Proiect T.s.e. Alexandru Emil Rancea [613989]

BUCUREȘTI 2020 ROMÂNIA
SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAȚII
ACADEMIA NAȚIONALĂ DE INFORMAȚII “MIHAI VITEAZUL”

Facultatea de Studii de Intelligence
Domeniul de studii: “Rela ții Internaționale și Studii Europene ”
Programul de studii: “Rela ții Internaționale și Studii de Intelligence

TEMĂ DE CURS

“Totalitarism și Stat în Europa ”

Realizator : Alexandru -Emil RANCEA

~1~

CARIERA MILITARĂ A MAREȘALULUI
ION ANTONESCU

Mareșalul Ion Antonescu sau Ionel , cum îl alintau părinții și cum îl vor apela
mai târziu apropiații , s-a născut la data de 2 iunie 1882 la Pitești din părinții Ioan și
Chiriachița (Lița, fostă Dobrian) Antonescu. T atăl său era locotenen t activ de
cavalerie , medaliat, un om muncitor și fără avere, dar care s -a asigurat că fiul său va
avea o copilărie fericită. Mama sa, o femeie energică și cultă, se măritase la 16 ani și
din această căsătorie au rezultat doi copii : o fat ă care s -a măritat cu locotenentul și
mai târziu generalul Ștefan Panaitescu și un băiat, Ion Antonescu.
Băiat sănătos, energic și cu ochi albaștri, Ionel arată încă de mic pasiune față
de istorie și științele exacte, dând dovadă de o inteligență deosebită, simț de
răspundere și seriozitate.
Despre copilărie și desp re casa părintească, Ion Antonescu avea să declare :
“Cas ă modestă, oameni trudiți. Mama tatălui, bunica, mi -a dat cea mai serioasă
educație. Suflet mare de adevărată româncă. Când tatăl meu a trebuit să plece în
războiul din 1877, impresionat că își părăsea familia, i -au dat lacrimile. Replica
bunicii a fost promtă, imediată : – Să-ți fie rușine că atunci când patria te cheamă la
luptă, tu plân gi. Pentru asta te -am făcut și m -am trudit cu tine? Când am intrat în
liceu, un jidan mi -a dat o palmă. Lovitura a fost puternică. M -am întors plângând
acasă. Văzându -ma, bunica m -a întrebat după ce i -am istorisit faptul : – Și tu nu ai
răspuns cu nimic? Nu mai vorbesc cu tine până nu vii să -mi spui că l -ai bătut pe
evreu. Cum eram mai slab și mai mic ca evreul, mă sculam dimineața la ora 4 și mă
antrenam la paralele să mă fortific. Când m -am simțit în putere, i -am tras o sfântă
de bătaie, după care am reint rat în grațiile bunicii. În 1916, în timpul bătăliei de la
Neajlov, trecând prin București, pe la orele 2 noaptea, m -am abătut pe la casa
părintească să -mi văd familia și să las ceva ajutoare bănești. Bunica era pe patul de
moarte. Deși a simțit intrarea m ea, a stat nemișcată și cu ochii închiși, fără să spună
un cuvânt sau să facă un gest de suferință. Cu o lună înainte băgase în pământ pe
unul din feciorii ei. După câteva minute de așteptare și contemplare în fața aceleia
care mi -a fost atât de dragă și c are peste câteva ore avea să treacă în lumea celor
drepți, a trebuit să plec murmurând mai mult în șoapte vorbele de adio. Când am
pus mâna pe clanță, a simțit plecarea mea, și cu o voce hotărâtă și cu un gest energic
al mâinii, cu arătătorul întins, n -a avut altceva să -mi spună decât : – Ionele, nu l ăsați
Transilvania! Acesta a fost testamentul ei pentru mine. Admirația mea este cu atât
mai mare pentru această femeie, cunoscându -i simplitatea și slaba ei pregătire
intelectuală (era analfabetă) ”. 1

1 Teșu Solomovici, “Mare șalul Ion Antonescu – o biografie ”, Editura Tesu, Bucure ști, 2011 ;

~2~
După cum se evidențiază chiar din cuvintele mareșalului, încă de mic acesta a
fost înconjurat de spiritul ostășesc și a dat dovadă de caracteristici și însușiri ideale
urmării acestei cariere. Faptul că i -a rămas întipărită în minte întâmplarea cu evreul
din liceu se poate interpreta ca o justificare a antisemitism ului manifestat la apogeul
carierei sale. De asemenea, îndemnul bunicii pe patul de moarte față de Transilvania
justifică , în oarecare măsură, prompta atitudine pe care o va aborda mareșalul în
negocieril e cu Adolf Hitler vis -a-vis de această regiune.
Educația și formarea a început -o absolvind clasele primare (1890 -1894) și a
primelor patru clase de liceu (1894 -1898). Debutul în pregătirea militară a avut loc
odată cu admiterea la Școala fiilor de militari din Craiova în 1898, pe care avea să o
termine în anul 1902 ca elev -plutonier șef de promoție, numele său fiind înscris pe
placa de onoare, pe parcursul acestei școli remarcându -se cu premiul întâi în fiecare
an. Fiind atras de arma cavaleriei, urmează Școală militară de infanterie și cavalerie
din Buc urești (1902 -1904) pe care o finalizează tot ca șef de promoție și cu gradul
de sublocotenent, fiind repartizat la Regimentul I Roșiori. 2
În cadrul regimentului, tânărul ofițer dă dovadă de disciplină și profesionalism
militar fiind un model de urmat și este selecționat și trimis să urmeze cursurile Școlii
speciale de cavalerie de la Târgoviște (1905 -1906) după care revine în regiment.
Este de amintit faptul că în anul 1907, “bătrânul ” sublocotenent Ion
Antonescu se lovește de o situație delicată și anum e răscoala țărănească din acel an.
Fiind în fruntea unei subunități din cadrul regimentului, se distinge prin prisma
faptului că oprește intrarea în Galați a țăranilor răsculați cu victime minime , fiind
felicitat în fața formației de către prințul moștenit or Ferdinand I (inspectorul general
al cavaleriei) care îi aduce mulțumirile regelui Carol I pentru modul pașnic și înțelept
de a pune capăt revoltei. A fost avansat la gradul de locotenent în 1908.
Urmează o perioadă de formare militară a tânărului ofițer Ion Antonescu, în
1911 a fost admis primul pe listă la Școala Superioară de Război unde își șlefuiește
însușirile de comandant și pe care o finalizează în anul 1913 cu gradul de căpitan și
primește funcția de șef al Biroului de Operații în Statul Major al Diviziei 1 Cavalerie
care acționa în Campania din Bulgaria. Distingându -se ca strateg și luptător, primește
medalia “Virtutea Militar ă” de aur. În 1911 -1912 a urmat un stagiu la Marele Stat
Major și Școala de observatori aerieni (1912 -1913) . De asemenea, în 1911 a
participat la un stagiu de pregătire militară la Academia Militară Saint -Cyr.
La gradul de căpitan i se acordă cea mai mare onoare ce putea reveni unui
ofițer cu acest grad, și anume, comanda es cadronului de elevi al Școlii de ofițeri de
la Târgoviște unde își consolidează calitățile de comandant și unde însuflețește,
educă și formează viitori militari ai armatei României.

2 Deletant Dennis, “Hitler’s Forgotten Ally: Ion Antonescu and his Regime, Romania, 1940 –
1944” , Palgrave Macmillan, London, 2006;

~3~
Până în debutul României în Primului Război Mondial a ocupat următoarele
două funcții: șef birou operații în statul major al Corpului IV Armată și șef birou
operații al Armatei de Nord odată cu izbucnirea Primului Război Mondial. După
intrarea României în prima conflagrație mondială alături de Antanta, la 1 noiembrie
1916 este avansat la gradul de maior și ulterior numit șef birou operații al Armatei I .3
Din punct de vedere militar, Ion Antonescu se afirmă cu desăvârșire în acest
război, își câștigă o reputație demnă de un comandant militar iscusit și pragmatic,
fiind totodată un executant meticulos și dur, lucru ce îi aduce porecla de “câinele
roșu” dator ită părului său blond spre roșcat. 4
Având o contribuție deosebit de importantă la cucerirea Budapestei și
înfrângerea Armatei Roșii maghiare (1919), pe atunci locotenent -colonelul Ion
Antonescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III -a în urma Decretului
Regal nr. 5454 din 31 decembrie 1919 . 5
Un episod deosebit de important în viața lui Ion Antonescu este debutul
activității sale politice în 1919, profitând de Conferința de Pace de la Paris. Cu
această ocazie, el publică un studiu cu caracter profund naționalist, intitulat
“Rom ânii. Originea, t recutul, sacrificiile și drepturile lor ” (Bucure ști, 1919) despre
care afirmă că este o “foarte sumar ă și rapidă examinare a drepturilor în baza
cărora România va trebui să iasă de la conferința de pace cu granițele pentru care
a sângerat și la care a aspi rat neîntrerupt mai bine de zece secole ”. 6
În această lucrare se evidențiază clar pretențiile teritoriale ale României asupra
întregului Banat, așa cum au fost stipulate în tratatul din august 2016 odată cu ieșirea
din neutralitate și intrarea în război a țării noastre de partea Antantei, pretenții
susținute de prim -ministrul Ion I.C. Brătianu la Palatul Versailles fără prea mare
succes în primă fază până la vizita Reginei Maria la Paris.
Mai mult decât atât și mai important pentru studiul propus, prin prisma acestei
teze se evidențiază caracterul categoric, neînfricat și obiectiv al lui Ion Antonescu,
acesta afirmând chiar că un posibil război în urma anexării Banatului de către
România ar fi posibil în viitor. Dacă după un conflict sângeros în care țara noastră a
avut de suferit enorm, fiind pe m arginea prăpastiei, gata să fie desființată, un ofițer
cu grad superior nu se dă la o parte din calea altui conflict și nu vrea să facă nici un
compromis, acest lucru denotă promptitudine, orgoliu, încăpățânare și patriotism
extrem, precum și faptul că nu va renunța pentru nimic la credințele sale.

3 Gl.mr. Mircea Agapie, cpt.R1.dr. Jipa Rotaru, “Ion Antonescu -Cariera Militar ă * Scrisori
inedite ”, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1993, p. 9 ;
4 Victor Nițu, “Marshal Ion Antonescu” , n.d., http://www.worldwar2.ro/generali/?article=96 ,
accesat în data de 27.01.2020 ;
5 ibidem ;
6 Gh. Buzatu, ”Trecutul la judecata istoriei. Mareșalul Antonescu – Pro și Contra ”, Editura Mica
Valahie, Bucure ști, 2011 ;

~4~
Prima încercare de ocupare a unei funcții politico -militare de către Ion
Antonescu, ca atașat militar la Paris, are loc în martie 1920, odată cu propunerea
noului prim -ministru, generalul Alexandru Averescu. În să propunerea a fost respinsă
ca urmare a raportului negativ realizat de observatorul militar al Franței la București,
generalul Victor Pétin , care îl apreciază ca fiind o personalitate negati vă, “extrem de
orgolios, șovin și xenofob ”. Astfel c ă, postul a fost acordat colonelului Șuțu, care la
ocupat până la părăsirea Franței în 1922, ulterior Antonescu nu a mai avut opoziție
și la deținut timp de un an. Între anii 1923 și 1926, Ion Antonescu a ocupat funcțiile
de atașat militar al României în Franța, Marea Britanie și Belgia. 7
Ulterior, după întoarcerea în România, a fost numit și a deținut următoarele
funcții : comandantul Școlii Superioare de Război (1927 -1930), secretar general al
Ministerului Apărării Naționale (1928), subșef al Marelui Stat Major al armatei
(1933 -1934), a fost promovat în 25 decembrie 1937 la gradul de general de divizie
și după trei zile a fost numit Ministrul Apărării Naționale î n guvernul de 44 de zile
al prim -ministrului Octavian Goga (28 decembrie 1937 -11 februarie 1938). 8
De asemenea, Ion Antonescu a fost membru în delegațiile României la o serie
de conferințe internaționale : Paris (1921), Londra (1924), Geneva (1924 și 1933) și
l-a însoțit pe ministrul de externe Nicolae Titulescu la întâlniri diplomatice
importante pentru acea epocă. 9
Ascensiunea politică și militară i -a fost trecută pe linie moartă de către Regele
Carol al II -lea în urma unei lecții de moralitate făr ă subtrat din partea lui Ion
Antonescu care a refuzat să se așeze la aceeași masă lângă Elena Lupescu pe motiv
că nu dorește să stea alături de o femeie cu moravuri ușoare, el ignorând faptul că
soția lui, Maria Fueller, era încă măritată când a fost aleas ă să-i devină partener. Ca
urmare, a fost demis și pedepsit disciplinar prin trimiterea la comanda Corpului 4
Teritorial al armatei, ulterior, în 1940 impunându -i-se domiciliu forțat la mănăstirea
Bistrița din județul Vîlcea, în partea de nord a olteniei. 10
Totuși, apogeul politic al lui Ion Antonescu avea să fie atins ca urmare a
tratativelor cu Ungaria și Bulgaria de la Turnu Severin, arbitrate de la Viena și de
tratatul de la Craiova, în consecința cărora România pierde regiunile istorice ale
Transilvan iei de Nord și ale Cadrilaterului fără să tragă un foc de armă, acestea
trecând sub suveranitatea Ungariei și Bulgariei. În urma aspectelor anterior
prezentate, regele Carol al II -lea îl cheamă și îl numește președinte al Consiliului de
Miniștri (prim -ministru) cu puteri depline în 5 septembrie 1940 .11

7 Deletant, Op. cit., p. 38 -39;
8 Monitorul Oficial , nr. 16, Adunarea Deputațiilor, 24 decembrie 1934, p. 277 (Înalt Decret nr.
3057, din 29 noiembrie 1933) ;
9 Nicolae Titulescu, “Documente Diplomatice” , Bucure ști, Ed. politică, pp. 143 -144;
10 Gheorghe Cabul, “Memorialul Antonescu. Al Treilea Om al Axei” , Ed. Pro Historia, 2001;
11 ibidem;

~5~
Ion Antonescu a preluat portofoliul de prim -ministru al țării într -o situație
critică pentru aceasta, ea fiind decimată teritorial în urma Dictatelor de la Viena,
partidele politice democrate refuzând asumarea răspunderii și cooperarea în vederea
formării unui guvern de uniune națională , poporul român era revoltat și grav afectat
de ruptura față de mai bine de șase milioane de conaționali și nu în ultimul rând ,
incompetența de conducere și de a -și exerc ita atribuțiunile în bune condiții prezentate
de către Regele Carol al II -lea, care avea deja în spate zece ani de dictatură regală
dezastruasă și pierduse de mult opinia publică favorabilă a oamenilor. 12

Fig. 1: Granițele României în anul 1920 și între anii 1941 -1942 [https://www.criteriul.ro/ ]

Rezolvarea situației critice aproape că a venit de la sine, trebuia găsit un
vinovat, iar agitatorii legionari au întors rapid m anifestațiile și frustrările poporului
român împotriva Regelui Carol al II -lea la comanda căruia a fost asasinat patronul
spiritual al legionarilor, “căpitanul ” Corneliu Zelea Codreanu . Ulterior, în data de 6
septembrie 1940, generalul Ion Antonescu l -a forțat pe rege să abdice și să părăsească
țara, lăsându -i locul fiului său Mihai care avea să fie doar un simbol, toată puterea
fiind în mâinile generalului. 13
Decretul regal de investire a lui Ion Antonescu cu puteri depline stipula
următoarele articole : 14

12 Enciclopedia Britanic ă, “Ion Antonescu (ruler of Romania)”
https://www.britannica.com/biography/Ion -Antonescu , accesat la data de 27.01.2020 ;
13 ibidem ;
14 Decret regal privind investirea generalului Ion Antonescu cu depline puteri, 5 septembrie 1940,
http://ebooks.unibuc.ro/istorie/istorie1918 -1940/13 -15.htm , accesat la data de 27.01.2020

~6~
“Art. I. Investim pe dl. general Ion Antonescu, președintele Consiliului de
Miniștri, cu depline puteri pentru conducerea statului român.
Art. II. Regele exercită următoarele prerogative regale:
a) El este capul oștirii;
b) El are dreptul de a bate monedă ;
c) El conferă decorațiunile române;
d) El are dreptul de grațiere, amnistie și reduceri de pedepse;
e) El primește și acreditează ambasadorii și miniștrii plenipotențiari;
f) El numește pe primul -ministru, însărcinat cu depline puteri;
g) El încheie trat ate;
h) Modificarea legilor organice, numirea miniștrilor și subsecretarilor de stat
se va face prin decrete regale contrasemnate de președintele Consiliului de
Miniștri.
Art. III. Toate celelalte puteri ale statului se exercită de președintele
Consiliului de Miniștri.
Dat în București, la 5 septembrie 1940.”
Este de precizat un episod din care reiese faptul că pentru militarul Ion
Antonescu, cuvântul dat era literă de lege și îl va respecta în orice condiții. În seara
când l -a forțat pe regele Carol al II-lea să abdice , chiar dacă nu îl agrea deloc pe
acesta, i-a dat garanții de securitate lui, Elenei Lupescu și suitei lor și s -a ținut de
cuvânt, apărând cu pichete militare trenul regal asupra căruia legionarii au executat
foc cu mitralierele.
Dată fii nd puterea deplină cu care a fost însărcinat și refuzul partidelor
democratice de a colabora în vederea stabilirii unui guvern de uniune națională,
generalul Ion Antonescu, prin Legea nr. 510/1940 hotărăște dizolvarea parlamentului
și suspendarea constitu ției care a fost adoptată în 1938 .
Deținând o asemenea putere, Antonescu preia majoritatea prerogativelor
fostului suveran și se autoproclamă “Conduc ătorul statului ” pe modelul german
(Führer ), impus de Adolf Hitler. Exercitarea conducerii statului se realiza prin
decrete -legi, care înlocuiau abrogatele legi votate de parlament, iar conducătorul nu
mai trebuia să dea socoteală nimănui pentru actele sale. Astfel că, s -a instaurat un
regim dictatorial caracterizat prin eliminarea pluralismului politic, an ularea unor
drepturi și libertăți cetățenești, eliminarea separării puterilor în stat, conducerea prin
decrete -legi, desființarea instituțiilor democratice, încurajarea rasismului
(antisemitism cu precădere) și a naționalismului extremist. 15

15 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor,
“Istoria Rom âniei ”, Ed. Corint, Bucure ști, 2002 ;

~7~
Din punct de v edere politic, Ion Antonescu investește la data de 14 septembrie
1940 guvernul legionar a lui Horia Sima (numit viceprim -ministru) și odată cu
aceeași dată ia naștere “Statul na țional -Legionar Român ”. Aceasta a fost o gre șeală
politică uriașă deoarece nume le lui Ion Antonescu a rămas asociat cu crimele și
ororile forței paramilitare legionare executate în special asupra comunităților
evreiești și rrome din România (Pogromul de la Iași și București etc.) dar și asupra
unor demnitari români care s -au opus ascensiunii lor (asasinarea lui Nicolae Iorga
Virgil Madgearu, masacrul de la Jilava etc.). Singurul argument solid pentru decizia
de numire a unui astfel de guvern fiind folosirea lui în scopuri proprii de eliminare a
unor foști oponenți (asasinarea lui Mihail Moruzov și a lui Niky Ștefănescu) precum
și utilizarea pentru acțiuni murdare pentru care generalul nu dorea să se păteze. 16
Când legionarii conduși de Horia Sima au încercat o lovitură de stat, Io n
Antonescu, sfătuindu -se în prealabil cu Hitler, i-a eliminat de la putere cu toată
rezistența și rebeliunea lor, iar la data de 23 ianuarie 1941 trupele Gărzii de Fier
s-au predat, circa 8000 de legionari fiind judecați și condamnați la diferite p edepse,
mai puțin conducerea acestora care a fost scoasă din România de către șeful
serviciului secret german și dusă pe teritoriul Germaniei.
Între timp, din punct de vedere militar, imediat după investirea guvernului
legionar, la data de 16 septembrie 1940, Ion Antonescu s -a autopromovat la gradul
de general corp de armată, urmând ca la 18 februarie 1941, conform decretului nr.
841 să se autopromoveze la gradul de general de armată. 17
Revenind la deciziile politice ale prim -ministrului Antonescu, prin Decretul
Regal nr. 314 din 14 ianuarie 1941 a fost abrogată denumirea de “Stat Na țional
Liberal ” și “orice ac țiune politică a fost interzisă ”. La data de 27 ianuarie 1941 se
investe ște un nou guvern format din tehnocrați și militari, vicepreședinte al
consiliului de miniștri fiind numit Mihai Antonescu, un prieten avocat dar nu rudă al
mareșalului care l -a apărat pe acesta într -un proces de bigamie și i -a fost emisar la
Berlin și la alți lideri politici pe perioada exilului de la mănăstirea Bistrița.
La modul general, regimul instituit de Ion Antonescu nu se încadrează în cele
fasciste, naziste sau comuniste. O apreciere descriptivă mai exactă ar fi termenul de
dictatură militară de oarece regimul său a fost lipsit de ideologie sau de vreun partid
politic de masă. Existența acestei dictaturi nu avea o justificare bazată pe considerații
filozofice, ci mai degrabă pe considerații de ordine și securitate, pe care un militar
desăvârșit pr ecum Antonescu le considera vitale funcționării statului. El utiliza
armata și structurile de siguranță pentru a conduce și a suprima disidența. 18

16 Preda, Cristian, “Rum ânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent ”, Ed. Polirom, Ia și, 2011 ;
17 Scafeș, Ioan I., “Odessa, o victorie scump p lătită ”, noiembrie 2011,
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/odessa -o-victorie -scump -platita , accesat la data
de 27.01.2020 ;
18 Mihai Bărbulescu, op.cit. , p. 366 ;

~8~
Odată cu succesul de mare strateg militar al generalului Ion Antonescu, care
coordonează decisiv grupul de a rmate româno -germane ce eliberează Basarabia,
Bucovina de Nord și Ținutul Herței de sub jugul roșu al bolșevismului în perioada
22 iunie – 17 iulie 1941 , câștigă respectul și considerația Führer ului Adolf Hitler, iar
germanii îl decorează cu Crucea de Fier în rang de cavaler , cea mai înaltă distincție
din perioada celui de -Al Treilea Reich , militarul român fiind singurul străin care a
primit vreodată această medalie . 19
Datorită acțiunilor militare reușite expuse mai sus, i -a forțat, mai mult formal,
mâna tânărului rege Mihai I să -i contrasemneze în 21 august 1941 decretele de
decorare cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II -a și I -a și poate cel mai important, în
data de 22 august 1941, decretul de promovare la gradul și demnitatea de mareșal.20
Așadar, din punct de vedere militar, Ion Antonescu a avut parte de o educație
și o formare excelentă, absolvind la superlativ aproape toate instituțiile pe care le -a
urmat, o carieră fulminantă, cu gradele militare și reputația câștigate pe merit, fie pe
câmpurile de luptă, fie în situații de criză internă. Este singurul militar din istoria
României care a deținut gradul de mareșal fiind în activitate.
Decizia politică de a intra alături de Germania Nazistă în cel de -Al Doilea
Război Mondial a fost luată de către mareșal în baza promisiunilor lui Adolf Hitler
că teritoriile românești pierdute în 1940 în consecința Dictatelor de la Viena și a
Pactului Ribbentrop -Molotov din 1939 vor fi retrocedate României, Ion Antonescu
dându -și cuvântul său de ofițer că v a sprijini mașinăria nemțească de luptă până la
înfrângerea totală a comunismului bolșevic (cel mai mare dușman al său). 21
Cuvântul său de ofițer făgăduit lui Adolf Hitler va fi acela care îl va determina
să fie orb la solicitările intense ale liderilor p artidelor istorice (Iuliu Maniu și Dinu
Brătianu) de a opri trupele armatei române la Nistru unde era granița recunoscută a
teritoriilor românești și de a nu se angaja în aventuri și cotropiri riscante. 22
Faptul că mareșalul ignoră sfatul unor politicieni de carieră și de renume
denotă influența mediului cazon, în care a fost crescut, educat și format, asupra
deciziilor sale politice cât și neîncrederea sa în clasa politică, care s -a eschivat de
răspundere când acesta a preluat puterea. Aceste lucruri coro borate cu o încăpățânare
deosebită, un orgoliu pe măsură și o credință militară de neclintit în victoria finală
asupra sovieticilor, a făcut ca armata română să ajungă până în stepele caucazului la
porțile Moscovei și Stalingradului cu daune materiale și u mane uriașe.

19 Duțu A., Dobre F., Loghin L., “Armata rom ână în al Doilea Război Mondial (1941 -1945) ”,
Ed. Enciclopedica, 1999;
20 Deletant, op.cit. , p. 83 ;
21 Constantiniu Florin, “Între Hitler și Stalin. România și Pactul Ribbentrop -Molotov ”, Ed.
Danubius, Bucure ști, 1991 ;
22 Constantiniu Florin, “1941. Hitler, Stalin și România ”, Ed. Univers Enciclopedic, Bucure ști,
2002 ;

~9~

Fig. 2 : Ordinul generalului Ion Antonescu din 22 iunie 1941
[http://www.monitoruloficial.ro/ ]

~10~
Politica externă a mareșalului Ion Antonescu s -a dovedit, pentru scurt timp,
câștigătoare, România reușind să redobândească, în primă fază, teritoriile cedate
Uniunii Sovietice și Transnistria. Drept recompensă pentru profesionalismul și
fidelitatea cu car e a împins armata României dincolo de râul Nistru și, din păcate,
dincolo de interesul național, administrația Transnistriei (regiunea dintre Nistru și
Bug, fig.1) a fost lăsată de nemți în mâinile mareșalului , guvernatorul acestei regiuni
fiind numit Gheo rghe Alexianu. Pe lângă această regiune, Hitler i -a oferit lui
Antonescu Maramureșul de Nord și Banatul Sârbesc în schimbul regiunilor cedate
Ungariei și Bulgariei prin Dictatele de la Viena, dar acesta a refuzat și a insistat ca
Banatul Sârbesc să rămână sub administrație germană. 23
Din aspectul prezentat mai sus reiese promptitudinea și caracterul categoric al
mareșalului față de granițele din partea de vest a României, în raport cu care nu face
nici un compromis și pe care vrea să le întregească. Suplim entar, se poate observa că
nu dorește să -și asume răspunderea guvernării unei regiuni în care populația
majoritară nu era românească (Banatul Sârbesc), acest lucru fiind în contradicție cu
guvernarea Transnistriei, pe care o acceptă. Acceptarea guvernării celei din urmă
justifică încă odată fervoarea cu care își dorea nimicirea totală a comunismului.
Asumarea guvernării politice a Transnistriei va pune încă o pată neagră asupra
personalității lui Ion Antonescu deoarece, sub pretextul aruncării în aer a
Comandamentului militar român din Odessa (22 octombrie 1941) de către militari
sau partizani sovietici, mareșalul ia decizia strict militară și sub imboldul momentului
de a comanda represalii masive împotriva populației din această localitate. Dar,
totodat ă, ca să îmbine utilul cu plăcutul și să facă pe plac și comandamentului
german, direcționează aceste represalii asupra populației evreiești, astfel că ajung să
fie uciși sau deportați și ulterior uciși aproximativ 70 000 de oameni , predominant
civili de etnie evreiască. Direcționarea represaliilor cât și ura față de evre ii din acea
regiune a fost justificată prin asocierea rușilor de etnie evreiască cu principalii
propagandiști ai comunismului bolșevic și cu principalii răspunzători pentru
condițiile grele pe care le -au îndurat românii de -a lungul ocupației sovietice. 24
Acuratețea și luciditatea deciziilor militare și politice ale mareșalului pot fi
puse sub semnul întrebării în momentul în care toate semnele exterioare (propria
armată, militari cu grade s uperioare, oameni politici și oameni de rând) sunt pentru
retragerea trupelor de pe frontul de est, ieșirea, prin armistițiu, din războiul deja
pierdut al nemților și consolidarea granițelor naționale, iar în aceste momente de
cumpănă acesta nu slăbește of ensiva având ca justificare cuvântul dat lui Adolf
Hitler, lucru ce îi expune latura politică slabă , prea mult influențată de cea militară.

23 Duțu Alexandru, “Între Wehrmacht și Armata Roșie” , Bucure ști, 2000 ;
24 Rotaru J., Burcin O., Zodian V., Moise L., “Mare șalul Antonescu la Odessa ”, Ed. Paideia,
1999 ;

~11~
Alte decizii politico -militare ale lui Ion Antonescu care pot fi puse sub egida
lipsei de luciditate și de obiecti vitate sunt epurările din rândul corpurilor de ofițeri
cu grad superior ai armatei (trecerea lor în rezervă sau în retragere, tragerea pe linie
moartă etc.) care și -au exprimat rezervele vis -a-vis de greșelile tactice și strategice
făcute de mareșal în dezastruoasa ofensivă împotriva Odesei, precum și împotrivirea
acestor ofițeri în a angaja toate resursele armatei României într -un război deja pierdut
după în frângerile de la Moscova și Stalingrad și de a lăsa țara descoperita în fața unor
eventuale acțiuni beligerante maghiare.25 Unele dintre aceste cadre militare cu funcții
mari nu s -au opus pe față lui Ion Antonescu și au continuat să saboteze cu discreție
deciziile eronate ale acestuia, menținându -se pe poziții, fapt ce a dus la salvarea
multor resurse economice și umane ce ar fi fost risipe în războiul din est.
Poate printre ultimele lucruri bune făcute de mareșal și care au dat dovadă că
a fost totuși în deplinătatea facultăților mintale a fost căutarea unei căi de ieșire din
războiul de mult pierdut, în care nu se mai regăsea niciun ideal național, ieșire care
și-ar fi dorit acesta să se facă pe baza unui armistițiu și nu a unei capitulări
necondiționate fără garanțiile Statelor Unite și Marii Britanii, deoarece acesta nu
avea încredere în promisiunile Uniunii Sovietice. Astfel că, începând cu septembrie
1942 și până în 23 august 1944, în numele guvernului de la București, corpuri
diplomatice românești au făcut tatonări printre Aliați pentru încheierea unei păci
separate (Ankara – septembrie 1943 – martie 1944, Stockholm – noiembrie 1943 –
iunie 1944) , dar acestea nu au dus la niciun rezultat și au fost sistate deoarece
României i s -a cerut capitularea neco ndiționată și acest lucru a fost respins în mod
clar de Ion Antonescu. 26
Pe de altă parte, în paralel cu negocierile duse în numele guvernului, membri
ai partidelor de opoziție (P.N.Ț., P.N.L. etc.) împreună cu regele Mihai I au încercat
și ei, fără rezul tat, să obțină un armistițiu și să scoată România din război (delegația
de la Cairo condusă de Barbu Știrbei, martie – iunie 1944). Ulterior, la 20 iunie 1944,
aceeași coaliție în frunte cu regele, sub denumirea de Blocul Național Democrat, și –
a propus răs turnarea regimului Antonescu, instaurarea unui regim democratic și
încheierea imediată a armistițiului cu Antanta. Regele și -a exprimat acordul față de
înlăturarea prin forță a mareșalului în cazul în care acesta va refuza semnarea
imediată a armistițiului , lucru ce s -a și întâmplat, acesta fiind arestat și destituit prin
decret regal, iar România a semnat armistițiul de capitulare necondiționată. Ion
Antonescu a fost predat inițial comuniștilor, apoi a fost deținut în Uniunea Sovietică
și ulterior, în urma unui proces orchestrat în stil comunist, a fost condamnat la moarte
prin împușcare și a fost executat la data de 1 iunie 194 6 la închisoarea militară Jilava.

25 Scafeș C., Ioan.I, “Odessa, o victorie scump pl ătită”, op. cit.;
26 Duțu A., Dobre F., “Drama generalilor rom âni”, Ed. Encicopledica, Bucure ști, 1997 ;

~12~
În cele din urmă, încăpățânarea și orgoliul mareșalului Ion Antonescu, cât și
agățarea acestuia cu toată puterea de cuvântul său de militar dat lui Adolf Hitler, au
fost mult mai puternice decât suferința și umilința unei capitulări necondiționate,
astfel că, deși imperiul nazist era pe marginea prăpastiei și războiul era demult
pierdut, Antonescu nu a vrut să renunțe la lupta sa împotriva Uniunii Sovietice și la
aliatul său, Adolf Hitler. O continuare a războiului în același format nu ar fi avut
decât efec te negative asupra teritoriului și populației României deoarece tăvălugul
rusesc nu mai putea fi oprit.
Poate o mai bună negociere și corpuri diplomatice mai profesioniste, precum
și timp mai lung alocat dezbaterilor și termenilor de ieșire din război ai României ar
fi generat un altfel de trecut pentru țara noastră. Acest lucru este puțin probabil având
în vedere Conferințele de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943), de la Ialta
(4 – 11 februarie 1945) și culminând cu cea de la Potsdam (16 iulie – 2 august 1945),
în care marile puteri (SUA, Marea Britanie și Rusia) și -au stabilit și împărțit sferele
de influență, iar România a rămas în partea dreaptă a Cortinei de Fier cu toate
eforturile ulterioare ale regelui Mihai I și ale conducerii țării de at unci.
Așadar, personalitatea militară a mareșalului Ion Antonescu este cea care i -a
dictat majoritatea acțiunilor și deciziilor de -a lungul vieții sale, fie ele bune, fie ele
mai puțin bune sau dezastruoase.
El rămâne în istorie ca un caracter enigmatic, un lider militar inteligent, dur,
crud și rece, cu aptitudini ostășești de mare strateg și luptător, cu valori etice și morale
de neclintit, cu o personalitate orgolioasă și încăpățânată, care și -a asumat
răspunderea conducerii țări i într -o situație deosebit de dificilă când toți liderii politici
de anvergură s -au ferit de responsabilitate. Aceștia, fiind oameni politici au intuit
probabil ce urmează și au preferat să fie neutri, iar temerile lor s -au adeverit în cele
din urmă, iar d acă își asumau conducerea țării în cumpăna din anul 1940, cel mai
probabil și ei sau poate doar ei erau găsiți vinovați și ar fi fost executați. După cum
a susținut și Ion Antonescu la procesul său, dacă ar fi câștigat ar fi avut statui în
toate orașele ță rii și ar fi fost erou, așa, fiindcă a pierdut, este criminal de război .
Din punct de vedere militar, mareșalul Ion Antonescu a avut parte de educaț ie
și formare remarcabilă, de un context istoric propice afirmării (Răscoala Țăranilor
de la 1907, WWI și WWII etc.), aceste lucruri ajutându -l să realizeze o carieră
militară fulminantă , care l -a așezat pe un piedestal greu de atins de orice ostaș român.
Strict din această perspec tivă, Ion Antonescu poate fi considerat cel mai bun militar
pe care l -a avut armata României în toată istoria sa.
Din punct de vedere politic, deciziile acestuia nu trebuie interpretate sub egida
concluziilor tranșante. Realitatea politică din acea vreme trebuie prezentată cât mai
obiectiv posibil cu note înalte de veridicitate din cât mai multe surse verificate,
lăsând , în cele din urmă, cititorului plăcerea de a -și formula propria opinie și de a -și
regiza și derula în minte propriul film al evenimentelor din perioada analizată.

~13~
BIBLIOGRAFIE

1. Teșu Solomovici, “Mare șalul Ion Antonescu – o biografie ”, Editura Tesu,
Bucure ști, 2011 ;
2. Deletant Dennis, “Hitler’s Forgotten Ally: Ion Antonescu and his Regime,
Romania, 1940 -1944” , Palgrave Macmillan, London, 2006;
3. Gl.mr. Mircea Agapie, cpt.R1.dr. Jipa Rotaru, “Ion Antonescu -Cariera Militar ă
* Scrisori inedite ”, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1993,
p. 9;
4. Victor Nițu, “Marshal Ion Antonescu” , n.d.,
http://www.worldwar2.ro/generali/?article=96 , accesat în data de 27.01.2020 ;
5. Gh. Buzatu, ”Trecutul la judecata istoriei. Mareșalul Antonescu – Pro și
Contra ”, Editura Mica Valahie, Bucure ști, 2011 ;
6. Monitorul Oficial , nr. 16, Adunarea Deputațiilor, 24 decembrie 1934, p. 277
(Înalt Decret nr. 3057, din 29 noiembrie 1933) ;
7. Nicolae Titulescu, “Documente Diplomatice” , Bucure ști, Ed. politică, pp. 143 –
144;
8. Gheorghe Cabul, “Memorialul Antonescu. Al Treilea Om al Axei” , Ed. Pro
Historia, 2001;
9. Enciclopedia Britanic ă, “Ion Antonescu (ruler of Romania)”
https://www.britannica.com/biography/Ion -Antonescu , accesat la data de
27.01.2020 ;
10. Decret regal privind investirea generalului Io n Antonescu cu depline puteri, 5
septembrie 1940, http://ebooks.unibuc.ro/istorie/istorie1918 -1940/13 -15.htm ,
accesat la data de 27.01.2020
11. Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea,
Pompiliu Teodor, “Istoria Rom âniei ”, Ed. Corint, Bucure ști, 2002 ;
12. Preda, Cristian, “Rum ânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent ”, Ed.
Polirom, Ia și, 2011 ;
13. Scafeș, Ioan I., “Odessa, o victorie scump p lătită ”, noiem brie 2011,
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/odessa -o-victorie -scump –
platita , accesat la data de 27.01.2020 ;
14. Duțu A., Dobre F., Loghin L., “Armata rom ână în al Doilea Război Mondial
(1941 -1945) ”, Ed. Enciclopedica, 1999;
15. Constantiniu Florin, “Între Hitler și Stalin. România și Pactul Ribbentrop –
Molotov ”, Ed. Danubius, Bucure ști, 1991 ;
16. Constantiniu Florin, “1941. Hitler, Stalin și România ”, Ed . Univers
Enciclopedic, Bucure ști, 2002 ;
17. Duțu Alexandru, “Între Wehrmacht și Armata Roșie” , Bucure ști, 2000 ;
18. Rotaru J., Burcin O., Zodian V., Moise L., “Mare șalul Antonescu la Odessa ”,
Ed. Paideia, 1999;
19. Duțu A., Dobre F., “Drama generalilor rom âni”, Ed. Encicopledica, Bucure ști,
1997 ;