentru dezvoltarea comunitară a apărut, în consecință, referitor nu la comunitățile „normale”, angrenate eficace în sistemul economiei globale de piață, ci, ca excepție, la comunitățile economic marginale, aflate într-o criză cronică de subdezvoltare. În societățile dezvoltate există zone „canceroase”, incapabile să se integreze eficace în mecanismele economiei de piață care să le antreneze în procesul global de creștere economică. Criza persistentă a acestor comunități se datorează frecvent procesului de restructurare a economiei de piață (restrângerea dramatică a extracției minereurilor, siderurgiei, zonele uni-industriale intrate în criză); dar și incapacității economiei de piață de a antrena într-un proces de prosperitate a unor comunități sărace, izolate geografic și social-cultural.

Literatura de specialitate (Weil, Gamble-1995) a identificat opt modele ale dezvoltării comunitare care există în mod curent și care sunt de așteptat să persiste. Dintre acestea amintim organizarea vecinătății, organizarea de comunități funcționale, dezvoltare economică și socială a comunității, planificare socială, dezvoltare de programe și rețele comunitare, coaliții, politici și acțiuni sociale și mișcări sociale. Aceste modele nu sunt foarte diferite existând suprapuneri între caracteristicile lor. În plus, există similarități în ceea ce privește rolurile pe care și le asumă asistentul social în munca în cadrul comunității sub diferitele ei aspecte: de exemplu, rolul de avocat este folosit în majoritatea acestor modele.

Dezvoltare comunitară rămâne un concept cu bună încărcătură normativă, oricât am încerca să îl definim sau să îl specificăm. El trimte clar la schimbări care se produc nu numai în folosul comunității dar și la modul dezirabil, cu partciparea membrilor acesteia. Sunt însă o mulțime de situații în care este greu să identifici precis în ce măsură fenomenul de participare locală este realmente prezent în desfășurarea procesului.

Modalitățile de implementare a modelului social european sunt dintre cele mai variate și

corespund complexității politicii sociale, formând o gamă largă de abordări ce cuprinde elemente

strategice, instrumente financiare, legislative și analitice, metode de dialog și coordonare. Acestea acționează concertat și împreună asigură coeziunea internă a politicii sociale.

În continuare vor fi analizate trei dintre modelele enumerate anterior care lasă o amprentă pregnantă asupra proiectării dezvoltării unei comunități.

2.1: ORGANIZAREA VECINĂTĂȚII

Viața socială se desfășoară în cadrul unor comunități umane. Termenul de comunitate devine, prin folosința sa adjectivală frecventă (asistență medicală comunitară, dezvoltare comunitară, educație comunitară ș.a.m.d.) un mijloc de descriere a unui set de valori, a existenței sociale și a comportamentelor indivizilor rezidenți în mediul urban. În același timp, însă, comunitatea servește ca mediator între stat și societatea civilă, este un mijloc de a descrie normativ procese și fenomene în vederea legitimării acestora în sfera deciziei politice. Din această perspectivă comunitatea apare ca agent de schimbare socială.

În sens larg, vecinătatea reprezintă „o relație de apropiere între două sau mai multe elemente într-un cadru de referință dat”. De asemenea vecinătatea este o „relație socială constituită între persoane care locuiesc sau lucrează în apropiere. Persoanele aflate în situația de vecinătate adoptă unele față de altele comportamente condiționate de șansele sporite de intercunoaștere și interacțiune pe care le au (cooperare sau conflict, evitare)”.

Vecinătatea înseamnă colectivitatea de oameni care locuiesc alături sau în apropiere unul față de altul. Întinderea vecinătății poate fi diferită, ea poate cuprinde persoanele care stau în același bloc, pe aceeași stradă. Vecinătatea semnifică ansamblul de raporturi particulare ce se stabilesc între oamenii care locuiesc unii în preajma altora. Relațiile se bazează, de regulă, pe o comunitate pronunțată a modului de viață și de trai. Vecinii pot avea relații de prietenie și ajutor reciproc, interese, aspirații și nevoi comune.

Organizarea vecinătății, din punctul de vedere al participării comunitare, înseamnă solidarizarea membrilor unei vecinătăți în scopul soluționării unei probleme de interes comun. Relațiile de vecinătate se manifestă în două ipostaze succesive. Una dintre ipostaze este de alternativă decizională, iar cealaltă de sursă a capitalului social.

În prima ipostază membri unei vecinătăți dispun de posibilitatea de a se implica nemijlocit în procesul de luare al deciziilor. Relațiile apropiate dintre vecini contribuie mult la fortificarea unor opțiuni decizionale comune. Oamenii care locuiesc pe aceeași stradă își cunosc foarte bine nevoile și potențialul de acțiune. De aceea în baza relației de vecinătate mai lesne pot fi promovate diverse decizii fie la nivelul administrației publice locale, fie la cel al unui actor comunitar.

În cea de-a doua ipostază, prin organizarea vecinătății se valorifică potențialul acesteia de sursă a capitalului social care poate îndeplini diverse acțiuni: îngrijirea copiilor în absența părinților, supravegherea soluționării problemelor sociale cu care se confruntă vecinătatea, împrumutul de bunuri, ajutorul în situații excepționale, difuzarea informației prin intermediul rețelei de vecinătate.

Dificultatea majoră pentru cercetătorul în științele sociale este caracterul „lunecos” al termenului de vecinătate. Acestuia îi este imposibil să cuprindă această realitate, în întregul ei, într-un singur concept. Dacă privim vecinătatea doar ca pe o unitate de teritoriu, se descoperă că nu există, aproape deloc, corespondență între aceasta și comportamentul uman; dacă ne concentrăm numai pe relațiile sociale, observăm că acestea, la rândul lor, nu se sincronizează cu geografia. Soluția ar fi să privim cele două componente ca fiind interdependente. Deci, pe de o parte, vecinătatea este „o suprafața delimitată prin caracteristici fizice speciale ale zonei și, pe de altă parte, prin caracteristici sociale specifice ale locuitorilor săi” (Glass cf. Lee 1970). Deci, vecinătatea este „un grup teritorial, ai cărui membrii se întâlnesc pe un temei comun în interiorul propriei lor zone pentru contacte sociale primare”.

Acest tip de dezvoltare comunitară își face apariția când cetățenii dintr-o comunitate stabilesc leagături între ei pentru a duce o viață mai bună și pentru a-și întări comunitatea. Organizarea vecinătății se concentrează în principal asupra mai multor aspecte, și anume construirea unei structuri reprezentative formate din persoane cu inițiativă din comunitate care să identifice nevoile acesteia, definirea de sarcini și asumarea lor de către membrii comunității și dezvoltarea de abilități de către membrii comunității în vederea rezolvării sarcinilor asumate (abilități de organizare și de conducere, în special).

Folosind acest model, se poate schimba comunitatea cel mai bine dacă se implică un mare număr de oameni la nivel local. Toți membrii comunității, mergând de la cei dezavantajați la cei care fac parte din structurile de putere, contribuie la identificarea și rezolvarea de probleme.

Prin abordarea problemei vecinătății, Traian Herseni încearcă să depășească studiul fenomenelor sociale provocate exclusiv de întinderea geometrică. Dar, în mod paradoxal sau nu, „vecinătatea este un fenomen complex și variat care prin însăși esența ei este supusă condiționărilor spațiale”4. În studiul sociologiei vecinătății se încadrează fenomenele sociale apărute sub influența apropierii în spațiu. Autorul distinge între apropierea întâmplătoare -atunci fenomenul este vecinal- și apropierea voită, care în primul rând este un fenomen de clasă și doar pe un plan secundar e și vecinal (un exemplu specific este așezarea bogătașilor într-un anumit cartier, pentru a fi cu cei asemenea lor). Traian Herseni susține că vecinătatea depășește cadrul restrâns al unei faze sau stări sociale, „e un principiu sociologic general”5 și nu este doar un fenomen rural așa cum susține Ferdinand Tönnies. Vecinătatea apare ca o asociație economică aparte, în care indivizii se ajută reciproc în viața de zi cu zi, depășind aspectele de filantropie, altruism sau sentimentalism, și se manifestă ca o asociație de interes, guvernată de un „raport de contract tacit bilateral: do ut des”.

Așadar, vecinătatea nu este doar o delimitare geografică, ea reprezintă o sursă de capital social, un stoc de sociabilitate spontană, este locul în care se creează relații de cooperare între indivizi.

Vecinătatea presupune și un mediu în care securitatea și încrederea au loc central. Locuitorii realizează diferența prin sentimentul de insecuritate resimțit în afara vecinătății. Rețelele umane, legăturile cu instituțiile ce conturează vecinătățile, sunt parte a sistemului de încredere, care înlesnește, nu doar dezvoltarea unor activități obișnuite, ci și împărtășirea de informații, construirea unor înțelegeri mutuale și a unor granițe morale.

Rolurile asistentului social în cadrul acestui model sunt cele de facilitator, catalizator, coordonator și învățător al abilităților de rezolvare a problemelor. Se presupune ca conflictele de interese dintre diferite grupuri pot fi rezolvate creativ și constructiv și că practicianul încurajează oamenii să se exprime liber. Oricum acest model presupune că oamenii vor renunța la interesele lor egoiste în urma apelurilor la altruism.

În susținerea acestei concepții despre distanța socială într-o viață socială organizată pe depărtări antagonice, pe lângă referințele deja menționate, Herseni e preocupat de dimensiuni ale socialului cu puternice relevanțe sociologice: problematica morală a ideologiilor, raportul dintre muncă și capital, organizarea divizată a partidelor politice și în contextul acestui demers analitic el acordă o importanță deosebită rolului partidelor politice în raport cu aspectele distanței sociale din stratificarea socială. El deplânge, astfel, faptul că „nici un partid de guvernământ de până acum nu și-a pus programatic desființarea distanțelor, ci dimpotrivă le-a întărit ca să-și mențină propria existență”.

2.2: ORGANIZAREA DE COMUNITĂȚI FUNCȚIONALE

Prima caracteristica a acestui model este faptul ca se concentreaza mai degraba pe o comunitate functionala și nu pe una geografica. O comunitate functionala se refera la concentrarea pe o problema comuna cum ar fi: prevnirea SIDA, avortul, prevenirea infractionalitatii sau violenta domestica. Punctul central al întregii organizari îl reprezinta lupta pentru dreptatea sociala. Aceste forme de organizare pledeaza pentru schimbarea politicilor, comportamentelor și atitudinilor în legatura cu problema pentru care aleg sa militeze. O astfel de

forma de organizare poate, de asemenea dezvolta servicii pentru persoanele vulnerabile afectate de problema pentru rezolvarea careia militeaza. Comunitatile functionale se implica și în educatia întregii comunitati în ceea ce priveste problema aleasa de ele.

Pe masura ce comunitatile functionale devin mai organizate, obtin o capacitate interna de constructie prin intermediul membrilor lor, care îsi îmbunatatesc cunostintele privind problema care îi preocupa. O astfel de organizatie se concentreaza asupra sprijinirii cercetarilor, actiunii publice, educatiei, dezvoltarii de politici sau de servicii în ceea ce priveste problema aleasa de ea.

Comunitatea nu este geografică, ci funcțională, adică concentrată pe o problemă comună; de exemplu, organizațiile persoanelor cu handicap. Aceste organizații acționează pentru

schimbarea politicilor, comportamentelor și atitudinilor în legătură cu problema identificată sau organizează servicii pentru persoanele afectate de aceasta.

2.3: DEZVOLTAREA ECONOMICĂ ȘI SOCIALĂ A COMUNITĂȚII

Sociologia urbană reprezintă studiul vieții sociale și al interacțiunii umane în zonele aglomerațiilor citadine. Este o disciplină normativă, o ramură distinctă a sociologiei generale care studieză structurile, procesele, schimbările și problemele comunităților urbane și, prin aceasta furnizează elemente de bază pentru planificarea și elaborarea politicilor urbane.

La fel ca și celelalte subdomenii ale sociologiei generale, sociologia urbană utilizează un instrumentar variat de analiză, respectiv observarea socială, teoria socială, interviul, precum și alte metode și tehnici de studiu ale unor subiecte specifice, cum ar fi raportul dintre indivizi în procesul socializării, efectul industrializării și al dezvoltării orașului asupra individului, inclusiv migrația și tendințele demografice, economie, sărăcia, relațiile de rasă, tendințele economice etc. După revoluția industrială, sociologi precum Max Weber și Georg Simmel au studiat procesul tot mai pronunțat al urbanizării și efectele sale asupra sentimentelor de alienare socială și anonimatul. Școala sociologică de la Chicago a avut o influență majoră în dezvoltarea sociologiei urbane. Deși unele dintre concluziile reprezentanților acestei școli au fost redefinite sau respinse, efectul pe termen lung al Școlii de la Chicago mai poate fi întâlnit inclusiv în lucrările de specialitate de astăzi.

Planificarea socială este inevitabilă într-o societate care valorizează ordinea. Mediul și comportamentul uman sunt interdependente, ceea ce dovedește că planificatorii pot influența conduita umană. Însă, multe dintre tensiunile generate de paradigma deterministă pot fi depășite, dacă se recunoaște că planificatorul acționează nu sub influența propriilor scopuri, ci pentru a realiza valorile societății, în care el acționează ca agent social. El este un inovator al mijloacelor și nu al scopurilor. Dacă mijloacele sale nu au succes, atunci acțiunile sale vor fi sancționate negativ de către cei afectați. Ceea ce-i lipsește, în prezent, cel mai mult este abilitatea de a prezice consecințele deciziilor sale pentru comportamentul uman.

Implicarea cetățenilor în procesul de luare a deciziei permite acestora să își realizeze nevoia de autoîmplinire, dar principalele beneficii ale participării țin de îmbunătățirea calității guvernării. Gabriel Almond și Sidney Verba se numără printre autorii care au adus în centrul atenției conceptul de participare plecând de la cel de cultură civică. Cultura civică este „o cultură pluralistă bazată pe comunicare și persuasiune, o cultură a consensului și diversități, o cultură care a permis schimbarea, moderând-o însă”. Acest tip de cultură este una participativă, cetățenii fiind orientați nu numai asupra „input-ului politic, ci sunt de asemenea orientați pozitiv către structurile și procesele de input”. Structurile de input desemnează partidele politice, grupurile de interese și mediile de comunicare, iar precesul de input se referă la cererile care vin dinspre populație către politicieni și la transpunerea acestor cereri în politici administrative.

Din anul 1990, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare a promovat dezvoltarea umană ca o paradigmă de alternativă în raport cu concepția economică clasică a dezvoltării. Utilizând Rapoartele Globale privind Dezvoltarea Umană, precum și Rapoartele Naționale cu privire la Dezvoltarea Umană Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare consideră oamenii drept centrul și obiectivul dezvoltării.

În fiecare an, Rapoartele privind Dezvoltarea Umană fac recomandări eficiente atât la nivel național, cât și internațional. La nivel național, recomandările vizează prioritățile politicilor de dezvoltare umană, necesitatea de a stabili un nou parteneriat între stat și piață, promovarea noilor forme de alianță între guverne, instituții ale societății civile, comunități și indivizi. Rapoartele naționale, regionale și globale cu privire la dezvoltarea umană au jucat un rol-cheie în promovarea dezvoltării umane.

De la prima sa apariție în Raportul Dezvoltării Umane, indicele dezvoltării umane a servit cu succes drept o metodă alternativă de evaluare a dezvoltării, completând indicatorii economici. Acesta evaluează realizările țării în trei domenii ale dezvoltării umane: longevitate, nivel educațional și standardul de viață (Secăreanu, 2000).

Dezvoltarea economică este procesul prin care diferiți actori din sectorul public, mediul de afaceri și sectorul non-guvernamental colaborează pentru a crea condiții mai bune de creștere economică și pentru a genera noi locuri de muncă.

Prin acest proces ei stabilesc și mențin o cultură antreprenorială dinamică și creează resurse materiale pentru comunitate și mediul de afaceri, cu scopul de a îmbunătăți calitatea vieții întregii colectivități.

Deși dezvoltarea comunitară nu este un domeniu standard ce se ghidează după reguli fixe, există principii și modele care orientează practica dezvoltării comunitare. Nu există rețete și pași care să fie urmați cu strictețe.

Dezvoltarea comunitară presupune participarea activă și reorezentativă a tuturor membrilor comunității pentru a influența deciziile ce le afectează viața, angajarea membrilor comunității în învățarea și înțelegerea problemelor comunității și a consecințelor economice, sociale, politice, psihologice, încorporarea diferitelor interese și culturi ale comunității în procesul de dezvoltare comunitară și întărirea capacității de conducere a membrilor, liderilor și grupurilor comunitare.

Dezvoltarea economică locală este un concept larg și reprezintă acel proces de unire și combinare a eforturilor reprezentanților tuturor sectoarelor, guvernamental, al mediului de afaceri și al societății civile, cu scopul creării unor condiții favorabile pentru creșterea economică și crearea noilor locurilor de muncă. Aceste eforturi se necesită a fi orientate în final spre un scop unic, și anume creșterea bunăstării populației.

Edward Blakely a definit dezvoltarea economică ca fiind „un proces în care guvernul local și/sau grupurile comunitare gestionează resursele lor existente într-un aranjament de parteneriat cu sectorul privat sau cu alte structuri, pentru crearea de noi locuri de muncă și dezvoltarea activității economice într-un spațiu economic bine definit”. În cadrul acestui concept, în special pentru țările cu economiile în tranziție, guvernelor locale le revine un rol deosebit de important, deoarece în rezultatul delimitării proprietății și formării proprietății municipale, autoritățile locale au devenit proprietari și gestionari ai afacerilor, cu prezență substanțială pe piață. Autoritățile dispun de diverse instrumente fiscale și mijloace capitale pentru a acorda asistență directă întreprinderilor noi și celor existente și au acces la informații și rețele de agenții care pot fi utilizate la asistența întreprinderilor și atragerea de investiții.

Dezvoltarea economică locală mai este și un proces continuu de planificare și implementare a programelor strategice și a politicilor de dezvoltare durabilă în scopul îmbunătățirii măsurabile a calității vieții întregii comunități locale, prin utilizarea creativă a resurselor locale.

Obiectivul de bază al dezvoltării economice locale reprezintă înlăturarea obstacolelor din calea dezvoltării economice și îmbunătățirea mecanismelor de funcționare eficientă a pieții. Alte obiective se referă la orientarea eforturilor spre oferirea asistenței sectorului de afaceri existent, încurajarea deschiderii de noi afaceri prin identificarea noilor nevoi ale oamenilor, atragerea investițiilor la nivel local și ridicarea nivelului de dezvoltare a infrastructurii.

Pentru realizarea acestor obiective și atingerea scopului final este nevoie de a opera strict în direcțiile de dezvoltare economică, având ca perspectivă creșterea economică și îmbunătățirea calității vieții locuitorilor teritoriului dat. Pe principalul loc în dezvoltarea economică stă stabilirea corectă a „accentelor”, prin identificarea tendințelor moderne care sunt mereu în schimbare. Acest lucru este foarte important la nivel de oraș, dacă acesta se dorește a fi un participant cu drepturi depline pe piață. Concurența are un rol foarte important și astfel vor avea succese mai mari acele localități care vor lua în considerație condițiile actuale de pe piață.

Dezvoltarea economică presupune un ansamblu de transformări cantitative, structurale și calitative, atât în economie, cât și în cercetarea științifică și tehnologiile de fabricație etc. Conceptul de dezvoltare durabilă presupune o asemenea dezvoltare a economiei care să fie compatibilă cu mediul natural și care să asigure satisfacerea trebuințelor de viață al oamenilor în condițiile în care să nu fie afectate posibilitățile de viață al generațiilor viitoare. Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim de interactiune a patru sisteme, și anume economic, uman, ambiental și tehnologic, într-un proces de funcționare dinamic.

Dezvoltarea economică este un proces secvențial, care presupune însă ameliorări continue ale capacității de producție a bunurilor și serviciilor, însoțite de schimbări adecvate ale modului de organizare la nivel de firmă și al mediului de afaceri, precum și ale managementului macroeconomic și calității guvernării. Istoria omenirii relevă parcurgerea a diferite stadii de dezvoltare economică, țările fiind catalogate ca având economie dezvoltată, nivel mediu de dezvoltare sau în curs de dezvoltare, unele dintre acestea din urmă fiind denumite economii în tranziție sau economii emergente, vehiculându-se și concepte legate de tipologia evolutivă a societății, industrială, post-industrială sau terțiară, informațională și, mai recent, bazată pe cunoaștere sau de calitatea mediului înconjurător, adică dezvoltare durabilă.

De-a lungul ultimelor decenii, dezvoltarea a fost unul din cuvintele cheie ale discursului internațional, atât cel politic. Se discută atât de mult despre subdezvoltare, țări dezvoltate, țări în curs de dezvoltare, dezvoltare durabilă, dezvoltare umană, dezvoltare politică, încât tocmai ubicuitatea termenului ridică semne de întrebare asupra înțelegerii lui clare, adecvate.

Dorința de a înțelege ce înseamnă de fapt ideea de dezvoltare, la nivel național și internațional, deci în sensul conceptului de development se constituite ca o primă motivație a analizei acestei noțiuni de către literatura de specialitate. A doua motivație, cel puțin la fel de importantă, însă cu relevanță finalmente practică și actuală, se referă la aprofundarea conceptului de dezvoltare pentru a înțelege ce ar putea însemna dezvoltarea pentru societatea actuală, ce elemente ale ei sunt importate sub impactul politicii externe, în ce măsură dezvoltarea se poate realiza pe calea integrării euro-atlantice sau dacă, dimpotrivă, drumul este invers.

Teoria modernizării, cum va fi denumită această nouă direcție de înțelegere a evoluțiilor socio-economice, concepe dezvoltarea ca „un proces de transformare evolutiv, uniliniar care deplasează societățile de la statutul premodern către destinația finală a modernității, printr-o serie de schimbări” (Kabeer 1994).

În fapt, avem de a face cu un dublu concept, acela de modernizare și acela de dezvoltare, care împreună alcătuiesc ceea ce alte teorii înțeleg doar prin termenul de „dezvoltare”. Dezvoltarea cuprinde stadiile finale ale modernizării, ca proces de lungă durată, stadii în care transformările economice și sociale anterioare conduc la realizarea unei noi societăți din toate punctele de vedere, adică economic, social, politic, tehnologic și cultural. Dezvoltarea este așadar culminarea modernizării prin adoptarea modelului occidental nu doar pe tărâm economic, economia de piață, ci și în forma de organizarea politică, democrația, în tipul de participare a cetățenilor, cultura civică în sensul lui Almond și Verba, în viața socială, preponderent urbană, și așa mai departe.

În teoria modernizării, dezvoltarea, ca sumă a etapelor finale ale modernizării, nu înseamnă creștere economică prin implicare statului și substituirea importurilor, ca în decada anterioară. Dezvoltarea înseamnă copierea modelului occidental prin intermediul ajutorului extern. Aceste procese ar demara transformările interne necesare depășirii societății tradiționale și evoluției treptate, liniare, spre modernitate. Avem de a face așadar cu o sociologie a dezvoltării. Ea survine în urma unor evoluții sociale, economice sau politice. Progresul fiind conceput uniliniar și de o manieră teleologică, fiecare stadiu este superior celuilalt, astfel că dezvoltarea devine totodată un proces cumulativ de îmbunătățire a vieții individuale și chiar a capacităților, a raționalității și a dezvoltării umane individuale, prin care individul modern este superior celui tradițional.

În consecință, indicatorii necesari înțelegerii stadiului la care se află o societate pe acest parcurs liniar ascendent cuprind ponderea sectoarelor economice, primar, secundar, terțiar, natura regimului politic, tipurile dominante de rezidență, indicatorii culturii politice, indicatori de alfabetizare, de sănătate, chiar și indicatori tehnici ai sistemului de transport, comunicații, etc.

La nivel global a fost înființată Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică care reprezintă un forum internațional de dezbatere prin intermediul căruia 30 de guverne cooperează pentru identificarea celor mai adecvate soluții la provocările economice și sociale ale globalizării. Obiectivul central al acestei instituții îl constituie dezvoltarea economică, consolidarea sistemelor de piață și extinderea comerțului liber.

Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică a fost fondată în anul 1961, de 20 de state, cărora începând din anul 1964 li s-au alăturat alți 10 parteneri, dintre care ultimul îl reprezintă Republica Slovacă, admisă în anul 2000. Mai exact, această organizație a fost creeată pe structura Organizației pentru Cooperare Economică Europeană, care data din anul 1947 și avea rolul de a administra ajutorul american și canadian în cadrul Planului Marshall pentru reconstrucția Europei după cel de al doilea război mondial. Organizația își are sediul la Paris.

Misiunea Organizației este definită în articolul 1 al Convenției de înființare a acesteia și constă în sprijinirea creșterii economice, stimularea ocupării, creșterea standardelor de viață, menținerea stabilității financiare, asistarea dezvoltării economice în alte țări și contribuția la creșterea comerțului mondial.

O condiție pentru atingerea obiectivelor dezvoltării este prezența unei viziuni și a strategiilor de dezvoltare economică locală și regională. În acest stadiu, administrația locală trebuie să aibă o idee clară asupra funcțiunilor urbane ce trebuie îndeplinite și a factorilor ce le susțin. După identificarea acestor funcțiuni trebuie găsite modalitățile de a le exploata potențialul identificat printr-o abordare strategică, integrată și eficientă.

Strategiile de dezvoltare locală trebuie să asigure competitivitatea orașului pe piața urbană, combinând avantajele competitive cu cererea de forță de muncă și de factori de localizare și trebuie să tindă spre o economie locală diversă și dinamică, care combină întreprinderile mari cu cele mici și mijlocii și investiția străină cu cea locală.

Formularea politicilor reclamă o viziune strategică și schimbări substanțiale în cadrul aranjamentelor instituționale. Societățile locale trebuie să-și formeze structuri organizaționale care să permită autorităților locale să coopereze cu sectorul privat și cu organizațiile non-guvernamentale în vederea atingerii scopurilor de dezvoltare.

Dezvoltarea comunității abordează un domeniu distinct al spațiului socio-uman, concept care se remarcă odată cu trecerea de la comunitarismul socialist la comunitarismul modern cum îl numește Ralf Dahrendorf prezentând comunitatea ca „o astfel de societate, care tinde ca nimeni să nu fie exclus și care asigură membrilor săi sentimentul de apartenență și constituția libertății”. Ernst F. Schumacher susține că „dezvoltarea nu începe de la bunuri, ci de la oameni, de la educația, organizarea și disciplina oamenilor. Fără acești trei factori orice resursă rămâne doar o posibilitate goală, ascunsă, neutilizată”.

Din cele două componente ale dezvoltării, și anume dezvoltarea ca proces planificat la nivelul unei comunități și dezvoltarea ca rezultate care apar în comunitate, dezvoltarea comunitară este interesată și de rezultate, dar pune accent pe procesul planificat la nivelul comunității. Comunitatea rurală, conceptul de bază alături de dezvoltarea comunitară, are și ea un spațiu important în economia definirii conceptelor, ruralul referindu-se la comunități mici ca număr și densitate a populației și la o complexitate funcțională redusă.

Dezvoltarea economică a unei țări are loc în două etape, în funcție de motivația acestei dezvoltări, și anume într-o primă etapă este necesară trecerea de la sărăcie la un nivel de trai decent generalizat. Acest lucru presupune ca fiecare familie să reușească să-și asigure veniturile bănești care să-i acopere nevoile de hrană, îmbrăcăminte, locuință, educație, ocrotirea sănătății etc., adică a acelor nevoi care sunt comune tuturor indivizilor, indiferent de origine, cultură, sex sau rasă. Mărimea acestor nevoi depinde, desigur, de la om la om, atât de nivelul de dezvoltare al societății, cât și de nivelul de dezvoltare al individului. Într-o a doua etapă este necesară trecerea la o completare calitativă a nivelului de trai asigurat în prima etapă și prin satisfacerea altor trebuințe, în domeniul culturii, educației, transporturilor individuale, informaticii, al serviciilor de sănătate, turism, sport, distracții, odihnă, întreținere, reparații etc., precum și îmbunătățirea climatului social, politic, de muncă, familial etc. Toate aceste nevoi evoluează desigur pe măsura dezvoltării societății și a individului.

În ceea ce privește modelele de dezvoltare, acestea sunt în număr de trei. Astfel, primul model se referă la modelul dezvoltării comunitare, potrivit căruia membrii comunității sunt priviți ca cetățeni activi implcați în procesul de schimbare ce are ca scop „mai binele comunității”. Acesta reprezintă modelul care se apropie cel mai mult de construcția teoretică a domeniului. Structurile de putere colaborează cu liderii locali și cu membrii comunității pentru rezolvarea problemelor colective. Rolul agentului comunitar este acela de catalizator, el lucrând de obicei cu grupuri mici și face parte dintr-o echipă. Acest proces se mai numește și „învățare socială”. Agentul comunitar este văzut ca un profesor, nu ca un expert, oferind sprijin, suport, informații, relațiile fiind de cooperare.

Al doilea model este cel serviciilor sociale. Acesta presupune că schimbarea necesită experți, preocuparea centrală fiind oferirea de bunuri și servicii, obiectivele principale fiind rezolvarea problemelor punctuale ale comunității, delincvența, alcoolism, boli mentale etc. Termenul de specialitate care descrie acest tip de model este „social commmunity work” sau „community work”. Componenta participativă este una secundară, însă un program de reducere a delicvneței juvenile poate să aibă și o componentă de activizare.

Modelul serviciilor sociale pune accent pe procesul tehnic de rezolvare a unor situații indezirabile cu privire la probleme sociale și de anvergurăa, cum ar fi delincvența, situația locuirii, sănătatea mentală etc. Planificarea rațională și controlul schimbării ocupă un loc central în acest model. Participarea comunitară poate varia de la foarte mult la foarte puțin, depinzând de modul în care se manifestă o problema și ce variabile organizaționale sunt prezente. Aceasta abordare presupune că schimbarea într-un mediu complex necesită planificatori profesioniști, experți, care, prin exercitarea abilităților lor tehnice, incluzând abilitatea de a manipula largi organizații birocratice, pot ghida, în totală cunoștință de cauză, procesul complex de schimbare. Proiectarea planurilor, programelor și politicilor ocupă de asemenea un loc central, precum și implementarea lor într-un mod eficient. Pe larg, în acest model preocuparea principala se referă la stabilirea, organizarea și furnizarea de bunuri și servicii către oamenii care au nevoie de acestea. Construirea capacității comunității sau adoptarea unor măsuri de schimbare socială radicală nu ocupă un rol important în acest model.

Al treilea este modelul acțiunii sociale care se referă la mobilizarea socială având ca scop îndreptarea unei injustiții sociale. Conform acestui model, comunitatea este compus dintr-o ierahie de putere și implicit deținere de privilegii și populația majoritară, caracterizată de apatie. Teoria pe care se centrează această abordare, fiind una conflictuală. Modalitățile pe care se bazează acest model sunt pichetarea și provovarea stucuturilor de putere prin implicarea mass-mediei.

Acest model are drept țintă un segment dezavantajat al populației care necesită și urmează să fie organizat, posibil împreună cu ajutorul altor actori sociali comunitari, dar și extra-comunitari, pentru a obține la nivelul întregii comunități o cerere adecvată pentru mai multe resurse și o distribuție echitabilă a acestora, precum și soluții la problemele cu care se confruntă comunitatea, într-o conformitate crescută cu justiția socială și democrația. Acest model, țintește uneori realizarea unor schimbări de bază în cele mai importante instituții sau în practicile prezente la nivelul comunității.

Adesea acțiunea socială caută să determine o redistribuire a puterii, a resurselor ori a luării deciziilor în comunitatea respectivă și/sau schimbarea politicilor de bază ale organizațiilor formale. Exemple ale abordării acțiunii sociale includ organizații de protejare a consumatorului, a mediului, grupuri feministe de acțiune, organizații ale homosexualilor și lesbienelor, grupuri ce pledează pentru drepturile civile, ale minorităților, sindicate, etc.

Metodele acțiunii sociale se bazează însă pe instrumente oarecum sofisticate și sunt utilizate doar de specialiști de vârf, fiind folosite selectiv în situații permise într-un anumit context sau a fi utilizate mult mai extensiv ca forțe istorice ce transformă spațiul sau peisajul social.

Toate aceste trei modele sunt importante deoarece oferă o bază toeretică a practicii. Modelul acțiunii sociale este important acolo unde participarea și spiritul civic sunt concentrate.

Implementarea politicilor de dezvoltare locală depinde de o serie de factori aflați în sfera de influență ai autorităților locale, care, exploatați corect, pot conduce la atingerea obiectivelor dezvoltării. Factorii de influență se referă la infrastructură, drumuri, utilități publice, transport aerian sau pe apa, telecomunicații, infrastructură turistică, etc.; clădiri și terenuri disponibile, terenuri libere pentru localizarea activităților economice, clădiri disponibile, programe de renovare a fondului construit existent, centre de afaceri; resurse umane, forță de muncă specializată, programe de reciclare adaptate la piață, formare continuă; suport financiar, de la nivel local, regional, național, european; suport managerial și diseminare de cunoștințe, servicii de consultanță, de diseminare de informații, etc.; mediu de viață, calitatea locuirii, serviciilor, mediul natural, starea infracțională și capacitate organizațională, structuri organizaționale, cooperare economică, implicarea sectorului privat.

În ceea ce privește dezvoltarea socială, așa cum apreciează Cătălin Zamfir, se referă la orientarea unei țări, regiuni, comunități sau instituții spre realizarea unei stări dezirabile, stabilită ca obiectiv, printr-un proces planificat în timp, realizat printr-un set de acțiuni conjugate.

Schimbarea prin criză este impusă de presiunea factorilor negativi și nemulțumirea explozivă, iar soluțiile vizează un orizont de timp redus și se dovedesc adesea slab eficiente. Dezvoltarea socială planificată presupune, însă, un proces amplu de proiectare pe termen mediu și lung, pentru soluționarea problemelor sociale și valorificarea oportunităților, nu doar soluționarea unor crize sau relaxarea unor tensiuni.

O mare varietate de programe de dezvoltare socială sunt formulate la toate nivelurile, adică internațional, național, regional, local sau sectorial. Paradoxal, orientarea spre dezvoltare socială nu a apărut în țările plasate la vârful evoluției, țările cele mai dezvoltate fiind aflate într-un proces neproblematic de perfecționare, sau în comunitățile prospere, ci în țările confruntate cu înapoieri și decalaje. În prima jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea România a fost dominată de dezbateri asupra strategiilor și programelor de decalaje a înapoierii și apropierii de Europa dezvoltată.

Procesul de dezvoltare socială cuprinde opt faze de parcurs. Fiecare fază a procesului de dezvoltare socială, planificare, implementare, monitorizare și evaluare, este prezentată distinct.

Pentru simplitate, procesul de dezvoltare planificată are forma unor faze succesive. Procesul are, evident, un caracter ciclic, incluzând mecanisme de feed-back și corecție pe tot parcursul său. Orice proces de dezvoltare planificată începe prin identificarea unei probleme, continuă cu proiectarea acțiunii, învățarea din experiența acțiunii, corecție, și apoi din nou acțiune. Revenirile la fazele anterioare sunt necesare datorită acumulării de noi cunoștine, evaluării continue a activității sau apariției unor noi oportunități.

Prima fază este identificarea și diagnoza problemelor sociale. Orice proces de dezvoltare pornește de la problemele cu care sistemul social respectiv se confruntă. Problemă o reprezintă și fructificarea oportunităților de dezvoltare.

Faza a doua este stabilirea priorităților și adoptarea obiectivelor de dezvoltare. Limitarea resurselor impune ierarhizarea problemelor de abordat și alegerea celor mai importante, adică prioritizarea. Formularea explicită a criteriilor de stabilire a priorităților este importantă pentru evitarea alegerii sub presiunea conjuncturilor sau a intereselor de grup. Orice adoptare a unor obiective conține explicit sau tacit priorități.

Faza a treia este identificarea soluțiilor alternative și alegerea strategiei de acțiune. După stabilirea obiectivului de acțiune se pune imediat problema modalității de atingere a acestuia, adică strategia de acțiune. Alegerea strategiei presupune identificarea „căilor posibile de acțiune”, a soluțiilor alternative și stabilirea strategiei celei mai bune.

Problemele cu care societățile actuale se confruntă au crescut rapid în complexitate. Alegerea unei strategii devine tot mai dificilă, riscul unor opțiuni proaste fiind în creștere. Adoptarea soluțiilor impuse de conjuncturi, de interese, sau „a primei soluții care pare satisfăcătoare” poate duce la adevărate dezastre. S-a conturat un nou concept-direcție de dezvoltare a construcției sociale, și anume strategia.

Faza a patra este reprezentată de operaționalizarea strategiei într-un plan de acțiune social. Strategia, ca direcție globală de acțiune cu principiile care fundează opțiunea, nu conține măsurile concrete, în orizonturi de timp specificate, responsabilități, atribuirea de resurse. Un nou concept a ocupat un loc important în paradigma dezvoltări sociale, și anume planul de acțiune. Planul de acțiune reprezintă o operaționalizare a strategiei în termenii unei pluralități de subobiective care, împreună, duc la atingerea obiectivului global. Atingerea subobiectivelor se întinde pe perioade de timp, cu ținte intermediare.

Faza a cincea este implementarea planurilor de acțiune. Planurile cu un grad mare de complexitate antrenează o mulțime de actori sociali, instituții, organizații, grupuri sociale sau comunități. În ultimii ani, societatea s-a confruntat cu o experiență frustrantă care presupune elaborarea de strategii și planuri de acțiune. Procesul de elaborare a acestora poate fi deosebit de laborios, antrenând mulți actori sociali, specialiști, instituții sau organizații. Odată elaborate și adoptate, multe dintre ele rămân nerealizate. Și planurile cunosc o dinamică similară cu cea a problemelor sociale.

Momentele de criză activizează voința de acțiune. Dezvoltarea unei strategii sau a unui plan este un răspuns la presiunea de acțiune. Elaborarea și adoptarea acestora relaxează presiunea de acțiune. La aceasta se adaugă dificultățile de implementare, fapt care duce la „uitarea” planurilor adoptate.

Faza a șasea este monitorizarea. Monitorizarea reprezintă un proces de „urmărire” continuă a acțiunii planificate și a stării de schimbat, a obiectivului de atins. Sunt două sensuri distincte, dar complementare ale monitorizării:

În primul rând, monitorizarea implementării planului. Implementarea planului reprezintă o mulțime de acțiuni ale actorilor implicați. Aceștia pot avea motivații diferite, interese convergente sau divergente, priorități proprii. De aceea nu este suficient să „dai sarcini”, ci trebuie să urmărești continuu realizarea acestora. Acest tip de control este desemnat tot mai mult prin termenul de „monitorizare”. Monitorizarea nu evaluează „rezultatul” acțiunii, ci „procesul” în sine. Se presupune că procesul, acțiunea orientată de strategie și plan, va duce la realizarea obiectivului, dacă ea aplică prevederile planului într-un mod corect. Rapoartele de monitorizare au mai multe funcții.

În primul rând acestea trebuie să se asigure că aplicarea planului va duce la realizarea obiectivului propus. În al doilea rând, se asigură orientarea continuă a actorilor implicați în a acționa în direcția conținută în plan. Se creează o conștientizare și internalizare a obiectivului. Actorii individuali și colectivi interiorizează obiectivul, planul, creându-se astfel „cultura dezvoltării”.

Al doilea pas important este monitorizarea dinamicii problemei de soluționat sau a obiectivului de realizat. Paralel cu monitorizarea implementării planului de acțiune este nevoie de o monitorizare continuă a dinamicii problemei de soluționat. Nu numai implementarea strategiei determină dinamica respectivei probleme sociale, ci și intervenția altor factori. Este deci necesară o monitorizare în sine a dinamicii problemei, căutându-se să se identifice atât contribuția strategiei sau planului, cât și intervenția altor factori.

Faza a șaptea este reprezentată de evaluare. Monitorizarea poate asigura implementarea cu succes a planului, dar nu neapărat realizarea obiectivului global propus. Aceasta depinde nu numai de aplicarea consecventă a planului, asigurată de monitorizarea executării planului, ci și de calitatea strategiei sau planului.

Riscul monitorizării este de a crea o rigiditate a acțiunii, o deschidere insuficientă pentru critica opțiunii strategice sau a planului.

Conceptul de evaluare deschide un alt tip de analiză, și anume raportarea strategiei sau planului la soluționarea problemei ori realizarea obiectivului propus, eficacitatea globală a acțiunii sociale. Evaluarea impune identificarea factorilor responsabili de eventualul eșec sau de eficacitatea scăzută. Evaluarea trebuie făcută în toate fazele, dar într-un mod specific. Cauza eficienței scăzute poate consta în deficiențe din oricare fază parcursă a procesului, poate planul nu a fost suficient sau corect implementat sau poate planul a fost defectuos conceput, implementarea strategiei într-un plan a fost corectă, dar strategia însăși nu a fost o alegere bună sau stabilirea priorităților nu a fost corectă ori problema de soluționat a fost prost formulată sau a fost pur și simplu o falsă problemă. În fine, poate întregul proces a fost corect elaborat, dar factori adverși neprevăzuți au intervenit. Evaluarea la sfârșitul unui ciclu, dar și continuă, pe parcurs, este esențială pentru a se evita risipa efortului pe căi probate a fi insuficiente.

Faza a opta este cea a feed-backului și a corecției. Procesul dezvoltării sociale are, așa cum s-a menționat mai înainte, un caracter ciclic, cu reveniri în fazele anterioare pentru a include un mecanism de feed-back și corecție. Feedback-ul include activități de transmitere către părțile implicate a concluziilor, recomandărilor și lecțiilor învățate din activitățile de monitorizare și evaluare.

Orice proces de transformare socială se caracterizează prin apariția de decalaje între elementele sistemului respectiv. Nu toate elementele se dezvoltă în același ritm. Datorită acestui fapt, dezvoltarea unui element al sistemului creează o tensiune, intrând în contradicție cu celelalte elemente care încă nu s-au dezvoltat sau al căror ritm de dezvoltare este mai încet. William Ogburn definea acest element ca un „decalaj cultural”.

S-ar putea spune că apariția și eliminarea decalajelor în dinamica sistemelor sociale reprezintă o caracteristică generală. Transformarea socială nu are loc prin eliminarea completă a vechiului mod de organizare, cu toate elementele sale, ci prin introducerea unui nou mod de organizare, proiectat dinainte, în care, de la început, toate elementele sunt integrate armonios. Un asemenea tip de înlocuire poate apărea doar în cazul sistemelor tehnice relativ simple.

Dezvoltarea sistemelor sociale are loc prin schimbarea unor elemente doar, însoțită, inevitabil, de tensiuni, contradicții cu celelalte elemente, încă nemodificate.

Caracteristic societății socialiste este faptul că are o orientare explicită și consecventă spre dezvoltare, iar nu spre conservarea formelor existente. Obiectivele sale esențiale nu rezidă în înfruntarea unor dificultăți marginale, ci în dezvoltarea și perfecționarea formelor sale de organizare. Este pentru prima oară în istorie când o societate își orientează atenția asupra realizării unor vaste proiecte de dezvoltare socială: dezvoltarea industrială, crearea unui nou tip de conștiință socială, cristalizarea de noi forme de viață politică etc.

Există tendințe puternice și în țările lumii a treia de a se orienta sistematic către dezvoltarea socială: lichidarea subdezvoltării, modernizarea economiei, cristalizarea, pe baza tradițiilor proprii, a unor noi culturi naționale.

CAPITOLUL 3: CONCEPTUL DE DEZVOLTAREA DURABILĂ A UNEI COMUNITĂȚII

Dezvoltarea prin oameni și pentru oameni pune în evidență cea de-a patra dimensiune a dezvoltării umane, și anume participarea cu șansele pe care le au la crearea bunăstării personale și implicit naționale. Oamenii sunt instrumentele și beneficiarii, dar și victimele tuturor activităților de dezvoltare. Implicarea lor activă în procesul de dezvoltare este cheia succesului. Mai mult, dacă nu ne gândim permanent la îmbunătățirea vieții oamenilor, programele de mediu vor eșua cu certitudine. Orice proces de dezvoltare trebuie să aibă finalitate umană, altfel este sortit eșecului.

Dezvoltarea durabilă reprezintă o nouă cale de dezvoltare care susține progresul uman nu numai în câteva locuri și pentru câțiva ani, ci pentru populația întregii planete și într-un viitor îndelungat.

Dezvoltarea durabilă a societății implică, în contextul a ceea ce se sintetizează prin dualismul ecosistem-ecoeficiență, grija omenirii față de situația actuală și viitoare a resurselor sale naturale, energetice, materiale și informaționale. Alături de abordarea responsabilă pentru generațiile viitoare, utilizarea eficientă a resurselor naturale, energetice, materiale și informaționale presupune, în același timp, potențarea funcționării unei economii durabile pentru satisfacerea cerințelor actuale ale societății umane.

„Dezvoltarea durabilă este acel proces de dezvoltare care răspunde nevoilor actuale fără a periclita capacitatea generațiilor viitoare de a răspunde propriilor lor nevoi. Pentru ca dezideratul dezvoltării durabile să poată fi atins, protecția mediului va constitui parte integrată a procesului de dezvoltare și nu poate fi abordată indepedent de acesta”.

Teoria dezvoltării durabile este relativ nouă și se află în curs de formare. Conceptul de dezvoltare durabilă s-a conturat într-un moment în care subiectul mediului se afla în prim planul dezbaterilor politice.

Esența dezvoltării durabile a societății umane este dată de modul de gestionare, actuală și viitoare, a resurselor sale naturale, energetice, materiale și informaționale, în raport cu obiectivele creșterii economice și asigurarea unei calității din ce în ce mai bune a vieții și a mediului.

Cele mai multe entități umane aspiră la realizarea dezvoltării economice pentru a securiza creșterea standardelor de viață și pentru a proteja și îmbunătăți mediul înconjurător, atât pentru ele însele, cât și pentru generațiile viitoare. Reconcilierea acestor două aspirații reprezintă nucleul conceptului de dezvoltare durabilă și se sintetizează prin dualismul ecosistem-ecoeficiență.

Atât protecția mediului, cât și activitatea economică afectează calitatea vieții. Deseori, investițiile economice și protecția mediului „merg mână în mână”, această convergență reprezentând situația ideală.

Dezvoltarea economică este realizată nu numai pentru satisfacerea nevoilor materiale de bază, ci și pentru a furniza resursele de îmbunătățire a calității vieții în direcții ca sănătatea, educația și un mediu bun. Multe forme de dezvoltare economică fac apel la mediu, în sensul că ele folosesc resursele naturale, energetice, materiale și informaționale, resurse aflate, de cele mai multe ori, la limită, și generează produse poluante și deteriorări ale mediului. Dar, în același timp, există multe căi prin care anumite tipuri de activitate economică pot proteja sau îmbunătăți mediul înconjurător.

Acestea includ măsurile de eficientizare a utilizării resurselor naturale, energiei, materialelor, informațiilor, tehnologii și tehnici îmbunătățite de management, o mai bună proiectare și marketing pentru produse, minimizarea deteriorărilor aduse mediului, tehnologii nepoluante, tehnologii mici consumatoare de materiale și energie, tehnologii de valorificare a deșeurilor, biotehnologii etc., practici agricole prietenoase pentru mediu, o mai bună utilizare a pământului și construcțiilor, eficiența îmbunătățită a transporturilor etc. Una dintre provocările majore ale dezvoltării durabile este de a găsi căi de încurajare a activităților economice prietenoase pentru mediul înconjurător și a descuraja activitățile care provoacă deteriorări ale mediului, poluarea aerului, apelor și solului, respectiv subsolului.

Comunitatea internațională a decis să trateze problemele mediului prin măsuri colective la nivel global, pe care a căutat să le definească și să le aplice prin intermediul unui cadru internațional adecvat.

Acest cadru de acțiune la nivel internațional s-a format în timp și se află într-o evoluție dinamică, cuprinzând măsuri legale cu caracter obligatoriu în forma tratatelor sau convențiilor sau cu caracter neobligatoriu, în forma declarațiilor, rezoluțiilor sau seturilor de linii directoare și orientări politice, măsuri instituționale și mecanisme de finanțare viabile.

Dezvolatarea durabilă urmărește și încearcă să găsească un cadru teoretic stabil pentru luarea deciziilor în orice situație în care se regăsește un raport de tipul om-mediu, fie că este vorba de mediu înconjurător, economic sau social.

Conceptul dezvoltării durabile determină o reevaluare permanentă a legăturilor dintre om și natură și pledează pentru solidaritatea între generații ca singura opțiune viabilă pentru dezvoltarea pe termen lung.

Deși inițial dezvoltarea durabilă s-a dorit a fi o soluție la criza ecologică determinată de intensa exploatare industrială a resurselor și degradarea continuă a mediului și căuta, în primul rând conservarea calității mediului înconjurător, în prezent conceptul s-a extins asupra calității vieții în complexitatea sa, și sub aspect economic și social. Obiect al dezvoltării durabile este acum și preocuparea pentru dreptate și echitate între state, nu numai între generații.

Cea mai cunoscută definiție a dezvoltării durabile este, cu siguranță, cea dată de Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare în raportul „Viitorul nostrum comun”, cunoscut și sub numele de Raportul Brundtland care spune că „dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmărește satisfacerea nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi”.

Cele trei deziderate definite sunt bunăstarea economică care urmărește generarea unui flux maxim de venit prin menținerea în timp a capitalului care a produs aceste beneficii, stabilirea sistemelor sociale și culturale care asigură condiția capitalului uman necesar oricărui tip de dezvoltare, inclusiv prin reducerea conflictelor distructive și protecția mediului în cadrul căreia dezvoltarea durabilă urmărește să conserve stabilitatea biologică și fizică a sistemelor naturale.

Comunitatea internațională s-a reunit pentru prima dată în anul 1972 la Conferința de la Stockholm privind Mediul Uman pentru a dezbate problema mediului global și a necesităților de dezvoltare. În urma conferinței au rezultat au fost semnate Declarația de la Stockholm, conținând 26 de principii; Planul de Acțiune pentru Mediul Uman, cu trei componente, și anume programul pentru evaluarea mediului global (Earthwatch), activitățile pentru managementul mediului și măsurile de sprijin, Programul Națiunilor Unite pentru Mediu, Fondul voluntar pentru Mediu. Toate acestea sunt considerate a fi piatra de temelie a primului cadru internațional pentru tratarea problemelor mediului.

Conferința a recunoscut că problemele de mediu ale țărilor industrializate, cum sunt degradarea habitatelor, toxicitatea și ploile acide nu reprezintă probleme neapărat importante pentru toate țările, adică strategiile de dezvoltare nu îndeplinesc necesitățile și prioritățile țărilor și comunităților celor mai sărace. Conferința a fost însă dominată în principal de problemele de mediu și a condus la creșterea conștientizării publice în acest domeniu.

De la înființarea sa, în baza recomandărilor Conferinței de la Stockholm, U.N.E.P. a desfășurat o serie de activități pentru a-și manifesta, în cadrul sistemului O.N.U. rolul său de catalizator și coordonator în domeniul mediului.

Activitățile programului pot fi clasificate în două mari grupe orientate pe probleme sectoriale ale factorilor de mediu, și anume poluarea apelor, a aerului și a solurilor, în special degradarea terenurilor, orientate pe probleme globale.

Problemele globale ale mediului au început să devină predominante și au creat necesitatea inițierii unor acțiuni suplimentare pentru creșterea conștientizării publice, care să determine comunitatea internațională să ia în timp util măsuri funcționale, atât pe plan internațional, cât și național.

Evaluarea efectelor acestor noi probleme ale mediului a condus la recunoașterea faptului că s-a realizat un progres prea redus în integrarea protecției mediului în politicile și activitățile de dezvoltare, respectiv obiectivul consacrat prin principiul al treisprezecelea al Declarației de la Rio nu a fost realizat.

Pentru a realiza un management mai rațional al resurselor, care să conducă astfel la îmbunătățirea mediului, statele trebuie să adopte o abordare integrată și coordonată a planurilor lor de dezvoltare, pentru a asigura că dezvoltarea lor este compatibilă cu necesitatea de a proteja și îmbunătăți mediul în beneficiul propriei populații.

Necesitatea reorientării eforturilor pentru realizarea obiectivului de integrare s-a concretizat după unsprezece ani de la Conferința de la Stockholm, respectiv în anul 1983, când Națiunile Unite au înființat Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare cunoscută sub denumirea de Comisia Brundtland.

Această comisie prin documentul „Viitorul nostru comun” a formulat cadrul care avea să stea la baza celor 40 de capitole ale Agendei 21 și a celor 27 de principii ale Declarației de la Rio și care a definit dezvoltarea durabilă ca fiind o „dezvoltare care îndeplinește necesitățile generației prezente, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și îndeplini propriile necesități”.

În iunie 1992, la Rio de Janeiro s-a desfășurat Conferința Națiunilor Unite privind Mediul și Dezvoltarea denumită și „Conferința de la Rio”, la care s-au reunit 120 de conducători ai statelor lumii. Cu această ocazie, pe plan internațional, a fost recunoscută oficial necesitatea de a integra dezvoltarea economică și protecția mediului în obiectivul de dezvoltare durabilă și s-a afirmat importanța, în continuă creștere, a dreptului internațional al mediului, ca mecanism de codificare și promovare a dezvoltării durabile.

În urma conferinței au rezultat Declarația de la Rio, conținând 27 de principii Agenda 21, care constituie un plan de acțiune pentru dezvoltarea durabilă cu începere din secolul al XXI-lea, concretizat în 40 de capitole destinate unor domenii de programe specifice, structurate în termenii bazei de acțiune; obiectivelor de realizat; activităților care trebuie efectuate; modalităților de implementare. De asemenea a mai fost elaborată și Declarația principiilor privind pădurile, document fără putere obligatorie, care conține principiile pentru managementul conservării și dezvoltării durabile a tuturor tipurilor de păduri

Summitul de la Rio a adus cu fermitate pe arena publică problemele de protecție a mediului și de dezvoltare. Alături de Agenda 21 și Declarația de la Rio, s-a ajuns la un acord cu privire la două convenții obligatorii, Convenția privind Diversitatea Biologică și Convenția cadru privind Schimbările Climatice. Acest summit a generat, de asemenea, o serie întreagă de reacții pozitive, incluzând demararea a numeroase inițiative pentru implementarea Agendei 21 la nivel local și a reorientării politicii de protecție a mediului. În același an, în multe state s-au înființat comisii naționale pentru dezvoltarea durabilă și s-au întocmit strategii pentru dezvoltarea durabilă.

În ciuda acestor consecințe pozitive, obiectivul global al Agendei 21, care a făcut apel la o schimbare radicală a sistemelor de valori convenționale dominante existente și a proceselor instituționale, nu a putut fi atins.

Evaluarea progresului realizat la cinci ani de la Conferința de la Rio a evidențiat o serie de deficiențe, legate în particular de echitatea socială și sărăcie. Aceste aspecte au fost evidențiate prin reducerea asistenței oficiale acordate pentru dezvoltare și creșterea datoriilor internaționale, eșecul îmbunătățirii transferului de tehnologie, construcției capacităților pentru participare și dezvoltare; eșecul coordonării instituționale și incapacitatea de a reduce nivelurile excesive de producție și de consum.

Summitul de la Johannesburg a făcut apel la ratificarea, întărirea și implementarea mai fermă a acordurilor și convențiilor internaționale privind mediul și dezvoltarea. Summitul Națiunilor Unite privind Dezvoltarea Durabilă a reunit 104 conducători ai statelor lumii și a avut ca principlale rezultate Declarația de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă și Planul de implementare a Summitului mondial privind dezvoltarea durabilă. Acesta a reafirmat dezvoltarea durabilă ca fiind un element central al agendei internațioanle și a dat un nou impuls pentru aplicarea practică a măsurilor globale de luptă împotriva sărăciei și pentru protecția mediului. Tot în cadrul acestei adunări s-a aprofundat și întărit înțelegerea conceptului de dezvoltare durabilă, în special prin evidențiere a importantelor legături dintre sărăcie, mediu și utilizare a resurselor naturale. Guvernele au căzut de acord și au reafirmat un domeniu de obligații și ținte concrete de acțiune pentru realizarea obiectivelor de dezvoltare durabilă.

Prin Declarația de la Johannesburg s-a asumat responsabilitatea colectivă pentru progresul și întărirea celor trei piloni interdependenți ai dezvoltării durabile, dezvoltarea economică, dezvoltarea socială și protecția mediului la nivel local, național, regional și global.

Planul de implementare urmărește aplicarea de măsuri concrete la toate nivelurile și întărirea cooperării internaționale, în baza responsabilitățolor comune dar diferențiate, exprimate în Principiul 7 al Declarației de la Rio și integrarea celor trei piloni ai dezvoltării durabile.

În acest sens, eforturile sunt cu precădere axate pe eradicarea sărăciei, modificarea modelelor de producție și consum, protejarea sănătății și protejarea și managementul bazei de resurse naturale pentru dezvoltarea economică și socială.

Un important progres l-a constituit sprijinul pentru înființarea unui fond de solidaritate mondială pentru eradicarea sărăciei. De asemenea, opiniilor societății civile li s-a dat o importanță deosebită ca recunoaștere a rolului esențial al societății civile în implementarea dezvoltării durabile și promovarea de parteneriate.

Conferința O.N.U. privind Dezvoltarea Durabilă a fost organizată în conformitate cu Rezoluția Adunării Generale 64/236. Conferința va avea loc în Brazilia în anul 2012, cu ocazia celei de a 20-a aniversări din 1992 a Conferinței Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare, la Rio de Janeiro și aniversarea a 10 ani de la Summitul mondial privind dezvoltarea durabilă de la Johannesburg.

Obiectivul conferinței este de a asigura un angajament politic reînnoit pentru dezvoltarea durabilă, evaluarea progreselor realizate până în prezent și lacunele în punerea în aplicare a rezultatelor principalelor summituri privind dezvoltarea durabilă, precum și abordarea provocărilor noi și emergente. În acest scop, accentul se pune pe două teme majore, și anume economia verde în contextul dezvoltării durabile și al eradicării sărăciei și rezultatele negocierilor privind consumul și producția durabile care sunt de o importanță majoră pentru conturarea angajamentelor politice.

Toate aceste conferințe mondiale au influențat evoluția dreptului internațional al mediului. Există de asemenea numeroase acorduri bilaterale și multilaterale care conțin prevederi legate de unul sau mai multe aspecte care vizează protecția mediului, acoperind probleme de natură subregională; regională și globală. De asemenea, în dreptul internațional al mediului s-a cristalizat un număr de principii fundamentale pentru protecția mediului.

Fiind un domeniu relativ nou și în formare, dreptul și politica internațională în domeniul protecției mediului evoluează și pe baza rezoluțiilor și declarațiilor unor organizații internaționale care au jucat un rol important în cristalizarea principiilor internaționale pentru protecția mediului, deși de multe ori aceste principii nu sunt obligatorii. Prin repetare și practică statală, care vizează încorporarea acestor principii în sistemele legale naționale, acestea pot deveni obligatorii.

Deși în prezent statele lumii au abordări diferite față de aceste principii, respectiv le consideră a fi principii de drept internațional în formare sau le recunosc ca fiind principii de drept internațional, ele stau la baza dezbaterilor actuale pentru luarea deciziilor politice privind protecția mediului la nivel internațional, și capătă o importanță din ce în ce mai mare pentru problemele legate de comerț și mediu.

Dezvoltarea durabilă presupunea abordarea integrativă, principiul „Gândește global, acționeaza local!”. Viziunea de lungă durată asupra dezvoltării conceptul de dezvoltare durabilă poate fi caracterizat din mai multe puncte de vedere, în special din cel al economiei, eficienței, creșterii, stabilității sociale, nivelului de trai, echității, dialogului social și delegării responsabilităților, protejării culturii sau patrimoniului, ecologiei, conservării și protejării resurselor naturale, biodiversității sau din cel al evitării poluării.

Dezvoltarea este durabila atunci când are la baza atât obiective economice, cât și obiective sociale și de mediu.

Aceasta este un obiectiv fundamental al Uniunii Europene. Scopul abordării este îmbunătățirea continuă a calității vietii și a bunăstării generațiilor prezente și viitoare, printr-o abordare integrata între dezvoltarea economică, protecția mediului și justiție socială.

La nivelul Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv asumat începand cu anul 1997, când a fost inclus în Tratatul de la Maastricht. În anul 2001 a fost adoptată Strategia de Dezvoltare Durabilă la Gotheborg căreia i-a fost adaugată dimensiunea externă în anul 2002 la Barcelona, iar în anul 2006 a fost adoptată Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene revizuită.

Câteva etape sunt esențiale în construirea unei strategii pentru dezvoltare durabilă, și anume identificarea provocărilor specifice dezvoltării durabile, elaborarea unui set de măsuri răspuns la problemele identificate, stabilirea unor indicatori de evaluare și evaluarea și ajustarea periodică a politicilor.

Cele șapte axe prioritare ale Strategiei Uniunii Europene pentru Dezvoltare Durabilă revizuite în 2006 sunt cele referitoare la schimbările climatice și energie, transportul durabil, conservarea și managementul resurseslor naturale, consumul și producția durabilă, sănătate publică, incluziune socială, demografie și migrație, sărăcie globală și provocările dezvoltării durabile.

Atingerea obiectivelor dezvoltării durabile nu se poate realiza fără o schimbare de mentalitate a oamenilor și fără comunități capabile să utilizeze resursele în mod rațional și eficient și să descopere potențialul economic al economiei, asigurându-se prosperitate, protecția mediului și coeziune socială.

Din anul 1997, prin includerea în Tratatul de la Maastricht, dezvoltarea durabilă devine un obiectiv politic al Uniunii Europene. În anul 2005, Comisia Europeană demarează un proces de revizuire a Strategiei, prin publicarea unei evaluări critice a progreselor înregistrate după 2001, definind o serie de direcții de acțiune. Documentul pune în evidență și unele tendințe nesustenabile, cum ar fi schimbările climatice, amenințările la adresa sănătății publice, sărăcia și excluziunea socială, epuizarea resurselor naturale și erodarea biodiversității care au efecte negative asupra mediului înconjurător și sunt în măsură să pericliteze dezvoltarea ulterioară a Uniunii Europene.

În iunie 2005, în urma identificării acestor amenințări, șefii de state și guverne ai țărilor Uniunii Europene adoptă Declarația privind liniile directoare ale dezvoltării durabile, care încorporează Agenda de la Lisabona revizuită, pentru creșterea economică și crearea de noi locuri de muncă drept o componentă esențială a obiectivului general al dezvoltării durabile. La 13 decembrie 2005, după o largă consultare, Comisia Europeană prezintă propunerea de revizuire a Strategiei de la Goteborg din 2001. Consiliul Uniunii Europene adoptă, la 9 iunie 2006, ca urmare a acestui proces, Strategia revizuită de Dezvoltare Durabilă pentru o Europă extinsă, document conceput într-o viziune strategică unitară și coerentă cu scopul de a oferi îmbunătățirea continuă a calității vieții pentru generațiile prezente și viitoare prin crearea unor comunități sustenabile, capabile să gestioneze și să utilizeze resursele în mod eficient valorificând potențialul de inovare ecologică și socială al economiei în vederea asigurării prosperității, protecției mediului și coeziunii sociale.

Strategia Uniunii Europene pentru Dezvoltare Durabilă, completează Strategia de la Lisabona, urmărind a deveni un catalizator pentru managerii de politici publice și pentru opinia publică, în scopul schimbării comportamentului societății europene și implicării active a factorilor decizionali, precum și a cetățenilor în elaborarea, implementarea și monitorizarea obiectivelor dezvoltării durabile.

Responsabilitatea pentru implementarea Strategiei revine Uniunii Europene și statelor membre, implicând toate componentele instituționale la nivel comunitar și național. Pentru atingerea obiectivelor dezvoltării durabile este de mare importanță, de asemenea, o strânsă cooperare cu societatea civilă, partenerii sociali, comunitățile locale și cetățenii. În acest scop, sunt identificate patru obiective-cheie, și anume protecția mediului, prin măsuri care să permită disocierea creșterii economice de impactul negativ asupra mediului, echitatea și coeziunea socială, prin respectarea drepturilor fundamentale, diversității culturale, egalității de șanse și prin combaterea discriminării de orice fel, prosperitatea economică, prin promovarea cunoașterii, inovării și competitivității pentru asigurarea unor standarde de viață ridicate și a unor locuri de muncă abundente și bine plătite și respectarea angajamentelor internaționale ale Uniunii Europene prin stimularea înființării, promovarea instituțiilor democratice și apărarea stabilității acestora în lume având la bază pacea, securitatea și libertatea, a principiilor și practicilor dezvoltării durabile pretutindeni în lume și prin promovarea activă a dezvoltării durabile la nivel mondial.

Principiile directoare ale strategiei au scopul de a asigura integrarea și corelarea echilibrată a componentelor economice, ecologice și socio-culturale ale dezvoltării durabile, urmărind promovarea și protecția drepturilor fundamentale ale omului, solidaritatea în interioul generațiilor și între generații, cultivarea unei societăți deschise și democratice, informarea și implicarea activă a cetățenilor în procesul decizional, implicarea mediului de afaceri și a partenerilor sociali, coerența politicilor și calitatea guvernării la nivel local, regional, național și global, integrarea politicilor economice, sociale și de mediu prin evaluări de impact și consultarea factorilor interesați, utilizarea cunoștințelor moderne pentru asigurarea eficienței economice și investiționale, aplicarea principiului precauțiunii în cazul informațiilor științifice incerte și aplicarea principiului „poluatorul plătește”.

Ținând cont de obiectivele și principiile politice directoare au fost identificate șapte provocări cheie precum și țintele, obiectivele operaționale și acțiunile corespunzătoare acestora, și anume schimbările climatice și energia regenerabilă, transportul durabil, producție și consum durabile, conservarea ș i managementul resurselor naturale, sănătatea publică, incluziunea socială, demografia și migrația și sărăcia globală și provocările dezvoltării.

Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene prevede obligațiile statelor membre de a elabora strategia națională pentru dezvoltare durabilă, revizuirile ulterioare ale strategiei naționale urmând a fi făcute în conformitate cu prevederile strategiei europeane revizuită. Strategia Uniunii stabilește, de asemenea, proceduri precise de implementare, monitorizare, cu obligații de raportare la fiecare doi ani, din partea Comisiei Europene și statelor membre. Următorul termen pentru analizarea progreselor înregistrate și revederea priorităților Strategiei Uniunii Europene de către Consiliul European a fost septembrie 2009, cu obligația statelor membre de a raporta asupra implementării Strategiilor Naționale până cel mai târziu luna iunie 2009.

Caracteristicile esențiale ale dezvoltării durabile se pot rezuma prin echitate, abordare pe termen lung și gândire sistemică. Echitatea implică o distribuție justă a costurilor și beneficiilor dezvoltării între bogați și săraci cât și între generații și națiuni.

Abordarea pe termen lung reprezintă luarea în considerare a nevoilor generațiilor viitoare și conceperea de șcenarii de dezvoltare echitabilă ce au la bază resursele naturale limitate ale planetei.

Gândirea sistemică se referă la interacțiunile complexe dintre subsistemele planetei a efectelor de propagare dintre local și global și a interdependențelor dintre mediu, economie și societate.

Este foarte importantă găsirea remediilor pentru a rezolva întârzierile din cele trei dimensiuni ale dezvoltării durabile: probleme economice trebuie echilibrate cu problemele legate de binele social și de cele ecologice. Deci este o necesitate exersarea ei pentru promovarea conservării naturii și eradicării sărăciei. Este obligatoriu să se dea prioritate necesităților esențiale ale sărăciei mondiale luând în considerare ecologia și restricțiile stabilite de capacitatea de anduranță a Pământului.

Conceptul dezvoltării umane este legat într-un mod compatibil și complementar de drepturile omului. Dacă dezvoltarea umană vizează extinderea posibilităților și libertăților de care beneficiază membrii unei comunități, drepturile omului reprezintă un demers de perfecționare a structurilor sociale ce facilitează sau asigură aceste posibilități și libertăți. Alte domenii de alegere, cărora oamenii, de asemenea, le atribuie o valoare înaltă, constituie participarea la viața socială, securitatea, guvernarea responsabilă și durabilitatea.

Din punctul de vedere al dezvoltării umane, toate acestea sunt necesare pentru asigurarea productivității și creativității, a respectului față de sine și a sentimentului de apartenență la o comunitate.

În ultimă instanță, dezvoltarea umană este dezvoltarea oamenilor, pentru oameni și prin oameni. Deosebirea esențială dintre conceptul de creștere economică și cel de dezvoltare umană constă în faptul că primul se concentrează în exclusivitate asupra extinderii unei singure posibilități, cea de a obține venituri, pe când cel de al doilea presupune consolidarea tuturor posibilităților, fie economice, sociale, culturale sau politice.

CAPITOLUL 4: PROIECTAREA DEZVOLTĂRII SOCIALE A COMUNITĂȚII ÎN ROMÂNIA

Dezvoltarea comunitară este o intervenție structurată, care conferă comunităților un control mai mare asupra condițiilor ce ajung să le afecteze viața. Acest lucru nu duce la rezolvarea tuturor problemelor cu care se confruntă o comunitate locală, dar contribuie semnificativ la construirea încrederii în puterea ei de a aborda problemele cu care se confruntă. Dezvoltarea comunitară are efect mai însemnat la nivelul grupurilor și organizațiilor locale decât la nivel de indivizi sau familii.

În definirea comunității, distincția clasică rămâne cea inițiată de Ferdinand Tönnies între comunitate și societate. Comunitatea este un sistem social în care relațiile sunt personale, informale, tradiționale și sunt bazate pe sentimente (exemplu sat, bloc, cartier, oraș mic, etc.). Societatea este un sistem în care relațiile sunt impersonale, utilitare, formale, raționale, bazate pe schimburi comerciale, politice, etc. Astfel, „dezvoltarea comunitară” poate fi definită ca un proces social prin care indivizii dintr-o comunitate controlează tot mai bine și se adaptează tot mai bine la aspectele specifice ale unei lumi în permanentă schimbare.

Dezvoltarea comunitară este un proces complex și o parte a abordării sale este credința că comunitățile nu pot fi ajutate, cu excepția cazului în care ele însele sunt de acord cu acest proces. Dezvoltarea comunitară vizează implicarea activă a persoanelor în problemele care le afectează viețile. Aceasta este, de asemenea, un proces bazat pe împărtășirea puterii, a abilităților, cunoștințelor și experiențelor.

Procesul de dezvoltare comunitară este unul colectiv, dar experiența procesului îmbunătățește integritatea, abilitățile, cunoștințele și experiența, precum și egalitatea de putere, pentru fiecare individ implicat în acest proces.

Dezvoltarea comunitară urmărește să permită persoanelor și comunităților să crească și să se schimbe în funcție de propriile nevoi și priorități, și în ritmul lor propriu, cu condiția ca acest lucru să nu afecteze negativ alte grupuri și comunități sau să deterioreze mediul înconjurător.

România s-a angajat să își revizuiască Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă până la sfârșitul anului 2008, după care a prezentat-o Comisiei Europene, primul termen de raportare asupra implementării fiind luna iunie 2011. Această Strategie Națională urmărește racordarea României la noua filosofie a dezvoltării durabile, caracteristică Uniunii Europene și recunoscută pe plan mondial.

Strategia pornește de la constatarea că deși a realizat în ultimii ani o multitudine de progrese, România are încă o economie bazată excesiv pe consumul intensiv de resurse, o societate și o administrație aflate încă în căutarea unei viziuni unitare și un capital natural afectat de riscul unor deteriorări care pot deveni ireversibile.

Strategia națională pentru dezvoltare durabilă a României a fost finalizată în anul 1999. În calitate de stat membru se impune ca România să ia în considerare evoluțiile pe plan european prezentate în Strategia revizuită pentru dezvoltarea durabilă, care a fost aprobată în cadrul Consiliului European din 15 -16 iulie 2006.

În contextul globalizării, concomitent cu însușirea și transpunerea în practică a principiilor și practicilor dezvoltării durabile, România mai are de recuperat decalaje considerabile față de celelalte state membre ale Uniunii Europene.

Strategia stabilește obiective concrete pentru trecerea, într-un interval de timp rezonabil și realist, la modelul de dezvoltare generator de înaltă valoare adăugată, caracterizat de interesul pentru cunoaștere și inovare, orientat continuu spre îmbunătățirea calității vieții oamenilor și a raporturilor dintre ei aflate în armonie cu mediul natural înconjurător.

Începând cu ianuarie 2007, România a pătruns în spațiul european ca membru cu drepturi depline al Uniunii Europene. Aderarea a marcat atingerea unui nivel satisfăcător al dezvoltării economice și sociale care să permită cetățenilor români să beneficieze de avantajele cetățeniei europene. Eforturile de a ajunge la nivelul dorit de dezvoltares-au canalizat în mare măsură pe atingerea indicatorilor de performanță economică și realizarea unui cadru legislativ care să susțină aceste eforturi.

În România, ca și în celelalte țări foste comuniste, reformele și transformările postcomuniste au generat restructurarea de clasă, proces care s-a desfășurat permanent, încă de la începutul anilor 1990, concomitent cu criza, restructurarea și privatizarea industriei, agriculturii și serviciilor.

Procesul transformării structurale a claselor sociale se desfășoară permanent, dar în societățile fără disfuncții majore, fără treceri de la un sistem la altul, de la un regim politic la altul în urma unor conjuncturi interne și internaționale speciale, transformarea structurală a claselor sociale este vizibilă la intervale mai mari de timp și este rezultatul transformărilor economice, ocupaționale, de venituri, transformări inerente în desfășurarea istorică firească a societății.

În România, amploarea și rapiditatea transformărilor de la sfârșitul anilor 1980 au bulversat, mai întâi, structura de clasă formată în perioada comunistă. Cercetătorii și-au focalizat preocupările pe efectele vizibile, imediate ale transformărilor, precum șomajul și sărăcirea unor categorii mari de populație. Totuși, încă de la începutul anilor 1990 s-a invocat necesitatea formării unei clase mijlocii în România.

Se pot formula o serie de caracteristici generale specifice politicilor sociale practicate în România aflată în tranziție până în prezent.

În primul rând se pune problema parteneriatului cu sindicatele, care, chiar însoțit de tensiuni și răbufniri conflictuale, a fost o permanență. Înființarea Consiliului economico-social, organizat în jurul mecanismului tripartitismului, reprezintă o nouă formă a acestei opțiuni politice.

În al doilea rând apare problema continuității de concepție. Deși din anul 1992 s-au succedat două guvernări diferite din punctul de vedere al forțelor politice dominante, orientarea generală a politicilor sociale, cu excepția unor componente, a rămas constantă. Se poate distinge un nucleu comun al presupozițiilor ideologice și sociale care au fundat opțiunile de politică socială.

De asemenea, este pusă în discuție continuarea reformei sistemului de protecție socială într-o modalitate ezitantă, punctuală, insuficient susținută de dezbateri publice asupra opțiunilor fundamentale, caracteristice de altfel întregii reforme din România.

Preluarea inițiativei în orientarea reformei sistemului de securitate socială de către organisme internaționale, la început de către Banca mondială, mai apoi, într-o măsură mai redusă și ezitantă, Uniunea europeană. O caracteristică importantă a mecanismului de adoptare a noilor opțiuni, cu extrem de importante consecințe, unele net negative, o reprezintă influența determinantă a organismelor internaționale. Cele două Carte ale asistenței sociale și asigurărilor sociale au fost elaborate în perioada 1993-1994 cu finanțarea Băncii mondiale, de către experți străini. Ele au conturat profilul sistemelor de ajutor social și pensii adoptate mai târziu. Măsuri importante de protecție socială, în mod special referitoare la suportul social al șomerilor, suportul familiilor cu copii, au fost luate pe baza studiilor coordonate de Banca mondială și cu orientarea acestei instituții. În cea de a doua parte a intervalului, Uniunea europeană a susținut importante programe de reformă: în sfera metodelor active de combatere a șomajului, serviciilor de asistență socială, învățământului superior, dezvoltării regionale etc.

Programele Uniunii europene au avut un caracter mult mai directiv decât cele ale Băncii mondiale. Mecanismul lor a constat în elaborarea de către specialiști străini a unor termeni de referință pentru programele de reformă și selectarea, prin licitație, a unui consorțium occidental de realizare a respectivelor programe. Cuplul termeni de referință occidental a acordat de data aceasta unor experți occidentali rolul fundamental în orientarea programelor de reformă socială din România.

În anul 1998, este lansat un program de elaborare a unei Strategii de prevenire și combatere a sărăciei care urma să fie asimilată ca strategie națională. Marea majoritate a acestor programe, dacă nu toate, sunt caracterizează prin faptul că sunt organizate și derulate în cadrul instituțiilor internaționale, iar nu în cadrul instituțiilor guvernamentale naționale. Printre alte consecințe, rolul directiv în orientarea reformelor sociale al instituțiilor internaționale explică deficitul grav de dezbateri interne în jurul reformelor, lipsa de transparență a procesului, marginalizarea experților naționali, angajați de regulă ca executanți „de mâna a doua” în echipele conduse de experți străini.

Trecerea în primul plan al atenției a reparațiilor în sfera proprietății, după închiderea problemei reparațiilor în sfera muncii printr-un larg consens național. Din anul 1991 până în prezent, restituția proprietăților naționalizate la începutul perioadei socialiste a reprezentat o temă constantă de dispută politică. Retrocedarea pământurilor a fost obiectivul Legii 18 din 1991 și, mai târziu, în anul 1999 a așa numitei Legi Lupu. Această opțiune politică a avut ca singur obiectiv refacerea fostelor proprietăți agricole, fără a avea în vedere în nici un fel constituirea bazei de proprietate pentru ferme agricole eficiente economic.

S-a presupus în mod naiv că instituirea proprietății private asupra pământului va duce rapid la un proces de constituire de ferme private eficiente. O asemenea presupoziție s-a dovedit a fi complet falsă, fărâmițarea proprietății pământului și dirijarea ei într-o măsură semnificativă către segmente de populație neimplicată în activitatea agricolă reprezintă probabil factorul cel mai important al crizei profunde prin care trece agricultura. Refacerea proprietății în formele sale inițiale a fost un substitut cu totul nefericit pentru o reformă agrară productivă.

Un al doilea obiectiv al reparațiilor referitoare la proprietate s-a referit la locuințele naționalizate. Legea adoptatț în 1995 a stârnit multe nemulțumiri, mai ales din partea foștilor proprietari. Ea a facilitat totodată și multe abuzuri. Dacă în linii generale problema retrocedării locuințelor a fost încheiată, efectele sociale negative ale acestei opțiuni sunt departe de a fi atins punctul maxim. Nu a existat o concepție politică asupra modului în care regimul socialist a nedreptățit populația, fapt care a făcut să fie selectate doar unele reparații, cele referitoare la proprietate aproape în exclusivitate, pentru a fi promovate. O asemenea opțiune politică a creat o uriașe inechitate, multe alte nedreptăți, chiar și mai grave, au fost necompensate; reparațiile realizate au fost cel mai adesea contraproductive în raport cu obiectivul restructurării și relansării economiei sau au fost indirect sau direct plătite de alte persoane care nu au avut nici o vină. S-a produs în consecință o distribuire socială accentuat inechitabilă a costurilor reparațiilor.

În ciuda declarațiilor abstracte, neglijarea minimizării costurilor sociale ale tranziției. Deși de la început a existat conștiința existenței unor costuri sociale ale tranziției, politica socială nu a încercat decât în mod limitat să le prevină și diminueze.

Segmentele care se zbat într-o sărăcie extremă, afectate de procese grave de dezorganizare socială, au primit o atenție mai degrabă declarativă, neexistând mecanisme minime de intervenție. Protecția populației față de o serie de procese negative caracteristice perioadei de tranziție – amplificarea corupției și a criminalității, exploatare criminală în diferite forme, inclusiv prin „ingineriile” financiare de diferite– a fost practic inexistentă.

În primii ani după Revoluție, a dominat printre oamenii politici o percepție falsă a problemelor sociale și a politicii sociale de tip liberalist: regimul comunist a fost caracterizat de o politică socială excesivă care reprezenta o frână pentru procesal de reformă economică.

În acea perioadă s-a negat chiar existența sărăciei. Studiile ulterioare de estimare a exploziei sărăciei au fost chiar privite a fi oarecum „subversive”. În ceea ce privește politica socială, s-a considerat că, pe de o parte, ea este finanțată suficient, iar pe de altă parte, ca structură este completă: pensii, alocații pentru copii și noul sistem de suport pentru șomeri.

A fost totodată gravele probleme sociale mo􀃺tenite de la regimul comunist sau generate de tranziție.

Semnalele că politica socială este insuficientă, mai ales în raport cu agravarea situației sociale, au fost ignorate. Întrebarea privind posibilitatea realizării dezvoltării economice durabile a României nu poate avea decât un răspuns „afirmativ”, condiționat de îndeplinirea unor cerințe sine qua non a căror conștientizare, cât mai urgent cu putință, în mentalul tuturor nivelurilor societale, face parte din instrumentarul de bază al reușitei.

Pilonul economic al dezvoltării durabile a României, căruia i se adaugă în mod complementar și independent cel social, ambiental și cultural, are câteva obiective și priorități. Pentru România, ca și pentru celelalte state membre al Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă este o perspectivă a devenirii naționale, având ca rezultat instituirea unei noi paradigme de dezvoltare prin echilibrarea factorilor economici, sociali și de mediu.

În politica actuală, dezvoltarea durabilă este un concept fundamental prin care o națiune are posibilitatea de a-și planifica, pune în practică și monitoriza progresele realizate în scopul realizării obiectivelor pe termen lung, satisfăcând cerințele actuale fără periclitarea perspectivelor generațiilor viitoare.

Felul în care România își va gestiona și valorifica capitalul istoric va fi esențial pentru consolidarea rolului țării noastre pe arena internațională în domeniul dezvoltării durabile.

România consideră esențiale în contextul actualei crize mondiale cooperarea, construirea consensului, comunicarea și implicarea părților interesate relevante în politica de luare a deciziilor în cadrul forurilor internaționale. În acest sens, vor fi întreprinse demersurile necesare pentru mobilizarea voinței politice a tuturor actorilor implicați în acțiuni concrete privind provocările actuale ale dezvoltării durabile în pregătireaConferinței Națiunilor Unite pentru dezvoltare durabilă din 2012.

Societatea românească se află într-un continuu proces de schimbare socială. Au fost elaborate și se elaborează strategii, planuri de acțiune, s-au desfășurat și se desfășoară programe și proiecte de dezvoltare atât naționale, cât și internaționale.

Un prim obiectiv macroeconomic fundamental este creșterea permanentă a PIB, pe baza aplicării programului strategic și tehnic contemporan, în ritmuri relativ înalte, care să asigure atingerea nivelului mediu al PIB per capita al UE-27 într-un orizont realist de timp (de exemplu, până în 2005, ceea ce ar presupune un ritm mediu anual de creștere în perioada 2007 – 2025 de cel puțin 6,5%). Această creștere presupune un efort investițional susținut, cu eficiență ridicată, o dinamică înaltă a productivității totale a factorilor de producție, dar mai ales satisfacerea criteriului ecoeficienței de a „realiza mai mult cu mai puțin” consum de resurse naturale, materiale, energetice și umane.

În cursa de diminuare a decalajelor economice și sociale dintre România și țările dezvoltate, managementul strategic la nivelurile macro, mezo și micro va fi nevoit să monitorizeze și evalueze strategii și substrategii ale creșterii economice durabile care să includă adecvat factorul ecologic, într-un proces de creștere sau descreștere diferențiată a sectoarelor economice, a ramurilor, subramurilor și grupelor de produse și servicii, în concordanță cu evoluția parametrilor cererii viitoare interne și externe, de bunuri și servicii. În această idee, trebuie avută în vedere alinierea la legislația și standardele UE și respectarea lor ulterioară, indiferent dacă este vorba de chibritul ecologic (se stinge instantaneu fără flacără, în timp ce chibritul clasic – ce ocupă în prezent în România o cotă de piață de 70–80% – se stinge fără flacără în 20 de secunde), de stațiile ecologice de epurare a apei (la nivelul anului 2006, Bucureștiul este singura capitală europeană care nu dispune de o astfel de stație) sau de păduri. Managementul sustenabilității creșterii economice durabile în România are ca obiectiv de asemenea menținerea ratei anuale a inflației la niveluri de o singură cifră, intervalul 1% până la cel mult 5% fiind cel căruia va trebui să i se acorde cea mai mare atenție.

Se știe că inflația reprezintă un factor cu entropie economică, socială și de mediu ridicată care subminează expectațiile raționale și mărește gradul de incertitudine și risc, inclusiv în cazul dezastrelor naturale. Cea mai sănătoasă cale de reducere a nivelului inflației este reducerea costurilor (inclusiv a consumului total și unitar de resurse de mediu), creșterea competitivității și a productivității mai rapid decât creșterea salariilor.

Un al treilea obiectiv major al pilonului economic al dezvoltării durabile se referă la asigurarea unui înalt nivel al gradului de ocupare a forței de muncă disponibile și reducerea ratei șomajului la nivelul său „natural” (4–5%), inclusiv prin promovarea unui parteneriat public – privat, generator de locuri de muncă (job creation) cu productivitate ridicată, utilizarea unor mecanisme de redistribuire a veniturilor, în cazuri justificate, evitându-se încurajarea mentalității de a un munci pentru a „beneficia” de ajutor social.

Eficientizarea managementului strategic al creșterii economice sustenabile a României include o serie de factori interni și externi legați de deteriorarea factorilor de mediu, creșterea frecvenței fenomenelor meteo extreme cu implicații economico-sociale de mare anvergură și pe termen foarte lung, la nivel local, regional, național și planetar.

Deși în România există mai multe strategii la nivel sectorial și subsectorial care au legătură cu creșterea economică sustenabilă (de exemplu, Strategia Guvernului României pentru dezvoltarea sectorului tehnologiei informației și Strategia națională pentru promovarea noii economii în implementarea Societății informaționale), impuse mai ales de pregătirea procesului de aderare a țării la Uniunea Europeană, până în prezent nu există o strategie a dezvoltării durabile, de management integrat al resurselor naturale, energetice, materiale și informaționale, adoptată de guvern sau parlament. Din acest punct de vedere, România contrastează cu situația țărilor membre ale Uniunii Europene, care implementează astfel de strategii, paralel cu Strategia Dezvoltării Durabile a UE, elaborată în anul 2001 și îmbunătățită în 2005.

Chiar dacă elaborarea și consensualizarea unei astfel de strategii este dificilă din mai multe puncte de vedere, ea reprezintă un îndreptar absolut necesar pentru durabilitatea țării, inclusiv pentru vizibilitatea și încadrarea sa în context internațional.

Într-un studiu intitulat „Strategiile naționale pentru dezvoltarea durabilă. Provocări, abordări și inovări în acțiuni strategice și coordonate” se arată că dezvoltarea durabilă „forțează” reconcilierea ciclurilor electorale pe termen scurt cu planificarea și programarea pe termen lung, a scopului creșterii economice cu sustenabilitatea socială și ambientală, a avantajelor coerenței și coordonării politicilor cu mișcarea spre descentralizare.

România acordă o atenție specială propunerii de adoptare a Programului cadru pe 10 ani privind consumul și producția durabile, creșterea economică fiind condiție prealabilă pentru dezvoltarea societății, dar nu cu orice preț, ci într-un mod echilibrat, care să ia în considerare mediul și resursele sale, capacitatea de regenerare a acestora, posibilitatea de a le înlocui cu alte resurse, reducând în ansamblu presiunea factorilor antropici asupra ecosistemelor.

Scopul dezvoltării comunitare este în primul rând acela de a crea o cultură a dezvoltării în rândul membrilor comunității. Aceasta înseamnă a transfera o atitudine, cunoștințe și abilități propice dezvoltării.

Dezvoltarea durabilă depinde de ceea ce face comunitatea singură. Depinde de faptul că ea se gândește, planifică, analizează, implementează, monitorizează, evaluează, etc. Comunitatea trebuie să-și ierarhizeze problemele, să-și strângă resursele necesare, să implementeze soluțiile, să monitorizeze și să evalueze rezultatele. Trebuie să dezvolte propriul proiect.

Abordarea participativă este un mod de acțiune prin care se acordă prioritate rolului activ al beneficiarilor. Este un proces prin care beneficiarii direcți își asumă responsabilitatea pentru desfășurarea activităților și participă activ la toate fazele acesteia. Este un mecanism de învățare pentru membrii comunității.

Dezvoltarea trebuie să fie un proces echitabil din punct de vedere social, vizibil din punct de vedere economic și nevătămător pentru mediul înconjurător. Pentru aceasta oamenii trebuie să fie plasați în centrul proceselor de planificare și de luare a deciziilor.

Un proiect de tip participativ poate ajuta la descătușarea energiilor latente ale oamenilor și de asemenea poate contribui la atingerea scopului de a realiza o dezvoltare durabila. Experiența a demonstrat că oamenii își pot elabora propriile alternative de dezvoltare dacă sunt lăsați să ia propriile decizii în direcțiile care îi privesc pe ei. Dacă sunt sprijiniți ei își pot crea chiar și propriile resurse.

Modelele tradiționale de dezvoltare lucrează în mare măsură cu „nevoile resimțite” de oameni. Dar aceste nevoi nu sunt suficiente. Crearea unor noi nevoi este de asemenea necesară pentru asigurarea dezvoltării oamenilor săraci.

Durabilitatea trebuie să fie scopul oricărui efort de dezvoltare care are ca țel îmbunătățirea calității oamenilor. Multe proiecte promițătoare s-au pierdut de îndată ce s-au retras susținerea donatorilor sau a încetat funcționarea organizațiilor de intervenții. Aceste proiecte s-au prăbușit deoarece nu s-a acordat importanță dezvoltării capacităților oamenilor și organizării lor. Durabilitatea nu poate fi realizată fără participarea oamenilor.

Rolul dezvoltării comunitare este acela de a prelua o comunitate pasivă și de a o transforma în una proactivă. Trecerea de la o comunitate pasivă la una proactivă este asigurată de intervenția unui agent al schimbării – facilitatorul, acesta fiind și factorul la care comunitatea reacționează, în perioada de facilitare comunitatea fiind reactivă.

Legislația în vigoare care transpune legislația europeană asigură baza legală pentru îndeplinirea eficientă și sustenabilă a obligațiilor asumate de România, inclusiv a celor referitoare la atingerea obiectivelor de valorificare și reciclare. Aceste obiective sunt în creștere progresivă până în 2013, iar recent, anul acesta, obligațiile au crescut ca urmare a presiunilor exercitate de autoritățile centrale de mediu.

În România, familia deține încă cea mai mare importanță privind capitalul social. Relațiile din afara acesteia, cu prietenii, colegi, cunoștințe etc. sunt superficiale din punct de vedere calitativ. Creșterea încrederii în oameni, implicarea în viața asociativă, creșterea încrederii în instituții pot fi considerate pârghii importante de dezvoltarea individuală și comunitară.

Contextul socio-cultural, condițiile economice, situațiile instituționale sunt semnificative pentru formarea capitalului cultural al grupurilor și indivizilor. Informațiile, ideile, opțiunile etc. întâlnite în diverse medii: familie, școală, comunitate – influențează individul, care își formează treptat un instrument de percepție și interpretare a mediului, o modalitate de a gândi practic lumea, de a cunoaște și relaționa în contextul social, de a prelucra și a asimila date despre realitate, transformând obiectele sociale, persoane, contexte, situații, în categorii simbolice, valori, credințe, ideologii.

Capitalului social funcționează diferit în mediul rural, unde comunitățile sunt relativ mai coezive și reunesc un număr mai mic de oameni, față de mediul urban, în care comunitățile au dimensiuni ample, unde pot fi identificate subculturi.

Narayan se referă la două direcții principale de dezvoltare comunitară prin intremediul capitalului social, și anume dezvoltarea mecanismelor de incluziune socială a celor excluși de la sistmele formale financiare, educaționale și de guvernare și investirea în capacitatea organizatorică a săracilor, promovarea activităților asociative, dezvoltarea rețelelor sociale. În acest sens merită să fie valorizate toleranța, medierea conflictelor, accesul la informare și educație.

Dezvoltarea comunitară este una dintre modalitățile de producere a bunăstării, alături de eforul individual și statul bunăstării. Efortul comunitar este cu atât mai important cu cât economia de piață, prin mecanismele concurențiale, poate produce efecte negative de marginalizare și excludere socială. Aplicarea principiului descentralizării și căutarea de soluții cât mai aproape de specificul contextului de viață al beneficiarului a dat un nou impuls preocupărilor pentru dezvoltarea comunităților. O comunitate locală puternic dezvoltată constituie un mediu de suport pentru membrii săi. Indivizii tind să aleagă să trăiască în comunități în care să găsească oportunități pentru propria dezvoltare. În acest sens, migrația spre comunității stabile și bine dezvolate constituie o realitate a societății contemporane.

CONCLUZII

Trăim într-o perioadă în care întâlnim provocări la tot pasul: de natura economică, socială, culturală și lista poate continua. În acest context, concepte precum schimbările climatice, eficiența energetică, securitatea energetică, dezvoltarea rurală sunt întâlnite din ce în ce mai frecvent în discursurile publice, făcându-și loc pe agenda tuturor factorilor de decizie importanți la nivel global, fie că vorbim de Uniunea Europeană sau G-20.

Toate acestea pot fi, însă subsumate conceptului de dezvoltare durabilă, care, în esență presupune luarea în considerare, în cadrul tuturor măsurilor de dezvoltare sustenabilă, a impactului pe care aceste măsuri îl generează pe termen lung, sau așa cum a fost descris în Raportul Brundtland, „satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi”.

Așadar, conceptul de dezvoltare durabilă presupune implementarea unor mecanisme și politici care să permită atât dezvoltarea economică cât și conservarea stării mediului înconjurător, căci în contextul actual orice activitate din domeniul industrial, economic, a vieții omului, a habitatului, necesită o evaluare strictă din punct de vedere al mediului. Doar coordonarea ambilor factori, atât cel economic, cât și cel ecologic, vor putea să asigure dezvoltarea durabilă. Pe scurt, este vorba despre responsabilitate.

Politicile publice care sunt bazate pe strategiile naționale pentru dezvoltare durabilă urmăresc restabilirea și menținerea unui echilibru pe termen lung, între dezvoltarea economică și integritatea mediului natural în aspectele acceptate de societate.

Pentru România, ca și pentru celelalte state membre al Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă este o perspectivă a devenirii naționale, având ca rezultat instituirea unei noi paradigme de dezvoltare prin echilibrarea factorilor economici, sociali și de mediu .

În politica actuală, dezvoltarea durabilă este un concept fundamental prin care o națiune are posibilitatea de a-și planifica, pune în practică și monitoriza progresele realizate în scopul realizării obiectivelor pe termen lung, satisfăcând cerințele actuale fără periclitarea perspectivelor generațiilor viitoare.

Ca și concept, dezvoltarea durabilă urmărește și încearcă să găsească un cadru teoretic stabil pentru luarea deciziilor în orice situație în care se regăsește un raport de tipul om /mediu, fie ca e vorba de mediu înconjurător, economic sau social.

Conceptul dezvoltării durabile determină o reevaluare permanentă a legăturilor dintre om și natură și pledează pentru solidaritatea între generații ca singura opțiune viabilă pentru dezvoltarea pe termen lung.

Deși inițial dezvoltarea durabilă s-a dorit a fi o soluție la criza ecologică determinată de intensa exploatare industrială a resurselor și degradarea continuă a mediului și căuta, în primul rând conservarea calității mediului înconjurător, în prezent conceptul s-a extins asupra calității vieții în complexitatea sa, și sub aspect economic și social. Obiect al dezvoltării durabile este acum și preocuparea pentru dreptate și echitate între state, un numai între generații.

Incertitudinea cu privire la viitor a definit existența umană, iar starea de sănătate a planetei trebuie să ne convingă că acum este vremea schimbărilor… pentru că cele climatice deja se manifestă. Mai mult, trebuie să ne adaptăm pentru putea face față mai eficient schimbării, pentru a ne asigura că dezvoltarea care urmărește satisfacerea nevoilor prezentului „nu compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi”.

Uniunea Europeană trebuie să accepte provocarea adaptării la tot ce se presupune a fi un efect prezent sau viitor al fenomenelor determinate de schimbările climatice, acționând în cooperare cu statele membre și la nivel internațional cu țările partenere. Este necesară o abordare la nivel global pentru a asigura coordonarea corespunzătoare și eficacitatea politicilor în domeniul prevenirii efectelor schimbărilor climatice. Măsurile de adaptare trebuie să fie conforme cu cele de atenuare și viceversa.

O mare parte din deciziile care influențează în mod direct sau indirect adaptarea la schimbările climatice se iau la nivel local. Tot la acest nivel sunt disponibile cunoștințe detaliate referitoare la condițiile naturale și umane locale. În consecință, un rol important îl dețin autoritățile locale.

Schimbările de comportament în cadrul societăților și comunităților depind într-o mare măsură de gradul de conștientizare a problemei. Cetățenii și părțile interesate un sunt probabil pe deplin conștienți de amploarea și magnitudinea evenimentelor care vor urma și nici de efectele acestora asupra activităților lor.

Dacă luăm în calcul importanța majoră a implicării autorităților locale în politicile de combatere a schimbărilor climatice cu obiective de mediu, cred că este de dorit să arăt aici parte din conținutul Documentului de la Hartwell, document depus în urma Summmit-ului de la Copenhaga, de un grup de 14 profesori din Marea Britanie, care sesizează faptul că încălzirea climatică nu este neapărat o problemă globală, ci ar fi efectul problemelor locale, probleme care ar putea fi rezolvate succesiv, cu mai multă ușurință, în funcție de situațiile specifice ale fiecărei regiuni.

Cert este faptul că, indiferent câtă implicare există la nivelul Uniunii Europene, la nivel național sau chiar la nivel local, prin politici și strategii, prin acorduri semnate sau ratificate, prin stabilirea unor obiective de îndeplinit prin măsuri și acțiuni specifice, pionii cel mai importanți suntem noi, locuitorii acestei planete, pentru simplul fapt că 70% din energia utilizată în locuințele noastre este consumată pentru încălzire și 14% pentru apă caldă. Prin urmare, stă în puterea noastră, a tuturor, să păstrăm măcar ceea ce există la momentul acesta și să ne gândim că, asemeni principiului subsidiarității, noi suntem cei de la baza triunghiului, noi înșine decidem ce se va întâmpla cu noi și mai ales să ne gândim la moștenirea pe care o vom lăsa copiilor noștri.

BIBLIOGRAFIE

T. HERSENI, Sociologia distanței, 1931

G. GEREFFI, S. FONDA, Regional Paths of Development, 1992

C. ZAMFIR, Politici sociale-România în context european, Iași, 1995

A. NECULAU, Psihologie socială, Iași, 1996

C. ZAMFIR, Strategii ale dezvoltării sociale, București, 1997

C. ZAMFIR, L. VLASCEANU, Dicționar de sociologie, București, 1998

GH. ZAMAN, National Sustainable Development Strategy, Bucharest, 1999

P. WAGNER, D. E. ȘTEFĂNESCU, Compararea internațională a produsului intern brut, București, 1999

L. POP, Tendințe ale politicilor de dezvoltare regională în România, București, 1999

E. ZAMFIR, Strategii antisărăcie și dezvoltare comunitară, București, 2000

C. SECĂREANU, Starea economiei naționale. Evaluare. Analiză. Comparații internaționale. București, 2000

D. C. NIȚULESCU, Indicatori comunitari ai dezvoltării urbane, 2000

T. M. ALEXIU, T. ANĂSTĂSOAIEI, Dezvoltare comunitară, 2001

D. CROCKER, Criteria for Sustainable Development, Tucson, 2002

Z. GHERASIM, Influențele tehnologiilor informației și ale comunicațiilor asupra dezvoltării durabile, București, 2002

M. BALOGH, Etapele de elaborare a strategiilor de dezvoltare locală, 2003

M. BULGARU, Sociologie, Chișinău, 2003

O. TODEREAN, Dezvoltarea economică. Dezvoltarea social-politică sau dezvoltarea umană? O retrospectivă asupra gândirii consacrate drept dezvoltare, 2004

D. SWANSON, L. PINTÉR, F. BUGHEA, A. VOLKERY, K. JACOB, National Strategy for Sustainable Development. Challenges, Approaches and Innovations in Strategic and Coordinated Action, Manitofa, 2004

V. ROJANSCHI, F. BRAN, F. GRIGORE, Elemente de economie și managementul mediului, 2004

S. DUMITRU, Dezvoltare comunitară. Cercetare, practică, ideologie, Iași, 2005

V. VASILE, GH. ZAMAN, Dezvoltarea durabilă, București, 2005

W. GLENN, D. JR. MAGRAW, Principles and Approaches of Sustainable Development and Management for SAICM, 2005

C. CĂMĂȘOIU, Managementul organizației, București, 2005

C. ZAMFIR, L. STOICA, O nouă provocare: dezvoltarea socială, București, 2006

GHE. ZAMAN, Z. GHERASIM, Criterii și principii ale dezvoltării durabile din punctul de vedere al resurselor acesteia, 2006

C. ZAMFIR, L. STOICA, M. STĂNCULESCU, Proiectarea dezvoltării sociale. Ghid metodologic, București, 2007

A. TOEA, M. TURCU, C. POPESCU, A. FIU, D. TURCU, Mobilizare Comunitară-definiții, idei, experiențe, 2008

D. ARPINTE, A. BABOI, S. CACE, C. TOMESCU, I. STĂNESCU, Politici de incluziune socială, 2008

V. PISTRINIUC, Dezvoltare și participare comunitară, Chișinău, 2009

C. ZAMFIR, Contextul social, sociologia și tematica inovației sociale, 2009

D. ZĂNESCU, Schimbările climatice și dezvoltarea durabilă, 2010

D. POPESCU, Schimbãrile climatice – Pericol sau provocare ?, 2010

D. SANDU, Dezvoltare comunitară și regională, București, 2010

M. PASCARU, Diagnoza problemelor sociale

INSTITUTUL EUROPEAN DIN ROMÂNIA, Politica Socială,

C. A. BUȚIU, Planificare strategică- suport de curs

D. JALIU, Management strategic. Note de curs

D. C. NIȚULESCU, Vecinătățile de locuire urbană

A. HATOS, Conducători, participanți, spectatori. determinanți ai participării comunitare din românia urbană

G. ZAMAN, Z. GHERASIM, Criterii și principii ale dezvoltării durabile din punctul de vedere al resurselor acesteia

C. BUNEA, Managementul dezvoltării umane durabile și indicatorii determinanți

A. NECULAU, Educația pentru toți și reprezentarea ei socială

I. MANEA, Dezvoltarea comunitară

C. ZAMFIR, Dezvoltarea socială: câteva elemente teoretice

G. SMEU, Aspecte practice ale dezvoltării comunitare. Forme de incluziune socială axate pe modelul participativ al persoanelor de etnie romă din municipiul Mehedinți

A. R. STĂICULESCU, Dezvoltare socială și construcție identitară europeană

Declarația asupra mediului și dezvoltării

http://www.archeus.ro/lingvistica/main

http://dex.infoportal.rtv.net

http://dexonline.ro

http://www.fundatia.mmb.ro

http://www.webdex.ro

http://ec.europa.eu

http://www.europeana.ro

www.iisd.org

www.eea.europa.eu

BIBLIOGRAFIE

T. HERSENI, Sociologia distanței, 1931

G. GEREFFI, S. FONDA, Regional Paths of Development, 1992

C. ZAMFIR, Politici sociale-România în context european, Iași, 1995

A. NECULAU, Psihologie socială, Iași, 1996

C. ZAMFIR, Strategii ale dezvoltării sociale, București, 1997

C. ZAMFIR, L. VLASCEANU, Dicționar de sociologie, București, 1998

GH. ZAMAN, National Sustainable Development Strategy, Bucharest, 1999

P. WAGNER, D. E. ȘTEFĂNESCU, Compararea internațională a produsului intern brut, București, 1999

L. POP, Tendințe ale politicilor de dezvoltare regională în România, București, 1999

E. ZAMFIR, Strategii antisărăcie și dezvoltare comunitară, București, 2000

C. SECĂREANU, Starea economiei naționale. Evaluare. Analiză. Comparații internaționale. București, 2000

D. C. NIȚULESCU, Indicatori comunitari ai dezvoltării urbane, 2000

T. M. ALEXIU, T. ANĂSTĂSOAIEI, Dezvoltare comunitară, 2001

D. CROCKER, Criteria for Sustainable Development, Tucson, 2002

Z. GHERASIM, Influențele tehnologiilor informației și ale comunicațiilor asupra dezvoltării durabile, București, 2002

M. BALOGH, Etapele de elaborare a strategiilor de dezvoltare locală, 2003

M. BULGARU, Sociologie, Chișinău, 2003

O. TODEREAN, Dezvoltarea economică. Dezvoltarea social-politică sau dezvoltarea umană? O retrospectivă asupra gândirii consacrate drept dezvoltare, 2004

D. SWANSON, L. PINTÉR, F. BUGHEA, A. VOLKERY, K. JACOB, National Strategy for Sustainable Development. Challenges, Approaches and Innovations in Strategic and Coordinated Action, Manitofa, 2004

V. ROJANSCHI, F. BRAN, F. GRIGORE, Elemente de economie și managementul mediului, 2004

S. DUMITRU, Dezvoltare comunitară. Cercetare, practică, ideologie, Iași, 2005

V. VASILE, GH. ZAMAN, Dezvoltarea durabilă, București, 2005

W. GLENN, D. JR. MAGRAW, Principles and Approaches of Sustainable Development and Management for SAICM, 2005

C. CĂMĂȘOIU, Managementul organizației, București, 2005

C. ZAMFIR, L. STOICA, O nouă provocare: dezvoltarea socială, București, 2006

GHE. ZAMAN, Z. GHERASIM, Criterii și principii ale dezvoltării durabile din punctul de vedere al resurselor acesteia, 2006

C. ZAMFIR, L. STOICA, M. STĂNCULESCU, Proiectarea dezvoltării sociale. Ghid metodologic, București, 2007

A. TOEA, M. TURCU, C. POPESCU, A. FIU, D. TURCU, Mobilizare Comunitară-definiții, idei, experiențe, 2008

D. ARPINTE, A. BABOI, S. CACE, C. TOMESCU, I. STĂNESCU, Politici de incluziune socială, 2008

V. PISTRINIUC, Dezvoltare și participare comunitară, Chișinău, 2009

C. ZAMFIR, Contextul social, sociologia și tematica inovației sociale, 2009

D. ZĂNESCU, Schimbările climatice și dezvoltarea durabilă, 2010

D. POPESCU, Schimbãrile climatice – Pericol sau provocare ?, 2010

D. SANDU, Dezvoltare comunitară și regională, București, 2010

M. PASCARU, Diagnoza problemelor sociale

INSTITUTUL EUROPEAN DIN ROMÂNIA, Politica Socială,

C. A. BUȚIU, Planificare strategică- suport de curs

D. JALIU, Management strategic. Note de curs

D. C. NIȚULESCU, Vecinătățile de locuire urbană

A. HATOS, Conducători, participanți, spectatori. determinanți ai participării comunitare din românia urbană

G. ZAMAN, Z. GHERASIM, Criterii și principii ale dezvoltării durabile din punctul de vedere al resurselor acesteia

C. BUNEA, Managementul dezvoltării umane durabile și indicatorii determinanți

A. NECULAU, Educația pentru toți și reprezentarea ei socială

I. MANEA, Dezvoltarea comunitară

C. ZAMFIR, Dezvoltarea socială: câteva elemente teoretice

G. SMEU, Aspecte practice ale dezvoltării comunitare. Forme de incluziune socială axate pe modelul participativ al persoanelor de etnie romă din municipiul Mehedinți

A. R. STĂICULESCU, Dezvoltare socială și construcție identitară europeană

Declarația asupra mediului și dezvoltării

http://www.archeus.ro/lingvistica/main

http://dex.infoportal.rtv.net

http://dexonline.ro

http://www.fundatia.mmb.ro

http://www.webdex.ro

http://ec.europa.eu

http://www.europeana.ro

www.iisd.org

www.eea.europa.eu