Proiect Instruirea judecătorilor în domeniul respectării [610480]
Proiect „Instruirea judecătorilor în domeniul respectării
drepturilor cetățenilor din Uniunea Europeană
în cadrul procedurilor penale”
Marijan BITANGA Simona FRANGULOIU
Fernando SANCHEZ – HERMOSILLA
GHID PRIVIND DREPTURILE PROCEDURALE
ALE PERSOANELOR SUSPECTE SAU ACUZATE:
DREPTUL LA INFORMARE Șl DREPTUL
LA TRADUCERE Șl INTERPRETARE
Co-finanțat de Programul „JUSTIȚIE” al Uniunii Europene
Editura Magic Prinț Onești
Editură recunoscută de Ministerul Educației Naționale prin Consiliul
Național al Cercetării Științifice din învățământul Superior (CNCSIS) –
Cod 345.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
BITANGA, MARIJAN
Ghid privind drepturile procedurale ale persoanelor suspecte sau
acuzate: dreptul la informare și dreptul la traducere și interpretare /
Marijan Bitanga, Simona Franguloiu, Fernando Sanchez-Hermosilla. –
Onești: Magic Prinț, 2018
Conține bibliografie
ISBN 978-606-622-346-1
I. Franguloiu, Simona Mihaela
II. Sanchez-Hermosilla, Fernando
34
Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă și prin orice
mijloace tehnice, este strict interzisă și se pedepsește conform legii.
Răspunderea pentru conținutul și originalitatea textului revine exclusiv
autorului / autorilor.
CUPRINS
CAPITOLUL I
1.1. Introducere. Aspecte generale…………………………………………..7
1.2. Crearea dreptului penal european pas cu pas …………………… 9
1.3. De la dreptul penal la dreptul procesual penal al Uniunii
Europene …………………………………………………………………….. 16
1.4. Scurtă privire retrospectivă asupra evoluției dreptului euro
pean și noua perspectivă deschisă de Carta Drepturilor
Fundamentale ale Uniunii Europene ……………………………… 27
1.5. Obligativitatea respectării drepturilor procesuale ale persoa
nelor implicate în proceduri penale. Protecția oferită acestor
drepturi de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii
Europene……………………………………………………………………… 30
1.6. Rezoluția Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind o foaie de
parcurs pentru consolidarea drepturilor procedurale ale
persoanelor suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor
penale. Scurtă prezentare generală ………………………………. 33
CAPITOLUL II
PREZENTARE GENERALĂ A DIRECTIVELOR 2010/64 UE și 2012/13
UE. RATIO LEGIS…………………………………………………………… ………. 40
2.1. Directiva 2010/64 UE a Parlamentului European și a Consiliului
din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și traducere
în cadrul procedurilor penale. Scurtă prezentare ………………. 41
2.2. Directiva 2012/13 UE a Parlamentului European și a Consiliului
din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedu
rilor penale. Scurtă prezentare ………………………………………… 42
3
CAPITOLUL III
TRANSPUNEREA DIRECTIVELOR IN LEGISLAȚIA ROMANA ……44
9
3.1. Directiva 2010/64 UE privind dreptul la interpretare și traducere
în cadrul procedurilor penale…………………………………………. 44
3.1.1. Aspecte comune de implementare privind ambele
directive………………………………………………………. 44
3.1.2. Noțiunea de „procedură penală" ……………………. 45
3.2. Maniera de transpunere a Directivei 2010/64 privind dreptul la
interpretare și traducere în legea română ………………………. 53
3.2.1. Studiu de caz I. Material realizat de Cristina
Crăciunoiu, judecător, Curtea de Apel Craiova …. 68
3.2.2. Studiu de caz II. Material realizat de colegii jude
cători de la Curtea de Apel Suceava ……………….. 72
3.3. Transpunerea Directivei 2012/13 UE privind dreptul la informare
în cadrul procedurilor penale…………………………………………. 77
CAPITOLUL IV
ATELIERE DE LUCRU …………………………………………………………….. 91
4.1. Atelier de lucru I – aplicarea Directivelor 2010/64/UE și
2012/13/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului din
20 octombrie 2010 și 22 mai 2012 – judecător Ciprian Coadă,
Curtea de Apel Constanța …………………………………………….. 91
4.2. Atelier de lucru II – judecător Cristina Crăciunoiu, Curtea de
Apel Craiova ……………………………………………………………… 102
4.3. Atelier de lucru III – Practica înaltei Curți de Casație si Justitie.i t t i
Aplicarea directivei 2010/64/UE privind dreptul la interpretare și
traducere în cadrul procedurilor penale și a directivei
2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor
penale în practica judiciară. Judecător Damian Marius Mitea,
Curtea de Apel Constanța…………………………………………… 108
4
CAPITOLUL V
DREPTUL LA INFORMARE Șl DREPTUL LA TRADUCERE Șl
INTERPRETARE – PERSPECTIVA CROATĂ …………………………… 122
I. Mențiuni introductive …………………………………………………….. 122i
II. Cadrul normativ internațional privind dreptul la interpretare /
traducere și dreptul la informare în cadrul procedurilor
penale …………………………………………………………………………. 125
III. Practica Curții Europene a Drepturilor Omului ………………… 134
IV. Transpunerea Directivei 2010/64/UE a Parlamentului European
și a Consiliului în Codul de procedură penală al Republicii
Croația ………………………………………………………………………… 137>
V. Transpunerea Directivei 2012/13/UE a Parlamentului European
și a Consiliului în Codul de procedură penală al Republicii
Croația ………………………………………………………………………… 147>
VI. Jurisprudența Curții Supreme a Republicii Croația în aplicarea
Directivei 2010/64/UE si a Directivei 2012/13/UE ……………. 158»
VII. Analiza cauzelor de la Curtea Europeană a Drepturilor
Omului…………………………………………………………………………. 175
CAPITOLUL VI
DREPTUL LA INFORMARE Șl DREPTUL LA TRADUCERE Șl
INTERPRETARE – PERSPECTIVA GERMANĂ ……………………….. 193
Introducere ………………………………………………………………………… 193
I. Transpunerea dispozițiilor directivelor în dreptul național în
Germania ………………………………………………………………………. 193
1. Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European și a
Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la inter
pretare și traducere în cadrul procedurilor penale ….. 193
2. Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a
Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în
cadrul procedurilor penale…………………………………….. 201
5
II. Decizii și soluții ale instanțelor de control judiciar / supreme
pentru anumite apecte deosebite în legătură cu aplicarea
directivelor……………………………………………………………………. 209
1. Curtea Federală de Justitie …………………………………… 209>
a. Informarea învinuitului ………………………………….. 209
b. Informarea (variație speța a) …………………………. 212
c. A doua recunoaștere după informarea cu privire la
drepturi (art. 136 alin. 1 CPP). Informarea „calificată”
a învinuitului ……………………………………………….. 213
2. Curtea Europeană a Drepturilor Om ului …………………. 217
Interzicerea torturii și dreptul de a nu face declarații (art.
136 lit. a CPP) ……………………………………………………. ’. 217
Liste de verificare ……………………………………………………………….. 219
1. Lista de verificare Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European
și a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpre
tare și traducere în cadrul procedurilor penale …………………. 219
2. Lista de verificare Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European
și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în
cadrul procedurilor penale ………………………………………………. 220
Anexa – implementarea Directivelor UE 64/2010 privind dreptul la
interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale și 13/2012 privind
dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, în legislația națională
din Germania, Croația si România …………………………………………… 221r » t
6
CAPITOLUL I
1.1. Introducere. Aspecte generale
în ultimii ani, o nouă chestiune a preluat conducerea în forurile de
dezbatere științifică asupra temelor penale și promite să mențină un viu
interes în anii următori: este vorba de a ști, în contextul europenizării
dreptului penal1 , locul dreptului național.
în procesul construcției europene, urmând modelul de integrare
europeană funcțională bazat pe metoda „pas cu pas” a lui Jean Monnet2 ,
s-a trecut de diversele faze în cadrul cărora statele, în mod voluntar, au
cedat o parte substanțială a propriilor competențe către o entitate supe
rioară, căreia i-au recunoscut autoritatea, dar și competențe exclusive,
alături de competențele partajate; în prezent, se realizează acțiuni co
mune, cu sprijinul, coordonarea sau concursul tuturor statelor membre.
Printre cele mai recente provocări ale Uniunii Europene se
regăsește, fără îndoială, crearea spațiului de libertate, securitate și justiție
pe noi baze (urmare a modificărilor aduse prin Tratatul de la Lisabona), în
cadrul căruia se dorește ca garantarea libertății să se bucure, în Uniunea
Europeană, de condiții de siguranță și justiție accesibile pentru toți cetățenii
de o manieră în care, pe de o parte, cetățenii europeni se pot adresa
tribunalelor din orice stat membru cu aceeași ușurință cu care s-ar adresa
tribunalelor din propriile țări și, pe de altă parte, delincvenții, a căror
mobilitate este asigurată de principiul libertății de circulație, ar putea profita
de diferențele existente între sistemele de justiție ale statelor membre.
Realizarea acestui obiectiv depinde de compatibilitatea și conver
gența sistemelor de justiție ale statelor membre, construind împreună și
între ele, un sistem omogen de justiție penală.
în această direcție s-au produs realizări semnificative, cum ar fi
crearea organismelor de cooperare polițienească și judiciară3, concre
1 Ce se va numi „drept penal european” sau „drept penal al Uniunii Europene”.
2 Jean Omer Mărie Gabriel Monnet, economist și diplomat francez, considerat
arhitectul uniunii care, în 1945, a propus „planul Monnet”, cunoscut sub denumirea
de „teoria angrenajului” și care nu trebuie confundat cu planul Schuman.
3 Europol, Eurojust, OLAF, RJE, dar și preconizata creare a instituției Procurorului
Public European (EPPO) prin propunerea de Regulament al Parlamentului
European și al Consiliului privind Agenția Uniunii Europene pentru Cooperare în
Materie de Justiție Penală (ca succesor legal al Eurojust) /* CO M /2C113/0535 final –
2013/0256 (COD) 7; noua instituție va fi instituită pornind de la Eurojust (care va
oferi servicii de sprijin administrativ Parchetului European, inclusiv în materie de
7
tizarea principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești în
statele membre4 , ultima fiind Decizia Cadru 2008/909/JAI din 27 noiembrie
20085, având ca obiectiv: „Principiul recunoașterii reciproce – piatra de
temelie a cooperării judiciare internaționale”.
în realizarea acestui obiectiv, Consiliul a adoptat la Tampere un
program de măsuri de punere în aplicare a principiului recunoașterii
reciproce a hotărârilor judecătorești în materie penală.
Instituirea de mecanisme moderne de recunoaștere reciprocă a
sentințelor ce implică privarea de libertate (măsura 14) și aplicarea extinsă
a principiului transferării persoanelor condamnate, cu includerea reziden
ților într-un stat membru, a fost posibilă prin Programul de la Haga privind
consolidarea libertății, securității și justiției în Uniunea Europeană, cere
statelor membre să finalizeze programul de măsuri, inclusiv în domeniul
executării pedepselor privative de libertate.
Tot prin programul de la Haga, inclus în Concluziile CE din
noiembrie 2004 – finalizarea programului global de măsuri pentru pune
rea în aplicare a principiului, a fost posibilă adoptarea Deciziei Cadru
2008/978/JAI privind mandatul european de obținere a probelor în scopul
obținerii de obiecte, documente și date în vederea utilizării acestora în
cadrul procedurilor în materie penală6. Această decizie are ca obiectiv
îmbunătățirea cooperării judiciare prin aplicarea principiului recunoașterii
reciproce a hotărârilor judecătorești, sub forma unui mandat european, în
scopul obținerii de obiecte, documente sau date, ce vor fi utilizate în cadrul
procedurilor în materie penală.
finanțe, resurse umane, securitate și IT) și ar trebui să aibă competența exclusivă
de a cerceta și urmări penal persoanele care au săvârșit infracțiuni care aduc
atingere intereselor financiare ale Uniunii.
4 Decizia Cadru 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare și procedura
de predare între statele membre; Decizia Cadru 2003/577/JAI privind executarea
ordinelor de indisponibilizare și asigurarea probelor; Decizia Cadru 2005/214/JAI
privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor pecuniare;
Decizia Cadru 2008/947/JAI privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce
în cazul hotărârilor judecătorești și al deciziilor de probațiune în vederea
supravegherii măsurilor de probațiune și a sancțiunilor alternative.
5 Decizia a avut termen de implementare la 5 decembrie 2011.
6 înlocuită prin Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului din
3 aprilie 2014 privind ordinul european de anchetă în materie penală. Termenul de
implementare a directivei a expirat la 22 mai 2017, însă doar 7 state membre au
transpus directiva până în octombrie 2017 (Regatul Belgiei, Franța, Germania,
Ungaria, Letonia, Lituania și Olanda) și două state au notificat transpunerea
parțială (România si Slovenia.
8
1.2. Crearea dreptului penal european pas cu pas
în acest context, al omogenizării sistemelor de justiție penală,
posibilitatea ca Uniunea Europeană să adopte o politică unică în materia
prevenirii și tratamentului delincvenței, dar și asigurării corespunzătoare a
drepturilor procedurale ale persoanei suspectate sau acuzate și, în egală
măsură, drepturile persoanei vătătmate, este, fără îndoială, un deziderat
ce a suscitat vii discuții7 , legate de necesitatea existenței unui drept penal
european, cu descrierea tipurilor penale și stabilirea răspunsurilor penale
corespondente, în condițiile în care s-a respectat competența exclusivă a
statelor membre de a incrimina anumite fapte în legea penală.
Totuși, dreptul european, au început să facă simțite8, deși încă
timid, posibile căi de influențare a dreptului penal al statelor membre, prin
consacrarea obligației de interpretare conformă a dreptului penal cu drep
tul european, în măsura în care este posibil; aceasta presupune interpre
tarea elementelor normative ale tipurilor penale în conformitate cu normele
europene9 .
Deasupra acestor denumiri, va căpăta contur un drept penal supra
statal, emanând de la Uniunea Europeană, de aplicare uniformă între
frontierele sale teritoriale, o știință a dreptului asupra căruia posibilitățile
creatoare manifestă opinii diverse și uneori, contrare.
Astfel, de la negocierile privind competența în materie penală a
Uniunii Europene până la afirmarea deplinei competențe de a crea sau
modifica în mod direct norme juridice penale, a existat și o poziție inter
mediară, favorabilă unei recunoașteri limitate a competenței penale, ce se
circumscrie creării unor norme penale directoare, generale, privind prote
jarea bunurilor, valorilor și preceptelor comunitare și aproximarea regulilor
naționale care formează fundamentul acestora1 0 .
7 Castillo Garcia, J. F., „La comunitarizacion del tercer pilar: un paso necesario
para consolidacion del espacio penal europeo”, Revista general de Derecho
Europeo, 2006, nr. 11, p. 4-35.
8 S. Franguloiu, R. Moroșanu, „Ghid de lucru în cauzele cu minori în lumina
dispozițiilor Noului Cod penal și Noului Cod de procedură penală” elaborat în
cadrul Proiectului „Dezvoltarea sistemuli de justiție pentru minori din România”, în
colaborare cu IRZ, București, 2012, p. 3-14.
9 De exemplu, Decizia Cadru 2002/475/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind
combaterea terorismului, care definește infracțiunile de terorism, infracțiunile refe
ritoare la un grup terorist, infracțiunile legate de activitățile teroriste, stabilește
sancțiunile minime aplicabile, cauze de reducere a pedepselor, răspunderea pe
nală a persoanelor juridice și sancțiunile aplicabile acestora, competența statelor
în anumite situații, protecția și asistența victimelor.
1 0 Această chestiune, deși controversată, a fost discutată și de instanța europeană
de la Luxemburg care s-a pronunțat în sensul afirmării existenței competenței
9
în acest context, în domeniul intereselor financiare ale Uniunii a fost
adoptat un cadru general, și anume Convenția privind protejarea intere
selor financiare ale Comunităților Europene și protocoalele de însoțire
(cunoscută sub denumirea de „Convenția PIF”)1 1 . Convenția PIF a fost
ulterior ratificată de aproape toate statele membre și a intrat în vigoare
cu privire la acestea1 2 . Printre măsurile generale cu relevanță întreprinse
la nivelul UE în domeniul dreptului penal se numără Decizia-cadru
2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea pro
duselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea1 3 , pe
care Comisia a înlocuit-o cu o directivă privind înghețarea și confiscarea
produselor provenite din săvârșirea de infracțiuni în Uniunea Europeană1 4
destinată statelor membre participante.
Acest cadru a fost completat de măsuri generale de drept penal,
întreprinse la nivelul Uniunii pentru combaterea anumitor activități ilegale
deosebit de dăunătoare pentru economia licită, cum ar fi spălarea banilor1 5
penale implicite a Uniunii Europene în materia dreptului penal al mediului. Instanța
europeană a statuat că această competență se traduce în posibilitatea conferită
legiuitorului european de a adopta măsuri de drept penal pentru statele membre,
atunci când se apreciază necesar pentru garantarea aplicării normelor în materia
protejării mediului înconjurător, dacă pentru autoritățile naționale competente a
sancționa penal, concret, proporțional și disuasiv constituie o măsură indispen
sabilă în combaterea atentatelor grave împotriva mediului; nu se înțelege, fără
îndoială, competența de a determina tipurile și gravitatea sancțiunilor penale ce
trebuie aplicate: C – 176/03, Comisia c. Consiliu, hot. din 13 septembrie 2005.
1 1 Convenția din 26 iulie 1995 (JOC 316, 27.11.1995, p. 49) (frauda); primul
protocol din 27 septembrie 1996 (JOC 313, 23.10.1996, p. 2) și Convenția din
26 mai 1997 (JOC 195, 25.6.1997) (corupția); protocolul din 29 noiembrie 1996
(JOC 151, 20.5.1997, p. 2) (interpretarea de către Curtea de Justiție); al doilea
protocol din 19 iunie 1997 (JO C 221, 19.7.1997, p. 12) (spălarea banilor).
2 Al doilea raport al Comisiei referitor la punerea în aplicare a Convenției privind
protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene și a protocoalelor
sale, 14.2.2008, COM(2008) 77 final, la secțiunea 4.1. De la acea dată, alte câte
va state membre au ratificat Convenția si protocoalele acesteia.
1 3 JOL 68, 15.3.2005, p. 49.
1 4 COM(2d2) 85 final din 12.3.2012.
1 5 Directiva 91/308/CEE, abrogată și înlocuită ulterior prin Directiva 2005/60/CE
a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 2005 privind preve
nirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor si finanțării terorismului,
JO L 309, 25.11.2005, p. 15.
10
și corupția1 6 , măsuri care, deși nu sunt specifice protecției intereselor
financiare ale Uniunii1 7 , contribuie la protejarea acestora.
în mai 2011, Comisia a emis o comunicare privind protecția
intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri de drept penal și investigații
administrative1 8 ; comunicarea a fost însoțită de un document de lucru al
serviciilor Comisiei19. în aceste documente se atrage atenția asupra
caracterului eterogen al definițiilor infracțiunilor și al sancțiunilor penale
prevăzute pe teritoriul Uniunii Europene în actualul cadru juridic și se
subliniază faptul că „dreptul penal ar trebui considerat de Comisie drept un
element important pentru îmbunătățirea acestei situații”.
Comunicarea „Către o politică a Uniunii în materie penală: asigu
rarea punerii în aplicare eficace a politicilor U.E. prin intermediul dreptului
penal"2 0 din septembrie 2011 propune un cadru general în ceea ce privește
conținutul și structura dreptului penal al Uniunii și principii generale din
legislația penală a U.E., printre care principiul potrivit căruia dreptul penal
al Uniunii nu trebuie să depășească ceea ce este necesar și proporțional
în raport cu obiectivele sale.
A urmat dezvoltarea treptată a unui organism de drept administra
tiv pentru combaterea activităților ilegale îndreptate împotriva intereselor
financiare ale Uniunii. în Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 sunt
stabilite norme administrative pentru acțiunile întreprinse în ceea ce
privește activitățile ilegale îndreptate împotriva intereselor financiare ale
Uniunii2 1 ; aceste norme administrative sunt însotite de o serie de norme
00 ' administrative sectoriale . Pe lângă instrumentele orizontale care se
referă în mod special la protecția intereselor financiare ale Uniunii și care
sunt mentionate mai sus, există o serie de instrumente relevante ale i 7
Uniunii în domeniul dreptului administrativ în ceea ce privește activitățile
ilegale care afectează fondurile publice ale Uniunii2 3 .
1 6 Decizia Comisiei din 6.6.2011 de instituire a unui mecanism de raportare privind
combaterea corupției la nivelul UE, C(2011) 3673 final.
1 7 Propunerea Directivei 2012/0193, (COM)2013/363 final, privind combaterea
fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin intermediul
dreptului penal.
1 8 CC>M(2011) 293 final din 26.5.2011.
1 9 SEC(2011) 621 final din 26.5.2011.
2 0 CC)M(2011) 573 final din 20.9.2011.
2 1 JO L 312, 23.12.1995, p. 1.
2 2 De exemplu, în domeniul agriculturii, Regulamentul (CE) nr. 73/2009 referitor la
sistemele de ajutor direct pentru agricultori, JO L 30, 31.1.2009, p. 16.
2 3 Aceste instrumente sunt enumerate în Studiul privind cadrul juridic pentru
protectia intereselor financiare ale UE prin intermediul dreptului penal RS 2011/07,
4 mai 2012, p. 22.
11
Diverse sunt, de asemenea, și modalitățile sau mecanismele formu
late pentru crearea dreptului penal european2 4 :
1. asim ilarea – acolo unde norma europeană (conținând un precept
de drept originar) stabilește că interesele comunității tutelează normele
interne ale statelor membre ce protejează interesele naționale corespon
dente, amintind de cazul „cerealelor grecești” 25. Aceste trei precepte
instituite prin hotărârea amintită (discreția în ce privește mijloacele folosite,
aplicarea analogă și eficiența în ce privește rezultatele care trebuie atinse)
reprezintă ceea ce este cunoscut în prezent sub numele de „principiul
asimilării” care reprezintă, în fapt, o versiune derivată a principiului
loialității, principiu general de drept în dreptul Uniunii Europene utilizat pe
scară largă în aplicarea tuturor politicilor sectoriale comune, ceea ce
înseamnă că obligația de a asigura protecția intereselor Uniunii este echi
valentă sau asimilată aceleia de a asigura protejarea intereselor naționale;
2. arm onizarea sau coordonarea – constând în aceea că norma
europeană (o directivă sau o decizie-cadru) stabilește obligația statelor
membre de a proteja interesele comunitare și în același timp, semnalează
obiectivele în îndeplinirea cărora această obligație impune ajustarea
legislației naționale, în sensul că ar putea limita libertatea statelor membre
de a determina activitatea infracțională (verbum regens), dar și natura și
durata sancțiunilor (cum este, de pildă, cazul Directivei asupra abuzului de
2 4 Castillo Garcia, J. F., „La comunitarizacion del tercer pilar: un paso necesario
para consolidacion del espacio penal europeo”, Revista general de Derecho
Europeo, 2006, nr. 11, p. 4-35.
2 5 în acest caz, cunoscut sub numele de „cazul cerealelor grecești”, CJUE (fosta
CJCE) a pronunțat hotărârea din 21 septembrie 1989 (C – 68/88) în care a
recunoscut existența unei obligații a statelor membre, de a sancționa încălcarea
unei norme comunitare și a concretizat conținutul acesteia, arătând că încălcarea
menționată ar trebui pedepsită în condiții substanțiale și procesuale analoge celor
aplicabile în situația încălcării dreptului național, de importanță și natură juridică
similare, astfel încât sancțiunea să aibă un caracter efectiv, proporțional și des
curajator. în această hotărâre a fost interpretat art. 5 din TCE (în forma originală,
devenit apoi art. 10), Curtea arătând că: „statele membre trebuie să adopte toate
măsurile necesare, generale sau particulare, potrivite pentru a asigura îndeplinirea
obligațiilor derivate din prezentul Tratat sau rezultând din reglementările penale
ale Uniunii”. Astfel, în lumina acestei interpretări, ne aflăm în fața punctului de
plecare a unei veritabile politici penale a Uniunii Europene. Pe de altă parte,
această obligație de a proteja interesele financiare ale Uniunii Europene în mod
egal cu interesele financiare naționale, se regăsește în art. 290 A (devenit art.
280) care prevede că: „Statele membre vor adopta pentru combaterea fraudelor
care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, aceleași măsuri cu cele
pentru combaterea fraudelor care afectează propriile interese financiare”.
12
informații privilegiate2 6 care descrie comportamentului subiectului activ și
sancțiunea);
3. cooperarea, articulată pe calea tratatelor internaționale încheiate
între Uniunea Europeană și statele membre, în cadrul cărora se configu
rează modele de intervenție penală în domenii determinate (de exemplu,
convenția adoptată în temeiul art. 31 din TUE2 7 în domeniul protejării
intereselor financiare ale Uniunii europene, și protocoalelor adiționale
ulterioare, care stabilesc obligația statelor membre de a adopta norme
penale naționale care să cuprindă comportamentele descrise în art. 1 al
Convenției asupra luptei împotriva fraudei și intereselor financiare ale
Uniunii Europene ce reglementează chestiuni generale, cum ar fi distincția
între autor și participant (art. 4), responsabilitatea penală a șefilor de între
prinderi economice (art. 3), consacrarea principiului non bis in idem (art. 7);
4. unificarea – prin intermediul căreia se creează reguli comune
aplicabile în tot spațiul juridic european2 8 .
S-a sustinut că statele membre, autoritătile naționale trebuie să> 7 i »
coopereze în vederea stabilirii unor norme de drept penal și aceasta în
virtutea competențelor implicite ale Uniunii Europene. Acest concept este
utilizat, de regulă, în domeniul relațiilor internaționale ale Uniunii referitor la
capacitatea sa de a încheia acorduri internaționale și acest concept a
cunoscut o evoluție interesantă către ceea ce s-ar putea numi o versiune
internă.
Din perspectivă pur teoretică, nici dreptul penal, nici reglementările
de procedură penală nu sunt în competența Uniunii, potrivit opiniei expri
mate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C – 173/032 9 ; to
tuși, aceasta nu ar putea împiedica legiuitorul european să adopte măsu
rile legate de dreptul penal al Statelor Membre pe care le consideră nece
sare în vederea asigurării eficienței depline a legislației europene în mate
ria protecției mediului3 0 , atunci când aplicarea de către autoritățile națio
2 6 Directiva 592/89/CEE.
2 7 Fost K.3, înlocuit de art. 69A, 69B și 69D din TFUE, cu noua numerotare –
art. 82, 83 șl respectiv 85, care instituie norme minimale comune referitoare la
elementele constitutive ale infracțiunilor șl sancțiunilor aplicabile în materia crimei
organizate, terorismului și traficului de droguri.
2 8 Această tehnică este reflectată în activitatea unui grup de experți ce fac parte
din „Corpus Juris”, publicată în 1997: Delmas-Marty M., „Corpus Juris portant
dispositions penales pour la protection des interets financiers de l’Union
europeene”, în cadrul căreia au fost formulate propuneri de reguli comune pentru
protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene.
C-173/02 Comisia c. Consiliul din 13 septembrie 2005.
3 0 Dar și în alte materii, cum ar fi spălarea banilor, terorismul, crima organizată,
traficul de persoane si droguri, contrabanda cu migranti, pornografia infantilă,
13
nale competente a unor sancțiuni penale efective, echilibrate și disuasive
reprezintă o măsură indispensabilă în vederea combaterii acțiunilor care
periclitează mediul.
Deși la momentul soluționării acestui caz nu exista o competență
europeană explicită în stabilirea de norme penale substanțiale împotriva
infracțiunilor de mediu, Decizia Cadru 2003/80/JAI din 27 ianuarie 2003
privind protecția mediului prin măsuri de drept penal a fost considerată
compatibilă cu dispozițiile Tratatului, deoarece acestea ar trebui interpre
tate în sensul în care conferă instituțiilor Uniunii o competență implicită
de a legifera în domeniul dreptului penal, cu condița ca acestea să
demonstreze că o asemenea măsură legislativă este necesară pentru
protecția mediului care este o politică sectorială comună, potrivit Tratatului.
Pornind de la această decizie, Uniunea Europeană s-a simțit
încurajată să legifereze în materia dreptului penal și într-o altă cauză de
referință3 1 instanța de contencios european a statuat că „stabilirea tipului
și a nivelului sancțiunilor penale ce urmează a fi aplicate” trebuie să fie
considerată ca fiind exclusă din aria de competență a Comunității”, ceea ce
a deteminat ca aria de aplicare, amploarea acestei competențe implicite să
nu fie bine înțeleasă, deoarece instanța s-a pronunțat doar asupra proble
melor de mediu, ce țineau de politica sectorială a mediului înconjurător.
Deoarece instanța de contencios european nu a conferit o com
petență explicită Uniunii de a legifera și după respingerea de către Statele
Membre a Proiectului privind Constituția Europeană, prin Tratatul de la
Lisabona s-a adus o modificare importantă, în sensul că prin art. 82 și
83 din TFUE s-a conferit o competență explicită în sensul acordării unei
prerogative autonome de a adopta măsuri de drept penal, atât materiale,
cât și procesuale3 2 .
Se cuvine a menționa că înainte de intrarea în vigoare a Tratatului
de la Lisabona existau diferite tipuri de instrumente sectoriale în care se
puteau regăsi reguli pe care Statele Membre erau obligate să le respecte
în procesul de elaborare a propriilor legislații penale3 3 și în această ma
criminalitatea informatică, domenii în care legiuitorul european a legiferat în sensul
dreptului material.
3 1 C-440/05 Comisia c. Consiliul din 23 octombrie 2007.
3 2 Cu privire la competențele de legiferare din perspectivă procesuală, lucrurile
sunt mai clare, dar și mai evoluate, în sensul că urmare a hotărârii Consiliului de la
Tampere a fost adoptată Decizia Cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 Iunie
2002 privind mandatul de arestare european si procedurile de predare între
Statele Membre.
3 3 De pildă, Decizia Cadru 2002/629/JAI a Consiliului din 19 iulie 2002 privind
combaterea traficului de ființe umane (abrogată prin Directiva 2011/36/UE a
Parlamentului European și a Consiliului din 5 aprilie 2011 privind prevenirea și
combaterea traficului de persoane si protejarea victimelor acestuia, precum si de
14
nieră legiuitorul european decidea conținutul dispozițiilor penale în materie,
în condițiile în care, în mod tradițional, era un domeniu rezervat legiui
torului național care a fost, astfel, restrâns.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, prin dispoziția
înscrisă în art. 83 din TFUE, Uniunea Europeană are competența, prin
intermediul directivelor, de a stabili norme minime în ceea ce privește
definirea infracțiunilor și a pedepselor în domenii care vizează infracțiuni
deosebit de grave și care au o dimensiune transfrontalieră, ce rezultă din
natura sau impactul respectivelor infracțiuni ori dintr-o nevoie specială de a
le combate pornind de la o bază comună. Aceste domenii au fost identi
ficate de legiuitorul european în mod expres și exhaustiv, dar fără a fi limi
tate la acestea, fiind prevăzută și posibilitatea de a actualiza această listă
„odată cu evoluția criminalității”, ca fiind: terorismul, traficul de persoane și
exploatarea sexuală a femeilor și a copiilor, traficul de droguri, traficul de
arme, spălarea banilor, corupția, contrafacerea mijloacelor de plată (mone
dă sau mijloace electronice), criminalitatea informatică, criminalitatea orga
nizată3 4 .
Pornind de la faptul că lupta împotriva criminalității organizate și
anihilarea organizațiilor criminale rămân o provocare zilnică și, din păcate,
în ultimii ani s-a produs o creștere spectaculoasă a fenomenului crimi
nalității transfrontaliere – traficul de droguri, traficul de ființe umane, tero
înlocuire a Deciziei-cadru 2002/629/JAI a Consiliului) care a impus mai multe
categorii de obligații Statelor Membre în ceea ce privește: definirea infracțiunii prin
descrierea tipurilor de comportamente – recrutarea, transportarea, transferarea,
cazarea sau primirea ulterioară a unei persoane, inclusiv schimbul sau transferul
controlului asupra acelei persoane și care au loc în anumite circumstanțe (prin
folosirea constrângerii, forței sau amenințării, înșelăciunii sau fraudei ori prin abuz
de o poziție de autoritate sau de vulnerabilitate ori prin intermediul unor plăți sau
beneficii; s-a impus obligația ca anumite forme ale participației penale respectiv,
instigarea, complicitatea, dar și forma tentată a infracțiunii să fie pasibile de pe
deapsă; cu titlu de noutate, s-a prevăzut un prag al pedepsei, cu referire la limita
maximului special care ar trebui să fie de cel puțin 8 ani când faptele au fost
comise în oricare dintre aceste circumstanțe; o altă obligație impusă a fost aceea
de a stabili cazurile în care persoanele juridice sunt răspunzătoare, precum și
sancțiunea ce urmează a fi aplicată; de asemenea, s-a stabilit ce drepturi ar trebui
să le fie recunoscute victimelor traficului de persoane.
3 4 în aceste materii Uniunea Europeană a legiferat prin Decizii Cadru înainte de
intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona și ulterior, prin intermediul direc
tivelor; este de observat că în ultimii ani, legiuitorul european a adoptat mai multe
directive, atât în materia dreptului substanțial, cât și materia dreptului procesual și
de care vom face vorbire pe parcursul acestei lucrări, cu precizarea că prezentul
demers științific nu își propune o analiză exhaustivă a acestora, ci doar a celor ce
fac obiectul studiului.
15
rismul și criminalitatea informatică, inclusiv pornografia infantilă sunt câte
va exemple, a apărut și necesitatea de a legifera atât din perspectiva
dreptului substanțial, dar și a celui procesual, pentru a se garanta res
pectarea drepturilor persoanelor acuzate de aceste fapte.
O caracteristică specifică și comună a tuturor acestor forme de
criminalitate este faptul că acestea sunt comise la nivel transfrontalier de
către grupuri extrem de mobile și flexibile, care își desfășoară activitatea în
mai multe jurisdicții și sectoare infracționale. Prin urmare, combaterea
eficientă a acestora necesită o reacție coordonată la nivel paneuropean.
Creșterea dimensiunii transfrontaliere a criminalității, precum și
diversificarea acesteia în activități infracționale multiple îngreunează
misiunea individuală a statelor membre de identificare si combatere a
criminalității transfrontaliere, în special a criminalității organizate.
în consecință, sunt necesare acțiuni la nivelul Uniunii Europene,
deoarece măsurile prevăzute au o dimensiune europeană intrinsecă,
presupunând crearea unui sistem de drept a cărui misiune este de a
susține si de a consolida coordonarea si cooperarea dintre autoritătile> t t ~ i
judiciare naționale în legătură cu formele grave de criminalitate care
afectează două sau mai multe state membre sau care impun urmărirea
penală pe baze comune, alături de crearea unei entități care să asigure
aceste forme de cordonare și cooperare3 5 . Acest obiectiv poate fi realizat
doar la nivelul Uniunii, în conformitate cu principiul subsidiarității.
1.3. De la dreptul penal la dreptul procesual penal al Uniunii
Europene
Pe lângă crearea dreptului penal al Uniunii se observă o preo
cupare constantă pentru respectarea drepturilor persoanelor acuzate
sau suspectate în cadrul procedurilor penale, precum și a victimelor
infracțiunilor.
Din acest considerent, dacă observăm domeniul mai restrâns al
dreptului Uniunii Europene, vom constata că și instanța de contencios
european, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, a elaborat și a folosit in
extenso principii legale sau principii generale de drept36.
Factorul inițial care a provocat declarația Curții că drepturile
fundamentale fac parte din ordinea juridică a Uniunii (CE) l-a constituit
3 5 Propunere de Regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind
Agenția Uniunii Europene pentru Cooperare în Materie de Justitie Penală
(Eurojust) /* COM/2013/0535 final – 2013/0256 (COD) 7.
P. Craig, G. de Burca, „Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și
doctrină”, ediția a IV-a, serie coordonată de B. Andreșan-Grigoriu și T. Ștefan, ed.
Hamangiu, București, p. 478-481.
16
contestarea supremației dreptului european de către instanțele statelor
membre care apreciau că legislația europeană încălca drepturi importante
protejate de dreptul național. în consecință, construcția juridică întreprinsă
de Curte a câștigat inițial sprijinul statelor membre, câtă vreme protecția
acestor drepturi era introdusă de către Curte în dreptul european ca o
limitare a atribuțiilor instituțiilor europene3 7 și ca o restrângere impusă
statelor membre.
în timp, a avut loc o extindere considerabilă atât a activității judi
ciare, cât și a celei legislative în domeniul protecției drepturilor omului,
inclusiv extinderea controlului Curții cu privire la respectarea acestor drep
turi asupra anumitor acte ale statelor membre. în acest context, se mai
impune a observa că dezbaterea cu privire la Carta Drepturilor Fundamen
tale ale Uniunii Europene a provocat tensiuni între statele membre și
instituțiile europene, în cadrul cărora unii3 8 au solicitat un rol mai extins și
mai pronunțat al Uniunii și, implicit, al Curții, alții solicitând limitarea acestui
rol și privind Carta ca fiind opozabilă, în primul rând, instituțiilor Uniunii și
nu statelor membre.
Aruncând o scurtă privire asupra istoricului protejării drepturilor
fundamentale, necesară în vederea unei corecte abordări și înțelegerii
fenomenului și manierei în care Uniunea Europeană se implică în sistemul
de drept european și, implicit, al statelor membre, se cuvine a sublinia că
începând cu hotărârea Handelsgesellschaft3 9 , Curtea de Justiție a Uniunii
Europene a accentuat, în mod continuu, autonomia principiilor generale de
drept ale Uniunii. în același timp, Curtea a subliniat că sursa acestor
principii generale nu este în totalitate independentă de culturile și tradițiile
juridice ale statelor membre4 0 .
Pe parcursul acestei evoluții, a apărut întrebarea4 1 dacă acordurile
privind drepturile omului la care toate statele membre sunt parte ar trebui
privite ca reprezentând doar cel mai mic numitor comun („o podea”)
dincolo de care Curtea este liberă să dezvolte standarde europene de
protecție mult mai înalte sau ar trebui privite ca reprezentând singurul
standard comun al statelor membre și, prin urmare, cel mai înalt standard
(„plafonul”) din care pot fi derivate principiile generale ale Uniunii?
3 7 Ibidem pct. 36, p. 477.
3 8 Comentariile reprezentanților Regatului Unit al Marii Britanii care au participat
la elaborarea Cartei, Lord Goldsmith, „A Charter of Rights, Freedoms and
Principles”, 2001, 38 CMLRev 1201 și „The Charter of Rights – A brake not an
accelerator”, 2005, EHLRRev, 473, apud. P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 478.
3 9 C-11/70.
4 0 C-4/73, Nold c. Comisia.
4 1 P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 483.
17
în mod evident, în legătură cu Convenția Europeană a Drepturilor
Omului și Libertăților Fundamentale este unanim acceptat că aceasta
reprezintă o podea și nu un plafon4 2 și că în timp ce nivelul de protecție a
drepturilor nu ar trebui să scadă sub cel asigurat de prevederile Convenției,
astfel încât dreptul Uniunii poate prevedea o protecție extinsă4 3 .
Se mai impune a observa că extrem de controversată a fost prac
tica din anii recenți referitoare la alte instrumente ale Consiliului Europei
privind drepturile omului, cum ar fi Convenția privind acțiunea împotriva
traficului de ființe umane, în care Uniunea Europeană a insistat să se
includă o „clauză de deconectare” care prevede că Uniunea Europeană și
statele membre, în raporturile dintre ele, vor aplica regulile dreptului Uniunii
cu privire la traficul de persoane și nu prevederile noii Convenții4 4 .
Această practică a fost criticată pentru subminarea aplicării con
vențiilor privind drepturile omului de acest tip față de Uniunea Europeană și
statele membre, dar și pentru că ar putea, eventual, permite aplicarea în
locul lor a unor standarde mai reduse în materia drepturilor omului și sub
„podeaua fixată de instrumentul Consiliului Europei”4 5 .
Urmărind evoluția practicii în materie se constată că Rețeaua
experților independenți privind drepturile omului înființată în 2002, a soli
citat, în mod constant, ca standardele de protecție a drepturilor fundamen
tale în cadrul Uniunii, în special astfel cum sunt prevăzute și exprimate în
Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, să fie „indexate” la
standardele internaționale privind drepturile omului, tocmai în scopul de
a evita a se impune statelor membre să aleagă între loialitatea față de
dreptul Uniunii și celelalte angajamente internaționale pe care și le-au
asumat4 6 .
4 2 AG Lenz în cauza C-137/84 Ministere Public c. Mutsch ECHR 2681, p. 2690,
cu privire la drepturile referitoare la limba în care se desfășoară procedurile
penale, precum șl în cauza Scheuner, supra n. 31, p. 181, apud P. Craig, G. de
Burca, op. cit., p. 483, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/PDF/?uri=
CELEX:61984CC0137 &qid=1507394380140&from=RO
4 3 AG în cauza C-49/88 Al-Jubail Fertilizer Co. c. Saudi Arabian Fertilizer Co. c.
Consiliul, 1991, ECHR 1-3187, p. 3230-3231, apud P. Craig, G. de Burca, op. cit.,
p. 483.
Art. 40 alin. 3 din Convenția Consiliului Europei privind acțiunea împotriva
traficului de ființe umane , 2005, (CETS nr. 197).
4 5 P. Craig, G. de Burca, op. cit., p. 484.
4 6 Rapoartele anuale ale Rețelei de experți, http://ec.europa.eu/justi-
ce_home/cfr/index_en. htm.
18
în legătură cu această situație, se impune a observa că statele
membre nu sunt obligate să se conformeze principiilor generale de drept în
situațiile în care sunt „în afara sferei dreptului european”4 7 .
Totuși, în alte cauze4 8 Curtea a arătat că este „greu de prevăzut ce
situații pot fi considerate de Curte ca fiind în afara sau în interiorul
domeniului de aplicare a dreptului comunitar, din perspectiva controlului
judiciar raportat la respectarea drepturilor omului”.
Totuși, în ultimul timp, practica instanței de contencios european a
cunoscut un reviriment, în sensul că deși nu verifică această compatibi
litate, impune instanțelor naționale obligația de a verifica respectarea
drepturilor omului în state terțe, în situația soluționării, de pildă, a unor
cereri de extrădare. Astfel, se impune instanțelor din statele membre să
verifice, prin orice mijloace pertinente, faptul că în statul terț solicitant,
persoana extrădată nu va fi supusă unor tratamente inumane sau
degradante. Astfel a decis Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza
Aleksei Petruhhin4 9 , cauză pe care o vom analiza din mai multe perspec
tive, având în vedere implicațiile acesteia în practica statelor membre,
inclusiv a celor două directive ce fac obiectul demersului nostru științific.
Pe scurt, Aleksei Petruhhin, resortisant estonian, a făcut obiectul
unui aviz prioritar de căutare publicat pe site-ul internet al Interpol la 22
iulie 2010. Acest resortisant a fost reținut la 30 septembrie 2014 în orașul
Bauska (Letonia) și a fost arestat preventiv la 3 octombrie 2014.
La 21 octombrie 2014, autoritățile letone au fost sesizate de
Procurorul General al Federației Ruse cu o cerere de extrădare. Din
această cerere reieșea că împotriva domnului Petruhhin a fost declanșată
urmărirea penală printr-o decizie din 9 februarie 2009 și că acesta trebuia
arestat. Domnul Petruhhin era acuzat de tentativă de trafic cu o mare
cantitate de stupefiante, în cadrul unui grup organizat. Potrivit legislației
ruse, această infracțiune este pasibilă de aplicarea unei pedepse privative
de libertate cuprinse între 8 ani și 20 de ani de închisoare.
Latvijas Republikas QenerălprokuratGra (Parchetul General al
Republicii Letonia) a autorizat extrădarea domnului Petruhhin în Rusia.
La 4 decembrie 2014, domnul Petruhhin a solicitat însă anularea
deciziei de extrădare pentru motivul că, în temeiul articolului 1 din Tratatul
privind asistența judiciară și relațiile judiciare încheiat între Republica
Letonia, Republica Estonia și Republica Lituania, acesta avea în Letonia
4 7 De pildă, în cauza Demirel (C-12/86) Curtea a precizat că „nu examinează com
patibilitatea cu drepturile omului a măsurilor luate de statele membre care nu se
încadrează în sfera dreptului comunitar”.
4 8 De pildă, Carpenter (C-60/00) sau Akrich (C-109/01).
4 9 C-182/15, hotărârea din 6 septembrie 2016, in extenso în anexă.
19
aceleași drepturi ca un resortisant leton și, în consecință, statul leton avea
obligația să îl protejeze împotriva unei extrădări nefondate.
Instanța de trimitere a subliniat că nici dreptul național leton
și niciunul dintre acordurile internaționale încheiate de Republica Letonia,
în special cu Federația Rusă sau cu celelalte țări baltice, nu prevăd
limitarea extrădării unui resortisant estonian în Rusia. Potrivit acestor
acorduri internaționale, protecția împotriva unei asemenea extrădări este
prevăzută doar în privința resortisanților letoni.
Cu toate acestea, potrivit instanței de trimitere, lipsa protecției
cetățenilor Uniunii împotriva extrădării, atunci când s-au deplasat într-un alt
stat membru decât cel a cărui cetățenie o au, este contrară esenței cetă
țeniei europene, și anume dreptului cetățenilor Uniunii Europene la o
protecție echivalentă cu cea a resortisanților naționali.
în aceste condiții, Augstâkă tiesa (Curtea Supremă, Letonia) a
anulat, la 26 martie 2015, decizia de arestare a domnului Petruhhin și a
decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele
întrebări preliminare:
„1) Articolul 18 primul paragraf și articolul 21 alineatul (1) TFUE
trebuie interpretate în sensul că, în vederea aplicării unui acord de extră
dare încheiat între un stat membru și un stat terț, cetățeanul oricărui stat
membru al Uniunii trebuie să beneficieze de același nivel de protecție
precum cel de care beneficiază propriii cetățeni ai statului membru sesizat
în cazul extrădării către un stat care nu este stat membru al Uniunii?
2) în aceste împrejurări, instanța din statul membru căruia i s-a
solicitat extrădarea are obligația să aplice condițiile de extrădare prevăzute
de statul membru al Uniunii Europene al cărui cetățean este persoana în
cauză sau pe cele ale statului membru în care persoana [interesată] are
reședința obișnuită?
3) în ipoteza în care extrădarea trebuie permisă fără a se ține
seama de nivelul special de protecție prevăzut pentru cetățenii statului
sesizat, acest stat are obligația să verifice respectarea garanțiilor prevă
zute la articolul 19 din cartă, și anume faptul că nimeni nu poate fi extrădat
către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea,
torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante?
Această verificare se poate limita la constatarea faptului că statul care
solicită extrădarea este parte contractantă în cadrul Convenției împotriva
torturii sau trebuie examinată în concret situația de fapt, avându-se în
vedere evaluarea respectivului stat efectuată de Consiliul Europei?”
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a amintit că în cadrul
cooperării între Curte și instanțele naționale, este de competența exclusivă
a instanței naționale, care este sesizată cu soluționarea litigiului și care
trebuie să își asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce
urmează a fi pronunțată, să aprecieze, luând în considerare particularitățile
20
cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să
pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adre
sează Curții. în consecință, în cazul în care întrebările adresate au ca
obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să
se pronunțe (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Capoda Im port-Export,
C-354/14, EU:C:2015:658, punctul 24).
în speță, guvernul leton a informat Curtea că, în urma punerii sale
în libertate intervenite la 26 martie 2015, domnul Petruhhin părăsise
Letonia pentru a se întoarce probabil în Estonia și a adăugat însă, că
procedura de extrădare rămânea pendinte în fața instanțelor letone.
Guvernul leton a arătat că Parchetul General al Republicii Letonia nu își
retrăsese decizia prin care autoriza extrădarea domnului Petruhhin și
că această decizie era în continuare supusă controlului jurisdicțional al
Augstăkă tiesa (Curtea Supremă), astfel că ar reveni acestei din urmă
instanțe obligația de a accepta sau de a refuza extrădarea ori de a solicita
informații suplimentare înainte de a se pronunța.
în consecință, deși persoana solicitată Petruhhin nu se mai afla în
Letonia, era, în continuare necesar ca instanța de trimitere să se pronunțe
cu privire la legalitatea deciziei de extrădare, întrucât respectiva decizie,
dacă nu este anulată de această din urmă instanță, va putea fi executată
în orice moment, dacă este cazul, în urma arestării persoanei interesate pe
teritoriul leton. Nu rezultă, așadar, că întrebările adresate, care urmăresc
să determine conformitatea cu dreptul Uniunii a normelor naționale în
temeiul cărora a fost adoptată o astfel de decizie de extrădare, ar fi fost
lipsite de interes pentru soluționarea litigiului principal.
Prin intermediul primelor două întrebări formulate, pe care Curtea
le-a examinat împreună, instanța de trimitere a solicitat, în esență, să se
stabilească dacă articolele 18 și 21 TFUE trebuie interpretate în sensul că,
în vederea aplicării unui acord de extrădare încheiat între un stat membru
și un stat terț, resortisanții unui alt stat membru trebuie să beneficieze de
norma care interzice extrădarea de către primul stat membru a propriilor
resortisanți.
în această privință, s-a impus observația că în lipsa unei convenții
internaționale între Uniune și țara terță în cauză, normele în materie de
extrădare intră în sfera de competență a statelor membre.
Cu toate acestea, Curtea a apreciat că în situațiile care intră sub
incidența dreptului Uniunii, normele naționale în cauză trebuie să respecte
acest din urmă drept (Hotărârea din 2 martie 2010, Rottmann, C-135/08,
EU:C:2010:104, punctul 41). Or, prin intermediul primelor două întrebări
formulate, instanța de trimitere a urmărit să afle tocmai dacă norme
naționale de extrădare cum sunt cele în discuție în litigiul principal sunt
compatibile cu articolele 18 și 21 TFUE.
21
Prin interzicerea „oricărei discriminări exercitate pe motiv de cetă
țenie sau naționalitate”, articolul 18 TFUE impune egalitatea de tratament a
persoanelor care se află într-o situație ce intră în domeniul de aplicare al
tratatelor (Hotărârea din 2 februarie 1989, Cowan, 186/87, EU:C: 1989:47,
punctul 10).
în speță, deși normele în materie de extrădare intră în sfera de
competență a statelor membre, în lipsa unei convenții internaționale între
Uniune și țara terță în cauză, trebuie amintit totuși că, pentru a aprecia
domeniul de aplicare al tratatelor în sensul articolului 18 TFUE, acest
articol trebuie interpretat prin coroborare cu dispozițiile privind cetățenia
Uniunii ale Tratatului FUE. Situațiile care intră în acest domeniu de aplicare
le includ, așadar, printre altele, pe cele care țin de exercitarea libertății de
circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre, astfel cum este confe
rită de articolul 21 TFUE (Hotărârea din 15 martie 2005, Bidar, C-209/03,
EU:C:2005:169, punctele 31-33).
în cauza principală, domnul Petruhhin, resortisant estonian, a făcut
uz, în calitatea sa de cetățean al Uniunii, de dreptul său de a circula liber
în Uniune deplasându-se în Letonia, astfel încât Curtea a constatat că
situația în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al tra
tatelor în sensul articolului 18 TFUE, care conține principiul nediscriminării
pe motiv de cetătenie sau naționalitate (Hotărârea din 2 februarie 1989,
Cowan, 186/87, EU:C: 1989:47, punctele 17-19).
Or, norme naționale de extrădare cum sunt cele în discuție în litigiul
principal introduc o diferență de tratament după cum persoana în cauză
este resortisant național sau resortisant al unui alt stat membru, întrucât
conduc la a nu acorda resortisanților altor state membre, cum este domnul
Petruhhin, protecția împotriva extrădării de care beneficiază resortisanții
naționali. în acest mod, astfel de norme pot afecta libertatea celor dintâi de
a circula în Uniune.
în consecință, Curtea a constatat că într-o situație cum este cea în
discuție în litigiul principal, inegalitatea de tratament care constă în a per
mite extrădarea unui cetățean al Uniunii resortisant al unui alt stat membru,
cum este domnul Petruhhin, se concretizează într-o restricție privind libera
circulație în sensul articolului 21 TFUE și că o astfel de restricție nu poate
fi justificată decât dacă se întemeiază pe considerente obiective și este
proporțională cu obiectivul urmărit în mod legitim de dreptul național
(Hotărârea din 12 mai 2011, Runevic-Vardyn si Wardyn, C-391/09,
EU:C:2011:291, punctul 83).
Trebuie precizat că mai multe guverne care au prezentat observații
Curții susțin drept justificare că măsura care prevede extrădarea a fost
adoptată în cadrul cooperării penale internaționale, în conformitate cu o
convenție de extrădare, și urmărește să evite riscul de impunitate.
22
în această privință, Curtea a amintit că, potrivit articolului 3 alineatul
(2) TUE, Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și
justiție, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circu
lație a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la fron
tierele externe, precum și prevenirea criminalității și combaterea acestui
fenomen.
Obiectivul de a evita riscul de impunitate a persoanelor care au
comis o infracțiune se înscrie în acest context (Hotărârea din 27 mai 2014,
Spasic, C-129/14 PPU, EU:C:2014:586, punctele 63 și 65) și, astfel cum a
arătat avocatul general la punctul 55 din concluzii, trebuie considerat ca
prezentând un caracter legitim în dreptul Uniunii.
Cu toate acestea, Curtea a notat că măsurile care restrâng o
libertate fundamentală precum cea prevăzută la articolul 21 TFUE nu pot fi
justificate prin considerente obiective decât dacă sunt necesare pentru
protecția intereselor pe care urmăresc să le garanteze și numai în măsura
în care aceste obiective nu pot fi atinse prin măsuri mai puțin restrictive
(Hotărârea din 12 mai 2011, Runevic-Vardyn și Wardyn, C-391/09,
EU:C:2011:291, punctul 88). De asemenea, Curtea a notat că extrădarea
este o procedură care vizează combaterea impunității unei persoane care
se află pe alt teritoriu decât cel pe care se pretinde că a fost săvârșită o
infracțiune. Astfel, după cum au subliniat mai multe guverne naționale în
observațiile prezentate Curții, deși, în conformitate cu adagiul aut dedere,
au t iudicare (ori extrădare, ori judecare), neextrădarea resortisanților
naționali este, în general, compensată prin posibilitatea statului membru
solicitat de a-i urmări pe propriii resortisanți pentru infracțiuni grave săvâr
șite în afara teritoriului său, acest stat membru este în general necompe
tent să judece astfel de fapte atunci când nici autorul, nici victima presu
pusei infracțiuni nu au cetățenia respectivului stat membru. Extrădarea
permite astfel să se evite ca infracțiunile săvârșite pe teritoriul unui stat de
persoane care au fugit de pe acest teritoriu să rămână nepedepsite.
în acest context, norme naționale cum sunt cele în discuție în litigiul
principal, care permit să se răspundă favorabil la o cerere de extrădare în
scopul urmăririi penale și al judecării în statul terț în care se presupune
că a fost săvârșită infracțiunea, rezultă a fi adecvate pentru atingerea
obiectivului vizat.
Totuși, Curtea a notat că trebuie să se verifice dacă nu există o
măsură alternativă care să afecteze mai puțin exercitarea drepturilor con
ferite de articolul 21 TFUE și care să permită să se atingă la fel de eficient
obiectivul care constă în evitarea riscului de impunitate a unei persoane
care ar fi săvârșit o faptă penală.
în această privință, Curtea a amintit că, în temeiul principiului
cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) primul paragraf TUE,
23
Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea
misiunilor care decurg din tratate.
Pe de altă parte, în relațiile sale cu restul comunității internaționale,
Uniunea își afirmă și își promovează valorile și interesele și contribuie la
protecția cetățenilor săi, conform articolului 3 alineatul (5) TUE, iar această
protecție se construiește gradual prin intermediul unor instrumente de
cooperare cum sunt acordurile de extrădare încheiate între Uniune și țări
terțe.
De asemenea, nu există însă în prezent o astfel de convenție între
Uniune și statul terț în discuție în litigiul principal și în lipsa unor norme ale
dreptului Uniunii care să reglementeze extrădarea între statele membre și
un stat terț, se impune, pentru a proteja resortisanții Uniunii în fața unor
măsuri care îi pot priva de drepturile la liberă circulație și ședere prevăzute
la articolul 21 TFUE, combătând totodată impunitatea față de faptele
penale, punerea în aplicare a tuturor mecanismelor de cooperare și de
asistență reciprocă ce există în materie penală în temeiul dreptului Uniunii.
Astfel, într-un asemenea caz, trebuie privilegiat schimbul de
informații cu statul membru al cărui cetățean este persoana interesată în
scopul de a oferi autorităților acestui stat membru, în măsura în care sunt
competente potrivit dreptului lor național pentru a o urmări penal pe
această persoană pentru fapte săvârșite în afara teritoriului național,
posibilitatea de a emite un mandat european de arestare în vederea ur
măririi penale. Articolul 1 alineatele (1) și (2) din Decizia-cadru 2002/584
nu exclude, astfel, într-un asemenea caz, posibilitatea statului membru al
cărui cetățean este autorul prezumat al infracțiunii de a emite un mandat
european de arestare în vederea predării acestei persoane în scopul
urmăririi penale.
Cooperând în acest fel cu statul membru a cărui cetățenie o are
persoana interesată și acordând prioritate acestui eventual mandat de
arestare în raport cu cererea de extrădare, Curtea a precizat că statul
membru gazdă acționează într-un mod care aduce mai puțin atingere
liberei circulații, evitând totodată, în măsura posibilului, riscul ca infracțiu
nea urmărită să rămână nepedepsită.
în consecință, Curtea a arătat că trebuie să se răspundă la primele
două întrebări că articolele 18 și 21 TFUE trebuie interpretate în sensul
că, atunci când unui stat membru în care s-a deplasat un cetățean al
Uniunii resortisant al unui alt stat membru i se adresează o cerere de
extrădare de către un stat terț cu care primul stat membru a încheiat un
acord de extrădare, acesta are obligația să informeze statul membru a
cărui cetățenie o are respectivul cetățean și, dacă este cazul, la cererea
acestui din urmă stat membru, să i-l predea pe acel cetățean, în confor
mitate cu dispozițiile Deciziei-cadru 2002/584, cu condiția ca acest stat
membru să fie competent, în temeiul dreptului său național, să o urmă
24
rească penal pe această persoană pentru fapte săvârșite în afara terito
riului său național.
Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere a
solicitat, în esență, să se stabilească dacă, în ipoteza în care statul
membru solicitat preconizează să extrădeze un resortisant al unui alt stat
membru la cererea unui stat terț, acest prim stat membru trebuie să
verifice și să se asigure că extrădarea nu va aduce atingere drepturilor
prevăzute la articolul 195 0 din cartă și, dacă este cazul, ce criterii trebuie
luate în considerare în scopul acestei verificări.
în legătură cu această întrebare, Curtea a notat că astfel cum
reiese din răspunsul la primele două întrebări, decizia unui stat membru de
a extrăda un cetățean al Uniunii, într-o situație cum este cea din litigiul
principal, intră în domeniul de aplicare al articolelor 18 și 21 TFUE și,
așadar, al dreptului Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă
(Hotărârea din 26 februarie 2013, Âkerberg Fransson, C-617/10,
EU:C:2013:105, punctele 25-27).
în consecință, dispozițiile cartei și în special ale articolului 19 din
aceasta au vocația de a se aplica unei astfel de decizii și potrivit acestui
articol, nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat
unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau
altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante.
Relevant este ceea ce instanța de contencios european a statuat
pentru a evalua dacă s-a adus atingere acestei dispoziții, pornind de la
faptul că instanța de trimitere a solicitat să se stabilească în special dacă
un stat membru se poate limita la a constata că statul solicitant este parte
la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, care interzice tor
tura, sau dacă trebuie analizată în concret situația existentă în acest din
urmă stat, luând în considerare evaluarea acesteia de către Consiliul
Europei.
Astfel, a notat Curtea, în această privință trebuie să se facă referire
la articolul 4 din cartă, care interzice pedepsele sau tratamentele inumane
sau degradante, și să se amintească faptul că această interdicție prezintă
caracter absolut, în condițiile în care este strâns legată de respectarea
demnității umane, prevăzută la articolul 1 din cartă (Hotărârea din 5 aprilie
2016, Aranyosi și Căldăraru, C-404/15 și C-659/15 PPU, EU:C:2016:198,
punctul 85).
5 0 Articolul 19: „Protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare. (1) Expul
zările colective sunt Interzise. (2) Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau ex
trădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea,
torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante.
25
„Existența unor declarații și acceptarea unor tratate internaționale
care garantează, în principiu, respectarea drepturilor fundamentale nu sunt
suficiente, în sine, pentru a asigura o protecție adecvată împotriva riscului
de rele tratamente atunci când din surse fiabile reies practici ale autori
tăților – sau tolerate de acestea – vădit contrare principiilor Convenției
europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
(Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Saadi împotriva Italiei
din 28 februarie 2008, CE:ECHR:2008:0228JUD003720106, § 147).
în consecință, în măsura în care autoritatea competentă a statului
membru solicitat dispune de elemente care atestă un risc real privind
aplicarea unor tratamente inumane sau degradante persoanelor în statul
terț solicitant, ea are obligația să aprecieze existența riscului respectiv
atunci când trebuie să decidă cu privire la extrădarea unei persoane către
acest stat (în acest sens, în ceea ce privește articolul 4 din cartă,
Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi si Căldăraru, C-404/15 si C-
659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctul 88).
în acest scop, autoritatea competentă a statului membru solicitat
trebuie să se întemeieze pe elemente obiective, fiabile, precise și actuali
zate în mod corespunzător. Aceste elemente pot rezulta, printre altele, din
decizii judiciare internaționale, precum hotărârile Curții Europene a Dreptu
rilor Omului, din decizii judiciare ale statului terț solicitant, precum și din
decizii, din rapoarte sau din alte documente întocmite de organele
Consiliului Europei sau ale celor care fac parte din sistemul Națiunilor
Unite (Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi si Căldăraru, C-404/15 si C-
659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctul 89).
în consecință, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că, în
ipoteza în care un stat membru este sesizat cu o cerere a unui stat terț
privind extrădarea unui resortisant al unui alt stat membru, acest prim stat
membru trebuie să verifice că extrădarea nu va aduce atingere drepturilor
prevăzute la articolul 19 din cartă.”
lata că prin această decizie de referință, Curtea de Justiție a Uniunii
Europene impune instanțelor naționale o verificare concretă prin care să
se asigure că o procedură cum este extrădarea nu va aduce atingere
drepturilor prevăzute de articolul 19 din Carta Drepturilor Fundamentale
ale Uniunii Europene, respectiv că persoana solicitată nu va fi supusă unor
tratamente inumane ori degradante, ceea ce echivalează cu impunerea
unei obligații pozitive în sarcina instanțelor care vor fi obligate să adminis
treze probe în acest sens.
Nu vom comenta aici posibilitatea legală pe care o au autoritățile
judiciare de a emite mandat european de arestare față de proprii cetățeni
care au comis infracțiuni pe teritoriul altor state membre, deoarece exce
dează obiectului prezentului demers, deși presupune o analiză aprofun
dată nu numai a principiilor teritorialității și personalității legii penale, ci și a
26
condițiilor de emitere a unui asemenea mandat, conform nu numai Deciziei
Cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul
european de arestare și procedurile de predare între statele membre,
astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului
din 26 februarie 2009.
Prin această decizie, constatăm încă o dată că jurisprudența oferită
de Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu reprezintă un obstacol în ca
lea dezvoltării nivelului de protecție a drepturilor omului la nivel european,
atât Carta cât și jurisprudența acestei instanțe stând dovadă a interesului
Uniunii Europene pentru respectarea uneia dintre valorile sale funda
mentale, drepturile omului și că instanțele naționale trebuie să se asigu
re, în orice procedură pendinte, că drepturile consacrate prin Cartă sunt
respectate.
1.4. Scurtă privire retrospectivă asupra evoluției dreptului
european și noua perspectivă deschisă de Carta Drepturilor
Fundamentale ale Uniunii Europene
Cele mai importante dintre evoluțiile recente sunt reprezentate
de aprobarea Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene la
Consiliul European de la Nisa din anul 20005 1 , alături de crearea unei
rețele de experți independenți a Uniunii pentru drepturile omului5 2 .
Carta, care la momentul respectiv nu constituia un instrument
juridic cu forță obligatorie, are drept obiectiv principal, astfel cum reiese din
preambulul său, să reafirme „drepturile care rezultă în principal din tradițiile
constituționale și din obligațiile internaționale comune statelor membre, din
Tratatul privind Uniunea Europeană și din tratatele comunitare, din […]
[Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale],
din Cartele sociale adoptate de Comunitate și de Consiliul Europei, precum
și din jurisprudența [Curții] și a [Curții Europene a Drepturilor Omului]”
(Hotărârea Parlamentul/Consiliul, C-540/03, EU:C:2006:429, punctul 38).
Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009,
a modificat articolul 6 UE. Această dispoziție astfel cum a fost modificată,
care constituie în prezent articolul 6 TUE, este redactată în termenii
următori:
„(1 ) Uniunea recunoaște drepturile, lib e rtă țile ș i p rin cip iile prevăzute
în [cartă], care are aceeași valoare ju rid ic ă cu cea a tratatelor.
5 1 La 7 decembrie 2000, Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene și
Comisia au proclamat la Nisa Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
(JOC364, p. 1).
2 http://ec.europa.eu/justice_home/cfr_cdf/index_en.htm.
27
D ispozițiile cuprinse în cartă nu extind în niciun fe l com petențele
U niunii a stfe l cum sunt definite în tratate.
D repturile, lib e rtă țile ș i p rin cip iile prevăzute în cartă se interpre
tează în conform itate cu disp ozițiile generale din titlu l VII a l ca rte i p rivin d
interpretarea ș i punerea sa în aplicare ș i cu luarea în considerare în m od
corespunzător a e xp lica țiilo r m enționate în Cartă, care prevăd izvoarele
acestor dispoziții.
(2) Uniunea aderă la [C onvenția Europeană a D rep turilo r O m ului ș i
L ib e rtă țilo r Fundam entale]. Com petențele Uniunii, a stfe l cum sunt definite
în tratate, nu sunt m odificate de această aderare.
(3) D repturile fundam entale, a stfe l cum sunt garantate p rin [C on
venția Europeană a D rep turilo r O m ului ș i L ib e rtă țilo r Fundam entale] ș i
a stfe l cum rezultă din tra d ițiile constituționale comune sta te lo r membre,
constituie p rin c ip ii generale ale dreptului U niunii.”
în consecință, Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Euro
pene are un important rol în legiferarea și elaborarea politicilor Uniunii,
atât sectoriale, cât și cele din domeniul PESC, rol manifestat în diverse
modalități.
Rețeaua a fost creată la solicitarea Parlamentului European în anul
2002, cu scopul de a asista Parlamentul la evaluarea modului de imple
mentare de către Uniunea Europeană și statele membre a drepturilor
prevăzute în Cartă53. Pe lângă publicarea rapoartelor anuale cu privire
la respectarea acestor drepturi de către Uniunea Europeană și statele
membre, inclusiv a rapoartelor tematice pe un anumit subiect selectat,
rețeaua a publicat și alte rapoarte, precum și avize detaliate privind
anumite probleme, atât din proprie inițiativă, cât și la solicitarea Comisiei,
alături de un foarte lung comentariu referitor la Carta Drepturilor Funda
mentale ale Uniunii Europene5 4 .
Se mai cuvine a preciza și că în anul 2007 a fost înființată Agenția
pentru Drepturile Fundamentale a Uniunii Europene5 5 care a înglobat și
înlocuit Centrul European de monitorizare a rasismului și xenofobiei, exis
tent din 1997; agenția își propune să contribuie la promovarea și protejarea
drepturilor fundamentale într-un mod cât mai eficient, în întreaga Uniune
Europeană.
5 3 Raportul de situatie privind drepturile fundamentale în Uniunea Europeană,
2000, A-5 223/2001.’
5 4 http://ec.europa.eu/justice_home/cfr_cdf/list_opinions_en.htm. Aceste subiecte
abordate în rapoarte includ alcătuirea unor profile pe criteriul etniei, responsabili
tăților statelor membre în legătură cu activitățile CIA și „extrădările extraordinare”,
precum și dreptul la obiecție pe motive de conștiință, alături de altele asemenea
teme.
5 5 FRA, creată prin Regulamentul Consiliului (CE) nr. 168/2007, JO L 53/2007, p. 1 .
28
în acest sens, agenția se consultă și cooperează cu partenerii în
ceea ce privește: colectarea și analizarea informațiilor și datelor prin cer
cetare socio-juridică; acordarea de asistență și consultanță de specialitate
și comunicarea și sensibilizarea cu privire la drepturi. în realizarea aces
tor atribuții, agenția colectează informații, formulează avize, evidențiază
bunele practici și publică rapoarte tematice5 6 .
Se mai impune precizarea că dispozițiile cuprinse în Cartă sunt
obligatorii, în contextul în care principiul încrederii reciproce dintre statele
membre are, în dreptul Uniunii, o importanță fundamentală, deoarece
permite crearea și menținerea unui spațiu fără frontiere interioare. Or,
acest principiu impune, îndeosebi în ceea ce privește spațiul de libertate,
securitate și justiție, fiecăruia dintre aceste state să considere, mai puțin în
situații excepționale, că toate celelalte state membre respectă dreptul
Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acesta5 7 .
Astfel, atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, statele membre
pot fi ținute, în temeiul acestuia, să prezume respectarea drepturilor
fundamentale de către celelalte state membre, așa încât sunt lipsite nu
numai de posibilitatea de a pretinde din partea unui alt stat membru un
nivel național de protecție a drepturilor fundamentale mai ridicat decât cel
asigurat de dreptul Uniunii, ci și, mai puțin în situații excepționale, de
posibilitatea de a verifica dacă acest alt stat membru a respectat efectiv,
într-un caz concret, drepturile fundamentale garantate de Uniune5 8 .
De asemenea, trebuie subliniat că Protocolul nr. 16 autorizează
cele mai înalte instanțe ale statelor membre să adreseze Curții Europene a
Drepturilor Omului cereri de aviz consultativ cu privire la probleme de
principiu referitoare la interpretarea sau la aplicarea drepturilor și libertăților
garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților
Fundamentale sau de protocoalele sale, în condițiile în care dreptul Uniunii
impune ca, în acest scop, aceste instanțe să introducă în fața Curții o
cerere de hotărâre preliminară în temeiul articolului 267 TFUE.
Prin urmare, nu este exclus ca o cerere de aviz consultativ
introdusă în temeiul Protocolului nr. 16 de o instanță a unui stat membru
care a aderat la protocolul menționat să poată declanșa procedura
implicării prealabile a Curții, creând astfel un risc de eludare a procedurii
5 6 https://europa.eu/european-union/about-eu/agencies/fra_ro.
5 7 Hotărârea N. S. și alții, C-411/10 și C-493/10, EU:C:2011:865, punctele 78-80;
Hotărârea Melloni, EU:C:2013:107, punctele 37 și 63).
5 8 Totuși, această verificare a devenit posibilă și obligatorie prin pronunțarea de
către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărârii în cauza Petruhhin, anterior
analizată.
29
de trimitere preliminară5 9 prevăzute la articolul 267 TFUE, care constituie
cheia de boltă a sistemului jurisdicțional instituit de tratate.
1.5. Obligativitatea respectării drepturilor procesuale ale
persoanelor implicate în procedurile penale. Protecția oferită acestor
drepturi de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene
Drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale
ale dreptului Uniunii. Uniunea este dotată cu o ordine juridică de tip nou,
având o natură care îi este specifică, un cadru constituțional și principii
fondatoare care îi sunt proprii, o structură instituțională deosebit de
elaborată, precum și un ansamblu complet de norme juridice care îi
asigură funcționarea.
Trebuie observate, de asemenea, caracteristicile specifice care țin
de însăși natura dreptului Uniunii. în special, astfel cum a arătat Curtea de
Justiție a Uniunii Europene în repetate rânduri, dreptul Uniunii se carac
terizează prin faptul că este izvorât dintr-o sursă independentă, constituită
de tratate, prin supremația sa în raport cu dreptul statelor membre60,
precum și prin efectul direct al unei întregi serii de dispoziții aplicabile
statelor membre si resortisantilor acestora6 1 .1 9
Aceste caracteristici esențiale ale dreptului Uniunii au dat naștere
unei rețele structurate de principii, de norme și de relații juridice mutual
interdependente care leagă, reciproc, Uniunea însăși și statele sale mem
bre, precum și statele membre între ele, acestea fiind în prezent angaja
te, astfel cum se amintește la articolul 1 al doilea paragraf TUE, într-un
„proces de creare a unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei”.
O asemenea construcție juridică se întemeiază pe premisa funda
mentală potrivit căreia fiecare stat membru împărtășește cu toate celelalte
state membre și recunoaște că acestea împărtășesc cu el o serie de valori
comune pe care se întemeiază Uniunea, după cum se precizează la
articolul 2 TUE. Această premisă implică și justifică existența încrederii
reciproce dintre statele membre în recunoașterea acestor valori și, așadar,
în respectarea dreptului Uniunii care le pune în aplicare.
5 9 Avizul 2/2013 Curtea de Justitie a Uniunii Europene, plenul, din 18 decembrie
2014, ECLI:EU:C:2014:2454.
6 0 Hotărârea Costa, EU:C: 1964:66, p. 1159 și 1160, precum și Hotărârea
Internationale Handelsgesellschaft, EU:C:1970:114, punctul 3, Avizul 1/91,
EU:C: 1991:490, punctul 21, Avizul 1/09, EU:C:2011:123, punctul 65, si Hotărârea
Melloni, C-399/11, EU:C:2013:107, punctul 59.
6 1 Hotărârea van Gend & Loos, EU:C:1963:1, p. 23, și Avizul 1/09, EU:C:2011:123,
punctul 65.
30
De altfel, figurează în centrul acestei construcții juridice drepturile
fundamentale, astfel cum sunt recunoscute de Carta Drepturilor Funda
mentale ale Uniunii Europene care, în temeiul articolului 6 alineatul (1)
TUE, are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor, respectarea acestor
drepturi constituind o condiție a legalității actelor Uniunii, astfel încât nu pot
fi admise în Uniune măsuri incompatibile cu aceste drepturi6 2 .
Astfel, Carta acoperă toate drepturile persoanei implicate în
proceduri judiciare:
,A rtic o lu l 47
D reptul la o cale de atac eficientă ș i la un proces ech ita b il
Orice persoană ale cărei dreptu ri ș i lib e rtă ți garantate de dreptul
U niunii sunt încălcate are dreptu l la o cale de atac eficientă în fața unei
instanțe judecătorești, în conform itate cu con dițiile sta b ilite de prezentul
articol.
O rice persoană are dreptul la un proces echitabil, pu blic ș i într-un
term en rezonabil, în fața unei instanțe ju d e că to re ști independente ș i
im parțiale, constituită în p re a la b il p rin lege. Orice persoană are p o sib ili
tatea de a fi consiliată, apărată ș i reprezentată.
A sistența ju rid ic ă gratuită se acordă ce lo r care nu dispun de
resurse suficiente, în m ăsura în care aceasta este necesară pentru a -i
asigura accesul efe ctiv la ju s tiție .
A rtico lu l 48
Prezum ția de nevinovăție ș i dreptul la apărare
(1) O rice persoană acuzată este prezum ată nevinovată până ce
vinovăția va f i sta b ilită în conform itate cu legea.
(2) O ricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea
dreptului la apărare.
A rtico lu l 49
P rincipiile le g a lită ții ș i p ro p o rțio n a lită ții in fra cțiu n ilo r ș i pedepselor
(1) N im eni nu poate f i condam nat pentru o acțiune sau om isiune
care, în m om entul săvârșirii, nu constituia infracțiune p o triv it dreptului
intern sau dreptului internațional. De asemenea, nu se poate aplica o
pedeapsă m ai mare decât cea aplicabilă la m om entul să vâ rșirii infracțiun ii,
în cazul în care, u lte rio r să vâ rșirii in fra cțiu n ii, legea prevede o pedeapsă
m ai ușoară, se aplică aceasta din urmă.
(2) P rezentul a rtico l nu aduce atingere ju d e c ă rii ș i pe dep sirii unei
persoane care s-a făcu t vinovată de o acțiune sau om isiune care, în
6 2 Hotărârea ERT, C-260/89, EU:C:1991:254, punctul 41, Hotărârea Kremzow,
C-299/95, EU:C:1997:254, punctul 14, Hotărârea Schmidberger, C-112/00,
EU:C:2003:333, punctul 73, precum șl Hotărârea Kadl și Al Barakaat International
Foundation/Consiliul si Comisia, EU:C:2008:461, punctele 283 si 284.
31
m om entul săvârșirii, era incrim inată pe baza p rin c ip iilo r generale recunos
cute de com unitatea națiunilor.
(3) Pedepsele nu trebuie să fie disproporționate față de infracțiune.
A rtico lu l 50
D reptul de a nu f i ju d e ca t sau condam nat de două o ri pentru
aceeași infracțiune> *
N im eni nu poate f i ju d e ca t sau condam nat pentru o infracțiune
pentru care a fo st deja a ch ita t sau condam nat în cadrul Uniunii, prin
hotărâre judecătorească definitivă, în conform itate cu legea”.
Trebuie precizat că această garantare este suplimentară celei
oferite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților
Fundamentale, deși Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis,
în mod neașteptat, prin Avizul din 18 decembrie 2014, că proiectul
Acordului cu privire la aderare nu este compatibil cu dreptul Uniunii
Europene (pe considerentul că este susceptibil să aducă atingere art. 344
TFUE și caracteristicilor specifice și autonomiei dreptului Uniunii, deoarece
nu asigură coordonarea între art. 53 din Convenția Europeană a Dreptu
rilor Omului și Libertăților Fundamentale și art. 53 din Carta Drepturilor
Fundamentale, nu previne riscul de a aduce atingere principiului încrederii
reciproce între statele membre în dreptul Uniunii și nu prevede nicio
corelare între mecanismul instituit prin Protocolul nr. 16 și procedura de
trimitere preliminară prevăzută de art. 267 TFUE), astfel încât cele două
instanțe europene vor avea, în continuare, competențe partajate.
Or, autonomia de care se bucură dreptul Uniunii în raport cu dreptul
statelor membre, precum și în raport cu dreptul internațional impune ca
interpretarea drepturilor fundamentale să fie asigurată în cadrul structurii și
al obiectivelor Uniunii6 3 .
în ceea ce privește structura Uniunii, este necesar să se sublinieze
că respectarea cartei se impune nu numai instituțiilor, organelor, și oficiilor
sau agențiilor Uniunii, ci și statelor membre atunci când acestea pun în
aplicare dreptul Uniunii6 4 și în acest context, în primul rând, organelor
judiciare.
în ceea ce privește urmărirea obiectivelor Uniunii, astfel cum sunt
amintite la articolul 3 TUE, aceasta este încredințată unei serii de dispoziții
fundamentale, cum ar fi cele care prevăd libertatea de circulație a
mărfurilor, a serviciilor, a capitalurilor și a persoanelor, cetățenia Uniunii,
spațiul de libertate, securitate și justiție, precum și politica de concurență.
Aceste dispoziții, care se inserează în cadrul unui sistem propriu Uniunii,
6 3 Hotărârea Internationale Handelsgesellschaft, EU:C:1970:114, punctul 4,
precum și Hotărârea Kadl și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și
Comisia, EU:C:2008:461, punctele 281-285.
6 4 Hotărârea Akerberg Fransson, C-617/10, EU:C:2013:105, punctele 17-21.
32
sunt structurate astfel încât să contribuie, fiecare în domeniul său specific
și cu caracteristicile sale particulare, la realizarea procesului de integrare,
care este rațiunea de a fi a Uniunii însesi.> »
De asemenea, revine statelor membre, în special în temeiul
principiului cooperării loiale, prevăzut la articolul 4 alineatul (3) primul
paragraf TUE, obligația de a asigura aplicarea și respectarea dreptului
Uniunii pe teritoriile lor. în plus, în temeiul celui de al doilea paragraf al
aceluiași alineat, statele membre adoptă orice măsură generală sau
specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate
sau care rezultă din actele institutiilor Uniunii6 5 .i
Pentru a garanta conservarea caracteristicilor specifice și a auto
nomiei acestei ordini juridice, tratatele au instituit un sistem jurisdicțional
destinat să asigure coerența și unitatea în interpretarea dreptului Uniunii și
în acest cadru, revine instanțelor naționale și Curții obligația de a garanta
deplina aplicare a dreptului Uniunii în toate statele membre, precum și
protecția jurisdicțională a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul
mentionat . j
1.6. Rezoluția Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind
o foaie de parcurs pentru consolidarea drepturilor procedurale ale
persoanelor suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale.
Scurtă prezentare generală.
Asa cum s-a subliniat în nenumărate rânduri, în Uniunea Euro-t 7
peană, Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a liber
tăților fundamentale constituie baza comună pentru protecția drepturilor
persoanelor suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale care,
includ etapa care precede procesul penal și etapa procesului penal.
Pentru asigurarea unei aplicări unitare a modului în care aceste
drepturi sunt respectate, Consiliul Uniunii Europene a adoptat Rezoluția
din 30 noiembrie 2009 privind o foaie de parcurs pentru consolidarea
drepturilor procedurale ale persoanelor suspectate sau acuzate în cadrul
procedurilor penale6 7 .
Având în vedere că Uniunea Europeană a creat cu succes un
spațiu de liberă circulație și ședere, în care cetățenii pot profita de posi
bilitățile din ce în ce mai numeroase de a călători, a studia si a munci în t ’ t
alte tări decât în tara de reședință. Cu toate acestea, eliminarea frontierelor > i i i 7
interne și exercitarea din ce în ce mai frecventă a dreptului de liberă
circulație și ședere au drept consecință inevitabilă faptul că un număr din
6 5 Avizul 1/09, EU:C:2011:123, punctul 68.
6 6 Ibidem, supra 65.
6 7 2009 C 295/01, cu relevantă pentru SEE.
33
ce în ce mai mare de persoane sunt implicate în proceduri penale într-un
alt stat membru decât cel de reședință. în aceste situații, drepturile
procedurale ale persoanelor suspectate sau acuzate devin deosebit de
importante în vederea garantării dreptului la un proces echitabil6 8 .
în consecință, sunt necesare măsuri specifice cu privire la drepturile
procedurale, pentru a se garanta echitatea procedurii penale. Astfel de
măsuri, care pot include legislație precum și alte măsuri, vor face să
crească încrederea cetățenilor în faptul că Uniunea Europeană și statele
membre ale acesteia le vor proteja și le vor garanta drepturile și, de
asemenea, se vor bucura de o aplicare uniformă pe întreg teritoriul Uniunii.
Pe baza unei abordări etapizate, foaia de parcurs prevede adop
tarea unor măsuri privind dreptul la traducere și interpretare (măsura A),
dreptul la informare cu privire la drepturi și informare privind capetele de
acuzare (măsura B), dreptul la consultanță juridică și asistență juridică
(măsura C), dreptul la comunicare cu rudele, angajatorii și autoritățile
consulare (măsura D) și măsuri speciale de protecție pentru persoanele
suspectate sau acuzate care sunt vulnerabile (măsura E) și o carte verde
privind arestarea preventivă (măsura F).
La 11 decembrie 2009, Consiliul European a salutat foaia de
parcurs și a inclus-o în Programul de la Stockholm – O Europă deschisă și
sigură în serviciul cetățenilor și pentru protecția acestora (punctul 2.4).
Consiliul European a subliniat caracterul neexhaustiv al foii de parcurs,
invitând Comisia să analizeze și alte elemente ale drepturilor procedurale
minime ale persoanelor suspectate și acuzate și să evalueze necesitatea
de a aborda și alte probleme, cum ar fi prezumția de nevinovăție, în
vederea promovării unei mai bune cooperări în acest domeniu, anul trecut
fiind adoptată și această directivă.
De asemenea, s-a subliniat că ordinea drepturilor menționate în
această foaie de parcurs este orientativă și că nu este vorba de o enu
merare a acestora în ordinea de preferință. Se evidențiază, de asemenea,
faptul că explicațiile furnizate în cuprinsul său servesc numai drept orientări
pentru acțiunea propusă și nu urmăresc reglementarea conținutului și a
domeniului general de aplicare a măsurilor vizate în prealabil.
Potrivit acestor măsuri, este necesar ca persoana suspectată sau
acuzată să poată înțelege ce se întâmplă și să se poată face înțeleasă. O
persoană suspectată sau acuzată care nu vorbește sau nu înțelege limba
utilizată în cadrul procedurii va avea nevoie de un interpret și de tradu
cerea documentelor procedurale esențiale, cu acuratețe, și, de asemenea,
de acordarea unei atenții deosebite necesităților persoanelor cu deficiențe
auditive suspectate sau acuzate (măsura A).
6 8 Considerentul 3 al rezoluției.
34
Foaia prevede că o persoană suspectată sau acuzată de o infrac
țiune ar trebui să primească informații privind drepturile sale elementare,
verbal sau, după caz, în scris, de exemplu printr-o comunicare în scris a
drepturilor. în plus, persoana în cauză ar trebui, de asemenea, să pri
mească rapid informații privind natura și cauza acuzațiilor care i se aduc.
O persoană care a fost acuzată ar trebui să aibă dreptul de a primi, la
momentul potrivit, informațiile necesare pentru pregătirea apărării sale,
fiind de la sine înțeles că aceasta nu ar trebui să aducă atingere cursului
normal al procedurilor penale (măsura B).
De asemenea, dreptul la consiliere juridică (acordată de un avocat)
pentru persoana suspectată sau acuzată în cadrul procedurilor penale
într-o etapă cât mai timpurie și mai adecvată a acestor proceduri este
fundamental pentru garantarea echității procedurii; dreptul la asistență
juridică ar trebui să garanteze accesul efectiv la dreptul la consiliere
juridică sus-menționat (măsura C).
în plus, o persoană suspectată sau acuzată care este privată de
libertate este informată cu promptitudine în legătură cu dreptul de a
informa cel puțin o persoană, de exemplu o rudă sau un angajator, cu
privire la privarea de libertate, fiind de la sine înțeles că aceasta nu ar
trebui să aducă atingere cursului normal al procedurilor penale. în plus, o
persoană suspectată sau acuzată care este privată de libertate într-un alt
stat decât cel din care provine este informată în legătură cu dreptul de a
informa autoritățile consulare competente cu privire la privarea de libertate
(măsura D).
Pentru a se garanta echitatea procedurilor, este important să se
acorde o atenție deosebită persoanelor suspectate sau acuzate care nu
pot înțelege sau urmări conținutul sau înțelesul procedurilor din cauza, de
exemplu, vârstei și condiției psihice sau fizice (măsura E).
Se mai prevede în foaia de parcurs că intervalul de timp pe care o
persoană îl poate petrece în stare de arest înainte de desfășurarea
procesului și pe parcursul desfășurării acestuia variază în mod semnificativ
de la un stat membru la altul. Perioadele excesiv de lungi de arestare
preventivă afectează persoanele în cauză, pot aduce atingere cooperării
judiciare între statele membre și nu reprezintă valorile pe care le pro
movează Uniunea Europeană. Măsurile adecvate care pot fi adoptate în
acest context ar trebui analizate într-o carte verde (măsura F).
Până în prezent, pe baza foii de parcurs au fost adoptate patru
măsuri privind drepturile procedurale în cadrul procedurilor penale, și
anume Directivele: 2010/64/UE privind dreptul la interpretare și traducere
în cadrul procedurilor penale, 2012/13/UE privind dreptul la informare în
cadrul procedurilor penale, 2013/48/UE privind dreptul de a avea acces la
un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul
european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie infor
35
mată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane
terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate și 2016/343/UE
privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și
a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale^9 ale
Parlamentului European și ale Consiliului.
Prin stabilirea unor norme minime comune privind protecția drep
turilor procedurale ale persoanelor suspectate și acuzate, aceste directive
au ca obiectiv consolidarea încrederii statelor membre în sistemele de
justiție penală ale celorlalte state membre, pentru a facilita astfel recu
noașterea reciprocă a hotărârilor în materie penală. „Astfel de norme
minime comune ar putea, de asemenea, să înlăture obstacolele din calea
liberei circulații a cetățenilor pe teritoriul statelor membre”7 0 .
Demn de menționat este că aceste directive se aplică numai
procedurilor penale astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiție a
Uniunii Europene, fără a aduce atingere jurisprudenței Curții Europene a
Drepturilor Omului. P er a contrario, aceste directive nu se aplică proce
durilor civile sau administrative, inclusiv atunci când procedurile adminis
trative pot conduce la sancțiuni, cum ar fi procedurile legate de concurență,
comerț, servicii financiare, trafic rutier, fiscalitate sau taxe suplimentare, și
nici anchetelor efectuate de către autoritățile administrative în legătură cu
aceste proceduri.
Principiile fundamentale avute în vedere de legiuitorul european la
adoptarea directivelor și deciziilor cadru prin care se protejează drepturile
procedurale sunt: limitarea recunoașterii reciproce; echilibrul procedurilor
penale europene; respectarea principiului legalității și a principiilor judici
are în procedura penală europeană; păstrarea coerenței; respectarea
principiului subsidiarității; compensarea neajunsurilor în procesul penal
european.
în ceea ce privește principiul limitării recunoașterii reciproce, se
impune a observa că interesul statelor membre sau al Uniunii Europene în
realizarea unei proceduri penale transfrontaliere eficiente în baza princi
piului recunoașterii reciproce, nu trebuie să conducă la o aplicare absolută
a acestui principiu7 1 .
6 9 Termenul de transpunere a acestei directive este 1 aprilie 2018, find singura
dintre acestea netranspusă în legislațiile statelor membre.
7 0 Considerentul 10 din Directiva 2016/343/UE privind consolidarea anumitor
aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în
cadrul procedurilor penale.
7 1 S. Bogdan, „Manifest privind dreptul procesual penal al Uniunii Europene”,
Timișoara, conferința cu tema „Probleme privind Noul Cod de Procedură penală“,
22 februarie 2014. Conferința a avut loc ca urmare a faptului că mai mulți cer
cetători de la diferite universități europene au conceput si semnat „Manifestul
36
Acest principiu nu mai poate fi aplicat atunci când există riscul ca
respectiva procedură penală să aducă atingere intereselor legitime ale
individualilor sau ale unui stat membru (efectuarea testului de proporțio-
nalitate). Trebuie precizat că o astfel de limitare a principiului recunoașterii
reciproce consolidează, de asemenea, atât încrederea reciprocă între
statele membre, cât si încrederea cetătenilor în Uniune.* » i
De asemenea, se impune a preciza că întotdeauna s-a apreciat că
obligația de a recunoaște deciziile judiciare ale unui stat membru și măsura
în care această recunoaștere trebuie să opereze, trebuie să fie deter
minată individual pentru fiecare măsură în parte, bazată pe circumstanțele
particulare ale cauzei. în acest context, suspectul sau acuzatul trebuie
să se bucure de toate drepturile și garanțiile conferite de Convenția
Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și Carta
Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, deși încălcările drepturilor
fundamentale nu duc în practică la o limitare a principiului recunoașterii
reciproce7 2 .
în majoritatea cazurilor, sunt prevăzute doar motive facultative de
refuz pentru a se evita încălcarea principiului ne b is in idem – articolul 4
punctul 3 din Decizia-cadru privind mandatul european de arestare /
Directiva privind ordinul european de anchetă / Decizia-cadru privind
aplicarea reciprocă a sancțiunilor financiare.
De asemenea, Decizia-cadru privind prevenirea și soluționarea
conflictelor referitoare la exercitarea competenței în cadrul procedurilor
penale nu prevede o încetare obligatorie a procedurilor paralele.
Analizând taxonomia dispozițiilor europene se constată că drep
turile fundamentale garantate în cadrul Uniunii și articolul 4 paragraful 2
TUE impun ca între interesul public în urmărirea infracțiunilor, interesul
statelor în conservarea identității naționale, și drepturile persoanelor afec
tate să existe un echilibru, în baza principiului proporționalității.
în consecință, un aspect de importanță deosebită, în contextul în
care procesul penal devine unul din ce în mai mai supranaționalizat, este
privind dreptul procesual penal al Uniunii Europene”, conceput ca „un Instrument
de evaluare, care poate fi utilizat pentru a evalua noi propuneri de legislație
eurpeană care au impact asupra dreptului penal”. Autorii amintesc și faptul că
„normele de procedură penale și cele care reglementează asistența judiciară
reciprocă, norme care, recent, au fost modelate din ce în ce mai mult de legislația
Uniunii, trebuie să respecte exigențele statului de drept și să garanteze drepturile
fundamentale în orice împrejurare, în pofida faptului că în acest domeniu al drep
tului trebuie puse în balanță diferitele interese ale statului, ale societății și ale
individului”; lista membrilor ECPI poate fi găsită la finalul manifestului, ZIS
12/2009, http://www.zis-online.com/dat/artikel/2009_12_383.pdf.
7 2 cauza Radu si Melloni, C-399/11, JO C 290, 1.10.2011.
37
respectarea drepturilor particularului și acest aspect a intrat de câțiva ani în
atenția sporită a legiuitorului european. Așadar, suspectului îi este acordat
dreptul de a avea acces la un avocat în fiecare din statele implicate într-o
procedură penală transfrontalieră7 3 , dreptul la respectarea prezumției de
nevinovăție7 4 , dreptul de a fi informat în legătură cu acuzația care i se
aduce7 5 , dreptul la interpretare și traducere , drepturi procedurale ce se
aplică de la momentul în care o persoană este suspectată de comiterea
unei infracțiuni.
Unii autori77, au susținut, exprimând opinii de mare valoare, că
atunci când organul legislativ european adoptă norme privitoare la proce
durile transfrontaliere, există riscul ca acestea să fie în contradicție cu
normele deja existente la nivelul Uniunii (coerență orizontală), dar și că
armonizarea procedurii penale poate interfera cu coerența sistemelor
naționale în materie penală (lipsa coerenței verticale).
Coerența și echilibrul unei legislații naționale pot fi de asemenea
afectate dacă, în baza principiului recunoașterii reciproce, norme din dife
rite sisteme procedurale sunt amestecate (crearea asa numitei „proceduri
hibrid”).
Se impune a preciza că în ceea ce privește coerența orizontală,
aceasta necesită ca legiuitorul Uniunii să se asigure că instrumentele
juridice nu se află în contradicție cu cadrul legal creat de alte prevederi ale
dreptului Unional, în timp ce coerența verticală necesită ca legiuitorul
Uniunii să țină cont de coerența ordinii juridice a statelor membre, cu
respectarea tradiției acestora.
Aceiași autori au mai arătat că în măsura în care coerenta unei i i
legislații penale a unui stat membru riscă să fie serios afectată, legiuitorul
7 3 Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octom
brie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor
penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul
ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a
comunica cu persoane terte si cu autorităti consulare în timpul privării de libertate,
JOL 294 din 6.11.2013.
7 4 Directiva 2016/343/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie
2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a
dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, JO L 65/1 din
11.3.2016.
7 5 Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012
privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, JO L 142 din 1.6.2012.
Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 octom
brie 2010 privind dreptul la interpretare si traducere în cadrul procedurilor penale,
JOL 280 din 26.10.2010.
7 7 S. Bogdan, op. cit.
38
european ar trebui să asigure compensări adecvate în temeiul principiului
compensării7 8 .
Același autor a precizat, în mod justificat în opinia noastră, că gra
vitatea efectelor unui act legislativ generează măsuri de compensare
proporționale cu această gravitate; astfel, cu cât sunt mai grave efectele
actului legislativ, cu atât mai extinse trebuie să fie măsurile de compen
sare.
într-adevăr, observând deciziile de punere în aplicare a instrumen
telor privind principiul recunoașterii reciproce, se poate constata că un act
normativ trebuie să asigure statului de executare un grad de libertate de
decizie corespunzător gradului în care dispozițiile relevante nu au fost
armonizate în prealabil.
Practica a demonstrat că într-o procedură transfrontalieră, sus
pectul/acuzatul trebuie să interacționeze cu cel puțin încă o ordine juri
dică, de obicei, străină și limbajul (tehnic juridic) pe care, de obicei, nu îl
vorbește și nici nu îl înțelege suficient de bine, pot crea probleme cu privire
la echitabilitatea procedurii și în special la exercitarea dreptului la apărare.
Pentru a-și exercita drepturile în mod eficient, suspectul trebuie să aibă o
strategie suplimentară de apărare și în realizarea acesteia are nevoie să
înțeleagă procedura căreia îi este supus și consecințele acesteia. în cazul
unui transfer într-un alt stat membru, suspectul este, de asemenea, rupt de
mediul său social.
în consecință, politica penală europeană trebuie să reacționeze la
aceste pericole la care este supus acuzatul/suspectul prin crearea unor
standarde minime de protecție ale drepturilor acestuia care să compen
seze dezavantajele avute de suspecți în contextul unei proceduri trans-
frontaliere și se poate susține, pe drept cuvânt, că aceasta a fost ra tio legis
a celor patru directive amintite care, alături de altele pe care le-am amintit
deja7 9 , vor cristaliza ceea ce se va numi dreptul procesual penal al Uniunii
Europene, cu toată opoziția unor state membre.
7 8 S. Bogdan, op. cit.
7 9 De pildă, Directiva 2014/41 UE privind ordinul european de anchetă.
39
CAPITOLUL II
PREZENTARE GENERALĂ A DIRECTIVELOR
2010/64/UE SI 2012/13/UE. RATIO LEGIS.9
Fără a mai relua scopul avut în vedere de legiuitorul european,
deja menționat în capitolul precedent, vom preciza doar că ra tio legis este
dată de necesitatea de a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii în
toate statele membre, precum și protecția jurisdicțională a drepturilor
conferite justițiabililor de dreptul menționat, în scopul garantării echitabi-
lității procedurilor penale, în special cu privire la persoana suspectului sau
acuzatului.
S-a subliniat de către Consiliu că în contextul punerii în aplicare a
principiului recunoașterii reciproce, trebuie, de asemenea, inițiate lucrări cu
privire la acele aspecte ale legislației procedurale în cazul cărora sunt
considerate necesare standarde minime comune pentru a facilita aplica
rea principiului recunoașterii reciproce, respectând principiile juridice
fundamentale ale statelor membre8 0 .
De asemenea, Programul de la Haga din 2004 afirmă că realiza
rea ulterioară a recunoașterii reciproce ca piatră de temelie a cooperării
judiciare implică dezvoltarea de standarde echivalente pentru drepturile
procedurale în cadrul procedurilor penale, pe baza studiilor privind nivelul
existent de garantare în statele membre și cu respectarea tradiției juridice
a acestora8 1 .
Recunoașterea reciprocă presupune că autoritățile competente din
statele membre au încredere în sistemele de justiție penală din celelalte
state membre. în scopul creșterii încrederii reciproce în cadrul Uniunii
Europene, este important să existe, ca element complementar convenției,
standarde ale Uniunii Europene pentru protecția drepturilor procedurale
care să fie puse în aplicare și executate în mod corect în statele membre.
Studii recente arată că în rândurile experților există o susținere
largă a acțiunii Uniunii Europene privind drepturile procedurale, prin legis
lație si alte măsuri, si că este necesar să crească nivelul încrederii reci-* * * » o oproce între autoritățile judiciare din statele membre . Aceste sentimente
8 0 concluzia 37 a Consiliului European de la Tampere
8 1 punctul III 3.3.1. din Programul de la Haga 2004
8 2 „Analiza viitorului recunoașterii reciproce în materie penală în Uniunea
Europeană”, raport al Université Libre de Bruxelles din 20 noiembrie 2008.
40
sunt împărtășite și de Parlamentul European8 3 . în comunicarea sa pentru
Programul de la Stockholm84, Comisia Europeană a constatat că este
esențial să se consolideze drepturile persoanelor și în special dreptul la
apărare, în scopul menținerii încrederii reciproce între statele membre și a
încrederii cetățenilor în Uniunea Europeană.
Ținând seama de importanța și de complexitatea acestor chesti
uni, pare oportun ca acestea să fie abordate progresiv, asigurându-se în
același timp o consecvență globală. Prin abordarea acestui tip de acțiuni
pe rând, în funcție de domenii, se observă că a fost acordată o atenție
deosebită fiecărei măsuri individuale, astfel încât să se permită identifi
carea și abordarea problemelor într-un mod prin care s-a acordat o valoare
adăugată fiecărei măsuri, tocmai pentru a le spori eficacitatea.
Toate noile acte legislative ale Uniunii Europene în acest domeniu
trebuie să fie și sunt, în opinia noastră, conforme cu standardele minime
stabilite prin convenție, astfel cum a fost interpretată de Curtea Europeană
a Drepturilor Omului pentru a consolida drepturile persoanelor suspec
tate sau acuzate în cadrul procedurilor penale și pentru a garanta
echitabilitatea procedurii penale, în ansamblul său.
2.1. Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European și a
Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și
traducere în cadrul procedurilor penale. Scurtă prezentare
Potrivit Directivei 2010/64 UE privind dreptul la interpretare și
traducere în cadrul procedurilor penale, este imperios necesar ca per
soana suspectată sau acuzată să poată înțelege ce se întâmplă și să se
poată face înțeleasă, deoarece o persoană suspectată sau acuzată care
nu vorbește sau nu înțelege limba utilizată în cadrul procedurii va avea
nevoie de un interpret și de traducerea documentelor procedurale
esențiale. Din acest motiv, trebuie să se acorde, de asemenea, o atenție
deosebită necesităților persoanelor cu deficiențe auditive suspectate sau
acuzate, deoarece din cauza acestor deficiențe le este mai greu și să
înțeleagă, dar și să se facă înțelese, inclusiv în cadrul interogatoriilor
efectuate de poliție; întâlnirilor esențiale dintre client și avocat; tuturor
audierilor în fata instantei si al oricăror audieri intermediare necesare, i i i
De asemenea, în anumite situații, se poate folosi interpretarea prin
videoconferință, prin telefon sau prin internet dacă nu este necesară sau
8 3 „Recomandarea Parlamentului European din 7 mai 2009 adresată Consiliului
privind dezvoltarea unui spațiu de justitie penală al Uniunii Europene”
2009/2012(INI), punctul 1 litera (â).
8 4 „Un spațiu de libertate, securitate si justitie în serviciul cetătenilor”, COM(2009)
262/4 (punctul 4.2.2.).
41
posibilă prezența fizică a interpretului pentru a garanta caracterul echitabil
al procedurii.
în plus, persoanelor suspectate sau acuzate care nu înțeleg limba
în care se desfășoară procedurile penale trebuie să li se furnizeze tra
ducerea scrisă a documentelor esențiale pentru apărare. Acestea includ:
orice decizie de privare de libertate a unei persoane; orice rechizitoriu sau
act de inculpare; orice hotărâre judecătorească.
Deoarece directiva se aplică și în ce privește deciziile de punere în
aplicare a instrumentelor privind principiul recunoașterii reciproce, în cadrul
procedurilor de executare a unui mandat european de arestare, persoa
nelor în cauză trebuie să li se asigure interpretare și traducerea scrisă a
mandatului, dacă este necesar, fie în limba maternă, fie într-o altă limbă pe
care o înțeleg.
Directiva mai impune și ca traducerea și interpretarea să aibă un
nivel calitativ suficient pentru a permite persoanelor în cauză să înțeleagă
procedura, cazul instrumentat împotriva lor și să își exercite în mod co
respunzător dreptul la apărare. în acest scop, statele membre au obligația
să creeze un registru cuprinzând traducătorii și interpreții independenți și
calificați care trebuie să fie la dispoziția avocaților și a autorităților rele
vante, precum și a oricărei persoane interesate.
2.2. Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a
Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul
procedurilor penale. Scurtă prezentare
Potrivit Directivei 2012/13 UE privind dreptul la informare în cadrul
procedurilor penale, o persoană suspectată sau acuzată de o infracțiune
trebuie să primească informații privind drepturile sale elementare, verbal
sau, după caz, în scris, de exemplu printr-o comunicare în scris a drep
turilor, astfel încât aceasta să știe care sunt drepturile de care beneficiază
și că acestea sunt respectate de autoritățile judiciare. în plus, persoana în
cauză trebuie, de asemenea, să primească rapid informații privind natura
și cauza acuzațiilor care i se aduc. în acest sens, o persoană care a fost
acuzată sau care este suspectată de comiterea unei infracțiuni trebuie să
aibă dreptul de a primi, la momentul potrivit, informațiile necesare pentru
pregătirea apărării sale, fiind de la sine înțeles că aceasta nu ar trebui să
aducă atingere cursului normal al procedurilor penale și nici duratei
rezonabile a acestor proceduri.
Directiva prevede că persoanele suspectate și acuzate trebuie
informate cu promptitudine, verbal sau în scris, cu privire la o serie de
drepturi procedurale. Printre acestea se numără: asistarea de către un
avocat; orice drept la consiliere juridică gratuită; dreptul de a fi informat cu
42
privire la acuzare; dreptul la interpretare și traducere; dreptul de a păstra
tăcerea.
Mai mult, persoanele arestate trebuie să primească cu promptitu
dine o Notă privind drepturile din partea autorităților de aplicare a legii
(adică, poliția sau ministerul de justiție, în funcție de statul membru), scrisă
într-un limbaj simplu, accesibil, furnizând informații referitoare la drepturile
ulterioare, inclusiv la: accesul la documentele cauzei; dreptul de a informa
o persoană și de a contacta autoritățile consulare; dreptul la asistență
medicală de urgență; de a cunoaște perioada maximă, exprimată în ore și
zile, pentru care acestea vor fi reținute înainte de a se ajunge în fața unei
autorități judiciare; dacă există posibilitatea de a contesta legalitatea
arestării.
De asemenea, în cazul în care o persoană a fost arestată în te
meiul unui mandat european de arestare, acesteia trebuie să i se furnizeze
o Notă specifică privind drepturile de către autoritățile de aplicare a legii
care reflectă diversele drepturi care se aplică în acea situație8 5 .
în plus, persoanele suspectate sau acuzate trebuie să primească
cu promptitudine informații despre infracțiunea de a cărei comitere sunt
suspectate și (într-o etapă ulterioară) informații detaliate despre acuzare.
Dacă acestea sunt arestate sau reținute, trebuie să fie informate cu privire
la motivele acestei arestări sau detentii. Acestea trebuie să aibă acces si la> i
materialele cauzei, astfel încât să-și poată exercita drepturile de apărare.
Ambele directive stabilesc standardele minime pentru toate țările
Uniunii Europene, indiferent de statutul juridic, cetățenia sau naționalitatea
unei persoane. Aceastea au fost concepute să ajute la prevenirea erorilor
de justiție și reducerea numărului de apeluri.
8 5 Modelul notei se regăseste în anexa directivei.
43
CAPITOLUL III
TRANSPUNEREA DIRECTIVELOR ÎN LEGISLAȚIA ROMÂNĂ9
3.1. Directiva 2010/64 UE privind dreptul la interpretare și
traducere în cadrul procedurilor penale
3.1.1. Aspecte comune de implementare privind ambele
directive
Potrivit unui raport Eurostat, în fiecare an, instanțele din statele
membre sunt sesizate cu 11 milioane de proceduri penale în cadrul cărora
sunt implicate, pe lângă cetățenii și resortisanții acestora și persoane de
altă cetățenie ori resortisanți ai altor state, atât din Uniunea Europeană, cât
si din state terte.> >
Articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și
Libertăților Fundamentale impune respectarea dreptului la un proces
echitabil pe mai multe paliere, fiind vorba de un principiu complex, ce in
clude dreptul de a fi audiat în ședință publică, de un judecător independent
și imparțial, iar procedura să se desfășoare într-un termen rezonabil, res
pectarea prezumției de nevinovăție, principiul egalității armelor, adminis
trarea și interpretarea probelor.
Potrivit acestui text convențioal, persoana suspectată sau acuzată
are dreptul minimal de a fi informată, în limba pe care o înțelege și în
detaliu, asupra naturii acuzației care i se aduce – art. 6 par. 3 lit. a.
în consecință, între drepturile prevăzute în Convenția Europeană
a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și Carta Drepturilor
Fundamentale ale Uniunii Europene se impune o abordare holistică, având
în vedere că ambele protejează aceleași drepturi ale persoanei suspectate
sau acuzate în cadrul procedurilor penale.
Este foarte adevărat că respectarea și garantarea drepturilor indi
viduale este o problemă ce revine în mod constant instanțelor de judecată
în activitatea lor, astfel că deciziile pronunțate de ambele instanțe de con
tencios european, fiind obligatorii, trebuie să-și găsească aplicarea în acti
vitatea instanțelor, în hotărârile pronunțate de acestea.
în egală măsură, nu poate fi neglijat faptul că așa cum a subliniat
chiar Consiliul în foaia de parcurs, dar și în considerentele celor două
directive, există diferențe în sistemele procesual penale ale statelor mem
bre, inclusiv în ceea ce privește drepturile procedurale ale persoanelor
suspectate sau acuzate și aceste diferențe dau naștere dezbaterilor, in
clusiv în ceea ce privește aplicarea lor unitară pe teritoriul statelor membre,
44
acesta fiind chiar scopul directivelor. în această privință, se impune a
sublinia că, deși obiectivul impus de directive este obligatoriu, mijloacele și
modalitățile prin care se ajunge la realizarea acestora, fiind lăsat la lati
tudinea statelor membre, există diferențe între acestea în ce privește ma
niera în care acestea au fost transpuse în legislațiile acestora, astfel că
există probleme referitoare la aceste drepturi ce cunosc o abordare diferită
în diferite state membre.
3.1.2. Noțiunea de „procedură penală”
Totuși, pentru o asemenea abordare holistică, la care s-a făcut
referire anterior, se impune clarificarea noțiunii de „procedură penală”,
având în vedere că sistemele penale ale statelor membre sunt diferite, iar
ambele directive protejează drepturi ale persoanelor implicate în proceduri
penale.
Astfel, într-o hotărâre de referință8 6 , Curtea de Justiție a Uniunii
Europene a oferit interpretarea noțiunii de procedură penală. în speță, cu
privire la situația de fapt s-a constatat că dl. Âkerberg Fransson a fost citat
la 9 iunie 2009 pentru a se prezenta în fața Haparanda tingsrătt (Tribunalul
Districtului Haparanda), în cadrul unei proceduri pentru infracțiuni fiscale în
formă agravată. El era învinuit că în cuprinsul declarațiilor sale fiscale
aferente exercițiilor financiare 2004 și 2005 ar fi furnizat informații inexacte
care au expus trezoreria publică unor pierderi ale încasărilor legate de per
ceperea impozitului pe venit și a taxei pe valoarea adăugată pentru sumele
de 319.143 SEK pentru exercițiul financiar 2004, din care 60.000 SEK
reprezentând TVA, și de 307.633 SEK pentru exercițiul financiar 2005, din
care 87.550 SEK reprezentând TVA. Domnul Âkerberg Fransson era, de
asemenea, învinuit și sub aspectul nedeclarării contribuțiilor angajatorului
pentru perioadele de referință din octombrie 2004 și din octombrie 2005,
ceea ce a expus organismele sociale unor pierderi ale încasărilor pentru
sumele de 35.690 SEK și, respectiv, de 35.862 SEK. Potrivit rechizitoriului,
infracțiunile trebuiau considerate agravate, pe de o parte, din cauza impor
tanței sumelor în cauză și, pe de altă parte, din cauza faptului că se în
scriau în cadrul unei activități infracționale sistematice de mare anvergură.
Prin decizia din 24 mai 2007, Skatteverket a aplicat domnului
Âkerberg Fransson, pentru exercițiul financiar 2004, o taxă suplimentară
de 35.542 SEK pentru veniturile din activitatea sa economică, de 4.872
SEK pentru TVA și de 7.138 SEK pentru contribuțiile angajatorului. De
asemenea, i s-a aplicat prin aceeași decizie, pentru exercițiul financiar
2005, o taxă suplimentară de 54.240 SEK pentru veniturile din activitatea
sa economică, de 3.255 SEK pentru TVA și de 7.172 SEK pentru con
8 6 C-617/10, Hans Âkerberg Fransson, pct. 12-14.
45
tribuțiile angajatorului. Aceste sancțiuni au fost însoțite de dobânzi.
împotriva sancțiunilor respective nu a fost exercitată nicio cale de
atac în fața instanței administrative, termenul necesar în acest scop expi
rând la 31 decembrie 2010 în ceea ce privește exercițiul financiar 2004 și
la 31 decembrie 2011 în ceea ce privește exercițiul financiar 2005. Decizia
de aplicare a unor taxe suplimentare este motivată prin aceleași fapte de
fals în declarații ca și cele reținute de Ministerul Public în procedura penală
din litigiul principal.
în fața instanței a quo, s-a pus problema dacă trebuie să se renunțe
la învinuirea adusă domnului Âkerberg Fransson pentru motivul că, în
cadrul unei alte proceduri, el a fost deja sancționat pentru aceleași fapte,
ceea ce ar contraveni interdicției aplicării unei duble sancțiuni pentru
aceeași infracțiune, prevăzută la articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO și
la articolul 50 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.
în aceste condiții, Haparanda tingsratt a hotărât să suspende jude
carea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Potrivit legii suedeze, pentru ca o instanță națională să poată
înlătura aplicarea unor dispoziții naționale în legătură cu care se poate
presupune că încalcă principiul ne bis in idem prevăzut la articolul 4 din
Protocolul nr. 7 la [CEDO] și, prin urmare, se poate presupune că încalcă
și articolul 50 din [Cartă], este necesar să se regăsească în acest sens un
temei clar în CEDO sau în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor
Omului. O astfel de condiție impusă de dreptul național cu privire la înlă
turarea aplicării dispozițiilor naționale este compatibilă cu dreptul Uniunii și
în special cu principiile sale generale, incluzând supremația și efectul direct
al dreptului Uniunii?
2) Admisibilitatea unei învinuiri pentru săvârșirea unor infracțiuni
fiscale intră sub incidența principiului ne bis in idem consacrat prin articolul
4 din Protocolul nr. 7 la CEDO și prin articolul 50 din Cartă dacă anterior
învinuitului i s-a impus într-o procedură administrativă o anumită sancțiune
financiară (taxă suplimentară) pentru săvârșirea aceleiași fapte de fals în
declarații?
3) Răspunsul la întrebarea 2 este influențat de faptul că trebuie să
existe o coordonare a acestor sancțiuni astfel încât instanțele ordinare să
aibă posibilitatea să reducă pedeapsa aplicată în procesul penal deoarece
învinuitului i-a mai fost impusă plata unei taxe suplimentare pentru săvâr
șirea aceleiași fapte de fals în declarații?
4) în cadrul domeniului de aplicare al principiului ne bis in idem […],
este permis ca în anumite împrejurări să se aplice sancțiuni suplimentare
în proceduri noi cu privire la același comportament care a fost examinat și
care a condus la o decizie de impunere a unor sancțiuni împotriva unei
persoane. în cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea 2, condițiile privind
aplicarea mai multor sancțiuni în proceduri distincte în temeiul principiului
46
ne bis in idem sunt îndeplinite dacă în cadrul ultimei proceduri are loc
o reexaminare a împrejurărilor cauzei, independentă de procedura ante
rioară?
5) Sistemul suedez care presupune impunerea unor taxe supli
mentare și examinarea răspunderii pentru infracțiuni fiscale în cadrul unor
proceduri distincte este întemeiat pe mai multe motive de interes general
[…]. în cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea 2, un sistem precum cel
suedez este compatibil cu principiul ne bis in idem în cazul în care ar fi
posibil să se instituie un sistem care nu ar intra sub incidența principiului
ne bis in idem, fără a fi necesar să se abțină nici de la impunerea unor taxe
suplimentare, nici de la pronunțarea unei decizii privind răspunderea
pentru infracțiuni fiscale prin transferul competenței de impunere a unor
taxe suplimentare de la Skatteverket și, după caz, de la instanțele admi
nistrative la instanțele ordinare, pentru ca taxele suplimentare să fie exa
minate împreună cu învinuirea de săvârșire a unor infracțiuni fiscale?”
Vom analiza din răspunsul Curții doar ceea ce este relevant pentru
noțiunea de procedură penală. Cu privire la acest aspect, răspunsul Curții
se deduce din cuprinsul altor întrebări, deoarece instanța de trimitere nu a
solicitat interpretarea noțiunii de „procedură penală”.
Așadar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că:
„C u p rivire la a doua, la a treia ș i la a patra întrebare:
Prin intermediul acestor întrebări, la care se impune să se dea un
răspuns comun, Haparanda Tingsrătt solicită, în esență, Curții să stabi
lească dacă principiul ne bis in idem enunțat la articolul 50 din Cartă
trebuie interpretat în sensul că se opune desfășurării urmăririi penale față
de un învinuit sub aspectul unor infracțiuni fiscale, din moment ce acestuia
din urmă i-a fost aplicată deja o sancțiune fiscală pentru aceleași fapte de
fals în declarații.
în ceea ce privește aplicarea principiului ne bis in idem enunțat la
articolul 50 din cartă unei urmăriri penale pentru fraudă fiscală precum cea
care face obiectul litigiului principal, ea presupune ca măsurile care au
fost deja adoptate împotriva învinuitului prin intermediul unei decizii
devenite definitivă să îmbrace un caracter penal.
în această privință, trebuie arătat că articolul 50 din Cartă nu se
opune ca un stat membru să impună, pentru aceleași fapte de neres-
pectare a obligațiilor declarative în domeniul TVA-ului, o combinație de
sancțiuni fiscale și penale. Astfel, pentru a garanta perceperea integralității
încasărilor din TVA și, prin aceasta, protecția intereselor financiare ale
Uniunii, statele membre dispun de libertatea de alegere a sancțiunilor
aplicabile8 7 . Acestea pot, așadar, să îmbrace forma unor sancțiuni admi
8 7 A se vedea în acest sens Cauza C-66/88, Comisia/Grecia, [1989] ECR 2965,
pct. 24 (în continuare Cauza C-66/88, Comisia/Grecia), Cauza C-213/99, de
47
nistrative, a unor sancțiuni penale sau o combinație a celor două. Doar
atunci când sancțiunea fiscală îmbracă un caracter penal în sensul
articolului 50 din Cartă și este rămasă definitivă, se opune dispoziția
menționată ca pentru aceleași fapte să se desfășoare o urmărire
penală împotriva aceleiași persoane.
în continuare, trebuie amintit că, în vederea aprecierii naturii
penale a sancțiunilor fiscale, sunt pertinente trei criterii. Primul este
calificarea juridică a infracțiunii în dreptul intern, al doilea, natura
însăși a infracțiunii, iar al treilea, natura și gradul de severitate a
sancțiunii pe care persoana în cauză riscă să o suporte 8 8 .
Revine instanței de trimitere competența de a aprecia, în lumina
acestor criterii, dacă este necesar să se procedeze la o examinare a
cumulului de sancțiuni fiscale și penale prevăzut de legislația națională în
raport cu standardele naționale în sensul punctului 29 din prezenta hotă
râre, ceea ce ar putea să o conducă, eventual, să considere acest cumul
ca fiind contrar standardelor amintite, cu condiția ca sancțiunile restante să
fie efective, proporționale și disuasive.
Rezultă din considerațiile care precedă că trebuie să se răspundă
la a doua, la a treia și la a patra întrebare că principiul ne bis in idem
enunțat la articolul 50 din Cartă nu se opune ca un stat membru să
impună, pentru aceleași fapte de nerespectare a obligațiilor declarative în
domeniul TVA-ului, în mod succesiv, o sancțiune fiscală și o sancțiune
penală în măsura în care prima sancțiune nu îmbracă un caracter penal,
aspect care trebuie verificat de instanța națională.”.
Se impune a observa că a statuat că decizia trebuie să fie definitivă
și obligatorie în sensul dreptului național al statului contractant ale cărui
autorități au adoptat-o și să se asigure că decizia respectivă conferă, în
acest stat protecția acordată în temeiul principiului ne b is in idem.
După cum se poate observa, nici textele nu fac referire la o
hotărâre pronunțată de către o autoritate judiciară. într-adevăr, ambele
Curți (Curtea de Justiție a Uniunii Europene și Curtea Europeană a
Drepturilor Omului) au analizat caracterul definitiv al deciziei8 9 și nu tipul
autorității care a pronunțat decizia ori tipul procedurii, recunoscând carac
ter definitiv chiar deciziilor pronunțate de către autorități administrative.
Andrade, [2000] ECR 1-11083, pct. 19, și Cauza C-91/02, Hannl-Hofstetter, [2003]
ECR 1-12077, pct. 17.
8 8 Cauza C-66/88, Comisia/Grecia, pct. 24, Cauza C-326/88, Hansen, [1990] ECR
1-2911, pct. 17, Cauza C-167/01, Inspire Art, [2003] ECR 1-10155, pct. 62, Cauza
C-230/01, Penycoed, [2004] ECR I-937, pct. 36, precum și Cauzele conexate
C-387/02, C-391/02 și C-403/02, Berlusconi și alții, [2005] ECR I-3565, pct. 65.
8 9 C-398/12, ECLI:EU:C:2014:1057.
48
Statele membre cunosc sisteme diferite de sancționare a contra-i
vențiilor, dreptul de a sancționa asemenea fapte ilicite fiind conferit fie
autorităților judiciare, fie autorităților administrative. Indiferent de sistemul
adoptat, aceste sancțiuni pot intra în sfera noțiunii de „acuzație penală”
prevăzută de art. 6 par. 1 și de „pedeapsă” în sensul art. 7 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Pentru a determina dacă o anumită sancțiune administrativă intră îni
cadrul materiei penale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului aplică așa-
numitele criterii Engel: calificarea reținută în dreptul intern, natura faptei
imputate sau severitatea sancțiunii care poate fi aplicată, criterii ase
mănătoare cu cele invocate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în
speța Âkerberg Fransson precitată. în măsura în care, aplicând aceste
criterii, acea contravenție poate intra în sfera „acuzației în materie penală”,
iar sancțiunea aplicată este o „pedeapsă”, atunci devin aplicabile toate
garanțiile prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și
Libertăților Fundamentale în materie penală.
In ceea ce privește legislația națională, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a analizat în jurisprudența sa mai multe tipuri de
contravenții9 0 statuând în sensul că faptele sancționate contravențional din
aceste acte normative intră în sfera de aplicare a noțiuni de „acuzație
penală” din art. 6 al Convenției, iar garanțiile prevăzute în materie penală
sunt pe deplin aplicabile, cum ar fi prezumția de nevinovăție, asistarea
gratuită de către un interpret, principiul legalității pedepsei, precum și
principiul non bis in idem.
Prin urmare, cu privire la aceeași faptă, autoritățile pot aplica o
singură dată o sancțiune cu caracter penal în sensul Convenției, indiferent
dacă aceasta este calificată în dreptul intern ca fiind contravențională sau
penală și indiferent dacă această sancțiune este aplicată de o autoritate
judiciară sau administrativă.
într-adevăr, practica judiciară națională este în sensul că procedura
contravențională reglementată de diverse acte normative poate fi asimilată
procedurii penale din perspectiva art. 6 din Convenție, iar practica judiciară
recentă a aplicat în mod direct jurisprudența Curții Europene a Drepturilor
Omului, dar și a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, statuând
că pedepsirea de două ori pentru aceeași faptă constituie o încălcare a
art. 4 din Protocolul 7 al Convenției, fiind posibilă aplicarea unei singure
sancțiuni cu caracter penal.
Totuși, practica recentă a instanței europene a oferit un înțeles mai
concret acestei noțiuni și acesta este cel pe care îl vom avea în vedere
9 0 prevăzute de O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice și de
Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de
conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice
49
prin raportare la domeniul de aplicare a celor două directive ce fac
obiectului studiului nostru.
în plus, se mai cuvine a preciza că o definiție ad-hoc a acestei
noțiuni se regăsește chiar în considerentul 16 al Directivei 2010/64 și în
art. 1 alin. 1-3 al acesteia.
Considerentul 16: „în unele state membre, o autoritate, alta decât o
instanță cu com petențe în m aterie penală, este com petentă să aplice
sancțiuni pentru in fra cțiu n i re la tiv m inore. Acesta poate f i cazul, de
exemplu, pentru infracțiun ile ru tiere care sunt com ise la scară largă ș i care
p o t f i in stitu ite în urma unui control rutier. în asemenea situ a ții, nu a r fi
rezonabil să se ceară a u to rită ții com petente să garanteze toate drepturile
care decurg din prezenta directivă. P rin urmare, atunci când leg isla ția unui
s ta t membru prevede aplicarea unei sancțiuni pentru in fra cțiu n i m inore de
către o a stfe l de autoritate ș i există dreptul de a introduce o cale de atac
în fața unei instanțe cu com petențe în m aterie penală, prezenta directivă
a r tre bui să se aplice num ai în cazul p roced urilor desfășurate în fața
respectivei instanțe ca urm are a e xe rcită rii unei a stfe l de că i de atac.” ]
Art. 1 alin. 1-3: „(1) Prezenta directivă in stitu ie norme p rivin d
dreptul la interpretare ș i la traducere în cadrul p roced urilor penale ș i a l
p roced urilor de executare a unui m andat european de arestare.
(2) D reptul m enționat la aline atu l (1) se aplică persoanelor din
m om entul în care acestora li se aduce la cunoștință de către au torită țile
com petente ale unui sta t membru, p rin notificare oficia lă sau în a lt mod,
fa p tu l că sunt suspectate sau acuzate de com iterea unei infracțiun i, până
la finalizarea procedurilor, p rin aceasta înțelegându-se soluționarea de fi
nitivă a în tre b ă rii dacă persoanele în cauză au com is infracțiunea, inclusiv,
după caz, stabilirea pedepsei ș i soluționarea orică re i că i de atac.
(3) în cazul în care le g isla ția unui sta t m em bru prevede aplicarea
unei sancțiuni pentru in fra cțiu n i m inore de către o altă autoritate decât
o instanță cu com petențe în m aterie penală ș i aplicarea unei a stfe l de
sancțiuni poate fi atacată în fața unei a stfe l de instanțe, prezenta directivă
se aplică doar în cazul proced urilor desfășurate în fața respectivei instanțe
ca urm are a e xe rcită rii unei a stfe l de că i de atac.
Astfel, în cauza Istvan Balogh9 1 s-a pus problema interpretării
noțiunii de „procedură penală”, iar raționamentul instanței europene a
pornit tocmai de la aceste texte, cărora li s-a adăugat și texul din
Decizia-cadru 2009/3159 2 si al Deciziei 2009/3169 3 .»
9 1 C-25/15, ECLI:EU:C:2016:423.
9 2 privind organizarea și conținutul schimbului de informații extrase din cazierele
judiciare între statele membre.
3 privind Sistemul european de informații cu privire la cazierele judiciare (ECRIS).
50
în speță, printr-o hotărâre din 13 mai 2014, rămasă definitivă la
data de 8 octombrie 2014, Landesgericht Eisenstadt (Tribunalul Regional
din Eisenstadt, Austria) l-a condamnat pe domnul Balogh, resortisant
maghiar, la pedeapsa închisorii pentru furt calificat, prin efracție, săvârșit
în formă continuată, precum și la plata cheltuielilor judiciare aferente
procedurii. Autoritățile austriece competente au informat Igazsâgugyi
Miniszterium Nemzetkozi Buntetojogi Osztâlya (Departamentul de drept
penal internațional al Ministerului Justiției, Ungaria, denumit în continuare
„departamentul”) despre conținutul acestei hotărâri, pe care i-au trimis-o
ulterior, la cererea sa.
Departamentul a transmis hotărârea respectivă instanței de
trimitere, ca instanță competentă pentru recunoașterea eficacității aces
teia în Ungaria, conform procedurii speciale prevăzute de Legea privind
asistența judiciară internațională în materie penală, menționată la punctul
16 din prezenta hotărâre. Această procedură specială, care nu implică nici
o nouă apreciere a situației de fapt sau a răspunderii penale a persoanei
condamnate si nici o nouă condamnare, urmărește exclusiv să recunoască» * t
hotărârii instanței străine aceeași valoare cu cea pe care ar fi avut-o dacă
ar fi fost pronunțată de o instanță maghiară și este indispensabilă în acest
sens.
întrucât hotărârea în cauză este redactată în limba germană,
instanța de trimitere trebuie, conform procedurii speciale menționate, să
asigure traducerea acesteia în limba de procedură, care în speță este
limba maghiară.
Din decizia de trimitere reiese însă că în Ungaria s-au dezvoltat
două practici jurisdicționale diferite în ceea ce privește suportarea
cheltuielilor aferente procedurii speciale în discuție în litigiul principal.
Astfel, pe de o parte, s-a considerat că Directiva 2010/64, care
prevede gratuitatea traducerii, face inaplicabile dispozițiile speciale din
dreptul maghiar, care, prin urmare, lasă loc celei cu caracter general
prevăzute la articolul 9 din Codul de procedură penală, potrivit căreia o
persoană acuzată, de cetățenie maghiară, are dreptul la utilizarea limbii
sale materne. Ar rezulta că statul trebuie să suporte costurile de traducere
a deciziei străine, în temeiul articolului 339 alineatul (1) din acest cod.
Pe de altă parte, s-a apreciat de asemenea că procedura prin
cipală, care s-a încheiat cu o hotărâre de condamnare a persoanei
acuzate, este distinctă de procedura specială, care prezintă caracter
accesoriu, având ca obiect recunoașterea efectelor acestei hotărâri îni
Ungaria. în consecință, dacă persoana acuzată trebuie să beneficieze de
asistență lingvistică gratuită în cadrul procedurii principale atunci când nu
stăpânește limba în care se desfășoară aceasta, situația amintită nu s-ar
regăsi, în cadrul unei proceduri accesorii, în ceea ce privește traducerea în
limba acestei proceduri, pe care persoana în cauză o stăpânește, a unei
51
hotărâri emise de o instanță străină, această traducere fiind necesară
în cadrul procedurii menționate, iar nu în vederea protecției drepturilor
persoanei condamnate.
în aceste condiții, Budapest Kórnyéki Tórvényszék (Tribunalul
Regional din Budapesta) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să
adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2010/64, în temeiul căruia
«[pjrezenta directivă instituie norme privind dreptul la interpretare și la
traducere în cadrul procedurilor penale și al procedurilor de executare a
unui mandat european de arestare», trebuie interpretat în sensul că
instanțele maghiare au obligația să aplice această directivă și în cadrul
unei proceduri speciale (capitolul XXIX din Codul de procedură penală),
cu alte cuvinte trebuie să se considere că expresia «proceduri penale»
include procedurile speciale, astfel cum sunt prevăzute de dreptul maghiar,
sau această expresie se referă doar la procedurile care se finalizează
printr-o decizie definitivă în ceea ce privește răspunderea penală a per
soanei acuzate?"
Se impune precizarea că instanța europeană a reformulat între
bările adresate de instanta de trimitere în sensul că situatia în discuție înI 9 I
litigiul principal poate intra în domeniul de aplicare al Deciziei-cadru
2009/315 și al Deciziei 2009/316 și cu privire la noțiunea de „procedură
penală”, pornind de la premisa că „în vederea interpretării unei dispoziții
de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama, conform unei jurisprudențe
constante a Curții, nu numai de formularea acesteia, ci si de contextul său> ' ' i
și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această
dispoziție”9 4 a statuat că:
,,[…]este necesar, pentru a oferi un răspuns util instanței de trimi
tere, să se tină seama nu doar de Directiva 2010/64, ci si de Decizia-cadru* » ’ i
2009/315, precum și de Decizia 2009/316 și să se reformuleze, conform
celor ce precedă, întrebarea adresată […]
[…] acest drept se aplică persoanei în cauză din momentul în care
acesteia i se aduce la cunoștință de către autoritățile competente ale unui
stat membru faptul că este suspectată sau acuzată de comiterea unei
infracțiuni, până la finalizarea procedurilor, prin aceasta înțelegându-se
soluționarea definitivă a problemei dacă persoana în cauză a comis infrac
țiunea, inclusiv, după caz, stabilirea pedepsei și soluționarea oricărei căi
de atac.
37 Or, o procedură specială precum cea în discuție în litigiul
principal, care are ca obiect recunoașterea unei decizii judiciare definitive
pronunțate de o instanță dintr-un alt stat membru, intervine, prin definiție,
9 4 A se vedea în special Hotărârea din 21 mai 2015, Roselle, C-65/14,
EU:C:2015:339, punctul 43.
52
după soluționarea definitivă a problemei dacă persoana suspectată sau
acuzată a comis infracțiunea și, dacă este cazul, după condamnarea
acesteia.
38 în al doilea rând, trebuie subliniat că, asa cum enunță * * t i
în special considerentele (14), (17) și (22) ale Directivei 2010/64, aceasta
urmărește să garanteze persoanelor suspectate sau acuzate care nu
vorbesc sau nu înțeleg limba în care se desfășoară procedura dreptul la
interpretare și la traducere, facilitând exercitarea acestui drept, pentru a
garanta acestor persoane beneficiul unui proces echitabil. Astfel, articolul 3
alineatele (1) și (2) din această directivă prevede că statele membre se
asigură că acestor persoane li se furnizează într-un interval rezonabil de
timp traducerea scrisă a tuturor documentelor esențiale, în special a ho
tărârii judecătorești pronunțate în privința lor, pentru a se garanta faptul că
respectivele persoane pot să își exercite dreptul la apărare și pentru a
garanta caracterul echitabil al procedurilor.
39 Or, din explicațiile furnizate de guvernul austriac la ședința
din fața Curții reiese că domnul Balogh a obținut traducerea hotărârii
Landesgericht Eisenstadt (Tribunalul Regional din Eisenstadt), care i-a fost
notificată în luna august 2015. în aceste împrejurări, o nouă traducere a
hotărârii menționate în cadrul procedurii speciale în discuție în litigiul
principal, vizând recunoașterea acestei hotărâri în Ungaria și înscrierea
condamnării pronunțate în cazierul judiciar maghiar, nu era necesară
pentru protecția dreptului la apărare sau a dreptului la protecție juris-
dicțională efectivă al domnului Balogh și, prin urmare, nu se justifica din
perspectiva obiectivelor urmărite de Directiva 2010/64.
40 Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că Direc
tiva 2010/64 nu este aplicabilă unei proceduri speciale precum cea în
discuție în litigiul principal.”.
Rezultă din textele legale indicate și decizia pronunțată de instanța
europeană că noțiunea de „procedură penală” se circumscrie acelei pro
ceduri care stabilește dacă persoana în cauză a comis infracțiunea, inclu
siv, după caz, stabilirea pedepsei și soluțio-narea oricărei căi de atac,
pentru că numai aceste proceduri obligă la protecția dreptului la apărare
sau a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, nu și acele proceduri
accesorii, cum ar fi aceea de recunoaștere a unei hotărâri în scopul, de
exemplu, al înscrierii condamnării în cazierul judiciar, cum a fost în cazul în
speța precitată.
3.2. Maniera de transpunere a Directivei 2010/64 privind dreptul
la interpretare și traducere în legea română
Așa cum am precizat anterior, articolul 1 din Directivă definește
domeniul de aplicare și nu a necesitat transpunere în legislațiile naționale.
53
Articolul 2 „Dreptul la interpretare
(1) Statele membre se asigură că persoanelor suspectate sau
acuzate, care nu vorbesc sau nu înțeleg lim ba în care se desfășoară pro
cedura penală respectivă, li se oferă, fără întârziere, se rvicii de interpretare
în cadrul p roced urilor penale desfășurate în fața a u to rită țilo r de urm ărire
penală ș i a ce lo r ju d icia re , in clu siv în cadrul in te ro g a to riilo r efectuate de
p o liție , în cadrul tu tu ro r a u d ie rilo r în fața insta nțe i ș i în cadrul orică ror
au dieri interm ediare necesare.
(2) Statele membre se asigură că, atunci când este necesar în
vederea g a ra n tă rii caracterului ech itabil a l procedurilor, sunt disponibile
s e rv ic ii de interpretare pentru com unicarea dintre persoanele suspectate
sau acuzate ș i avocații acestora, care are legătură directă cu inte rog ato riul
ș i cu audierile din cadrul p roced urilor sau cu introducerea unei că i de atac
sau a orică re i alte cereri de natură procedurală.
(3) D reptul la interpretare în tem eiul alin. (1) ș i (2) include oferirea
de asistență adecvată persoanelor cu deficiențe de auz ș i de vorbire.
(4) Statele membre se asigură de existența unei proceduri sau a
unui mecanism prin care să verifice dacă persoanele suspectate sau
acuzate vorbesc ș i înțeleg lim ba în care se desfășoară procedurile penale
ș i dacă au nevoie să fie asistate de un in te rp re t.
Dreptul la interpretare cu caracter general instituit prin dispoziția
alin. 1 a fost transpus prin art. 12 C. proc. pen. cu denumire marginală
„Limba oficială și dreptul la interpret”. Textul prevede:
„ (1) Limba oficială în procesul penal este limba română.
(2) Cetățenii români aparținând minorităților naționale au dreptul
să se exprime în limba maternă în fața instanțelor de judecată, actele
procedurale întocmindu-se în limba română.
„(3) Părților și subiecților procesuali care nu vorbesc sau nu înțeleg
limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibili
tatea de a lua cunoștință de piesele dosarului, de a vorbi, precum și de
a pune concluzii în instanță, prin interpret. în cazurile în care asistența
juridică este obligatorie, suspectului sau inculpatului i se asigură în mod
gratuit posibilitatea de a comunica, prin interpret, cu avocatul în vederea
pregătirii audierii, a introducerii unei căi de atac sau a oricărei alte cereri ce
ține de soluționarea cauzei.”
(4) în cadrul procedurilor judiciare se folosesc interpreți autorizați,
potrivit legii. Sunt incluși în categoria interpreților și traducătorii autorizați,
potrivit legii.”
De asemenea, același lucru este prevăzut și de art. 128 Constituție.
Practic, ori de câte ori suspectul/acuzatul nu înțelege sau nu
vorbește limba română, are dreptul, în mod gratuit, la serviciile oferite de
un interpret. S-a demonstrat, prin nenumărate hotărâri judecătorești că
54
instanțele române respectă acest drept prin numirea unui interpret ori de
câte ori este cazul.
Este adevărat că, uneori, există situații când suspectul/acuzatul,
desi cunoaște limba română, fiind cetătean român, de altă etnie, dar» j ’ i ’ '
născut și educat în România, afirmă că nu vorbește și nu înțelege limba
română și dorește să beneficieze de serviciile unui interpret autorizat. Deși
uneori acest lucru poate să fie adevărat, alteori solicitarea acestora se
circumscrie unui abuz de drept, câtă vreme, de pildă, comunicarea aces
tuia cu avocatul sau cu un alt coinculpat s-a realizat în limba română.
Totuși, și în aceste situații, pentru garantarea deplină a acestui
drept procesual, instanțele au desemnat un interpret, deși se punea pro
blema, în mod evident, a abuzului de drept. Nu au existat soluții contrare,
cel puțin la nivelul celor patru curți de apel partenere9 5 .
Aceste soluții au fost în acord și cu practica instanței de contencios
european în cauzele Luedicke c. Germania, Baytar c. Turcia.
în ceea ce privește comunicarea dintre persoanele suspectate sau
acuzate și avocații acestora, care are legătură directă cu interogatoriul și
cu audierile din cadrul procedurilor sau cu introducerea unei căi de atac
sau a oricărei alte cereri de natură procedurală, prevăzută de alin. 2 al art.
2 din directivă, se regăsește transpusă, pe lângă art. 12 și în art. 83 lit. f C.
proc. pen. cu denumire marginală „Drepturile inculpatului” și care prevede
că:
„în cursul procesului penal, inculpatul are următoarele drepturi:
a) dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului
penal, atrăgându-i-se atenția că dacă refuză să dea declarații nu va suferi
nicio consecință defavorabilă, iar dacă va da declarații acestea vor putea fi
folosite ca mijloace de probă împotriva sa;
a/1) dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este
cercetat și încadrarea juridică a acesteia;
b) dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;
c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu își desemnează
unul, în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un
avocat din oficiu;
d) dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile
prevăzute de lege, de a ridica excepții și de a pune concluzii;
e) dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea
laturii penale și civile a cauzei;
f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când
nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
9 5 Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel Constanța, Curtea de Apel Craiova,
Curtea de Apel Suceava.
55
h) alte drepturi prevăzute de lege”.
Hotărâri pronunțate de Curtea EDO relevante: Kamasinski v.
Austria 1991; Hermi v. Italia 2005
Dreptul înscris în art. 3 alin. 3 din directivă se regăsește în dispo
ziția art. 105 C. proc. pen. cu denumire marginală „Audierea prin interpret”
și care prevede: „ (1) Ori de câte ori persoana audiată nu înțelege, nu
vorbește sau nu se exprimă bine în limba română, audierea se face prin
interpret. Interpretul poate fi desemnat de organele judiciare sau ales de
părți ori persoana vătămată, dintre interpreții autorizați, potrivit legii.
(2) în mod excepțional, în situația în care se impune luarea
urgentă a unei măsuri procesuale sau dacă nu se poate asigura un
interpret autorizat, audierea poate avea loc în prezența oricărei persoane
care poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar având însă obligația
de a relua audierea prin interpret imediat ce aceasta este posibilă.
(3) Dacă persoana audiată este surdă, mută sau surdo-mută,
audierea se face cu participarea unei persoane care are capacitatea de a
comunica prin limbajul special. în această situație comunicarea se poate
face și în scris.
(4) în cazuri excepționale, dacă nu este prezentă o persoană
autorizată care poate comunica prin limbajul special, iar comunicarea nu
se poate realiza în scris, audierea persoanelor prevăzute la alin. (3) se va
face cu ajutorul oricărei persoane care are aptitudini de comunicare”.
La nivelul Curților de Apel partenere rareori a fost cazul asigurării
unui interpret care să cunoască limbajul mimico-gestual, dar dreptul a fost
respectat.
Se impune precizarea că într-o situație, un inculpat acuzat de
comiterea mai multor infracțiuni de furt, pe lângă faptul că era surdo-mut,
era analfabet și nu cunoștea nici limbajul mimico-gestual; deși a fost che
mat un interpret de la Asociația persoanelor cu handicap care cunoștea
acest limbaj, comunicarea cu inculpatul a fost imposibilă. în aceste condiții,
un membru al familiei prezent în sala de judecată a informat instanța că
este singurul care poate comunica bine cu inculpatul, astfel încât acest
membru al familiei a asigurat rolul de „interpret” și cauza a fost soluționată
cu respectarea dreptului inculpatului, astfel încât acesta a fost în măsură
să înțeleagă procedura derulată împotriva sa.
Hotărâri relevante pronunțate de Curtea EDO: Baka c. România,
Kamasinski c. Austria.
în ceea ce privește prevederea că Statele membre se asigură de
existența unei proceduri sau a unui mecanism p rin care să verifice dacă
persoanele suspectate sau acuzate vorbesc ș i înțeleg lim ba în care se
desfășoară procedurile penale ș i dacă au nevoie să fie asistate de un
interpret, nu există în legea română vreo dispoziție de transpunere, find
56
vorba de o obligație generală a instanței de judecată de a clarifica faptele.
Aceasta înseamnă că autoritățile competente, instanțele, verifică, prin orice
mijloace adecvate, inclusiv prin consultarea persoanelor suspectate sau
acuzate în cauză, dacă acestea din urmă vorbesc și înțeleg limba în care
se desfășoară procedurile și dacă au nevoie de serviciile unui interpret.
într-o speță9 6 , inculpatul X, în vârstă de 28 de ani, cetățean turc,
etnic arab, având reședința în România (municipiul București) de 12 ani și
care lucrează de 10 ani la firma T a tatălui său, firmă (cu obiect principal
transportul de persoane) ce are și un punct de lucru în municipiul Suceava,
la data de 01.01.2015 în timp ce se deplasa împreună cu prietena sa,
martora Y (cetățean român) cu autoturismul personal pe raza localității
Șcheia, jud. Suceava, este oprit de un echipaj al poliției rutiere pentru
depășirea limitei de viteză permise pe acel sector de drum (cu mai mult de
50 de km/h).
întrucât lucrătorul de poliție rutieră Z îi aduce la cunoștință faptul că
urmează a se dispune pe lângă amendă și măsura complementară a
suspendării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 90 de zile,
inculpatul X îi promite acestuia suma de 500 de euro pentru a nu mai fi
sancționat contravențional (sens în care îi solicită să se întâlnească în
municipiul Suceava, la punctul de lucru al firmei tatălui său, unde îi va
remite suma amintită).
Peste două ore la sediul firmei T (punct de lucru din Suceava) este
surprins în flagrant inculpatul X de către procurori, în timp ce oferea, cu
titlu de mită, suma de 500 de euro martorului denunțător Z.
Inculpatul X este condus la sediul Parchetului de pe lângă Tribu
nalul Suceava, unde procurorul dispune începerea urmăririi penale in rem
pentru infracțiunea de dare de mită prev. de art. 290 Cod penal român,
după care dispune continuarea urmăririi penale față de inculpatul X pentru
aceeași infracțiune.
La aceeași dată, X este audiat atât în calitate de suspect, cât și de
inculpat (aducându-i-se la cunoștință totodată drepturile ce decurg din
calitățile amintite, inclusiv dreptul de a beneficia în mod gratuit de un
interpret prev. de art. 83 lit. f din Codul de procedură penală român).
Audierile s-au făcut în limba română, în prezența unui apărător ales al
inculpatului, acesta recunoscând săvârșirea infracțiunii de dare de mită,
prevăzută de art. 290 alin. 1 din Codul penal român.
Procurorul de caz, prin ordonanța din data de 01.01.2015 dispune
luarea față de inculpatul X a măsurii preventive a controlului judiciar pentru
o perioadă de 60 de zile, instituind în sarcina acestuia, printre altele,
interdicția de a lua legătura direct sau indirect cu martorul Z.
9 6 Material realizat de colegii judecători de la secția penală a Curții de Apel
Suceava.
57
Cu toate acestea, la data de 10.02.2017, inculpatul X, prin
intermediul prietenei sale Y, îl contactează pe martorul Z, solicitându-i să
își schimbe declarațiile date inițial în fața procurorului, deoarece, în cazul
în care este condamnat pentru dare de mită riscă să își piardă dreptul de
reședință în România.
Martorul Z denunță organelor de urmărire penală demersul incul
patului X, iar martora Y recunoaște contactarea martorului Z la solicitarea
inculpatului, arătând totodată că a fost colegă de liceu în București cu
inculpatul.
în aceste condiții, procurorul de caz solicită Tribunalului Suceava,
în temeiul art. 215 alin. 7 din Codul de procedură penală român, înlocuirea
măsurii preventive a controlului judiciar cu măsura arestării preventive
motivat de încălcarea obligațiilor impuse de către inculpat.
Prezent în fața judecătorului de drepturi și libertăți de la Tribunalul
Suceava inculpatul X refuză să facă declarații, fiind asistat de același
apărător ales.
Prin încheierea din 12.02.2015 a judecătorului de drepturi și libertăți
de la Tribunalul Suceava, în temeiul art. 215 alin. 7 C. proc. pen. se
dispune înlocuirea măsurii preventive a controlului judiciar cu măsura
arestării preventive pe o durată de 30 de zile, pentru încălcarea de către
inculpat a obligației de a nu lua legătura direct sau indirect cu martorul Z
pe durata măsurii.
împotriva acestei încheieri declară, în termenul legal, calea de atac
a contestației, inculpatul X. în motivarea acesteia, incupatul X arată că
toată urmărirea penală este lovită de nulitate, întrucât nu i s-a asigurat
dreptul la un interpret prev. de art. 105 C. proc. pen., el fiind cetățean turc,
de etnie arabă și nu cunoaște limba română (a susținut că nu a înțeles
acuzațiile ce i s-au adus și nici care erau obligațiile pe care trebuia să le
respecte pe durata controlului judiciar).
De asemenea, inculpatul a învederat instanței de contestație faptul
că dorește să fie audiat, însă doar în prezența unui interpret de limbă
arabă (limba sa maternă).
în mod evident, față de împrejurările concrete ale speței, în sensul
că inculpatul locuiește de 12 ani în România, că lucrează de 10 ani la firma
tatălui său (cu obiect principal transportul de persoane), dar și că în
prezența avocatului ales a dat inițial declarații în limba română, inculpatul
cunoaște și înțelege limba în care se derulează procedura, iar contestația
se impunea a fi respinsă, aceasta fiind și soluția dispusă în cauză.
Se constată că, deși nu este prevăzut un asemenea mecanism,
totuși, din datele concrete ale fiecărei spețe, instanța este în măsură să
evalueze, din împrejurări cum sunt cele expuse, dacă suspectul/acuzatul
are nevoie de interpret sau doar înțelege să-și exercite drepturile conferite
în mod abuziv; în speță, inculpatul dorea să acrediteze ideea că nu a
58
înțeles obligațiile pe care le avea de respectat în scopul de a convinge
judecătorul de drepturi și libertăți că nu a încălcat aceste obligații cu rea-
credință și să nu se dispună înlocuirea măsurii preventive cu arestarea
preventivă.
Referitor la dreptul de a exercita o cale de atac împotriva oricărei
decizii care dispune că nu este necesară interpretarea și că, atunci când
s-a asigurat interpretarea, respectivele persoane au posibilitatea de a
reclama faptul că interpretarea nu este de o calitate suficientă pentru a
garanta caracterul echitabil al procedurilor, conform alin. 5 al art. 2 din
directivă, constatăm că nu există în legislația română o prevedere expresă
în acest sens.
Totuși, exercitarea unei asemenea căi de atac este posibilă prin
aplicarea dreptului la un proces echitabil în temeiul art. 6 Convenția
Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, în virtutea
căruia judecătorul este obligat să vegheze la respectarea echitabilității
procedurii, dar și în temeiul aplicării efectului direct vertical al directivei,
fiind vorba de o incompletă transpunere ce ar putea da naștere răspunde
rii statului. în plus, Convenția mai prevede și dreptul la un recurs efectiv,
astfel că prin mecanismul general al căilor de atac, astfel cum este
reglementat în C. proc. pen., în funcție de etapa procesuală, exercitarea
unei contestații (în faza de urmărire penală în fața judecătorului de drepturi
și libertăți, apoi la judecătorul de cameră preliminară și a judecătorului
fondului sau chiar în apel) este pe deplin admisibilă.
Se mai poate susține că în ipoteza în care instanța de fond ar
respinge o asemenea cerere și ar proceda la soluționarea cauzei fără a
asigura inculpatului care nu cunoaște sau nu înțelege limba română un
interpret, respingând cererea acestuia prin încheiere de ședință, deși textul
art. 421 alin. 2 lit. b C. proc. pen. nu prevede situația, apreciem că se
impune soluția desființării cu trimitere spre rejudecare, dacă inculpatul
dovedește că nu știe sau nu înțelege limba română.
Aceasta deoarece imposibilitatea de a înțelege procedura penală
derulată împotriva sa, imposibilitatea de a-și exercita corespunzător și pe
deplin dreptul la apărare, determină o afectare a echitabilității procedurii în
ansamblul său și ar avea loc o încălcare a prevederilor convenționale (care
sunt drept intern), find o chestiune de legalitate, de aplicare a legii, astfel
încât toate actele procesuale și procedurale întocmite sunt lovite de
nulitate absolută. Susținem această opinie în pofida faptului că textul art.
281 C. proc. pen. ce reglementează nulitățile absolute nu conține și o ase
menea prevedere; aceasta deoarece textul menționat nu conține o enu
merare exhaustivă si limitativă a nulitătilor absolute, existând si alte cazuri t > * i
de nulitate absolută ce nu se regăsesc în aceste dispoziții, cum ar fi
încălcarea principiului loialității obținerii și administrării probelor, înscris în
art. 101 C. proc. pen., sancțiunea fiind prevăzută de art. 102 C. proc. pen.
59
– excluderea probelor obținute în mod nelegal și care obligă și la
excluderea probelor derivate din probele obținute nelegal, reprezentând
concretizarea teoriei „fructelor pomului otrăvit” în a cărei analiză nu vom
intra, deoarece nu face obiectului studiului nostru. Ne vom mărgini la a
preciza doar că această teorie se regăsește concretizată în aceeași
modalitate în multe sisteme de drept ale statelor membre (exemplificativ,
Spania, Italia, Regatul Unit al Marii Britanii).
Aceasta înseamnă că există si alte nulităti absolute ce nu se> >
regăsesc printre cele enumerate de textul menționat, astfel încât aseme
nea nulități sunt regelementate și în alte secțiuni ale C. proc. pen., cum
este cazul celei deja menționate.
Aceeași soluție s-a impus și în Germania, aspect confirmat atât de
expertul german, cât și de colegii germani participanți la seminariile de
formare, motivarea acestei soluții regăsindu-se în capitolul aferent sis
temului german.
Aceeași soluție se impune și în ipoteza în care calitatea traducerii a
fost defectuoasă încât a determinat imposibilitatea inculpatului de a
înțelege procedura și de a-și exercita corespunzător dreptul la apărare, în
special atunci când aceasta a privit luarea declarației acestuia ori o soluție
privind luarea unor măsuri preventive privative de libertate sau soluțio
narea fondului cauzei.
Totuși, în această ipoteză ar trebui făcută distincția dacă această
calitate a traducerii a fost atât de slabă încât a afectat echitabilitatea
procedurii sau dacă a vizat erori ce nu au influențat exercitarea dreptului la
apărare (de pildă, greșeli ce nu țin de proprietatea termenilor, folosirea
unor sinonime sau a altor termeni ce nu schimbă sensul construcției se
mantice) și implicit, echitabilitatea procedurii, caz în care soluția ar trebui,
în mod evident, să fie diferită.
în acest context, se mai ridică problema posibilității de a dispune
înlocuirea interpretului desemnat în situațiile în care este vorba de limbi
sau dialecte rare, pentru care există doar unul sau doi interpreți în țară (de
pildă, pentru anumite dialecte ale limbii mandarine, există doar un interpret
în România, iar pentru alte limbi, cum ar fi dialecte africane, farsi, quecha,
sunt foarte puțini interpreți) și uneori, suspectul/acuzatul poate invoca o
slabă calitate a interpretării sau traducerii, tocmai în scopul tergiversării
solu-tionării cauzei.>
De asemenea, ar trebui să existe o procedură prin intermediul
căreia calitatea interpretării să fie evaluată în mod obiectiv, procedură care
în România nu există. De exemplu, această procedură există în Germania,
fiind descrisă în secțiunea corespunzătoare sistemului german.
Totuși, judecătorul poate avea în vedere anumite criterii obiective
determinate de împrejurarea că interpretarea a fost asigurată, de pildă, de
studenți care urmează la universitate cursuri de limba respectivă ori aveau
60
calitatea de funcționari la amabasadă sau consulatul statului respectiv, ce
ar fi de natură să justifice prezumția unei interpretări de calitate.
în sens contrar, dacă de pildă, inculpatul vorbește interpretului
timp de 10 minute și acesta rezumă într-un minut ceea ce ar fi spus
inculpatul, este evident că interpretarea este deficitară și se impune
înlocuirea interpretului.
în ceea ce privește furnizarea de servicii de interpretare de la
distanță, potrivit alin. 5 al art. 2 din directivă, art. 106 alin. 2 C. proc. pen.
prevede această posibilitate, dar numai pentru inculpatul aflat în stare de
detenție. Este adevărat că de multe ori prezența interpretului nu poate fi
asigurată și asigurarea acestui serviciu prin intermediul mijloacelor de
comunicare la distanță ar facilita derularea procedurii, inclusiv reducerea
costurilor reprezentate de costul transportului, timpul de așteptare, astfel
că teoretic, ar trebui să se poată să recurgă la instrumentele dezvoltate în
contextul e-Justiției europene (de exemplu, toate curțile de apel din țară
dispun de instalații sau de manuale pentru videoconferințe) și se mai poate
adăuga faptul că acestea ar putea fi realizate și prin intermediul unor
aplicații cum sunt Skype, Viber și altele asemănătoare. Totuși, la nivelul
curților de apel partenere, nu a existat în practică o asemenea situație.
Cu privire la dreptul la traducerea documentelor esențiale înscris în
art. 3 alin. 1 din directivă sunt aplicabile, cu titlu general, dispozițiile art. 12
și 83 lit. f C. proc. pen..
De asemenea, se impune precizarea că art. 344 alin. 2 C. proc.
pen. prevede obligativitatea de a comunica o copie certificată a rechi
zitoriului și, după caz, traducerea autorizată a acestuia inculpatului, la locul
de deținere ori, după caz, la adresa unde locuiește ori la adresa la care a
solicitat comunicarea actelor de procedură.
în mod asemănător, art. 407 C. proc. pen. prevede obligativitatea
de a comunica hotărârea inculpatului în limba pe care o înțelege.
Art. 3 par. 2 al directivei prevăd că documentele esențiale includ
orice decizie de privare de libertate a unei persoane, orice rechizitoriu sau
act de inculpare și orice hotărâre judecătorească, dar această enumerare
nu este limitativă, deoarece par. 3 prevede că „Autoritățile competente
decid în fiecare caz în parte dacă mai există și alte documente esențiale.
Persoanele suspectate sau acuzate sau avocații acestora pot înainta o
cerere motivată în acest scop.”
în acest sens, trebuie precizat că document esențial este orice
document pe care se sprijină acuzarea și pe care inculpatul dorește să îl
combată în exercitarea dreptului la apărare, cu precizarea că trebuie să fie
vorba de un document care îl privește. Dacă, de pildă, în cauză sunt mai
mulți inculpați și numai unii au nevoie de interpret, iar faptele imputate
acestora nu sunt indisolubil legate de cele ale celorlați inculpați, în mod
61
evident, nu este necesară traducerea acelor documente care nu au legă
tură cu faptele de care sunt acuzați.
De altfel, chiar par. 4 prevede că „Nu se impune obligația de a
traduce acele părți din documentele esențiale care nu sunt relevante
pentru obiectivul de a permite persoanelor suspectate sau acuzate să
cunoască cazul instrumentat împotriva lor.”
Se mai cuvine a preciza că suspectul/acuzatul, cel puțin la nivelul
instanțelor partenere, a primit traduceri ale documentelor esențiale, la
cerere.
De pildă, la solicitarea inculpaților, s-a efectuat traducerea proce
sului verbal de transcriere a interceptărilor telefonice și ambientale, convor
birile fiind purtate de aceștia în limba maghiară (aceștia nu vorbeau și nu
înțelegeau limba română, unii fiind cetățeni maghiari, alții cetățeni români
care nu vorbeau limba română) și s-a procedat și la audierea CD-urilor în
ședință publică, în prezența unui interpret, având în vedere că inculpații au
învederat instanței de apel că, referitor la anumite convorbiri, replicile au
fost inversate și s-a procedat la remedierea acestor erori.
De asemenea, au fost traduse și înmânate inculpaților și alte do
cumente considerate esențiale de către aceștia, cu precizarea că jude
cătorul este cel abilitat a stabili care documente sunt esențiale; nici direc
tiva nu prevede care sunt acestea și nici nu s-ar putea efectua o astfel de
prestabilire în lege, deoarece importanța unui anumit document depinde de
tipul infracțiunii deduse judecății, dar și al procedurii pendinte. De pildă, au
fost traduse, la solicitarea inculpaților, procesul verbal de cercetare la
fața locului (în cazul infracțiunii de ucidere din culpă), procesul verbal de
constatare a infracțiunii flagrante, raportul de expertiză tehnico-științifică,
declarații de persoana vătămată, martori, toate cu relevanță în exercitarea
dreptului la apărare, încă din cursul urmării penale.
Hotărâri relevante pronunțate de Curtea EDO: X v. Austria, 1978
în ceea ce privește dreptul pentru suspect/acuzat să exercite o cale
de atac împotriva oricărei decizii care dispune că nu este necesară tra
ducerea documentelor sau a unor părți din acestea și că, atunci când s-a
asigurat traducerea, respectivele persoane au posibilitatea de a reclama
faptul că traducerea nu este de o calitate suficientă pentru a garanta
caracterul echitabil al procedurilor conform art. 3 par. 5 din directivă,
situația este identică celei expuse cu prilejul examinării art. 2 alin. 5, la
care facem trimitere integral.
Referitor la procedurile privind mandatul european de arestare
prevăzute de art. 3 par. 6 din directivă, acestea au fost transpuse prin
Legea nr. 302/2004, republicată, care în art. 99 prevede:
„ (1) în termen de 48 de ore de la primirea unui mandat european
de arestare, procurorul verifică dacă mandatul european de arestare este
însoțit de o traducere în limba română ori în una dintre limbile engleză sau
62
franceză. în cazul în care mandatul nu este tradus în niciuna dintre limbile
de mai sus, parchetul solicită autorității judiciare emitente remiterea
traducerii. Dacă mandatul european de arestare este tradus în limba
engleză sau în limba franceză, procurorul competent dispune traducerea,
în regim de urgență, a acestuia9 7 .
(2) Procurorul verifică dacă mandatul european de arestare cu
prinde informațiile prevăzute la art. 86 alin. (1). în cazul în care mandatul
european de arestare nu cuprinde aceste informații sau este imprecis,
precum și atunci când sunt incidente dispozițiile art. 98 alin. (2) lit. i) pct.
(iv), procurorul solicită autorității emitente transmiterea, în termen de cel
mult 10 zile, a informațiilor necesare sau, în copie, a hotărârii de con
damnare date în lipsă, tradusă în limba pe care persoana condamnată o
înțelege, după caz. Netransmiterea de către autoritatea judiciară emitentă
a hotărârii de condamnare date în lipsă nu are niciun efect asupra reținerii
persoanei solicitate și sesizării instanței potrivit art. 101 și 102.”9 8
Asemănător, art. 100 alin. 2 din același act normativ prevede:
„Persoanei reținute i se aduc, de îndată, la cunoștință, în limba pe care o
înțelege, motivele reținerii și conținutul mandatului european de arestare.
Atunci când sunt incidente dispozițiile art. 98 alin. (2) lit. i) pct. (iv) și a fost
transmisă de autoritatea emitentă, procurorul dispune comunicarea hotă
rârii de condamnare persoanei solicitate. Persoana solicitată va fi infor
mată cu privire la efectele pe care le are, potrivit legii statului emitent,
transmiterea hotărârii de condamnare.”
Art. 103: „Judecătorul verifică mai întâi identitatea persoanei soli
citate și se asigură că acesteia i s-a comunicat, în copie și în limba pe care
o înțelege, mandatul european de arestare și, dacă este cazul, hotărârea
de condamnare dată în lipsă. Atunci când a fost transmisă de autoritatea
emitentă, judecătorul îi înmânează persoanei solicitate hotărârea de con
damnare dată în lipsă.
(2) Dacă este cazul, la cererea persoanei solicitate, judecătorul
amână cauza o singură dată, cel mult 5 zile, și solicită autorității emitente
transmiterea, în copie și în limba pe care persoana solicitată o înțelege, a
hotărârii de condamnare date în lipsă. Netransmiterea de către autoritatea
emitentă a hotărârii de condamnare date în lipsă nu are niciun efect asupra
continuării procedurii de executare a mandatului european de arestare și
asupra predării persoanei solicitate.
Potrivit art. 104 alin.3: „Persoana arestată care nu înțelege sau nu
vorbește limba română are dreptul la interpret, asigurat gratuit de către
instanță”.
9 7 Alin. (1) al art. 99 a fost modificat de pct. 27 al art. I din LEGEA nr. 300 din 15
noiembrie 2013, publicată în MO nr. 772 din 1 1 decembrie 2013.
9 8 Ibidem, supra 96.
63
lată că toate aceste drepturi procedurale sunt asigurate și în
procedurile privind executarea mandatului european de arestare, iar în
practica instanțelor române nu se cunosc cazuri de încălcare a acestor
drepturi.
Referitor la renunțarea la dreptul de a avea o traducere a docu
mentelor menționate în prezentul articol trebuie să facă obiectul cerinței ca
persoanele suspectate sau acuzate să fi beneficiat anterior de asistență
juridică și să fi fost informate pe deplin în legătură cu consecințele
renunțării lor sau ca renunțarea să fi fost neechivocă si făcută în mod i i t
voluntar, conform art. 3 par. 8 din directivă, în legea română nu a fost
transpusă această dispoziție, astfel încât va urma procedura obișnuită în
ce privește renunțarea la exercitarea unui drept, cu precizarea că aceasta
vizează renunțarea la exercitarea dreptului și nu la dreptul respectiv, cum
ar fi, de pildă, renunțarea la apel conform art. 414 C. proc. pen.
în chestionarele distribuite practicienilor, aceștia au răspuns, majo
ritar, că această renunțare are caracter revocabil, în sensul că suspec
tul/acuzatul poate reveni asupra acestei decizii dacă pe parcursul proce
durii își dă seama că nu înțelge suficient de bine procedura ori nu își poate
exercita în mod eficient dreptul la apărare, opinie la care achiesăm.
Textul art. 4 din directivă care prevede că „Statele membre acoperă
costurile legate de serviciile de interpretare și de traducere care rezultă din
aplicarea articolelor 2 și 3, indiferent de rezultatul procedurilor” a fost
transpus în legea română prin art. 273 C. proc. pen. cu denumirea mar
ginală „Sumele cuvenite martorului, expertului și interpretului” care prevăd:
„(1) Martorul, expertul și interpretul chemați de organul de
urmărire penală ori de instanță au dreptul la restituirea cheltuielilor de
transport, întreținere, locuință și a altor cheltuieli necesare, prilejuite de
chemarea lor.
(2) Martorul, expertul și interpretul care sunt salariați au dreptul
la venitul de la locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu pricinuite de
chemarea la organul de urmărire penală sau la instanță.
(3) Martorul care nu este salariat, dar are venit din muncă, este
îndreptățit să primească o compensare.
(4) Expertul și interpretul au dreptul la o retribuție pentru
îndeplinirea însărcinării date, în cazurile și în condițiile prevăzute prin
dispoziții legale.
(5) Sumele acordate potrivit alin. (1), (3) și (4) se plătesc pe
baza dispozițiilor luate de organul care a dispus chemarea și în fața căruia
s-a prezentat martorul, expertul sau interpretul, din fondul cheltuielilor
judiciare special alocat.”
în legătură cu dispozițiile art. 5 din directivă referitoare la calitatea
interpretării și a traducerii, este de observat că în sistemul român există
mai multe deficiențe:
64
în primul rând, se pune problema modului în care sunt autorizați
interpreții și traducătorii, potrivit Legii nr. 76/2016. Legea nu mai prevede
necesitatea promovării unui examen pentru dobândirea atestatului, ci auto
rizarea se acordă pe bază de verificare a dosarului întocmit conform
precizărilor de mai jos.
Potrivit art. 3 din lege: „Autorizarea ca interpret și traducător, care
poate efectua traduceri pentru organele prevăzute la art. 1, se dobândește,
la cerere, de persoana care îndeplinește cumulativ următoarele condiții:
a) este cetățean român, cetățean al unui stat membru al Uniunii
Europene, al Spațiului Economic European sau al Confederației Elvețiene;
b) *** Abrogată
c) posedă o diplomă de licență ori echivalentă din care rezultă
specializarea în limba sau în limbile străine pentru care solicită autorizarea
ori care atestă că a absolvit un institut de învățământ superior în limba
străină pentru care solicită autorizarea sau posedă o diplomă de bacalau
reat ori echivalentă din care rezultă că a absolvit un liceu cu predare în
limba străină sau în limba minorităților naționale pentru care solicită auto
rizarea ori este atestat de către Ministerul Culturii și Cultelor ca traducător
pentru specialitatea științe juridice, din limba română în limba străină
pentru care solicită autorizarea și din limba străină în limba română;
d) *** Abrogată
e) este apt din punct de vedere medical;
f) nu are antecedente penale”.
Pentru a fi autorizată ca traducător și interpret, persoana trebuie să
îndeplinească toate condițiile arătate mai sus, cumulativ.
Aceste condiții extrem de permisive permit o dobândire facilă a
autorizării, ceea ce ridică probleme cu privire la serviciile de interpre-
tariat/traducere în domeniul juridic ce ar trebui să implice o bună cu
noaștere a termenilor juridici. Această chestiune nu se pune, de pildă, în
cazul, interpreților de limba maghiară, germană sau turcă, etnici, care
trăiesc de la naștere în România și cunosc ambele limbi la nivel de limbă
maternă.
Cunoașterea limbajului juridic ar trebui să reprezinte o condiție
sine qua non a acordării autorizării și aceasta s-ar putea verifica, în mod
obiectiv, numai prin susținerea unui examen. Există situații când chiar la
nivelul unor departamente ale statului cu atribuții de traducere a unor
documente oficiale, traducerile erau de o calitate atât de slabă încât a fost
nevoie de refacerea acestor acte și republicarea lor pe site-urile instituțiilor
respective.
în plus, aceștia au obligația de a păstra confidențialitatea cu privire
la informațiile aflate, dar și raportat la relația inculpat – avocat, conform art.
5 par. 3 din directivă, potrivit art. 89 și 109 cod procedură penală și art. 10
rap la art. 62 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor. în
65
plus, divulgarea acestor informații ar putea constitui fie infracțiunea de di
vulgarea secretului profesional prevăzută de art. 277 C. pen., fie de măr
turie mincinoasă prevăzută de art. 273 C. pen., fie de divulgarea infor
mațiilor secrete de serviciu sau nepublice prevăzută de art. 304 C. pen.
Obligația impusă de art. 5 alin. 2 din directivă a fost realizată prin
întocmirea listei interpreților/traducătorilor autorizați, de către Ministerul
Justiției, accesibilă publicului pe pagina web a acestuia, la adresa:
http://old.iust.ro/MinisterulJusti%C8%9Biei/Listapersoanelorautorizate/lnter
pretisitraducatoriautorizati/tabid/129/Default.aspx.
Obligația de formare instituită de art. 6 al directivei este realizată în
România pentru judecători prin intermediul Institutului Național al Magis
traturii care organizează seminarii și cursuri de formare, atât în cadrul
componentei de formare continuă, cât și de formare descentralizată, în
materia dreptului procesual penal (drepturile procesuale ale suspectului
sau inculpatului implicând și acest aspect), comunicării, însușirii unei limbi
străine sau perfecționării limbajului juridic (de pildă, există cursuri de en
gleză, franceză, spaniolă juridică, organizate fie de Institutul Național al
Magistraturii, fie în parteneriat cu EJTN sau alte instituții și care sunt
accesibile pe pagina web a institutului).
De asemenea, auditorii de justiție beneficiază în perioada celor doi
ani de formare inițială, de cursuri de limbă străină, la alegere.
în schimb, Institutul Național al Magistraturii nu are obligația și nici
posibilitatea legală de a organiza astfel de cursuri pentru interpreți/tradu
cători, această obligație aparținând chiar acestora, în virtutea obligației
fiecărei persoane de a se perfecționa profesional, astfel încât să fie com
petitivi pe piața muncii".
Din dezbaterile ce au avut loc în cadrul sesiunilor de formare
aferente proiectului a rezultat că modul de transpunere a directivei anali
zate comportă următoarele neajunsuri, ce pot fi corectate prin modificări
legislative sau prin interpretarea teleologică a dispozițiilor legale și în acord
cu cele menționate în primul capitol referitor la obligația de interpretare
conformă a dreptului european:
– existența unui mecanism prin care să se verifice dacă persoana
înțelege limba în care au loc procedurile penale și stabilirea câtorva criterii
prin intermediul cărora să se poată efectua această verificare;
– dreptul de a formula plângere atât cu privire la decizia autorității
competente care constată că nu este nevoie de asistența unui interpret,
cât și cu privire la calitatea traducerii ce nu este prevăzut în mod expres și
care poate genera practică neunitară;
9 9 De regulă, aceștia funcționează fie ca PFA (persoană fizică autorizată), fie sunt
anagajați ai unor societăți comerciale care au ca obiect de activitate prestarea
serviciilor de traducere/interpretariat.
66
– posibilitatea de utilizare a videoconferinței, dacă prezența fizică a
unui interpret nu este neapărat necesară, având în vedere că doar curțile
de apel sunt dotate cu astfel de sisteme, dar și costurile acestora;
– calitatea traducerii și interpretării trebuie să fie suficiente pentru a
asigura că procesul penal este unul echitabil, în contextul în care nu există
posibilitatea verificării concrete a calității traducerii/interpretării;
– necesitatea asigurării interpreților în cazul unor limbi sau dialecte
rare, exercitarea efectivă a acestui drept fiind împiedicată de dificultățile de
a identifica vorbitori ai unor astfel de dialecte (de ex., suedeză, albaneză,
dialecte arabe, diverse limbi vorbite în state ale federației ruse, mandarină)
– în unele dintre situații organele judiciare au fost nevoite să apeleze la
vorbitori ai limbilor de circulație internațională sau la diferite persoane care
stăpâneau o limbă de circulație general acceptată în spațiul de proveniență
al persoanelor cercetate (vezi spațiul arab, spațiul ex-sovietic), astfel încât
relația de comunicare cu inculpații și să se desfășoare cu celeritate, iar
scopul anchetei judiciare să poată fi atins, în limitele rezonabile ale unui
proces echitabil și se ridică întrebarea în ce măsură scopul urmărit prin
cele două directive este efectiv atins, în cazul actelor judiciare traduse însă
într-o altă limbă decât limba de origine a persoanei și dacă, din anumite
rațiuni de celeritate și de asigurare a unei comunicări eficiente, o informare
prin mijloace electronice poate fi acceptată;
– posibilitatea de a cenzura dreptul suspectului sau acuzatului la
un interpret, în cazul în care acesta nu ar avea nevoie de serviciile unor
asemenea persoane, deoarece vorbește și înțelege limba în care se des
fășoară procedurile penale și care ar fi modalitățile prin care organele
judiciare se pot asigura că persoana în cauză înțelege limba în care se
desfășoară procedura desfășurată împotriva sa și dacă din punct de
vedere legal, un asemenea mecanism ar trebui consacrat în legislația
internă sau ar putea fi menținut la nivelul de bune practici și când anume
se poate discuta despre abuzul de drept în exercitarea acestor drepturi
procesuale și administrarea unui probatoriu suplimentar pentru dovedirea
abuzului de drept;
– definirea actelor importante care trebuie traduse conform directivei
cu respectarea art. 6 par. 3 lit. e din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului și Libertăților sale Fundamentale;
– necesitatea instituirii registrelor speciale în care se poate ține
evidența asigurării traducerilor sau folosirii unui interpret, potrivit art. 7 din
Directivă.
67
3.2.1. Studiu de caz I.
Material realizat de Cristina Crăciunoiu,
judecător, Curtea de Apel Craiova
Prin rechizitoriul nr. X/P/2014 al Parchetului de pe lângă Jude
cătoria Craiova, a fost trimis în judecată inculpatul B.M.Z, cetățean turc
pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de bunuri sau mărfuri care trebuie
plasate sub un regim vamal, cunoscând că acestea provin din contra
bandă, prev. de art. 270 alin. 3 din Legea 86/2006.
în actul de sesizare a instanței s-a reținut, în esență că la data de
10.07.2014, în jurul orei 21.00, a deținut pe bancheta din spate a auto
turismului marca Opel Astra, într-o geantă, cantitatea de 500 pachete de
țigarete marca Royal Slims cu menținea ”For export only – tabacco factory
Sarajevo", fără marcaje fiscale legale, cunoscând că țigaretele provin din
contrabandă.
Pentru dovedirea situației de fapt de mai sus, au fost propuse prin
rechizitoriu următoarele mijloace de probă: declarații suspect/inculpat,
declarații martori, proces verbal de constatare, adresa A.N.A.F. – Direcția
Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova – Direcția Vamală
Craiova, adresa Direcției Impozite și Taxe Serviciul CIPF, înscrisuri,
dovadă predare bunuri.
în faza de cercetare judecătorească, la termenul de judecată din
data de 05.05.2015, în conformitate cu disp. art. 381 C.p.p. au fost audiați
martorii B.C.M și B.S.I, declarațiile acestora fiind consemnate și atașate
la dosar.
La termenul de judecată din data de 02.06.2015 s-a constatat
imposibilitatea audierii martorului T.V., motiv pentru care, în temeiul art.
381 alin. 7 C.p.p. s-a dispus citirea declarațiilor date de acesta în cursul
urmăririi penale.
Inculpatul B.M.Z. nu s-a prezentat în fața instanței pentru a fi
audiat, iar din procesele-verbale de executare a mandatelor de aducere a
rezultat că inculpatul este plecat de la domiciliu, fără a se stabili locul unde
domiciliază în prezent.
Din adresa nr. 2835710/12.05.2015 emisă de Serviciul pentru
Imigrări Dolj rezultă că inculpatul figurează cu aceeași reședință, respectiv
comuna Ișalnița, jud. Dolj.
Inculpatul a fost audiat în cursul urmăririi penale, i-au fost aduse la
cunoștință faptele pentru care este cercetat, împrejurarea că s-a pus în
mișcare acțiunea penală. De asemenea, inculpatului i-au fost aduse la
cunoștință drepturile și obligațiile procesuale, inclusiv obligația de a
comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei.
68
Partea civilă ANAF – Direcția Generală Regională a Finanțelor
Publice Craiova – Direcția Vamală Craiova s-a constituit parte civilă cu
suma de 4.754 lei.
Analizând întregul material probator administrat atât în faza de
urmărire penală, cât și în faza de cercetare judecătorească, instanța de
fond a reținut următoarea situație de fapt:
La data de 10.07.2014, în jurul orei 21.00 autoturismul marca Opel
Astra, cu nr. de înmatriculare TM XXX, a fost oprit în trafic de un echipaj
de poliție pe B-dul Dacia din Craiova, împrejurare în care, efectuându-se
un control asupra autoturismului menționat s-a constatat că inculpatul
B.M.Z. deținea pe bancheta din spate a autoturismului, într-o geantă,
cantitatea de 500 pachete de țigarete marca Royal Slims cu menținea ”For
export only – tabacco factory Sarajevo”, de proveniență Sarajevo – Bosnia
Herțegovina, fără marcaje fiscale legale, cunoscând că țigaretele provin
din contrabandă.
Potrivit adresei nr. ANAF – Direcția Generală Regională a Finanțelor
Publice Craiova – Direcția Vamală Craiova cu nr. C W /2014 în cazul
inculpatului B.M.Z, valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat, calculat
la data de 10.07.2014 este de 4.754 lei și se compune din taxe vamale –
608 lei, accize – 3.022 lei și TVA 1.124 lei.
Fiind audiat în cursul urmăririi penale inculpatul B.M.Z. a recu
noscut comiterea faptei, arătând că a achiziționat țigaretele din București.
Martorul T.V. a confirmat că organele de poliție au descoperit în
geanta inculpatului 500 pachete țigarete, despre care inculpatul a recu
noscut că le-a cumpărat din București cu suma de 6 Euro cartușul și
cunoștea că sunt de contrabandă și nu au aplicat timbrul fiscal românesc.
De asemenea, martorii B.C.M. și B.S.I. au arătat că l-au transportat
pe inculpat cu autoturismul, în momentul în care, fiind opriți de organele de
poliție, asupra inculpatului au fost descoperite țigaretele.
în drept, a stabilit că fapta comisă de inculpatul B.M.Z, care la data
de 10.07.2014, în jurul orei 21.00, a deținut pe bancheta din spate a
autoturismului marca Opel Astra, cu nr. de înmatriculare TM XXX, într-o
geantă, cantitatea de 500 pachete de țigarete marca Royal Slims cu
menținea T or export only – tabacco factory Sarajevo”, fără marcaje fiscale
legale, cunoscând că țigaretele provin din contrabandă, întrunește elemen
tele constitutive ale infracțiunii de deținere de bunuri sau mărfuri care
trebuie plasate sub regim vamal, cunoscând că acestea provin din con
trabandă, prev. de art. 270 alin. 3 din Legea 86/2006.
Potrivit acestei încadrări juridice, reținând în favoarea inculpatului
circumstanța atenuantă judiciară prev. de art. 75 alin. 2 lit. b) Cod penal
(numărul relativ mic de țigarete deținute de inculpat, valoarea redusă a
prejudiciului cauzat), a dispus condamnarea acestuia la pedeapsa prin
cipală de 1 an și 4 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzice
69
rii drepturilor prev. de art. 66 lit. a, b C.p. pe o durată de 2 ani după
executarea pedepsei principale.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel numai în ceea ce
privește latura civilă a cauzei – în termen legal – partea civilă Statul
Român, prin A.N.A.F. – DIRECȚIA GENERALA REGIONALĂ A
FINANȚELOR PUBLICE CRAIOVA – DIRECȚIA VAMALĂ CRAIOVA,
solicitând admiterea în sensul soluționării favorabile, așa cum a fost for
mulată, a cererii de constituire ca parte civilă și obligării inculpatului la
plata sumei de 4754 lei la care trebuie adăugate dobânzile și penalitățile
de întârziere calculate de la data producerii prejudiciului și până la data
achitării integrale a debitului, în conformitate cu prevederile art. 119 și art.
120 din Codul de procedură fiscală.
Inculpatul B.MZ prezent personal la judecarea cauzei în apel, fiind
audiat în prezența apărătorului desemnat din oficiu, iar declarația acestuia
a fost consemnată si atașată la dosar, i i
Prin decizia penală nr. 1640/2015 pronunțată de Curtea de Apel
Craiova – Secția penală și pentru cauze cu minori, a fost admis apelul
declarat de apelantul – parte civilă Statul Roman – prin A.N.A.F, s-a des
ființat în parte sentința penală apelată, sub aspectul laturii civile și, reju-
decând, a fost obligat inculpatul B.M.Z și la plata dobânzilor și penalităților
de întârziere aferente debitului principal de 4.754 lei, calculate conform art.
119 și 120 din Codul de procedură Fiscală, până la achitarea integrală a
prejudiciului, menținându-se restul dispozițiilor sentinței penale apelate.
P rintr-o cerere ulterioară înregistrată pe ro lu l Judecătoriei Craiova
p e ten tul condam nat B.M.Z, de ținut în P enitenciarul Dr. Tr. Severin, a
formulat contestație împotriva executării pedepsei de 1 an și 4 luni
închisoare.
în motivarea cererii, petentul a arătat că nu a fost prezent la proces
deoarece a fost internat la Spitalul Galați, având afecțiuni medicale (a fost
operat la genunchi) și nu a avut cunoștință de proces.
S-a luat o precizare petentului care a arătat în esență că își menține
cererea și solicită rejudecarea cauzei pentru că nu a fost citat în cursul
procesului penal.
Instanța a dispus atașarea dosarului n r…. al Judecătoriei Craiova.
în ședința publică din 14.04.2016, petentul B.M.Z. a fost audiat în
prezența apărătorului ales, acesta precizând că solicită rejudecarea do
sarului n r…. în care s-a pronunțat sentința penală de condamnare, întrucât
nu a fost citat potrivit procedurii legale.
Prin sentința penală nr. 1459 /2016, pronunțată de Judecătoria
Craiova, în temeiul art. 469 alin. 4 C.p.p. a fost respinsă cererea de re
deschidere a procesului penal formulată de petentul condamnat B.M.Z.
Instanța fond a constatat că persoana condamnată Beyhatun
Mehmet Zafer a fost citată la judecarea în fond a cauzei la toate termenele
70
de judecată la adresa pe care a indicat-o organelor de urmărire penală,
precum și prin afișare la sediul instanței.
De asemenea s-a reținut că petentul a fost prezent la judecarea
cauzei în apel, ocazie cu care a fost audiat de către instanța de control
judiciar, acesta declarând că a avut cunoștință de proces, precum și de
hotărârea pronunțată de către instanța de fond, fiind de acord cu aco
perirea prejudiciului către partea civilă.
Instanța a reținut că petentul condamnat Beyhatun Mehmet Zafer a
avut cunoștință despre proces, care a început cu faza de urmărire penală,
fiind audiat în calitate de suspect și de inculpat de organele de urmărire
penală la data de 11.07.214 precum și în calitate de inculpat intimat la data
de 11.12.2015 de către Curtea de Apel Craiova.
împotriva acestei sentințe a declarat apel condamnatul B.M.Z.,
criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. în motivarea apelului a
susținut că nu a avut cunoștință de procesul penal desfășurat în lipsa
sa, în cursul judecății nu a beneficiat de serviciile unui interpret,
astfel că nu a putut lua cunoștință despre actele dosarului, fiindu-i
încălcat dreptul la apărare ocrotit de art. 6 din CEDO.
în cursul judecării cauzei în apel, apelantul condamnat a beneficiat
de interpret și avocat desemnat din oficiu.
Prin decizia pronunțată în cauză, a fost respins apelul declarat de
condamnatul B.M.Z, ca nefondat, Curtea reținând că petentul condamnat
nu este persoană judecată în lipsă, nefiindu-i aplicabile dispozițiile art. 466
și urm. C. proc. pen.
Cu re ferire la criticile vizând m odalitatea de exercitare a ap ără rii
sau neasigurarea unui interpret, Curtea a re țin u t că aceste îm prejurări nu
prezintă relevanță pentru soluționarea ce re rii de redeschidere a procesului
penal, ne fiind c rite rii legale în raport cu care să se stabilească dacă o
persoană a fo st judecată în lipsă sau nu.
Este adevărat că disp. art. 105 Cod procedură penală rap. la art. 12
alin. 2 Cod procedură penală prevăd dreptul persoanei de a fi audiată prin
interpret, dacă nu înțelege, nu vorbește sau nu se exprim ă bine în lim ba
română.
în virtutea acestor dispoziții, în cursul ju d e c ă rii cauzei în apelul
declarat de partea civilă, condam natul a fo st audiat n e m ijlocit de către
Curte la term enul din 11.12.2015, când a arătat că a lu a t la cunoștință de
hotărârea de condam nare dată în prim ă instanță, că este de acord cu plata
despăgubirilor stab ilite, precizând totodată că înțelege lim ba română, știe
să scrie ș i să citească în această lim bă ș i că nu dorește traducător.
Că apelantul condam nat nu a fo s t vătăm at în dreptul său la apărare
ca urm are a neasigurării s e rv ic iilo r unui in te rp re t o dem onstrează fap tul
că acesta a înțeles să se prevaleze de dreptul con ferit de art. 105 Cod
procedură penală abia în cursul ju d e c ă rii în apel a ce re rii de redeschidere
71
a procesului penal, m ai m ult, la instanța de fond, a o fe rit pre ciză ri verbale
cu p rivire la calificarea ju rid ic ă a cererii, tem eiul de drept a l acesteia ș i
m otivele pentru care se consideră persoană judecată în lipsă, ceea ce
exclude orice dubiu cu p rivire la aptitudinea sa de a înțelege sau de a se
exprim a bine în lim ba română.
3.2.2. Studiu de caz II
Material realizat de colegii judecători de la Curtea de Apel
Suceava
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți s-a
dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.S., cetățean turc, pentru
săvârșirea infracțiunilor de nerespectarea regimului armelor și al munițiilor,
faptă prevăzută de art. 342 alin. 2 din Codul penal și de contrabandă
calificată, faptă prevăzută de art. 271 din Legea nr. 86/2006, privind Codul
vamal al României, ambele cu aplicarea art. 8 alin. 1 și art. 38 alin. 1 din
Codul penal.
în actul de sesizare a instanței s-a reținut faptul că, la 29.09.2016,
cetățeanul turc C.S., angajat ca șofer la firma de transport M din Istanbul,
a plecat în cursă de la destinație (Istanbul), cu un autotren cu remorcă, pe
ruta Turcia – Bulgaria – România – Ucraina – Polonia, cu marfă compusă din
piese auto, electrocasnice, precum și un număr de 1210 arme, puști cu aer
comprimat, marca AirMaster, diferite modele, calibru 4,5 și 5,5 mm, din
categoria C22 și C23, având factura seria A, nr. 741376. La ieșirea din
Turcia, vameșii au aplicat sigiliul pe remorca (în care era încărcată marfa),
în ziua de 01.10.2016, a intrat pe teritoriul României, prin punctul de
trecere al frontierei Giurgiu, fără a notifica autoritățile statului român (poliția
de frontieră) despre cantitatea de arme transportate și fără solicitarea
avizului de tranzit pe teritoriul țării, conform Legii nr. 295/2004, privind
regimul armelor și al munițiilor. Acesta a traversat teritoriul României, iar
la 03.10.2016, după trecerea punctului de frontieră Șiret, a fost returnat de
către autoritățile statului Ucraina, motivat de faptul că transporta armament
fără a îndeplini condițiile legale.
La data de 04.10.2016, numitul C.S. a fost audiat atât în calitate de
suspect, cât și în calitate de inculpat, ocazii cu care a recunoscut faptele
comise, luând la cunoștință despre drepturile și obligațiile ce decurg din
aceste calități (audirea s-a făcut prin intermediul unui cetățean turc, cu
reședința în municipiul Suceava, la care s-a apelat în lipsa unui interpret
autorizat de limba turcă).
în etapa camerei preliminare inculpatul C.S. a invocat, printre altele,
excepția nelegalității actelor de urmărire penală, arătând că ancheta pe
nală s-a desfășurat cu încălcarea dreptului la apărare în condițiile în care
s-a încălcat dreptul său de a beneficia de asistența unui interpret, el fiind
72
cetățean turc și necunoscător al limbii române. Pentru remedierea acestei
încălcări s-a solicitat restituirea cauzei Parchetului de pe lângă Judecătoria
Rădăuți în vederea refacerii urmăririi penale cu respectarea dispozițiilor
legale.
Judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria Rădăuți, prin
încheierea nr. 317 din data de 24 martie 2017, a respins această excepție,
ca neîntemeiată (și a dispus începerea judecății în cauză).
în argumentarea acestei soluții s-a arătat că potrivit art. 105 Cod
de procedură penală, ori de câte ori persoana audiată nu înțelege, nu
vorbește sau nu se exprimă bine în limba română, audierea se face prin
interpret. Interpretul poate fi desemnat de organele judiciare sau ales de
părți ori persoana vătămată, dintre interpreții autorizați, potrivit legii.
în baza aceluiași text de lege, în mod excepțional, în situația în
care se impune luarea urgentă a unei măsuri procesuale sau dacă nu se
poate asigura un interpret autorizat, audierea poate avea loc în prezența
oricărei persoane care poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar
având însă obligația de a relua audierea prin inter-pret imediat ce aceasta
este posibilă.
Inculpatul C.S., cetățean turc, nu este vorbitor de limbă română și
nu este în măsură să comunice, în absența unei persoane care să asigure
traducerea, cu autoritățile și nu poate oferi explicații în legătură cu situația
ce i se impută.
Din actele dosarului de urmărire penală rezultă că, la data de
04.10.2016, au fost efectuate verificări pentru a fi identificat pe raza
județului Suceava un interpret de limbă turcă, iar rezultatul acestui demers
a fost negativ, însă a fost identificat K.S., persoană posesor al unui permis
de ședere în România, cunoscător al limbii turce, iar inculpatul a fost de
acord ca această persoană să asigure traducerea simultană. Aspecte ce
rezultă din procesul verbal încheiat (fila 57 dosar de urmărire penală).
Inculpatului, prin intermediul persoanei menționate anterior, cunos
cător al limbii turce, i-au fost aduse la cunoștință faptele, precum și drep
turile procesuale. De asemenea, a fost audiat în calitate de suspect și
inculpat în aceeași modalitate, în aceste împrejurări inculpatul declarând
că nu dorește să-și angajeze avocat, și nefiind dispusă cu privire la acesta
nicio măsură preventivă, nu s-a luat măsura desemnării unui avocat din
oficiu.
Judecătorul de cameră preliminară constată că atât procesele
verbale de aducere la cunoștință, cât și declarațiile inculpatului poartă
mențiuni formulate personal de inculpat și traduse de K.S., astfel că
organele de cercetare penală au procedat în cauză conform art. 105 Cod
de procedură penală.
Este adevărat că au fost efectuate mai multe acte cu privire la
inculpatul C.S. în cursul aceleiași zile însă prin aceasta nu înseamnă că
73
i-au fost încălcate drepturile și nu a dispus de timpul necesar pentru
pregătirea apărării.
împotriva acestei încheieri, în termenul legal, a declarat calea de
atac a contestației inculpatul C.S., criticând-o pentru faptul că nu a bene
ficiat de disp. art. 12 Cod procedură penală, respectiv nu i s-a desemnat
un interpret (a arătat că traducerea din limba turcă a depozițiilor incul
patului s-a făcut deficitar, ceea ce poate genera denaturarea relatărilor
acestuia), că nu a beneficiat de asistență juridică calificată și de un timp
rezonabil pentru a-și pregăti apărarea, astfel că i-a fost încălcat grav
dreptul la un proces echitabil.
Prin încheierea din data de 03 mai 2017 pronunțată de judecătorul
de cameră preliminară de la Tribunalul Suceava, în baza art. 347 Cod
procedură penală s-a admis contestația formulată de inculpatul C.S.,
împotriva încheierii nr. 317 din data de 24 martie 2017 pronunțată de
judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoriei Rădăuți.
S-a desființat în totalitate încheierea nr. 317 din data de 24 martie
2017 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară în dosarul nr.
6347/285/2016/a1 al Judecătoria Rădăuți și, în rejudecare, s-a dispus,
printre altele, constatarea neregularității actului de sesizare, respectiv re
chizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Rădăuți, constând în neres-
pectarea dispozițiilor art. 327 Cod procedură penală cu referire la art. 105
alin. 2 teza finală Cod procedură penală.
S-a mai dispus ca, în baza art. 347 alin. 3 Cod procedură penală
rap. la art. 345 alin. 3 Cod procedură penală, în termen de 5 zile de la
comunicarea încheierii, procurorul de la Parchetul de pe lângă Judecătoria
Rădăuți să îndrepte neregularitatea constată și să comunice judecătorului
de cameră preliminară de la Tribunalul Suceava dacă menține dispoziția
de trimitere în judecată sau dacă solicită restituirea cauzei.
Pentru a dispune astfel, judecătorul de cameră preliminară de
la instanța de control judiciar, în ceea ce privește legalitatea sesizării
instanței, a constatat că urmărirea penală nu este completă, în cauză fiind
emis prematur actul de sesizare al instanței, nefiind respectate dispozițiile
prevăzute de art. 105 alin. 2 teza finală Cod procedură penală.
S-au reținut în acest sens că dispozițiile art. 105 alin. 2 Cod pro
cedură penală cu denumirea marginală, audierea prin interpret prevăd că:
„ (1) ori de câte ori persoana audiată nu înțelege, nu vorbește
sau nu se exprimă bine în limba română, audierea se face prin interpret.
Interpretul poate fi desemnat de organele judiciare sau ales de părți ori
persoana vătămată, dintre interpreții autorizați, potrivit legii;
(2) în mod excepțional, în situația în care se impune luarea
urgentă a unei măsuri procesuale sau dacă nu se poate asigura un
interpret autorizat, audierea poate avea loc în prezența oricărei persoane
74
care poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar având însă obligația
de a relua audierea prin interpret imediat ce aceasta este posibilă.
în cauză se reține că inculpatul C.S. este cetățean turc, nu este
vorbitor de limbă română și nu este în măsură să comunice în absența
unei persoane care să asigure traducerea, cu autoritățile și nu a putut oferi
explicații în legătură cu situația ce i s-a imputat.
S-a reținut în sarcina inculpatului contestator că în perioada
01-03.10.2016 a tranzitat teritoriul României, cu nerespectarea preve
derilor legale, intrând prin punctul de trecere al frontierei Giurgiu spre Șiret,
timp în care a deținut în mod ilegal în ansamblul auto un număr de 1210
puști cu aer comprimat și accesoriile acestora. Acesta a traversat teritoriul
României, iar la 03.10.2016, după trecerea punctului de frontieră Șiret,
a fost returnat de către autoritățile statului Ucraina, motivat de faptul că
transporta armament fără a îndeplini condițiile legale.
La 04.10.2016, numitul C.S. a fost audiat în calitate de suspect,
ocazie cu care a recunoscut faptele comise, luând la cunoștință despre
drepturile și obligațiile ce decurg din această calitate.
La 04.10.2016, numitul C.S. a fost audiat în calitate de inculpat,
ocazie cu care a recunoscut faptele comise, luând la cunoștință despre
drepturile și obligațiile ce decurg din această calitate.
Din actele dosarului de urmărire penală rezultă că au fost efectuate
verificări la data de 04.10.2016 pentru a fi identificat pe raza județului
Suceava un interpret de limbă turcă, iar rezultatul acestui demers a fost
negativ, fiind identificat K.S., persoană posesor al unui permis de ședere în
România, cunoscător vorbit și scris al limbii turce, persoană în prezența
căreia inculpatul a fost audiat, acesta fiind de acord ca K.S. să asigure
traducerea simultană (fila 57 dosar de urmărire penală).
în cuprinsul înscrisurilor întocmite s-a reținut că inculpatului prin
intermediul persoanei menționate anterior, cunoscător al limbii turce, i-au
fost aduse la cunoștință faptele, precum și drepturile procesuale. De
asemenea, a fost audiat în calitate de suspect și inculpat în aceeași
modalitate, în aceste împrejurări inculpatul declarând că nu dorește să-și
angajeze avocat, și nefiind dispusă cu privire la acesta nicio măsură pre
ventivă nu s-a luat măsura desemnării unui avocat din oficiu.
Dacă în privința declarațiilor care au fost luate inculpatului K.S., la
data de 04.10.2016, se constată că nu s-au încălcat drepturile procesuale
ale acestuia, organul de urmărire penală făcând aplicarea dispozițiilor art.
105 alin. 1 teza I Cod procedură penală, în continuare, se constată că
același organ de urmărire penală nu a respectat dreptul inculpatului de a
putea beneficia de asistența unui interpret, persoană calificată în a comu
nica cu inculpatul. în acest sens, ceea ce se reproșează organului de
urmărire penală este lipsa de inițiativă în a respecta dispozițiile art. 105
alin. 2 teza finală Cod procedură penală, respectiv: „organul judiciar având
75
însă obligația de a relua audierea prin interpret imediat ce aceasta este
posibilă”.
Se reține în acest sens, că nu este suficient pentru garantarea atât
a dreptului la apărare cât și a unui proces echitabil, ca organul de urmărire
penală să se limiteze doar la verificare inițială pentru găsirea unei per
soane care să poată să se înțeleagă cu inculpatul și să nu desfășoare
demersuri pentru a pune la dispoziția unui inculpat necunoscător al limbii
române a unui interpret. Ceea ce se reproșează, așa cum s-a arătat este
lipsa de diligență a organului de urmărire penală în a pune în legătură
inculpatul cu o persoană calificată, pentru exercitarea drepturilor sale.
Astfel, organul de urmărire penală nu poate rămâne în pasivitate, fiind
obligat de dispozițiile art. 105 alin. 2 teza finală Cod procedură penală, să
procedeze la reluarea audierii, imediat ce acesta este posibilă. Textul de
lege nu face vreo distincție la existența unui interpret pe raza unui județ
unde se presupune că a fost săvârșită fapta, fiind necesar a se face
demersuri pentru găsirea unei astfel de persoane pe teritoriul țării.
în această situație, organul de urmărire penală avea obligația
inițierii unor demersuri pentru ca inculpatul contestator să poată fi audiat în
prezența unui interpret, considerându-se că ar fi fost suficient măcar să
existe la dosar un proces-verbal din care să rezulte că s-a încercat con
tactarea inculpatului prin intermediul apărătorului ales pentru a i se aduce
la cunoștință acest drept procesual, iar în cazul în care inculpatul nu ar fi
solicitat reaudierea, urmărirea penală ar fi fost completă.
Un aspect invocat atât în fața judecătorului de la instanța de fond,
cât și în contestație de către inculpat prin apărător, a fost calitatea defi
citară a traducerii efectuate, aspect care nu poate fi ignorat, în condițiile în
care audierea inculpatului nu a respectat în continuare dispozițiile legale.
Reține în acest sens judecătorul de cameră preliminară de la instanța de
control dispozițiile art. 2 alin. 8 din Directiva 2010/64/UE privind dreptul la
interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale, care prevede că:
„Interpretarea furnizată în temeiul prezentului articol trebuie să fie de o
calitate suficientă, să garanteze caracterul echitabil al procedurilor, în spe
cial prin garantarea faptului că persoanele suspectate sau acuzate cunosc
cazul instrumentat împotriva lor și pot să-și exercite dreptul la apărare”,
prevederi direct aplicabile în legislația românească începând cu data de
27.10.2013.
Judecătorul de cameră preliminară de la instanța de control judiciar
a reținut că în prezenta cauză, organul de urmărire penală va trebui să
desfășoare activități prin care să asigure exercitarea în condiții de lega
litate a drepturilor procesuale ale inculpatului contestator, respectiv să
procedeze la audierea acestuia prin interpret – în măsura în care inculpatul
se va prezenta, obligația care incumbă organului de urmărire penală fiind
de a pune la dispoziția inculpatului această procedură.
76
Se va reține că sub aspectele anterior descrise, actul de sesizare
al instanței este neregulat întocmit, urmând ca procurorul să respecte
dispozițiile art. 105 alin. 2 teza finală Cod procedură penală, sau să solicite
restituirea cauzei la parchet.
La data de 03.05.2017, Parchetul de pe lângă Judecătoria Rădăuți
a arătat că menține dispoziția de trimitere în judecată a inculpatului C.S.,
apreciind că audierea inculpatului s-a făcut în condițiile art. 105 al. 2 Cod
procedură penală teza a ll-a, totodată fiind îndeplinite condițiile prev. de
art. 238, art. 114 și art. 123 Cod procedură penală.
Prin încheierea din data de … a Tribunalului Suceava, în baza art.
346 alin. (3) lit. a Cod procedură penală, s-a dispus restituirea cauzei
privind pe inculpatul C.S. la Parchetul de pe lângă Judecătoria Rădăuți,
având în vedere că în cauză, urmărirea penală nu era completă, fiind
constată nere-gularitatea emiterii rechizitoriului, neregularitate care nu a
fost remediată
și constatând că inculpatului – cetățean turc, nu i-au fost respectate
drepturile izvorâte din cuprinsul art. 105 alin. 2 teza finală Cod procedură
penală.
3.3. Transpunerea Directivei 2012/13 UE privind dreptul la
informare în cadrul procedurilor penale
O primă precizare care se impune este aceea că directiva se aplică
din momentul în care o persoană este informată de către autoritățile com
petente ale unui stat membru cu privire la faptul că este suspectată sau
acuzată de săvârșirea unei infracțiuni, până în momentul finalizării pro
cedurilor, prin aceasta înțelegându-se hotărârea definitivă în legătură cu
întrebarea dacă persoana suspectată sau acuzată a comis infracțiunea,
inclusiv, dacă este cazul, pronunțarea sentinței și soluționarea unei căi de
atac.
Potrivit alin. 2 al art. 2, în cazul în care dreptul unui stat membru
prevede aplicarea unei sancțiuni pentru infracțiuni minore de către o altă
autoritate decât o instanță competentă în materie penală și aplicarea unei
astfel de sancțiuni poate fi atacată în fața unei astfel de instanțe, prezenta
directivă se aplică doar în cazul procedurilor desfășurate în fața respectivei
instante ca urmare a exercitării unei astfel de căi de atac.>
Art. 3 din directivă reglementează dreptul la informare cu privire la
drepturi. Astfel, „Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau
acuzate sunt informate prompt cu privire la cel puțin următoarele drepturi
procedurale, astfel cum se aplică în dreptul intern, pentru a asigura posi
bilitatea exercitării efective a drepturilor respective:
a. dreptul de a fi asistat de un avocat;
77
b. orice drept la consiliere juridică gratuită și condițiile pentru
obținerea unei astfel de consilieri;
c. dreptul de a fi informat cu privire la acuzare, în conformitate
cu articolul 6;
d. dreptul la interpretare și traducere;
e. dreptul de a păstra tăcerea.
Prima observație care se impune este aceea că se instituie o
obligație generală de a informa suspectul/acuzatul cu privire la ansamblul
drepturilor pe care le are și precizarea, în concret, a acestora, informare
care trebuie concretizată într-un act.
Primul dintre acestea, cel prevăzut la lit. a se regăsește în legislația
română în dispozițiile art. 83 lit. c, 89, 90 C. proc. pen., ce au fost redate
parțial cu prilejul analizării Directivei 2010/64 și nu vor fi reluate.
Importante sunt dispozițiile înscrise în art. 89 C. proc. pen. ce
prevăd: „Suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de unul ori de
mai mulți avocați în tot cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră
preliminară și al judecății, iar organele judiciare sunt obligate să îi aducă la
cunoștință acest drept. Asistența juridică este asigurată atunci când cel
puțin unul dintre avocați este prezent.
(2) Persoana reținută sau arestată are dreptul să ia contact cu
avocatul, asigurându-i-se confidențialitatea comunicărilor, cu respectarea
măsurilor necesare de supraveghere vizuală, de pază și securitate, fără să
fie interceptată sau înregistrată convorbirea dintre ei. Probele obținute cu
încălcarea prezentului alineat se exclud.
Acest text ilustrează preocuparea acordată de legiuitor pentru a
armoniza legea procesual penală cu dispozițiile europene amintite în
capitolul introductiv, de maximă importanță în ce privește realizarea și
garantarea dreptului la apărare, astfel încât această recunoaștere să fie
concretă și efectivă și nu pur demagogică.
în plus, textul instituie încă o nulitate absolută ce nu se regăsește
printre cele enumerate de art. 281 C. proc. pen., asemănătoare în conținut
celei prevăzute de art. 101 C. proc. pen.1 0 0 , analizate anterior și pentru
care facem trimitere la secțiunea respectivă și care demonstrează, încă o
dată, că enumerarea nulităților absolute în art. 281 C. proc. pen. nu are
caracter limitativ.
Se impune a preciza că instanțele române acordă o deosebită
atenție dreptului la apărare, în acord cu dispozițiile instituite prin C. proc.
pen. intrat în vigoare la 1 februarie 2014, dar și în acord cu deciziile
pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dintre care amintim
doar pe cele de referință: Dallos c. Ungaria, Sacramati c. Italia, Ocalan c.
Turcia.
1 0 0 A se vedea cele precizate anterior, cu prilejul examinării Directivei 2010/64.
78
De asemenea, dreptul la apărare a fost ridicat la rang de principiu
al procesului penal, fără a intra în amănunte cu privire aspectele proce
suale și esența acestui drept, deoarece excedează obiectului prezentului
demers științific, ocupându-ne doar de ceea ce este specific acestui drept
prin prisma directivei analizate. Ne vom mărgini doar la a preciza că
formularea acestuia în C. proc. pen. a cunoscut precizări care conduc spre
ideea unui proces de tip adversial, cum ar fi, de pildă, inserarea în acest
principiu a dreptului la tăcere.
Dreptul prevăzut la lit. b se regăsește în reglementarea generală a
art. 10 C. proc. pen., dar și în cea a art. 90 C. proc. pen. ce prevede
situațiile în care asistența juridică este obligatorie.
Se mai impune a preciza că dreptul la apărare este un drept cu un
conținut complex, în sensul că include totalitatea mijloacelor instituite de
lege pentru apărarea intereselor părților și subiecților procesuali principali,
în doctrină1 0 1 s-a susținut că aceste mijloace de apărare constau în
drepturi procesuale acordate părților din proces (cum sunt, de pildă,
dreptul de a cunoaște, în cel mai scurt termen, învinuirea ce i se aduce,
dreptul de a nu face nicio declarație și de a avea un apărător ș.a.),
ga ran țiile procesuale, care sunt mijloacele prin care părților li se dă posi
bilitatea deplinei exercitări a drepturilor procesuale ce li s-au recunoscut
(cum sunt, de pildă, obligațiile impuse de lege organelor judiciare de a
aduce la cunoștința părților drepturile procesuale pe care le au și de a le
ajuta în exercitarea lor), precum și asigurarea unei asistente ju rid ic e de
calitate, care reprezintă sprijinul de specialitate acordat de un apărător,
persoană abilitată să folosească cunoștințele sale juridice și experiența sa
judiciară în vederea apărării legitime ale părților1 0 2 . Asigurarea asistenței
juridice printr-un avocat este, în esență, tot o garanție procesuală a
drepturilor procesuale acordate părților și subiecților procesuali principali,
însă având un rol atât de important în economia dreptului la apărare, a fost
evidențiată separat de celelalte garanții.
în ceea ce privește dreptul înscris la lit. c – de a fi informat cu privire
la acuzare, în conformitate cu articolul 6, înseamnă că: suspectul/acuzatul
primește informații cu privire la fapta penală de a cărei comitere este sus
pectat sau acuzat. Informațiile respective se furnizează cu promptitudine și
cu detaliile necesare pentru a se putea garanta caracterul echitabil al
procedurilor și exercitarea efectivă a dreptului la apărare; că persoanele
suspectate sau acuzate care sunt arestate sau reținute sunt informate cu
privire la motivele arestării sau reținerii, inclusiv cu privire la fapta penală
de a cărei comitere sunt suspectate sau acuzate; cel târziu la prezentarea
1 0 1 C. Ghigheci, „Principiile procesului penal”, Ed. Universul Juridic, București,
2014, p. 144.
1 0 2 Gr. Theodoru, op. cit., pp. 87-88, apud C. Ghigheci, op. cit. p. 144.
79
fondului acuzării în instanță, se oferă informații detaliate cu privire la acu
zare, inclusiv natura și încadrarea juridică a infracțiunii, precum și forma de
participare a persoanei acuzate; persoanele suspectate sau acuzate sunt
informate cu promptitudine cu privire la orice modificare a informațiilor
oferite în conformitate cu prezentul articol, acolo unde este necesar pentru
a garanta caracterul echitabil al procedurilor.
Se observă că textul a consacrat atât drepturi procesuale ale
părților și subiecților procesuali principali: de a beneficia de timpul și
înlesnirile necesare pregătirii apărării – alin. (2); dreptul suspectului de a fi
informat de îndată și înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se
efectuează urmărirea penală și încadrarea juridică a acesteia și dreptul
inculpatului de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în
mișcare acțiunea penală împotriva lui și încadrarea juridică a acesteia –
alin. (3), cât și garanții procesuale: obligația organelor judiciare de a pune
în vedere suspectului și inculpatului, înainte de a fi ascultați, că au dreptul
de a nu face nicio declarație – alin. (4); obligația organelor judiciare de a
asigura exercitarea deplină și efectivă a dreptului la apărare de către părți
și subiecții procesuali principali, în tot cursul procesului penal – alin. (5) și,
în sfârșit, asigurarea asistenței juridice prin avocat – alin. (1). Totodată, a
prevăzut și o limită a exercitării dreptului la apărare, prevăzând că acesta
trebuie exercitat cu bună-credință, potrivit scopului pentru care a fost
recunoscut de lege – alin. (6)1 0 3 .
Din considerentele directivei, dar si din maniera în care este for-1 »
mulat textul ce o transpune, precum și din jurisprudența oferită de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului și Curtea de Justiție a Uniunii Europene,
trebuie să deducem că termenii „cauza” ș i „n a tu ra ” acuzației aduse îm
potriva persoanei acuzate se referă la faptele imputate și, respectiv, la
calificarea juridică a acestora, precum și la circumstanțele agravante exis
tente și aplicabile în cauză1 0 4 . Informarea cu privire la calificarea juridică a
faptei presupune și obligația organelor judiciare de a informa acuzatul în
cazul schim bării înca dră rii ju rid ic e a fa p te i în cursul procedurii. Astfel,
instanța europeană a constatat încălcarea art. 6 par. 3 lit. a) și a art. 6 par.
3 lit. b), prin schimbarea încadrării juridice a faptelor de care era acuzat
reclamantul, în faza deliberărilor, din tentativă de extorcare de fonduri în
complicitate la această infracțiune, pentru care a și fost condamnat; Curtea
EDO a constatat că instituția complicității nu a fost invocată în stadiile
anterioare ale procedurii și că nu rezultă că magistrații care au făcut parte
din instanța de apel ce a judecat cauza sau reprezentantul Ministerului
C. Ghigheci, op. cit., p. 144.
1 0 4 CEDO, hotărârea De Salvador Tores c. Spaniei din 24 octombrie 1996, apud
D. Bogdan, M. Selegean, op. cit., p. 160, apudC. Ghigheci, op. cit., p. 161.
80
Public s-ar fi raportat la această încadrare în cursul dezbaterilor105.
Legislația noastră asigură acest drept inculpatului, în cazul schimbării
încadrării juridice a faptei.
în doctrină s-a susținut că din jurisprudența Curții EDO rezultă că
informarea trebuie să intervină în m om entul în care o persoană capătă
calitatea de acuzat, după criteriile stabilite cu ocazia determinării carac
terului penal al unui litigiu, Curtea considerând că, pentru a fi respectate
dispozițiile acestui text, este suficientă informarea exactă a reclamantului
la data arestării sale, chiar dacă ancheta penală a început mai devreme,
iar inculpatul a fost informat, într-o oarecare măsură, de acuzațiile îndrep
tate împotriva sa1 0 6 . S-a arătat, de asemenea, că momentul de la care
statul are obligația informării imediate a inculpatului pare să fie determinat
după alte criterii decât cel de la care se socotește termenul rezonabil al
procedurii penale, Curtea hotărând că, deși urmărirea penală in personam
începuse cu mult timp înainte fără ca inculpatul să fie anunțat și s-au des
fășurat mai multe acte de urmărire, obligația statului există doar de la
momentul trim ite rii sale în ju d e ca tă m .
Art. 307 C. proc. pen. prevede obligația de informare a suspectului,
înainte de prima audiere, arătând că se încheie în acest sens un proces-
verbal. Contrar acestui text, din art. 108 alin. (1) și (3) C. proc. pen. ar
reieși că înainte de prima audiere a suspectului sau inculpatului acestuia
i se aduc la cunoștință în scris, sub semnătură, fapta pentru săvârșirea
căreia este suspectat, încadrarea juridică a acesteia, drepturile și obliga
țiile procesuale, iar conform directivei, informarea trebuie efectuată de
îndată1 0 8 ce persoana este acuzată de comiterea unei fapte penale.
Unii autori1 0 9 au susținut că se constată o confuzie în legislația
noastră procesual penală, cu privire la momentul la care se impune infor
marea suspectului sau inculpatului cu privire la fapta de care este acuzat și
încadrarea juridică a acesteia. Deși din jurisprudența Curții Europene ar
rezulta că informarea la care se referă ari. 6 par. 3 lit. a) din Convenție ar
trebui făcută la m om entul trim ite rii în judecată, în C. proc. pen. se prevede
obligativitatea efectuării unei astfel de informări, cu privire la fapta de care
este acuzat și încadrarea juridică a acesteia, de îndată după dobândirea
c a lită ții de suspect, de îndată după dobândirea c a lită ții de inculpat și la
1 0 5 CEDO, hotărârea Mattei c. Franței din 19 decembrie 2006, apud O. Predescu,
M. Udroiu, op. cit., p. 397, apud C. Ghigheci, op. cit., p. 161.
1 0 6 CEDO, decizia Crescente c. Italiei din decembrie 2004, apud R. Chiriță, op. cit.,
p. 338, apud C. Ghigheci, op. cit., p. 161.
0 7 CEDO, decizia Padin Gestoso c. Spaniei din 8 decembrie 1998, apud R.
Chiriță, op. cit., p. 338, apud C. Ghigheci, op. cit., p. 161.
1 0 8 în sens contrar, C. Ghigheci, op. cit., p. 161.
1 0 9 C. Ghigheci, op. cit., p. 161.
81
m om entul dispunerii trim ite rii în judecată, triplându-se astfel, în mod super
fluu, informarea la care face referire art. 6 par. 3 lit. a) din Convenția
europeană.
Apreciem că opinia, deși valoroasă prin pragmatismul și luciditatea
raționamentului, nu a avut în vedere textul directivei ce a fost transpusă în
legislația națională și care prevăd că „informațiile respective se furnizează
cu promptitudine și cu detaliile necesare pentru a se putea garanta
caracterul echitabil al procedurilor și exercitarea efectivă a dreptului la
apărare”. Credem că aceasta a fost rațiunea legiuitorului la momentul
introducerii obligativității informării de îndată, adică imediat după dobân
direa calității de suspect, apoi de inculpat și la momentul trimiterii în ju
decată, dar și din cauza faptului că în cursul urmăririi penale încadrarea
juridică a faptei poate fi schimbată ori pot să apară modificări privind
existența altor fapte imputate aceleiași persoane.
Cu titlu de noutate pentru instanțele penale române și în special
față de faza procesuală a camerei preliminare, supunem atenției o speță
interesantă din perspectiva directivelor analizate în cadrul căreia a fost
formulată o solicitare de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu
o întrebare preliminară: solicitarea a fost formulată în procedura soluționării
contestației1 1 0 promovate de inculpat împotriva încheierii prin care s-a
constatat legalitatea actului de sesizare a instanței și a actelor de urmărire
penală și de dispunere a începerii judecării cauzei, în temeiul art. 276 din
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Obiectul acestei solicitări de sesizare este dat de directiva
2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din data de 22 mai
2012, respectiv, inculpatul formulând următoarele întrebări.
1. Dacă art. 6 paragraful 1 din Directivă trebuie interpretat în sensul
că, prin persoane suspectate sau acuzate se înțelege numai persoana
notificată oficial și explicit de existența unei acuzații îndreptată împotriva sa
sau se înțelege și persoana căreia i s-a adus la cunoștință în mod implicit
existența unei acuzații îndreptate împotriva sa?
2. în cazul infracțiunilor continuate, care cuprind mai multe acte de
executare comise la diferite intervale de timp și care, fiecare dintre ele
realizează conținutul aceleiași infracțiuni, art. 6 par. 3 din Directivă implică
o informare detaliată pentru fiecare dintre aceste acte de executare, cu
indicarea actului de executare și a datei la care a fost comisă fapta?
în susținerea acestei cereri, inculpatul a învederat faptul că sunt
îndeplinite cerințele prevăzute de art. 267 TFUE și jurisprudența CJUE
pentru sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare
preliminară.
1 1 0 încheierea penală nr. 56/CP/2017 pronuntată de Curtea de Apel Brașov.
82
Inculpatul a invocat faptul că potrivit dispozițiilor art. 267 din Tratatul
Uniunii Europene, dispozițiile acestuia se aplică cu prioritate față de
altă dispoziție de drept intern, prin raportare la dispozițiile art. 148 din
Constituție și că dispozițiile art. 267 din Tratat prevăd obligativitatea
instanței naționale de a adresa întrebarea preliminară atunci când o astfel
de întrebare este formulată în fata instantei naționale ale cărei decizii nu» j >
pot fi supuse unei căi de atac în dreptul intern (așa cum era cazul în speță,
aflată, în calea de atac a contestației, în etapa camerei preliminare) și a
mai arătat că acestea nu sunt inadmisibile.
Judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Brașov a
constatat că instanta națională în fata cărei se formulează o astfel de t i i
solicitare de sesizare a CJUE, reprezintă un filtru de verificare a îndeplinirii
condițiilor prevăzute de jurisprudența Curții, statuate în cauza CILFIT și
Lanificio de Gavardo Spa contra Ministerului Sănătății.
Judecătorul de cameră preliminară, având în vedere dispozițiile
legale cu privire la care s-au formulat întrebările preliminare, obiectul
camerei preliminare, cererile și excepțiile formulate de către inculpat, în
cadrul acestei proceduri și conținutul întrebărilor formulate, a constatat că
solicitarea formulată de către acesta, de sesizare a CJUE cu întrebările
preliminare mai sus arătate este inadmisibilă.
Pentru sesizarea Curții de Justiție este necesar să fie îndeplinite
cumulativ toate cele trei condiții impuse de art. 264 TFUEo astfel de
cerere, pentru a fi admisibilă, iar instanța națională să poată dispune
sesizarea cu o întrebare preliminară.
Astfel, prin hotărârea mai sus arătată s-a statuat că o instanță
națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul
intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comu
nitar1 1 1 , să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu
următoarele excepții:
1. întrebarea adresată nu este relevantă;
2. Dispoziția comunitară a făcut deja obiectul unei interpretări din
partea Curții;
3. Aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o ase
menea evidență, încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile – teoria
actului clar.
Curtea de Justiție a mai subliniat faptul că existența unei astfel de
posibilități trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii drep
111Deși denumirea corectă în prezent este „drept european” și nu „drept
comunitar”, s-a păstrat această denumire, considerentele fiind preluate din
hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, termenii fiind corecți până la
intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
83
tului comunitar, de dificultățile specifice pe care le presupune interpretarea
acestuia și de riscul divergențelor de jurisprudență din cadrul Comunității.
Judecătorul de cameră preliminară a constatat că pentru sesizarea
Curții de Justiție este necesar să fie îndeplinite cumulativ toate cele trei
condiții, neîndeplinirea uneia dintre ele, precum în speță, atrăgând, inad-
misibilitatea cererii.
Referitor la prim a întrebare prelim inară formulată de către inculpat,
cu privire la art. 6 paragaful 1 din Directiva 2012/13/UE, judecătorul de
cameră preliminară constată că nu există nicio îndoială rezonabilă cu
privire la aplicarea textului din directiva invocată, dispozițiile acestuia fiind
unele clare, astfel că nu necesită o întrebare adresată Curții. Neînde
plinirea acestei cerințe pentru sesizarea Curții de Justiție determină
inadmisibilitatea solicitării formulate de către inculpat.
Potrivit art. 6 paragraful 1 din Directiva 2012/13/UE, statele membre
se asigură că persoanele suspectate sau acuzate primesc informații cu
privire la fapta penală de a cărei comitere acestea sunt suspectate sau
acuzate. Informațiile respective se furnizează cu promptitudine și cu de
taliile necesare pentru a se putea garanta caracterul echitabil al proce
durilor și exercitarea efectivă a dreptului la apărare.
Sunt întemeiate susținerile inculpatului din cererea adresată
instanței de sesizare a Curții în sensul că potrivit prevederilor art. 267
TFUE, dispozițiile acestuia au prioritate față de dreptul intern, însă în
cauză niciun organ judiciar care a realizat activități în cauză, nu a negat
acest drept al inculpatului.
Judecătorul de cameră preliminară constată că aceste dispoziții se
aplică de către organele judiciare, s-au aplicat și în speța dedusă judecății,
în sensul că la momentul începerii urmăririi penale in personam (efectuare
în continuare a urmăririi penale) aceste dispoziții i-au fost aplicate incul
patului, în sensul că, i s-a adus la cunoștință în mod direct, explicit și
amănunțit acuzația care i se aduce și încadrarea juridică a faptelor de care
este acuzat. Prin urmare, încă de la acest moment, inculpatul a fost în
măsură să își exercite în mod corespunzător un drept la apărare efectiv,
cunoscând amănunțit, oficial, explicit, atât acuzația adusă în fapt, dar și
încadrarea juridică a faptelor.
Este evident că acuzația adusă unei persoane se consideră adusă
la cunoștință, doar când aceasta este făcută în mod oficial, explicit, într-un
cadru procesual bine determinat, așa cum s-a întâmplat și în speță. Cu
ocazia dobândirii calității de suspect, inculpatului, pe lângă aspectele pe
care le-am enumerat mai sus, referitoare la acuzație, i-au fost aduse la
cunoștință și drepturile procesuale de care acesta dispune, fiind liber să le
exercite.
Mai mult, acuzația i-a fost adusă la cunostintă din nou, la finalizarea* r i > *
urmăririi penale, după momentul trimiterii în judecată și sesizarea instanței
84
cu rechizitoriu, când inculpatul, potrivit dispozițiilor procedurale, a primit un
exemplar al actului de sesizare, pe care a avut timp suficient să îl studieze
și să își formuleze apărările corespunzătoare în camera preliminară.
în urma solicitărilor efectuate de către inculpat, actul de sesizare a
fost remediat, în sensul că procurorul a explicat într-o manieră detaliată
acuzarea, textele de lege pretins a fi încălcate de către acest inculpat, așa
cum s-a solicitat de către judecătorul de cameră preliminară de la fond.
Prin urmare, la momentul de debut al cercetării judecătorești, in
culpatul a cunoscut acuzația în mod oficial, explicit, amănunțit, atât starea
de fapt, dar și încadrarea juridică, astfel că nu există nicio îndoială că nu ar
putea să își exercite o apărare efectivă.
Cea de-a doua întrebare se referă la art. 6 par. 3 din aceeași
directivă care prevede următoarele: „statele membre se asigură că, cel mai
târziu la prezentarea fondului acuzării în instanță, se oferă informații de
taliate cu privire la acuzare, inclusiv natura și încadrarea juridică a infrac
țiunii, precum și forma de participare a persoanei acuzate.”
Și în privința acestei întrebări, judecătorul de cameră preliminară a
constatat că nu există nicio îndoială cu privire la aplicarea acestui text din
directivă, deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, la analiza primei întrebări,
inculpatul cunoaște, într-o manieră detaliată acuzarea ce i se aduce, natu
ra acesteia, încadrarea juridică și forma de participație penală.
Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de
abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru
altul un folos necuvenit, faptă prevăzută de art. 13 ind. 2 din legea nr.
78/2000 raportat la art. 297 alin. 1 cu aplicarea art. 35 alin. 1 și art. 5 cod
penal. în cuprinsul rechizitoriului, iar ulterior, prin ordonanța de remediere a
neregularităților s-a precizat și explicat starea de fapt, dar și fiecare act
material al infracțiunii continuate, în ce constă și în ce perioadă a fost
comis fiecare dintre actele materiale.
Prin urmare, în speță suntem în prezența unei acuzații prezentate
într-o manieră detaliată, cu indicarea în fapt a acesteia, a actelor materiale,
a întinderii în timp a acestora, astfel că nu există nicio îndoială cu privire la
aplicarea textului din directiva invocată. Garanțiile din dreptul intern cu
privire la modalitatea de informare a persoanei acuzate sunt conforme cu
textul directivei, motiv pentru care nu se impune sesizarea Curții nici cu
cea de-a doua întrebare preliminară.
Inculpatul a beneficiat pe parcursul derulării procesului penal, până
la acest moment al finalizării etapei camerei preliminare, de respectarea
dispozițiilor art. 6 par. 1 și 6 par. 3 din directiva invocată și cu referire la
care s-a solicitat sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară.
Judecătorul național este chemat să interpreteze legislația naționa
lă incidență în speță, cu respectarea garanțiilor impuse de legislația euro
85
peană, având în vedere principiul priorității dreptului Uniunii asupra drep
tului intern.
în cauză, s-a constatat că garanțiile prevăzute de cele două texte
ale directivei invocate de inculpat au fost respectate, nu există îndoieli cu
privire la modul de interpretare și aplicare a acestora, motiv pentru care
nefiind îndeplinită una dintre cele trei cerințe enumerate mai sus, nu se
impune sesizarea Curții cu întrebările preliminare formulate de către acest
inculpat.
Notând rigurozitatea obligației de informare cu privire la natura și
cauza acuzației, cu atât mai mult se impune informarea detaliată a per
soanelor reținute sau arestate cu privire la motivele arestării sau reținerii,
inclusiv cu privire la fapta penală de a cărei comitere sunt suspectate sau
acuzate.
Dreptul de a fi informat asupra motivelor arestării și dreptul de a
contesta această măsură reprezintă o preluare nu numai a textului art. 6 al
directivei, ci și a art. 5 par. 2 și 4 din Convenția europeană a drepturilor
omului, iar reunirea lor într-un singur text de lege de către legiuitorul intern
a fost determinată probabil de faptul că dreptul persoanei de a fi informată
asupra motivelor arestării a fost deseori pus de Curtea EDO în legătură cu
dreptul acesteia de a contesta această măsură, subliniindu-se că „o per
soană care are dreptul să introducă un recurs în vederea obținerii unei
decizii rapide cu privire la legalitatea detenției nu ar putea să se prevaleze
în mod eficient de acest drept dacă nu i-ar fi dezvăluite în cel mai scurt
timp și suficient de detaliat faptele și normele juridice pe care se înte
meiază detenția”1 1 2 . Curtea nu a legat însă întotdeauna cele două garanții,
deoarece informarea cu privire la motivele arestării nu se face doar în ve
derea exercitării dreptului persoanei arestate de a introduce un recurs îm
potriva măsurii, ci este o garanție autonom ă. Persoana trebuie să cunoas
că în primul rând de ce este arestată și abia după aceea o interesează
dacă există o cale de atac împotriva măsurii și dacă va uza sau nu de
aceasta.
Informarea la care se referă acest text trebuie efectuată de organul
care dispune m ăsura privativă de libertate și trebuie să privească atâ t
tem eiurile de fapt, câ t ș i tem eiurile ju rid ic e ale măsurii. Dispoziția din art. 5
par. 2 din Convenția europeană a drepturilor omului, referitoare la dreptul
la informare, a fost interpretată în sensul că ea nu cere ca motivele ares
tării să fie comunicate în scris persoanei deținute, nici ca această aducere
la cunoștință să se facă într-o formă specială, iar în ceea ce privește
întinderea informării, s-a arătat că nu este necesar a se comunica celui
1 1 2 CEDO, hotărârea X c. Regatului Unit din 5 noiembrie 1981, apud D. Bogdan,
M. Selegean, op. cit., p. 70, apudC. Ghigheci, op. cit., p. 132.
86
arestat, la momentul arestării, o enumerare completă a tuturor acuzațiilor
ce i se aduc1 1 3 .
în ceea ce privește dreptul la interpretare și traducere înscris în
art. 3 par. 1 lit. d, acesta a fost analizat cu prilejul examinării transpunerii
directivei privind acest drept și pentru care facem trimitere la explicațiile
acolo prezentate.
Dreptul la tăcere înscris în art. 3 par. 1 lit. e din directivă este trans
pus prin art. 10 alin. (4) C. proc. pen., potrivit căruia „înainte de a fi ascul
tați, suspectului și inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul
de a nu face nicio declarație.
Acest text, ca și cele din art. 83, art. 99 alin. (2) și art. 118 C. proc.
pen., consacră un drept mult disputat în literatura de specialitate, dar care
este consacrat explicit în unele legislații, fiind menționat și în unele hotărâri
ale Curții EDO. Este vorba de dreptul la tăcere și la neautoincriminare.
Acest drept a fost consacrat pentru prima dată în Amendamentul V
al Constituției SUA, pe fondul eforturilor Puritanilor din Anglia de a elimina
practica interogatoriilor sub constrângere, contemporane cu nașterea colo
niilor americane1 1 4 .
Curtea Europeană a decis în mod constant că, chiar dacă art. 6 din
Convenția europeană nu menționează expres dreptul unui acuzat de a
păstra tăcerea cu privire la faptele ce-i sunt reproșate și de a nu contribui
la propria incriminare, ele reprezintă norme general recunoscute, aflate în
centrul noțiunii de „proces echitabil”, consacrat de acest text; acest drept
este strâns legat de prezum ția de nevinovăție, înscrisă în art. 6 par. 2 din
Convenție1 1 5 . Din această perspectivă, unii autori1 1 6 au exprimat, pe bună
dreptate, opinia că pare o eroare consacrarea sa în dreptul intern în arti
colul destinat dreptului la apărare, iar nu în cel consacrat prezumției de
nevinovăție.
De asemenea, C. proc. pen. român consacră și dreptul suspectului
sau inculpatului de a nu contribui la propria incriminare, în art. 99 alin. (2),
care prevede că acesta beneficiază de prezumția de nevinovăție, nefiind
obligat să își dovedească nevinovăția, și are dreptul de a nu contribui la
1 1 3 Comisia EDO, hotărârea X c. Germaniei din 13 decembrie 1978, apud C.
Bîrsan, op. cit., p. 333, apud C. Ghigheci, op. cit., p. 132.
1 1 4 F. E. Inbau, Should We Abolish the Privilege Aginst Self-Incrimination, în The
Journal of Criminal Law and Criminology, vol. 89, nr. 4/1999, p. 1387, apud V.
Pușcașu, op. cit., p. 177, apud C. Ghigheci, op. cit. P. 163.
1 1 5 CEDO, hotărârea John Murray c. Regatului Unit din 8 februarie 1996; hotărârea
Saunders c. Regatului Unit din 18 decembrie 1996; hotărârea Serves c. Franței
din 20 octombrie 1997; hotărârea Heany et McGuinness c. Irlandei din 21 de
cembrie 2000, apud C. Bîrsan, op. cit., p. 528, apud C. Ghigheci, op. cit., p. 163.
1 1 6 C. Ghigheci, op. cit., p. 163.
87
propria incriminare. De data aceasta, dreptul de a nu contribui la propria
incriminare este consacrat alături de prezumția de nevinovăție, deși dreptul
la tăcere este consacrat în art. 10 privind dreptul la apărare.
Pentru Cutea EDO, rațiunea privilegiului la neautoincriminare con
stă în protecția suspectului sau acuzatului împotriva abuzurilor inerente ale
autorităților, care s-ar manifesta în vederea obținerii probelor incrimina
toare, dar și justa soluționare a cauzelor, prin evitarea posibilelor erori judi
ciare care ar apărea ca urmare a constrângerii suspectului sau acuzatului
de a se autoincrimina1 1 7 .
Curtea Europeană a statuat că este incompatibil cu exigențele
Convenției ca o condamnare să fie întemeiată exclusiv sau în mod esențial
pe tăcerea acuzatului, pe refuzul său de a răspunde la întrebări sau de a
depune mărturie în instanță, însă aceste interdicții nu ar putea împiedica
să se țină seama de tăcerea celui interesat, în situații ce reclamă o expli
cație din partea-i, pentru a aprecia forța de convingere a elementelor dosa
rului care-l acuză; Curtea a considerat că, pentru a cerceta în ce măsură
deducerea unor concluzii defavorabile acuzatului din tăcerea sa încalcă
dispozițiile art. 6 trebuie ținut seama de ansamblul circumstanțelor cauzei
prin luarea în considerare a situațiilor în care se poate proceda la deducții
cărora jurisdicțiile naționale sunt îndreptățite să le acorde o anumită impor
tanță, prin aprecierea elementelor de probă și a eventualelor constrângeri
inerente unei asemenea situații1 1 8 . Or, dacă s-ar adopta teoria dreptului la
tăcere (sau a libertății de voință și de acțiune a persoanei), nu s-ar putea
deduce niciodată vreo consecință negativă din exercitarea acestui drept de
către acuzat.
Totuși, o terorie interesantă a fost adusă de Tribunalul Constitutio-j ' »
nai din Spania prin care s-a argumentat că suspectul/acuzatul, spre
deosebire de martor, nu numai că are dreptul la tăcere, pentru a nu se
autoincrimina, dar are și dreptul de a nu spune adevărul, în tot sau în
parte, inclusiv dreptul de a minți, ca parte componentă a conceptului amplu
al exercitării dreptului la apărare, deoarece minciuna face parte din dreptul
de a nu contribui la propria acuzare.
Fără a ne propune să procedăm la o analiză a dreptului de a minți
și consecințelor acestuia în procesul penal, credem că se impune preci
zarea, determinată de anumite soluții de speță, că acest drept nu poate și
nu trebuie să influențeze în procesul individualizării judiciare a tratamen
1 1 7 C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole,
voi. I, Ed. AII Beck, București, 2005, p. 527, apud C. Ghigheci, op. cit., p. 165.
1 1 8 CEDO, hotărârea John Murray c. Regatului Unit din 8 februarie 1996, apud C.
Bîrsan, op. cit., p. 528, apud C. Ghigheci, op. cit., p. 165.
1 1 9 Sentința n° 68/2001, din 17 martie 2001.
88
tului penal, în sensul agravării acestuia, deoarece exercitarea unui drept
nu se poate transforma într-o cauză de agravare a pedepsei, în ipoteza în
care acesta este găsit vinovat. Singura modalitate în care exercitarea drep
tului la apărare prin minciună ar putea influența soluția este aceea descrisă
anterior, în sensul că s-ar putea deduce, din alte probe, că suspectul/acu
zatul s-ar face vinovat de fapta de care este acuzat, prin urmare, numai
constatarea existenței faptei și întrunirii trăsăturilor sale esențiale, de tipici-
tate, antijuridicitate și imputabilitate.
De altfel, această soluție este consacrată legislativ în Germania, al
cărei sistem legislativ permite casarea cu trimitere spre rejudecare a unei
asemenea soluții, pe considerentul că exercitarea dreptului la apărare a
fost folosită de organul judiciar împotriva sa1 2 0 .
în legătură cu nota privind drepturile cu privire la arestare prevăzută
de art. 4 din directivă, aceasta a fost transpusă prin art. 209 alin. 5-9, 210,
218 alin. 4, 225 alin. 8 C. proc. pen. și art. 90 din Legea nr. 302/2004,
republicată.
De altfel, modelul notei anexă la directivă a fost preluat în legea
română sub numele de „model orientativ de notă privind drepturile”, care
se regăsește în anexa prezentului ghid.
Referitor la art. 7 din directivă ce reglementează dreptul de acces la
materialele cauzei, este transpus prin art. 94, 95 C. proc. pen. și reprezintă
o componentă a dreptului complex la apărare.
De altfel, nici nu este de conceput exercitarea unei apărări reale,
concrete și efective, fără a avea acces la materialele cauzei. Dreptul de
consultare a dosarului poate fi exercitat pe tot parcursul procesului penal și
nu poate fi exercitat, nici restrâns, în mod abuziv. Acest drept implică reali
zarea dreptului la apărare cu bună-credință și cunoaște o limitare în cursul
urmăririi penale, când procurorul poate restricționa consultarea dosarului,
dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfășurări a urmăririi
penale. După punerea în mișcare a acțiunii penale, restricționarea se
poate dispune pentru cel mult 10 zile.
Realizarea acestui drept de consultare se poate susține că face
parte din dreptul persoanei acuzate de a dispune de „timpul și înlesnirile
necesare pregătirii apărării” consacrate de art. 10 C. proc. pen., ca o
componentă a dreptului la apărare și este este o expresie1 2 1 a principiului
1 2 0 Opinia a fost exprimată de expertul german Fernando Sanchez Hermosilla în
cadrul sesiunilor de formare; aceeași opinie a fost împărtășită și de expertul
Marjan Bitanga, prof. univ. la Universitatea Zadar, Croația, care a arătat că prin
aceasta s-ar încălca nu numai dreptul la apărare al inculpatului, ci și dreptul la un
proces echitabil. Ne permitem aprecierea că această opinie este împărtășită de
mulți practicieni.
1 2 1 C. Ghigheci, op. cit., p. 155.
89
egalității de arme între apărare și acuzare, având în vedere că aceasta din
urmă cunoaște în detaliu piesele dosarului, întrucât a efectuat urmărirea
penală în cauză, în timp ce suspectul sau inculpatul nu are cunoștință de
conținutul acestuia.
Dreptul înscris în art. 8 din directivă referitor la faptul că persoanele
suspectate sau acuzate sau avocații acestora au dreptul să conteste, în
conformitate cu procedurile din dreptul intern, posibila incapacitate sau
refuzul autorităților competente de a furniza informații este transpus prin
art. 95 C. proc. pen.
Referitor la pregătirea profesională conform art. 9 din directivă, așa
cum s-a precizat și anterior, se realizează prin programele derulate prin
Institutul Național al Magistraturii care asigură pregătirea profesioanlă
continuă, în cadrul componentelor de formare continuă și descentralizată.
Din dezbaterile ce au avut loc pe parcursul sesiunilor de formare a
rezultat că principalele probleme de practică pe care le ridică modalitatea
de transpunere a directivei, țin mai mult de aspecte de ordin administrativ
ce pot fi remediate pe calea modificărilor legislative și mai puțin de fondul
drepturilor protejate (acestea pot fi remediate prin interpretarea teleologică
a dispozițiilor legale) și sunt următoarele:
– dreptul de a avea acces la dosarul cauzei în cursul urmării pena
le, în situația în care toată urmărirea penală a fost efectuată in rem și într-o
perioadă de timp foarte scurtă, s-a dispus continuarea acesteia față de
suspect, a fost pusă în mișcare acțiunea penală și sesizată instanța;
– documentul să fie tradus și făcut disponibil în mai multe limbi și
ca persoana arestată să rămână în posesia unui exemplar al acestuia;
– stabilirea limitelor de aplicare și, în același timp, în ce măsură
dreptul la informare se aplică și în materia căilor extraordinare de atac, în
cazul unor căi de atac exercitate în faza de executare sau în caz de
redeschidere a procesului penal, din cauza posibilității ca o persoană
să fie arestată pentru prima dată, în vederea executării pedepsei, după
judecarea ei în lipsă;
– care ar putea fi modalitatea de contestate a deciziei de refuz a
dreptului la acces la materialele cauzei în cazurile prevăzute de art. 7 par.
4 din Directivă privind dreptul la informare (inclusiv în fața unei instanțe de
ultim grad);
– cum se poate asigura efectiv accesul la dosar al inculpatului
care se află pe teritoriul unui alt stat decât cel în care se desfășoară
procedura penală, inclusiv la mijloacele de probă materiale, respectiv
documente, fotografii și înregistrări audio sau video, pentru a se asigura
respectarea dreptului inculpatului la informare prevăzut de Directiva
2012/13/U.E..
90
CAPITOLUL IV
ATELIERE DE LUCRU
4.1. Atelier de lucru I – aplicarea Directivelor 2010/64/UE și
2012/13/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului din 20
octombrie 2010 și 22 mai 2012
Judecător Ciprian Coadă- Curtea de Apel Constanța
(Secția penală și pentru cauze penale pentru minori și de
familie)
Inculpatul XY este cetățean estonian, născut în fosta U.R.S.S., fiind
stabilit în prezent în Finlanda, țară în care locuiește din anul 2000 și unde
are întemeiată o familie, fiind căsătorit.
în urma unor informații referitoare la o posibilă tranzacție cu droguri,
în ziua de 15.09.2013, inculpatul este depistat de către lucrătorii B.C.C.O.
pe plaja localității Vama Veche, județul Constanța (România), iar cu ocazia
percheziției corporale efectuate asupra sa sunt descoperite 6 pliculețe cu
fragmente de substanță vegetală cu aspect și miros de cannabis și două
pliculețe cu pulbere, ce pare a fi cocaină. în autoturismul inculpatului este
descoperit și un cântar electronic, despre care inculpatul recunoaște că îi
aparține.
Aceste date, alături de susținerile inculpatului, potrivit cărora este
consumator de droguri și că drogurile descoperite asupra lui sunt destinate
consumului propriu sunt consemnate în procesul-verbal de depistare, ana
lizele de laborator efectuate la data de 20.09.2013 confirmând natura sub
stanțelor descoperite ca fiind droguri de risc și de mare risc. Cu ocazia de
pistării inculpatului, organele de poliție își asigură comunicarea cu acesta
prin intermediul unui interpret de limbă engleză, în persoana unui ofițer de
poliție judiciară din cadrul B.C.C.O., inculpatul declarându-se cunoscător al
limbii engleze și semnând procesul-verbal întocmit în limba română, fără a
exprima obiecțiuni.
La data de 01.11.2013, inculpatul este audiat ca suspect, sub
acuzația de deținere, fără drept, de droguri de risc și de mare risc pentru
consum propriu, prevăzută de art. 4 alin. 1 și 2 din Legea nr. 143/2000,
urmărirea penală fiind începută la data de 22.09.2013 cu privire la această
infracțiune.
La data de 11.11.2013, procurorul dispune punerea în mișcare a
acțiunii penale împotriva inculpatului, sub aspectul comiterii infracțiunii pre
văzute de art. 4 alin. 1,2 din Legea nr. 143/2000, ocazie cu care inculpatul
este audiat în această nouă calitate.
91
La aceeași dată, față de inculpat este dipusă măsura preventivă a
obligării de a nu părăsi țara, pe o durată de 30 de zile, măsură întemeiată,
între altele, pe riscul sustragerii inculpatului de la urmărirea penală și pe
intenția sa de a zădărnici aflarea adevărului, la momentul depistării acesta
încercând să distrugă o parte din probe, prin aruncarea în mare a plicu
lețului cu pulbere de cocaină descoperit asupra sa.
Din actele de la dosar nu rezultă că inculpatul XY a formulat plân
gere împotriva ordonanței procurorului la instanța de judecată competentă,
potrivit legii în vigoare de la momentul respectiv.
La data de 30.11.2013, inculpatul este depistat la Vama Borș din
județul Bihor, în timp ce încerca să părăsească teritoriul României, fapt
pentru care, în urma admiterii sesizării procurorului, instanța de judecată
dispune înlocuirea măsurii obligării de a nu părăsi țara cu măsura arestării
preventive pe o durată de 30 de zile, în temeiul art. 148 alin. 1 lit. a și a1
Cod procedură penală 1968, fiind avut în vedere ca argument suplimentar
și faptul că, potrivit noilor informații obținute la dosar pe teritoriul Estoniei și
Finlandei inculpatul XY suferise trei condamnări pentru fapte minore de
natură penală, legate de deținerea și traficul de droguri.
Cu această ocazie, inculpatul este de acord să dea declarație în
fața judecătorului, în prezența unui apărător ales, precizând că este consu
mator de cannabis, nu și consumator de cocaină.
Hotărârea instanței de luare a măsurii arestării preventive rămâne
definitivă prin nerecurare.
Cu ocazia audierii de către procuror, atât înainte, cât și după pu
nerea în mișcare a acțiunii penale, inculpatul nu dorește a fi asistat de un
interpret de limbă rusă – limbă pe care acesta o cunoștea și în raport de
care se putea asigura prezența unui traducător autorizat, astfel că, în lipsa
unui traducător autorizat de limbă estoniană, în cauză a fost asigurată
prezența unui traducător neautorizat de limbă finlandeză, în persoana unui
grefier din cadrul organului de urmărire penală, absolvent al unei instituții
de învățământ superior – specializarea limbi străine, vorbitor al limbilor
suedeză, daneză și finlandeză, posesor al unui doctorat în domeniu și
care, mai înainte de a deveni grefier în cadrul D.I.I.C.O.T., își desfășurase
activitatea în cadrul unei agenții de turism româno-suedeze, în calitate de
ghid autorizat, bun cunoscător al limbilor scandinave. în acest sens, au fost
depuse la dosarul cauzei, diploma de licență, un atestat profesional, diplo
ma de doctorat și o caracterizare a interpretului de la vechiul loc de muncă.
Cu ocazia audierii la instanță, cu prilejul soluționării propunerii de luare a
măsurii arestării preventive, inculpatul este de acord a fi audiat în prezența
acestui interpret de limbă finlandeză, în cauză neputând fi asigurată pre
zența unui traducător autorizat de limbă finlandeză sau estoniană.
Pe parcursul urmăririi penale desfășurate în continuare cu incul
patul în stare de arest preventiv, analizele de laborator finalizate la data de
92
15.12.2013 pun în evidență existența unor urme de cocaină asupra cânta
rului electronic descoperit în autoturismul inculpatului, iar analizele medi
cale efectuate la aceeași dată asupra probelor biologice de sânge prele
vate inculpatului la scurtă vreme de la momentul depistării sale nu îl indică
pe acesta drept consumator de cannabis sau cocaină. De asemenea, în
cauză sunt audiați și doi martori cu identitate protejată, ce îl indică pe incul
pat drept traficant de droguri.
Ținând seama de declarațiile martorilor cu identitate protejată, ca și
de probele noi cu caracter științific administrate în cauză, procurorul dis
pune schimbarea încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpa
tului, în sensul reținerii art. 2 alin. 1 și 2 din Legea nr. 143/2000, printr-o
ordonanță din data de 17.12.2013, bazându-se pe faptul că numărul plicu
lețelor cu droguri, existența unui cântar electronic descoperit în interiorul
autoturismului folosit de inculpat și împrejurarea că inculpatul nu este nici
consumator de droguri, coroborate cu depozițiile martorilor cu identitate
protejată, îl indică pe inculpat ca traficant de droguri. Pentru a ajunge la
această concluzie, procurorul invocă sub forma unui mijloc de probă dis
tinct și declarația pe care inculpatul a dat-o cu ocazia soluționării propune
rii de arestare preventivă, din care reiese că acesta nu este nici măcar
consumator de cocaină.
Ulterior schimbării de încadrare juridică, procurorul nu mai proce
dează la o nouă audiere a inculpatului.
La aceeași dată de 17.12.2013, un al doilea apărător ales al incul
patului, care nu face parte din structura tradițională UNBR, solicită a lua
cunoștință de întregul material de urmărire penală, cererea fiindu-i respin
să de procuror, cu motivarea că apărătorul ales al inculpatului nu înde
plinește condițiile impuse de Legea nr. 51/1995, privind organizarea și
desfășurarea profesiei de avocat.
La data de 18.12.2013, inculpatului i se prezintă materialul de
urmărire penală, ocazie cu care acesta ia cunoștință despre noua acuzație
mai gravă formulată împotriva sa, fără a formula cereri sau probe noi, fiind
asistat de un avocat ales din cadrul structurii tradiționale și de interpretul
inițial de limbă finlandeză.
Cu această ocazie, se menționează de către procuror în cadrul pro-
cesului-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală că, fiindu-i
adusă la cunoștință faptele și încadrarea juridică, inculpatul le regretă și le
recunoaște.
La data de 19.12.2013, procurorul dispune trimiterea în judecată
a inculpatului, în stare de arest preventiv, instanța de judecată dispunând,
cu acest prilej menținerea stării de arest preventiv, cu ocazia verificărilor
impuse de art. 3001 Cod procedură penală 1968.
La primul termen de judecată cu procedura completă, din
08.01.2014, instanța constată regularitatea actului de sesizare, în temeiul
93
art. 300 Cod procedură penală, cu acest prilej inculpatul neînțelegând a
formula cereri sau excepții referitoare la legalitatea actelor de urmărire
penală și a rechizitoriului, fiind asistat de apărătorul ales și de același
interpret de limbă finlandeză.
La același termen de judecată, inculpatul solicită instanței amâ
narea cauzei pentru a-și pregăti apărarea și solicită instanței a-i asigura
serviciile unui al doilea apărător, pe care se oferă a-l angaja, dar care să
cunoască limba finlandeză sau estoniană, întrucât nu este familiarizat cu
terminologia juridică. în subsidiar, inculpatul este de acord să îi fie asigurat
un avocat cunoscător al limbii ruse.
La următorul termen de judecată din 15.01.2014, față de imposi
bilitatea asigurării de către instanță a unui apărător, cunoscător al limbii
finlandeze sau estoniene, inculpatul, în prezența avocatului ales, refuză a
mai da declarație în fața instanței, poziție procesuală pe care și-o menține
până la finalul procesului. De asemenea, instanța respinge solicitarea
inculpatului de a-i fi asigurat un avocat cunoscător al limbii ruse, întrucât
acesta beneficia deja de serviciul unui avocat ales, cu care putea comu
nica prin intermediul interpretului.
Pe parcursul cercetării judecătorești, la termenul din 22.01.2014,
sunt audiați doi dintre martorii propuși în acuzare, în prezența interpretului
de limbă finlandeză desemnat în faza urmăririi penale, iar la termenele din
29.01.2014, 05.02.2014, 12.02.2014 și 19.02.2014 sunt audiați și restul
martorilor indicați prin rechizitoriu, în prezența unui nou traducător autorizat
de limbă finlandeză, care asigură serviciile de interpretare și în faza dez
baterilor, în fața primei instanțe, precum și în apel.
Cu ocazia dezbaterilor de la prima instanță, inculpatul, prin apără
torul ales, invocă o serie de neregularități procedurale, solicitând în prin
cipal restituirea cauzei la procuror, în vederea refacerii urmăririi penale, ca
urmare a nerespectării dreptului său la apărare, iar în subsidiar achitarea
pentru lipsă de probe, prin efectul înlăturării unor mijloace de probă esen
țiale, întrucât, în conformitate cu normele dreptului intern și dispozițiile din
Directivele 2010/64/UE și 2012/13/UE ale Parlamentului European și ale
Consiliului din 20 octombrie 2010 și 22 mai 2012:
S schimbarea de încadrare juridică intervenită în faza de ur
mărire penală, vizând o acuzație penală mai gravă decât cea inițială, nu
i-a fost adusă la cunoștință, în baza note de informare impusă prin art. 6
din Directiva din 22 mai 2012, privind dreptul la informare în cadrul
procedurilor penale, inculpatul nefiind audiat cu privire la acuzația mai
gravă și neputându-și formula noi apărări cu ocazia prezentării mate
rialului de urmărire penală;
S probele administrate în faza urmăririi penale, pe baza căro
ra a intervenit schimbarea de încadrare juridică, nu i-au fost aduse la
cunoștință, nefiind înștiințat în legătură cu posibilitatea de a lua cunoș-
94
tință de întreg dosarul de urmărire penală, deși se afla în stare de arest
preventiv;
S cererea de studiere a întregului dosarul de urmărire penală,
formulată de inculpat, prin intermediul avocatului ales din afara structurii
tradiționale i-a fost respinsă în mod neîntemeiat de procuror, acest fapt
suplimentar împiedicându-l pe inculpat în formularea apărărilor cores
punzătoare cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală;
✓ nefiindu-i adusă la cunoștință de către procuror schimbarea
de încadrare juridică și neputând lua la cunoștință de întreg materialul
de urmărire penală, recunoașterea faptelor de către inculpat la momen
tul prezentării materialului de urmărire penală se datorează unei grave
erori, întrucât a fost exprimată în considerarea încadrării juridice inițiale
a faptelor;
S calitatea traducerii asigurate la urmărirea penală a fost una
deficitară, atât cu ocazia audierii de către procuror, în calitate de sus
pect și inculpat, cât și cu ocazia audierii de către instanță, cu prilejul
soluționării propunerii de arestare preventivă, incupatul aflându-se în
eroare asupra răspunsului la întrebarea instanței dacă este sau nu
consumator de cocaină, datorită unei greșeli de traducere, inculpatul
fiind în realitate și consumator de cannabis și consumator de cocaină;
S cu excepția rechizitoriului, care i-a fost comunicat la locul de
deținere, actele dosarului de urmărire penală nu i-au fost traduse; de
asemenea inculpatului nu i-au fost traduse nici propunerea de arestare
preventivă și nici mandatul de arestare preventivă emis de judecător,
declarația sumară menționată în procesul-verbal de depistare fiind, la
rândul ei, consemnată cu autorul unui interpret de limbă engleză, care
face parte din organul judiciar ce a efectuat percheziția și care poate fi
bănuit în mod rezonabil de lipsă de imparțialitate;
S declarațiile martorilor audiați în cursul urmăririi penale, ală
turi de cele de la termenele de judecată din 22.01.2014 și 29.01.2014
sunt lovite de nulitate absolută, fiind luate în lipsa unui traducător auto
rizat, așa cum prevăd dispozițiile de imediată aplicare ale art. 12 alin. 4
din Noul Cod de procedură penală, acest text de lege care, alături de
dispozițiile art. 2 din Legea nr. 178/1997, impunând instanțelor judecă
torești, parchetelor de pe lângă acestea și organelor de cercetare pe
nală ca, în cadrul procedurilor judiciare, să fie folosiți numai interpreți și
traducători autorizați, potrivit legii, calitate ce revine doar persoanelor
atestate în profesie și autorizate de Ministerul Justiției; în opinia apă
rării, acest neajuns ar fi putut fi depășit în faza de judecată prin asigu
rarea de către instanță a unui avocat care să cunoască limba finlandeză
sau estoniană sau cel puțin limba rusă, însă toate cererile sale au fost
respinse de către instanță, deși inculpatul nu cunoaște terminologia
juridică;
95
ș S imposibilitatea invocării acestor cereri și excepții s-a datorat
faptului că sesizarea instanței și o parte din cercetarea judecătorească
au avut loc și s-au desfășurat sub imperiul vechiului Cod de procedură
penală, apărarea neavând posibilitatea de a invoca aceste neregularități
procedurale în etapa de cameră preliminară, această nouă fază proce
suală prevăzută de Noul Cod de procedură penală neputând fi parcursă
în cauză, datorită intrat în vigoare a legii procesuale noi după începerea
judecății;
✓ sub forma unui argument suplimentar, inculpatul se preva
lează de efectul direct al Directivei 2010/64/UE din 20 octombrie 2010,
al cărei termen de transpunere a expirat la data de 27 octombrie 2013,
precum și de prevederile mai favorabile din Directiva 2012/13/UE din 22
mai 2012, al cărei termen de transpunere nu a expirat încă, dar care
instituie garanții suplimentare celor reglementate prin legislația internă,
prevalând în fața acestora din urmă.
Prima instanță, respingând apărările inculpatului, îl condamnă pe
acesta la pedeapsa închisorii, împotriva acestei hotărârii inculpatul decla
rând apel reiterând sub formă de motive scrise criticile de nelegalitate invo
cate în fața instanței de fond. Cum va răspunde instanța de apel criticilor
formulate de inculpat?
Așa cum o dovedește succesiunea actelor procesuale efectuate în
cauză, sesizarea instanței de judecată cu rechizitoriul a avut loc la data
19.12.2013, mai înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură
penală (01.02.2014), împrejurare ce nu îl împiedica pe inculpat să invoce
neregularitatea unor acte de urmărire penală încă de la primul termen de
judecată, cu ocazia verificărilor prevăzute de art.300 din Codul de proce
dură 1968, procedura camerei preliminare, prevăzută de legea nouă deve
nind aplicabilă numai odată cu intrarea în vigoare a acestei legi și doar
cauzele în care cercetarea judecătorească nu începuse sub legea veche,
potrivit art. 6 din Legea nr. 255 din 2013, pentru punerea în aplicare a
Noului Cod de procedură penală.
în atare împrejurări, ținând seama de regimul nulităților absolute și
relative prevăzute de legea veche, dar și de dispozițiile tranzitorii prevăzute
de art. 4 din Legea nr. 255/2013, pentru punerea în aplicare a Noului Cod
de procedură penală, posibilitatea inculpatului de a invoca în fața judecății
presupuse vătămări suferite în faza de urmărire penală se circumscrie
dispozițiilor prevăzute de art. 197 Cod de procedură penală 1968, sub
imperiul cărora nulitățile ar fi putut opera, dar și noilor dispoziții tranzitorii
prevăzute de art. 6 din Legea nr. 255/2013, potrivit cărora nulitatea oricărui
act sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi
poate fi invocată numai în condițiile Codului de procedură penală actual.
în speță, nici una din pretinsele neregularități procedurale invocate
cu prilejul dezbaterilor de la prima instanță nu se încadra în categoria
96
nulităților absolute, prevăzute de art. 197 alin. 2 Cod procedură penală
1968 sau art. 281 Cod procedură penală actual, cu singura excepție a
situației în care asistența juridică a inculpatului în faza urmăririi penale ar fi
fost obligatorie, potrivit legii, o astfel de sancțiune procesuală putând inter
veni în cazul în care inculpatul arestat nu ar fi fost asistat de către apă
rător, ipoteză sugerată prin lipsa unei apărări „efective” datorate refuzului
procurorului de a permite unui avocat în a avea contact cu dosarul.
în ceea ce privește probele obținute în cauză, vechile dispoziții ale
art. 64 alin. 2 Cod procedură penală 1968, ca și noile dispoziții ale art. 102
alin. 2 Cod procedură penală, prevăd, în esență, că probele obținute în
mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal, o asemenea sancțiune nepu
tând însă opera independent de regimul juridic al nulităților, care, în absen
ța altor norme procesuale exprese, sunt aplicabile și în materia probelor.
în cauza de față, pretinsele neregularități procesuale intervenite în
faza urmăririi penale și decurgând din nerespectarea dreptului la apărare,
cu ocazia efectuării unor acte de urmărire penală, se impuneau a fi invo
cate în condițiile legii procesuale vechi, sub imperiul căreia cercetarea ju
decătorească fusese începută, fiind sancționate cu nulitatea relativă, po
trivit art. 197 alin. 1 Cod de procedură penală din 1968.
în categoria actelor de urmărire penală care s-ar fi putut sancționa
cu nulitatea relativă se numără cele referitoare la: omisiunea aducerii la
cunoștința inculpatului a unei schimbări de încadrare juridică a faptei
dintr-o infracțiune mai ușoară într-una mai gravă; omisiunea aducerii la
cunoștință de către procuror a probelor pe care s-a întemeiat această nouă
încadrare juridică; respingerea de către procuror a cererii de studierii a do
sarului de urmărire penală formulată de către avocatul din afara structurii
tradiționale a baroului; deficiențele de traducere datorate audierii inculpa
tului și martorilor în lipsa interpreților autorizați; omisiunea traducerii unor
acte de urmărire penală esențiale și a întregului dosar, invocându-se în
sprijinul acestor teze anumite prevederi cuprinse din cele două Directive.
în categoria presupuselor probe ilegal obținute, se numără decla
rațiile inculpatului date în fața procurorului și în fața instanței, pe parcursul
urmăririi penale, ca urmare a unor deficiențe de traducere și interpretare,
mențiunile ce cuprind susținerile inculpatului de la momentul depistării,
consemnate în procesul-verbal întocmit de lucrătorii de poliție, cu ajutorul
unui interpret ocazional de limbă engleză, și declarațiile unor martori audi
ați în faza urmăririi penale și în cursul judecății, la termenul din 22.01.2014.
Din perspectiva acelor vătămări care decurg din nerespectarea
unor dispoziții din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a
Consiliului din 22.05.2012, se poate observa că termenul de implementare
în dreptul intern a acestor prevederi este 2 iunie 2014, astfel încât neres
pectarea de către procuror a unor exigențe care privesc asigurarea drep
tului la informare cu privire la acuzare și a dreptului de acces la materialele
97
cauzei, consacrate de art. 6 și 7 din Directivă, nu pot fi invocate în mod
direct de către inculpat, urmărirea penală în cauză desfășurându-se mai
devreme de data de 2 iunie 2014.
Desigur, invocarea de către inculpat a unei vătămări din categoria
celor amintite s-ar fi putut face din perspectiva dreptului intern și exigen
țelor prevăzute de art. 6 din Convenție, însă ceea ce interesează în cauza
de față este un alt aspect și anume în ce măsură inculpatul s-ar fi putut
prevala în fața instanței naționale de efectul unor prevederi din Directivă, al
căror termen de transpunere în legislația internă nu expirase încă.
Este evident că o vătămare decurgând din omisiunea procurorului
de a-l informa pe inculpat asupra schimbării de încadrare juridică a faptei și
de a-i asigura acestuia accesul asupra întregului dosar de urmărire penală
s-ar fi putut cu ușurință valorifica în fața judecătorului de la prima instanță,
însă nu oricum, ci cu respectarea acelor exigențe prevăzute de legislația
națională, care impun ca nulitatea relativă să fie invocată într-un anumit
termen și cu observarea normelor în vigoare de la data efectuării actelor și
de la momentul invocării nulității.
Din perspectiva acelor vătămări care decurg din nerespectarea
unor dispoziții din Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European și a
Consiliului din 20 octombrie 2010, este de observat că aceste prevederi
aveau ca termen de implementare în dreptul intern data de 27 octombrie
2013, astfel încât, în absența unor transpuneri complete în legislația națio
nală, dispozițiile care prevăd anumite drepturi în favoarea suspectului sau
acuzatului se bucură de efectul direct, putând fi invocate în fața autorităților
naționale.
în speță, inculpatul a invocat în fața primei instanțe, atât cu prilejul
dezbaterilor, cât și în apel, că în cursul urmăririi penale și pe parcursul
judecății în fond nu i-au fost respectate drepturile prevăzute de art. 2 și
art. 3 din Directivă și că organele judiciare nu au luat măsuri pentru a-i
garanta că interpretarea și traducerea îndeplinesc standardele de calitate
prevăzute de art. 2 alin. 8 și art. 3 alin. 9 din Directivă.
Deși din punct de vedere formal se constată că inculpatului nu i-a
fost asigurat un traducător autorizat de limbă estoniană sau finlandeză, pe
parcursul audierilor ce au avut loc în faza de urmărire penală și în faza
judecății, că martorii propuși în acuzare au fost audiați în aceeași moda
litate și că organul de urmărire penală nu a dat o deplină eficiență dispo
zițiilor art. 2 și 3 din Directivă, aceste deficiențe nu pot conduce la exclu
derea probelor astfel obținute și nici nu pot atrage restituirea cauzei la
procuror pentru refacerea urmăririi penale.
în condițiile în care nerespectarea dispozițiilor din orice Directivă nu
se poate sancționa decât potrivit normelor din dreptul intern, observăm că
nici în faza urmăririi penale și nici în fața primei instanțe, cu prilejul veri
ficărilor ce au avut loc în temeiul art. 300 din Codul de procedură penală
98
1968, inculpatul nu a invocat presupusele vătămări ce i-au fost aduse, fiind
de acord ca atât el, cât și martorii propuși să fie audiați prin intermediul
unor traducători neautorizați sau interpreți de limbă engleză și finlandeză,
ale căror competențe linvistice dovedite în cauză nu au fost niciodată
contestate pe parcursul activităților judiciare ce au avut loc.
împrejurarea că inculpatului nu i-a fost asigurat în cursul judecății
un apărător cunoscător al limbilor rusă, estoniană sau finlandeză, care să
compenseze necunoașterea terminologiei juridice de către acesta, nu este
nici ea de natură a aduce vreo vătămare, deoarece dreptul la asistență
juridică prevăzut de art. 6 paragraful 3 lit. c din Convenție nu cuprinde o
asemenea înlesnire, comunicarea inculpatului cu avocatul ales fiind asigu
rată în astfel de situații prin intermediul interpretului, în condițiile prevăzute
de art. 6 paragraf 3 lit. e din Convenție.
în jurisprudența ei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat
că dreptul acuzatului de a fi apărat de un avocat ales, consacrat de art. 6
paragraful 3 lit. c din Convenție, nu trebuie considerat ca fiind unul absolut.
La desemnarea avocatului apărării, instanțele trebuie să aibă în vedere
dorințele persoanei acuzate, însă acestea pot să nu fie avute în vedere
atunci când există motive relevante și suficiente pentru interesul actului de
justiție (Lagerblom împotriva Suediei, Hotărârea din 15 februarie 2000).
în altă ordine de idei, nici art. 6 paragraf 3 lit. e din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului și nici art. 2 alin. 1 Directiva 2010/64/UE a
Parlamentului European și a Consiliului nu prevăd obligativitatea asigură
rii unui traducător autorizat pentru cel care nu înțelege sau nu vorbește
limba folosită la audiere, ci a unui interpret, dispozițiile art. 2 alin. 8 din
Directivă instituind doar obligația statelor de a se asigura că interpretarea
trebuie să fie de o calitate suficientă încât să asigure caracterul echitabil al
procedurilor, în special prin garantarea faptului că persoanele suspectate
sau acuzate cunosc cazul instrumentat împotriva lor și pot să își exercite
dreptul la apărare.
împrejurarea că apărările inculpatului tind să reprezinte un demers
speculativ este demonstrată în speță de faptul că acesta nici nu a înțeles
să uzeze, pe parcursul audierilor ce au avut loc, inclusiv cu prilejul audierii
de martori, de dreptul prevăzut de art. 2 alin. 5 din Directiva 2010/64/UE,
care i-ar fi permis să reclame faptul că interpretarea nu este de o calitate
suficientă pentru a garanta caracterul echitabil al procedurii, apărarea înțe
legând a contesta calitatea interpretării abia cu prilejul dezbaterilor în primă
instanță și, ulterior, în apel.
Mai mult, art. 6 alin. 3 lit. a din Convenție garantează acuzatului
dreptul de a fi informat, în termenul cel mai scurt, asupra naturii și cauzei
acuzației aduse împotriva sa, într-o limbă pe care acesta o înțelege.
Prin aceasta se înțelege orice limbă ce îi poate asigura suspectului
sau acuzatului comunicarea, și nu neapărat limba nativă sau o altă limbă
99
pe care acesta o vorbește în mod curent, idee subliniată de către CEDO,
fie sub forma unei soluții de compromis, în sprijinul termenului rezonabil de
soluționare a cauzei, ca și componentă a dreptului la un proces echitabil,
în cauza Sandei împotriva Macedoniei (Hotărârea din 27 mai 2010).
Deși inculpatul nu a mai fost audiat în această calitate după schim
barea încadrării juridice a faptei de către procuror, iar acestuia nu i-au fost
traduse ordonanța din data de 17.12.2013, ordonanța inițială de punere în
mișcare a acțiunii penale, propunerea de luare a măsurii arestării pre
ventive, mandatul de arestare preventivă și nici întregul dosar de urmărire
penală, aceste deficiențe nu se înscriu în rândul cauzelor de nulitate care
ar fi putut permite restituirea cauzei la procuror, în condițiile art. 300 alin. 2
și art. 332 Cod de procedură penală 1968.
Ținând cont de faptul că inculpatul nu a invocat aceste neregu-
larități procedurale cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală și
nici la primul termen de judecată cu procedura completă din 08.01.2014,
presupusele nulități s-au acoperit, în condițiile art. 197 alin. 2 Cod proce
dură penală 1968, o eventuală vătămare neputând fi invocată în condițiile
art. 282 Cod de procedură penală și art. 6 din Legea nr. 255/2013, iar
restituirea cauzei la procuror neputând opera prin invocarea dispozițiilor
procesuale din legea veche, în prezent abrogate.
Faptul că inculpatului nu i-a fost tradus întregul dosar de urmărire
penală nu poate fi reținut drept argument al unei presupuse vătămări adu
se dreptului său la apărare, atâta vreme cât dispozițiile art. 3 din Directiva
2010/64/UE nu garantează celor suspectați sau acuzați de comiterea unor
fapte penale dreptul la traducerea întregului dosar, ci doar dreptul la tra
ducerea documentelor esențiale, care includ deciziile privative de libertate,
rechizitoriul sau orice act de inculpare și hotărârea judecătorească, lăsând
la aprecierea autorităților competente posibilitatea de a decide, eventual la
cererea celor interesați, dacă se impune și traducerea altor documente.
Acestui argument i se adaugă și cel izvorât din dispozițiile art.
6 alin. 3 lit. e din Convenție, care, potrivit jurisprudenței Curții de la
Strasbourg, nu impun o traducere scrisă a tuturor probelor documenare
sau a tuturor probelor oficiale aflate la dosar (Baka împotriva României,
Hotărârea din 16 iulie 2009; Pala împotriva Franței, Hotărâre din 30
ianuarie 2007; Kamasinski împotriva Austriei, Hotărârea din 19 decembrie
1989).
Nici argumentul bazat pe faptul că apărătorului ales al inculpatului
din afara structurii tradiționale a Baroului i-a fost respinsă cererea de
studiere a dosarului de către procuror nu poate fi reținut, în condițiile în
care în motivarea acestei cereri procurorul a avut în vedere că, potrivit
Deciziei în interesul legii nr. 27/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție,
asistența juridică acordată în procesul penal unui inculpat sau învinuit de
o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condițiile Legii nr.
100
51/1995, modificată și completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu
lipsa de apărare a acestuia.
De altfel, în cursul urmăririi penale, inculpatul a fost asistat de un
apărător ales din cadrul structurii tradiționale, care a fost prezent cu prilejul
prezentării materialului de urmărire penală, alături de interpretul de limbă
finlandeză, ocazie cu care inculpatul a luat cunoștință de faptele de care
este cercetat, potrivit încadrării juridice noi, fapte pe care acesta le-a recu
noscut și le-a regretat.
Lipsa de imparțialitate a interpretului neautorizat de limbă engleză
prezent cu prilejul depistării și pe care inculpatul a reclamat-o abia în fața
judecătorului fondului, nu ar putea conduce la înlăturarea ca mijloc de
probă a procesului-verbal întocmit cu acea ocazie, câtă vreme inculpatul a
fost de acord a fi chestionat în prezența acestui interpret și nu a precizat
în ce anume a constat vătămarea prilejuită de lipsă de imparțialitate a
ofițerului de poliție judiciară.
în plus, așa cum instanța de la Strasbourg a subliniat în juris-
prudența sa, împrejurarea că interpretul face parte din organul judiciar care
a participat la efectuarea activității de urmărire penală ce formează obiect
de critică nu constituie prin ea însăși o dovadă că procedura judiciară ar fi
una inechitabilă, mai ales atunci când suspectul sau acuzatul au fost de
acord să fie audiați în prezența acestuia, fără să conteste calitatea inter
pretării (Diallo împotriva Suediei, Hotărârea din 5 ianuarie 2010).
Invocarea de către inculpat cu titlu retroactiv a dispozițiilor art. 12
alin. 4 din Noul Cod de procedură penală nu poate fi reținută ca temei al
înlăturării mijloacelor de probă obținute în lipsa unui traducător autorizat,
o asemenea sancțiune neputând opera nici în virtutea art. 2 din Legea nr.
178/1997, care impun instanțelor judecătorești, parchetelor de pe lângă
acestea și organelor de cercetare penală ca, în cadrul procedurilor judi
ciare, să fie folosiți numai interpreți și traducători autorizați, potrivit legii,
calitate ce revine numai persoanelor atestate în profesie și autorizate de
Ministerul Justiției.
Această dispoziție legală instituie în sarcina organelor judiciare nu
mai o obligație de diligență și nu o obligație de rezultat, concluzie susținută
de noile prevederi ale art. 105 alin. 2 din Codul de procedură penală, care
permit în mod excepțional în situația în care se impune luarea urgentă a
unei măsuri procesuale sau dacă nu se poate asigura un interpret auto
rizat, ca audierea unei persoane să aibă loc în prezența oricărei alte per
soane ce poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar având însă obli
gația de a relua audierea prin interpret imediat ce aceasta este posibilă.
Deși aceste dispoziții legale nu erau în vigoare la data unora din
actele procesuale efectuate în cauză, ele reprezintă transpunerea în plan
procesual penal a prevederilor de generală aplicare ale art. 225 și art. 150
alin. 4 din Codul de procedură civilă, în vigoare de la data de 15.02.2013,
101
care permit ca în procedurile judiciare să fie folosiți și traducători neauto
rizați, atunci când pentru limba respectivă nu există traducători autorizați.
Ținând seama de argumentele de interpretare legală enunțate mai
sus, motivele de apel invocate se impuneau a fi înlăturate, hotărârea de
condamnare pronunțată în primă instanță fiind legală și temeinică.
4.2. Atelier de lucru II
Judecător Cristina Crăciunoiu – Curtea de Apel Craiova
(Secția Penală și pentru cauze cu minori)
Prin încheierea de la 18 mai 2016 pronunțată de judecătorul de
cameră preliminară de la Tribunalul O., s-a constatat legalitatea sesizării
instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală
cu rechizitoriul emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul O., privind pe
inculpații: G.I.- agent de poliție și C.V. ofițer de poliție.
Au fost respinse excepțiile formulate de inculpații G.l. și C.V., ca
nefondate, dispunându-se începerea judecății.
Pentru a pronunța această încheiere, judecătorul de cameră preli
minară de la Tribunalul Olt a constatat că prin rechizitoriul din data de
07.03.2016, Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt a dispus trimiterea în
judecată sub control judiciar a inculpaților G.l. pentru săvârșirea infracțiunii
de trafic de influență, prev de art. 291 al. 1 N.Cp., cu aplic. art. 6 și 7 lit. c
din Legea nr. 78/2000 și C.V. pentru săvârșirea infracțiunilor de fals mate
rial în înscrisuri oficiale, prev de art. 320 al. 1,2 N.Cp., două infracțiuni de
abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. 1 N.Cp. și a unei infracțiuni de uz de
fals, prev de art. 323 din N.Cp., toate cu aplic. art. 38 alin. 1 N.Cp.
Inculpatul C.V. a formulat cereri și excepții pe care le-a depus la
dosarul cauzei la data de 6 aprilie 2016, prin care a solicitat să se constate
nulitatea întregii urmăririi penale efectuate în cauză de procurorul de caz
din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul O., excluderea probelor
administrate cu încălcarea legii cu consecința trimiterii cauzei procurorului
pentru refacerea urmăririi penale.
A susținut în esență că, prin ordonanța din 23.06.2015 dată dosarul
X/P/2014 al D.NA. s-a dispus în ceea ce îl privește pe el și pe B.G.
„clasarea” cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită,
prev. de art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 289 alin. 1 Cp. (fila 69
dos.u.p.) și disjungerea și declinarea competenței de soluționare a cauzei
sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de dare de mită, trafic de influență și
cumpărare de influență.
Pentru a pronunța această soluție, D.N.A.- S.T.C. a reținut că „pro
bele administrate în cauză nu au confirmat că ofițerii de poliție C.V. și B.G.
ar fi pretins și primit, direct sau indirect, suma de 5000 lei sau alte foloase
102
necuvenite cu ocazia activității de control finalizate prin încheierea proce-
sului-verbal de constatare încheiat la societatea „S”.
De asemenea, D.N.A. – Serviciul Teritorial Craiova a mai reținut în
motivarea ordonanței menționate: „chiar și martorii denunțători au susținut
că nu le-a remis acestora sume de bani cu titlu de mită, mai mult, că nu au
purtat cu nici unul discuții în acest sens, suma de 5000 lei”.
Acesta a susținut totodată că în speță, contrar măsurii de clasare
dispusă prin ordonanța sus-menționată de D.NA., procurorul de caz a
continuat urmărirea penală împotriva sa pentru infracțiunea de „luare de
mită” prev. de art. 289 alin. 1 Cp. cu aplicarea art. 6 și art. 7 din Lg.
78/2000, dispunând abia prin pct. 2 din rechizitoriu „clasarea” pentru
această infracțiune, cu încălcarea vădită a prevederilor legale vizând
efectele actelor și măsurilor dispuse de procurorul ierarhic și în general de
procurori.
Inculpatul a susținut că în mod abuziv în speță, s-a urmărit incri
minarea sa, procurorul de caz continuând urmărirea penală împotriva sa în
mod ocult, pentru fapte pe care i le-a adus la cunoștință cu încălcarea legii,
peste termenele prevăzute de lege, încălcându-se astfel în mod vădit drep
tul la o apărare corespunzătoare și la un proces echitabil.
A mai susținut inculpatul că, în dosarul nou format în urma dis
jungerii, procurorul de la P.T. „O” a întocmit procesul-verbal din data de
14.12.2015 în preambulul căruia l-a menționat în calitate de suspect, deși
la acea dată nu avea această calitate, deoarece până atunci nu fusese
cercetat penal decât pentru infracțiunea de luare de mită, clasată de către
D.N.A. Craiova”, și nici chiar la D.N.A nu a avut calitatea de suspect, fiind
audiat exclusiv ca martor în dosarul X/P/2014.
De asemenea, inculpatul a susținut că procurorul de la Parchetului
de pe lansă Tribunalul „O” a început nelegal urmărirea penală împotriva
sa la data de 14.12.2015 pentru o faptă de fals în înscrisuri oficiale, fără a
exista în dosarul disjuns un denunț prealabil, o plângere împotriva sa ori o
sesizare din oficiu așa cum prevăd dispozițiile art. 289-292 privind sesi
zarea organelor de urmărire penală) referitoare la această infracțiune, in
strumentând un dosar în care nu mai avea nici o calitate raportat la soluția
de clasare pronunțată de D.N.A., urmărirea penală declanșată și conti
nuată astfel fiind lovită de nulitate.
A mai arătat inculpatul că la interval de o zi de la întocmirea pro-
cesului-verbal menționat (respectiv la 15.12.2015) a fost solicitat să dea
declarație de suspect, dar avocatului său i s-a refuzat accesul la dosar,
respectiv nu i s-a permis nici studierea dosarului, nici fotocopierea unor
înscrisuri din dosar, așa cum rezultă din adresa înaintată de procurorul de
caz către avocatul său ales, astfel că a refuzat să facă orice declarații în
aceste condiții.
103
Inculpatul a mai arătat că a avut inițial calitatea de martor în cauză
și ulterior a devenit suspect și inculpat, situație în care conform art. 118
C.P.P. a solicitat să se dispună excluderea declarației sale ca probă
împotriva sa, în temeiul dreptului martorului de a nu se autoacuza.
Ulterior, prin procesul-verbal din 21.01.2016, procurorul de caz i-a
adus la cunoștință că prin ordonanța din 11.01.2016 ar fi dispus extinderea
urmăririi penale împotriva sa pentru încă 3 infracțiuni, respectiv pentru 2
infracțiuni de abuz în serviciu prev. de art 297 alin. 1 C.C.P. și pentru o
infracțiune de uz de fals, prev. de art. 323 N.C.P., cu aplicarea art. 38 alin.
1 din N.C.P. (adică avea calitatea de suspect), iar prin Ordonanța din
21.01.2016 a pus în mișcare acțiunea penală împotriva sa pentru toate
cele 3 infracțiuni menționate anterior (adică avea calitatea de inculpat).
Astfel, procurorul de caz i-a adus la cunoștință în aceeași zi
(21.01.2016) că împotriva sa s-a început urmărirea penală și că tot îm
potriva sa s-a pus în mișcare urmărirea penală, adică i s-a comunicat pe
data de 21.01.2016 că a avut calitatea de suspect pentru 3 infracțiuni încă
din data de 11.01.2016 (cu 10 zile în urmă), și că pentru toate aceste 3
infracțiuni, la care s-a adăugat și infracțiunea de fals în înscrisuri despre
care am vorbit anterior, a devenit inculpat.
Inculpatul a susținut că procedându-se astfel, este limpede și fără
putință de tăgadă că procurorul de caz i-a încălcat drepturile prevăzute
de art. 108 C.P.P. privind comunicarea drepturilor și obligațiilor, precum
și cele prevăzute de art. 307 și art. 311 C.P.P., deoarece legiuitorul nu a
inserat pur formal obligațiile organului de urmărire penală, îndeplinirea tu
turor acestor obligații în aceeași zi (în 21.01.2016 a aflat că dobândise
calitatea de suspect în urmă cu 10 zile și totodată că este inculpat),
aspecte care atrag nulitatea actelor procedurale efectuate pur formal și cu
eludarea finalității urmărite de lege.
Exam inând c ritic iie form ulate de incu lp atu l C. V. conform procedurii
prev. de art. 345 ș i art. 346 C.p.p. ju d e că to ru l de cam eră prelim inară de la
Tribunalul „O ” a apreciat că acestea sunt neîntem eiate pentru urm ătoarele
considerente :
Referitor la excepțiile invocate de inculpatul C.V. expuse în mod
detaliat mai sus și care vizează în esență nulitatea întregii urmăriri penale
făcută de procurorul de caz din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul
Olt, ca urmare a nelegalității administrării probelor în cauză, nelegalitatea
sesizării organelor de urmărire penală (plângere sau denunț) și dreptul la
apărare, s-a apreciat de asemenea că sunt neîntemeiate și urmează să fie
respinse.
Analizând actele și lucrările dosarului, s-a constatat că într-adevăr,
prin Ordonanța din 23.06.2015, pronunțată în dosarul nr. X/P/2014, D.N.A.
a dispus în ceea ce îl privește pe inculpatul C.V. și pe polițistul B.G.
„clasarea” cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită, prev.
104
de art. 6 și 7 din Lg. nr. 78/2000 rap. la art. 289 alin. 1 CP. (fila 69 dos.u.p.)
disjungerea și declinarea competenței de soluționare a cauzei sub aspectul
săvârșirii infracțiunilor de dare de mită, trafic de influență și cumpărare de
influență (fila 29 – 31 d.u.p.), cauza fiind înaintată Parchetului de pe lângă
Tribunalul „O” .
Cauza a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt
sub nr. Y/P/2015, iar prin ordonanța cu același număr din 01.07.2015 s-a
dispus începerea urmăririi penale în cauză cu privire la săvârșirea infrac
țiunii de luare de mită prev. de art. 289 alin. 1 c.p. cu aplic, art 6 și 7 lit. c
c.p. din legea nr. 78/2000 dare de mită prev. de art. 290 al. 1 c.p., cu aplic,
art. 6 din Leg.78/2000, trafic de influență prev. de art. 291 al. 1 c.p., cu
aplic. art. 7 lit. c din legea nr. 78/2000 și cumpărare de influență prev. de
art. 292 al. 1 c.p., cu aplic. art. 6 din legea nr. 78/2000.
Prin ordonanța din 4.11.2015, s-a dispus extinderea urmăririi pe
nale cu privire la infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale prev.de
art. 320 al. 1 și 2 din codul penal, reținându-se că din probele administrare
pe parcursul urmăririi penale a rezultat comiterea și a altor fapte în legă
tură cu cele pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale, iar prin
ordonanța cu același număr din aceeași dată s-a dispus efectuarea în
continuarea urmăririi penale față de suspecții G.l. și C.V. pentru săvârșirea
infracțiunii de trafic de influență prev. de art. 291 al. 1 Cp. de către incul
patul G.l. și pentru săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri ofi
ciale prev. de art. 320 al. 1 și 2 Cp. de către inculpatul C.V., iar la data de
11.01.2016 s-a dispus extinderea urmăririi penale față de suspectul C.V.
cu privire la săvârșirea a două infracțiuni de abuz în serviciu prev. de art.
297 alin. 1 Cp., și de uz de fals prev. de art. 323 Cp., toate cu aplic. art. 38
alin. 1 Cp.
Examinând actele și lucrările dosarului, judecătorul de cameră pre
liminară a apreciat că organul de urmărire penală a fost în mod legal sesi
zat prin denunț, de către denunțătorul G.M.S. care, în calitate de adminis
trator al societății „S”, a denunțat faptele săvârșite de ofițerii de poliție C.V
și B.L și de către agentul de poliție G.I., ultimii doi inculpați în prezenta
cauză.
Așadar, s-a reținut că în cauză există act de sesizare a organului
de urmărire penală, cauza fiind disjunsă și declinată de către DNA în fa
voarea Parchetului de pe lângă Tribunalul „O”, care a dispus prin ordo
nanță extinderea urmăririi penale pentru toate faptele rezultate din probe.
Pe parcursul cercetărilor și al urmăririi penale, procurorul i-a adus la
cunoștință petentului C.V. calitatea de suspect și inculpat, existând proces
verbal întocmit în cauză.
Din actele dosarului de urmărire penală rezultă că inculpatul C.V.
s-a prezentat la urmărirea penală fiind însoțit de un avocat ales folosin-
105
du-se de dreptul de a nu da nicio declarație potrivit dispoz. art. 83 C.p.p.,
beneficiind de apărare.
De asemenea probele au fost administrate în condiții legale, fără a
se folosi violența, amenințarea sau tortura împotriva persoanelor audiate în
cauză, fiind respectate astfel dispoz. art. 101 alin. 1, 2 și 3 C.p.p., situație
în care, s-a apreciat că nu se impune excluderea anumitor probe nefiind
cazul, nici a procesului verbal de contravenție întocmit de inculpat.
Judecătorul de cameră preliminară a constatat așadar că nu există
neregularități ale actului de sesizare, instanța fiind legal sesizată cu jude
carea cauzei și, de asemenea, că probele au fost în mod legal adminis
trate, iar actele de urmărire penală au fost efectuate cu respectarea dispo
zițiilor legale, neimpunându-se așadar excluderea vreunei probe ori sancți
onarea actelor de urmărire penală conform art. 280-282 C.p.p. motiv pen
tru care, în temeiul art. 346 alin. (2) C.p.p. s-a constatat legalitatea sesiză
rii instanței cu rechizitoriul nr. Y/P/2015, emis de Parchetul de pe lângă
Tribunalul „O” și a dispus începerea judecății cauzei privindu-i pe inculpații
G.l. și C.V.
împotriva acestei încheieri au formulat contestații inculpații G.l.
și C.V.
Inculpatul C.V. prin motivele de contestație a criticat încheierea
Tribunalului ”0 ” sub aspectul legalității și temeiniciei invocând nulitatea
întregii urmăriri penale și solicitând totodată excluderea probelor adminis
trate cu încălcarea legii, pentru aceleași motive invocate în cererile și ex
cepțiile depuse la judecătorul de cameră preliminară de la instanța de fond.
în ceea ce privește solicitarea de excludere a probelor inculpatul
a arătat că declarația pe care a dat-o în calitate de martor în dosarul
instrumentat inițial de DNA nu putea fi folosită împotriva sa în dosarul
Parchetului de pe lângă Tribunalul ”0 ”.
Exam inând contestațiile form ulate în raport de m otivele invocate
de inculpați, ju d e că to ru l de cam eră prelim inară din cadrul C u rții de A pel
Craiova a re țin u t că este nefondată contestația incu lp atu lui G .l. însă este
în parte fondată contestația incu lp atu lui C.V. pentru urm ătoarele conside
rente de drept ș i de fap t:
Cu privire la contestația formulată de inculpatul C.V., judecătorul de
cameră preliminară, examinând în principal criticile privind nulitatea actelor
de urmărire penală arată că actul de sesizare primară în cauză îl constituie
denunțul formulat de numitul G.M.S. la data de 04 iulie 2014 prin care
acesta reclamă săvârșirea unor fapte penale de către mai mulți polițiști
printre care și numitul C.V.
La data de 23 iunie 2015 prin ordonanța de clasare DNA a anali
zat exclusiv infracțiunile care erau în competența sa în raport de disp.
OUG 43/2002 și Legii nr. 78/2000, fără a dispune însă o soluție de clasare
cu privire la toate faptele reclamate de martorul denunțător.
106
Prin urmare, în mod legal la data de 01 iulie 2015 prin ordonanța
din aceeași dată Parchetul de pe lângă Tribunalul ”0 ” a dispus începerea
urmăririi penale in rem cu privire la faptele din data de 03 iulie 2014 în a
căror săvârșire s-a reclamat implicarea numiților G.I., B.L. și C.V., fără ca
prin această ordonanță să se creeze cadrul pentru a se verifica din nou
faptele deja analizate de DNA (această unitate de parchet a verificat doar
dacă ofițerii de poliție au primit sau pretins sume de bani direct sau indirect
– infracțiunea de luare de mită a constituit obiectul clasării dispuse la data
de 23 iunie 2015 și nu pretinse fapte de abuz în serviciu, fals în înscrisuri
oficiale sau uz de fals).
Pentru aceste fapte actul de sesizare îl constituie ordonanța de
extindere a urmăririi penale in rem din data de 04 noiembrie 2015 și
ordonanța de extindere a urmăririi penale in personam din 11 ianuarie
2016, acte întocmite în mod legal în condițiile art. 311 C.p.p. Extinderea
urmăririi penale pentru alte fapte sau pentru alte persoane se dispune în
baza informațiilor pe care organele de urmărire penală le strâng până la
acel moment nefiind necesar să existe câte un denunț pentru fiecare faptă
descoperită după declanșarea urmăririi penale in rem sau in personam .
Cât privește încălcarea dreptului la apărare a inculpatului ca urmare
a respingerii cererii acestuia din data de 16 decembrie 2015 de eliberare
de fotocopii din dosar (adresa din 18 decembrie 2015 atașată la fila 17
dosar 449/104/2016/a2), judecătorul de cameră preliminară de la Curtea
de Apel reține că în condițiile art. 94 alin. 4 C.p.p. există posibilitatea de se
restricționa dreptul de consultare a dosarului în faza de urmărire penală în
mod motivat și pe o durată de 10 zile după punerea în mișcare a acțiunii
penale.
Analizând răspunsul comunicat se remarcă că acesta este justificat
de considerente ținând de buna derulare a urmăririi penale (pentru a nu fi
dezvăluite inculpatului probe care ar fi putut să fie influențate) argumentele
prezentate de parchet fiind similare cu cele reținute în ordonanța de dis
punere a controlului judiciar față de același inculpat, ordonanță menținută
de judecătorul de drepturi și libertăți de la Tribunal.
Chiar dacă în cuprinsul acestui răspuns nu se face mențiunea că
restricționarea dreptului de a consulta dosarul este una temporară, este
evident că o astfel de măsură nu ar fi putut fi dispusă pentru mai mult de
10 zile, deoarece aceasta este perioadă maximă prevăzută de lege con
form art. 94 alin. 4 teza finală C.p.p.
Prin urmare atât timp cât nu există dovezi din care să rezulte că
măsura de restricționare a dreptului de consultare a dosarului ar fi fost
prelungită peste ceea ce permite legea (în cauză nu există informații că o
nouă cerere formulată după data la care cea inițială a fost respinsă, ar fi
primit o soluție similară) nu poate fi reținută o încălcare a dreptului de apă
rare de natura celei expuse de inculpat în contestație.
107
Este întem eiată însă cererea acestui incu lp at de excludere din
m aterialul probatoriu a de clara ției dată în calitate de e l în calita te de m artor
în data de 10.06.2015 în dosarul nr.XZP/2014 a l D.N.A.
Conform art. 118 C.p.p. „declarația de m artor dată de o persoană
care, în aceeași cauză … u lte rio r a dobândit calitatea de suspect o ri
inculpat nu poate fi folosită îm potriva sa. O rganele ju d icia re au obligația
să m enționeze cu ocazia consem nării d e clara ției calitatea procesuală
anterioară”.
Această dispoziție din Codul de procedură penală, urmărind să
protejeze dreptul martorului de a nu se autoacuza instituie o veritabilă
interdicție pentru organele judiciare de a folosi o asemenea probă în
defavoarea sa, interdicție care poate fi sancționată doar prin instituția
excluderii probelor.
în cauză se observă că declarația dată de C.V. la data de 10 iunie
2015 în calitate de martor într-un alt dosar, instrumentat de o altă unitate
de parchet, a fost folosită în defavoarea sa în prezentul dosar, servind la
stabilirea situației de fapt și la înlăturarea apărărilor formulate în cauză (a
se vedea în acest sens paragrafele 2 și 3 de la fila 13 din rechizitoriu și
paragrafele 1 și 2 de la fila 14 din același act).
Ori, art. 118 C.p.p. are ca scop tocmai asigurarea unei protecții
efective a dreptului recunoscut inculpaților în procesul penal de a nu con
tribui la propria lor acuzare (obligație subliniată și de necesitatea încunoș-
tințării inculpatului despre dreptul de a păstra tăcerea și lipsa oricăror
consecințe care ar putea decurge din exercitarea acesteia) iar prin maniera
în care s-a procedat parchetul a eludat o dispoziție legală imperativă.
Constatând că proba este folosită în procesul penal în vădită con
tradicție cu disp. art. 118 C.p.p judecătorul de cameră preliminară de la
Curtea de Apel a admis contestația formulată de inculpatul C.V., a des
ființat încheierea contestată și rejudecând, a dispus excluderea probei
constând în declarația dată în calitate de martor de C.V. în data de
10.06.2015 în dosarul nr. X/P/2014 al D.N.A.
4.3. Atelier de lucru Iii. Practica înaltei Curți de Casație sif r 9
Justiție
Aplicarea Directivei 2010/64/UE/20.10.2010 privind dreptul
la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale și a
Directivei 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul pro
cedurilor penale în practica judiciară.
Judecător Damian Marius Mitea- Curtea de Apel Constanța
(Secția Penală și pentru cauzele cu minori și familie)
Prin rechizitoriul din data de 02.07.2015 s-a dispus trimiterea în
judecată a 13 persoane fizice și a 11 societăți comerciale, acuzațiile vizând
108
în special săvârșirea unor infracțiuni de evaziune fiscală, spălare de bani și
infracțiuni incriminate de Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale.
Se constată că, în general, acuzațiile vizau activități de criminalitate eco-
nomico-financiară.
Cauza a fost înregistrată în primă instanță pe rolul Curții de Apel
Constanța, întrucât unul dintre inculpați avea calitatea de avocat.
Având în vedere dispozițiile procesuale în vigoare, cauza a parcurs
două faze procesuale – camera preliminară și judecata. în faza camerei
preliminare se verifică competența și legalitatea sesizării instanței, precum
și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele
de urmărire penală.
în cazul în care judecătorul de cameră preliminară, după ce pro
cedează la verificarea aspectelor de legalitate privind sesizarea instanței
administrarea probelor și efectuarea actelor de către organele de urmărire
penală, poate dispune începerea judecății, caz în care procedura judiciară
se transferă în următoarea fază procesuală, respectiv faza de judecata.
în cauza de față un număr de 7 inculpați erau cetățeni străini, de
cetățenie sud-coreeană, care nu cunoșteau limba română, astfel că încă
de la începutul procedurii judiciare judecătorul cauzei a fost nevoit să
asigure un interpret pentru inculpații cetățeni străini.
Obligația asigurării dreptului la interpretare și traducere derivă atât
din dispozițiile naționale, cât și din legislația Uniunii Europene, în speță
Directiva 2010/64/UE/20.10.2010 privind dreptul la interpretare și traducere
în cadrul procedurilor penale.
Astfel, în art. 12 alin. 3 Cod procedură penală se prevede că
p ă rțilo r ș i su b ie cțilo r procesuali care nu vorbesc sau nu înțeleg lim ba
rom ână o ri nu se p o t exprim a li se asigură, în m od gratuit, po sibilitate a de
a lua cunoștință de piesele dosarului, de a vorbi, precum ș i de a pune
concluzii în instanță, p rin interpret. în cazurile în care asistența ju rid ic ă este
obligatorie, suspectului sau incu lp atu lui i se asigură în m od g ra tu it po sibi
lita te a de a com unica, prin interpret, cu avocatul în vederea p re g ă tirii audi
erii, a introdu cerii unei că i de atac sau a orică re i a lte i ce re ri ce ține de
soluționarea cauzei.
în art. 83 alin. 1 lit. f Cod procedură penală se prevede dreptul
in cu lp atu lui de a beneficia în m od g ra tu it de un in te rp re t atunci când nu
înțelege, nu se exprim ă bine sau nu poate com unica în lim ba română.
în art. 105 alin. 1,2 Cod procedură penală, ca dispoziție generală în
materia audierii persoanelor, se prevăd următoarele: O ri de câte o ri per
soana audiată nu înțelege, nu vorbește sau nu se exprim ă bine în lim ba
română, audierea se face p rin interpret. Interp retu l poate fi desem nat de
organele ju d icia re sau ales de p ă rți o ri persoana vătăm ată, dintre in te rp re ții
autorizați, p o triv it le g ii; în m od excepțional, în situația în care se impune
luarea urgentă a unei m ăsuri procesuale sau dacă nu se poate asigura un
109
in te rp re t autorizat, audierea poate avea lo c în prezenta o rică re i persoane
care poate com unica cu ce l ascultat, organul ju d ic ia r având însă obligația
de a relua audierea p rin in te rp re t im ediat ce aceasta este posibilă.
De asemenea, Directiva 2010/64/UE/20.10.2010 cuprinde dispoziții
explicite privind obligația organelor judiciare de a asigura respectarea
dreptului la interpretare și traducere, cum ar fi în art. 2 alin. 1, art. 3 alin. 1,
dispoziții analizate în cadrul seminariilor ce au avut în proiectul de față.
Trebuie avută în vedere și jurisprudența CEDO, care dă o inter
pretare largă dreptului la asistență gratuită printr-un interpret, atunci când
cel acuzat nu înțelege limba folosită în pretoriu. De exemplu, în cauza
Luedicke, Belkacem ș i Koc vs. Germania (1978), Curtea a declarat că art.
6 par. 3 lit. e din Convenție se aplică „tuturor actelor de procedură pornite
împotriva lui și pe care trebuie să le înțeleagă pentru a beneficia de un
proces echitabil ”, enumerând printre elementele ce impun o interpretare
sau o traducere pe cheltuiala statului actul de inculpare, motivele arestării
și ședința de judecată însăși, parte din aceste documente fiind enumerate
și în Directiva 2010/64/UE/20.10.2010.
în speța analizată judecătorul cauzei a întâmpinat dificultăți în iden
tificarea unei interpret pentru limba coreeană, având în vedere numărul
limitat al interpreților autorizați pentru această limbă care în zona noastră
geografică se încadrează în categoria limbilor rare.
Din baza de date a Ministerului Justiției, instituția care autorizează
interpreții și traducătorii pentru procedurile judiciare, rezultă că există,
teoretic, un număr de 9 nouă interpreți autorizați pentru limba coreeană.
Deși acest număr ar putea părea suficient, în concret judecătorul cauzei
nu a putut identifica un interpret autorizat pentru limba coreeană, care să
poată fi prezent la termenele stabilite în cauză (interpreții contactați invo
când diferite motive pentru imposibilitatea deplasării la instanță, legate de
vârstă, starea de sănătate, distanță, lipsa din țară).
Astfel, judecătorul cauzei nu a putut asigura un interpret autorizat
pentru limba coreeană, ceea ce a impus identificarea unei alte modalități
de asigurare a dreptului la interpretare și traducere. Inculpații au declarat
că vorbesc limba engleză, astfel că judecătorul cauzei a asigurat prezența
unui interpret de limba engleză, iar rechizitoriul a fost comunicat către in
culpații cetățeni sud coreeni tot tradus în limba engleză. Trebuie precizat
că inculpații au acceptat ca interpretarea și traducerea să se realizeze în
limba engleză, aceeași situație regăsindu-se și în faza de urmărire penală.
După parcurgerea fazei de cameră preliminară și începerea jude
cății, dreptul la interpretare a fost asigurat tot prin prezența unui interpret
autorizat de limba engleză, cu mențiunea că la termenul la care au fost
audiați doi dintre inculpații de cetățenie sud coreeană a fost asigurată pre
zența unui interpret pentru limba coreeană, dat fiind că cei doi inculpați
au declarat că nu cunosc limba engleză la un nivel ridicat, iar pentru a fi
110
asigurată calitatea traducerii și corecta înțelegere a declarațiilor celor doi
inculpați s-a asigurat interpretul pentru limba coreeană, însă acesta nu era
autorizat de Ministerul Justiției, ci era un angajat al Ambasadei Republicii
Coreea de Sud. De asemenea, la dezbateri a fost asigurată prezența ace
luiași interpret pentru limba coreeană, având în vedere importanța acestui
moment procesual pentru exercitarea dreptului la apărare al inculpatului.
Aceasta a fost modalitatea în care judecătorul cauzei a asigurat în
concret respectarea dreptului la interpretare și traducere, modalitate ce
respectă standardele impuse de legislația națională și europeană.
Atât legislația națională, cât și Directiva 2010/64/UE/20.10.2010
obligă la asigurarea dreptului la interpretare și traducere într-o limbă care
este înțeleasă de persoana acuzată, indiferent că este vorba despre limba
maternă, limba statului de origine sau o altă limbă străină cunoscută de
persoana acuzată, esențial fiind ca persoana acuzată să înțeleagă limba în
care i se asigură traducerea. Se desprinde concluzia din legislația națio
nală și cea europeană că dreptul la interpretare și traducere urmărește să
asigure persoanei acuzate posibilitatea de a i se oferi servicii de traduce
re într-o limbă sau într-un limbaj pe care îl înțelege, fără a limita obligația
organelor judiciare la asigurarea interpretării/traducerii în limba maternă,
cum a fost cazul în speță – limba coreeană.
Procedura judiciară în cazul menționat a ridicat probleme legate de
respectarea dreptului la informare al persoanei acuzate, derivate din obli
gația organelor de urmărire penală de a informa persoana acuzată cu pri
vire la faptele penale de a căror comitere este suspectată ori cu privire la
încadrarea juridică.
Dispozițiile procesual penale includ obligații în sarcina organelor
judiciare pentru a informa persoana suspectată despre fapta pentru care
se efectuează urmărirea penală și încadrarea juridică, în acest sens fiind:
Art. 10 alin. 3 Cod procedură penală: „S uspectul are dreptul de a fi
inform at de îndată ș i înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se
efectuează urm ărirea penală ș i încadrarea ju rid ic ă a acesteia. Inculpatul
are dreptul de a fi inform at de îndată despre fapta pentru care s-a pus în
m ișcare acțiunea penală îm potriva lu i ș i încadrarea ju rid ic ă a acesteia.” –
dispoziție cu caracter general aplicabilă în orice fază a procesului penal.
Art. 83 lit. a1 Cod procedură penală: „în cursul procesul penal
incu lp atu l are dreptul de a f i inform at cu p rivire la fapta pentru care este
cercetat ș i încadrarea ju rid ic ă a acesteia.”
Art. 307 Cod procedură penală: „P ersoanei care a dobândit ca lita
tea de suspect i se aduc la cunoștință, înainte de prim a sa audiere, aceas
tă calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea ju rid ic ă a aces
teia, drepturile procesuale prevăzute la art. 83, încheindu-se în acest sens
un proces-verbal. ”
111
Art. 311 alin. 3 Cod procedură penală: „O rganul ju d ic ia r care a dis
pus extinderea urm ăririi penale sau schim barea înca dră rii ju rid ic e este
obligat să îl inform eze pe suspect despre faptele n o i cu p rivire la care s-a
dispus extinderea.” N otă: Prin Decizia nr. 49/28.02.2017 a Curții Constitu
ționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.
311 alin. 3 Cod de procedură penală și s-a constatat că soluția legislativă
care exclude obligația informării suspectului/inculpatului despre schimba
rea încadrării juridice este neconstituțională. S-a reținut de Curtea Consti
tuțională că soluția legislativă cuprinsă în art. 311 alin. 3 din Codul de
procedură penală potrivit căreia organul judiciar care a dispus schimbarea
încadrării juridice nu este obligat să-l informeze pe acuzat cu privire la
aceasta încalcă prevederile constituționale ale art. 21 alin. 3 referitor la
dreptul la un proces echitabil și art. 24 referitor la Dreptul la apărare,
precum și dispozițiile art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenția pentru apă
rarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la dreptul
acuzatului de a fi informat, în termenul cel mai scurt, asupra naturii și
cauzei acuzației aduse împotriva sa. Urmare acestei decizii, organele de
urm ărire penală au obligația de inform a de îndată persoana acuzată asu
pra schim bării înca dră rii ju rid ic e a faptei.
Dreptul de a fi informat în cadrul procedurilor judiciare, reglementat
de Directiva 2012/13/UE, conferă un spectru mai larg drepturilor de care se
bucură persoanele acuzate, cel puțin din perspectiva informării cu prompti
tudine cu privire la orice modificare a informațiilor referitoare la acuzația
penală (art. 6 alin. 4) și a furnizării cu promptitudine și cu detaliile necesare
a informațiilor necesare pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor
și exercitarea efectivă a dreptului la apărare (art. 6 alin. 1).
a) Lipsa descrierii acuzației penale, respectiv a faptei de efec
tuare de acte de comerț incompatibile cu funcția deținută
în cazul inculpatului P.C. s-a reținut prin rechizitoriu că, în calitate
de angajat în funcție de execuție la DGFP – Biroul Mangalia, având inter
dicția de a exercita acte de comerț incompatibile cu funcția publică deți
nută, a procedat la utilizarea drept paravan a activității unei societăți co
merciale de prestări servicii contabile administrată de soția sa, în care
avea și alți angajați, societate care efectua servicii de contabilitate pentru
societățile comerciale vizate de ancheta de față, respectiv SC K SRL, SC
KM SRL, SC K J SRL și SC S SRL. Conform atribuțiunilor de serviciu,
acuzarea a susținut că acesta trebuia să verifice activitatea acestor firme,
ca și a altora care își desfășurau activitatea în raza sa de competență teri
torială și materială, nicidecum să le asigure în fapt serviciile de conta
bilitate, cu atât mai mult cu cât această activitate a vizat asigurarea con
dițiilor de evaziune fiscală a bugetului de stat de către contribuabilii deser
viți de funcționarul public menționa. S-a apreciat de acuzare că inculpatul a
comis infracțiunea prev. de art. 12 lit. a din Legea nr. 78/2000.
112
Judecătorul de cameră preliminară a apreciat că acuzația nu redă
cu certitudine și claritate în ce constau acțiunile ce ar putea constitui
elementul material al infracțiunii deduse judecății. S-a apreciat în hotărâre
că „prin sintagma „faptă arătată în actul de sesizare” nu se poate înțelege
doar simpla referire la o anumită infracțiune menționată în succesiunea
activității inculpatului, ci descrierea detaliată a acelei fapte într-un mod
susceptibil de a produce consecințe juridice, respectiv de a investi instanța,
garanții procesuale menite să asigure aflarea adevărului, dreptul de apă
rare al celui judecat și mai ales dreptul la un proces echitabil. Ceea ce este
esențial este ca fapta să fie prezentată cu toate elementele ce au relevanță
penală, sub aspectul conținutului unei infracțiuni, fapt ce înlătură orice
îndoială cu privire la obiectul judecății și nu îl împiedică pe inculpat a se
apăra. Art. 6 paragraf 3 lit.a din Convenția pentru Apărarea Drepturilor
Omului și Libertăților Fundamentale recunoaște acuzatului dreptul de a fi
informat, în mod detaliat, nu numai cu privire la cauza acuzării, adică cu
privire la faptele materiale de care este acuzat, dar și cu natura acuzației,
respectiv încadrarea juridică a faptelor. Din această perspectivă, în cauza
Mattoccia c.Italiei, Curtea Europeană a constatat că informațiile conținute
în acuzație cu privire la detaliile esențiale privind locul și timpul săvârșirii
infracțiunii erau vagi și contradictorii, fiind încălcat dreptul la un proces
echitabil, care ar fi trebuit să garanteze reclamantului oportunitatea și posi
bilitatea de a se apăra într-o modalitate concretă și efectivă. în juris-
prudența sa, Curtea de la Strasbourg a explicat ce se înțelege prin „cauză”
și „natura acuzației”, aduse împotriva unei persoane, în hotărârea din
24.10.1996 privind cauza De T.Torres contra Spaniei arătând că acestea
se referă la faptele materiale imputate care stau la baza acuzației, la cali
ficarea juridică a acestora, precum și la circumstanțele agravante exis
tente, iar informarea în mod amănunțit asupra faptelor imputate și înca
drarea juridică a acestora, nu ar trebui, în niciun caz, să fie ulterioară dis
poziției de trimitere în judecată. în hotărârea din 25 iulie 2000 privind cauza
Mattoccia contra Italiei, în cauzele Mattei contra Franței din 19 decembrie
2006, Pelissier și Sassy contra Franței din 23 martie 1999 și Dallos contra
Ungariei din 1 martie 2001, Curtea a considerat de asemenea, că o infor
mare precisă și completă cu privire la faptele care se reproșează acuza
tului și a calificării juridice reprezintă o condiție esențială pentru echitatea
procedurilor judiciare, apreciindu-se că aceasta trebuie făcută inclusiv prin
intermediul actului de acuzare, care nu trebuie să fie caracterizat prin im
precizie cu privire la aspecte esențiale, sens în care s-a exemplificat locul
și data comiterii infracțiunii imputate, concluzionând că neregulile din actul
de sesizare cu privire la faptele pentru care este acuzată o persoană și
încadrările juridice ar conduce la imposibilitatea pregătirii apărării cu privire
la acuzațiile aduse.”
113
Astfel, judecătorul de cameră preliminară a considerat că rechizi
toriul nu îndeplinește condițiile impuse de dispozițiile art. 328 Cod proce
dură penală cu privire la cerința descrierii faptei reținute în sarcina incul
patului.
în calea de atac formulată de procuror, înalta Curte de Casație și
Justiție a infirmat acest raționament al judecătorului de cameră preliminară
de la prima instanță, apreciind că fapta este descrisă pe larg în rechizitoriu,
de o manieră clară, inteligibilă, existând toate elementele necesare stabilirii
obiectului judecății.
Apreciez că soluția pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție
este criticabilă, în condițiile în care s-a considerat suficientă o descriere
generică a unei activități presupus infracțională, în care se făceau trimiteri
comune la o activitate presupus infracțională, dar fără a se preciza conți
nutul concret al actelor de comerț pretins efectuate, al perioadei infrac
ționale specifice actelor de comerț realizate, al numărului actelor materiale,
în condițiile în care se indică doar perioada infracțională cuprinsă între
2011 și 2014, raportat la mai multe societăți comerciale, însă fără detalii
referitoare la fiecare dintre societățile comerciale în raport cu care ar fi
derulat actele de comerț incompatibile cu funcția.
Trebuie avut în vedere că dreptul la informare implică posibilitatea
persoanei acuzate de a lua la cunoștință în mod concret de conținutul acu
zațiilor penale, în expunerea de motive a Directivei 2012/13/UE mențio-
nându-se că ar trebui furnizată o descriere suficient de detaliată a faptelor,
a momentului și locului, referitoare la infracțiunile de a căror comitere este
suspectată persoana acuzată.
în cauza Mattoccia contra Italiei s-a reținut de CEDO că persoana
acuzată trebuie informată în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei
acuzației aduse împotriva sa.
în același sens, în art. 6 alin. 1 din Directiva 2012/13/UE se pre
vede obligația furnizării cu promptitudine a detaliilor necesare pentru a ga
ranta caracterul echitabil al procedurilor și exercitarea efectivă a dreptului
la apărare.
Consider că baza factuală oferită de procuror nu respectă standar
dul impus de Directiva 2012/13/UE, astfel că ar fi trebuit reținută ca înteme
iată aprecierea judecătorului de cameră preliminară de la prima instanță.
b) Omisiunea aducerii la cunoștință a schimbării încadrării
juridice
Pentru inculpatul D.D.S. s-a reținut inițial în faza de urmărire penală
săvârșirea infracțiunii de participație improprie la evaziune fiscală, însă la
data de 29.06.2015 procurorul a schimbat încadrarea juridică, în sensul
reținerii infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală, dispunând trimiterea
în judecată pentru această nouă încadrarea juridică, dar fără a se aduce la
cunoștința inculpatului schimbarea încadrării juridice.
114
Judecătorul de cameră preliminară a apreciat că prin schimbarea
încadrării juridice inițiale au fost reținute în concret noi acuzații în sarcina
inculpatului, fapte noi cu privire la care acțiunea penală nu a fost extinsă,
însă acest raționament nu a fost reținut de înalta Curte de Casație și
Justiție, care a apreciat că procurorul doar a procedat la reinterpretarea
acelorași fapte și a dispus schimbarea încadrării juridice, fără a aduce noi
acuzații inculpatului.
Plecând de la aprecierea finală a înalta Curte de Casație și Justiție,
se constată că în cauză rămâne în discuție schimbarea încadrării juridice
ce nu a fost adusă la cunoștință inculpatului, acesta fiind trimis în judecată
pentru o încadrarea juridică ce nu i-a fost adusă la cunoștință, aspect ce
nu a fost analizat de ICCJ.
Deși dispozițiile legii naționale nu prevedeau obligativitatea aducerii
la cunoștință a schimbării încadrării juridice pentru inculpat, la acea dată
(în prezent situația este modificată, urmare Deciziei nr. 49/28.02.2017 a
Curții Constituționale prin care a fost admisă excepția de neconstituțio-
nalitate a dispozițiilor art. 311 alin. 3 Cod de procedură penală și s-a con
statat că soluția legislativă care exclude obligația informării suspectului
/inculpatului despre schimbarea încadrării juridice este neconstituțională),
termenul de transpunere al Directivei 2012/13/UE (02.06.2014) era depășit
la data desfășurării urmăririi penale, astfel că ar fi fost necesar să se țină
seama de prevederile acesteia, respectiv dreptul persoanei acuzate de a fi
informată cu privire la acuzare, în conformitate cu art. 6, deci inclusiv refe
ritor la modificările intervenite cu privire la încadrarea juridică a faptelor. în
virtutea efectului direct vertival (ascendent) al directivelor, persoanele parti
culare pot invoca în mod direct normele europene în fața instanțelor națio
nale și europene, fără ca statul membru să reia, în mod necesar, norma
europeană în cauză în sistemul său juridic intern. Efectul direct vertical al
directivelor este condiționat de caracterul normei, ce trebuie să fie clară,
precisă și necondiționată; directiva să nu fi fost transpusă în termen sau
să fi fost transpusă greșit de către statul membru; să se fi produs un
prejudiciu persoanei care invocă efectul direct vertical al directivei.
Acest aspect al obligativității aducerii la cunoștință a schimbării
încadrării juridice pentru inculpat nu a fost avut în vedere de judecătorul de
cameră preliminară de la instanța de control judiciar, deși se răsfrângea
asupra exercitării dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil.
c) Omisiunea aducerii la cunoștință a acuzației penale
în cazul altor doi inculpați (S.J. și B. V.), atât judecătorul de cameră
preliminară de la prima instanță, cât și cel de la înalta Curte de Casație și
Justiție au constat că procurorul a dispus trimiterea în judecată pentru
acuzații penale care nu au făcut obiectul urmăririi penale, nu au fost aduse
la cunoștință inculpaților. S-a apreciat că în această modalitate s-a adus
atingere și dreptului la apărare al inculpaților, care au fost trimiși în jude-
115
cată, fără să fie informați în mod complet asupra acuzației penale și fără să
aibă posibilitatea de a-și formula apărările raportat la faptele noi reținute în
sarcina lor, ceea ce a determinat nelegalitatea rechizitoriului.
în concret, în ceea ce îl privește pe inculpatul S.J., s-a constatat că
prin ordonanța nr.1907/P/2014 din 15 ianuarie 2015 a Parchetului de pe
lângă Tribunalul Constanța, în temeiul art.305 alin.3 C.pr.pen., s-a dispus
începerea urmăririi penale in personam față de inculpatul S.J sub aspectul
săvârșirii infracțiunilor de om isiunea, în to t sau în parte, a evidențierii, în
actele contabile o ri în alte docum ente legale, a op era țiunilor com erciale
efectuate sau a ve n itu rilo r realizate, faptă prev. de a rt 9 alin. 1 Ut. b din
Legea nr. 241/2005, sustragerea de la efectuarea ve rifică rilo r financiare,
fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă o ri declararea
inexactă cu p rivire la sediile principale sau secundare ale persoanelor veri
ficate, faptă prev. de art. 9 alin. 1 Ut. f din Legea nr. 241/2005 și dobân
direa, deținerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din
săvârșirea de infracțiuni, faptă prev. de art. 29 alin. 1 lit. c din Legea nr.
656/2002.
Prin ordonanța din 01 mai 2015 a Parchetului de pe lângă Curtea
de Apel Constanța s-a dispus extinderea cercetărilor și pentru infracțiu
nile prevăzute de art. 272 alin. 1 lit. b din Legea nr. 31/1990 și art. 10
alin. 1 din Legea contabilității nr. 82/1991, și continuarea urmăririi penale
in personam față de inculpatul S.J.
Totodată, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de
inculpatul S.J., sub aspectul săvârșirii următoarelor infracțiuni: art. 272
alin.1 lit. b din Legea nr. 31/1990 – folosirea, cu rea-credință, a bunurilor
sau cre d itu lu i de care se bucură societatea, într-un scop con trar inte rese lor
acesteia sau în fo lo su l propriu o ri pentru a favoriza o altă societate în care
are interese dire ct sau indirect, în sensul că la verificările financiare a
rezultat numerar o lipsă din casierie în sumă de 628.713 lei, iar în confor
mitate cu prevederile art. 10 alin. 1 din Legea nr. 82/1991 actualizată res
ponsabilitatea revine administratorului societății S.C. S S.R.L., numitul
S.J., administrator al societății până la data de 01 iulie 2013, pentru suma
de 27.400 lei; art. 23 alin. 1 lit. c din Legea nr. 656/2002 actualizată –
infracțiunea de spălare a b a n ilo r și evaziune fiscală, prevăzută de art. 9
lit. b din Legea nr. 241/2005, în ce privește efectuarea de plăți fictive în
contul 232 „Avansuri imobilizări corporale” în sumă de 350.000 lei.
Prin ordonanța din 13 mai 2015 a Parchetului de pe lângă Curtea
de Apel Constanța, în temeiul art. 309 alin. 1, art. 311 alin. 1 C.pr.pen., s-a
dispus doar schimbarea încadrării juridice în două infracțiuni, respectiv:
folosirea cre d itu lu i so cie tă ții în interes personal – art. 272 alin 1 lit. b din
Legea so cie tă țilo r nr. 31/1990 actualizată, coroborat cu art. 10 alin. 1 din
Legea co n ta b ilită ții nr. 82/1991, constând în aceea că, cu ocazia veri
ficărilor financiare a rezultat o lipsă de numerar din casieria societății
116
S.C. S S.R.L., unde a fost administrator până la data de 01.07.2013, fiind
calculat ca atare un prejudiciu în sumă 27.499 lei și spălare de bani prev.
de art. 29 alin. 1 lit. b din Legea nr. 656/2002 actualizată, în raport cu
S.C. S .R.L, respectiv ascunderea/disimularea adevăratei naturi a prove
nienței bunurilor, constând în aceea că a făcut plăți fictive în contul 232
„Avansuri imobilizări corporale” în sumă de 350.000 lei, adică a înregistrat
două antecontracte fictive de vânzare-cumpărare, situație în care în con
formitate cu prevederile art. 10 alin. 1 din Legea contabilității nr. 82/1991
actualizată, responsabilitatea revine administratorului.
Prin ordonanța din 29 iunie 2015 a Parchetului de pe lângă Curtea
de Apel Constanța, în temeiul art. 311 C.pr.pen., s-a dispus extinderea
cercetărilor și schimbarea încadrării juridice în sensul că inculpatul S.J. va
fi cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de pa rticip a ție im proprie la
fa ls în înscrisu ri sub sem nătură privată în form ă continuată – două acte
m ateriale (25 ap rilie 2013) prev. de art. 52 alin. 1 Cod penal ra portat la
art. 322 Cod penal în re ferire la art. 35 Cod penal, folosirea cre ditulu i
s o cie tă ții în interes personal – art. 272 alin 1 lit. b din Legea so cie tă țilo r
nr. 31/1990 actualizată, coroborat cu art. 10 alin. 1 din Legea co n ta b ilită ții
nr. 82/1991 actualizată și spălare de bani prev. de art. 29 alin. 1 lit. b din
Legea nr. 656/2002 actualizată.
Prin rechizitoriu s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului S.J.
pentru aceleași infracțiuni menționate în ordonanța din 29 iunie 2015,
respectiv pentru participație improprie la fals în înscrisuri sub semnătură
privată în formă continuată – două acte materiale (25 aprilie 2013) – art. 52
alin. 1 Cod penal raportat la art. 322 Cod penal în referire la art. 35 Cod
penal, folosirea creditului societății în interes personal – art. 272 alin. 1 lit. b
din Legea societăților nr. 31/1990 actualizată, coroborat cu art. 10 alin. 1
din Legea contabilității nr. 82/1991 actualizată și spălare de bani prev. de
art. 29 alin. 1 lit. b din Legea nr. 656/2002 actualizată.
Referitor la participația improprie la fals în înscrisuri sub semnătură
privată în formă continuată – două acte materiale (25 aprilie 2013) prev. art.
52 alin. 1 Cod penal raportat la art. 322 Cod penal în referire la art. 35 Cod
penal, judecătorul de cameră preliminară a constatat că inculpatul S.J. a
fost trimis în judecată fără ca fapta să fi fost descrisă vreodată în actele de
începere, respectiv de extindere a urmăririi penale, de punere în mișcare a
acțiunii penale sau de schimbare a încadrării juridice, aceasta fiind o nouă
acuzație penală.
în ceea ce-l privește pe inculpatul B.V., „prin ordonanța din 13 mai
2015 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, în temeiul art.
309 alin.1, art. 311 alin. 1 C.pr.pen., s-a dispus începerea urmăririi penale
in personam și punerea în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunea de
evaziune fiscală – art. 9 lit. c din Legea 241/2005 – în sensul că în calitate
de administrator la S.C. V S.R.L., a înregistrat în contabilitate cheltuieli
117
nedeductibile în valoare de 159.800 lei, producând un prejudiciu de 51.548
lei compus din: impozit pe profit 20.619 lei și taxă pe valoarea adăugată
pentru care nu se poate acorda drept de deducere 30.929 lei.
Așa cum reiese din rechizitoriu, inculpatul B.V. a fost trimis în
judecată pentru infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată, prev.
de art. 9 lit. c din Legea 241/2005 cu aplic. art. 35 C. pen. (două acte ma
teriale), pentru faptele comise în perioada 2012-2014, în calitate de admi
nistrator la S.C. V S.R.L., în sensul de a fi înregistrat în contabilitate chel
tuieli nedeductibile.
în concret, se reține că acesta a încheiat un contract în valoare de
100.000 lei în raport cu S.C. E S.R.L., având ca obiect servicii de pros
pectare a pieței imobiliare, încălcând prevederile art. 21 alin. 4 lit. m din
Legea nr. 571/2003 privind Codul de procedură fiscală și ale pct. 48 din
Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G. nr.
44/2014, astfel producând un prejudiciu de 32.258 lei compus din: impozit
pe profit 12.903 lei și taxă pe valoarea adăugată pe care nu se poate
acorda drept de deducere 19.355 lei.
De asemenea, în raport cu S.C. L S.R.L., se reține că a încheiat
un contract de prestări servicii în valoare de 59.800 lei, având ca obiect
servicii de prospectare a pieței imobiliare, încălcând prevederile art. 21
alin. 4 lit. m din Legea nr. 571/2003 privind Codul de procedură fiscală și
ale pct. 48 din Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate
prin H.G. nr. 44/2014, astfel producând un prejudiciu de de 19.290 lei.
Nu numai că punerea în mișcare a acțiunii penale s-a dispus pentru
infracțiunea de evaziune fiscală fără reținerea formei continuate, dar des
crierea activitătii infracționale în ordonanța din 13 mai 2015 nu se referăI 9 9
la comiterea mai multor acte materiale, pe când, în rechizitoriu se face
precizarea existenței a două acte materiale distincte, ce vizează contracte
de servicii diferite (unul în raport cu S.C. Euro Style Intermed S.R.L., al
doilea în raport cu S.C. Litoral Intermed S.R.L.), fără ca acestea să fi fost
descrise anterior, iar în ce privește S.C. Litoral Intermed S.R.L. prima
mențiune se face direct în rechizitoriu.”
Se constată că, în cazul acestor inculpați, încălcarea dispozițiilor
privind dreptul la informare al persoanei acuzate, care a fost trimisă în
judecată fără a fi informată complet și detaliat asupra tuturor faptelor ce
constituie cauza acuzației penale, a determinat constatarea nelegalității
rechizitoriului și restituirea cauzei la procuror.
d) Omisiunea aducerii la cunoștință a acuzației penale; desfă
șurarea urmăririi penale în lipsa inculpatului
Judecătorul de cameră preliminară a reținut că organele de urmă
rire penală aveau cunoștință de faptul că inculpatul J.S., cetățean sud-
coreean, nu mai locuiește în România și cunoșteau domiciliul acestuia
din Republica Coreea, unde s-a și dispus citarea la data de 26.02.2015.
118
Din înscrisurile atașate la dosarul Curții de Apel Constanța rezultă
că la data de 26.02.2015 organele de urmărire penală au dispus citarea
inculpatului J.S. la adresa din Republica Coreea. Cu toate acestea, deși
din procesele-verbale de îndeplinire a mandatului de aducere reieșea în
mod clar că inculpatul J.S. se afla în străinătate, iar domiciliul acestuia din
Republica Coreea era cunoscut, organele de urmărire penală nu au aștep
tat întoarcerea dovezii de îndeplinire a procedurii de citare, ci au adminis
trat probe și au dispus trimiterea acestuia în judecată a inculpatului.
Prin desfășurarea urmăririi penale în lipsa inculpatului J.S, cu în
călcarea dispozițiilor privind citarea, acesta nu a putut fi ascultat, nu i s-a
dat posibilitatea să-și formuleze apărările și să propună probele necesare,
nu i s-a respectat dreptul de a fi informat în cursul procesului penal și, pe
cale de consecință, i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil.
Aprecierea judecătorului de cameră preliminară de la prima instan
ță a fost confirmată de înalta Curte de Casație și Justiție.
în cazul acestui inculpat se constată că organele de urmărire pe
nală nu și-au îndeplinit obligația de a-l informa cu privire la faptele pentru
care se efectua urmărirea penală și încadrarea juridică a acestora, obligații
impuse atât de dispozițiile legii naționale, cât și de Directiva 2012/13/UE.
Din perspectiva Directivei 2012/13/UE, se constată că în faza de
urmărire penală au fost încălcate toate drepturile ce îi sunt conferite per
soanei acuzate, care a fost trimisă în judecată fără a i se aduce la cu
noștință că face obiectul unei urmăriri penale, cu consecința imposibilită
ții exercitării drepturilor procesuale aferente calității de suspect/inculpat
(dreptul de a fi informat cu privire la acuzare, dreptul de a fi asistat de un
avocat, dreptul de a păstra tăcerea, dreptul la interpretare și traducere,
dreptul de a avea acces la materialele cauzei).
Remediul procesual prevăzut de legislația națională și aplicat de
judecătorul cauzei l-a constituit restituirea cauzei la procuror, fiind o ga
ranție de natură să asigure respectarea drepturilor persoanei acuzate, în
spiritul reglementării din cuprinsul art. 8 al Directivei 2012/13/UE.
e) încălcarea dreptului la informare cu privire la acuzare, din
perspectiva art. 6 alin. 1 din Directiva 2012/13/UE
Art. 6 alin. 1 din Directiva 2012/13/UE obligă la informarea cu prom
ptitu dine a persoanei acuzate de către organele judiciare, în timp ce în
art. 10 alin. 3 Cod procedură penală se prevede obligația informării de
îndată a persoanei acuzate cu privire la fapta pentru care se efectuează
urmărirea penală și încadrarea juridică a acesteia.
Deși terminologia folosită în cele două norme juridice este diferită,
înțelesul este comun și implică aducerea la cunoștință în cel mai scurt
timp, imediat ce este posibil. în practica CEDO, sensul acestor termeni
este ca informațiile să fie furnizate cât mai curând în cursul procedurilor și
119
cel târziu înainte de primul interogatoriu oficial al persoanei suspectate sau
acuzate de către poliție sau de către o altă autoritate competentă.
Legislația națională nu definește noțiunea „de îndată”, de aceea
este rolul practicii judiciare de a stabili înțelesul concret al acestei noțiuni,
luând în considerare și practica CEDO, dar și circumstanțele concrete ale
cauzei, ce țin de posibilitățile obiective de a aduce la cunoștință acuzația
în cel mai scurt timp, dar și de conduita organelor judiciare în intervalul
de timp trecut de la începerea urmăririi penale și până la informarea
persoanei acuzate.
în cauză, judecătorul de cameră preliminară a constatat că urmă
rirea penală a fost începută la data de 05.11.2014, iar acuzațiile au fost
aduse la cunoștință inculpaților P.S și P. Sg. la data de 28.01.2015, res
pectiv 21.01.2015; s-a apreciat de judecătorul de cameră preliminară că
inculpații au fost informați după trecerea unui interval de aproximativ trei
luni de la momentul începerii urmării penale, deși demersurile pe care le
implica realizarea procedurii de citare și încunoștiințare a acestora ar fi
necesitat o perioadă mult mai scurtă de timp, iar în perioada cuprinsă între
dobândirea calității de suspect și încunoștiințarea acestora au fost admi
nistrate probe în acuzare, ceea ce a determinat excluderea probelor admi
nistrate între momentul începerii urmăririi penale și momentul aducerii la
cunoștință a calității de suspect, a naturii și cauzei acuzației formulate.
Judecătorul de cameră preliminară de la înalta Curte de Casație și
Justiție nu a confirmat această hotărâre, stabilind că abia la data de 15
ianuarie 2015 s-a dispus începerea urmăririi penale in personam față de
inculpații P.S și P. Sg., iar la data de 05.11.2014 se începuse urmărirea
penală in rem. în această ipoteză, judecătorul de cameră preliminară de la
înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că prin aducerea la cunoș
tință a acuzațiilor penale la datele de 21.01.2015, respectiv 28.01.2015,
s-a respectat obligația informării de îndată a persoanei acuzate cu privire
la fapta pentru care se efectuează urmărirea penală și încadrarea juridică
a acesteia.
în măsura în care se reține că urmărirea penală in personam a fost
începută la data de 15.01.2015, iar informarea inculpaților a avut loc la
datele de 21.01.2015, respectiv 28.01.2015, perioada de timp trecută între
cele două acte de procedură respectă cerința informării prompt, de îndată
a persoanei acuzate, fiind un interval scurt de timp, necesar citării și pre
zentării persoanei acuzate în fața organelor judiciare și în cadrul căruia nu
s-au desfășurat activități procesuale esențiale din perspectiva respectării
dreptului la apărare și caracterului echitabil al procedurii.
Trebuie menționat că momentul procesual ce se impune a fi luat
în considerare pentru stabilirea respectării obligației de a informa prompt
persoana acuzată este cel al începerii urmăririi penale in personam , atât
prin raportare la dispozițiile legii naționale, cât și ale Directivei 2012/13/UE.
120
Astfel, art. 10 alin. 3 Cod procedură penală face referire la dreptul suspec
tului de a fi informat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea pe
nală și încadrarea juridică a acesteia, iar în același sens sunt și dispozițiile
din Directivă, care în mod constant fac trimitere la persoana suspectată.
Or, conform Codului de procedură penală (art. 305 alin. 3), o persoană
dobândește calitatea de suspect numai după ce urmărirea penală este
efectuată în continuare față de acesta, adică atunci când se dispune în
ceperii urmăririi penale in personam față de o anumită persoană.
Deși hotărârea judecătorul de cameră preliminară de la prima
instanță a fost infirmată, din perspectiva încălcării dreptului persoanei
acuzate de a fi informată de îndată cu privire la acuzație, sunt importante
de subliniat reperele avute în vedere de judecătorul cauzei, ce țin atât de
aspecte de ordin temporal, cât și de aspecte privind conduita procesuală a
organelor de urmărire penală în perioada de timp trecută de la începerea
urmăririi penale și până la aducerea la cunoștință a acuzației.
Se remarcă faptul că o perioadă de 3 luni între data începerii
urmăririi penale și data informării persoanei acuzate cu privire la faptele
de care este acuzată și încadrarea juridică a fost considerată ca fiind în
contradicție cu obligația informării de îndată a persoanei acuzate. în aceas
tă apreciere a contat și conduita organelor de urmărire penală, care în
această perioadă de timp au administrat mijloace de probă esențiale cau
zei, respectiv un raport de constatare tehnico-științifică ce stabilea preju
diciile imputate inculpaților, audierea a trei martori, dar și efectuarea unor
percheziții domiciliare la locuințele inculpaților.
Consider că aprecierea respectării obligației de a informa prompt
persoana acuzată trebuie să țină seama de timpul scurs în mod efectiv
de la începerea urmăririi penale până la informarea persoanei acuzate,
însă la fel de importantă este evoluția procesuală, anume actele de
procedură efectuate și probele administrate în respectivul interval de timp.
Concluziile ce pot fi conturate depind în mare măsură de modul în care s-a
derulat procedura judiciară, dat fiind că în unele situații se poate constata
încălcarea obligației de a informa prompt persoana acuzată chiar prin
trecerea unui interval scurt de timp, de câteva zile, în măsura în care în
această perioadă au fost administrate probe esențiale și care pot influența
caracterul echitabil al procedurii judiciare și exercitarea efectivă a dreptului
la apărare.
***
în cazul analizat, ce a ridicat și alte probleme de legalitate a urmă
ririi penale, dar care exced problematicii derivate din cele două directive,
s-a dispus în final restituirea cauzei la procuror pentru trei inculpați, în timp
ce pentru restul inculpaților s-a dispus începerea judecății.
121
CAPITOLUL V
DREPTUL LA INFORMARE Șl DREPTUL LA TRADUCERE Șl
INTERPRETARE – PERSPECTIVA CROATĂ
I. MENȚIUNI INTRODUCTIVEf
Comunicarea lingvistică este "conditio sine qua non" în viața de zi
cu zi a oamenilor ca unitate socială, iar această comunicare are ecou si în 7 »
procedurile judecătorești. Prima facie, limba de comunicare în cadrul
procedurilor penale pare a fi un lucru de necontestat și de la sine înțeles
nu doar pentru persoanele fără studii juridice, ci uneori și pentru experții
juridici. Prin urmare, este necesar să subliniem de la început importanța
aspectelor despre care vor scrie.
Din punct de vedere metodologic, cel mai bine este să realizăm
această conștientizare în situații reale și nu ipotetice: în primul exemplu din
viața reală prezentăm cazul tragic care a avut loc în anul 2015 în Spania,
unde o adolescentă olandeză în vârstă de 15 ani, în timp ce se afla în
vacanță, a făcut așa zisul bungee jumping aruncându-se de pe podul
Cabezon de la Sal. Este vorba despre o săritură de pe pod sau de pe o
construcție similară (de exemplu viaduct sau macara înaltă) astfel încât
săritorul este legat de picioare cu unul din cele două capete ale unei corzi
elastice, în timp ce celălalt capăt este legat de construcția de pe care se
efectuează săritura. Coarda elastică are funcția de decelerare și de oprire
a căderii săritorului în aer, după care acesta se eliberează din coardă
frânghia și finalizează aventura în condiții de siguranță. Cu toate acestea,
în cazul tinerei olandeze, instructorul era un spaniol care nu vorbea bine
limba engleză, limbă în care cei doi comunicau de altfel. După ce i-a legat
coarda elastică de picioare, înainte ca acesta să lege cealaltă parte a corzii
de construcția podului, instructorul spaniol, cu intenția de a o avertiza, i-a
spus fetei din Olanda „No jump!", adică „Nu sări!". Dar aceasta a înțeles
cuvintele pronunțate de instructor ca „Now jump!“, respectiv „Sari acum!“.
Ca urmare a modalității în care a înțeles cele pronunțate de instructor, fata
a sărit de pe pod în momentul în care coarda elastică nu era legată de
construcția podului și astfel a decedat. Se poate afirma cu certitudine că nu
s-ar fi ajuns la o astfel de consecință tragică dacă instructorul spaniol ar fi
spus „Don't jump!" sau orice altă formulă lingvistică similară din limba
engleză care să fi însemnat interdicția de a sări. Al doilea exemplu se
referă la practica profesională personală a judecătorului subsemnat, co
122
autor al acestui Ghid și ilustrează importanța comunicării, respectiv
înțelegerii în cadrul procedurilor penale. Anume, acuzata din cadrul unei
proceduri penale a fost acuzată de tentativă de omor a soțului său
deoarece l-a înjunghiat pe acesta cu cuțitul după o ceartă. Ca dovadă că
nu a comis această infracțiune, acuzata a transmis instanței procesul
verbal emis de Tribunalul canadian Queen's Bench, Calgary, care conținea
și fapte cu privire la tentativa de omor. Respectivul proces verbal, care a
fost tradus în limba croată de către un traducător autorizat de limba
engleză, cuprindea declarația victimei „…soția m-a înjunghiat după ce am
sugrumat-o eu pe ea.“ Cu alte cuvinte, din declarația astfel tradusă rezulta
că acuzata l-ar fi înjunghiat deoarece victima a sugrumat-o anterior, iar
acea înjunghiere ar fi fost legitimă apărare, respectiv un act întreprins în
stare de apărare necesară. în conformitate cu legislația penală materială
croată, apărarea necesară exclude ilegalitatea faptei. Cu toate acestea,
instanța a solicitat de la traducătorul autorizat de limba engleză care a
efectuat traducerea menționată și a obținut originalul procesului verbal
tradus. Cu toate acestea, în procesul verbal respectiv, la declarația victimei
era menționat: „she stabbed me, but not after I choked her as she swears”,
adică: „ea m-a înjunghiat, dar nu după ce am sugrumat-o eu, cum a jurat
ea…“. Cu alte cuvinte, traducerea era, prin conținutul său, chiar contrară
conținutului originalului.1 2 2 Este vorba despre o eroare de traducere
sesizată de instanța de judecată, nu de victimă (care, de altfel, a petrecut o
parte importantă din viață în Canada), și nici de mandatarul acesteia.
Acest lucru trebuie subliniat ca un acces facil la probleme de traducere și
interpretare în cadrul procedurilor penale, atât de către traducătorul
autorizat cât și de părți și mandatarii procesuali ai acestora care prin
natura poziției lor din cadrul procedurii ar trebui să fie în mod special
proactivi în ceea ce privește administrarea probelor în cadrul ședinței de
judecată.
Considerăm că aceste două evenimente reale, fiecare în felul său,
confirmă că aspectele legate de traducere și interpretare reprezintă un
aspect extrem de important al procedurii penale prin repercusiunile pe care
acestea le pot produce.
Pentru ca o persoană, aflată în fața instanței în calitate de inculpat, să-și
poată înțelege poziția procesuală și pentru a fi conștientă de înțelesul
drepturilor și obligațiilor aferente, trebuie să înțeleagă limba în care se
desfășoară procedura judiciară. Problema nu apare, de regulă, în acele
situații în care procedura judiciară se desfășoară în limba maternă a
1 2 2 Acest caz deschide un șir complet de întrebări de principiu care se referă la
calitatea traducerii ca atare, dar și la răspunderea traducătorilor autorizați care
lucrează permanent cu instanța în acest sens. Despre acestea vom prezenta mai
multe la momentul potrivit, în continuarea lucrării de fată.
123
inculpatului, ci problemele încep să apară atunci când în procedura
judiciară se folosește o limbă necunoscută inculpatului în așa fel încât
acesta nici nu o înțelege, nici nu o vorbește sau o înțelege și/sau vorbește
insuficient de bine pentru a-și asigura lui însuși o apărare eficientă. în plus,
problema comunicării, respectiv înțelegerii lingvistice este în mod special
accentuată în condițiile globalizării și mișcărilor puternice de migrație.
Anume, suntem martorii valurilor de migrație care se mișcă din țări africane
și asiatice spre statele Uniunii Europene. în cadrul populației cuprinse în
migrațiile menționate se regăsesc și persoane care se vor afla, într-un
anumit număr, în postura de inculpați în cadrul procedurilor penale din fața
instanțelor din statele membre ale Uniunii Europene. De asemenea,
Uniunea Europeană reprezintă, printre altele, și o piață unică a muncii, cu
accent pe migrația forței de muncă a populației active între aceste țări,
precum și între acestea și terțe țări. Anumite persoane din aceste migrații
sunt, de asemenea, potențiali inculpați în cadrul procedurilor penale
desfășurate de unele dintre statele membre ale Uniunii Europene. De
asemenea, pensionarii din statele membre ale Uniunii Europene aleg din
ce în ce mai des să se stabilească în afara teritoriului țării lor de origine, fie
din motive economice (cheltuieli de viață mai mici), fie din nevoi medicale,
fie pe baza unei combinații dintre cele două fundamente menționate.
Faptele menționate mai sus sunt confirmate și de datele Eurostat, potrivit
cărora în fiecare an sunt deschise aproximativ 11 milioane de noi dosare
penale în instanțele naționale din statele Uniunii Europene. în acest număr
sunt incluși și cetățenii străini (în interiorul și în afara Uniunii Europene)
care nu înțeleg si nu vorbesc limba instantei în fata căreia se desfăsoarăI A w | | | |
procedura. în același timp, în conformitate cu Raportul statistic pentru anul
2016 întocmit de Ministerul de Justiție al Republicii Croația, în fața
instanțelor penale din Republica Croația a fost inițiat un număr total de
54.269 de noi proceduri penale. Deși raportul menționat nu arată numărul
de cetățeni străini care sunt inculpați în aceste proceduri, este realist să ne
așteptăm la o tendintă de creștere a numărului de cetăteni străini înj r i t »
calitate de inculpați în aceste proceduri, toate acestea în contextul
mișcărilor de migrație menționate inițial, care includ și Republica Croația,
precum și în contextul creșterii continue a numărului de vizite turistice
efectuate de cetățeni străini în Republica Croația. Atunci când vorbim
despre numărul de proceduri penale inițiate, trebuie să ținem seama de
necesitatea de a cântări infracțiunea ca fenomen social, deoarece diferite
state identifică comportamente diferite ca infracțiuni. Astfel, unele state văd
acest fenomen ca un comportament unic, în timp ce unele legislații
diferențiază comportamentele punitive din cadrul acestui concept. Atunci
când vorbim despre Republica Croația, este prevăzută diviziunea actelor
de pedepsire (infracțiuni, contravenții și infracțiuni economice), iar numărul
124
menționat inițial al procedurilor penale nou inițiate trebuie să fie înțeles ca
parte din numărul total de comportamente punitive în Republica Croația.
Informarea inculpatului în procedura penală contemporană reprezintă unul
din aspectele esențiale ale funcționalității și corectitudinii sale. Anume, e
un fapt că cea mai mare parte a populației nu participă niciodată, în timpul
vieții, la vreo procedură penală judiciară, nici ca inculpat, nici ca martor și
nici în oricare altă calitate. Acest lucru corespunde pe deplin cu faptul că
legea penală este „ultima ratio societatis“, respectiv, este mijlocul final prin
care comunitatea socială reacționează la un anumit comportament al unui
individ, care reprezintă faptă penală, fiind astfel un pericol pentru ceilalți
indivizi sau pentru comunitate în ansamblu. Cu toate acestea, o anumită și
mai mică parte a membrilor societății încalcă totuși normele sociale într-un
mod prin care aceștia săvârșesc fapte penale, fiind astfel urmăriți în
procedura judiciară în calitate de inculpat. Și din rândul acestor inculpați, o
și mai mică parte dintre ei repetă o faptă penală, astfel că abia inculpații –
recidiviști au o anumită perspectivă empirică asupra procedurii penale și a
regulilor în care aceasta se desfășoară. Pentru ceilalți inculpați, deci pentru
cei care participă pentru prima dată la o procedură penală, aceasta din
urmă reprezintă o necunoscută. în acest fel, societatea contemporană,
care își proclamă în mod justificat realizările sale civilizatoare, are obligația
de a-i informa pe inculpați cu privire la anumite și cele mai importante și
esențiale aspecte ale procedurii penale1 2 3 , pentru ca inculpatul să se
poziționeze ca individ într-o poziție egală (pe cât posibil) cu statul
omnipotent care îl urmărește ca urmare a unei fapte penale săvârșite.
II. CADRUL NORMATIV INTERNATIONAL PRIVIND DREPTUL
LA INTERPRETARE ȘI/SAU TRADUCERE Șl DREPTUL LA INFOR
MARE ÎN CADRUL PROCEDURILOR PENALE
Problemele de înțelegere, respectiv comunicare lingvistică, precum
și problemele de informare a inculpatului în cadrul procedurii penale nu
sunt de dată recentă, și pentru a ilustra această afirmație vom evidenția
cele mai importante instrumente internaționale care se ocupă de această
problemă 1 2 4 . în acest sens, vom încerca să evidențiem în toate
documentele acele dispoziții care, în opinia noastră, sunt dispoziții cheie în
ceea ce privește textele directivelor, atunci când este vorba despre dreptul
1 2 1Textele ambelor directive vorbesc despre așa-numitele drepturi minime.
1 2 4 Sursele internaționale despre care vorbim reprezintă doar o parte din cele
despre care considerăm că sunt semnificative, pe de o parte, fiind cele care sunt
cel mai utilizate în statele membre ale Uniunii Europene, pe de altă parte. Aceste
surse sunt prezentate cronologic, în funcție de momentul adoptării lor și nu
reprezintă numărul final de documente pe această temă.
125
la traducere / interpretare, respectiv dreptul la informare. Suntem conștienți
de faptul că din punct de vedere metodologic nu este cea mai fericită
soluție să extragem din totalitatea lor fragmente relativ mici ale textelor, dar
în același timp considerăm că judecătorii care vor avea la dispoziție acest
ghid cunosc bine conținutul documentelor în cauză.
1. Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată și
proclamată la Adunarea Generală a Națiunilor Unite prin Rezoluția nr.
217 /11 1 din 10 decembrie 1948.
Această sursă juridică este semnificativă, printre altele, deoarece
este adoptată în cadrul Organizației Națiunilor Unite în calitate de
organizație mondială globală și, ca atare, are o aplicare cu caracter
obligatoriu la scară largă. în articolul 11, paragraful 1 din Declarația
Universală a Drepturilor Omului se prevede că orice persoană acuzată de
o faptă penală are dreptul de a fi considerată nevinovată până când nu i se
dovedește vinovăția în conformitate cu legea, într-un proces public în care i
se oferă toate garanțiile pentru apărare. înțelegerea limbii și a alfabetului în
care se desfășoară procesul reprezintă cu siguranță una dintre garanțiile
cheie necesare pentru apărare. în acest sens, articolul 9 prevede dreptul
persoanei arestate de a fi informată în momentul arestării cu privire la
motivele arestării, iar aceasta trebuie să fie informată cu promptitudine cu
privire la acuzațiile care i se aduc.
2. Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale a Consiliului Europei, 1950.
Articolul 5 al prezentei Convenții prevede dreptul la libertate și
siguranță, subliniază faptul că orice persoană arestată trebuie să fie
informată în cel mai scurt timp posibil, în limba pe care o înțelege, cu
privire la motivele arestărilor și acuzațiile care i se aduc. Mai mult, stabilind
așa numitele drepturi minime ale persoanei acuzate în articolul 6,
paragraful 3, punctul a) al aceleiași Convenții, cu titlul de „Dreptul la un
proces echitabil”, se prevede că oricine este acuzat de săvârșirea unei
fapte penale trebuie să fie informat în cel mai scurt timp și într-o limbă pe
care o înțelege, în detaliu, cu privire la natura și la motivele acuzației care i
se aduc. De asemenea, articolul 6, paragraful 3, punctul c) al Convenției
prevede că inculpatul se poate apăra persona, singur sau că își poate
realiza apărarea cu ajutorul unui apărător ales. Totuși, în cazul în care
acesta nu dispune de fonduri pentru a plăti un apărător, i se va atribui unul,
dacă interesele justiției cer acest lucru. Prin prevederea de la articolul 6,
paragraful 3, punctul e) al Convenției se prevede și dreptul inculpatului la
asistență gratuită din partea traducătorului în cazul în care nu înțelege sau
nu vorbește limba care se utilizează în instantă.i j
Este evident că dreptul la interpretare este prevăzut în aceste două
prevederi ale convenției în ceea ce privește două situații procedurale
126
diferite: în ceea ce privește o persoană privată de libertate, respectiv
arestată sau deținută, ca parte a dreptului la libertate și siguranță și în
ceea ce privește o persoană care este acuzată, ca parte a dreptului la un
proces echitabil. Cu toate acestea, este vorba despre drepturi din
Convenții care nu se exclud, ci sunt complementare. De exemplu, dreptul
la interpretare gratuită din articolul 6 al Convenției ar trebui aplicat și când
este vorba despre persoana arestată în sensul articolului 5 al Convenției.
3. Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale a
Consiliului Europei din 10 noiembrie 1995.
în articolul 10 al Convenției-cadru se prevede că statele – părți ale
Convenției se angajează să recunoască faptul că fiecare membru al unei
minorități naționale are dreptul de a folosi în mod liber și fără intervenție
propria limbă maternă, în mod privat și public, atât în vorbire, cât și în scris.
Mai mult decât atât, se prevede că fiecărui inculpat care aparține unei
minorități naționale i se garantează dreptul de a fi informat fără întârziere
într-o limbă pe care o înțelege, cu privire la motivele arestării sale, la
natura și cauza acuzației împotriva sa, precum și de a se apăra în limba
respectivă, iar în cazul în care este necesar, cu ajutorul gratuit al unui
traducător.
4. Pactul internațional al Națiunilor Unite cu privire la drepturile
civile și politice din 16 decembrie 1966, Rezoluția numărul 2200 A/XXI
Articolul 14 din Pactul internațional cu privire la utilizarea limbilor în
procedurile judiciare reglementează aria așa numitelor drepturi minime ale
inculpatului, iar unul dintre ele este același drept de a-și folosi limba, așa
cum este deja prezentat în Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului
și a Libertăților Fundamentale. Astfel, se prevede că inculpatul are dreptul
să fie informat, în cel mai scurt timp posibil, în detaliu și într-o limbă pe
care o înțelege, cu privire la natura și motivele acuzațiilor aduse împotriva
sa și că beneficiază de asistența gratuită a unui interpret, în cazul în care
nu înțelege sau nu vorbește limba utilizată în instanță.
5. Convenția Națiunilor Unite privind drepturile copilului din 20
noiembrie 1989, Rezoluția numărul 44/25
La elaborarea drepturilor copilului care este suspectat sau acuzat
de încălcarea legii penale, Convenția, printre alte drepturi, subliniază în
mod special nevoia de a asigura asistență gratuită din partea
traducătorului / interpretului, în cazul în care copilul nu înțelege limba
utilizată în procedură. în mod similar, orice copil care este suspectat sau
acuzat de încălcarea legii penale, în contextul așa-numitelor drepturi
minime menționate, are dreptul de a fi informat, anunțat cu privire la
acuzațiile îndreptate împotriva sa și, după caz, să beneficieze prin
127
intermediul părintelui sau tutorelui de asistență juridică și de altă natură în
pregătirea și expunerea apărării sale.
6. Convenția Internațională a Națiunilor Unite privind protecția
drepturilor tuturor lucrătorilor migranți și ale membrilor familiilor acestora
din 18 decembrie 1990
Convenția internațională este importantă datorită conștientizării
problemelor lucrătorilor migranți și ale membrilor familiilor lor în statul în
care lucrează. Articolul 18 prevede dreptul lucrătorilor migranți și al
membrilor familiilor lor ca atunci când sunt acuzați penal să fie informați în
cel mai scurt timp posibil, în detaliu și în limba pe care o înțeleg cu privire
la motivele și natura acuzațiilor ce se aduc împotriva lor. în acest sens, au
de asemenea dreptul la serviciile gratuite ale unui interpret, în cazul în care
nu înțeleg sau nu vorbesc limba care se utilizează în instanța în cadrul
căreia se desfășoară procedura.
7. Carta europeană a limbilor regionale și minoritare a Consiliului
Europei din 1992
Carta se ocupă de limbile care se vorbesc în mod tradițional în
țările semnatare ale Cartei, limbi care diferă de limba oficială a statului» A 7
semnatar. în discuție sunt limbile pe care le vorbesc membrii minorităților
lingvistice într-un anumit stat. în esență, sunt prevăzute standardele de
recunoaștere si de utilizare oficială a acestor limbi, i j
8. Convenția Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu
dizabilităti din 13 decembrie 2006>
în articolul 13, Convenția reglementează dreptul privind accesul la
sistemul judiciar al acestei categorii de persoane. Această abordare
înseamnă dreptul persoanelor cu dizabilități de a participa la procedurile
judiciare în mod egal cu celelalte persoane, cu adaptări procedurale și de
alte tipuri care permit și facilitează participarea efectivă a persoanelor cu
dizabilități la procedurile judiciare. Astfel, persoanelor cu dizabilități le revin
toate drepturile din convenții, constituționale și legale ale unei anumite țări
care se adaptează nevoilor lor specifice prin textul prezentei Convenții.
9. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (7
decembrie 2000, 2007/C 303/01)
Carta reprezintă o codificare modernă care include o a treia
generație de drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul la protecția datelor,
protecția mediului etc. Modul în care Carta (în continuare: CDFUE)
abordează dreptul la interpretare/traducere și dreptul la informare în cadrul
procedurilor penale va fi prezentat în alte părți în continuarea prezentei
lucrări.
128
Rezumatul expus este relevant nu numai pentru că generează
conștientizarea importanței drepturilor despre care discutăm, dar și pentru
că le clarifică din perspective diferite: într-un caz ca fiind drepturi
fundamentale ale omului, în al doilea caz ca fiind drepturi ale copilului, apoi
drepturi ale lucrătorilor – migranți și ale membrilor familiilor lor, apoi ca
drepturi ale persoanelor cu dizabilități, ca drepturi ale membrilor
minorităților naționale … După cum vedem, este vorba despre o
fenomenologie pe mai multe straturi, care trebuie să fie ca atare nu doar
percepută, și ci să se aplice soluții în practica judiciară. Acest lucru este
deosebit de important, având în vedere faptul că sursele convențiilor
privind drepturile sunt foarte bine cotate pe scările naționale ale surselor
de drepturi și pot oferi adesea cele mai potrivite soluții tocmai pentru
rezolvarea practică a unei anumite dileme.
Cadrul expus al Convențiilor reprezintă cel mai larg cadru normativ
privind dreptul la interpretare și traducere și dreptul la informare în cadrul
procedurilor penale. în ceea ce privește statele membre ale Uniunii
Europene, ținând seama și de sursele convențiilor menționate mai sus, cea
mai importantă sursă de drepturi pe această temă sunt directivele (engl.
directive; germ. Richtlinie; franc, directive), ca parte din legea secundară a
UE. Este vorba despre Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European și
a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și
traducere în cadrul procedurilor penale și de Directiva 2012/13/UE a
Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la
informare în cadrul procedurilor penale. Ambele directive reprezintă
elemente componente ale Planului UE de consolidare a drepturilor
procedurale ale suspecților și acuzaților în cadrul procedurilor penale.1 2 5
Scopul și țelul planului sunt consolidarea drepturilor procesuale ale
suspecților și acuzaților în cadrul procedurilor penale în statele membre ale
UE și consolidarea încrederii reciproce în rândul acelorași state membre,
în sistemele lor juridice reciproce în materie penală. Acest plan mai conține
și alte directive referitoare la drepturi procedurale precis definite ale
inculpatului.1 2 6
Directivele Uniunii Europene ar trebui să fie înțelese în primul rând
ca un instrument juridic disponibil instituțiilor Uniunii Europene în scopul
punerii în aplicare a politicilor Uniunii Europene în sistemele juridice ale
fiecărui stat membru în parte. în același timp, prin această implementare în
legislațiile naționale, se realizează unul dintre principalele obiective ale
politicii Uniunii Europene – armonizarea, respectiv uniformizarea legislațiilor
1 2 5 Rezoluția Consiliului din 30 noiembrie 2009, SL 2009 C 295
1 2 6 Este vorba, de exemplu, despre dreptul la asistență juridică a inculpatului în
cadrul procedurii penale, cu privire la garanțiile procedurale pentru copiii – inculpați
în cadrul procedurii penale etc.
129
naționale în cadrul Uniunii Europene. Astfel, transpunerea directivelor în
legislația națională trebuie să se realizeze pe baza unor norme obligatorii
din punct de vedere juridic. în măsura în care, în momentul transpunerii în
legislația națională, un stat are soluții normative care sunt contrare celor
din directivă, statul are datoria să elimine astfel de soluții din legislația sa.
Directivele ca atare au așa-numitele efectele directe verticale, prin urmare,
pot atribui în mod direct drepturi indivizilor în raport cu statul, dar nu au
așa-numitele efectele directe orizontale, prin urmare, indivizii din textul
directivei nu dobândesc anumite drepturi în raport cu un alt individ. Un
aspect deosebit al directivelor Uniunii Europene este necesitatea motivării
acestora prin textul preambulului. în preambulul directivelor se expun și se
explică motivele adoptării acestora, fapt care are o importanță deosebită
pentru aplicarea soluțiilor din directive în legislația și practica națională.
Mai precis, organismele care vor aplica o anumită directivă pe baza
textului preambulului vor fi în măsură să înțeleagă obiectivele ce se doresc
a fi realizate, și anume din punct de vedere teleologic, de a aplica cu un
scop reglementările lor naționale într-un caz concret. înainte ca directivele
să intre de drept în vigoare și înainte de a fi aplicate, acestea trebuie să fie
publicate în jurnalul oficial din statul membru respectiv. în Republica
Croația acesta se numește Monitorul Oficial. în funcție de complexitatea
unei anumite materii dintr-o anumită directivă, au fost stabilite diferite
termene de la data publicării directivei până la aplicarea acesteia (vacatio
legis).1 2 7 Cu toate acestea, suntem conștienți că fiecare legislație națională
are propriile specificități care derivă din contextul istoric și cultural al
fiecărui stat membru. Uniunea Europeană, prin directive individuale,
determină scopul și rezultatul care se doresc a fi realizate într-un anumit
domeniu al vieții sociale. Prin urmare, fiecare stat membru este liber să t 7
transpună directiva în legislația sa națională într-un mod care corespunde
cel mai bine specificului acesteia. Ca parte a așa-numitei legislații
secundare a Uniunii Europene, după adoptarea lor, directivele trebuie să
fie transpuse în legislația internă a fiecărui stat membru al Uniunii
Europene (spre deosebire, de exemplu, de regulamentele care, după
adoptare, se aplică în mod direct). Directivele au dobândit acest statut în
sistemul juridic al Uniunii Europene în temeiul articolului 288 din Tratatul
1 2 7 De regulă, în discuție este termenul de doi ani, cu toate acestea, termenul
respectiv poate fi chiar mai lung în ceea ce privește probleme mal exigente.
Acesta este cazul Directivei 2014/41/UE a Parlamentului European șl a Consiliului
din 3 aprilie 2014 care a intrat în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, respectiv la data de 23 aprilie 2014, dar
statele membre au avut datoria să-și alinieze legislația națională cu soluțiile din
Directivă până la termenul final de 22 mai 2017. Așadar, aici a fost vorba despre
un termen de trei ani pentru transpunerea dispozițiilor Directivei.
130
privind funcționarea Uniunii Europene (versiune consolidată a Tratatului
privind funcționarea Uniunii Europene 216/C 202/01). Această dispoziție
din tratat prevede că directivele sunt obligatorii în raport cu statele la care
se referă, în funcție de rezultatele care trebuie obținute, iar alegerea formei
și a metodei de obținere a rezultatului respectiv este lăsată la latitudinea
organismelor naționale. în practică totuși, există și cazuri de nerespectare
de către anumite state membre în ceea ce privește transpunerea
directivelor în legislația națională, la anumite termene. în opinia Curții de
Justiție a Uniunii Europene, netranspunerea sau transpunerea
necorespunzătoare a directivei în legislația națională poate, de asemenea,
să producă anumite consecințe directe. Mai precis, acest aspect se referă
la trei situatii: i
a) dacă directiva nu este transpusă în legislația națională sau este
transpusă, dar în mod necorespunzător,
b) dacă prevederile directivei nu sunt necondiționat și suficient de
clare și precise și
c) dacă prevederile directivei oferă anumite drepturi indivizilor.
în situațiile expuse, indivizii pot face referire la conținutul directivei
împotriva unui anumit stat membru în fața instanței. Totuși, indivizii nu pot
invoca conținutul directivei prin depunerea unei acțiuni împotriva unui alt
individ, dacă directiva nu a fost transpusă. Uniunea Europeană poate, în
anumite condiții, să acorde indivizilor despăgubiri în ceea ce privește
netranspunerea sau amânarea transpunerii unei anumite directive.1 2 8 în
conformitate cu starea actuală a lucrurilor, problema de bază este de
întârziere în transpunerea directivelor în legislațiile naționale a statelor
membre ale Uniunii Europene.
Atunci când vorbim despre directive, trebuie să avem în vedere și
instituirea procedurii anterioare în sensul prevederii articolului 267 din
Tratatul privind Uniunea Europeană (210/C 83/01). Prevăzând competența
Curții de Justiție a Uniunii Europene, Tratatul privind Uniunea Europeană
reglementează prin articolul menționat anterior luarea de decizii în ceea ce
privește întrebările preliminare care se referă la:
a) interpretarea tratatului
b) validitatea și interpretarea actelor instituțiilor, organismelor,
oficiilor sau agențiilor Uniunii Europene.
Atunci când o instanță națională are îndoieli cu privire la cele
menționate de mai sus, instanța națională respectivă poate, iar în anumite
situatii chiar trebuie să se adreseze Curții de Justitie a Uniunii Europene si» i i r i
să solicite interpretările adecvate. Anume, dacă o astfel de problemă apare
în fața unei instanțe naționale împotriva cărei hotărâri nu există o cale de
1 2 8 Sentințele în cauzele C-6/90 și C-9/90 Francovich și Bonifaci din data de 19
noiembrie 1991.
131
atac, instanța respectivă are datoria să adreseze Curții de Justiție a Uniunii
Europene o întrebare preliminară. O astfel de soluționare este prevăzută la
articolul 18, paragraful 3 și 4 din Codul de Procedură Penală al Republicii
Croația. în contextul directivelor despre care discutăm, este relevant
aspectul că de la data de 1 decembrie 2014 instanțele naționale sunt, de
asemenea, în măsură să adreseze Curții de Justiție a Uniunii Europene
întrebări preliminare în materie penală. Este de așteptat, în mod realist, ca
aceste întrebări să fie ridicate tocmai în ceea ce privește interpretarea
anumitor prevederi din directive.
în sistemul normativ al Uniunii Europene, Directiva privind dreptul la
interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale și Directiva privind
dreptul la informare în cadrul procedurilor penale ar trebui să se bazeze în
primul rând pe Convenția privind protecția drepturilor omului și a libertăților
fundamentale a Consiliului Europei (denumită în continuare: CEDO) și pe
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (denumită în
continuare: CDFUE). Acest lucru se datorează faptului că sunt în discuție
două documente care sunt cel mai strâns și cel mai direct legate de
materia din directivele mentionate. Prin urmare,CEDO si CDFUE suntt ’ t
documente obligatorii pentru toate statele membre ale Uniunii Europene.
Atunci când este vorba despre catalogul de drepturi care sunt cuprinse în
CEDO, este necesar să se coreleze conținutul directivelor cu prevederea
articolului 6 din CEDO, respectiv cu dreptul la un proces echitabil. Dreptul
la un proces echitabil în condițiile actuale, contemporane reprezintă un
principiu fundamental al procedurii penale. Prin urmare, nu sunt
surprinzătoare datele statistice cu privire la numărul de încălcări confirmat
de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în practica sa și care se referă
la încălcarea acestui drept din convenție în raport cu alte încălcări din
aceeași convenție. 1 2 9 Principiul unui proces echitabil este un principiu
extrem de complex și are multiple reflecții. Printre altele, acesta include
dreptul inculpatului la un proces public, dreptul inculpatului la pronunțarea
unei decizii de către instanță într-un termen rezonabil, dreptul inculpatului
la o instanță independentă și imparțială bazată pe lege etc. Dar atunci
când vorbim despre directive, ne vom concentra pe catalogul așa-
numitelor drepturi minime care îi revin inculpatului căruia i se aduc acuzații
ca urmare a comiterii unei fapte penale. Este vorba despre un catalog de
cinci așa numite drepturi minime, iar printre ele sunt următoarele:
1 2 9 în ceea ce privește sentințele împotriva Republicii Croația, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a constatat, în aproximativ 90% din sentințele sale, încălcarea
chiar a acestui drept. Pe locul doi se află încălcarea dreptului la liberate și
siguranță din articolul 5 din CEDO, în timp ce toate celelalte încălcări sunt
reprezentate într-un procent minor
132
– dreptul inculpatului de a fi informat în cel mai scurt timp, într-o
limbă pe care inculpatul o înțelege, și în detaliu cu privire la natura și
motivele acuzației care i se aduce;
– dreptul inculpatului la serviciile gratuite ale unui interpret în cazul
în care nu înțelege sau nu vorbește limba în care se desfășoară procedura
din fata instantei.j i
Aceste două drepturi din cercul așa-numitelor drepturi minime ale
inculpatului în cadrul procedurii penale au făcut obiectul examinării și
pronunțării de decizii în mai multe cauze în fața Curții Europene a
Drepturilor Omului (denumită în continuare: ECtHR), din ale cărei sentințe
le-am evidențiat pe cele mai caracteristice, pentru nevoile prezentei lucrări,
în același timp, în articolul 47 din CDFUE, intitulat „Dreptul la o cale de
atac eficientă și la un proces echitabil”, a fost din nou reproiectat principiul
unui proces echitabil, iar în ceea ce privește dreptul la interpretare /
traducere și dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, articolul 52,
paragraful 3, prevede următoarele:
„în măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund
unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor
sunt aceleași ca si cele prevăzute de convenția mentionată. Această » i r > >
dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă."
In ceea ce privește raportul dintre documentele menționate, trebuie
remarcat, de asemenea, că ambele directive reglementează în mod
special dreptul la interpretare / traducere și dreptul la informare în cadrul
procedurilor penale în ceea ce privește persoanele arestate. Astfel,
acestea se corelează cu articolul 5 din CEDO și cu dreptul la libertate și
siguranță din această prevedere. Având în vedere că libertatea este una
dintre cele mai înalte (dacă nu cea mai înaltă) valori protejate de CEDO,
această materie se reglementează în mod specific și în directive. O astfel
de reglementare se aplică și în cazul executării mandatului european de
arestare, ca un instrument extrem de eficient al cooperării judiciare între
statele membre ale Uniunii Europene. Deoarece această problematică va fi
examinată mai detaliat în continuarea textului din Ghid, aici trebuie doar să
remarcăm că pentru raportul dintre directive și CEDO, în CDFUE se aplică
m utadis m utandis ceea ce este mentionat în articolul 6 din CEDO.i
Din prevederile cheie ale CEDO și CDFUE este evident că cele
două conținuturi ale acestor două documente juridice se interconectează și
completează reciproc în mod profund și esențial. Mai mult de atât, CDFUE
ca un document cronologic mai nou, care evită repetarea exhaustivă a
soluțiilor normative ale CEDO, arată în mod explicit că în ceea ce privește
aspectele nesoluționate din acest document se aplică prevederile CEDO și
practica ECtHR aferentă. în ceea ce privește dreptul la interpretare și
traducere și dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, atunci, în
133
contextul documentelor internaționale mentionate mai sus, trebuie i i *
introduse și directivele menționate în partea introductivă. Astfel, toate
sursele juridice menționate ar trebui interpretate și aplicate prin metoda
holistică și teleologică – ca o sursă juridică unică care se aplică scopului
pentru care aceste documente au fost adoptate.
III. PRACTICA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI9
Pentru a ilustra afirmațiile de mai sus, vom prezenta în continuare,
în cele mai importante segmente, decizii individuale ale ECtHR în
aplicarea CEDO, care se referă la drepturile din Directiva privind dreptul la
interpretare / traducere și Directiva privind dreptul la informare în cadrul
procedurilor penale, drepturi care sunt de asemenea cuprinse și ca
drepturi minime și în catalogul de drepturi CEDO și CDFUE. Practica
instanței cu privire la aceste aspecte este extrem de amplă, cu toate
acestea, scopul acestei părți a Ghidului, prin prezentarea celor mai
importante părți ale sentințelor ECtHR, este de a ilustra cele mai
importante poziții ale instanței, care încă sunt relevante.
a) în cauza Brozicek v. Italia § 41 (numărul cererii 10964/82,
1989), și în cauza Tabai v. Franța (numărul cererii 73805/01, 2004),
ECtHR subliniază importanța și semnificația drepturilor inculpatului la
informare și la interpretare/traducere în următorul dispozitiv:
„dacă s-a dovedit sau dacă există motive să se creadă că inculpatul
nu cunoaște suficient de bine limba în care îi sunt comunicate informațiile, i > ’
autoritățile trebuie să-i asigure interpretare/traducere.“ Această idee
trebuie considerată ca un punct de pornire, un punct de plecare în
continuarea examinării drepturilor în cauză.
b) Cauzele Kamasinski v. Austria § 79 (numărul cererii 978/82,
1991) și Hermi v Italia, § 79 (numărul cererii 18913, 2005) au dezbătut
dilema dacă rechizitoriul trebuie să i se comunice inculpatului, care nu
vorbește si nu înțelege limba instantei în fata căreia se desfăsoarăi t > ^ » i A »
procedura, în formă verbală sau în formă scrisă. în acest sens, se
menționează:
"Deși articolul 6 §3.a din CEDO nu prevede că informațiile
relevante trebuie comunicate verbal sau traduse în formă scrisă pentru
inculpatul cetățean străin, inculpatul care nu cunoaște limba utilizată în
instanță poate fi practic privat de drepturile sale dacă nu i se traduce
rechizitoriul în scris, în limba pe care o înțelege." Aceasta este abordarea
de principiu ECtHR, în soluționarea dilemei menționate.
c) Cu toate acestea, în cauza deja menționată Kamasinski v.
Austria, §81, CEDO s-a referit și la posibilitatea informării inculpatului cu
privire la acuzații pe cale orală:
134
„Cu toate acestea, pot fi oferite suficiente informații cu privire la
acuzație și prin intermediul interpretării orale a rechizitoriului, în cazul în
care acest lucru permite acuzatului să își pregătească apărarea.“
Variantele de furnizare a informațiilor cu privire la acuzația adusă
inculpatului, așa cum sunt expuse în cauza Kamasinski v. Austria,
subliniază necesitatea monitorizării și studierii practicilor ECtHR în
aplicarea dreptului din convenție. Anume, după cum s-a menționat în
această cauză și citat mai sus, articolul 6.§3.a CEDO nu stabilește în mod
expres forma de informare a inculpatului cu privire la acuzații, ci prevede
criteriile prin care aceste informații pot fi furnizate în formă scrisă sau orală,
în mod evident, având în vedere principiul unui instrument viu prin care și
practica ECtHR se schimbă în timp în aplicarea dreptului din convenție,
instanțele naționale au datoria să înregistreze aceste modificări și să le
aplice în mod corespunzător în practica lor. în orice caz, în conformitate cu
cele expuse din sentința menționată, soluționarea dilemei expuse cu privire
la forma de informare a inculpatului cu privire la acuzații trebuie căutată din
perspectiva apărării – criteriul cheie este posibilitatea de a pregăti o
apărare eficientă a acuzatului. în practică, acest lucru va fi, de regulă,
questio facti pentru fiecare situație în parte, iar răspunsul va depinde de
numeroșii factori ai fiecăreia dintre ele (complexitatea unei fapte penale,
aspectul dacă fapta a fost săvârșită în complicitate sau nu și altele).
d) în sentința X v. Austria (numărul cererii 7830/77, 1988.), în
ceea ce privește dreptul de acces la materialele cauzei, CEDO a decis
următoarele:
„Nu există pentru acuzat dreptul, în conformitate cu prezenta
prevedere (se referă la prevederea articolului 6 din CEDO, mențiunea
autorului), la traducerea tuturor materialelor din dosarul cauzei.“ Este vorba
despre un aspect al dreptului la informare în cadrul procedurilor penale în
care CEDO a declarat poziția de principiu în ceea ce privește domeniul de
aplicare a acestui drept, toate acestea în lumina dreptului la un proces
echitabil în temeiul articolului 6 din CEDO.
e) Având în vedere că activitatea de interpretare și/sau traducere
generează și costuri, în cauza Luedicke, Belkacem și Koc v. Germania,
§45 (numărul cereri 6210/73, 1980), ECtHR a subliniat dreptul la
interpretare, respectiv traducere gratuită, toate acestea pentru ca apărarea
inculpatului să fie eficientă, și anume după cum urmează:
„Costurile generate de traducerea acuzațiilor trebuie să fie
suportate de stat în conformitate cu articolul 6 §3 din CEDO, a cărui
prevedere din Convenție garantează dreptul la asistență gratuită a
traducătorului.“
Trebuie doar să remarcăm că, spre deosebire de alte drepturi care
sunt menționate la literele b) – d) și unde chiar practica ECtHR a interpretat
conținutul acestor drepturi, în acest caz, Curtea pur și simplu s-a referit
135
doar la textul existent al convenției, respectiv al prevederii
corespunzătoare din CEDO.
f) Poziția generală a ECtHR în ceea ce privește dreptul de acces
la materialele cauzei este, printre altele, declarată în sentința Maiseyev v
Rusia (numărul cererii 62936/00, 2008), subliniind legătura directă dintre
dreptul de acces la materialele cauzei și exercitarea dreptului la un proces
echitabil.
"Accesul adecvat la materialele cauzei și utilizarea de note și copii
ale documentelor importante din dosar reprezintă o garanție esențială a
unui proces echitabil.”
g) în practica sa, ECtHR s-a ocupat și de aspectul referitor la
momentul în care inculpatul are dreptul de acces la materialele cauzei. în
acest sens, în cauza A.T. v Luxemburg (numărul cererii 30460/13, 2015), a
mentionat:j
"Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că dacă
inculpatului i se refuză accesul la materialele cauzei înainte de prima sa
înfățișare în fața judecătorului de instrucție, acest aspect nu constituie o
încălcare a articolului 6 din CEDO, deoarece această prevedere din
Convenție nu garantează accesul nerestricționat la materialele cauzei în
situația în care autoritățile au suficiente motive, în scopul apărării unui
interes public, să interzică accesul la materialele cauzei, pentru a nu
periclita eficacitatea anchetei printr-o astfel de abordare."
Trebuie subliniat faptul că această decizie este relevantă și
deoarece aduce în mod expres în context dreptul la un proces echitabil
stabilit de Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului
privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale. Mai exact, face
legătura dintre articolul 6 din CEDO (dreptul la un proces echitabil) cu
articolul 7 din Directiva menționată (dreptul de acces la materialele cauzei)
– §80 din decizie.
h) …dar, în ceea ce privește participarea apărătorului la prima
audiere a inculpatului în fața poliției și apoi în fața judecătorului de
instructie, în sentintă se menționează:9 ' > 9
"…ECtHR consideră că este încălcat articolul 6§3.c din Convenție
raportat la articolul 6, paragraful 1, în sensul lipsei participării apărătorului
în timpul anchetei poliției; consideră că este încălcat articolul 6, §3 c din
Convenție, raportat la articolul 6, §1, în sensul lipsei comunicării dintre
inculpat și apărătorul său înainte de prima audiere de către judecătorul de
instructie". i A
i) în ceea ce privește exercitarea dreptului de acces la materialele
cauzei, incluzând si limitările acestui acces, relevantă este sentinta ECtHR* t 1 9
în cauza Rowe și Dewis v. Regatul Unit (numărul cererii 28901/95, §63.
2000), în care Curtea a făcut referire la organul care este în cele din urmă
136
competent să decidă cu privire la refuzul dreptului de acces la materialele
cauzei:
"Procurorul nu poate decide cu privire la refuzul accesului la o
anumită probă relevantă (materialele dosarului penal, mențiunea autorului)
fără a informa sau a solicita consimțământul judecătorului…"
j) Poziția identică a ECtHR a fost reiterată în cazul P. G. și H. v
Regatul Unit (numărul cererii 44787/98, 2001). în această sentință,
dispunându-se cu privire la aplicarea restrângerii accesului la dosarul
judiciar, a declarat:
„Este rolul autorității judiciare să decidă cu privire la dreptul de a
accesa materialele dosarului, cântărind, punând în balanță interesul public
și drepturile inculpatului prin aplicarea testului proporționalității".
IV. TRANSPUNEREA DIRECTIVEI 2010/64/UE A PARLAMEN
TULUI EUROPEAN SI A CONSILIULUI ÎN CODUL DE PROCEDURĂ
PENALĂ AL REPUBLICII CROAȚIA9
în ceea ce privește dreptul la interpretare și/sau traducere în cadrul
procedurilor penale din Republica Croația trebuie mai întâi să subliniem
faptul că este vorba despre un drept care și-a găsit locul și în Constituția
Republicii Croația. Declarând în articolul 2 principiul unui proces echitabil,
Constituția menționează ca fiind unul dintre drepturile fundamentale ale
suspectului, respectiv acuzatului, și dreptul de a fi informat în detaliu într-o
limbă pe care o înțelege cu privire la natura și motivele acuzațiilor
împotriva suspectului/acuzatului, precum și cu privire la dovezile care îl
incriminează.
în urma unei astfel de soluții constituționale, care este pe deplin
compatibilă cu soluțiile cuprinse în CEDO și CDFUE, dreptul la interpretare
și/sau traducere și-a găsit locul și în actualul Cod de Procedură Penală al
Republicii Croația („Monitorul Oficial“ numărul 152/08, 76/09, 80/11,121/11
– text consolidat, 91/12 – Hotărârea Curții Constituționale a Republicii
Croația, 143/12, 56/13, 145/13, 152/14 și 70/17, denumită în continuare
CPP/08). în plus, în primul capitol, cu titlul „Principiile procedurii penale",
CPP/08 a mentionat în mod expres că transpune în textul de lege Directiva
2010/64/UE si Directiva 2012/13/UE.A >
în articolul 8 din CPP/08 se menționează mai întâi că în Republica
Croația, în cadrul procedurii penale se utilizează limba croată și alfabetul
latin. Astfel, se prevede că, în anumite jurisdicții, pe lângă limba croată și
alfabetul latin, în conformitate cu legea constituțională menționată în
introducere cu privire la drepturile și libertățile omului și drepturile
comunităților etnice și naționale sau minorităților din Republica Croația,
este posibilă, alături de limba croată și de alfabetul latin, să se utilizeze și
alte limbi sau alfabete ale minorităților. în ceea ce privește traducerea /
137
interpretarea în cadrul procedurilor penale în Republica Croația, o sursă
legală relevantă este și Legea privind utilizarea limbilor și a alfabetelor
minorităților naționale în Republica Croația, care determină într-un mod
foarte practic modul în care partea din procedură își poate manifesta
alegerea în ceea ce privește limba și alfabetul utilizat în procedură. în
continuarea expunerii se vor prezenta comparativ anumite decizii pe baza
Directivei 2010/64/UE privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul
procedurilor penale (denumită în continuare: Directiva 2010/64/UE) cu
decizii cu privire la aceleași aspecte în legislația procesuală penală croată.
a) Obiectul și domeniul de aplicare (articolul 1 din Directivă)
Directiva 2010/64/UE stabilește normele privind dreptul la
interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale și în procedurile de
executare a mandatului european de arestare. Concomitent, CPP/08
reglementează aspectele de traducere/interpretare în cadrul procedurii
penale, procedură penală care se inițiază în conformitate cu definiția
articolului 17 din CPP/08:
– prin pronunțarea caracterului definitiv al deciziei privind
desfășurarea anchetei, 9 7
– prin confirmarea rechizitoriului dacă ancheta nu a fost efectuată,
– prin stabilirea unei ședințe de judecată pe baza unei plângeri
private și
– prin pronunțarea unei sentințe de emitere a unui ordin penal.
în urma soluției normative croate expuse, CPP/08 restrânge,
reduce domeniul de aplicare a dreptului la interpretare/traducere. Cu toate
acestea, este deja menționată în introducere necesitatea unei interpretări
teleologice cu un scop a reglementărilor legale, a cărei obligativitate
trebuie să o menționăm în acest sens și în contextul conceptului
interpretărilor autonome ale conceptelor elaborate în practica sa de ECtHR
și preluate și de Directiva 2010/64/UE. Astfel, ca început al unei proceduri
penale se consideră momentul când o persoană a fost informată în mod
oficial sau în alt fel, de altă natură, de către autoritatea de stat competentă
că este suspectată sau învinuită de săvârșirea unei fapte penale (articolul
1, paragraful 2 din Directiva 2010/64/UE). Prin urmare, în contextul expus,
dreptul la interpretare/traducere revine și în legislația națională croată unei
astfel de persoane din momentul menționat și până la încheierea
procedurii penale, deci nu doar din momentul începerii procedurii penale,
așa cum momentul respectiv este prevăzut de articolul citat 17 din CPP.
Cu alte cuvinte, dreptul la traducere și/sau interpretare este și în Republica
Croația un drept atât din etapa de urmărire penală (denunț penal, anchete
penale), cât și din etapa procesului penal. Mai mult decât atât, având în
vedere că de regulă și cel mai des înainte de procedura judiciară se
desfășoară ancheta poliției și activitatea procuraturii, dreptul la traducere
și/sau interpretare al suspecților izvorăște și din articolul 11 f) din Legea cu
138
privire la atribuțiile și competențele poliției, respectiv din dispozițiile
corespunzătoare din Legea cu privire la activitatea procuraturii. Astfel, prin
dreptul la traducere și/sau interpretare este practic „acoperită" întreaga
activitate pe care o întreprinde aparatul represiv de stat chiar de la
începutul activităților sale de urmărire odată cu săvârșirea faptei penale.
Deoarece următorul regulament care este relevant în ceea ce
privește dreptul la traducere și/sau interpretare este cel prin care se
reglementează chestiunea mandatului european de arestare, deci a Legii
privind cooperarea judiciară în materie penală între statele membre ale
Uniunii Europene (Monitorul Oficial numărul: 91/10, 81/13, 124/13 și 26/15
– denumit în continuare LCJMP-UE), dreptul la traducere și/sau
interpretare se asigură în această procedură prin aplicarea
corespunzătoare a prevederilor corespunzătoare din CPP/08.
b) Dreptul la interpretare (articolul 2 din Directivă)
După ce au fost menționate ca declarații constituționale de principiu
în ceea ce privește utilizarea limbii și alfabetului în cadrul procedurilor
penale, CPP/08 în articolul 8, paragraful 3, părților și celorlalți colaboratori
din procedură li se dă dreptul de a se folosi de limba lor. Astfel, utilizarea
limbii proprii include și limbajul semnelor pentru persoanele surde și surdo
mute. Această prevedere legală este în legătură cu dispozițiile cuprinse în
articolul 2 din Directiva 2010/64/UE. Deci CPP/08 nu preia direct
prevederea de la articolul 2, paragraful 4 din Directiva 2010/64/UE cu
privire la mecanismul pentru stabilirea capacităților de vorbire a
suspecților/acuzaților și necesității de a angaja un interpret, deoarece
decurge din însuși spiritul Legii. De exemplu, prevederea de la articolul 15
din CPP/08 stipulează că instanța sau o altă autoritate care este inclusă în
activitatea procesuală va instrui inculpatul (și/sau o altă persoană) cu
privire la dreptul la traducere și/sau interpretare, dacă consideră că
persoana respectivă are nevoie de un astfel de ajutor. în plus, instanța sau
o altă autoritate competentă are datoria să avertizeze o astfel de persoană
asupra consecințelor omisiunii de acțiuni în procedură. Similară este și
prevederea legală din articolul 376 din CPP/08 în ceea ce privește faza de
pregătire a audierii, respectiv ședinței de judecată (audierea pregătitoare)
la care președintele completului trebuie să se asigure că acuzatul a înțeles
rechizitoriul. Astfel, rezultă că însăși procedura de evaluare a capacităților
menționate ale inculpatului este în mâinile judecătorului sau ale unei alte
autorități competente care participă la procedura penală premergătoare,
respectiv anterioară fazei judiciare (poliția, procuratura). Considerăm că
soluțiile procesuale existente nu-l împiedică pe judecător, ca la evaluarea
respectivă, să angajeze la nevoie și experți de un anumit profil care îl vor
ajuta ca evaluarea sa cu privire la un anumit aspect să fie corectă. în plus,
prevederile CPP/08 care standardizează audierea inculpatului impun
tocmai instanței obligația de a instrui inculpatul cu privire la dreptul său la
139
traducere și/sau interpretare „în cazul în care există îndoieli cu privire la
faptul dacă inculpatul cunoaște limba oficială a instanței." / articolul 273,
paragraful 6 din CPP/08.
în cazul în care inculpatului i se refuză dreptul la traducere și/sau
interpretare, art. 8, paragraful 6 din CPP/08 îi dă dreptul să facă recurs, iar
în cazul în care inculpatul consideră că nu este suficientă calitatea
traducerii, are dreptul să facă plângere la autoritatea care desfășoară
procedura, iar în cazul în care autoritatea respectivă va considera că
plângerea este întemeiată, va numi un alt interpret (articolul 8, paragraful
10 din CPP/08). Rămâne neclar de ce legiuitorul croat a dat ca mijloc de
protecție a dreptului acuzatului la traducere dreptul de a face recurs, în
timp ce în ceea ce privește calitatea traducerii, a prevăzut dreptul la
plângere. Anume, în discuție sunt 2 aspecte esențiale ale aceluiași drept la
traducere și, în opinia noastră, nu a existat niciun motiv ca și în caz de
suspiciune cu privire la calitatea traducerii, să nu i se dea inculpatului de
asemenea dreptul de a face recurs.
în ceea ce privește cererea menționată la articolul 2, paragraful 2
din Directivă, CPP/08 a răspuns prin conținutul articolului 8, paragraful 8,
astfel încât se prevede dreptul inculpatului la traducerea discuțiilor și
corespondenței cu apărătorul, comunicare care se efectuează în scopul
pregătirii apărării, depunerea de căi de atac, respectiv în scopul de a
efectua alte acțiuni în cadrul procedurii, dacă aceste acțiuni sunt necesare
pentru utilizarea drepturilor procesuale de apărare. CPP/08 solicită în
această situație și în situații similare cererea inculpatului în ceea ce
privește exercitarea drepturilor menționate.
Articolul 8, paragraful 11 din CPP/08 prevede posibilitatea de
traducere și interpretare prin conexiune telefonică sau prin dispozitive
audio-video, dacă astfel nu se încalcă drepturile procesuale ale apărării. O
astfel de prevedere corespunde cu conținutul articolului 2, paragraful 6 din
Directivă, cu mențiunea că Directiva a pus utilizarea acestor mijloace în
contextul caracterului echitabil al procedurii, iar CPP/08 reprezintă cadrul
mai restrâns al acestui drept – dreptul la apărare.
c) Dreptul la traducerea documentelor esențiale (articolul 3 din
Directivă)
Directiva 2010/64/UE impune statelor membre să asigure în
legislațiile naționale suspecților sau acuzaților traducerea scrisă a tuturor
documentelor esențiale pentru exercitarea dreptului la apărare și pentru
garantarea caracterului echitabil al procedurii, fapt care este în acord cu
dreptul din Convenție expus deja și cu practica ECtHR. Directiva
2010/64/UE prevede ca fiind documente esențiale:
toate deciziile de privare de libertate,
orice act de inculpare sau rechizitoriu și
hotărâre judecătorească.
140
Statele membre au posibilitatea de a extinde acest drept și asupra
altor documente pe care acestea le evaluează ca fiind documente
esențiale din punctul de vedere al înfăptuirii unei apărări eficiente în
procedura penală, în conformitate cu propriile standarde legislative.
Republica Croația a profitat de această posibilitate. Astfel, CPP/08 dă curs
în articolul 8, paragraful 5, intenției Directivei 2010/64/UE și prevede
traducerea obligatorie a mai multor docu-mente menționate în acest articol,
și extinde acest drept și asupra:
notei privind drepturile,
deciziei privind desfășurarea anchetei,
ordinul de a administra probe,
citației,
hotărârii judecătorești (deci atât sentinței cât și deciziei).
Hotărârile judecătorești menționate mai sus se referă atât la
hotărârile luate până finalizarea definitivă a procedurii penale, cât și la
procedura căilor extraordinare de atac.
Mai mult, CPP/08, la cererea scrisă motivată a inculpatului, obligă
autoritatea care desfășoară procedura, să se traducă dovezile sau o parte
din ele, dacă acest lucru este necesar pentru utilizarea drepturilor
procedurale ale apărării. Astfel se pune în aplicarea solicitarea din articolul
3 din Directivă. Se prevede aici și excepția de la traducerea scrisă, astfel
încât să se poată face o traducere orală sau un rezumat oral al dovezilor,
cu condiția ca prin aceasta să nu se încalce drepturile procedurale ale
apărării, iar inculpatul are în același timp apărător. Cu alte cuvinte,
CPP/08, în cazul reducerii traducerii în orice formă, insistă asupra
consolidării garanției de apărare prin prezența apărătorului persoanei
inculpate, deci a unei persoane care este specialist în drept și poate astfel
să protejeze în mod corespunzător drepturile inculpatului în cadrul
procedurii.
Este evident că, prin traducerea obligatorie a cercului enumerat de
documente, CPP/08 a permis inculpatului și o informare adecvată,
corespunzătoare cu privire la desfășurarea procedurii penale, respectiv că
în acest sens este atins echilibrul dintre interesele acuzării și apărării,
astfel încât aceasta din urmă să poată contracara în mod eficient tezele din
actul de acuzare.
Articolul 3, paragraful 5 din Directiva 2010/64/UE impune statelor
membre UE includerea normativă a recursului împotriva deciziei autorității
competente prin care se respinge cererea inculpatului de a traduce în scris
dovezi sau părți din ele, despre care inculpatul consideră că sunt necesare
pentru utilizarea drepturilor procesuale ale apărării. CPP/08 a admis
această cerere în articolul 8, paragraful 6 din prezenta Lege. Cu privire la
recursul respectiv, în funcție de situația procedurală actuală, decide fie
Camera de Consiliu din instanța respectivă, fie direct instanța superioară.
141
d.) Cererile cu privire la dreptul la traducerea documentelor
esențiale care se referă la procedura de executare a mandatului european
de arestare (articolele 6 și 7 din Directivă) sunt preluate în totalitate în
legea amintită deja LCJMP-UE. Anume, această procedură prevede că în
ceea ce privește dreptul la traducere și/sau interpretare se vor aplica în
mod corespunzător prevederile altor regulamente care reglementează
această materie, iar acestea sunt înainte de toate prevederile CPP/08.
Astfel, rolul interpretului se regăsește numai în prevederea de la articolul
24.b din LCJMP-UE, în procedura din Camera de Consiliu, unde se
menționează că la ședința acestei autorităti judiciare se va chema la> i i i j
nevoie și interpretul, și în prevederea articolului 24 din respectiva Lege cu
privire la drepturile persoanei căutate, unde este prevăzut și dreptul la
interpret pentru aceasta. Apoi, în prevederile finale și tranzitorii ale acestei
Legi (articolul 132) se fac referiri la aplicarea menționată anterior a
prevederilor CPP/08.
e.) Costurile serviciilor de interpretare și de traducere (articolul 4
din Directivă)
Dreptul prevăzut de Convenție al inculpatului este de a fi scutit de
obligația de plată a costurilor de interpretare și traducere, toate acestea
pentru ca apărarea sa să se realizeze cât mai eficient posibil. Astfel, acest
drept din Constituție și-a găsit locul în articolul 4 din Directivă, fiind
transpus în articolul 145, paragraful 6 din CPP/08. în conformitate cu
ultima prevedere din CPP/08 „costurile de traducere în limbile minorităților
din Republica Croația care rezultă din punerea în aplicare a Constituției și
a Legii cu privire la drepturile membrilor minorităților din Republica Croația
de a-și utiliza limba proprie, precum și costurile traducerii orale și scrise nu
vor fi percepute inculpatului de către persoanele care în conformitate cu
prevederile din această Lege au datoria să compenseze cheltuielile
procedurii."
f.) Calitatea interpretării și a traducerii (articolul 5 din Directivă)
în scopul obținerii, menținerii și îmbunătățirii calității interpretării și
traducerii, articolul 5 obligă statele membre să întocmească registre cu
traducători și interpreți independenți calificați în mod corespunzător, care
să fie la dispoziția reprezentanților legali și a organismelor competente.
Republica Croația a răspuns la această solicitare, cu excepția textului de
lege din CPP/08 și a adoptării Regulamentului privind interpreții autorizați
permanenți („Monitorul Oficial” 86/2008, denumit în continuare:
Regulamentul), a cărui adoptare cade în competența Ministerului Justiției.
Prin acest Regulament sunt prevăzute condițiile de desfășurare a activității
de interpret autorizat permanent. Având în vedere că prin acest
Regulament s-a dorit să se răspundă solicitării Directivei în ceea ce
privește calitatea traducerii / interpretării, vom continua să prezentăm
142
condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a dobândi
calitatea de interpret autorizat permanent1 3 0 :
1. condițiile generale prevăzute pentru admiterea în serviciul public
(vârsta, capacitatea profesională, cazier judiciar fără condamnări
pentru anumite fapte penale și altele)
2. pe lângă cunoașterea limbii croate, persoana trebuie să
stăpânească în întregime o anumită limbă străină pentru care
pretinde a fi interpret. Dacă o persoană pretinde că este un
interpret într-o instanță de judecată în care, pe lângă limba croată
ca limbă oficială, este si limba comunitătii etnice sau naționale sau ’ > » i
a minorității, persoana trebuie să cunoască și limba respectivă
3. cunoașterea structurii sistemului judiciar, a administrației de stat
și a terminologiei juridice
4. să aibă diplomă universitară.
Activitatea de interpret autorizat permanent poate fi efectuată atât
de persoane fizice (obișnuite), cât și de persoane juridice. Anume,
persoanele juridice (societățile comerciale) trebuie să aibă în registrul
instanței comerciale competente înscrisă ca activitate principală activități
de traducere și să aibă angajat cel puțin un interpret autorizat pentru
limbile străine pe care le are înregistrate în activitate. Statutul de interpret
autorizat permanent pentru o anumită limbă străină se exercită în cadrul
procedurii prevăzute, care se inițiază prin depunerea unei cereri către
președintele unei instanțe judecătorești sau a unui tribunal comercial, în
funcție de locul de domiciliu sau de rezidentă a solicitantului. La cerere sei >
anexează CV-ul, dovada de cetătenie, dovada de studii si de cunoaștere a* > ’ j j
limbii. Cunoașterea limbii străine se dovedește prin diploma universitară
sau printr-un certificat de absolvire a unui examen recunoscut privind
cunoașterea limbii pentru care candidatul solicită numirea. Certificatul
mentionat se referă la cunoașterea la nivelul C2 în conformitate cu cadrul i A t
european de referință. înainte de a decide asupra unei cereri a unui
candidat, președintele tribunalului, respectiv tribunalului comercial îndrumă
candidatul respectiv la formare profesională într-una dintre asociațiile
profesionale ale interpreților autorizați permanenți. Aceste asociații
profesionale au dezvoltat programe de formare profesională, care este
aprobată anterior de Ministerul Justiției. Formarea candidaților poate dura
cel mult două luni. După finalizarea formării, candidatul pentru postul de
1 3 0 Acest Regulament este alcătuit cu doi ani înainte de Directivă, fiind adoptat ca
un regulament care modifică regulamentul valabil anterior, care a reglementat
aceleași aspecte. Aceste fapte confirmă teza potrivit căreia Republica Croația s-a
preocupat și anterior, în raport cu momentul adoptării Directivei, de aspecte cu
privire la calitatea traducerii șl/sau interpretării, încercând să răspundă la
solicitările de calitate corespunzătoare a acestor activităti.
143
interpret autorizat permanent susține examenul în fața Comisiei care este
numită de președintele tribunalului, respectiv tribunalului comercial.
Președintele tribunalului, respectiv tribunalului comercial va respinge prin
decizie cererea persoanei interesate dacă:
1. nu îndeplinește cerințele care sunt menționate inițial drept
condiții pentru interpreții autorizați permanenți,
2. în cazul în care, cu ocazia examinării candidatul nu se descurcă
satisfăcător sau
3. în cazul în care solicitantul nu a urmat formarea profe-sională
într-una dintre asociațiile profesionale de interpreți autorizați
permanenți.
în cazul în care solicitantul obține rezultate pozitive la verificarea
cunoștințelor, îndeplinind condițiile legale menționate anterior, președintele
tribunalului, respectiv tribunalului comercial va pronunța o decizie de
numire a interpretului autorizat permanent. Mandatul interpretului autorizat
permanent durează patru ani. Persoana numită interpret autorizat
permanent, după absolvirea cu succes a examenului, depune jurământul
în fața președintelui tribunalului, respectiv tribunalului comercial. După
expirarea timpului pentru care a fost numit, interpretul autorizat permanent
poate fi numit din nou pentru o perioadă de patru ani, neexistând o limită în
ceea ce privește numărul total de mandate.
Interpretul autorizat permanent are datoria să păstreze secretul cu
privire la tot ce a aflat în timpul desfășurării activității de interpret autorizat
permanent, sub rezerva sancțiunilor prevăzute de dispozițiile legislației
materiale penale. Președintele tribunalului, respectiv tribunalului comercial
va revoca îndatoririle interpretului autorizat permanent:
– dacă interpretul solicită acest lucru,
– dacă se constată că nu au existat sau că au încetat condițiile pe
baza cărora a fost numit,
– dacă, pe baza unei decizii definitive a unei autorități competente
este declarat incapabil să își desfășoare activitatea,
– dacă, pe baza unei sentințe judecătorești definitive i se revocă
capacitatea profesională,
– dacă este condamnat pentru o faptă penală care constituie un
obstacol în admiterea în serviciul public și dacă a fost condamnat definitiv
pentru o faptă penală care îl face nedemn să îndeplinească îndatoririle
unui interpret autorizat permanent, în timp ce decurg consecințele juridice
ale condamnării sau i se emite interdicția de a-și exercita profesia în
perioada în care solicită numirea ca interpret autorizat permanent,
– dacă își îndeplinește îndatoririle de traducere pe care le
primește cu neglijență sau dezordonat,
144
– dacă ca urmare a modificării domiciliului părăsește zona
tribunalului, respectiv tribunalului comercial pentru care a fost numit,1 3 1
– dacă încalcă obligația de păstrare a secretului care i-a fost
încredințat cu ocazia desfășurării activității de interpret autorizat
permanent.
Trebuie remarcat faptul că un candidat pentru calitatea de interpret
autorizat permanent, precum și ca interpret autorizat permanent, în toate
situațiile când sunt luate decizii cu privire la calitatea sa în procedura de
numire sau revocare, are dreptul de a face recurs împotriva unor astfel de
decizii. Ministerul de Justiție dispune cu privire la recurs. Astfel, este vorba
nu numai despre realizarea principiului constituțional al dreptului la recurs,
ci și o posibilitate suplimentară în ceea ce privește obținerea calității
activităților despre care este vorba.
In ceea ce privește interpreții autorizați permanenți, se gestionează
o listă electronică unică a interpreților autorizați permanenți pentru întreg
teritoriul Croației. Actualizarea acestei liste revine tribunalului, respectiv
tribunalului comercial competent care a numit interpretul (articolul 17 din
Regulament). Listele trebuie să fie actualizate în mod corect și la timp.
Interpretul permanent are datoria să țină evidența lucrărilor sale sub forma
unui registru intitulat „Jurnal de traduceri și autorizări". înainte de a începe
introducerea de date în registru, acesta este autorizat de președintele
tribunalului.
Regulamentul privind interpreții autorizați permanenți prevede, de
asemenea, și atribuțiile interpretului autorizat permanent în ceea ce
privește operațiunile de birou, standardizează onorariile și rambursarea
costurilor pentru activitatea interpreților autorizați permanenți, dar nu vom
expune aceste aspecte în această lucrare, deoarece acest lucru depășește
cadrul temei relevante.
Atât CPP/08 cât și Regulamentul prevăd situația, posibilitatea de
angajare a unui așa-numit interpret ad hoc, ca expert dintr-o anumită zonă
de vorbire, a cărui activitate de traducere în proceduri judiciare nu
reprezintă activitatea de bază. Aceeași posibilitate este prevăzută și în
articolul 31 din Regulament. Acest lucru este necesar deoarece dinamica
migrației este din ce în ce mai mare, fiind astfel proporțional mai mare și
posibilitatea ca în procedura judiciară să ajungă o persoană care vorbește
una dintre limbile străine rare. Indiferent dacă este vorba despre o soluția
normativă extrem de dorită, este necesar să arătăm punctele nevralgice
ale acesteia. Anume, spre deosebire de interpreții autorizați permanenți
care au obligația să se supună controalelor prevăzute care sunt stricte,
inclusiv programelor de formare, interpretul ad hoc este o persoană despre
ale cărei calități profesionale instanța nu are, de regulă, cunoștințe mai
1 3 1 Această prevedere nu ar rezista, foarte probabil, la reexaminarea legalitătii sale
145
detaliate, iar în ceea ce privește calitatea traducerii sau alte condiții care
sunt verificate în procedura de interpret / traducător autorizat permanent.
Numai prin întrebarea cu privire la calificarea profesională se poate afla
dacă o anumită persoană a absolvit un anumit program de studii
universitare pentru o limbă străină, iar toate celelalte aspecte ale acestei
situații (în special în ceea ce privește condițiile profesionale) vor fi questio
facti pentru instanță. Cu alte cuvinte, instanța va trebui în timpul traducerii /
interpretării însăși să valorizeze calitatea și acceptabilitatea acesteia. în
conformitate cu practica pe care o avem la dispoziția instanțelor din
Republica Croația, este clar că judecătorii, în situațiile descrise, apelează
la specialiști pentru o anumită limbă străină sau de la facultățile respective,
respectiv de la alte instituții de învățământ sau de la reprezentanțele
diplomatice și consulare ale statului din care vine inculpatul. Având în
vedere că situația de traducere / interpretare ad hoc va fi o situație care se
va repeta cu siguranță în procedurile judiciare și în viitor, poate ar trebui ca
Ministerul Justiției, ca autor Listei electronice unice a interpreților autorizați
permanenți pentru tot teritoriul Croației, să se gândească să alcătuiască și
o listă electronică separată a interpreților ad hoc pentru anumite limbi. Deși
există unele dificultăti în alcătuirea si actualizarea unei astfel de liste9 J
(identificarea unor astfel de persoane, cunoașterea prealabilă a referințelor
lor profesionale etc.), considerăm că aceasta ar fi de mare ajutor pentru
judecători în practica lor, mai ales atunci când aceștia trebuie să asigure
traducerea dintr-una din limbile rare într-un termen foarte scurt. Acest lucru
este valabil în special pentru situațiile din faza de urmărire penală, în
special în stadiul inițial, atunci când suspecții sunt arestați, iar termenele
sunt stabilite prin lege în ore și zile.
O propunere ulterioară privind îmbunătățirea calității traducerii /
interpretării în cadrul procedurilor penale rezultă din faptul că Uniunea
Europeană este o piață unică a statelor membre, pe care se bazează
articolului 2, paragraful 3 din Regulament, în conformitate cu care și un
cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene poate fi interpret
autorizat permanent (sub rezerva îndeplinirii criteriilor de numire
menționate anterior). Deoarece, în conformitate cu Directiva statele
membre au datoria să întocmească un registru al traducătorilor, respectiv
al interpreților, pornind de la presupunerea respectării acestei obligații,
considerăm că statele membre ar trebui ca și la nivelul Uniunii Europene,
să alcătuiască, prin contribuții proprii, un registru unic și la acest nivel.
Astfel, prin posibilitatea de utilizare a mijloacelor audio-video, s-ar putea
răspunde mai eficient la solicitarea de utilizare a serviciilor de traducere și
interpretare în cadrul Uniunii Europene în ansamblu.
în concluzie, în ceea ce privește calitatea traducerii trebuie să
subliniem și fenomenul nu foarte frecvent al angajării unui interpret la
alegerea a însuși inculpatului care fie că nu are încredere în activitatea
146
interpretului autorizat permanent, fie pur și simplu dorește să controleze,
să supravegheze calitatea traducerii unui interpret autorizat permanent.
Considerăm că o astfel de situație nu ar trebui să reprezinte o problemă în
practica instanțelor, deoarece, așa cum inculpatul este autorizat să aibă un
apărător la alegere, ca mandatar procesual în chestiuni juridice, el este
fără îndoială autorizat să-și angajeze și un interpret la alegerea sa. Cu alte
cuvinte, inculpatul se preocupă astfel pentru eficacitatea apărării sale. în
mod evident, într-o astfel de situație, costurile unui astfel de interpret
angajat ar trebui să fie suportate personal de inculpat. în plus, acest lucru
ajută în mod indirect și instanța în îndeplinirea sarcinilor sale de a asigura
un proces echitabil în toate aspectele sale.
Dacă în concluziile finale cu privire la această Directivă ne referim
la soluțiile sale normative, precum și la soluțiile din CPP/08 cu informațiile
din chestionarul privind aplicarea directivei, completate de judecătorii
croați, putem constata că soluțiile Directivei și ale CPP/08 sunt în mare
concordanță cu așteptările judecătorilor, indiferent de numărul relativ mic
de judecători chestionați. De exemplu, majoritatea dominantă a
judecătorilor din Republica Croația consideră că trebuie să existe un
mecanism prin care să se verifice dacă inculpatul vorbește sau înțelege
limba instanței și această constatare trebuie făcută chiar de judecător prin
comunicarea directă cu inculpatul. Judecătorii chestionați constată de
asemenea îmbunătățirea si confirmarea calitătii activitătii traducătoruluiI I 1 9
printr-o verificare adecvată a cunoștințelor lor profesionale în cadrul unei
proceduri prescrise. în ceea ce privește obligația de păstrare a secretului
cunoscut în procesul de traducere / interpretare, majoritatea judecătorilor
consideră că această informare trebuie făcută chiar de autoritatea în fatai
căruia interpretul își desfășoară activitatea, așa cum este prevăzut prin
prevederile CPP/08 privind participarea unui traducător / interpret în cadrul
unei proceduri penale. Aproape toți judecătorii chestionați sunt de
asemenea de părere că inculpatului trebuie să i se acorde dreptul de a
contesta decizia prin care i se respinge dreptul la traducere / interpretare.
Din această, prima vista, comparație rezultă faptul că judecătorii din
Republica Croația regăsesc în textul Directivei și al CPP/08 cadrul
normativ adecvat în ceea ce privește soluționarea aspectelor de traducere
și / sau interpretare în cadrul procedurilor penale.
V. TRANSPUNEREA DIRECTIVEI 2012/13/UE A PARLAMEN
TULUI EUROPEAN SI A CONSILIULUI ÎN CODUL DE PROCEDURĂ
PENALĂ AL REPUBLICII CROAȚIA9
Atunci când este vorba despre dreptul la interpretare și / sau
introducere în cadrul procedurilor penale din Republica Croația, Constituția
Republicii Croația în art. 29, proclamând principiul unui proces echitabil,
147
prevede printre alte drepturi și ca primul dintre ele, dreptul unui suspect,
inculpat sau acuzat de a fi informat în cel mai scurt timp posibil în detaliu și
într-o limbă pe care o înțelege cu privire la natura și motivele acuzațiilor
aduse împotriva sa și cu privire la dovezile care i se impută (articolul 29,
paragraful 2, subparagraful 1 din Constituția Republicii Croația). Această
categorie constituțională a fost elaborată prin CPP/08 în acele dispoziții
care se referă la drepturile suspecților, inculpaților, respectiv acuzaților în
cadrul procedurilor penale. Directiva/2012/13/UE prevede informarea
suspectului / inculpatului cu privire la următoarele aspecte:
1. drepturile procedurale ale suspectului / inculpatului,
2. drepturile procedurale ale unei astfel de persoane care este
privată de libertate,
3. dreptul la informare detaliată cu privire la acuzație și
4. dreptul de acces la materialele cauzei
Deși CEDO nu prevede în mod expres dreptul privat la informare,
practica ECtHR în aplicarea Convenției indică fără echivoc existența unei
obligații pozitive a autorităților de stat cu privire la dreptul la informare. în
plus, EctHR consideră că nu suspectul / inculpatul are obligația
procedurală de a solicita ca pe parcursul urmăririi penale să fie informat, ci
că această obligație aparține acestor organisme. O astfel de soluție este în
concordanță deplină cu raportul de forțe (în special la începutul urmăririi
penale) al organului de urmărire penală față de un individ. în ceea ce
privește drepturile care trebuie comunicate suspectului / inculpatului,
CEDO nu dispune, de asemenea, de dispoziții specifice în acest sens. Cu
toate acestea, așa cum s-a menționat deja în partea introductivă a
prezentării, aceste drepturi sunt în primul rând legate de dreptul la un
proces echitabil, în conformitate cu practica ECtHR (articolul 6 din
Convenție) și de dreptul la libertate și siguranță (articolul 5 din Convenție),
în practica de până acum a acestei instanțe, se subliniază fără rezerve
dreptul suspectului / inculpatului la tăcere (interzicerea impunerii obligațiilor
de autoincriminare), precum și dreptul la un apărător, care este în strânsă
legătură cu dreptul anterior (prin realizarea acestuia).
a) Domeniul de aplicare (articolul 2 din Directivă)
Printr-o semnificație astfel definită a termenilor (suspect – inculpat –
acuzat – condamnat) și prin prescrierea dreptului la informare cu privire la
drepturile fiecăruia dintre cei menționați în modul prevăzut în lege, CPP/08
îndeplinește, în esență, cerința articolului 2 din Directiva/2012/13/UE.
Anume, această directivă se aplică din momentul în care autoritățile
competente ale unui stat membru notifică o anumită persoană că este
suspectată sau acuzată (inculpată) de săvârșirea unei fapte penale și până
la sfârșitul procedurii penale. Informarea în procedurile penale se extinde
până la finalizarea procedurii, deci până la soluționarea definitivă a
întrebării dacă inculpatul a comis fapta penală, inclusiv, dacă este cazul și
148
procedura de recurs. Este evident că, în conformitate cu natura procedurii
penale ca atare, informarea are cea mai mare importanță în fazele inițiale
ale procedurii, însă în practică apar situații în care aceasta este relevantă
și în etapele ulterioare și chiar în faza de final a procedurii, de exemplu în
cazul schimbării acuzației care poate urma faza de judecată a procedurii.
Ținând cont de diviziunea anterior menționată a acțiunilor punitive
în Republica Croația, prin prevederile Legii privind contravențiile
(„Monitorul Oficial“, numărul: 107/07, 39/13, 157/13, 110/15 și 70/17)
Republica Croația a îndeplinit cerința Directivei care se referă la situațiile în
care poliția sau alte organe ale administrației de stat au competența de a
impune sancțiuni – amenzi pentru anumite acte de contravenție. Anume,
astfel de decizii pot fi anulate printr-o cale de atac (plângere, recurs) care
se depune la instanța de contravenție, moment în care se activează și
mecanismul de informare în procedurile contravenționale împotriva
inculpatului.
b) Dreptul la informare cu privire la drepturi (articolul 3 din
Directivă)
Articolul 3 din Directiva prevede și obligă statele membre să
furnizeze suspecților / inculpaților cu promptitudine informații cu privire la
minimul de drepturi procedurale pentru a le permite exercitarea efectivă a
acestora si anume:»
dreptul de a fi asistat de un avocat,
orice drept la consiliere juridică gratuită și condițiile pentru
obținerea unei astfel de consilieri,
dreptul de a fi informat cu privire la acuzare, în conformitate cu
articolul 6 din Directivă,
dreptul la interpretare și traducere și
dreptul de a păstra tăcerea.
Directiva nu prescrie forma obligatorie a informării menționate, fie
verbală, fie în scris, însă solicită ca această informare să se facă într-un
limbaj simplu și ușor de înțeles, având în vedere nevoile speciale ale
suspecților / inculpaților vulnerabili. Cu alte cuvinte, informarea despre
drepturi trebuie să fie făcută într-o limbă ușor de înțeles pentru suspect /
inculpat. Acest lucru înseamnă că trebuie evitat „dicționarul tehnic", care
este de înțeles doar pentru participanții specialiști în cadrul procedurii
penale.
CPP/08 a „mutat” dreptul de informare în mai multe locuri din textul
său, legând informarea cu privire la calitatea procesuală a persoanei în
cadrul procedurii penale (suspect, inculpat, acuzat, condamnat). O astfel
de soluție metodologică este pe deplin de înțeles, deoarece, pe lângă
informarea privind drepturile „generale" care aparțin fiecăreia dintre
persoanele menționate, anumite informări se referă exclusiv numai la
149
anumite calități procesuale ale unei persoane (de exemplu, persoana
arestată).
Am semnalat deja stabilirea terminologică a CPP/08 pentru
suspecți, inculpați și acuzați și am subliniat că se poate trage o concluzie
cu privire la drepturile care îi revin unei persoane în procedură chiar din
însuși termenul folosit în legislația procesuală penală croată. Cu toate
acestea, trebuie să se indice „zona gri" atunci când o persoană își schimbă
calitatea cu alta, de exemplu din suspect în inculpat. CPP/08 soluționează
acest aspect prin prevederea articolului 208, care a intrat în vigoare la 27
iulie 2017, însă care se aplică de la 1 decembrie 2017. Astfel, poliția poate
și în continuare, ca urmare a unei fapte penale săvârșite, să colecteze
informații de la cetățeni, ca surse informale de cunoaștere a faptei penale.
Cu alte cuvinte, poliția nu poate interoga cetățenii în calitate de martori al
evenimentului respectiv. Cu toate acestea, dacă în timpul culegerii de
informații apar motive de suspiciune la unul dintre cetățeni, cum că
respectivul cetățean a săvârșit fapta penală, culegerea de informații trebuie
să fie sistată, iar poliția poate interoga persoana respectivă în calitate de
suspect, dar cu înmânarea în prealabil a notei privind drepturile în ceea ce
privește:
dreptul la un apărător,
dreptul la interpretare / traducere,
dreptul de a nu face declarații sau de a nu răspunde la
întrebări, precum și
dreptul de a părăsi incinta poliției în orice moment, cu excepția
cazului în care este arestat de poliție.
în ceea ce privește nota privind drepturile inculpatului (deci a
persoanei împotriva căreia este luată o decizie privind desfășurarea
anchetei sau care a primit notificarea cu privire la efectuarea de prime
acțiuni probatorii, a persoanei împotriva căreia este formulată o plângere
penală sau este emis prin sentință un ordin penal, în articolul 239 din
CPP/08 este prevăzut următorul conținut:
– de ce este învinovății si circumstanțele din care reiese9 t 9
suspiciunea întemeiată împotriva acestuia,
– că nu este obligat să-și exercite apărarea și nici să răspundă la
întrebările adresate,
– că are acces la materialele cauzei în condițiile legii,
– că are dreptul să se folosească de limba sa, precum și dreptul la
un interpret în acest sens,
– că are dreptul să-și ia apărător la alegere sau i se va numi
apărător din oficiu în conformitate cu legea și că are dreptul la un apărător
în sarcina fondurilor bugetare în condițiile legale.
c) Nota privind drepturile cu privire la arestare (articolul 4 din
Directivă)
150
Privarea de libertate ca atare si indiferent în ce formă a fosti
realizată (clasificare croată: arest, detenție, arest preventiv), este una
dintre cele mai invazive proceduri ale aparatului de stat represiv asupra
libertății individului. Astfel că este logică cerința Directivei ca persoanele
arestate să primească de urgență o notă scrisă cu privire la drepturi.
Această notificare, alături de cea de la articolul 3 din Directivă (menționată
la V-b.) trebuie să conțină suplimentar instrucțiuni cu privire la:
– dreptul de acces la materialele cauzei,
– dreptul de a informa autoritățile consulare și o persoană,
– dreptul de acces la asistență medicală de urgență și
– numărul maxim de ore sau de zile pentru care persoana
suspectată sau acuzată poate fi privată de libertate înainte de a se ajunge
în fața unei autorități judiciare.
Este o alegere logică obligația de a informa persoanele arestate cu
privire la drepturile menționate, deoarece fără cunoașterea acestora poziția
persoanei arestate ar fi practic fără speranță. Astfel, fără dreptul de acces
la materialele cauzei, persoana arestată nu poate, practic, să verifice
legalitatea propriei arestări. Fără contact cu lumea exterioară prin
intermediul autorităților consulare și / sau al unei persoanei de încredere,
se eludează potențial multe alte drepturi ale persoanei arestate (de
exemplu, drepturile statutare ale individului care se referă la căsătorie,
drepturile sale ce decurg din raportul de angajare etc.). De asemenea,
persoana arestată poate fi într-o stare de sănătate care necesită asistență
medicală de urgență. în concluzie, solicitarea de siguranță juridică necesită
o notificare cu privire la termenul cel mai lung posibil la finele căruia
persoana arestată trebuie să fie adusă în fața unei autorități judiciare care
va decide cu privire la legalitatea arestării. Astfel, prin acest catalog al
drepturilor suplimentare care sunt specifice din punctul de vedere al
arestării se permite persoanei arestate să-și exercite o apărare eficientă, în
special în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor de arestare.
Trebuie reamintit faptul că persoana arestată trebuie să fie
informată și cu privire la fapta penală pentru care este arestată, la
indicativul legal al acesteia, precum și la dovezile pe baza cărora persoana
arestată este identificată drept suspectă în mod întemeiat în legătură cu
comiterea unei fapte penale concrete. Numai informațiile date astfel, care
includ baza faptică și legală a evenimentului de arestare, va permite
verificarea legalității arestării ca atare. Pe de altă parte, este mai mult
decât clar că autoritățile ce realizează urmărirea penală nu vor îndeplini
această obligație din Directivă atâta timp cât unui individ doar i se va
menționa cu ocazia arestării, ca bază pentru aceeași faptă, de exemplu
crimă, fără alte detalii ale unui anumit eveniment, prin intermediul cărora
persoana arestată va fi în măsură să conteste teza procurorului, respectiv
că este suspectată în mod fondat pentru fapta respectivă.
151
Această notificare privind drepturile rămâne în posesia persoanei
arestate pe tot parcursul perioadei de privare de libertate. Cerința
Directivei este ca nota scrisă privind drepturile trebuie să fie întocmită,
concepută în mod suficient de ușor de înțeles din punct de vedere lingvistic
si tradusă la nevoie într-o limbă străină.
La cerința normativă astfel formulată a Directivei, CPP/08 a j •
răspuns prin articolul 7, care prevede conținutul informațiilor pe care
persoana arestată trebuie să le primească imediat în ceea ce privește
drepturile sale. în plus, la articolul 108a din CPP/08 se specifică în mod
exact conținutul notei scrise cu privire la drepturi, astfel că aceasta trebuie
să conțină următoarele notificări:i
– cu privire la motivele arestării și motivele de suspiciune,
– cu privire la dreptul că nu este obligat să facă declarații,
– cu privire la dreptul la un apărător la alegere sau la un apărător
numit de pe lista de avocați de serviciu,
– cu privire la dreptul la interpretare și traducere,
– cu privire la dreptul ca la cererea sa, să fie informată cu privire la
arestare familia sa sau o altă persoană pe care o numește aceasta,
– cu privire la dreptul unui cetățean străin ca la cererea sa să fie
anunțată imediat cu privire la arestare autoritatea consulară sau ambasada
și să i se asigure contactul cu aceasta fără amânare.
Astfel, standardul de timp al Directivei și anume „urgent", este
transpus în „imediat", dar nu găsim aici diferențe de conținut în această
diferență, deoarece ambele expresii trebuie interpretate ca acțiune fără
întârziere, imediat după efectuarea arestării. Orice altă interpretare și
aplicare a acestui standard nu ar fi în acord cu scopul însăși Directivei și
cu spiritul CPP/08. Nota scrisă privind drepturile este în acest caz o formă
obligatorie și în CPP/08.
d) Nota privind drepturile în cadrul procedurii privind mandatul
european de arestare (articolul 5 din Directivă)
Directiva solicită de la statele membre ca o persoană care este
arestată pentru executarea unui mandat european de arestare să fie
informată urgent cu privire la drepturile acestei persoane, în conformitate
cu legislația națională a statului de executare în cadrul procedurii privind
mandatul european de arestare. Această cerință a Directivei este
îndeplinită în articolul 24 din LCJMP-UE, deoarece procurorul de stat are
datoria să informeze persoana față de care este emis mandatul european
de arestare cu privire la:
conținutul și motivele pentru emiterea mandatului european de
arestare si i
posibilitatea de a-și da consimțământul pentru predarea către
țara emitentă prin renunțarea la aplicarea principiului de specialitate.
152
La audierea pentru decizia de arest preventiv în cadrul procedurii
de executare a mandatului european de arestare, judecătorul de instrucție
verifică dacă:
– persoana a fost informată cu privire la dreptul la un apărător,
– cu privire la dreptul la traducere / interpretare,
– cu privire la dreptul de a solicita numirea unui apărător din
partea instanței și
– cu privire la dreptul de a nu face declarații (dreptul la tăcere).
în cazul în care persoana nu este informată cu privire la aceste
drepturi până în momentul prezentării în fața judecătorului de instrucție,
acesta din urmă îl va invita pe procurorul de stat să facă acest lucru fără
întârziere. Cu ocazia arestării și înainte de prima audiere, persoanei
arestate trebuie să i se înmâneze nota scrisă privind drepturile. Această
notă, pe lângă drepturile menționate deja, mai conține și:
– nota cu privire la dreptul la recurs împotriva deciziei privind
arestul preventiv,
– dreptul de acces la materialele cauzei,
– dreptul ca autoritatea consulară sau o persoană numită de
persoana informată să fie informată cu privire la arestare,
– dreptul de acces la asistență medicală de urgență și
– dreptul la informare cu privire la durata maximă de arest
preventiv în vederea predării pe baza mandatului european de arestare.
Deci, este vorba despre informarea cu privire la drepturi care
corespunde din punct de vedere al conținutului pentru toate persoanele
arestate, dar aici informarea este parțial adaptată și extinsă în ceea ce
privește faptul că se referă la procedura de executare a mandatului
european de arestare.
e) Dreptul la informare cu privire la acuzare (articolul 6 din
Directivă)
Articolul 6 din Directivă obligă statele membre să furnizeze
suspecților / inculpaților informații privind faptele penale pentru care sunt
suspectați sau pentru a căror săvârșire sunt inculpați. Cu toate acestea, în
ceea ce privește domeniul de aplicare al informațiilor privind faptele
penale, Directiva obligă statele să furnizeze atâtea detalii cât sunt
necesare pentru a se asigura un proces echitabil și o apărare eficientă.
Este logic și se așteaptă în acest sens ca detaliile faptei penale în cauză
să fie mai concrete, mai precise, în etapele ulterioare ale procedurii decât
la începutul ei. Anume, în cazul persoanelor arestate informațiile trebuie să
se refere la motivele arestării lor, ceea ce include și informații despre fapta
penală pentru care sunt suspectați sau acuzați. Ca termen limită pentru
furnizarea de informații detaliate cu privire la acuzația care include tipul și
încadrarea juridică a unei fapte penale, Directiva stabilește termenul pentru
trimiterea în instantă a rechizitoriului. Acest lucru este în concordantă cut i
153
faptul că prin acuzație se definește cadrul de dezbatere în fața instanței.
Astfel, dreptul de a fi informat cu privire la acuzație trebuie să fie astfel
realizat încât să conțină informații detaliate cu privire la acuzație, inclusiv
tipul și încadrarea juridică a faptei penale, precum și forma de participare a
inculpatului la aceasta (autor, co-autor, complice, susținător). în concluzie,
dacă vor exista modificări în ceea ce privește conținutul informațiilor pe
care autoritățile le-au dat suspecților / inculpaților, instanțele și alte
organisme competente trebuie să le transmită urgent acestora informațiile
modificate. Prin urmare, informarea, anunțarea cu privire la acuzație nu
produce și obligația curentă de a furniza dovezi care susțin acuzația,
deoarece prin aceste informații abia se stabilește identitatea obiectului
procedurii, respectiv se definește fapta penală care i se impută
inculpatului. Cu toate acestea, este vorba de pragul inferior, de dreptul
minim al inculpatului, iar CPP/08 croat prevede că în rechizitoriu, ca act
prin care se determină obiectul procedurii, trebuie să se menționeze și
dovezile pe care se întemeiază acuzația, astfel încât consiliul penal să
poată decide cu privire la temeinicia acestuia și să-l trimită la proces.
Toate cerințele menționate ale Directivei sunt implementate prin
prevederile corespunzătoare în CPP/08, respectiv LCJMP-UE. Astfel,
textul de lege urmărește cerința Directivei în conformitate cu care
stabilirea, respectiv definirea unei fapte penale trebuie să fie din ce în ce
mai mare pe parcursul trecerii timpului. Astfel, în articolul 6, paragraful 3
din Directivă se prevede că detaliile informațiilor despre acuzațiilor, alături
de descrierea factuală a unui anumit eveniment penal, trebuie să includă
tipul și încadrarea juridică a faptei penale, precum și modalitatea de
participare la aceasta de către persoana inculpată (autor sau co-autor sub
formă de susținere, complicitate sau co-săvârșire în sensul restrâns al
cuvântului). Pentru compararea unei astfel de soluții a Directivei cu
aceeași din CPP/08 vom cita componența obligatorie a rechizitoriului în
conformitate cu legislația procesuală penală croată. Prin prevederea
articolului 342, paragraful 1, punctul 2 și 3 din CPP/08, printre altele, se
solicită în ceea ce privește rechizitoriul:
– descrierea faptei din care reies caracteristicile legale ale faptei
penale,
– data și locul săvârșirii faptei penale,
– obiectul asupra căruia și mijlocul cu care este săvârșită fapta
penală, precum și alte circumstanțe necesare pentru ca fapta penală să fie
determinată cât mai precis posibil,
– denumirea legală a faptei penale prin mențiunea prevederilor
Codului penal care se aplică la propunerea procurorului.
f) Dreptul de acces la materialele cauzei (articolul 7 din Directivă)
Directiva privind dreptul la informare a fost în primul rând adoptată
cu scopul de a consolida drepturile procesuale ale suspecților / inculpaților.
154
Astfel, dreptul de acces la materialele cauzei este un aspect extrem de
important, deoarece realizarea acestui drept depinde adesea de succesul
apărării inculpatului, având în vedere poziția ECtHR în conformitate cu
care drepturile din convenție din CEDO, inclusiv și drepturile reglementate
de Directivele UE, nu trebuie să fie exclusiv teoretice și iluzorii, ci un mijloc
practic si eficient de apărare în mâinile suspectului / inculpatului.
In contextul expus, Directiva prevede mai întâi că o persoană
arestată sau deținută în orice fază a procedurii penale trebuie să aibă
dreptul de acces la documentele care sunt cheie pentru contestarea
eficientă a deciziei prin care persoana respectivă este privată de libertate.
Cu alte cuvinte, accesul la astfel de documente pentru un individ trebuie să
permită dreptul de a examina legalitatea arestării sau detenției sale.
Bineînțeles, acest drept revine atât persoanei inculpate, cât și apărătorului
său în calitate de mandatar procesual. Această prevedere a Directivei a
fost transpusă în legislația procedurală penală croată prin prevederile
articolului 183 – articolul 184 din CPP/08. Anume, este vorba despre
prevederile care reglementează dreptul de acces la dosar, inclusiv și
refuzarea acestui drept, dar când este vorba despre un inculpat care se
află în arest preventiv, atunci se prevede că unei astfel de persoane nu i se
poate niciodată refuza accesul la partea din dosar care este relevantă
pentru evaluarea existenței unei suspiciuni întemeiate că a comis fapta
penală și existența circumstanțelor pe baza cărora se fundamentează
decizia de stabilire sau prelungire a arestului preventiv (articolul 184, a,
paragraful 4 din CPP/08). Astfel, atât Directiva, cât și CPP/08 recunosc și
admit dreptul la libertatea individului ca drept fundamental al omului, iar în
cazul restrângerii acestuia ca echilibru, balans, prevăd și permit accesul
nerestricționat la părți din dosar care sunt relevante pentru evaluarea
legalității privării de libertate.
Articolul 7, paragraful 3 din Directivă reglementează termenul final
în care apărarea obține dreptul de acces la materialele cauzei – cel târziu
cu ocazia depunerii rechizitoriului în instanță în vederea deliberării.
Această chestiune a termenului final de realizare a dreptului de acces la
materialele cauzei reprezintă, în esență, un echilibru care atinge întreaga
procedură penală contemporană. Acesta este raportul dintre dorința
statului pentru eficiența procedurii penale, pe de o parte, și datoria
aceluiași stat, ca prin mijloace legale, inclusiv dreptul de acces la
materialele cauzei, să permită protecția eficientă a drepturile indivizilor în
procedurile judiciare, pe de altă parte. Legiuitorul croat a soluționat
această chestiune prin prevederea articolului 184, paragraful 4, punctul 1 –
4 din CPP/08. Această prevedere legală prevede că inculpatului și
apărătorul au dreptul de acces la dosar:
155
– după ce inculpatul a fost audiat, dacă audierea a fost efectuată
înainte de luarea deciziei de desfășurare a anchetei, respectiv înainte ca
inculpatul să fie informat cu privire la administrarea acțiunilor probatorii,
– de la înmânarea deciziei privind desfășurarea anchetei,
– de la înmânarea notificării privind administrarea acțiunilor
probatorii împotriva inculpatului, notificare care trebuie înmânată în termen
de 3 zile de la data administrării primei acțiuni probatorii și
– de la înmânarea plângerii private.
CPP/08 prevede și acțiuni probatorii urgente care se iau în cazul în
care există pericolul de amânare și înainte de inițierea procedurii penale
(articolul 212 din CPP/08). într-o astfel de situație, în cazul în care sunt
administrate acțiuni probatorii urgente împotriva unui inculpat cunoscut,
inculpatul și apărătorul au dreptul de acces la procesul-verbal de efectuare
a acestor acțiuni în termen de cel mult 30 de zile de la data efectuării
acestora.
Din soluțiile legale expune, este clar că CPP/08 a transpus în
totalitate cerințele Directivei cu privire la termenul final pentru realizarea
dreptului de acces la materialele cauzei în cadrul procedurilor penale. Mai
mult decât atât, putem spune că, în ceea ce privește realizarea acestui
drept, este foarte importantă necesitatea unei apărări eficiente și efective a
inculpatului în cadrul procedurii penale.
în afară de elementele expuse la evaluarea inițială, are efect și
standardizarea refuzului de acces la materialele cauzei. Articolul 7,
paragraful 4 din Directivă prevede posibilitatea refuzului menționat, abateri
de la drept, precum și numerus clausus, ca număr determinat, limitat de
posibilități:
– dacă o astfel de abordare ar putea pune serios în pericol viața
sau drepturile fundamentale ale unei alte persoane,
– în cazul în care un astfel de refuz ar fi necesar pentru a proteja
un interes public important, cum ar fi interesul anchetei în curs sau
aducerea de prejudicii asupra securității naționale a statului membru în
care se desfășoară procedura penală.
Oricare ar fi baza, respectiv motivele pentru a refuza accesul la
materialele cauzei, acest lucru îl decide organul judiciar sau cel puțin o
astfel de decizie este supusă controlului instanței. O astfel de decizie a
Directivei este în concordanță cu cerința Convenției ca aspectele
referitoare la drepturile indivizilor să fie decise de organisme cu atribuțiile
judecătorești.
CPP/08 a soluționat chestiunea expusă cu privire la dreptul de
acces la materialele cauzei în articolul 184 a. unde se prevede posibilitatea
de refuz al accesului la materialele cauzei în anumite părți sau la întreg
dosarul:
156
– dacă există riscul ca prin accesul la o parte sau la tot dosarul să
fie periclitat scopul anchetei prin împiedicarea sau îngreunarea colectării
de probe relevante,
– sau s-ar pune astfel în pericol viața, corpul sau proprietatea la
scară largă.
Este evident că motivele de refuzare a dreptului de acces la
materialele cauzei din CPP/08 corespund, în esență, cu cele din Directivă,
fiind oarecum concretizate, fapt care corespunde principiului legalității
procedurii penale, în special în ceea ce privește necesitatea unei
interpretări stricte a prevederilor procesuale din legislația penală (lege
stricta). Cu toate acestea, soluțiile expuse aici trebuie puse în relație cu
prevederile CEDO și cu practica EctHR în aplicarea acestor prevederi.
Acest lucru înseamnă în mod concret că restricțiile mentionate în Directivă> >
și în CPP/08 pot fi acceptate numai dacă sunt necesare ca atare într-o
societate democratică, dacă sunt proporționale cu obiectivul care se
dorește obținut prin restricția respectivă, și, în cele din urmă, dacă astfel de
restricții sunt prevăzute de lege.
Cu privire la refuzului dreptului de acces la materialele cauzei, în
conformitate cu prevederea de la articolul 184.a din CPP/08 decide
procurorul de stat printr-o decizie care nu trebuie motivată. Inculpatul are
dreptul de a face recurs împotriva unei astfel de decizii în termen de trei
zile, iar cu privire la recurs va decide judecătorul de instrucție. Este evident
că în conformitate cu legislația croată, decizia de refuz al dreptului de
acces la materialele cauzei este luată de un organ judiciar (procurorul de
stat), în timp ce cu privire la recursul împotriva acestei decizii hotărăște
judecătorul de instrucție (organul judiciar). O astfel de compoziție
corespunde în totalitate cu reglementarea acestei chestiuni în articolul 7,
paragraful 4 din Directivă.
Este interesantă soluția legislativă a CPP/08 în conformitate cu
care procurorul de stat nu are obligația (dar poate) să motiveze decizia prin
care refuză dreptul de acces la materialele cauzei. Aceasta este o
consecință logică a faptului că, în anumite situații, prin expunerea de
motive, pot fi puse în pericol acele valori care trebuie protejate în același
timp, prin refuzul dreptului de acces la materialele cauzei. Cu toate
acestea, pentru a fi realizat controlul judiciar al legalității restricționării
acestui drept, procurorul de stat are datoria să menționeze în procedura de
apel judecătorului de instrucție motivele refuzului accesului la dosar, pe
baza căror motive inculpatul nu are acces la dosar. Cu privire la recursul
inculpatului, judecătorul de instrucție hotărăște în termenul scurt de 48 de
ore. în cazul în care judecătorul de instrucție respinge recursul inculpatului
ca neîntemeiat, o astfel de decizie a sa este înaintată inculpatului fără
expunere de motive, iar procurorului de caz cu expunere de motive.
157
De asemenea, judecătorul de instrucție este autorizat, în cazul
îndeplinirii prezumțiilor legale, să refuze inculpatului dreptul de acces la
materialele cauzei. Astfel, motivele sunt adaptate întocmai pentru faza de
investigație a procedurii, iar aceste restricții pot dura până la sfârșitul
anchetei. Motivele menționate mai sus au în vedere posibilitatea de
cauzare de daune asupra anchetei în aceeași sau în altă procedură care
se desfășoară împotriva aceluiași sau a altor inculpați sau dacă prin
exercitarea dreptului de acces la materialele cauze s-ar pune în pericol
viața altor persoane. Cu privire la refuzul acestui drept decide judecătorul
de instrucție la cererea procurorului de caz. O astfel de soluție corespunde
cu construcția procedurii penale în conformitate cu CPP/08 în cadrul căreia
administratorul procedurii preliminarii este procurorul, iar judecătorul de
instrucție garantează inviolabilitatea drepturilor pârâtului în această fază a
procedurii penale.
Dacă în analiza finală a comparației dintre prevederile Directivei și
prevederile CPP/08 vom lua în considerare și rezultatele investigației
judecătorilor croați, este evident că așteptările lor ca practicieni sunt
identice cu soluțiile din Directivă, respectiv CPP/08. De exemplu, numărul
predominant al respondenților din cadrul judecătorilor chestionați consideră
următoarele:
– persoana arestată trebuie să fie informată prin nota scrisă privind
drepturile cu privire la drepturile din cadrul procedurii,
– trebuie să se prevadă termenul final de informare a suspectului /
inculpatului cu privire la drepturile sale în cadrul procedurilor penale,
– atât inculpatul cât și apărătorul acestuia trebuie să aibă dreptul de
acces la materialele cauzei,
– dreptul la informare în cadrul procedurilor penale este relevant
pentru durata totală a acesteia (nu doar pentru etapa de judecată)…
VI. JURISPRUDENȚA CURȚII SUPREME A REPUBLICII
CROAȚIA ÎN APLICAREA DIRECTIVELOR
în introducere, trebuie subliniat că practica Curții Supreme a
Republicii Croația (denumită în continuare: CSRC), în aplicarea dreptului la
traducere și/sau interpretare și a dreptului la informare, nu este foarte
amplă. Cu toate acestea, trebuie să se aplice având în vedere că aceste
cazuri relativ mici din domeniul directivelor în cauză au fost în asa fel încât
hotărârile CSRC au dat mesaje fără ambiguități și clare cu privire la
semnificația și aplicarea corectă a dreptului la traducere și/sau interpretare
și dreptul la informare.
în continuarea expunerii, vă vom prezenta mai întâi o privire de
ansamblu a două decizii ale CSRC. Acestea sunt importante deoarece
sunt relativ noi (2015 și 2017) și reflectă poziția actuală a celei mai înalte
158
instanțe judecătorești din Republica Croația cu privire la drepturile în
cauză. în același timp, aceste două hotărâri, prin conținutul lor, oferă
tuturor practicanților un exemplu general de interpretare și aplicare a
directivelor în cauză. Apoi, vom prezenta într-o formă mai scurtă,
fragmente și din alte hotărâri ale CSRC, care au abordat problema în
cauză. Deși din imaginea de ansamblu care va urma nu se va epuiza
totalitatea practicii CSRC cu privire la aspectul dreptului la traducere și/sau
interpretare și a dreptului la informare în cadrul procedurilor penale,
considerăm că acestea corespund cu majoritatea problemelor relevante
din acest domeniu.
1. Hotărârea CSRC numărul 1 Kz-Us 52/15-4 din 23 aprilie 2015
„Curtea Supremă a Republicii Croația, în completul alcătuit din
judecătorul din cadrul Curții Supreme S.K.B. în calitate de președinte a
completului și mr. sc. M.S. și I.V. în calitate de membri ai completului, prin
colaborarea consilierei judiciare superioare M.S. în calitate de grefieră, în
cauza penală împotriva acuzatului Z. T. H. pentru fapta penală în
conformitate cu art. 348, paragraful 1 din Codul Penal, analizând recursul
acuzatului Z. T. H. formulat împotriva deciziei Tribunalului din Zagreb din
15 decembrie 2014, nr.: K-Us-50/14, în ședința de la data de 22 ianuarie
2015 și 23 aprilie 2015,
a decis
I. Se admite recursul acuzatului Z. T. H., se retrimite decizia nr.: K-
Us-50/14, din 15 decembrie 2014, primei instanțe (Tribunalului din
Zagreb), spre rejudecare, iar recursul acuzatului Z. T. H. formulat împotriva
deciziei acestei instanțe din 24 noiembrie 2014, nr.: K-US-50/14 se
consideră permis.
II. Se admite recursul acuzatului Z. T. H., se anulează decizia
Tribunalului din Zagreb din 24 noiembrie 2014, nr.: K-US-50/14, iar cauza
se trimite la prima instanță pentru rejudecare.“
Din expunerea de motive a hotărârii:
„Tribunalul din Zagreb, prin decizia din 15 decembrie 2014, nr.: K-
US-50/14, pe baza articolul 472, paragraful 2, raportat la articolul 495 și
articolul 464 din Codul de Procedură Penală („Monitorul Oficial” nr.:
152/08, 76/09, 80/11, 91/12 – hotărârea Curții Constituționale, 143/12 și
56/13 – denumit în continuare: ZKP/08) a respins recursul acuzatului Z. T.
H., formulat prin apărătorii săi G. M., avocat din Z. și dr. sc. L. V., avocată
din Z., ca fiind nepermis.
împotriva acestei decizii, acuzatul Z. T. H., prin apărătorii G. M. și
dr. sc. L. V., a formulat un recurs cu propunerea ca „Curtea Supremă a
Republicii Croația să evalueze constatările recursului ca fiind fondate și să
159
admită recursul împotriva deciziei atacate în sensul prevederii de la
articolul 494, paragraful 3 din CPP/08, și să modifice decizia atacată în
sensul constatărilor din recurs și să decidă că acuzatul Z. T. H. are dreptul
la traducerea documentelor esențiale din dosarul judiciar și în subsidiar să
admită recursul și să anuleze decizia atacată, precum și să trimită cauza
înapoi la prima instanță pentru rejudecare".
Parchetul General al Republicii Croația, prin cererea din 14 ianuarie
2015, cu numărul: I Kz-Us-52/15, a informat Curtea Supremă a Republicii
Croația că a permis accesul la materialele cauzei în dosarul Tribunalului
din Zagreb împotriva acuzatului Z. T. H. pentru fapta penală în
conformitate cu art. 348, paragraful 1 din Codul Penal („Monitorul Oficial”,
numărul: 110/97, 27/98, 50/00, 129/00, 51/01, 111/03, 190/03 – hotărârea
Curții Constituționale, 105/04, 84/05, 71/06, 110/07, 152/08 și 57/11 –
denumit în continuare: CP/97).
Recursul este întemeiat.
în ceea ce privește punctul I din dispozitivul acestei hotărâri,
prin decizia Tribunalului din Zagreb din 24 noiembrie 2014, nr.: K-
US-50/14 se respinge cererea apărătorului acuzatului Z. T. H. de a se
traduce din limba croată în limba maghiară documentația pe care se
bazează rechizitoriul confirmat al Directoratului pentru combaterea
corupției și criminalității organizate (denumit în continuare: USKOK), nr.: K-
US-145/11 din 31 martie 2014 – ca fiind prematură.
în această decizie, Tribunalul din Zagreb a făcut o trimitere la
dreptul la recurs, în care a constatat că împotriva acestei decizii, pe baza
prevederii articolului 491, paragraful 3 din CPP/08 nu este permis recursul
special, această decizie fiind posibil de contestat doar prin recurs la
sentință (pagina 3877 din dosar).
împotriva deciziei Tribunalului din Zagreb din 24 noiembrie 2014,
nr.: K-US-50/14, recursul a fost formulat de acuzatul Z. T. H., prin
apărătorii G. M. și dr. sc. L. V., avocați din Z., în ciuda circumstanței
conform căreia Tribunalul din Zagreb a făcut, în această decizie, o trimitere
la dreptul la recurs, astfel că a constatat „că pe baza articolului 491,
paragraful 3 din CPP/08 nu este permis recursul special, ci această decizie
se poate contesta doar prin recurs la sentință” (pagina 3877 din dosar).
Acuzatul Z. T. H. a formulat recursul pe care prima instanță, în
decizia atacată, l-a respins ca fiind nepermis.
Prima instanță și-a motivat decizia privind inadmisibilitatea
recursului în modul următor: "Anume, decizia prin care se respinge cererea
avocaților acuzatului de a se traduce din limba croată în limba maghiară
documentația pe care se bazează rechizitoriul confirmat al USKOK, a fost
pronunțată în faza de desfășurare a ședinței preliminare în fața
președintelui completului. în sensul prevederii articolului 370, paragraful 1
160
din CPP/08, la ședința preliminară se aplică în mod corespunzător
prevederile care se referă la ședința de judecată, cu excepția cazului în
care nu se prevede altfel prin lege. în acest caz concret, decizia prin care
este respinsă cererea acuzatului Z. T. H. de traducere a documentației din
limba croată în limba maghiară reprezintă un astfel de tip de decizie care
se ia în etapa ședinței preliminare și în vederea pregătirii ședinței și când
în această fază a procedurii se decide cu privire la activitățile probatorii
care vor fi administrate în faza de judecată, astfel că toate deciziile pe care
le ia în această fază președintele completului, sub formă de decizii,
reprezintă hotărâri care se referă la pregătirea judecății. Prevederea
articolului 491, paragraful 3 din CPP/08 prevede că deciziile care se iau
pentru pregătirea procesului și a sentinței pot fi contestate doar prin recurs
la sentință, ceea ce cu alte cuvinte înseamnă că împotriva deciziei
menționate nu este permis recursul special, respectiv în acest caz concret,
recurs pe care l-au depus apărătorii la această instanță la data de 1 1
decembrie 2014 împotriva deciziei prezentei instanțe cu numărul K-US-
50/14 din 24 noiembrie 2014 care este nepermis, urmând a fi respins ca
nepermis prin aplicarea prevederilor legale corespunzătoare" (pagina 3912
din dosar).
în recursul depus la data de 11 decembrie 2014 (pagina 3906-3907
din dosar) acuzatul Z. T. H. a subliniat, prin intermediul apărătorilor săi, că
prima instanță a făcut în mod greșit referire la prevederea articolului 491,
paragraful 3 din CPP/08 – deoarece această prevedere se referă în mod
exclusiv la acele decizii care sunt legate de pregătirea ședinței și a
sentinței, deci se referă la activitatea instanței în situația luării deciziei cu
ocazia pregătirii ședinței de judecată și a sentinței, și nu pentru hotărârile
în care decide cu privire la cererile (propunerile) depuse ale acuzatului
pentru a asigura exercitarea dreptului său la apărare, ca elemente
componente ale garanției la un proces echitabil.
în acest caz concret, cererea acuzatului Z. T. H. este depusă
pentru a se asigura un drept fundamental, garanția la un proces echitabil
(dreptul la o apărare eficientă), în sensul prevederii articolului 6 din Con
venția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,
și nu este vorba despre o soluție care se referă la pregătirea ședinței de
judecată și a sentinței în sensul administrării procedurii de către instanță
(președintele completului).
Astfel, Curtea Supremă a Republicii Croația a ținut cont și de
prevederea articolului 3, punctul 5 din Directiva 2010/64/UE a
Parlamentului European și a Consiliului din 20 octombrie 2010 (Jurnalul
Oficial al Consiliului Europei, nr. I. 280/1 din 26 octombrie 2010 – pagina
217 – denumită în continuare: Directiva 2010/64/UE) în conformitate cu
care „statele membre se asigură că … persoanele suspectate sau acuzate
au dreptul să exercite o cale de atac împotriva oricărei decizii care dispune
161
că nu este necesară traducerea documentelor sau a unor părți din acestea
și că, atunci când s-a asigurat traducerea, respectivele persoane au
posibilitatea de a reclama faptul că traducerea nu este de o calitate
suficientă pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor".
Astfel, în situația procesuală când propunerile părții, în timpul
procesului de pregătire a ședinței de judecată (audierea preliminară –
articolul 370 din CPP/08) se referă la exercitarea drepturilor fundamentale
ale acuzatului, recursul împotriva deciziei prin care astfel de drepturi sunt
respinse (sau restricționate) trebuie să fie supus analizării, ceea ce
înseamnă că recursul în astfel de situații este permis, contrar încheierii
primei instanțe. Mai precis, limitarea legală a dreptului la apărare al
acuzatului (în special la o apărare eficientă) nu poate fi justificată de
interesele abordării economice si consecutive.A i
In plus, în conformitate cu preambulul Directivei 210/64/UE …
dispozițiile Directivei 210/64/UE ar trebui interpretate și puse în aplicare în
conformitate cu acele drepturi, astfel cum au fost interpretate în
jurisprudența relevantă a CEDO" (punctul 33.)…“iar nivelul de protecție nu
ar trebui să scadă niciodată sub standardele prevăzute de CEDO" (punctul
32).
Având în vedere că în conformitate cu prevederea articolului 5,
punctul 5 din Directiva 210/64/UE "…persoanele suspectate sau acuzate
au dreptul să exercite o cale de atac și pentru faptul că calitatea traducerii
anumitor documente sau a unor părți din acestea nu este suficientă pentru
a garanta caracterul echitabil al procedurilor" – în conformitate cu opinia
Curții Supreme a Republicii Croația, ca instanță de apel, refuzul de a
traduce documentele esențiale prin care se garantează caracterul echitabil
al procedurii, necesită posibilitatea revizuirii unei astfel de decizii, ceea ce
înseamnă, așa cum s-a precizat deja în prezenta decizie, că este admisă o
cale de atac împotriva unei astfel de decizii, iar "inadmisibilitatea" acesteia
nu poate fi aplicată prin restricționarea procesului in absentia.
în ceea ce privește punctul II din dispozitivul acestei hotărâri,
prin decizia Tribunalului din Zagreb, nr.: K-US-50/14 din 24
noiembrie 2014 (paginile 3875-3877 din dosar) se respinge cererea
apărătorului acuzatului Z. T. H. de a se traduce din limba croată în limba
maghiară documentația pe care se bazează rechizitoriul USKOK, nr.: K-
US-145/11 din 31 martie 2014, ca fiind prematură.
în motivarea acestei decizii s-a subliniat că apărătorii acuzatului Z.
T. H., G. M. și dr. sc. L. V., avocați din Z., la audierea preliminară, au
depus o cerere să se traducă toată documentația pe care se bazează
rechizitoriul confirmat din limba croată în limba maghiară, deoarece
acuzatul Z. T. H. este cetățean maghiar și nu înțelege limba în care se
desfășoară procedura penală.
162
în plus, apărătorii acuzatului Z. T. H. subliniază că traducerea
documentației este necesară pentru ca acuzatul Z. T. H. să se
familiarizeze cu conținutul dovezilor care i se impută și pentru a putea să
dea apărătorilor săi – în calitate de mandatari, instrucțiunile adecvate
pentru reprezentare (apărare) în această procedură penală.
Apărătorii acuzatului Z. T. H. își întemeiază cererea pe prevederile
articolului 8, paragraful 3 din CPP/08 și articolul 3 din Directiva 2010/64/UE
– care este transpusă în ordinea juridică a Republicii Croația, aplicându-se
ca atare.
în conformitate cu concluzia primei instanțe, „cererea acuzatului Z.
T. H. este prematură, respectiv, aceasta nu este întemeiată" (pagina 3876,
fragmentul 3 din dosar).
Dacă ignorăm că „aspectul prematur" al cererii și „aspectul
întemeiat” nu sunt concepte identice procesuale, prima instanță
concluzionează în expunerea de motive a deciziei atacate: „Având în
vedere că în acest moment, acuzatul Z. T. H. este judecat în lipsă, și
acesta nu este disponibil pentru autoritățile judiciare ale Republicii Croația,
respectiv acesta nu participă în cadrul acestei proceduri ca inculpat astfel
încât să participe în timpul procedurii în mod activ și direct cu ocazia
traducerii de documente și administrare de probe, astfel în ceea ce-l
privește nu se pot aplica prevederile articolului 8 din CPP/08, precum și
nici prevederea articolului 3 din Directiva 2010/64/UE" (pagina 2,
fragmentul 7 din decizia atacată).
La finele deciziei atacate, prima instanță subliniază: „…dacă
acuzatul Z. T. H. devine disponibil autorităților judiciare ale Republicii
Croația și dacă va participa în mod activ și direct la procedura penală, și va
fi prezent, în calitate de inculpat, la traducerea de probe, citirea de acte și
alte documente, în conformitate cu prevederea articolului 8 din CPP/08, i
se va permite traducerea orală a activităților care se desfășoară în această
procedură, respectiv traducerea de acte și alte materiale probatorii scrise
care sunt necesare pentru apărarea sa în limba și alfabetul pe care o
vorbește, respectiv înțelege, pentru a putea astfel să-și exercite în totalitate
drepturile legale care îi revin în cadrul procedurii penale în ceea ce
privește limba în care se desfășoară procedura" (pagina 2-3 din decizia
atacată).
împotriva deciziei atacate, a făcut recurs acuzatul Z. T. H. (paginile
3907-3910 din dosar) în care subliniază că prima instanță, în decizia
atacată, a preluat principiul „că prevederile CPP cu privire la dreptul la de
folosi limba proprie și la traducerea de documente, se aplică în mod
exclusiv pentru inculpatul care este în mod direct prezent în procedură și
că prevederile CPP în acest sens nu se aplică în situația procesuală de
judecare in absentia, iar prevederile articolului 8 din CPP/08 și articolul 3
163
din Directiva 2010/64/UE nu se pot aplica în acest caz concret (pagina 2,
fragmentul 4 din recurs – pagina 3907 din dosar).
Anume, în recurs se subliniază că, indiferent de faptul că prima
instanță , anterior, în conformitate cu articolul 402, paragraful 3 din CPP/08
a pronunțat decizia de judecată a acuzatului Z. T. H. în lipsă (in absentia)
„nici o prevedere a Codului de Procedură Penală nu prevede o procedură
specifică … procedură care trebui să se aplice în mod specific și mod
exclusiv doar asupra procedurii judecării în lipsă. De asemenea, nici o
dispoziție din Directiva 2010/64/UE nu prevede diferențe între dreptul
inculpatului la traducere în ceea ce privește judecarea in presentia sau in
absentia. Ergo, prevederea articolului 8 din CPP/08, precum și prevederile
Directivei 2010/64/UE se aplică în mod corespunzător în situația
procesuală dintr-un anumit caz" (pagina 3, fragmentul 4 din recurs – pagina
3908 din dosar).
în recurs se subliniază în continuare: „…astfel trebuie subliniat în
mod special faptul că dacă împotriva acuzatului se desfășoară o procedură
în lipsă sau nu, acest lucru nu are nici o influență asupra cazului, deoarece
în ambele situații procesuale acuzatul are dreptul la o apărare eficientă în
cadrul procedurii penale. Nu se poate presupune că inculpatul are alte
drepturi fundamentale în ceea ce privește procedura penală care se
desfășoară în prezență sau în lipsă“ (pagina 4, fragmentul 3 din recurs –
pagina 3909 din dosar).
La finele recursului său, acuzatul Z. T. H. concluzionează: „Prima
instantă consideră în mod eronat că cererea acuzatului de traducere este
prematură, având în vedere că nu participă fizic la procedura judiciară.
Curtea consideră că acuzatul își poate exercita dreptul de traducere doar
în situația în care este prezent fizic la proces și când participă activ la
procedură, deoarece atunci i se va permite traducerea orală a acțiunilor
care se desfășoară în cadrul prezentei proceduri, respectiv traducerea de
documente și alte materiale probatorii scrise care sunt necesare pentru
apărarea sa. Printr-o astfel de concluzionare, Curtea amestecă dreptul
inculpatului la interpretare din articolul 2 din Directivă 2010/64/UE cu
dreptul la traducerea documentelor esențiale din articolul 3 din Directiva
2010/64/UE. Este complet logic că în procedurile penale trebuie să i se
traducă inculpatului mai întâi documentele esențiale pentru ca acesta să
poată să-și alcătuiască o apărare eficientă“ (pagina 3910 din dosar).
în opinia Curții Supreme a Republicii Croația, în calitate de instanță
de apel, problema crucială este dacă, în cadrul procedurii penale care se
desfășoară împotriva acuzatului in absentia, acestuia i se pot limita
drepturile la o apărare eficientă dincolo de limitarea pe care judecarea în
lipsă o impune prin ea însăși?
Curtea Supremă a Republicii Croația, ca instanță de apel,
consideră că astfel de limitări se pot aplica în mod exclusiv în conformitate
164
cu prevederea de la articolul 8 din CPP/08, și în ceea ce privește sensul
vertical al Directivei 2010/64/UE, care este armonizată cu standardele
generale ale drepturilor fundamentale prevăzute în Convenție.
Anume, în Preambulul Directivei 2010/64/UE (punctul 30.) se
prevede în explicit: „Garantarea caracterului echitabil al procedurilor
impune ca documentele esențiale, sau cel puțin părțile relevante ale
acestor documente, să fie traduse pentru persoanele suspectate sau
acuzate, în conformitate cu prezenta Directivă. Anumite documente ar
trebui să fie întotdeauna considerate esențiale în acest scop și, prin
urmare, ar trebui să fie traduse, cum ar fi orice decizie de privare de
libertate a unei persoane, orice rechizitoriu sau act de inculpare și orice
hotărâre judecătorească. Autoritățile competente ale statelor membre ar
trebui să decidă, din proprie inițiativă sau la cererea persoanelor
suspectate sau acuzate sau a avocaților acestora, ce alte documente sunt
esențiale pentru garantarea caracterului echitabil al procedurilor care, prin
urmare, ar trebui, de asemenea, traduse”.
Standardul juridic evidențiat este prevăzut prin așa-numitele
drepturi minime de la articolul 3 din Directiva 2010/64/UE:
„1. Statele membre se asigură că persoanelor suspectate sau
acuzate, care nu înțeleg limba în care se desfășoară procedurile penale
respective, li se furnizează într-un interval rezonabil de timp traducerea
scrisă a tuturor documentelor esențiale pentru a se garanta faptul că
respectivele persoane pot să își exercite dreptul la apărare și pentru a
garanta caracterul echitabil al procedurilor.
2. Documentele esențiale includ orice decizie de privare de libertate
a unei persoane, orice rechizitoriu sau act de inculpare și orice hotărâre
judecătorească.
3. Autoritățile competente decid în fiecare caz în parte dacă mai
există și alte documente esențiale. Persoanele suspectate sau acuzate
sau avocații acestora pot înainta o cerere motivată în acest scop.
4. Nu se impune obligația de a traduce acele părți din documentele
esențiale care nu sunt relevante pentru obiectivul de a permite persoanelor
suspectate sau acuzate să cunoască cazul instrumentat împotriva lor și
5. Statele membre se asigură că, în conformitate cu procedurile din
legislația națională, persoanele suspectate sau acuzate au dreptul să
exercite o cale de atac împotriva oricărei decizii care dispune că nu este
necesară traducerea documentelor sau a unor părți din acestea și că,
atunci când s-a asigurat traducerea, respectivele persoane au posibilitatea
de a reclama faptul că traducerea nu este de o calitate suficientă pentru a
garanta caracterul echitabil al procedurilor”.
în conformitate cu prevederea articolului 8, paragraful 1-12 din
CPP/08 se prevede în mod explicit că inculpatul are dreptul la traducerea
scrisă a documentației sau a unei părți din documentație dacă aceste
165
documente sau părțile lor componente sunt esențiale pentru dreptul la
apărare al inculpatului.
La stabilirea domeniului de aplicare a dreptului la traducerea scrisă
a documentației (sau a unei părți a documentației), trebuie să diferențiem
așa-numitele documente esențiale (stabilite în articolul 3 din Directiva
2010/64/UE) care sunt traduse în scris în mod obligatoriu, de documentele
în care există o evaluare discreționară a organismului care efectuează
procedura cu privire la necesitatea traducerii în scris a acestor documente.
Având în vedere obiectul și aria de aplicare, prin Directiva
2010/64/UE (articolul 1) sunt stabilite normele privind dreptul la interpretare
și traducere în cadrul procedurilor penale.
Este evident că, în conformitate cu conținutul așa-numitelor drepturi
minime (articolul 3 din Directiva 2010/64/UE) că „…autoritățile competente
decid în fiecare caz în parte dacă mai există și alte documente esențiale
pentru exercitarea dreptului la apărare (apărare eficientă) și garantarea
caracterului echitabil al procedurii…".
Acest lucru bineînțeles că nu înseamnă că statele membre (și
organele sale judiciare), în fiecare procedură penală în parte, trebuie să
asigure traducerea tuturor documentelor și a tuturor documentelor „pe care
se bazează rechizitoriul" (așa cum au solicitat în cererile lor apărătorului
acuzatului Z. T. H.), dar și dreptul inculpatului care este judecat în
procedura penală, la traducerea de documente esențiale, nu se poate
exclude doar ca urmare a circumstanței că inculpatul este judecat în lipsă.
Determinarea primei instanțe"… că dispozițiile CPP nu se aplică în
situația procesuală de judecare in absentia și că articolul 8 din CPP/08 și
articolul 3 din Directiva 2010/64/UE nu se pot aplica în acest caz concret…”
(pagina 3876, fragmentul 7 din decizia Tribunalului din Zagreb, nr.: K-Us-
50/14 din 24 noiembrie 2014), nu sunt acceptabile pentru Curtea Supremă
a Republicii Croația, ca instanță de apel, deoarece în conformitate cu
opinia Curții Supreme a Republicii Croația nici prevederea articolului 8 din
CPP/08 și nici prevederile Directivei 2010/64/UE nu exclud dreptul
inculpatului la traducerea probelor care se administrează în procedura
penală, dar și în situația în care inculpatul este judecat in absentia.
în cadrul procedurii repetate, instanța de fond va evalua conținutul
propunerii acuzatului Z. T. H. (paginile 3899-3901 din Procesul verbal din 8
decembrie 2014), va evalua dacă vreuna dintre propunerile depuse intră în
categoria probelor esențiale în ceea ce privește exercitarea dreptului la o
apărare eficientă a acuzatului Z. T. H., și abia apoi se va constata dacă
este necesar sau nu este necesar să se traducă anumite documente (sau
părți ale acestora) pentru a se asigura dreptul inculpatului la o apărare
eficientă, și în circumstanțele judecării in absentia.“
166
Analiza cauzei:
Este evident cum Curtea Supremă a Republicii Croația a analizat în
cauza penală-civilă de față 2 aspecte ale cauzei:
a.) privind admisibilitatea recursului și
b.) privind temeinicia recursului.
în contextul primei întrebări (admisibilitatea recursului) este evident
că Tribunalul din Zagreb (denumit în continuare: TZ) în timpul procesului
de luare a deciziei a folosit metoda gramaticală – logică, astfel că aplicând
prevederile CPP/08 a restricționat dreptul la exercitarea unei căi de atac
din partea părților împotriva deciziei prin care se respinge dreptul la
traducerea unor părți din materialele cauzei din limba croată (limba oficială
a instanței) în limba maghiară (limbă pe care o vorbește acuzatul Z.T.H).
Astfel, aplicarea gramaticalo-logică a prevederilor corespunzătoare din
CPP/08 a fost corectă: TZ a făcut referire la faptul că este vorba despre
faza de pregătire a ședinței de judecată, iar deciziile pe care le pronunță
președintele completului în această fază sunt atacate, dar nu prin recurs
special, ci printr-un recurs împotriva sentinței prin care se decide cu privire
la materia principală.
Un asemenea rationament al TZ se arată a fi totuși, inadecvat si> i ' i
prea îngust, deoarece lipsește abordarea (teleologică) țintă. Cu alte
cuvinte, TZ nu s-a întrebat despre ce fel de drept, solicitat de acuzatul
Z.T.H., este vorba? Este un drept care se limitează în mod exclusiv imitat
doar la chestiunea pregătirii ședinței de judecată sau este vorba despre
unul dintre drepturile fundamentale ale omului care, în consecință, se
bucură de un tratament diferit? Prin acest drept, apărarea lui Z.T.H. a
subliniat în recurs că este vorba despre „…dreptul la apărare, ca element
component al garanției la un proces echitabil“. Prin urmare, decizia Curții
Supreme a Republicii Croația este cu totul logică și de așteptat atunci
când, admițând recursul acuzatului Z.T.H., plasează dreptul la traducere în
contextul Directivei 2010/64/UE si în contextul articolului 6 din CEDO. PrinV
urmare, acceptând faptul că este vorba de pregătirea ședințe de judecată,
Curtea Supremă a Republicii Croația pornește de la faptul că dreptul de
traducere este unul dintre drepturile fundamentale ale acuzatului, iar
decizia prin care se decide asupra acestui drept și a unui astfel de drept
(fundamental) trebuie să facă obiectul unei reexaminări. Prin urmare,
contrar hotărârii TZ, decizia în această privință trebuie să facă obiectul
unei căi de atac și al unei examinări în cadrul procedurii de apel. Cu alte
cuvinte, limitarea dreptului la apărare nu poate fi justificată de „interesele
abordării economice si consecutive”, i
Decizia Curții Supreme a Republicii Croația este semnificativă nu
numai pentru că face referire în mod expres la Directiva 2010/64 UE, în
ciuda faptului că aceasta este transpusă în textul CPP/08, ci și pentru că
167
se citează și se subliniază textul preambulului Directivei. în Preambul se
arată legătura dintre textul Directivei și textele CEDO și CDFUE, precum și
necesitatea interconectării soluțiilor normative în aceste documente. Maii
mult decât atât, se implică necesitatea unei abordări holistice în ceea ce
privește interpretarea și aplicarea prevederilor surselor legale menționate,
în concluzie, suntem de părere că tocmai din punctul de vedere al
„intereselor abordării economice și consecutive" la care face referire TZ,
chestiunea traducerii și/sau interpretării trebuie soluționată ca o chestiune
incidentală, imediat ce apare în procedură. O abordare contrară și
amânarea soluționării acestei chestiuni probleme atâta timp cât a apărut în
timpul procedurii, implică prelungirea și creșterea costurilor procedurii
penale.
în ceea ce privește temeinicia celorlalte aspecte, ca o a doua
chestiune, TZ a legat aspectul exercitării dreptului la traducere în mod
direct de chestiunea prezenței personale a acuzatului Z.T.H. în cadrul
procedurii penale. Argumentarea apărării s-a concentrat pe nivelul
normativ: nicăieri, nici în Directiva 2010/64/UE, și nici în CPP/08, în ceea
ce privește dreptul de traducere, nu se face nici o diferență între situațiile
în care se judecă in absentia față de situațiile în care se judecă in
presentia.1 3 2 Reamintind așa-numitele drepturi minime în ceea ce privește
traducerea și/sau interpretarea (articolul 8 din Directivă), Curtea Supremă
a Republicii Croația a pus și problema așa-numitelor documente esențiale
care trebuie traduse ca atare, prezentând în această cauză penală-civilă o
întrebare crucială: „în cadrul procedurii penale care se desfășoară
împotriva acuzatului in absentia, acestuia i se pot limita drepturile la o
apărare eficientă dincolo de limitarea pe care judecarea în lipsă o impune
prin ea însăși?” în răspunsul la această întrebare, Curtea Supremă a
Republicii Croația a acceptat în esență argumentația recursului lui Z.T.H. și
a stabilit că Directiva 2010/64/UE „…nu exclude dreptul inculpatului la
traducerea probelor care se administrează în procedura penală, dar și în
situația în care inculpatul este judecat in absentia”. Contrar celor
menționate, nici TZ nu a oferit o argumentare mai detaliată de ce refuză
cererea acuzatului Z.T.H. de traducere, ci doar a constatat în decizia sa că
….acuzatul Z. T. H. nu participă în cadrul acestei proceduri ca inculpat
astfel încât să participe în timpul procedurii în mod activ și direct cu ocazia
traducerii de documente și administrare de probe, astfel în ceea ce-l
privește nu se pot aplica prevederile articolului 8 din CPP/08, precum și
nici prevederea articolului 3 din Directiva 2010/64/UE“.
1 3 2 în plus, apărarea a arătat în mod eronat că Directiva 2010/64/UE „se aplică în
mod direct", aparent amestecând acest lucru cu așa-numitul efect direct al
directivei.
168
2. Hotărârea CSRC I Kz 289 (2017-4 din 25 mai 2017
„Curtea Supremă a Republicii Croația, în completul alcătuit din
judecătorul din cadrul Curții Supreme S.K.B. în calitate de președinte a
completului, precum și I.V. și dr. sc. Z.K., în calitate de membri ai
completului, prin participarea consilierei judiciare superioare D.K., în
calitate de grefieră, în procedura penală împotriva persoanei extrădate G.
L., pentru fapta penală de la articolul 204, paragraful 1 ș 4 și altele din
Codul Penal al Republicii Serbia, hotărând asupra recursului persoanei
extrădate, depus împotriva deciziei Tribunalului din Vukovar din 3 mai
2017, numărul Kv 11-75/17-5 (Kir-139/17), în ședința de judecată de la data
de 25 mai 2017,
a decis:
Se admite recursul persoanei extrădate G. L. și se anulează decizia
atacată, iar dosarul se trimite la prima instanță pentru rejudecare.
Expunere de motive
Prin decizia atacată, pe baza articolului 56, paragraful 1, raportat la
articolul 33 și articolul 34, paragraful 1 din Legea privind asistența juridică
internațională în materie penală („Monitorul Oficial”, numărul 178/04 –
denumită în continuare: LAJIMP), s-a constatat că sunt îndeplinite cerințele
legale pentru extrădarea persoanei G. L. către Republica Serbia pentru a
executa o pedeapsă cu închisoarea de șase ani, la care a fost condamnat
definitiv prin sentința Curții de Apel din Kragujevac numărul Kz 1 914/15
din 14 septembrie 2015, prin care este modificată sentința Judecătoriei din
Uzice numărul K-334/14 din 19 iunie 2015, ca urmare a faptei penale
continuate de furt calificat în complicitate în conformitate cu articolul 204,
paragraful 4, raportat la paragraful 1, punctul 1, raportat la articolul 33 și
articolul 61 din Codul Penal al Republicii Serbia (care corespunde faptei
penale împotriva proprietății – furt calificat în conformitate cu articolul 229,
paragraful 1, punctul 1, raportat la articolul 228, paragraful 1 și articolul 52,
paragraful 1 și articolul 36, paragraful 2 din Codul Penal al Republicii
Croația („Monitorul Oficial”, numărul: 125/11, 144/12, 56/15 i 61/15 –
denumit în continuare: CP/11).
împotriva acestei decizii face recurs persoana extrădată G. L. prin
apărătoarea sa S. D. K., avocată din Vukovar, din cauza încălcării grave a
dispozițiilor de procedură penală prevăzute la art. 468, paragraful 2 din
Codul de Procedură Penală („Monitorul Oficial” nr.: 152/08, 76/09, 80/11,
91/12 – hotărârea Curții Constitutionale, 143/12, 56/13, 145/13 si 152/14 -> > ' * * t
denumit în continuare: CPP/08), cu propunerea ca decizia atacată să fie
anulată, iar dosarul să se întoarcă la instanța de fond pentru rejudecare.
în conformitate cu articolul 495, raportat la articolul 474, paragraful
1 din CPP/08, dosarul este înaintat spre analiză Procurorului general al
Republicii Croația.
169
Recursul persoanei extrădate este întemeiat.
Reclamantul are dreptate că, în procedura de extrădare, i-a fost
încălcat grav dreptul la un proces echitabil, deoarece documentația pe
care a prezentat-o statul solicitant, alături de cererea de extrădare nu a
fost tradusă în limba croată si nu s-a folosit alfabetul latin. Astfel este
produsă o încălcare gravă a prevederilor procedurii penale din articolul
468, paragraful 2 din CPP/08 la care recursul face referire.
Mai precis, prin inspectarea materialelor cauzei, s-a stabilit că
Republica Serbia a înaintat cererea de extrădare, împreună cu
documentația (sentințele Curții de Apel din Kragujevac și Judecătoriei din
Uzice, extrasul din Codul Penal al Republicii Serbia, certificatul de
cetățenie și cârdul privind cartea de identitate emisă pentru G. L.) în limba
sârbă si alfabet chirilic.> A
In recurs se afirmă că apărătoarea persoanei extrădate, avocata
S.D.K., nu cunoaște alfabetul chirilic, motiv pentru care, în ciuda accesului
la dosar, nu-i poate oferi apăratului său asistența juridică corespunzătoare
și nu poate realiza o cale de atac calitativă având în vedere că nu-i este
cunoscut conținutul documentelor pe baza cărora se solicită extrădarea.
în conformitate cu 23 din Convenția europeană privind extrădarea
din 13 decembrie 1957 („Monitorul Oficial" – tratate internaționale nr.
14/94), documentele pe baza cărora se solicită extrădarea trebuie să fie în
limba oficială a statului solicitant sau în limba oficială a statului solicitat, în
timp ce în articolul 3, paragraful 1 din Acordul Bilateral dintre Republica
Croația și Republica Serbia cu privire la extrădare din 29 iunie 2010, se
menționează că cererile si documentația se întocmesc în limba statului i » >
solicitant si că nu este necesar să se atașeze traducerea în limba statului i »
solicitat.
în conformitate cu actele citate, rezultă că Republica Serbia nu
avea datoria să prezinte traducerea cererii și a documentației în limba
croată și în alfabet latin, fapt pe care îl acceptă și reclamantul în recursul
său.
Cu toate acestea, având în vedere că în sensul articolului 81 din
LAJIMP, în cadrul procedurii de asistență judiciară internațională, se aplică
în subsidiar normele procedurale din Codul de Procedură Penală,
reclamantul indică în mod întemeiat dreptul la apărare prevăzut la articolul
8 din acest Cod care prevede că în procedurile penale din fața instanțelor
naționale se foloseste limba croată si alfabetul latin si că inculpatul care nu » i i i ~
vorbește sau nu înțelege limba în care se desfășoară procedura are
dreptul la traducere orală, respectiv scrisă. în afară de documentația care
se va traduce în scris în conformitate cu articolul 8, paragraful 5 din
CPP/08, paragraful 8 din acest articol prevede că inculpatul are dreptul și
la traducerea conversațiilor și corespondenței cu apărătorul în vederea
pregătirii apărării, depunerii de căi de atac sau a luării altor acțiuni în cadrul
170
procedurii, dacă acest lucru este necesar pentru utilizarea drepturilor
procedurale ale apărării.
în conformitate cu articolul 66, paragraful 1, punctul 3 din CPP/08,
inculpatul trebuie să aibă apărător atunci când împotriva sa este
pronunțată o decizie de stabilire a detenției sau a arestului preventiv, așa
cum este cazul aici, iar apărătorul, în conformitate cu articolul 67,
paragraful 1 din CPP/08, este autorizat, ca în beneficiul inculpatului, să ia
toate măsurile pe care le poate lua și inculpatul însuși.
Ca urmare a celor expuse, indiferent de faptul că persoana
extrădată, în cadrul audierii din 3 aprilie 2017, a renunțat în mod expres la
dreptul la traducere, trebuie luată în considerare importanța exercitării
efective și eficiente a dreptului său la un apărător, care, pe lângă
prevederile legale și din articolul 29, paragraful 2 din Constituția Republicii
Croația, este proclamat și în articolul 6, paragraful 1 și 3 din Convenția
pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. în
conformitate cu interpretarea autonomă și pertinentă a Curții Europene a
Drepturilor Omului, care este expusă în numeroasele decizii ale acestei
instanțe, exercitarea drepturilor inculpaților la apărare alături de apărător
trebuie să fie efectivă, ceea ce implică competențele apărătorilor nu numai
profesional, ci și din toate punctele de vedere. Obligația instanței de a
acorda inculpatului un apărător cu experiență și profesionist este
accentuată cu atât mai mult atunci când, cum este cazul și aici, este vorba
despre un apărător din oficiu pentru a cărui competență răspunde
autoritatea care l-a numit (sentința CEDO Prezec împotriva Croației din 15
octombrie 2009). Prin urmare, numai un apărător experimentat și
profesionist, care cunoaște limba și alfabetul care se folosesc în
procedură, poate asigura inculpatului o reprezentare eficientă în cadrul
procedurii și să îndeplinească cerințele unei apărări efective.
Având în vedere că apărătoarea menționează în recurs că nu
cunoaște alfabetul chirilic, care nici nu este datoria ei, deoarece este vorba
despre un alfabet care este folosit în mod oficial de instanță, și pentru o
exercitare efectivă a drepturilor procedurale ale apărării, prima instanță are
datoria ea însăși sau la solicitarea scrisă și motivată să prezinte traducerea
documentației în alfabet latin, în conformitate cu articolul 8, paragraful 6
din CPP/08’ .
Ca urmare a celor menționate, recursul persoanei extrădate trebuia
acceptat și pe baza articolului 494, paragraful 1, punctul 3 din CPP/08, să
se decidă așa cum reiese din dispozitivul acestei decizii.
în procedura repetată, prima instanță va remedia deficiențele care
au fost prezentate aici și dacă reafirmă că au fost respectate prezumțiile
legale de extrădare, să țină seama de faptul că respectivele condiții de
extrădare, prin aplicarea principiului de specialitate de la articolul 37,
171
paragraful 1 din LAJIMP, trebuie indicate în dispozitiv, nu doar în
expunerea de motive a deciziei“.
Analiza cauzei:
Deși este vorba despre un caz recent (25 mai 2017), este
interesant cum CSRC nu face nicăieri în textul hotărârii sale referire la
textul Directivei 2010/64/UE, așa cum este cazul în hotărârea anterioară a
acestei instanțe, veche de 2 ani de zile.
Cu toate acestea, Curtea, în momentul dezbaterii recursului, a
ajuns totuși la soluția din textul Directivei, dar, indirect, prin aplicarea
dispozițiilor CPP/08 și a prevederilor CEDO. Atunci când se aplică metoda
holistică și teleologică de interpretare a dreptului ca unitate (deși nu este
vorba despre un aspect esențial al acestui caz), se atinge tocmai obiectivul
dorit, indiferent pe ce cale normativă s-a ajuns la asta.
Această cauză este (inter alia) orientativ din următoarele motive:
a.) aspectul impactului acordurilor internaționale,
b.) calitatea apărării prin intermediul unui apărător din oficiu.
Astfel, acest caz este un exemplu al modului în care directiva
Uniunii Europene, prin amploarea soluțiilor sale, permite ieșirea dintr-o
situație în care s-a ajuns ca urmare a unui tratat internațional încheiat. în
mod concret, în Republica Croația acordurile internaționale ratificate au
putere suverană1 3 3 . Acest lucru înseamnă că, în cazul de față, prevederile
acordului sunt mai puternice decât prevederile CPP/08, iar instanța a fost
obligată să aprobe traducerea documentelor din alfabet, indiferent de
faptul că în procedura penală croată, prin CPP/08, sunt în uz oficial în
primul rând limba croată și alfabetul latin. Cu alte cuvinte, Directiva
2010/64/UE prevede un standard minim obligatoriu în ceea ce privește
dreptul la traducere, dar a permis în același timp prescrierea și aplicarea
unui standard mai înalt care s-a îndeplinit în mod concret în textul
acordului internațional mentionat mai sus. Astfel, statele membre ale UE t j 1
vor trebui să țină seama, în practica lor, atunci când încheie acorduri
internaționale cu state terte, state care nu sunt membre ale UE, si de con- > > 1 ’ >
tinutul si standardele Directivei ca atare.
Inculpatul, în cadrul procedurii penale în conformitate cu
Standardul convenției prevăzut de CEDO, are dreptul la o apărare bună,
de calitate. Tocmai aceasta a fost una dintre opiniile condu-cătorului
CSRC, atunci când a pronunțat decizia în acest caz penal-civil, deoarece a
1 3 3 Acordul între Republica Croația și Republica Federală Iugoslavia privind
asistența judiciară în materie civilă și penală, Monitorul Oficial – Acorduri
internaționale 6/1998 din 1 aprilie 1998.
172
subliniat că întocmai statul este cel care numește un apărător din oficiu și
răspunde pentru calitatea muncii acestuia. Și această calitate, printre
altele, depinde de traducerea documentelor în limba pe care apărătorul o
înțelege, ca mandatar procesul al inculpatului.
CSRC, ca instanță de apel, hotărând asupra recursurilor împotriva
deciziilor tribunalelor, a mai luat și alte decizii privind aplicarea drepturilor
în temeiul directivelor în cauză. Deoarece aceste cauze nu au o
complexitate deosebită, le vom expune în continuare, în esență, și, dacă
este necesar, vom exprima păreri proprii asupra situațiilor juridice descrise.
3. Hotărârea CSRC I Kz-769/12 din 20 februarie 2013
în procedura de extrădare, inculpatul (persoana extrădată) a
renunțat, deja de la prima audiere, la dreptul la un interpret autorizat, „…
având în vedere că înțelege bine limba croată". Din declarația persoanei
extrădate, CSRC a concluzionat că, în cadrul procedurii, nu i-a fost
restricționat dreptul de a se folosi de limba sa. în consecință, nici prima
instanță nu a săvârșit o încălcare procedurală esențială pe care o indică
persoana extrădată în recursul său.
Comentariu: suntem de părere că decizia CSRC este vagă,
deoarece se referă la declarația persoanei extrădate „… că înțelege bine
limba croată". Anume, comunicarea calitativă a inculpatului (persoana
extrădată) în procedura de extrădare va fi posibilă nu doar dacă înțelege
limba croată, ci dacă o si vorbește. Doar limba si alfabetul utilizate astfel,1 i > j •
în ceea ce privește înțelegerea și exprimarea / scrierea vor permite
inculpatului (persoanei extrădate) să aibă o participare completă la
procedura penală, care îi va respecta cererea la un proces echitabil, așa
cum prevăd CEDO, CDFUE, respectiv standardele Directivei 2010/64/UE.
4. Hotărârea CSRC I Kz-1078/08 din 3 iunie 2009
Hotărând cu privire la recursul inculpatului, care este membru al
minorității naționale albaneze din Republica Croația, CSRC a înlăturat
afirmația inculpatului din recurs, cum că acestuia i-a fost restricționat
accesul să urmărească ședința de judecată și să se folosească de limba
albaneză în cadrul procedurii penale, deoarece potrivit argumentării CSRC
…este necesar ca inculpatul însuși să declare că nu cunoaște limbă sau
ca instanța, pe baza propriei percepții, să estimeze și concluzioneze că
acest lucru are ca scop comunicarea neîntreruptă și interesele apărării".
După cum rezultă din procesele-verbale de la ședința de judecată,
procesul s-a desfășurat în prezența unui interpret de limba albaneză, iar
acuzatul a declarat cu atât mai mult, în faza anterioară etapei de judecată
că „… nu are nevoie de interpret și că înțelege și se folosește de limba
croată", astfel că argumentele sale din recurs sunt nefondate.
Comentariu: dintr-o astfel de hotărâre a CSRC, spre deosebire de
hotărârea anterioară a aceleiași instanțe (hotărârea CSRC la punctul VI.3.)
173
este evident că aici CSRC s-a ocupat de evaluarea abuzului de drept în
cadrul procedurilor penale. Anume, după ce în faza premergătoare
procedurii acuzatul și-a susținut apărarea, după ce a declarat că înțelege și
vorbește limba croată, în etapa de judecată a insistat asupra angajării unui
interpret, fapt respins de instanță, astfel CSRC a menționat în mod special
că acuzatul, la audierea preliminară, s-a referit în mod pozitiv la chestiunea
înțelegerii și chestiunea vorbirii limbii croate.
5. Hotărârea CSRC I Kz-213/2006 din 22 mai 2007
în acest caz penal, CSRC, cu ocazia recursului acuzatului, a
clarificat modul în care ar trebui notată activitatea procesuală a
interpretului la ședința de judecată. în acest sens, Curtea a menționat că
este…suficient să se constate prin proces verbal prezența interpretului la
ședință, ceea ce implică o traducere continuă, astfel încât nu este necesar
să se înscrie în procesul-verbal fiecare traducere orală a acțiunilor
inculpatului care se iau în timpul ședinței". Mai mult, CSRC atrage atenția
că apărarea nu a menționat în procesul verbal de la ședință contestarea în
ceea ce privește traducerea în limba italiană.
Comentariu: în acest moment, în Republica Croația, prima
audiere a inculpatului se înregistrează în mod obligatoriu pe suport audio-
video, astfel că prin vizualizarea și ascultarea ulterioară a înregistrării se
poate răspunde la întrebări cu privire la dreptul la traducere (necesitatea
traducerii, calitatea traducerii etc.).
6. Hotărârea CSRC I Kz-500/01 din 30 octombrie 2001
CSRC a constatat că în cadrul procedurii penale desfășurate nu
s-a comis nici o încălcare esențială a prevederilor de procedură penală și
nu este încălcat dreptul inculpatului în acest sens, indiferent dacă în faza
de procedură preliminară, anterioară anchetării, când s-a redactat procesul
verbal de reținere temporară a bunurilor, nu a fost prezent interpretul de
limba spaniolă care a participat ulterior în faza de judecată din cadrul
aceleiași proceduri penale.
Comentariu: atunci când este vorba despre dreptul la traducere și
/ sau interpretare (precum și alte drepturi procedurale), nu reprezintă
fiecare încălcare a regulilor procedurale o încălcare esențială a acestora,
cu consecințele aferente de anulare a hotărârii judecătorești. în cazul de
față, CSRC a luat act de încălcare, dar și de aspectul său benign, ținând
seama de remedierea sa ulterioară prin intermediul activității traducătorului
de limbă spaniolă.
174
VII. ANALIZA CAUZELOR DE LA CURTEA EUROPEANĂ A
DREPTURILOR OMULUI
1. Cauza Baytar împotriva Turciei – dreptul la traducere /
interpretare
(cererea nr. 45440/04, hotărîrea din 14 octombrie 2014)
Circumstanțele cazului:>
La data de 30 aprilie 2001, solicitanta și-a vizitat fratele în
închisoare. Fratele era membru al Partidului Muncitoresc din Kurdistan
(PKK), organizație politică care este ilegală în sensul regulamentelor și
deciziilor turcești. Anume, este vorba despre poziția oficială a Turciei
conform căreia PKK este o organizație paramilitară care luptă pentru
independența Kurdistanului, iar Turcia o consideră responsabilă pentru
numeroase atacuri teroriste comise în această țară din anul 1984 până
astăzi. La efectuarea controlului la intrarea în închisoare și la percheziția
corporală asupra solicitantei, ofițerii de poliție judiciară au găsit asupra
acesteia o bucată de hârtie care era pliată de mai multe ori și lipită cu o
bandă. Hârtia nu era semnată, iar continutul era scris de către un membru7 i
PKK. Poliția a reținut-o pe solicitantă în aceeași zi, iar ofițerul de poliție a
audiat-o în ziua următoare în limba turcă. Solicitanta a declarat că a găsit
hârtia respectivă întâmplător în stația de autobuz și a luat-o, crezând că
poate este ceva important. Solicitanta a repetat la data de 1 mai 2001
declarația identică si în fata procurorului de stat. Solicitanta nu stia săi j i r t
scrie, nici să citească, iar procesul verbal cu privire la audierea acesteia, în
loc să-l semneze și-a pus amprenta digitală. Ulterior, împotriva reclamantei
s-a dispus detenția. Solicitanta a fost eliberată la data de 27 septembrie
2001, deoarece Curtea Națională de Securitate a considerat că afirmațiile7 j j
acesteia sunt credibile.
Solicitanta si-a vizitat din nou fratele la închisoare la data de 17 j
decembrie 2001, ocazie cu care a fost arestată după percheziția în urma
căreia ofițerii de poliție judiciară au găsit asupra ei un document de
șaisprezece pagini protejat cu o bandă adezivă. Documentul conținea
instrucțiunile PKK cu privire la activitățile pe care intenționează să le
întreprindă în închisori împotriva administrației penitenciare și a
personalului penitenciarului. în ziua următoare, solicitanta a fost audiată în
limba turcă. A declarat că a găsit documentul respectiv întâmplător în sala
de așteptare a închisorii și l-a luat din pură curiozitate. Din procesul verbal
de audiere rezultă că poliția a informat-o pe solicitantă cu privire la dreptul
la un apărător, dar că aceasta a hotărât să se reprezinte singură,
renunțând la dreptul de a fi reprezentată de un avocat.
împotriva solicitantei s-a dispus detenția, fiind apoi audiată de către
judecătorul de instrucție, care a constatat că solicitanta nu stăpânește bine
limba turcă, nu o vorbește suficient de fluent și, prin urmare, a informat-o
175
cu privire la dreptul la un interpret, fapt pe care solicitanta l-a acceptat.
Atunci, judecătorul de instrucție a solicitat unui membru al familiei
solicitantei (familie care aștepta rezultatul procedurii pe holul instanței) să
participe la audierea solicitantei în calitate de interpret. Respectivul
membru al familiei a acceptat, iar audierea solicitantei s-a desfășurat prin
participarea acestuia. Solicitanta a repetat declarația pe care a dat-o
anterior poliției, dar a adăugat că ambele declarații (atât cea în fața poliției,
cât și cea în fața judecătorului de instrucție) se referă la un eveniment din
timpul unei vizite anterioare la închisoare și că, în timpul celei de-a doua
vizite la închisoare, poliția nu a găsit niciun document. Mai mult, aceasta a
afirmat că nu știe să citească și nici să scrie și că a autorizat procesul
verbal de audiere în fața poliției cu amprenta digitală, fără să știe ce scrie
în el. împotriva solicitantei s-a inițiat rapid o procedură penală, aceasta
fiind acuzată de aderarea la o organizație armată ilegală, prin ajutare și
susținere ca forme de co-autorat.
împotriva solicitantei se pronunță pedeapsa cu închisoarea pe o
durată de trei ani si nouă luni. Curtea de Casație a anulat sentinta* > >
menționată și a retrimis cauza la prima instanță pentru rejudecare, aceasta
pronunțînd împotriva solicitantei o pedeapsă pentru aceeași durată, dar în
acest sens a calculat timpul petrecut în arest și a dispus ca solicitanta să
fie pusă în libertate. în cele din urmă, la data de 31 octombrie 2006,
aceasta a fost condamnată la pedeapsa cu închisoarea de 1 an și 3 luni
pentru fapta penală de tentativă de ajutor și susținere a unei organizații
armate ilegale.
Solicitanta a depus la ECtHR o cerere invocând articolul 6,
paragraful 1 și paragraful 3 din Convenție, susținând că în timpul audierii la
poliție nu i-a fost permis dreptul la un interpret („Nu a beneficiat de
asistența unui interpret când a fost audiată de către ofițerii de poliție în
timpul reținerii, iar declarația care i-a fost luată în astfel de circumstanțe
reprezintă o probă obținută în mod ilegal care, prin urmare, ar fi trebuit să
fie exclusă de către instanța de judecată."). împotriva argumentării
acesteia, Guvernul turc a menționat: „Solicitanta nu a demonstrat că lipsa
unui interpret în timpul reținerii sale la poliție i-ar încălca dreptul la un
proces echitabil, deoarece solicitanta a repetat declarația în fața
judecătorului de instrucție în prezența unui interpret… Interpretul a ajutat-o
pe parcursul perioadei rămase din procedura penală.“
Evaluarea CurțiiA i
în ceea ce privește articolul 6, paragraful 3 din Convenție, raportat
la articolul 6, paragraful 1 din Convenție
Curtea a reiterat faptul că inculpații care nu stăpânesc limba în care
se desfășoară o procedură judecătorească au dreptul la asistența gratuită
a unui interpret, cu ajutorul căruia vor putea urmări procedura care se
desfășoară împotriva lor și cu ajutorul căruia li se va asigura dreptul la
176
apărare, în special posibilitatea de a-și prezenta propria versiune a
evenimentului. Dreptul la asistența unui interpret trebuie să fie garantat pe
parcursul întregii proceduri penale, inclusiv în etapa de investigare a
poliției. Solicitanta nu stăpânea bine limba turcă, fapt pentru care era
necesar să i se asigure asistența unui interpret, fapt pe care l-a constatat și
judecătorul de instrucție, precum și judecătorul de primă instanță. Cu toate
acestea, deși solicitantei i s-a oferit asistența unui interpret cu ocazia
audierii în fața judecătorului de instrucție, acest lucru nu s-a aplicat și la
audierea de la poliție. Anume, poliția a audiat-o fără interpret, și chiar în
timpul audierii respective solicitanta a declarat că a găsit documentul în
cauză pe podeaua din sala de așteptare a închisorii și a recunoscut că a
fost găsit asupra ei. Curtea a subliniat deja anterior importanța fazei de
investigare în sensul pregătirii procedurii penale, deoarece probele
colectate în această fază pot fi decisive pentru luarea de decizii în fazele
ulterioare ale procedurii penale. Atunci când poliția reține o anumită
persoană, persoana respectivă are un număr de drepturi, cum ar fi dreptul
de a se apăra prin tăcere sau dreptul la un apărător. Cu toate acestea,
decizia de a exercita drepturile garantate sau de a renunța la ele depinde
de faptul dacă persoana a înțeles sau nu ceea ce i s-a imputat.
Presupunând că a înțeles, poate să-și asume riscurile și să evalueze
necesitatea renunțării la aceste drepturi. Curtea constată că solicitanta nu
a fost în măsură să înțeleagă pe deplin consecințele renunțării la dreptul la
tăcere și la dreptul la un apărător, având în vedere că poliția nu a audiat-o
cu ajutorul unui interpret și nici nu a familiarizat-o în mod clar cu ceea ce i
se impută, fapt pentru care s-a produs încălcarea articolului 6, paragraful 3
din Convenție, raportat la articolul 6, paragraful 1 din Convenției. Mai mult
decât atât, această deficiență inițială, în ceea ce privește lipsa unui
interpret, a avut repercusiuni, consecințe asupra celorlalte drepturi ale
solicitantei, astfel încât implicarea ulterioară a interpretului nu poate
corecta acea deficiență inițială. ECtHR a mai subliniat și aspectul cauzei
care se referă la faptul că traducerea în fața judecătorului de instrucție a
fost efectuată de către un membru al familiei solicitantei, unde judecătorul
de instrucție „… aparent a omis să verifice abilitățile de traducere ale
acestuia…"
2. Cauza Ibrahim și alții împotriva Regatului Unit – dreptul la
informare în cadrul procedurilor penale
(cererile nr. 50541/08, 50571/08, 50573/08, 40351/09, hotărîrea din
16 decembrie 2014)
Circumstanțele cazului:
La data de 21 iulie 2005, au fost activate dispozitive explozibile în
sistemul de transport public londonez, dar nu s-a produs nici o explozie.
Făptuitorii au fugit de la locul faptei și au fost prinși ulterior. Primului, celui
de-al doilea și celui de-al treilea solicitant li s-a refuzat, după arestare,
177
dreptul la un apărător pentru realizarea așa-numitelor „discuții de
securitate" (discuții pe care poliția le efectuează în cadrul unei proceduri de
urgență cu scopul de a proteja viața și de a preveni apariția de daune
materiale considerabile). în conformitate cu prevederile Legii privind
terorismul din anul 2000 ( Terrorism A ct), astfel de discuții se pot desfășura
fără prezența apărătorului și înainte ca inculpatul să solicite dreptul la
asistență juridică. în timpul discuțiilor de securitate, solicitanții au declarat
că nu au participat la atacul în cauză. La ședința de judecată, solicitanții au
confirmat că au participat la atac, dar că întregul eveniment a fost de fapt o
înșelăciune și că nici nu trebuia să se ajungă la nici o explozie reală.
Declarațiile pe care le-au dat solicitanții în timpul discuțiilor de securitate au
fost folosite ca mijloc probatoriu în timpul procedurii penale. în timpul
anului 2007, împotriva solicitanților a fost pronunțată o sentință de
condamnare din cauza conspirației pentru săvârșirea unei crime
(conspiracy to m urder), fiecăruia fiindu-i pronunțată pedeapsa cu
închisoarea timp de 40 de ani. Curtea de Apel a respins cererile
solicitanților de a analiza recursul (leave to appeal).
Cel de-al patrulea solicitant nu era suspect pentru detonarea
dispozitivelor explozive, iar poliția l-a audiat inițial în calitate de martor. Cu
toate acestea, cel de-al patrulea solicitant s-a incriminat pe sine în timpul
audierii în sensul că a dezvăluit că imediat după atac, s-a întâlnit și ajutat
pe unul dintre suspecți. Poliția nu l-a arestat în această fază a procedurii,
nici nu l-a informat că nu este obligat să dea declarații și că are dreptul la
un apărător. în schimb, poliția l-a audiat pe cel de-al patrulea solicitant în
calitate de martor și i-a luat mărturia sa scrisă. Ulterior, cel de-al patrulea
solicitant este arestat și informat cu privire la dreptul la apărător. în cursul
procedurii penale, cel de-al patrulea inculpat a făcut referire la declarația
scrisă pe care a dat-o poliției și care a fost folosită ca mijloc probatoriu în
timpul procedurii penale. în timpul lunii februarie 2008, împotriva celui de-al
patrulea solicitant a fost pronunțată o sentință de condamnare pentru
ajutarea unuia dintre cei trei solicitanți menționați mai sus la atacul cu
bombă și pentru negarea informațiilor. A fost condamnat la pedeapsa cu
închisoarea pentru o perioadă de zece ani.
Referindu-se la articolul 6, paragraful 1 și 3 (c) din Convenție,
solicitanții s-au plâns că în timpul audierii la poliție au fost privați de dreptul
la apărător, menționând că din această cauză s-a produs încălcarea
dreptului la un proces echitabil deoarece declarațiile solicitanților, date în
timpul anchetei polițienești, au fost folosite ca mijloc probatoriu în timpul
procedurii penale.
Evaluarea Curții>
Curtea a subliniat că, în anumite cazuri, dreptul la un apărător
poate fi supus anumitor restricții. în sentința Consiliului Suprem Salduz
îm potriva Turciei, Curtea a făcut referire la posibilitatea de a refuza dreptul
178
la un apărător în cazul în care există motive întemeiate. Cu toate acestea,
chiar și atunci când există astfel de motive, pentru a se proteja dreptul la
un proces echitabil, este necesar ca din materialele cauzei să se retragă
orice declarație pe care inculpatul a dat-o în cadrul investigației polițienești
fără prezența apărătorului. în cazul de față, Curtea a examinat dacă
utilizarea declarațiilor scrise (ca mijloace probatorii în timpul procedurii
penale) pe care le-au dat inculpați în cursul anchetei poliției fără prezența
unui apărător, a afectat procedura penală, ținând cont de principiile
dreptului la un proces echitabil în cadrul procedurii penale privite ca întreg,
în acest context, ECtHR a răspuns în sentința sa la 2 întrebări cheie
Prima întrebare se referea la restricționarea dreptului la un
apărător. Instanța consideră că în momentul audierii celui de-al patrulea
solicitant exista o amenințare serioasă și imediată la adresa siguranței
publice, în special a unui nou atac și că, din cauza amenințării menționate,
restricționarea dreptului la un apărător a fost justificată. în ceea ce privește
primii trei solicitanți, Curtea a subliniat că autoritățile competente au
pronunțat câte o decizie individuală pentru fiecare dintre solicitanți în care
au evaluat justificarea unor astfel de restricționări. Poliția a respectat
legislația relevantă în acest sens, în ciuda propriilor restricții impuse odată
cu desfășurarea activitătilor. Având în vedere circumstanțele cazului, a fosti > i '
justificată și decizia pe baza căreia cel de-al patrulea solicitant nu a fost
arestat pentru că o astfel de arestare ar fi putut provoca temerea acestuia
și nu ar mai fi dezvăluit poliției date de o importanță majoră pentru
protecția securității publice. Informațiile pe care cel de-al patrulea inculpat
le-a dezvăluit poliției au fost extrem de importante, deoarece în acel
moment doar unul dintre atentatori era arestat, în timp ce ceilalți erau încă
de negăsit.
în ceea ce privește a doua întrebare, Curtea a examinat faptul dacă
s-a produs o încălcare a dreptului la un proces echitabil referitor la faptul
că declarațiile astfel formulate ale solicitantului au fost folosite ca probe în
cadrul procedurii. în ceea ce privește primii trei solicitanți, Curtea a
subliniat că în Regatul Unit există un cadru juridic clar și detaliat care
asigură persoanei arestate dreptul la un apărător. Acest cadru juridic
prevede și anumite restricționări ale dreptului menționat, care sunt stricte și
exhaustive. Prin urmare, prin dispozițiile Legii privind terorismul din 2000 s-
a obținut un echilibru corespunzător între importanța dreptul la un apărător
și necesitatea imperioasă conform căreia poliția poate, în cazuri
excepționale, să obțină informațiile necesare pentru protecția securității
publice. Limitarea dreptului la un apărător a constat în faptul că s-a produs
amânarea utilizării dreptului menționat pe o perioadă de patru până la opt
ore (în funcție de care solicitant era vorba), fapt care era în conformitate cu
dispozițiile legii aplicabile, fapt care a permis amânarea pe o durată de
maximum 48 de ore. în continuare, restrictia a fost stabilită de ofițerul de* > >
179
poliție competent, iar decizia privind restricția este motivată în mod
suficient. Mai mult decât atât, a fost atins scopul „discuțiilor de securitate",
care a constat în colectarea de informații esențiale pentru protecția publică,
în cursul procedurilor penale, au existat și mecanisme procedurale prin
care solicitanții puteau contesta declarațiile date anterior și semnificația pe
care acestea o aveau ca mijloc probatoriu. Prima instanță a examinat cu
strictete circumstanțele cauzei în care solicitanții au făcut obiectul „t t i ”
discuțiilor de securitate" și a explicat în detaliu motivul pentru care a
considerat că utilizarea mărturiilor solicitanților ca mijloc probatoriu nu le-a
pus în pericol dreptul la un proces echitabil. Prima instanță, în
desfășurarea procedurii, a acordat o atenție deosebită, indicând juriului că
sunt aplicate mecanismele de securitate prin restricționarea dreptului la un
apărător. în concluzie, declarațiile în cauză ale solicitanților nu au fost
singurele mijloace probatorii pe baza cărora au fost pronunțate sentințe
împotriva solicitanților, ci a existat o serie întreagă de mijloace probatorii
care au indicat vinovăția solicitanților.A I 9
In ceea ce privește cel de-al patrulea solicitant
Curtea a constatat că, în ceea ce privește cel de-al patrulea
solicitant, s-a produs o încălcare a practicii interne relevante împotriva
potențialilor suspecți. Dar, în ciuda acestui lucru, Curtea consideră că a
existat un cadru juridic clar care să justifice admisibilitatea utilizării
declarației acestuia ca mijloc probatoriu în timpul procedurii penale. Prima
instanță a examinat suficient de mult obiecția solicitantului cu privire la
utilizarea declarației mentionate si a constatat că aceasta nu a fost dată cu> i »
forța, de asemenea nu s-a sugerat nimic în ceea ce privește lipsa de
fiabilitate a acesteia. De asemenea, prima instanță a motivat în detaliu
motivele pentru care a permis utilizarea declarației ca mijloc probatoriu în
timpul procedurii penale.
Curtea a evaluat că cel de-al patrulea solicitant a dat declarația în
mod liber, fără constrângere, și a venit în mod voluntar la poliție pentru a
purta o discuție. Până la arestare, solicitantul a avut rolul de martor, poliția
luându-i declarația în acest rol. De asemenea, trebuie subliniat și faptul că
discuția inițială de la poliție nu urmărea să determine măsura în care
solicitantul a participat la evenimentul în cauză, ci să colecteze detalii cu
privire la planificarea săvârșirii faptei penale, identificarea făptuitorilor și
complicilor.
Curtea a făcut referire și la faptul că solicitantul nu și-a retras
declarația în cauză. După arestare, solicitantul mai întâi a refuzat ajutorul
unui avocat, iar mai târziu, când și-a angajat apărător, a avut suficient timp
până la următoarea discuție de siguranță să-și pregătească apărarea,
având posibilitatea să-și retragă declarația inițială. în schimb, solicitantul a
completat declarația existentă în scopul ca, pe baza unei cooperări
voluntare cu poliția, să i se ușureze poziția în cadrul procedurii. Pe
180
parcursul discuțiilor de siguranță din continuarea procedurii, care au avut
loc în prezența unui avocat, solicitantul nu și-a schimbat declarația inițială.
Mai mult decât atât, datorită cooperării voluntare cu poliția, inculpatului i s-
a pronunțat o pedeapsă cu închisoarea mai ușoară, respectiv de doi ani.
Luând în considerare toate cele menționate, Curtea a constatat că
dreptul solicitanților la un proces echitabil nu a fost pus în pericol din cauza
limitării drepturilor acestora la apărare în timpul investigației poliției în
cadrul căreia au fost date declarațiile care au folosit ulterior ca probe în
timpul procedurii penale. Ca urmare a celor menționate, Curtea a constatat
că nu a existat o încălcare a articolului 6, paragraful 1 și 3 (c) din
Convenției
3. Cauza A.T. împotriva Luxemburgului – dreptul la informare în
cadrul procedurilor penale
(cererea nr. 30460/13, hotărîrea din 9 mai 2015)
Circumstanțele cazului:
La data de 4 decembrie 2009, solicitantul a fost arestat de
autoritățile britanice pe baza mandatului european de arestare emis de
autoritățile luxemburgheze pentru suspiciunea întemeiată că acesta a
violat și abuzat sexual o persoană minoră mai mică de 16 ani, cu
circumstanța calificată potrivit căreia a comis fapta penală folosind abuziv
poziția sa de autoritate asupra minorei. La data de 17 decembrie 2009,
solicitantul a fost predat autorităților luxemburgheze și audiat de poliția
luxemburgheză cu participarea unui interpret. în conformitate cu raportul
pe care l-a întocmit poliția în aceeași zi, solicitantul a refuzat la începutul
audierii să facă declarații și a solicitat un apărător, pentru ca ulterior, după
ce i s-a clarificat procedura legală, a dat totuși o declarație fără prezența
unui apărător. Și-a expus varianta sa despre cum s-a produs evenimentul
și a declarat că nu este vinovat. La sfârșitul audierii, a solicitat un apărător
pentru audierea de a doua zi din fața judecătorului de instrucție. A doua zi,
solicitantul a fost audiat de către judecătorul de instrucție în prezența unui
interpret și a unui apărător care i-a fost încredințat din oficiu. Solicitantul nu
și-a schimbat declarația pe care a dat-o poliției.
La data de 31 martie 2011, solicitantul a fost condamnat de
Tribunal la 7 ani de închisoare, aplicându-i-se și o condamnare
condiționată parțială cu o perioadă de probă de 3 ani. Instanța a subliniat
faptul că solicitantul a schimbat în mod constant versiunile cazului și că în
același timp nu au existat dovezi care să pună sub semnul întrebării
credibilitatea afirmațiilor victimei referitoare la aceleași evenimente. La i i
data de 7 februarie 2012, Curtea de Apel a confirmat sentința primei
instanțe, ținând seama în mod special de faptul că mărturia solicitantului,
dată la poliție, diferă de cea din timpul procedurii în primă instanță și în
timpul procedurii de recurs. Considerând obiecțiile solicitantului, conform
cărora la audierea de la poliție i-a fost restricționat dreptul la un apărător,
181
Curtea de Apel a subliniat că solicitantul a fost de acord să dea declarații
fără prezența unui apărător la alegerea sa. La data de 22 noiembrie 2012,
Curtea de Casație a respins revizuirea reclamantului.
Deoarece solicitantul a părăsit ulterior Luxemburgul și a plecat în
Regatul Unit, s-a emis un nou mandat european de arestare pentru
executarea sentintei din data de 7 februarie 2012. Solicitantul este în cele »
din urmă predat autorităților din Luxemburg, unde execută momentan
pedeapsa cu închisoarea.
Referindu-se la articolul 6, paragraful 1 (dreptul la un proces
echitabil) și raportat și la articolul 6, paragraful 3 (dreptul la un apă-rător),
solicitantul reclamantul s-a plâns că, la audierea la poliție, i-a fost refuzat
dreptul la un apărător, iar la audierea din fața judecă-torului de instrucție
nu a avut dreptul la o apărare efectivă. De ase-menea, acesta a subliniat
că i s-a refuzat dreptul de acces la mate-rialele cauzei, ceea ce constituie
o încălcare a dreptului la un proces echitabil în conformitate cu prevederea
din Convenție menționată.
Evaluarea Curții:>
a.) dreptul la un proces echitabil implică faptul ca inculpatului să i
se permită dreptul la un apărător deja de la prima audiere de către poliție,
cu excepția cazului în care, din circumstanțele specifice ale cazului rezultă
că există motive deosebit de importante pentru care acest drept se poate
restricționa, astfel încât aceste si astfel de limitări trebuie să fie clar> * »
stabilite si motivate, i
Curtea s-a referit la audierea de la poliție și a constatat că, în
conformitate cu legea aplicabilă, inculpatul are dreptul la un apărător în
cursul investigației efectuate de către poliție în cazuri clar stabilite, dar nu
și în cazul în care inculpatul a fost arestat pe baza unui mandat european
de arestare. Anume, în acest caz, dreptul la un apărător este exclus în
mod explicit.
Curtea a remarcat că instanța de apel doar a făcut referire la faptul
că inculpatul, în momentul audierii de la poliție, a fost de acord să dea
declarații fără prezența unui apărător. Dar instanța nu a investigat dacă
este necesar să excludă o astfel de mărturie a inculpatului, ci a luat-o în
considerare împreună cu celelalte mijloace probatorii atunci când a
pronunțat decizia. Din cele menționate mai sus rezultă că instanța de apel
nu a examinat situația în litigiu și nici nu a eliminat consecințele care au
apărut ca urmare a refuzului dreptului la un apărător. Astfel, Curtea a
constatat că s-a produs încălcarea articolului 6, paragraful 3(c) raportat la
articolul 6, paragraful 1 din Convenție din cauza situației în care
inculpatului nu i s-a permis dreptul la un apărător în timpul anchetei poliției
si ale cărei consecințe nu au fost ulterior eliminate de către instantelet > >
naționale.»
182
b.) în ceea ce privește prima audiere a solicitantului în fața
judecătorului de instrucție, Curtea a separat chestiunea privind dreptul
apărătorului privind accesul la materialele cauzei de chestiunea
comunicării solicitantului cu apărătorul. Legea luxemburgheză prevede
accesul la materialele cauzei abia după finalizarea primei înfățișări în fața
judecătorului de instrucție. Curtea a reiterat faptul că restricționarea
dreptului de acces la materialele cauzei în faza de inițiere a procedurii
penale și investigației poate, printre altele, să fie justificată și de
necesitatea de a se asigura confidențialitatea datelor pe care le-au colectat
autoritățile competente, precum și de necesitatea de a proteja drepturile
altor persoane.
Dar inculpatul a avut chiar și înainte de emiterea rechizitoriului
posibilitatea să-și organizeze apărarea, inclusiv dreptul de a tăcea și
dreptul de acces la materialele cauzei după prima înfățișare în fața
judecătorului de instrucție. Prin urmare, Curtea a constatat că prin
restricționarea dreptului de acces la materialele cauzei abia după prima
înfățișare în fața judecătorului de instrucție s-a ajuns la un echilibru corect
și că, prin urmare, nu s-a produs nici o încălcare a articolului 6 din
Convenție.
c.) Cu toate acestea, Curtea a subliniat importanța consultării
inculpatului cu apărătorul înainte de prima audiere în fața judecătorului de
instructie, având în vedere că atunci este momentul când are loc schimbuli •
cheie de informații, iar apărătorul are posibilitatea de a explica inculpatului
drepturile sale. Legislația trebuie, fără îndoială, să garanteze astfel de
consultări, fapt pe care legislația luxemburgheză nu l-a făcut. Anume,
ECtHR subliniază faptul că apărătorul trebuie să aibă posibilitatea de a
asigura asistență eficientă și practică clientului și că poate asigura o astfel
de asistență prin textul de lege, ceea ce nu se aplică în cazul legislației
luxemburgheze. în plus, ECtHR face în mod expres referire în acest caz la
prevederea de la articolul 3 din Directiva 2013/48/UE. în acest sens,
Curtea nu a acceptat argumentul Guvernului potrivit căruia consultarea
dintre un avocat și clientul său este permisă pe baza unei practici judiciare
stabilite, insistând asupra unei soluții legislative.
Astfel, având în vedere că solicitantul nu a avut posibilitatea să
discute cu apărătorul înainte de prima înfățișare în fața judecătorului de
instrucție, Curtea a constatat că s-a produs încălcarea articolului 6,
paragraful 3(c) raportat la articolul 6, paragraful 1 din Convenție.
4. Cauza Golder împotriva Regatului Unit – dreptul la informare în
cadrul procedurilor penale
(cererea nr. 4451/70, hotărîrea din 21 februarie 1975)
Deși este vorba despre un caz foarte vechi, acesta nu și-a pierdut
importanța, deoarece ilustrează încălcarea drepturilor care sunt astăzi
garantate în statele membre ale Uniunii Europene prin Directiva privind
183
dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, respectiv articolul 6 din
CEDO.
Este vorba despre un solicitant care nu a reușit să se consulte cu
avocatul pentru depunerea acțiunii de defăimare, deoarece autoritățile din
penitenciar i-au restricționat acest drept. Și anume, unul dintre gardienii de
la închisoare l-a acuzat că a participat la revoltele din închisoare, afirmație
pe care solicitantul a considerat-o calomnioasă. Având în vedere că a fost
împiedicat să se consulte cu avocatul, solicitantul a considerat că îi este
restricționat dreptul de acces la instanță (right on access to justice), astfel
că nu a avut posibilitatea de a consuma dreptul de a depune o acțiune.
Prin sentința sa, EctHR a constatat că prin actul descris al
administrației penitenciarului (restricționarea consultării cu avocatul)
Regatul Unit a încălcat dreptul la un proces echitabil din articolul 6 din
CEDO în detrimentul solicitantului, deoarece drepturile menționate în
Convenție (inclusiv și dreptul la consultarea unui avocat) sunt lipsite de
sens fără accesul la instantă. Prin urmare, în acest caz recunoaștemi ’ »
dreptul la informație ca o precondiție a dreptului de acces la instanță
(justiție).
5. Cauza Uzukauskas împotriva Lituaniei – dreptul la informare în
cadrul procedurilor penale
(cererea nr. 16965/04, hotărîrea din 6 iulie 2010.)
Autoritățile i-au confiscat solicitantului permisul de a deține /
transporta arme pe baza informațiilor de care dispuneau autoritățile
polițienești despre el, conform cărora solicitantul este o persoană
periculoasă pentru societate. Solicitantul s-a plâns împotriva deciziei
autorităților polițienești, dar a fost refuzat, iar în continuare solicitantului nu
i s-au adus la cunoștință acele informații din dosarul poliției cu privire la
faptul că reprezintă un presupus pericol pentru societate. Curtea și-a
întemeiat decizia prin care respinge plângerea solicitantului, tocmai pe
același dosar, f A
In ceea ce privește cererea, EctHR a constatat că procedura astfel
desfășurată nu a fost corectă în sensul prevederii articolului 6 din CEDO,
deoarece nu a respectat cerințele de contradicție și de egalitate a
mijloacelor de apărare în procedură. Cu alte cuvinte, solicitantul nu a fost
familiarizat cu conținutul dovezilor împotriva sa, și prin urmare, nu a avut
ocazia să facă referire la acestea, să răspundă la acestea.
în același context, trebuie remarcat faptul că această decizie a
EctHR ilustrează dreptul la informare cu privire la acuzații, informare la
care suspectul / acuzatul are dreptul în sensul prevederii articolului 6 din
Directivă.
184
6. Cauza DEB Deutsche Energiehandels
undBeratungsgeselischaft împotriva Republicii Federale Germania1 3 4 –
dreptul la informare în cadrul procedurilor penale – procedura preliminară
în fața Curții Uniunii Europene
(numărul hotărârii C-279/09 din 22 decembrie 2010)
O persoană juridică, o societate de furnizare a energiei electrice pe
piață, a dorit să inițieze o procedură împotriva Republicii Federale
Germania pentru întârzieri în transpunerea celor două directive în legislația
națională, fapt care, potrivit afirmațiilor societății, i-a provocat acesteia
pierderi financiare. Tocmai din cauza dificultăților financiare cauzate de
aceste întârzieri, societatea nu este în măsură să plătească taxele
judiciare pentru procedură și avocat, care este necesar pentru
reprezentare în sensul normelor de procedură relevante.
Astfel, instanța competentă a inițiat o procedură preliminară în fața
Curții Europene de Justiție.
Curtea Europeană de Justiție, atunci când a decis în cadrul acestei
proceduri, a luat în considerare practica CEDO și a constatat că asistența
juridică gratuită acordată persoanelor juridice nu este, în principiu, exclusă.
Cu toate acestea, atunci când a decis cu privire la atribuirea acesteia și a
unei astfel de asistențe, trebuie evaluate următoarele elemente (elemente
obligatorii):
1. obiectul litigiului,
2. perspectivele de succes în litigiu,
3. importanța a ceea ce este pus la îndoială solicitantului,
4. complexitatea juridică a obiectului litigiului,
5. capacitățile solicitantului de a se prezenta în fața instanței,
6. dacă cheltuielile de judecată ar reprezenta un obstacol
insurmontabil în calea accesului la instanță.
Astfel, atunci când se pune problema de asistență juridică la
societățile comerciale, deci persoane juridice, se pot examina și criterii
suplimentare (criterii opționale):
– situația financiară a persoanei juridice (chestiunea de profit /
pierdere);
– situația financiară a partenerului și a acționarului,
– capacitatea acestora de a obține mijloacele financiare necesare
pentru inițierea procedurii judiciare.
1 3 4 Deși nu este vorba despre practica CEDO, despre care discutăm în acest
capitol al lucrării, am considerat necesar să elaborăm asupra unora dintre
aspectele-cheie ale acestei decizii a Curții Uniunii Europene, deoarece aceasta
este relevantă în ceea ce privește aplicarea directivei despre care discutăm.
185
Este vorba despre o decizie a Curții Europene de Justiție, care
elaborează criteriile de aplicare a dreptului menționat la articolul 3,
paragraful 1, punctul b) din Directivă privind dreptul la informare în cadrul
procedurii penale.
7. Cauza Tsonyo Tsonev împotriva Bulgariei – dreptul la
informare în cadrul procedurilor penale
(cererea nr. 2376/03, hotărîrea din 14 ianuarie 2010)
Solicitantul a executat o pedeapsă cu închisoarea de 18 luni pe
baza unei sentințe definitive pentru săvârșirea unor fapte penale de
vătămări corporale grave și distrugerea inviolabilității domiciliului. Pentru a
face recurs la Curtea Supremă de Casație, a solicitat atribuirea unui avocat
din oficiu. Cererea sa a fost respinsă fără a se menționa nici un motiv
concret.
în cererea sa către EctHR, solicitantul a susținut că astfel îi este
încălcat dreptul la un proces echitabil în sensul prevederii articolului 6 din
CEDO.
Având în vedere temeinicia cererii, ECtHR a constatat inițial că* »
solicitantului i-a fost numit deja un avocat din oficiu în procedura penală de
față, deoarece s-a constatat că nu dispune de suficiente mijloace proprii
pentru plata unui avocat. De asemenea, se stabilește și că, în timpul
depunerii cererii curente de numire a unui avocat din oficiu, solicitantul a
menționat că nu dispune de mijloace de plată pentru serviciile avocatului.
Apoi, EctHR constată în final că nu există informații și faptul contrar – că
reclamantul ar avea mijloacele de a plăti avocatul. Ca urmare a tuturor
celor mentionate, Curtea a concluzionat că a avut loc o încălcare ai ’
prevederii articolului 6, paragraful 1 și 3 din CEDO.
Relevanta acestei decizii a EctHR trebuie luată în considerare în»
lumina prevederii articolului 3, paragraful 1, punctul a) și b) din Directivă
(dreptul de a fi asistat de un avocat și dreptul la consiliere juridică gratuită)
8. Cauza Twalib împotriva Greciei – dreptul la informare în cadrul
procedurilor penale
(cererea nr. 24294/94, hotărîrea din 9 iunie 1998)
La judecata din primă instanță, solicitantul a fost reprezentat de un
avocat din oficiu, însă în instanța de apel a fost reprezentat de o
organizație umanitară care, printre altele, se ocupa și de furnizarea de
servicii de reprezentare în fața instanțelor. în aceste fapte, EctHR a găsit
„indicii puternice" că solicitantul nu dispunea de suficiente mijloace
financiare cu care ar plăti susținerea juridică pe parcursul întregii
proceduri. Prin urmare, deoarece statul nu i-a oferit asistență juridică
adecvată și în timpul procedurii de recurs, este încălcat dreptul
solicitantului la un proces echitabil garantat de articolul 6 din CEDO.
186
Această decizie EctHR are aceeași relevanță în ceea ce privește
relația cu Directiva, asemeni deciziei anterioare a EctHR (punctul 7).
9. Cauza Zdravko Stanev împotriva Bulgariei – dreptul la informare
în cadrul procedurilor penale
(cererea nr. 32238/04, sentința din 6 noiembrie 2012)
Solicitantul, fără loc de muncă, cu studii universitare finalizate
(profesie alta decât cea juridică) a făcut recurs deoarece i s-a respins
cererea de furnizare de asistență juridică în cadrul unei proceduri penale
ca urmare a unei acuzații pentru o faptă penală de contrafacere.
Deși cazul nu a avut o complexitate juridică deosebită, în confor
mitate cu expunerea EctHR, acesta a inclus aspecte legate de validitatea
și legalitatea dovezilor, chestiuni legate de însăși procedura penală și cele
legate de aspecte juridico-materiale individuale (interpretarea intenției etc.).
în astfel de circumstanțe, în conformitate cu EctHR, un avocat
calificat ar putea, fără îndoială, să îl reprezinte pe solicitantul mai bine și
mai eficient și să contrazică argumentele reclamanților. Prin urmare,
întrucât solicitantului nu i s-a a solicitat asistență juridică, în situații
periculoase s-ar produce încălcarea dreptului său la un proces echitabil în
temeiul articolului 6, paragraful 3, punctul c) din CEDO.
în afară de faptul că este ilustrarea drepturilor din Directivă, acest
caz este semnificativ și deoarece EctHR, cu ocazia pronunțării deciziei cu
privire la justificarea atribuirii asistenței juridice, a aplicat așa-numitul test al
interesului justiției, test care include:
7. importanța acuzației care se aduce inculpatului,
8. complexitatea cazului,
9. situația socială și personală a inculpatului.1 3 5
10. Cauza Saiduz împotriva Turciei – dreptul la informare în cadrul
procedurilor penale
(cererea nr. 36391/02, sentința din 27 noiembrie 2008)
Solicitantul a fost condamnat pentru participarea la un protest de
susținere pentru Partidul Muncitorilor din Kurdistan, protest care nu fusese
aprobat de autoritățile competente. Atunci când a dat declarații la poliție,
unde si-a recunoscut vinovăția, nu a avut acces la un avocat. Desi la» i ’ »
audierile ulterioare a negat această mărturie, mărturisirea, respectiv faptul
că a recunoscut în fața poliției, tribunalul l-a condamnat, bazându-și
1 3 5 Criteriile testului interesului justiției sunt îndeplinite în funcție de circumstanțele
fiecărui caz în parte, astfel că pentru respectarea criteriilor uneori este suficient să
fie îndeplinit un singur criteriu, dar uneori va fi necesară cumularea a două sau a
tuturor celor trei elemente ale testului.
187
condamnarea chiar pe mărturie, pe apărarea pe care solicitantul a
formulat-o în fața poliției în timp ce se afla în arest.
în hotărîrea sa, prin care constată încălcarea dreptului la un proces
echitabil de la articolul 6, paragraful 3, punctul c) din CEDO, Curtea
menționează că solicitantului ar fi trebuit să-i fie permis accesul chiar de la
prima audiere la poliție, deoarece inculpații sunt o categorie de persoane
extrem de vulnerabile în faza de cercetare a procedurii. De asemenea,
EctHR subliniază că dovezile adunate în cursul anchetei pot fi decisive
asupra rezultatului întregii proceduri. Prin urmare, implicarea cât mai
devreme a unui avocat în apărare protejează dreptul inculpatului de a nu
da declarații (apărarea prin tăcere) și reprezintă o garanție temeinică de
prevenire a comportamentului incorect al autorităților față de inculpat. Cu
toate acestea, EctHR menționează că este posibilă restricționarea apărării,
dar pe baza unor limitări clare în ceea ce privește aplicarea și durata
aplicării. în caz concret, lipsa asistenței din partea apărătorului a afectat în
mod iremediabil drepturile solicitantului la apărare.
11. Cauza Lanz împotriva Austriei
(cererea nr. 24430/94, hotărîrea din 31 ianuarie 2002)
Solicitantul a fost reținut pentru suspiciunea de săvârșire a faptei
penale de fraudă, după care comunicarea sa cu avocatul, respectiv
apărătorul, a fost pusă sub supraveghere din cauza pericolului influențării
martorilor, respectiv al interferării cu ancheta prin manipularea
documentelor care trebuiau obținute abia în timpul anchetei (distrugerea
acestora, rescrierea conținutului acestora etc.).
Decizând cu privire la argumentul solicitantului că îi sunt, printr-un
mod periculos, încălcate drepturile la apărare, ECtHR a constatat mai întâi
că inculpatul și avocatul său au dreptul la comunicare confidențială, ca
parte a cerinței de bază pentru un proces echitabil într-o societate
democratică. Prin urmare, dacă avocatul nu poate să vorbească, fără să
fie deranjați (nesupravegheați), cu clientul, atunci asistența sa juridică,
profesională își pierde în mod semnificativ eficiența, și chiar mai mult,
devine ineficientă. Prin urmare, supravegherea pe care a hotărât-o în acest
caz concret judecătorul de instrucție a împiedicat în mod serios dreptul la
apărare al inculpatului și constituie o încălcare a dispoziției articolului 6,
paragraful 3, punctul b.) și c.) din CEDO.
12. Cauza Ordie des barreaux francophones et germanophone
împotriva Conseil des ministres1 3 6
(Hotărârea Curții Europene de Justiție C-305/05 din 26 iunie 2007)
1 3 6 De asemenea, nu este vorba despre o cauză în fața CEDO, dar este menționat
datorită importantei acestuia
188
Similar cu cazul precedent al EctHR (punctul 11) și Curtea
Europeană de Justiție a remarcat că avocații nu ar putea să-și
îndeplinească în mod satisfăcător și cu succes obligația de a consilia,
apăra și reprezenta un client dacă ar fi obligați să coopereze cu autoritățile
astfel încât să le prezinte acestora informațiile obținute în timpul
reprezentării clientului și consultării cu acesta.
13. Cauza Aras împotriva Turciei
(cererea nr. 15065/07, hotărîrea din 18 noiembrie 2014)
Solicitantul este a arestat și suspectat de fapta penală de fraudă
gravă (calificată), pentru a fi apoi audiat la poliție fără apărător. S-a apărat
în mod activ și și-a prezentat apărarea. A făcut același lucru și în fața
procurorului, unde și-a repetat declarația, și de data aceasta fără apărător,
în fața judecătorului de instrucție, apărătorului i s-a permis să intre în sala
de judecată, dar nu i s-a permis să vorbească, nici să se consulte cu
solicitantul.
Evaluând temeinicia cererii, EctHR a constatat că însăși prezența
proprie a apărătorului, fără a i se permite participarea activă la apărarea
clientului, nu este suficientă în ceea ce privește cerințele prevăzute la
articolul 6, paragraful 3, punctul c.) din CEDO în ceea ce privește o
apărare eficientă. Solicitantului îi revenea dreptul de acces la un avocat
deja de la prima audiere la poliție, iar prezența ulterioară și pasivă a
apărătorului în timpul audierii în fața judecătorului de instrucție nu
îndeplinește cerințele unei apărări eficiente în conformitate cu standardele
CEDO.
14. Cauza Lagerblom împotriva Suediei
(cererea nr. 26891/95, hotărîrea din 14 Ianuarie 2003).
Solicitantul, de origine finlandez, a solicitat în fața instanței
schimbarea apărătorului, respectiv avocatului care i-a fost desemnat din
oficiu, solicitând să i se atribuie un alt avocat care să vorbească si limba ' t
finlandeză. Instanțele suedeze au respins cererea sa.
ECtHR menționează inițial că este dreptul inculpatului de a fi apărat
de un avocat la propria sa alegere, însă constată imediat că acest drept nu
este absolut prin natura sa. în acest caz concret, solicitantul cunoaște
(vorbește și înțelege) limba suedeză, astfel încât poate participa în mod
eficient la proces și la procedură în general. Prin urmare, instanțele
suedeze au avut dreptate atunci când au respins cererea sa în ceea ce
privește un apărător care știe și limba finlandeză. Prin urmare, nu s-a
produs încălcarea dreptului său la un proces echitabil în temeiul articolului
6 din CEDO.
15. Cauza Pishchalnikov împotriva Rusiei
(cererea nr. 7025/04, hotărîrea din 24 septembrie 2009)
189
Solicitantului i s-a imputat fapta penală de jaf grav (calificat). La
prima audiere, care s-a desfășurat fără avocat, a recunoscut comiterea
faptei penale. Apoi a refuzat asistența juridică care i s-a oferit, respectiv
reprezentarea de către un avocat. Cu toate acestea, în continuarea
procedurii, după ce i s-a atribuit un apărător din oficiu, el a negat
confesiunea menționată mai sus. Cu toate acestea, el a fost în final
condamnat pentru fapta penală chiar pe baza declarației date în momentul
arestării sale.
în sentința sa, ECtHR subliniază că este mai puțin probabil ca un
inculpat care nu are apărător să fie informat în mod adecvat cu privire la
drepturile sale în cadrul procedurii penale și că drepturile respective vor fi
și mai puțin respectate. Bineînțeles că un inculpat poate renunța la dreptul
la un apărător, dar această renunțare trebuie să fie făcută în mod voluntar
și conștient, să fie lipsită de ambiguitate și să fie însoțită de garanții minime
de proporționalitate. Dar dacă renunțarea provine din acțiunile concludente
ale inculpatului, atunci acest comportament trebuie să ducă la concluzia că
inculpatul putea anticipa în mod rezonabil consecințele renunțării sale.
Pornind de la circumstanțele acestui caz concret nu rezultă că
solicitantul putea să ia în considerare în mod rezonabil consecințele
renunțării sale la dreptul la asistență juridică a unui avocat, ECtHR
constată că în astfel de circumstanțe i-a fost încălcat dreptul la un proces
echitabil în temeiul articolului 6 – CEDO, având în vedere că nu a fost o
renunțare valabilă la dreptul menționat.
16. Cauza Galstryan împotriva Armeniei
(cererea nr. 26986/03, hotărîrea din 18 noiembrie 2007)
Dacă interesele justiției nu prevăd altfel, auto-reprezentarea în
cadrul procedurilor penale este permisă și acceptabilă și, prin urmare, nu
este contrară CEDO. Solicitantul nu a demonstrat că auto-reprezentarea ar
fi consecința unor amenințări, violențe corporale sau înșelăciuni,
întreprinse cu scopul de a refuza angajarea unui avocat. Prin urmare,
statul acuzat nu poate fi considerat vinovat de lipsa reprezentării juridice a
solicitantului, și prin urmare, nu s-a produs nici o încălcare a dreptului de la
articolul 6 din CEDO.
Vom prezenta în continuare 2 cauze ECtHR în proceduri împotriva
Republicii Croația, prin care vom încerca să ne apropiem de problematica
directivelor în cazul practicii judiciare croate, toate în lumina evaluării
acesteia de către ECtHR.
Cauza G regacevic îm potriva R epublicii C roația
(cererea nr. 58331/09, hotărîrea din 10 iu lie 2012)
Prima instanță l-a declarat pe solicitant vinovat de o fraudă
cvadruplă și l-a condamnat la o pedeapsă unică de cinci ani de închisoare.
190
Acesta a formulat un recurs, afirmând că respectiva sa condamnare se
bazează pe constatările și avizele pe care le-a întocmit expertul contabil la
data de 13 iulie 2007, iar procesul verbal cu privire la respectiva expertiză
a fost predat apărătorului său abia la audierea finală din 18 iulie 2007,
când apărarea nu a avut timp să analizeze raportul respectiv și să-și
pregătească răspunsul la constatarea și avizul expertului. Menționează în
continuare că expertiza se bazează și pe anumite documente furnizate de
poliție chiar la ședința de judecată și că aceste documente nu au fost
accesibile ca atare apărării. De asemenea, în recurs se subliniază și că
apărarea a solicitat ca expertul să fie audiat în ședința de judecată, având
în vedere unele declarații controversate din constatările si avizele sale,J 9 *
precum și pentru că erau de față doi martori, G. și M, dar instanța de
judecată a respins aceste propuneri fără motivare. Instanța de apel a
confirmat sentința prin care solicitantul este declarat vinovat, dar el și
inversat decizia primei instanțe astfel că i-a redus pedeapsa solicitantului
la patru ani de închisoare. După pronunțarea caracterului definitiv al
sentinței, solicitantul a formulat și o plângere constituțională pe care Curtea
Constituțională a Republicii Croația a respins-o ca fiind neîntemeiată la
data de 16 mai 2009.
Referindu-se la articolul 6, paragraful 1 din Convenție, solicitantul a
menționat în cerere că prin abordarea descrisă a instanțelor croate îi este
încălcat dreptul la un proces echitabil.
Constatând că cererea solicitantului este întemeiată si constatândi
săvârșirea încălcării dreptului la un proces echitabil în acest sens, ECtHR
aduce dreptul de a beneficia de suficient timp în vederea pregătirii apărării
inculpatului și în relație cu dreptul de acces la materialele cauzei. Mai mult
decât atât, Curtea indică faptul că autoritatea care desfășoară procedura
penală și care în cursul acesteia ajunge în posesia de probe materiale
suplimentare, are obligația de a-i înmâna aceste probe în timp util
inculpatului pentru a le analiza, așa cum este prevăzut și în Directiva cu
privire la dreptul la informare în cadrul procedurilor penale. Deoarece
instanțele croate nu au îndeplinit această obligație, în consecință acestea
sunt responsabile și pentru situația în care solicitantul nu a putut să-și
pregătească apărarea în timp util. Astfel, în conformitate cu evaluarea
Curții, a fost un caz complex, iar solicitantul a problematizat situația în
ceea ce privește 2 dovezi relevante care sunt luate în considerare la
pronunțarea pedepsei cu închisoarea solicitantului.
Cauza Dolenec îm potriva C roației
(cererea nr. 25282/06, hotărîrea din 26 noiem brie 2009)
Solicitantul a fost declarat vinovat de săvârșirea a 20 de fapte
penale de furt și furt calificat, fiind condamnat definitiv la o pedeapsă unică
de șase ani și patru luni de închisoare.
191
Solicitantul a menționat în cererea sa că drepturile sale în temeiul
articolului 6, paragraful 3 (b) și (c) au fost încălcate în sensul că, printre
altele, nu i s-a permis accesul la materialele cauzei. Deși cererile sale cu
privire la accesul la materialele cauzei au fost în mod formal admise de
către instanțele croate, de fapt și-a realizat acest drept doar o dată înainte
de a fi condamnat. Curtea a constatat mai întâi că la data de 7 martie
2005, solicitantul a formulat o cerere de acces la materialele cauzei, dar nu
a primit nici un răspuns. Pe tot parcursul procesului, cu excepția a două
zile, și anume 30 martie și 1 aprilie, solicitantul s-a aflat în arest, astfel că
nu a avut posibilitatea să aibă în mod liber acces la dosarul său. ECtHR a
constatat apoi că solicitantul și-a exercitat într-adevăr o dată dreptul de
acces la materialele cauzei: a fost adus la judecătoria care desfășura
procedura penală împotriva sa la data de 1 octombrie 2004, când a
examinat dosarul cauzei și a copiat anumite documente. Cu toate acestea,
sentința care a fost pronunțată la 26 august 2004 a fost anulată la 14
ianuarie 2005, din cauza, printre altele, a faptului că solicitantul nu a avut
nici suficient contact cu apărătorul său și nu a avut nici suficient timp
pentru a-și pregăti apărarea. în continuare, la data de 7 martie 2005, în
cadrul procedurii repetate în fața judecătoriei, solicitantul a mai solicitat
încă o dată accesul la materialele cauzei. El a explicat că la 1 octombrie
2004 nu a avut suficient timp să parcurgă dosarul care era vast și că nu i-
au copiat toate documentele pe care le solicitase. Cu toate acestea nu s-a
răspuns la cererea sa. Solicitantul a menționat din nou într-un nou recurs
împotriva sentinței primei instanțe din 1 aprilie 2005 propriile obiecții
împotriva faptului că în realitate nu i s-a dat posibilitatea de a inspecta
dosarul. Astfel, ECtHR atenționează faptul că, având în vedere faptul că
solicitantul a inspectat dosarul la data de 1 octombrie 2004, nu se poate
considera că s-a îndeplinit cererea conform căreia solicitantului ar fi trebui
să i se furnizeze mijloacele și capacitățile corespunzătoare pentru a-și
pregăti apărarea. în acest sens, Curtea a reiterat că scopul Convenției este
de a oferi indivizilor căi de atac eficiente în ceea ce privește protecția
drepturilor lor fundamentale, ceea ce include cu siguranță și dreptul la
informare în cadrul procedurilor penale, iar în acest caz concret, accesul la
materialele cauzei.
în acest context, pentru Curte nu este relevantă organizarea
necorespunzătoare din sistemul judiciar de stat în care dosarul
„călătorește" de la prima instanță până la Curtea Constituțională, deoarece
în tot acest timp solicitantul nu a fost în măsură să-și exercite dreptul
menționat inițial. Prin urmare, astfel s-a produs încălcarea dreptului la un
proces echitabil în temeiul articolului 6 din CEDO.
192
CAPITOLUL VI
DREPTUL LA INFORMARE Șl DREPTUL LA TRADUCERE Șl
INTERPRETARE – PERSPECTIVA GERMANĂ
Introducere
Transpunerea Directivelor 2010/64/UE și 2012/13/UE în dreptul
german s-a realizat prin Legea privind consolidarea drepturilor procedurale
ale inculpaților în cadrul procedurilor penale, intrată în vigoare la data de 6
iulie 2013. Directivele reprezintă primele două instrumente legislative din
foaia de parcurs a Consiliului Uniunii Europene privind crearea unor
drepturi minime unitare în beneficiul inculpaților. Directivele, denumite și
măsurile A și B, reglementează drepturile procedurale minime în domeniul
traducerii și interpretării, precum și în domeniul dreptului la informare al
învinuitului în cadrul procedurilor penale. Normele de punere în aplicare
reprezintă o lege foarte compacta în ce privește cele două directive destul
de detaliate, având în vedere faptul că în mare parte are la bază sistemul
drepturilor inculpaților deja existent în legislația germană.
Pentru o mai bună înțelegere a sistemului directivelor din 2010 și
2012 și a transpunerii dispozițiilor acestora în dreptul național, vom
proceda în cele ce urmează la o prezentare a textului directivelor în
măsura în care acesta prezintă relevanță pentru aplicarea practică și a
normelor echivalente din dreptul german, de regulă cu citarea în întregime
a articolelor vizate. în anexă regăsim în rezumat o prezentare tabelară a
directivelor și dispozițiilor din legislația națională germană, croată și
română care permite o analiză comparativă a modului de transpunere a
prevederilor relevante.
I. Transpunerea dispozițiilor directivelor în dreptul național
în Germania
1. Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European și a
Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și
traducere în cadrul procedurilor penale
Punctul central în ce privește transpunerea Directivei 2010/64/UE îl
constituie dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale,
prevăzut și la art. 187 din Legea germană privind organizarea și
funcționarea instanțelor (GVG). Această prevedere este – la fel ca toate
drepturile minime din domeniul comunicării interlinguale și al informării –
conform percepției actuale, expresia recunoașterii inculpatului ca subiect
193
procesual: implicarea activă a acestuia în procesul de comunicare
reprezintă o condiție esențială pentru legitimarea formală a oricărei decizii
luate în cursul fiecărui proces penal. Dacă anterior celui de-al Doilea
Război Mondial desemnarea unui interpret încă se mai producea mai
degrabă ca măsură de elucidare a cauzei în cadrul cercetării
judecătorești, jurisprudența și practica – și ca dorință de delimitare clară
față de negarea calității de subiect procesual a inculpatului în epoca
național-socialismului – interpretează azi normele privind desemnarea
interpretului în mod consecvent ca expresie a dreptului la un proces
echitabil: inculpatul care nu cunoaște limba procesului nu poate fi decăzut
la statutul de simplu obiect neînțeles în cadrul procesului, ci „trebuie pus în
situația de a înțelege și de a se face înțeles în legătură cu acțiunile
procesuale esențiale care îl vizează“. Această abordare normativă se
întemeiază în mod expres pe drepturile instituite de art. 6 III CEDO 11,
așadar are același fundament legislativ ca cele două directive transpuse.
Extras directivă
Articolul 2
Dreptul la interpretare
(1) Statele membre se asigură că persoanelor suspectate sau
acuzate, care nu vorbesc sau nu înțeleg limba în care se desfășoară
procedura penală respectivă, li se oferă, fără întârziere, servicii de
interpretare în cadrul procedurilor penale desfășurate în fața autorităților de
urmărire penală și a celor judiciare, inclusiv în cadrul interogatoriilor
efectuate de poliție, în cadrul tuturor audierilor în fața instanței și în cadrul
oricăror audieri intermediare necesare.
(2) Statele membre se asigură că, atunci când este necesar în
vederea garantării caracterului echitabil al procedurilor, sunt disponibile
servicii de interpretare pentru comunicarea dintre persoanele suspectate
sau acuzate și avocații acestora, care are legătură directă cu interogatoriul
și cu audierile din cadrul procedurilor sau cu introducerea unei căi de atac
sau a oricărei alte cereri de natură procedurală.
Norme de drept germane
Art. 185 Legea germană privind organizarea și funcționarea
instanțelor GVG [Interpreții]
(1) Atunci când judecata are loc cu participarea unor persoane
care nu cunosc limba germană, se va desemna un interpret. Nu se va
emite o minută în limba străină; cu toate acestea declarațiile luate într-o
limbă străină, dacă și în măsura în care judecătorul consideră necesar,
ținând seama de importanța cauzei, vor fi consemnate și în limba străină în
194
minută sau într-o anexă. în cazurile de acest fel la minută se va anexa o
traducere autorizată de către interpret.
(2) Desemnarea unui interpret nu este necesară atunci când toți
participanții cunosc respectiva limbă străină.
Extras directivă
2) Statele membre se asigură că, atunci când este necesar în
vederea garantării caracterului echitabil al procedurilor, sunt disponibile
servicii de interpretare pentru comunicarea dintre persoanele suspectate
sau acuzate și avocații acestora, care are legătură directă cu interogatoriul
și cu audierile din cadrul procedurilor sau cu introducerea unei căi de atac
sau a oricărei alte cereri de natură procedurală.
Norme de drept germane
Art. 46 Legea privind onorariile avocaților (RVG) [Cheltuielile]
(1) Cheltuielile, în special cheltuielile de deplasare, nu vor fi
achitate dacă nu au fost necesare pentru soluționarea corespunzătoare a
cauzei.
(2) Atunci când instanța de judecată constată, la cererea
avocatului anterioară deplasării, că deplasarea este necesară, această
constatare este obligatorie în cadrul procedurii de stabilire a plăților și
avansurilor acordate de la bugetul de stat (art. 55). Pentru procedurile
privind sancțiunile cu amenda desfășurate de autoritățile administrative
rolul instanței de judecată este preluat de autoritatea administrativă. în ce
privește cheltuielile prevăzute la art. 670 Cod Civil se aplică corespunzător
alin. 1, teza 1 și 2; cuantumul cheltuielilor rambursabile ocazionate de
angajarea unui interpret sau traducător este limitat la tarifele prevăzute în
Legea privind plățile și despăgubirile acordate de sistemul judiciar
(Justizvergutungs- și -Entschădigungsgesetz).
Extras directivă
(3) Dreptul la interpretare în temeiul alineatelor (1) și (2) include
oferirea de asistență adecvată persoanelor cu deficiențe de auz și de
vorbire.
Norme de drept germane
Art. 186 Legea germană privind organizarea și funcționarea
instanțelor (GVG) [Comunicarea cu persoanele cu deficiențe de auz și de
vorbire]
(1) Comunicarea cu o persoană cu deficiențe de auz și de vorbire
în cadrul ședinței de judecată se realizează, conform opțiunii acesteia,
oral, în scris sau cu ajutorul unei persoane apte de a facilita comunicarea,
desemnată de instanță. în scopul realizării comunicării orale și în scris
195
instanța va pune la dispoziție mijloacele tehnice adecvate. Persoana cu
deficiențe de auz sau de vorbire va fi informată cu privire la dreptul la
opțiune de care beneficiază.
(2) Instanța poate solicita comunicarea în scris sau implicarea unei
persoane în calitate de interpret dacă persoana cu deficiențe de auz sau
de vorbire nu și-a exercitat dreptul la opțiune prevăzut la alin. 1 sau dacă
forma de comunicare aleasă în temeiul alin. 1 nu permite o comunicare
suficientă sau aceasta este posibilă doar prin eforturi disproporționate.
Extras directivă
(4) Statele membre se asigură de existența unei proceduri sau a
unui mecanism prin care să verifice dacă persoanele suspectate sau
acuzate vorbesc și înțeleg limba în care se desfășoară procedurile penale
și dacă au nevoie să fie asistate de un interpret.
Norme de drept germane
Obligație cu caracter general de soluționare a cauzei care revine
tuturor organelor de urmărire penală și instanțelor de judecată, contestație
doar prin intermediul căilor de atac ordinare, în special recursul.
Extras directivă
(5) Statele membre se asigură că, în conformitate cu procedurile
din legislația națională, persoanele suspectate sau acuzate au dreptul să
exercite o cale de atac împotriva oricărei decizii care dispune că nu este
necesară interpretarea și că, atunci când s-a asigurat interpretarea,
respectivele persoane au posibilitatea de a reclama faptul că interpretarea
nu este de o calitate suficientă pentru a garanta caracterul echitabil al
procedurilor.
Norme de drept germane
Art. 191 Legea germană privind organizarea și funcționarea
instanțelor (GVG) [Excluderea și refuzul desemmnării interpretului]
în ce privește interpretul se vor aplica corespunzător dispozițiile
privind excluderea și refuzul desemnării martorilor-expert. Decizia o va lua
instanța sau judecătorul care a desemnat interpretul.
Coroborat cu art. 33 alin. 1 Cod de Procedură Penală:
Art. 33 Ascultarea celeilate părți înainte de pronunțarea unei
hotărâri
(1) Instanța va decide în faza de judecată a procesului penal după
audierea participanților.
(2) Hotărârea instanței pronunțată în afara fazei de judecată este
dispusă după ascultarea punctului de vedere al procurorului sau
depunerea unei declarații scrise de către acesta.
196
(3) în cazul unei hotărâri conform alin. 2 orice alt participant va fi
audiat înainte ca împotriva sa să fie reținute fapte sau probe în legătură cu
care încă nu a fost audiat.
(4) Atunci când se dispune măsura arestului preventiv, a instituirii
sechestrului asigurător sau alte măsuri nu se va face aplicarea dispozițiilor
de la alin. 3, dacă audierea prealabilă ar fi de natură să pericliteze scopul
măsurii dispuse. Dispoziția de la alin. 3 nu va aduce atingere prevederilor
care reglementează în mod special audierea participanților.
Contestația este posibilă doar pe calea recursului.
Extras directivă
(6) Dacă este cazul, se pot folosi tehnologii de comunicare cum ar
fi videoconferința, telefonul sau internetul, cu excepția cazului în care
prezența fizică a interpretului este necesară pentru a garanta caracterul
echitabil al procedurilor.
Norme de drept germane
Art. 185 (1a) Legea germană privind organizarea si funcționarea
instanțelor (GVG)
Instanța poate permite ca în timpul ședinței de judecată, audierii
sau interogatoriului interpretul să se afle într-un alt loc. Ședința de
judecată, audierea sau interogatoriul vor fi transmise în timp real prin
imagine și sunet la locul respectiv și în sala de judecată.
Extras directivă
(8) Interpretarea furnizată în temeiul prezentului articol trebuie să
fie de o calitate suficientă să garanteze caracterul echitabil al procedurilor,
în special prin garantarea faptului că persoanele suspectate sau acuzate
cunosc cazul instrumentat împotriva lor și pot să își exercite dreptul la
apărare. Vezi art. 5
Norme de drept germane
Vezi art. 5 CPP
Extras directivă
Articolul 3
Dreptul la traducerea documentelor esențiale
(1) Statele membre se asigură că persoanelor suspectate sau
acuzate, care nu înțeleg limba în care se desfășoară procedurile penale
respective, li se furnizează într-un interval rezonabil de timp traducerea
scrisă a tuturor documentelor esențiale pentru a se garanta faptul că
respectivele persoane pot să își exercite dreptul la apărare și pentru a
garanta caracterul echitabil al procedurilor.
197
(2) Documentele esențiale includ orice decizie de privare de
libertate a unei persoane, orice rechizitoriu sau act de inculpare și orice
hotărâre judecătorească.
(3) Autoritățile competente decid în fiecare caz în parte dacă mai
există și alte documente esențiale. Persoanele suspectate sau acuzate
sau avocații acestora pot înainta o cerere motivată în acest scop.
Norme de drept germane
Art. 187 Legea germană privind organizarea și funcționarea
instanțelor (GVG) [Interpreții pentru persoanele învinuite sau condamnate]
(1) Instanța va desemna pentru persoana învinuită sau condamnată
care nu cunoaște limba germană sau care are deficiențe de auz sau de
vorbire un interpret sau traducător, în măsura în care acesta este necesar
pentru exercitarea drepturilor sale procesual penale. Instanța va informa
persoana învinuită, într-o limbă pe care aceasta o înțelege, cu privire la
faptul că are dreptul să solicite pe întreaga durată a procesului penal să i
se acorde cu titlu gratuit un interpret sau traducător.
(2) în scopul exercitării drepturilor procesual penale ale persoanei
învinuite care nu cunoaște limba germană este necesară, de regulă,
traducerea scrisă a deciziilor care privesc măsurile privative de libertate,
precum și a rechizitoriilor, amenzilor penale și a sentințelor nedefinitive.
Traducerea scrisă doar a anumitor pasaje va fi suficientă dacă prin
aceasta se respectă drepturile procesual penale ale persoanei învinuite.
Traducerea scrisă va fi pusă de îndată la dispoziția persoanei învinuite. în
locul traducerii scrise poate fi efectuată traducerea orală a documentelor
sau rezumatul oral al conținutului documentelor dacă prin aceasta se
respectă drepturile procesual penale ale persoanei învinuite. Această
condiție se prezumă a fi îndeplinită atunci când persoana învinuită are un
apărător.
(3) Persoana învinuită poate renunța în mod efectiv la traducerea
scrisă doar dacă a fost informată în prealabil cu privire la dreptul la
traducere scrisă pe care îl are conform alin. 1 și 2 și cu privire la efectele
renunțării la traducerea scrisă. Informarea conform teza 1 si renunțarea> » i
persoanei învinuite vor fi consemnate în scris.
(4) Dispozițiile de la alin. 1 se aplică corespunzător persoanelor
care au dreptul conform art. 395 Cod de Procedură Penală de a se
constitui părți civile în cadrul procesului penal.
Extras directivă
(5) Statele membre se asigură că, în conformitate cu procedurile
din legislația națională, persoanele suspectate sau acuzate au dreptul să
exercite o cale de atac împotriva oricărei decizii care dispune că nu este
necesară traducerea documentelor sau a unor părți din acestea și că,
atunci când s-a asigurat traducerea, respectivele persoane au posibilitatea
198
de a reclama faptul că traducerea nu este de o calitate suficientă pentru a
garanta caracterul echitabil al procedurilor.
Norme de drept germane
Contestație doar prin intermediul căilor de atac ordinare, în special
recursul (interzicerea valorificării probelor sau încălcarea principiului
audiatur et altera pars, respectiv al principiului garantării unui proces
echitabil).
Extras directivă
(9) Traducerea furnizată în temeiul prezentului articol trebuie să fie
de o calitate suficientă să garanteze caracterul echitabil al procedurilor, în
special prin garantarea faptului că persoanele suspectate sau acuzate
cunosc cazul instrumentat împotriva lor și pot să își exercite dreptul la
apărare.
Vezi art. 5
Norme de drept germane
Vezi art. 5 CPP
Extras directivă
Articolul 5
Calitatea interpretării și a traducerii
(1) Statele membre iau măsuri concrete pentru a garanta faptul că
interpretarea și traducerea furnizate îndeplinesc standardele de calitate
prevăzute la articolul 2 alineatul (8) și la articolul 3 alineatul (9).
(2) în vederea promovării caracterului adecvat al interpretării și
traducerii, precum și a accesului eficient la acestea, statele membre depun
eforturile necesare pentru crearea unui registru sau a mai multor registre
cuprinzând traducătorii și interpreții independenți care sunt calificați
corespunzător. După crearea registrului sau a registrelor, acestea se pun,
după caz, la dispoziția avocaților și a autorităților competente.
Norme de drept germane
Bază de date la nivel federal începând de la data de 01.10.2016:
http://www.justiz-dolmetscher.de/
Autorizare generală art. 189 alin. 2 Legea privind organizarea și
funcționarea instanțelor (GVG) pentru landul federal Baden-Württemberg
(exemplu):
Art. 14 si 15 lit. b Normele de punere în aplicare a Legii privind
organizarea si funcționarea instanțelor (AGGVG) coroborat cu dispoziție
administrativă din anul 2010
199
D ispoziție adm inistrativă de m odificare a D ispoziție i adm inistrative a
M inisterului J u s tiție i pentru aplicarea art. 14 ș i 15 Ut. b Norm ele de punere
în aplicare a Le g ii p rivin d organizarea ș i funcționarea in sta n țe lo r (AGGVG)
din 5 m ai 2010 – cerere: 3162/0083 –
– R evista Die Justiz
R e fe rito r la : D ispoziție adm inistrativă din 6 decem brie 2006 –
cerere: 3162/0083 –
(R evista Die Justiz 2007 pagina 106)
I.
P entru aplicarea d isp o zițiilo r de la art. 14 ș i 15 lit. b din Norm ele de
punere în aplicare a Le gii p rivin d organizarea ș i funcționarea insta nțe lo r
(AGGVG) se dispune după cum urm ează:
1 Verificarea ce re rii (art. 14 alin. 2 ș i 3, art. 14 lit a, art. 15 alin. 2
Norm ele de punere în aplicare a Le g ii p rivin d organizarea ș i funcționarea
in sta n țe lo r (AGGVG) de autorizare generală ca in te rp re t fo lo s it în dom eniul
ju s tiție i, precum ș i a ce re rii de autorizare ca traducător de documente
ju d icia re
1.1 în scopul ve rific ă rii în d e p lin irii co n d ițiilo r prevăzute la art. 14
alin. 3 teza 1 nr. 1, 2 ș i 3 din Norm ele de punere în aplicare a Le g ii p rivin d
organizarea ș i funcționarea in sta n țe lo r (AGGVG) so licita n tu l va depune
– un CV sub form ă de tabel,
– declarație pe propria răspundere dacă face obiectul unei proceduri
de urm ărire penală,
– declarație pe propria răspundere cu p rivire la situa ția m aterială
prin care să dea asigurări că situa ția sa m aterială este una
corespunzătoare. Dacă este necesar, se vor anexa certificate em ise în
lim b i străine, însoțite de traducerea autorizată în lim ba germană.
1.2 în scopul ve rific ă rii în d e p lin irii co n d ițiilo r prevăzute la art. 14
alin. 2 ș i alin. 3 teza 1 nr. 3 din Norm ele de punere în aplicare a Le gii
p rivin d organizarea ș i funcționarea in sta n țe lo r (AGGVG) se va obține –
fără a aduce atingere d isp o zițiilo r de la art. 14 lit. a alin. 2 din Norm ele de
punere în aplicare a Le g ii p rivin d organizarea ș i funcționarea insta nțe lo r
AGGVG – un extras din R egistrul Federal C entral conform art. 41 alin. 1
nr. 1 ș i alin. 4 din Legea p rivin d R egistrul central (BZRG).
1.3. în scopul ve rific ă rii în d e p lin irii co n d ițiilo r prevăzute la art. 14
alin. 3 teza 1 nr. 4 din Norm ele de punere în aplicare a L e g ii p rivin d
organizarea ș i funcționarea in sta n țe lo r (AGGVG) (capacitatea
profesională), so licita n tu l va depune ce rtifica tu l sau diplom a p rivin d
absolvirea exam enului de specialitate.
1.3.1 în acest scop se va face dovada a b so lvirii unui examen
conform O rdonanței M iniste rulu i E ducației p rivin d exam inarea
tra ducă torilo r ș i in te rp re țilo r din 21 octom brie 1997 (M onitorul O ficial Baden
200
W ürttemberg, pagina 484), m odificat p rin Ordonanța M iniste rulu i E ducației
de m odificare a O rdonanței p rivin d exam inarea tra ducă torilo r ș i in te rp re țilo r
din 21 ianuarie 2004 (M onitorul O ficial Baden W ürttemberg, pagina 81) sau
a unui a lt examen de sta t pentru in te rp re ți ș i traducători susținut într-un a lt
land federal corespunzător D irective i M inisterului E ducației p rivin d
procedura de recunoaștere a exam enelor pentru traducători ș i interpreți.
1.3.2 A cordul p rivin d S pațiul Econom ic European prezintă relevanță
în re la ția cu Islanda, Liechtenstein ș i Norvegia. S o licita n ții care sunt
cetățeni elve ție n i sunt a sim ila ți începând de la data de 1 iunie 2002 din
acest punct de vedere cetă țen ilo r U niunii Europene (art. 14 alin. 3 teza 1
nr. 1 din Norm ele de punere în aplicare a Le gii p rivin d organizarea ș i
funcționarea in sta n țe lo r (AGGVG).
1.3.3 în cazul în care există du bii cu p rivire la aspectul dacă
docum entul de calificare depus a fo s t em is în urma a b so lvirii unui examen
de sta t sau a unui examen sim ila r sau de o diplom ă, un ce rtifica t sau un a lt
docum ent care atestă calificarea profesională în înțelesul d isp o zițiilo r de la
art. 14 Ut. a alin. 1 din Norm ele de punere în aplicare a L e g ii p rivin d
organizarea ș i funcționarea in sta n țe lo r (AGGVG) sau dacă eventual este
necesară susținerea unui examen suplim entar, so licita n tu l va prezenta
docum entul de calificare profesională C onsiliului A d m in istrativ de la
Karlsruhe (Regierungspräsidium Karlsruhe), D irecția 7 – Școală ș i educație
– O ficiul pentru exam inarea tra ducă torilo r ș i inte rpreților, în vederea
su sțin e rii unui a lt examen.t
2. Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a
Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul
procedurilor penale
Sistematica obligațiilor de informare care revin organelor de
urmărire penală în relația cu persoanele învinuite este în dreptul german
cu totul diferită față de sistematica noii Directive 2012/13/UE privind dreptul
la informare. în timp ce aceasta din urmă este structurată pe drepturile la
informare, dreptul procesual penal german are în vedere fiecare fază
procesuală și organul care desfășoară activități în respectiva fază
procesuală. Există, de asemenea, și interferențe cu Directiva 2010/64/UE
privind dreptul la traducere și interpretare în cadrul procedurilor penale, de
exemplu noua reglementare are la bază la art. 187 I 2 din Legea germană
privind organizarea și funcționarea instanțelor (GVG) obligația de informare
prevăzută la art. 3 Id din Directiva 2012/13/UE cu privire la drepturile
stabilite prin Directivă. Legea de transpunere nu mai prevede –
independent de adaptarea așa numitei „Letter of Rights“ de la 114 lit. b II
CPP – decât o obligație, la origine nouă, de informare, mai exact cu privire
la dreptul de a beneficia de un apărător din oficiu (art. 136 I 3, 114 lit. b II 1
nr. 4 lit. a CPP). Celelalte obligații de informare prevăzute la art. 3, 4, 5 și 6
201
din Directiva 2012/13/UE sunt deja cunoscute de dreptul german, după
cum rezultă din următoarea analiză comparativă a principalelor prevederi
ale Directivei față de dispozițiile din dreptul german.
Extras directivă
Articolul 3
Dreptul la informare cu privire la drepturi
(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau
acuzate sunt informate prompt cu privire la cel puțin următoarele drepturi
procedurale, astfel cum se aplică în dreptul intern, pentru a asigura
posibilitatea exercitării efective a drepturilor respective:
a) dreptul de a fi asistat de un avocat;
b) orice drept la consiliere juridică gratuită și condițiile pentru
obținerea unei astfel de consilieri;» *
c) dreptul de a fi informat cu privire la acuzare, în conformitate cu
articolul 6;
d) dreptul la interpretare și traducere;
e) dreptul de a păstra tăcerea.
(2) Statele membre garantează că informațiile puse la dispoziție în
conformitate cu alineatul (1) sunt furnizate oral sau în scris, într-un limbaj
simplu și accesibil, ținând seama de orice nevoie specială a persoanelor
suspectate vulnerabile sau acuzate vulnerabile.
Norme de drept germane
Art. 136 [1] CPP Prima audiere
(1) La începutul primei audieri învinuitul va fi informat cu privire la
fapta reținută în sarcina sa și dispozițiile penale aplicabile. învinuitul va fi
informat cu privire la faptul că legea îi permite să se exprime în legătură cu
învinuirea care i se aduce sau să nu facă declarații în cauză, precum și că
oricând, chiar și anterior audierii sale, poate fi asistat de un avocat ales. De
asemenea, va fi informat că poate solicita în apărarea sa administrarea de
probe și că, în conformitate cu dispozițiile de la art. 40 alin. 1 și 2, poate
solicita desemnarea unui apărător în sensul dispozițiilor de la art. 141 alin.
1 și 3. în anumite cazuri învinuitul va fi informat și cu privire la faptul că se
poate exprima în scris, precum și cu privire la posibilitatea unei tranzacții
judiciare între făptuitor și victimă.
(2) Audierea îi va da posibilitatea învinuitului de a elimina
suspiciunile care planează asupra sa și de a valorifica circumstanțele care
îl favorizează.
(3) La prima audiere a învinuitului se vor consemna și
circumstanțele personale ale învinuitului.
202
Art. 136 lit. a CPP – Metode de audiere interzise; interdicții privind
valorificarea probelor
(1) Libertatea învinuitului de a gândi și de a-și manifesta voința nu
va putea fi limitată prin abuz, prin extenuare, prin intervenție asupra
corpului acestuia, prin administrarea de substanțe, prin acte de cruzime,
prin înșelăciune sau prin hipnoză. Coerciția va putea fi aplicată în măsura
permisă de dreptul procesual penal. Se interzice amenințarea cu aplicarea
unei măsuri inadmisibile și promisiunea unui avantaj care nu este prevăzut
legal.
(2) Nu sunt permise măsurile care afectează memoria sau
capacitatea de discernământ a învinuitului.
(3) Interdicțiile de la alin. 1 și 2 se aplică independent de acordul
învinuitului. Declarațiile luate cu încălcarea acestei interdicții nu vor putea fi
valorificate nici atunci când învinuitul este de acord cu valorificarea
acestora.
Art. 163 lit. a CPP – Audierea învinuitului
(1) învinuitul va fi audiat cel mai târziu înainte de finalizarea
cercetărilor, cu excepția cazului în care se dispune încetarea acestora.
Dispozițiile de la art. 58 lit. a alin. 1 teza 1, alin. 2 și 3, precum și art. 58 lit.
b se vor aplica corespunzător. în cauzele simple este suficient să i se dea
ocazia de a se exprima în scris.
(2) în cazul în care învinuitul solicită strângerea de probe în scopul
dezincriminării sale, acestea vor fi strânse dacă prezintă relevanță.
(3) învinuitul este obligat să se prezinte atunci când este citat de
către procuror. Art. 133 – 136 lit. a și 168 lit. c alin. 1 și 5 se vor aplica
corespunzător. Cu privire la legalitatea citării se pronunță, la cererea
învinuitului, instanța competentă conform art. 162. Dispozițiile de la art.
297 – 300, 302, 306 – 309, 311 lit.a și 473 lit. a se vor aplica corespunzător.
Decizia instanței este definitivă.
(4) La prima audiere a învinuitului de către organele de poliție
învinuitul va fi informat cu privire la învinuirea care i se aduce. Pentru
audierea învinuitului de către organele de poliție sunt aplicabile și
dispozițiile de la art. 136 alin. 1 teza 2, 3, 4, alin. 2, 3 și art. 136 lit. a.
(5) Dispozițiile de la art. 187 alin. 1, 2, 3 și art. 189 alin. 4 din Legea
privind organizarea și funcționarea instanțelor se vor aplica corespunzător.
în faza de judecată:
Art. 243 alin. 5 CPP
Inculpatul va fi informat de îndată cu privire la faptul că este
alegerea sa de a se exprima cu privire la acuzațiile care i se aduc sau de a
nu face declarații în cauză. Dacă inculpatul este dispus să facă declarații,
va fi audiat în cauză în conformitate cu dispozițiile de la art. 136 alin. 2.
203
Extras directivă
Articolul 4
Nota privind drepturile cu privire la arestare
(1) Statele membre se asigură că persoanelor suspectate sau
acuzate care sunt arestate sau reținute li se furnizează cu promptitudine o
Notă scrisă privind drepturile. Persoanelor în cauză li se va oferi
oportunitatea de a citi Nota privind drepturile și li se va permite să păstreze
această notă pe toată perioada în care sunt private de libertate.
(2) Pe lângă informațiile furnizate în conformitate cu articolul 3,
Nota privind drepturile menționată la alineatul (1) din prezentul articol
cuprinde informații cu privire la următoarele drepturi, astfel cum se aplică
ele în conformitate cu dreptul intern:
a) dreptul de acces la materialele cauzei;
b dreptul de a informa autoritățile consulare și o persoană;
c) dreptul de acces la asistență medicală de urgență; și
d) numărul maxim de ore sau de zile pentru care persoana
suspectată sau acuzată poate fi privată de libertate înainte de a se ajunge
în fața unei autorități judiciare.
(3) Nota privind drepturile cuprinde, de asemenea, informații de
bază cu privire la orice posibilitate, în temeiul dreptului intern, de a
contesta legalitatea arestării, de a obține o revizuire a detenției sau de a
solicita eliberarea provizorie.
(4) Nota privind drepturile se redactează într-un limbaj simplu și
accesibil. Un model orientativ de Notă privind drepturile este prevăzut în
anexa I.
(5) Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau
acuzate primesc Nota privind drepturile scrisă în limba pe care o înțeleg. în
cazul în care Nota privind drepturile nu este disponibilă în limba
corespunzătoare, persoanele suspectate sau acuzate sunt informate pe
cale verbală, într-o limbă pe care o înțeleg, cu privire la drepturile de care
beneficiază. Ulterior, persoanele respective trebuie să primească fără
întârziere nejustificată Nota privind drepturile, într-o limbă pe care o
înțeleg.
Norme de drept germane
Art. 114 lit. b CPP Informarea învinuitului arestat
(1) învinuitul arestat va fi informat fără întârziere, în formă scrisă,
într-o limbă pe care o înțelege, cu privire la drepturile sale. în cazul în care
informarea scrisă nu este în mod manifest suficientă, învinuitul arestat va fi
informat și oral. Se va proceda similar atunci când informarea scrisă nu
este posibilă; cu toate acestea informarea scrisă va fi efectuată de îndată
ce ea devine posibilă. învinuitul va confirma în scris faptul că a fost
204
informat; în cazul în care refuză, acest refuz va fi consemnat la dosarul
cauzei.
(2) Prin informarea prevăzută la alin. 1 învinuitului i se va comunica
faptul că
1.va fi prezentat fără întârziere, cel mai târziu în ziua următoare
reținerii sale, în instanță care îl va audia și va dispune cu privire la
menținerea măsurii privative de libertate,
2.are dreptul de a se exprima cu privire la învinuirea care i se
aduce sau de a nu face declarații,
3.poate solicita strângerea anumitor probe în scopul de a se
dezincrimina,
4.poate fi asistat oricând, chiar și anterior audierii sale, de un
apărător ales,
4a.în cazurile prevăzute la art. 140 alin. 1 și 2 poate solicita
desemnarea unui apărător în conformitate cu dispozițiile de la art. 141 alin.
1 si 3, j *
5.are dreptul de a solicita a fi consultat de către un medic ales de
învinuit,
6.poate lua legătura cu un aparținător sau cu o persoană de
încredere, în măsura în care prin aceasta nu se periclitează scopul
cercetărilor,
7.în conformitate cu dispozițiile de la art. 147 alin. 7 poate solicita
informații și copii de pe actele de la dosarul cauzei, dacă nu dispune de un
apărător, și
8.dacă judecătorul competent menține măsura arestului preventiv
a)poate contesta mandatul de arestare sau poate solicita o
verificare a măsurii privative de libertate (art. 117 alin. 1 și 2) și o ședință
publică de judecată (art. 118 alin. 1 și 2),
b)în cazul respingerii contestației poate solicita pronunțarea unei
hotărâri judecătorești în conformitate cu dispozițiile de la art. 119 alin. 5 și
c)împotriva hotărârilor și măsurilor autorităților poate solicita pe
parcursul executării măsurii arestului preventiv pronunțarea unei hotărâri în
conformitate cu dispozițiile de la art. 119 lit. a alin. 1.
învinuitul va fi informat cu privire la dreptul apărătorului de acces la
actele de la dosarul cauzei în conformitate cu dispozițiile de la art. 147.
învinuitul care nu cunoaște suficient de bine limba germană sau care are
deficiențe de auz sau de vorbire va fi informat într-o limbă pe care o
înțelege cu privire la faptul că are dreptul, în conformitate cu dispozițiile de
la art. 187 alin. 1 – 3 din Legea privind organizarea și funcționarea
instanțelor, pe toata durata procesului penal de a beneficia cu titlu gratuit
de serviciile unui interpret sau traducător. învinuitul cetățean străin va fi
informat cu privire la faptul că poate solicita informarea reprezentanței
205
consulare a statului său de cetățenie și că poate comunica cu aceasta în
scris.
Extras directivă
Articolul 6
Dreptul la informare cu privire la acuzare
(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau
acuzate primesc informații cu privire la fapta penală de a cărei comitere
aceasta sunt suspectate sau acuzate. Informațiile respective se furnizează
cu promptitudine și cu detaliile necesare pentru a se putea garanta
caracterul echitabil al procedurilor și exercitarea efectivă a dreptului la
apărare.
(2) Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau
acuzate care sunt arestate sau reținute sunt informate cu privire la
motivele arestării sau reținerii, inclusiv cu privire la fapta penală de a cărei
comitere sunt suspectate sau acuzate.
(3) Statele membre se asigură că, cel târziu la prezentarea fondului
acuzării în instanță, se oferă informații detaliate cu privire la acuzare,
inclusiv natura și încadrarea juridică a infracțiunii, precum și forma de
participare a persoanei acuzate.
(4) Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau
acuzate sunt informate cu promptitudine cu privire la orice modificare a
informațiilor oferite în conformitate cu prezentul articol, acolo unde este
necesar pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor.
Norme de drept germane
Vezi Articolul 2 CPP: Dispozițiile germane reglementează atât
informarea cu privire la drepturi, cât și informarea despre învinuirile care i
se aduc învinuitului.
Extras directivă
Articolul 7
Dreptul de acces la materialele cauzei
(1) Atunci când o persoană este arestată și reținută în orice etapă
a procesului penal, statele membre se asigură că documentele referitoare
la cauza specifică, aflate în posesia autorităților competente și care sunt
esențiale pentru a contesta în mod efectiv, în conformitate cu dreptul
intern, legalitatea arestării sau reținerii, sunt puse la dispoziția persoanelor
arestate sau a avocaților acestora.>
(2) Statele membre se asigură că autoritățile competente acordă
persoanelor suspectate sau învinuite sau avocaților acestora accesul cel
puțin la toate mijloacele de probă aflate în posesia lor, indiferent dacă sunt
206
în apărarea sau împotriva persoanelor suspectate sau acuzate, pentru a
garanta caracterul echitabil al procedurilor și pentru a pregăti apărarea.
(3) Fără a aduce atingere alineatului (1), accesul la materialele
menționate la alineatul (2) se acordă în timp util pentru a permite
exercitarea efectivă a drepturilor în materie de apărare și cel târziu la
prezentarea fondului acuzării în instanță. în cazul în care alte mijloace de
probă intră în posesia autorităților competente, acestea acordă accesul la
ele în timp util pentru a putea fi luate în considerare.
Norme de drept germane
Art. 147 CPP Dreptul de a avea acces la actele de la dosarul
cauzei; dreptul de a vedea probele; dreptul la informații al învinuitului
(1) Apărătorul are dreptul de a avea acces la actele de la dosarul
cauzei aflat la instantă sau la actele care ar fi trimise în instantă în cazul
sesizării instanței, precum și să vadă probele păstrate în camera de corpuri
delicte.
(2) Dacă finalizarea cercetărilor nu este încă menționată la dosar,
apărătorului îi poate fi respinsă cererea de a a avea acces la actele de la
dosar sau la anumite acte de la dosar, precum și de a vedea probele, dacă
prin aceasta s-ar periclita scopul cercetărilor. Dacă sunt îndeplinite
condițiile de la teza 1 și dacă învinuitul se află în stare de arest preventiv
sau această măsură a fost solicitată în cazul reținerii persoanei,
apărătorului îi vor fi aduse la cunoștință într-un mod corespunzător
informațiile esențiale pentru aprecierea legalității măsurii privative de
libertate; de regulă în astfel de cazuri se acordă permisiunea de a consulta
actele de la dosar.
(3) Accesul la procesele verbale de audiere a învinuitului și la cele
privind măsurile de instrucție ale judecătorului la care a fost permisă
prezența apărătorului sau ar fi trebuit să fie permisă, precum și la
expertizele întocmite de martorii experți nu va putea fi refuzat apărătorului
în nici o fază a procesului penal.
(4) La cerere apărătorului îi va fi permis, în măsura în care nu
există motive relevante pentru contrariul, să ia cu sine actele, cu excepția
probelor, pentru a le consulta la sediul sau locuința sa. Decizia nu poate fi
contestată.
(5) Cu privire la acordarea dreptului de a avea acces la actele de la
dosar dispune, în fazele premergătoare și după finalizarea definitivă a
procesului penal, parchetul, în celelalte faze președintele instanței sesizate
cu soluționarea cauzei. în cazul în care parchetul refuză accesul la actele
de la dosar, după ce finalizarea cercetărilor a fost menționată la dosar,
refuză accesul în temeiul dispozițiilor de la alin. 3 sau în cazul în care
învinuitul nu se află în stare de libertate, poate fi solicitată pronunțarea unei
hotărâri judecătorești de către instanța competentă conform dispozițiilor de
207
la art. 162. Dispozițiile de la art. 297 – 300, 302, 306 – 309, 311 lit. a și 473
lit. a se vor aplica corespunzător. Aceste hotărâri nu vor fi motivate dacă
prin prezentarea motivelor ar putea fi periclitat scopul cercetărilor.
(6) în cazul în care motivul pentru refuzul acordării accesului la
actele de la dosar nu a dispărut deja, parchetul va suspenda ordonanța cel
mai târziu o dată cu finalizarea cercetărilor. Apărătorul va fi încunoștiințat
de îndată ce are din nou dreptul neîngrădit de a avea acces la actele de la
dosar.
(7) învinuitului care nu este asistat de un apărător îi vor fi furnizate
la cerere informații și copii de la dosar în măsura în care aceasta este
necesar pentru o apărare corespunzătoare, nu este de natură a periclita
scopul cercetărilor, chiar și în cadrul unui alt proces penal, și nu contravine
intereselor protejate ale unor terți. Dispozițiile de la alin. 2 teza 2 prima
jumătate de teză, alin. 5 și art. 477 alin. 5 se vor aplica corespunzător.
Extras directivă
(4) Prin derogare de la alineatele (2) și (3), cu condiția ca aceasta
să nu aducă prejudicii dreptului la un proces echitabil, accesul la anumite
materiale poate fi refuzat, în cazul în care astfel de acces ar putea
conduce la periclitarea gravă a vieții sau a drepturilor fundamentale ale
unei alte persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea
unui interes public important, ca de exemplu în cazurile în care accesul
poate prejudicia o anchetă în curs sau poate afecta grav securitatea
internă a statului membru în care se desfășoară procedurile penale.
Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispozițiile dreptului
intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale în
conformitate cu prezentul alineat este luată de o autoritate judiciară sau
poate face, cel puțin, obiectul controlului judiciar.
Norme de drept germane
Vezi art. 7 alin. 1 si 2 CPP »
Extras directivă
Articolul 8
Verificare si remediere i
(1) Statele membre se asigură că se ține o evidență a tuturor
informațiilor puse la dispoziția persoanelor suspectate sau acuzate în
conformitate cu articolele 3-6, în conformitate cu procedura de ținere a
evidențelor menționată în legislația statului membru respectiv.
(2) Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau
acuzate sau avocații acestora au dreptul să conteste, în conformitate cu
procedurile din dreptul intern, posibila incapacitate sau refuzul autorităților
competente de a furniza informații în conformitate cu prezenta directivă.
208
Norme de drept germane
Contestație doar prin intermediul căilor de atac ordinare, în special
recursul (interdicții privind valorificarea probelor sau încălcarea principiului
ascultării și a celeilate părți înainte de pronunțarea unei hotărâri, respectiv
a dreptului la un proces echitabil).
II. Decizii și soluții ale instanțelor de control judiciar /
supreme pentru anumite aspecte deosebite în legătură cu aplicarea
directivelor.
1. Curtea Federală de Justiție
a. Informarea învinuitului
După un meci de fotbal din Bundesliga, în parcarea stadionului
autoturismele susținătorilor echipei oaspete sunt date cu spray în culorile
echipei gazdă, sub formă de zvastici. Este alertată poliția și lucrătorii de
poliție care se prezintă la fața locului întreabă un grup de persoane care se
afla în apropierea parcării dacă au văzut cine a dat cu spray pe mașinile
parcate. Lucrătorii de poliție nu aduc la cunoștința persoanelor din grup că
au calitatea de învinuit. B, care se află printre persoanele din grup,
răspunde lucrătorului de poliție P pe un ton agresiv: „Fiecare idiot care
parchează aici și nu e de-al nostru primește de la noi un suvenir pe
mașină.“ B este acuzat de și condamnat pentru distrugere (art. 303 CP) și
utilizare de însemne ale unor organizații neconstituționale (art. 86 lit. a
CP). în motivarea sentinței instanța își întemeiază convingerea cu privire la
săvârșirea infracțiunilor de către B, care nu are condamnări anterioare și în
faza de judecată nu a făcut declarații, și pe afirmațiile sale față de
lucrătorul de poliție P pe care acesta le-a redat în calitate de martor în faza
de judecată. Apărătorul V, care în faza de judecată a contestat imediat
după audierea lui P în calitate de martor reținerea de către instanță a
acelor afirmații ale învinuitului B, atacă sentința pe calea recursului. în
motivarea recursului critică reținerea de către instanța de fond a afirmațiilor
învinuitului B.
Este recursul întemeiat?
Problema:
Doar atunci când o persoană este învinuită va trebui informată
anterior audierii sale, mai exact
• în cazul unei audieri de către organele de poliție în
calitate de învinuit conform dispozițiilor de la art. 163 lit. a alin. 4,
136 alin. 1 CPP,
209
• în cazul unei audieri de către organele de parchet în
calitate de învinuit conform dispozițiilor de la art. 163 lit. a alin. 3,
136 alin. 1 CPP și
• în cazul unei audieri de către judecătorul de
instrucție în calitate de învinuit conform dispozițiilor de la art. 136
alin. 1 CPP sau art. 115 alin. 3, 115 lit. a alin. 2 CPP.
O persoană poate dobândi calitatea de învinuit
1. fie printr-un comportament al poliției, parchetului
sau judecătorului de instrucție din care rezultă voința acestora
de urmărire a persoanei pentru săvârșirea unei fapte penale
2. fie prin existența unei suspiciuni grave împotriva
persoanei.
Referitor la punctul 1.
Indiferent dacă împotriva unei persoane există o suspiciune gravă,
o persoană dobândește calitatea de învinuit fie și doar printr-un
comportament al poliției, parchetului sau judecătorului de instrucție,
dacă din comportamentul exterior al poliției, parchetului sau judecătorului
de instrucție rezultă în mod clar dorința acestora de urmărire a persoanei
pentru săvârșirea unei fapte penale (Curtea Federală de Justiție BGH
NStZ 1997, 398 – cu trimitere la textul de la art. 397 alin. 1 Cod fiscal;
Curtea Federală de Justiție BGH NJW 2007, 2706, 2707).
Un astfel de comportament al poliției, parchetului sau judecătorului
de instrucție care să atragă după sine calitatea de învinuit există de
exemplu atunci când
a) împotriva persoanei se dispune o măsură care în CPP este
prevăzută ca măsură împotriva persoanei învinuite, de exemplu
reținerea, art. 127 CPP,
emiterea de către judecătorul de instrucție a unui mandat de
arestare, art. 112 CPP, sau solicitarea parchetului în acest sens
sau propunerea poliției față de parchet cu privire la solicitarea de emitere a
unui mandat de arestare,
recoltarea de probe de sânge în temeiul dispozițiilor de la
art. 81 lit. a CPP (și nu art. 81 lit. c alin. 2 CPP),
percheziția domiciliară efectuată în temeiul dispozițiilor de la
art. 102 CPP (și nu art. 103 CPP).
b) persoana este audiată în calitate de martor, dar
comportamentul organului care efectuează audierea martorului indică în
mod clar faptul că dorește să determine martorul, prin presiuni sau afirmații
de genul „Prin declarațiile dumneavostră deveniți din ce în ce mai suspect“,
să recunoască săvârșirea faptei penale.
210
însă: Simpla informare a martorului în conformitate cu dispozițiile
de la art. art. 55 alin. 2 CPP nu îl transformă pe acesta automat în învinuit
(Curtea Federală de Justiție BGH NJW 2007, 2706).
Referitor la punctul 2.
Indiferent dacă poliția, parchetul sau judecătorul de instrucție a
dispus deja măsuri specifice etapei de urmărire penală, persoana
dobândește calitatea de învinuit și atunci când împotriva persoanei există o
suspiciune gravă care se întemeiază pe fapte, Curtea Federală de
Justiție BGH Culegere spețe penale 37, 48, 52; Curtea Federală de Justiție
BGH NJW 2007, 2706, 2708 (Simplele presupuneri sau suspiciunea vagă
cum că persoana ar fi săvârșit infracțiunea nu conduc încă la dobândirea
calității de învinuit).
Soluție:
Recursul este întemeiat în conformitate cu dispozițiile de la art. 337
CPP atunci când
• există o încălcare a legii
și
• sentința de condamnare se întemeiază pe această
încălcare a legii.
Ca posibilă încălcare a legii poate intra în discuție o încălcare a
dispozițiilor de la art. 163 lit. a alin. 4,136 alin. 1 CPP (omiterea informării
învinuitului B, în special omiterea informării acestuia cu privire la dreptul de
a nu face declarații). Dispozițile de la art. 163 lit. a alin. 4, 136 alin. 1 CPP
sunt însă încălcate doar dacă B la momentul când a fost întrebat de către
lucrătorul de poliție ar fi avut deja calitatea de învinuit. La momentul
respectiv însă nu exista nici un indiciu concludent cu privire la săvârșirea
infracțiunilor de către B. Din împrejurarea că B împreună cu alte persoane
se afla în apropierea parcării (= în aproprierea locului săvârșirii infracțiunii)
rezultă doar o presupunere sau o vagă suspiciune, dar nu o suspiciune
gravă, fondată cu privire la B ca autor al infracțiunilor.
Dat fiind că la momentul când a fost întrebat de către lucrătorul de
poliție B încă nu dobândise calitatea de învinuit, nu a existat nici obligația
de a fi informat în calitate de învinuit înainte de a i se adresa întrebarea
respectivă. Astfel lucrătorii de politie nu au încălcat dispozițiile de la art.
163 lit. a alin. 4, 136 alin. 1 CPP.
Din acest motiv, având în vedere lipsa unei încălcări a legii,
recursul nu este întemeiat.
211
b. Informare (variație speța a)
Speța de mai sus, cu diferența că lucrătorul de poliție observă,
înainte să îi adreseze lui B respectiva întrebare, că B are mâinile murdare
de vopsea, de aceeași culoarea ca și vopseaua folosită pentru redarea
însemnelor naziste (zvastici) pe mașini.
Problema:
La fel ca în speța de mai sus
Soluția:
Recursul este întemeiat în conformitate cu dispozițiile de la art. 337
CPP atunci când
• există o încălcare a legii
și
• sentința de condamnare se întemeiază pe această
încălcare a legii.
încălcare a legii:
B avea la momentul când i s-a adresat respectiva întrebare de
către lucrătorul de poliție calitatea de „învinuit“ : în baza faptului că avea
mâinile murdare de vopsea de aceeași culoare ca cea folosită pentru
redarea însemnelor naziste (zvastici) pe mașini, existau indicii solide că B,
care se afla în apropierea locului săvârșirii infracțiunilor, este autorul
acestora.
Așa fiind, lucrătorul de poliție ar fi trebuit să îl informeze pe B,
înainte să îi adreseze întrebarea, în conformitate cu dispozițiile de la art.
163 lit. a alin. 4, art. 136 alin. 1 CPP, în calitate de învinuit – așadar în
special cu privire la dreptul de a nu face declarații. Având în vedere faptul
că lucrătorul de poliție P nu a procedat de această manieră, s-a produs o
încălcare a dispozițiilor de la ari. 136 alin. 1 CPP coroborat cu art. 163 lit. a
alin. 4 CPP (Poliția dispune de un spațiu de manevră în ce privește
aprecierea dacă împotriva unei persoane există o suspiciune gravă și prin
urmare persoana trebuie informată în conformitate cu dispozițiile de la art.
163 lit. a alin. 4, 136 alin. 1 CPP în calitate de învinuit. Dacă aprecierea
poliției conform căreia, în baza faptelor existente, (încă) nu există o
suspiciune gravă împotriva unei persoane și așa fiind persoana nu trebuie
(încă) informată în calitate de învinuit în conformitate cu dispozițiile de la
art. 163 lit. a alin. 4, art. 136 alin. 1 CPP, este plauzibilă, nu avem de-a
face cu o încălcare a dispozițiilor de la art. 163 lit. a alin. 4, 136 alin. 1
CPP. Dar dacă această apreciere a poliției – astfel cum este cazul în speța
de față – nu mai este plauzibilă având în vedere faptele care justifică
suspiciunea, atunci poliția, omițând să procedeze la informarea învinuitului,
depășește în mod obiectiv și arbitrar limitele marjei de manevră de care
212
dispune, încălcând astfel dispozițiile de la art. 163 lit. a alin. 4, art. 136 alin.
1 CPP, Curtea Federală de Justiție BGH NJW 2007, 2706, 2708).
Temeinicie
O sentință este întemeiată pe o încălcare a unei dispoziții
procedurale atunci când soluția instanței ar fi putut fi diferită (față de
sentința recurată) în condițiile în care procedura s-ar fi desfășurat corect.
Având în vedere faptul că încălcarea dispozițiilor de la art. 163 lit. a
alin. 4, art. 136 alin. 1 CPP se referă la un viciu de procedură produs în
faza de cercetare, se consideră că sentința se întemeiază pe acest viciu
de procedură doar atunci când viciul de procedură subzistă până la
pronunțarea sentinței. Aceasta înseamnă: sentința se întemeiază pe
încălcarea dispozițiilor de la art. 136 alin. 1 CPP coroborat cu art. 163 lit. a
alin. 4 CPP produsă în faza de cercetare atunci când instanța, în condițiile
în care acest viciu de procedură ar fi fost tratat corespunzător, ar fi putut
da o soluție diferită, mai favorabilă inculpatului, față de cea pe care a dat-o.
Dat fiind că în faza de judecată apărătorul a contestat la timp,
adică imediat după audierea martorului P, reținerea de către instanță a
afirmațiilor învinuitului (și având în vedere împrejurarea că nu existau
indicii că B, care nu avea condamnări anterioare, cunoștea dreptul pe care
îl are de a nu face declarații), opera interdicția de valorificare a celor
afirmate de B (Curtea Federală de Justiție BGH Culegere spețe penale 38.
214; Curtea Federală de Justiție BGH NStZ 1997, 502: contestarea în
afara fazei de judecată nu este suficientă.)
Dacă instanța ar fi aplicat această interdicție de valorificare și, pe
cale de consecința, în administrarea probelor nu ar fi reținut cele afirmate
de B, este posibil ca instanța să nu își fi format convingerea că B este
autorul infracțiunilor, cu consecința achitării acestuia.> • i
Prin aceasta sentința se întemeiază pe încălcarea până la
momentul pronunțării a dispozițiilor de la art. 136 alin. 1 CPP coroborat cu
art. 163 lit. a alin. 4 CPP.
Din acest motiv recursul este întemeiat.
c. A doua recunoaștere după informarea cu privire la drepturi
(art. 136 alin. 1 CPP). Informarea „calificată” a învinuitului
La domiciliul conjugal A își strangulează soția care încearcă din
răsputeri să se apere, inclusiv prin zgâriere. A sesizează poliția cu privire
la decesul soției, declarând în mod neadevărat că, întorcându-se seara
acasa de la serviciu, și-ar fi găsit soția decedată în locuință. A declarat, de
asemenea, că din locuință ar fi dispărut o importantă sumă de bani și că
soția lui trebuie să fi fost omorâtă de un spărgător de case pe care l-ar fi
surprins în locuință. Ancheta organelor de poliție a condus însă la starea
de fapt conform căreia A avea o iubită, motiv pentru care dorea să
213
divorțeze de soția sa, care însă nu agrea această idee; în plus, în cazul
decesului soției sale A este și beneficiar al unei considerabile despăgubiri
în baza unei asigurări de viață. în urma autopsierii cadavrului, sub unghiile
de la degetele mâinilor victimei sunt identificate urme de piele care indică
faptul că victima s-a apărat prin zgâriere. Analiza molecular-genetică a
acestor urme de piele indică faptul că acestea au același ADN ca ADN-ul
lui A (art. 81 lit. g alin. 5 CPP).
L, comisar principal de poliție, îl invită pe A la secția de poliție în
scopul de a fi audiat, îl informează la începutul audierii în calitate de martor
și, conform dispozițiilor de la art. 55 alin. 2 CPP, inclusiv despre faptul că A
are dreptul de a nu răspunde la acele întrebări la care, dacă ar răspunde
sincer, s-ar autoincrimina. Atunci când K îi prezintă lui A pe parcursul
audierii care a urmat rezultatul analizei molecular-genetice, A recunoaște
săvârșirea faptei (= prima recunoaștere). K îl reține pe A. Dar cum K își dă
seama că din greșeală încă nu l-a informat pe A în calitate de învinuit,
procedează acum la informarea acestuia. După această informare a lui A
în calitate de învinuit, A recunoaște din nou săvârșirea faptei (= a doua
recunoaștere) pentru că crede că oricum nu mai poate să își retragă prima
recunoaștere.
în faza de judecată A nu face declarații cu privire la acuzațiile care i
se aduc. în acest caz, instanța procedează la audierea comisarului de
poliție K în calitate de martor cu privire la cele două situații în care A a
recunoscut săvârșirea faptei. Imediat după audierea lui K în calitate de
martor apărătorul lui A contestă reținerea de către instanță a celor două
situații în care A a recunoscut la poliție săvârșirea faptei. Instanța nu
valorifică prima recunoaștere la poliție (când A nu fusese informat în
calitate de învinuit), dar îl condamnă pe A în baza celei de-a doua
declarații de la poliție la pedeapsa detențiunii pe viață pentru săvârșirea
infracțiunii de omor. Apărătorul atacă soluția de condamnare a primei
instanțe pe calea recursului, criticând valorificarea de către instanța de
fond a recunoașterii săvârsirii infracțiunii obtinute la politie. Este recursulJ » » > r i
întemeiat?
Problema:
Dacă o persoană suspectată de săvârșirea unei infracțiuni,
persoană care, de exemplu având în vedere suspiciunea gravă care
planează asupra ei, a dobândit calitatea de învinuit (cazul 2 și cazul 3),
este audiată de poliție fără a fi fost informată în calitate de învinuit, așadar
cu încălcarea dispozițiilor de la art. 163 lit. a alin. 4, art. 136 alin. 1 CPP (în
calitate de învinuit sau în mod fals în calitate de martor), încălcarea
dispozițiilor de la art. 163 lit. a alin. 4, art. 136 alin. 1 CPP conduce la o
interdictie de valorificare a declarațiilor făcute cu ocazia acestei audieri,> > ’
dacă ulterior, în faza de judecată, învinuitul/apărătorul contestă la timp,
214
adică cel mai târziu după audierea martorului în persoana comisarului de
poliție cu privire la declarațiile făcute de învinuit față de comisar,
valorificarea de către instantă a acestor declarații (termenul prevăzut la art.
257 CPP).
Dacă învinuitul, după prima sa audiere la poliție efectuată fără să fi
fost informat în calitate de învinut, este din nou audiat de poliție, de
această dată însă în mod corect, cu informarea sa în calitate de învinuit si * i
dacă face la această a doua audiere în calitate de învinuit aceleașit
declarații cu privire la faptă, se pune întrebarea dacă încălcarea
dispozițiilor de la art. 163 lit. a alin. 4, art. 136 alin. 1 CPP (omiterea
informării învinuitului) produsă cu ocazia primei audieri în calitate de
învinuit subzistă, cu consecința existenței (cu condiția contestării ulterioare,
în faza de judecată și la timp, a valorificării declarațiilor) și în ce privește
declarațiile învinuitului cu ocazia celei de a doua audieri a interdicției de> >
valorificare de către instanță.
Soluție:9
Recursul este întemeiat în conformitate cu dispozițiile de la art. 337
CPP atunci când
* există o încălcare a legii și
* sentința de condamnare se întemeiază pe această încălcare a
legii.
încălcare a legii:
La prima audiere la poliție, cu toate că în urma rezultatelor
investigațiilor (în special al rezultatului analizelor molecular-genetice) A
intra în discuție în calitate de autor al infracțiunii si dobândise astfel i > i
calitatea de învinuit, nu a fost informat în calitate de învinuit. Aceasta
reprezintă o încălcare a dispozițiilor de la art. 163 lit. a alin. 4, art. 136 alin.
1 CPP. Informarea lui A cu privire la dreptul său de a nu face declarații în
calitate de martor (drept care vizează doar anumite întrebări) în
conformitate cu dispozițiile de la art. 163 lit. a alin. 5, art. 55 alin. 2 CPP nu
s-a putut substitui informării cu privire la dreptul (deplin) de a nu face
declarații în calitate de învinuit (Curtea Federală de Justitie BGH NStZ
2007, 653, 655).
Temeinicie:
Sentința ar fi întemeiată pe această încălcare a dispozițiilor de la
art. 163 lit. a alin. 4, art. 136 alin. 1 CPP produsă cu ocazia primei audieri
la poliție dacă această încălcare a legii subzistă până la a doua audiere la
poliție în calitate de învinuit, cu consecința că instanța nu ar fi avut voie să
valorifice în sentintă recunoașterea de către A a săvârsirii faptei obtinută> t > r i
cu ocazia celei de-a doua audieri la poliție în calitate de învinuit, având în
vedere interdicția de valorificare ca probă.
215
Dacă învinuitul mai este audiat o dată la poliție, după prima sa
audiere efectuată fără informarea de care ar fi trebuit să beneficieze în
calitate de învinuit, atunci la începutul acestei a doua audieri în calitate de
învinuit poliția trebuie nu doar să îl informeze cu privire la dispozițiile de la
art. 163 lit. a alin. 4, art. 136 alin. 1 CPP, ci și suplimentar cu privire la
faptul că – având în vedere faptul că la prima audiere nu fusese informat în
calitate de învinuit – declarațiile sale nu pot fi valorificate (așa numita
„informare calificată” a învinuitului, Curtea Federală de Justiție BGH NJW
2009, 1427). Dacă învinuitul recunoaște săvârșirea faptei și după această
„informare calificată” sau confirmă per ansamblu prima recunoaștere
(Curtea Federală de Justiție BGH NStZ 2007, 653), atunci recunoașterea
săvârșirii faptei poate fi valorificată în instanță (chiar dacă ulterior
apărătorul, în faza de judecată, contestă la timp valorificarea declarației ca
probă). Comisarul K l-a informat pe A la începutul celei de-a doua audieri
în calitate de învinuit în conformitate cu dispozițiile de la art. 163 lit. a alin.
4, art. 136 alin. 1 CPP, dar nu și „calificat” inclusiv despre aspectul că
prima recunoaștere nu poate fi valorificată ca urmare a faptului că nu
fusese informat în calitate de învinuit.
Omisiunea acestei „informări calificate” a învinuitului nu conduce –
cu condiția ca ulterior, în faza de judecată, apărătorul să conteste la timp
valorificarea declarațiilor făcute cu ocazia primei audieri – însă în mod
necesar la o interdictie de valorificare a acestei a doua declarații în calitateI 9
de probă.
Răspunsul la întrebarea legată de posibilitatea de valorificare a
declarațiilor făcute în calitate de învinuit depinde de analiza de la caz la
caz a următoarelor aspecte:
omisiune conștientă sau inconștientă (necunoaștere,
uitare) a informării „calificate” a învinuitului de către organul de
poliție;
interesul statului cu privire la elucidarea faptei care
este cu atât mai mare cu cât fapta săvârșită este mai gravă;
presupunerea eronată a învinuitului cu ocazia celei
de a doua audieri că nu mai poate devia de la declarațiile date la
prima sa audiere.
Pe de o parte, A a presupus cu ocazia celei de-a doua audieri la
poliție că nu mai poate schimba prima declarație făcută. Relevent în acest
sens este faptul că la a doua sa audiere învinuitul repetă, continuă sau
completează declarațiile făcute la prima audiere. Pe de altă parte,
comisarul K nu a omis în mod conștient „informarea calificată” a
învinuitului.
216
în altă ordine de idei, în această speță avem de-a face cu un omor
(art. 211 CP), așadar cu o infracțiune sancționată cu cea mai severă
pedeapsă posibilă (detențiunea pe viață).
La o analiză a acestor aspecte, în ciuda faptului că apărătorul a
contestat ulterior, la timp în faza de judecată valorificarea și a celei de-a
doua recunoașteri a vinovăției, nu se aplică interdicția de valorificare
justificat de interesul sporit al statului cu privire la elucidarea faptei.
în acest caz, instanța a putut valorifica în sentința pronunțată cea
de-a doua recunoaștere a vinovăției de către A. Aceasta înseamnă că j i
sentința nu se întemeiază pe încălcarea dispozițiilor de la art. 163 lit. a alin.
4, art. 136 alin. 1 CPP cu ocazia primei audieri. Din acest motiv recursul
este neîntemeiat.
2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Interzicerea torturii si dreptul de a nu face declarații (art. 136
lit. a CPP)
Cetățeanul nigerian A a fost observat de lucrători de poliție în civil
în zona gării din localitatea Wuppertal cel puțin de două ori cum își scotea
din gură o mică pungă de plastic pe care o dădea unei alte persoane în
schimbul unei sume de bani. Când lucrătorii de poliție l-au reținut pe A
pentru suspiciunea de trafic de stupefiante, acesta a înghițit un alt pachețel
pe care îl păstrase în cavitatea bucală. Alte droguri nu au fost găsite
asupra lui A. Pentru a nu periclita mersul anchetei prin amânare procurorul
a dispus administrarea medicală a unui vomitiv în vederea eliminării pungii,
învinuitul a fost dus la un spital din Wuppertal-Elberfeld. Având în vedere
faptul că refuza să ia medicamentul care să îi provoace voma, a fost
necesar să fie imobilizat de patru lucrători de poliție. Un medic i-a
administrat cu forța cu ajutorul unei sonde nazogastrice mai întâi o soluție
salină și apoi sirop de ipecacuanha. De asemenea, medicul i-a injectat și
apomorfină, un derivat al morfinei. învinuitul a vomat ulterior o pungă de
plastic care conținea 0.2182 grame cocaină.
La distanță de două luni și jumătate după administrarea vomitivului
învinuitul a fost supus în spitalul penitenciarului unei gastroscopii ca
urmare a faptului ca se plânsese de dureri permanente în partea
superioară a stomacului. Diagnosticul a fost de inflamație în zona
inferioară a tubului digestiv cauzată de refluxul sucului gastric.
Tribunalul Wuppertal l-a condamnat în a doua instanță, după o
readministrare a probelor, pe A care de la bun început își exercitase
dreptul de a nu face declarații, pentru trafic de stupefiante la pedeapsa de
șase luni de închisoare cu suspendarea executării pedepsei.
După pronunțare A dorește să atace decizia.
217
Problema:
Recursul vizat de inculpat are șanse de reușită? Răspunsul trebuie
căutat în legalitatea colectării probelor și, în strânsă legătură cu aceasta, în
legalitatea valorificării probelor care au condus la formarea convingerii
instanței. Problema se reduce aici la legalitatea administrării vomitivului.
Soluție:9
Dispozițiile de la art. 81 lit. a CPP permit consultarea corporală
fortată a învinuitului, dacă această interventie nu este de natură a aduce i * i
prejudicii stării de sănătate a învinuitului. Un astfel de prejudiciu există
doar atunci când se produce o afectare a stării de bine fizice a învinuitului
pe o durată care depășește durata investigațiilor, nu și atunci când apar
doar dureri sau alte neplăceri trecătoare. Prevederile de la art. 81 lit. a alin.
2 CPP permit ca dispoziția privind o astfel de intervenție să emane de la
organele de poliție în caz de pericol iminent.
Măsura poate fi dispusă doar dacă este indispensabilă și
proporțională cu gravitatea faptei. Din acest punct de vedere decizia
trebuie să se întemeieze pe principiul proporționalității. Administrarea de
vomitive în scopul elucidării unor fapte penale grave, inclusiv în domeniul
stupefiantelor, a fost de cele mai multe ori considerată admisibilă, în
măsura în care nu era clar de la bun început că este vorba de mici
traficanți.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a restrâns
prin hotărârea din 11.07.2006 în cauza Jalloh împotriva Germaniei, pe care
se bazează și speța noastră, această practică uzuală în domeniul urmăririi
penale în dosarele cu stupefiante. CEDO a declarat administrarea de
vomitive ca ilegală și a condamnat Germania la plata către A de daune
compensatorii și daune-interese. Mai jos considerentele care au condus la
hotărârea luată de CEDO cu voturi de 11: 6:
Chiar dacă în acest caz a fost absolut necesară obținerea de probe,
ar fi fost suficientă aplicarea unor metode mai puțin invazive (de exemplu
supravegherea scaunului). Avem de-a face cu o încălcare a dispozițiilor de
la art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. CEDO precizează:
„Modul în care măsura criticată a fost aplicată a fost de natură a
genera solicitantului frică, groază și un sentiment de inferioritate, menit să
îl umilească și să îl degradeze. De asemenea, a fost de natură a afecta
sănătatea acestuia, în special ca urmare a faptului că nu i s-a făcut o
anamneză corespunzătoare. Realizarea intervenției a cauzat solicitantului,
chiar dacă în mod neintenționat, dureri fizice și suferințe psihice. De aceea
considerăm că a fost tratat cu încălcarea dispozițiilor de la art. 3 Convenția
Europeană a Drepturilor Omului în mod inuman și umilitor“.
De asemenea, CEDO a constatat și o încălcare a dispozițiilor de la
art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere
218
faptul că nu s-a garantat dreptul la un proces echitabil. Dreptul învinuitului
de a nu face declarații este extins de către CEDO la probele încorporate în
corpul învinuitului și pe care nu dorește să le predea în mod benevol (altfel
decât în cazul eliminării). Până la acest moment aceasta nu a fost
considerată, cel puțin nu în Germania, o acțiune asimilată unei audieri în
sens tehnic. O analiză a valorilor ocrotite conduce în speța de față la
concluzia că probele astfel obținute nu ar fi putut fi valorificate în instanță.
Pentru dreptul procesual penal german aceasta înseamnă o
încălcare a dispozițiilor de la art. 136 lit. a alin. 1 CPP. Este vorba de o
administrare inadmisibilă de substanțe care atrage după sine o interdicție
absolută de valorificare în conformitate cu dispozițiile de la art. 136 alin. 3
teza 2 CPP a informațiilor astfel obtinute, dar nu un efect la distantă.i i ' i
Recursul inculpatului întemeiat pe acest motiv ar avea șanse de reușită.
Observație:i
în ultimul timp discuția despre metodele de audiere și aplicarea
dispozițiilor de la art. 136 lit. a CPP a fost readusă în prim plan.
Amenințarea cu tortura, astfel cum se încercase în cauza „Jacob von
Metzler“ – în scopul obținerii unei mărturii sau în scopul de a proteja de la fi
omorâte victimele care se aflau la făptuitor (Găfgen) – nu este compatibilă
cu dreptul constituțional. Comandantul Poliției Frankfurt, Daschner, a fost
găsit vinovat prin decizia Tribunalului Frankfurt am Main din 20.12.2004
pentru instigarea subordonaților la acțiuni de constrângere.
Nici discursurile actuale despre terorism și situația amenințătoare
resimțită în Germania nu schimbă nimic în această privință. Influența unei
doctrine venite în ultimul timp în special din Statele Unite ale Americii și
care consideră că în mod excepțional, îndeosebi în scopul combaterii
actelor de terorism, sunt permise „metodele moderne de investigație“ și
actele de tortură într-o anumită măsură în Germania nu a fost de natură,
din fericire, a schimba ceva la abordarea strict constitutională a subiectului1 i
în literatura de specialitate și în jurisprudență.
Liste de verificare
Pentru a pune la dispoziția utilizatorului în practică un instrument de
verificare a procedurii în ce privește cerințele directivelor 2010/64/UE și
2012/13/UE, am elaborat următoarele liste de verificare:
1. Listă de verificare Directiva 2010/64/UE A
PARLAMENTULUI EUROPEAN SI A CONSILIULUI din 20 octombrie 2010i
privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale
• Stabilirea cetătenieij
• Necesitatea traducerii (abuz de drept în limite restrânse)
219
• Desemnarea unui interpret autorizat, iar dacă nu există, a
unei persoane care cunoaște respectiva limbă străină
• Asigurarea gratuității, inclusiv pentru comunicarea cu
apărătorul
• în cazul arestului preventiv: traducerea documentelor
esențialei A
• în fiecare caz traducerea rechizitoriului
• în cadrul unei proceduri în camera de consiliu: traducerea
amenzii penale, în special a instrucțiunilor privind căile de atac
• Verificarea calitătii traduceriii
2. Listă de verificare Directiva 2012/13/UE A
PARLAMENTULUI EUROPEAN SI A CONSILIULUI din 22 mai 2012
privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale
• Definiție: începutul fazei de cercetare
• Definiție: când persoana suspectă dobândește calitatea de
învinuit
• Momentul când se naște obligația de informare
• Prezentarea învinuitului fără întârziere în fața judecătorului
• Conținutul obligației de informare (Articolul 3 și 4 din
directivă):
dreptul de a fi asistat de un avocat;
orice drept la consiliere juridică gratuită și condițiile pentru
obținerea unei astfel de consilieri;» <
dreptul de a fi informat cu privire la acuzare, în conformitate
cu articolul 6;
dreptul la interpretare și traducere;
dreptul de a păstra tăcerea;
dreptul de acces la materialele cauzei;
dreptul de a informa autoritățile consulare și o persoană;
dreptul de acces la asistență medicală de urgență și
numărul maxim de ore sau de zile pentru care persoana
suspectată sau acuzată poate fi privată de libertate înainte de a se ajunge
în fața unei autorități judiciare.
• Adaptarea informațiilor la stadiul procedurilor
• Acces la materialele cauzei: momentul când se acordă
accesul extins la materialele cauzei după finalizarea cercetărilor
• în cazul arestului preventiv: accesul se va acorda mai
devreme și va viza piesele de la dosar esențiale pentru apărare
• Definiție: exercitarea dreptului de acces la materialele
cauzei / apărătorul sau inculpatul personal
• în cazul unor erori pe parcursul procedurii în ce privește
obligația de informare: incidența unor interdicții de valorificare a probelor în
instanță.
220
Implementarea Directivelor UE 64/2010 privind dreptul la interpretare și
traducere în cadrul procedurilor penale și 13/2012 privind dreptul la
informare în cadrul procedurilor penale, în legislația națională din
Germania, Croația si România7 > >
DIRECTIVA UE 64/2010 a Parlamentului European și Consiliului
din 20 octombrie 2010
privind dreptul la interpretare și traducere
în cadrul procedurilor penale
Prevederile
Directivei UE 64
/ 2010Germania Croația România
Art. 2 alin. 1
Dreptul (general)
la interpretare§ 185 Legea de
organizare a
instanțelor
germane (GVG)Art.29. Constituția
Republicii Croația
(CRC)
Art. 8 Codul de
Procedură Penală
(CPP)Art. 128 Const
Art. 12 C . proc. pen.
Art. 2 alin. 2
Dreptul la
comunicare între
suspect/acuzat
și apărătorul său§ 46 Legea privind
onorariile
avocaților (RVG)Art.8. alin. 8. CPP Art. 12, 83
C . proc. pen.
Art. 2 alin. 3
Dreptul la
asistență pentru
persoanele
cu deficiențe de
auz sau vorbire§ 186 GVG Art.8.alin. 3. CPP Art. 105 C . proc.
pen.
Art 2 alin. 4
Mecanism prin
care se verifică
dacă suspectul
necesită
asistența unui
interpretObligație generală
de clarificare a
situației de fapt.Obligații cu caracter
general (ex. Art.15.,
376. CPP)Obligație generală
de clarificare a
situației de fapt.
221
Art. 2 alin. 5 Dreptul de a – Plângerea privind Dreptul de a
Dreptul de a contesta o astfel calitatea contesta o astfel de
contesta o de decizie doar traducerii în fața decizie doar prin
decizie prin care prin intermediul instanței de intermediul
s-a stabilit că nu mecanismului judecată (Art.8. mecanismului
este necesară general de a alin. 10 CPP) general de a
asigurarea contesta decizia – Recurs împotriva contesta decizia
interpretării / de unei curți deciziei unei curți
a depune (încălcarea (încălcarea (încălcarea
plângere cu principiului privind flagrantă a CPP) principiului privind
privire la un proces echitabil un proces echitabil
calitatea sau regula de sau regula de
serviciilor de excludere a excludere a
interpreta riat dovezilor) dovezilor)
asigurate
Art. 2 alin. 6 § 185 (alin. la) Art.8 alin. 11 C PP Art. 106 alin. 2 C .
Tehnologia de GVG. Videoconfe- proc. pen.
telecomunicații rință cu interpret (persoana acuzată
aflată
în arest)
Art. 3 alin. 1 § 187 GVG Art.8 alin. 5 și 6 C PP Art. 344 alin. 2 C .
Dreptul la alin. 1 proc. pen.
traducere pentru
documentele
esențiale
Art. 3 alin. 2 § 187 GVG Art.8 alin. 5 C PP Art. 12, 407 C .
Documentele alin. 2 Identic cu § 187 GVG, proc. pen.
esențiale vor in Traducerea mai m u lt: Notă
clude orice deci documentelor privind drepturile
zie de privare de include orice (informare cu caracter
libertate a unei decizie de privare juridic), citații…
persoane, orice de libertate a unei
rechizitoriu sau persoane, orice
act de inculpare rechizitoriu sau act
și orice hotărâre de inculpare și
judecătorească orice hotărâre
judecătorească
222
Art. 3 alin. 5
Dreptul de a
contesta o
decizie prin care
s-a stabilit că nu
este necesară
asigurarea
interpretării / de
a depune
plângere cu
privire la
calitatea
serviciilor de
interpreta riat
asigurate
Art. 4
Costuri aferente
serviciilor de
interpretare și
traducere
Art. 5
Calitatea
serviciilor de
interpretare
traducere
Art. 6
FormareDreptul de a – Plângerea Dreptul de a con
contesta o astfel privind calitatea testa o astfel de
de decizie doar traducerii în fața decizie doar prin
prin intermediul instanței de intermediul meca
mecanismului judecată nismelor generale
general de a – Apel declarat de introducere a
contesta decizia împotriva unui apel împotri
unei instanțe deciziei va hotărârii unei
(încălcarea (încălcarea instanțe (încălca
principiului privind dispozițiilor de rea principiului
asigurarea unui fond din CPP) privind asigurarea
proces echitabil unui proces echita
sau regula de bil sau regula de
excludere a excludere a
dovezilor) dovezilor)
§ 187 alin. 1 GVG Art. 145 alin.6 C PP Art. 273 C . proc.
pen., L . 178/1997
Registrul electro Registru electronic din http://old.just.ro/
nic federal din 2010- e-spis MinisterulJusti%C8
1.10.2016: (httD://www.Dravosu %9Biei/Listapersoa
httD://www.iustiz- die.hr) nelorautorizate/ln
dolmetscher.de Reglementări terpretisitraducato
Admitere cu carac referitoare la riautorizati/tabid/
ter general: § 189 interpreții de instanță 129/Default.aspx
Abs. 2 GVG (Monitorul oficial
(Baden- 88/2008)
Württemberg): §§
14 bis 15 b AGGVG
i.V.m. din Regula
mentul adminis
trativ (2010)
Academia Academia croată Institutul Național
germană de judiciară al Magistraturii
programe pentru Ministerul Justiției Ministerul Justiției
judecători și
procurori din
cadrul Ministerului
Justiției
(Bundesländer)
223
DIRECTIVA 13/2012 UE a Parlamentului European și Consiliului
din 22 mai 2012
privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale
Prevederile
Directivei UE 13
/ 2012Germania Croația România
Art. 3 alin. la)
Dreptul la
reprezentare
juridic㧠136 alin. 1 Codul
de procedură
penală (StPO)Art. 65 Codul de
procedură penalăArt. 83 lit. c, 89, 90
C . proc. pen.
Art. 3 alin. lb)
Dreptul la
consiliere
juridică gratuit㧠140 StPO:
Obligațiile
instanței
/procuraturii de a
solicita prezența
unui avocat în
cazul existenței
unei suspiciuni de
infracțiune gravăArt. 72 Codul de
procedură penalăArt. 10 C . proc. pen.
Art. 3 alin. Ic)
dreptul de a fi
informat cu
privire la acuzare§ 136 alin. 1
(StPO)
+ 163a StPO
procurorul public +
243 alin. 5 StPO
judecătorulArt. 239 alin.l
subalin. 1 CPAArt. 83 lit. a /l C .
proc. pen.
Art. 3 alin. le)
Dreptul de a
păstra tăcerea§ 136 alin. 1
(StPO)
+ 163a StPO
procurorul public +
243 alin. 5 StPO
judecătorulArt. 239 alin. 1
subalin. 2 CPAArt. 83 lit. a, 109,
374 alin. 2 C. proc.
pen.
Art. 4
Notă cu privire la
drepturile pe
durata arestului
Art. 5§ 114b StPO
corespunde în
totalitate cu
articolul 4 din
cadrul Directivei- Art. 7 alin. 2
subalin. 1 CPA
– Art. 108. alin. 1
C PP
-Art. 24TratatulArt. 209 alin. 5-9,
210, 218 alin. 4, 225
alin. 8 C . proc. pen.
Art. 90 Tratatul
privind cooperarea
224
Mandat UE 2012/13 privind cooperarea judiciară în materie
european de judiciară în materie penală între statele
arestare (Decizia penală între statele membre UE
Cadru membre UE
2002/584/JAI)
Art. 6 Vezi Art. 3 Vezi Art. 3 Vezi art. 3
Dreptul la infor
mare cu privire
la acuzare:
– Infracțiunea
care face
subiectul
anchetei
– Motivul
reținerii
– Dreptul la
apărare
Art. 7 § 147 StPO Art.183 alin. 1 C PP Art. 94-95 C . proc.
Dreptul de a Dreptul de a avea (în general) pen.
avea acces la acces la Art 184 C PP (părți.
documentele din documentele din victimă)
dosar dosar
alin. 1: avocat
alin. 3: în caz de
arestArt 185 CPP
(restricții)
Art. 7 alin. 4 § 147 alin. 2 StPO Art. 185 C PP Art. 94 alin. 4
Refuzul este Refuzarea Cu excepția cazului
strict necesar accesului la în care ar aduce
pentru a proteja materialele din atingere bunei
un interes public dosar desfășurări a
sau privat de urmăririi penale
mare importanță
Art. 8 alin. 2 § 147 alin. 5 și 6 Art. 184.a.) alin. 2 Art. 95 C . proc. pen.
Dreptul de a StPO CPP
contesta posibila Dreptul de a
incapacitate sau contesta
refuzul din respingerea
partea accesului la
autorităților materialele din
competente dosar
225
Art. 9
FormareaAcademia ger Academia judiciară Institutul Național al
mană de pro Croată Magistraturii
grame de for-mare Ministerul Justiției
pentru judecători
și procurori din
cadrul Ministe
rului Justiției
(Bundesländer)
226
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Proiect Instruirea judecătorilor în domeniul respectării [610480] (ID: 610480)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.