.proiect de Crestere a Eficientei Economice a Semintelor

=== 98. Cuprins ===

CUPRINS

CUPRINS

BIBLIOGRAFIE

=== Capitol II ===

II. RESURSELE DE PRODUCȚIE

CONDIȚIILE NATURAL ECONOMICE

Cunoașterea condițiilor natural economice în care își desfășoară activitatea întreprinderea este necesară pentru a reliefa factorii care au influențat nivelul și evoluția diferitelor fenomene economice.

AȘEZAREA:

Întreprinderea este amplasată în imediata apropiere a unui mare oraș, are teritoriul răspândit pe o rază de câțiva km în partea de NV și NE a acestuia, străbătut de șoseaua Brăilei.

Subdiviziunile organizatorice sunt amplasate în imediata apropiere a marilor artere de circulație, beneficiind de condiții bune de transport cu posibilitatea livrării rapide și fără pierderi a produselor, cu cheltuieli de transport reduse, ținând seama de distanțele mici între ferme și piețele de desfacere.

CLIMA:

Cunoașterea particularităților climatice ale zonei în care este amplasată unitatea este necesară pentru caracterizarea condițiilor de favorabilitate pe care le întâlnesc anumite soiuri și specii.

Din datele meteorologice ale ultimelor două decenii rezultă că temperatura medie anuală a fost în jur de 10,9C, cu o amplitudine de 25,6C. Luna cu temperatura medie cea mai scăzută a fost ianuarie cu –3,3C, iar cea cu temperatura medie cea mai ridicată a fost iulie cu +22C, urmată de august cu 21,6C.

Primele înghețuri apar în decada a treia a lunii octombrie, iar ultimele înghețuri apar în prima decadă a lunii aprilie.

Brumele târzii apar în a doua decadă a lunii mai, iar cele timpurii în a doua decadă a lunii octombrie.

Regimul hidric se caracterizează prin cantități relativ suficiente de precipitații, cu o medie anuală de 584,5 mm, dar cu un grad mare de neuniformitate, cu un maxim de precipitații în luna iulie și apoi în lunile ianuarie și mai.

Nebulozitatea corelată cu durata de strălucire a soarelui, importantă pentru fenomenul de fotosinteză, conform datelor agro-meteorologice pe ultimii 20 ani se prezintă în modul următor: durata de strălucire a soarelui în medie pe un an a fost în jur de 2.387 ore cu o strălucire mai mare în lunile iunie 329,4 ore, iulie 391,3 ore și august 385,2 ore și mult mai mică în lunile de iarnă (ianuarie cu 112,5 ore, decembrie cu 93,6 ore).

În ceea ce privește vânturile, aproximativ 50-60% din timp bat cu aceeași viteză (constantă), 4.400-5.200 ore pe an.

2.1. Structura fondului funciar pe categorii de folosință

Deci se remarcă faptul că 97,2% din suprafața de teren a societății este agricolă și doar 2,8% este teren neagricol, în cifre absolute acest lucru însemnând 70 ha și respectiv 2 ha.

Aceasta este o structură normală pentru zona agricolă în care este situată întreprinderea.

Unitatea are un pronunțat caracter productiv, datorită suprafeței relativ ridicate a terenului arabil din dotare.

2.2. Evoluția și structura numărului de personal și pe categorii de personal

Din analiza datelor privind evoluția și structura numărului de personal și pe categorii de personal se constată o îmbunătățire a gradului de asigurare cu muncitori al cărui număr a crescut de la 36 muncitori la 52 muncitori în anul 1997. De asemenea, are loc o creștere a numărului muncitorilor permanenți în 1997 față de 1995 (cu 1,03%), numărul de muncitori sezonieri a crescut de la 6 muncitori la 20 muncitori în 1997.

Reducerea personalului tehnico-ingineresc de la 8 în anul 1995 la 6 în anul 1997 este un fenomen pozitiv (adică cu 0,75%), iar personalul economic s-a redus și el cu 0,4% în 1997 față de 1995, și cu 1% în 1997 față de anul 1996.

Raportul dintre muncitori și total salariați a fost de 1,17% în 1997/1995 și 1,05 în 1997/1996.

Raportul dintre muncitori și personalul tehnico-ingineresc a fost de 1,93% în anul 1997 față de 1995 și de 1,52% în anul 1997 față de anul 1996.

Raportul dintre muncitori și personalul economic a fost de 3,61 în anul 1997 față de anul 1995 și de 1,13 în anul 1997 față de 1996.

=== Capitol III ===

III. ANALIZA DIAGNOSTIC A ACTIVITĂȚII

3.1. Evoluția și structura activelor

Creșterea față de anii anteriori a patrimoniului total reflectată în activul bilanțului cu peste 8 miliarde lei (dinamica fiind de 2,55 ori mai mare în 1997 față de 1995 și de 1,55 ori în anul 1997 față de 1996) demonstrează o dezvoltare accelerată a potențialului economic.

Mărimea crescândă a mijloacelor economice de care dispune unitatea într-o perioadă dată este elementul esențial în vederea obținerii unor rezultate superioare în întreaga sa activitate.

Această creștere a patrimoniului total a fost determinată în cea mai mare parte de către activele circulante și cu o proporție destul de mare de către activele imobilizate.

Proporțiile diferite ale celor două grupe menționate de mijloace economice din activul bilanțului, pot fi explicate prin ritmurile inegale de creștere înregistrate.

Indicele activelor imobilizate a crescut cu aproximativ 95% în anul 1997 față de 1995 și cu 100% în 1997 față de 1996, din care valoarea terenurilor a crescut încă o dată în 1997 atât față de 1996 cât și de 1995.

Valoarea activelor circulante a crescut față de anul 1995 de 3,33 ori, iar față de 1996 doar de 1,33 ori.

Creșterea patrimoniului total al unității poate fi apreciată ca pozitivă din punct de vedere economico-financiar, doar atunci când:

ritmul creșterii patrimoniului total a fost superior ratei inflației din perioada dată;

evaluarea și reevaluarea patrimoniului s-a făcut pe baza unor criterii științifice și a respectării logisticii în vigoare, fiind astfel înlăturate tendințele posibile de supraestimare sau subestimare a acestuia;

are loc o creștere a patrimoniului total al unității prin participarea activelor imobilizate și a activelor circulante; în cazul nostru aceasta s-a făcut în ritmuri și proporții diferite, în strânsă corelare cu necesitățile financiare curente și de perspectivă ale unității;

are loc creșterea patrimoniului total ca un efort complex ce este concretizat într-o serie de mijloace economice necesare respectării corelației generale de eficiență, atât la obținerea rezultatelor economico-financiare prevăzute pentru perioada dată cât și la o sporire corespunzătoare a eficienței economice și a echilibrului financiar permanent al unității.

3.2. Evoluția și structura pasivelor

În cazul pasivului, interesează în special două aspecte mai importante:

a) dinamica patrimoniului total al unității și aplicarea acesteia prin prisma acțiunii elementelor componente cu rol de resurse de finanțare a mijloacelor economice reflectate în pasivul bilanțului;

b) modificările intervenite în structura patrimoniului total al exploatației, respectiv în raporturile dintre elementele sale componente reflectate în pasivul bilanțului.

Deci, patrimoniul total al unității, reflectat în pasivul bilanțului (care exprimă sursele de finanțare a mijloacelor economice) a înregistrat o creștere de peste 8 miliarde, fapt datorat capitalurilor proprii, dar mai ales resurselor împrumutate și atrase.

Aportul diferențiat al celor 2 grupe de resurse financiare din pasivul bilanț la creșterea patrimoniului total se exprimă prin însăși ritmurile inegale de creștere ale acestora care atestă o strategie financiară judicioasă, eficientă.

Comparativ cu anii precedenți, coeficienții de structură ai pasivului au înregistrat fără nici o excepție o evoluție deosebit de favorabilă, atestând deci că în situația financiară a unității s-au produs o serie de îmbunătățiri evidente.

Exploatația a înregistrat un progres notabil prin intermediul unei politici financiare performante, ritmuri diferențiate de creștere a resurselor financiare proprii, a resurselor financiare împrumutate și atrase.

3.3. Evoluția și structura veniturilor, cheltuielilor și rezultatelor la S.C. “Unisem” S.A. Buzău

În ceea ce privește evoluția și structura veniturilor, cheltuielilor și rezultatelor se constată o creștere, aproximativ în aceeași măsură a veniturilor și cheltuielilor pentru exploatare cât și valoarea producției vândute, care în ciuda inflației puternice, nu înregistrează valorile așteptate, cauza fiind tocmai ineficiența producției obținute.

Societatea înregistrează un profit crescător în perioada analizată, ajungând ca în anul 1997 să fie de 32,4 ori mai mare ca în 1996 și de 47,7 ori față de 1995.

Indicatori ai bonității

Analiza indicatorilor de bonitate

1) Analiza lichidității și solvabilității firmei:

Problematica lichidității și solvabilității este suficient de complexă.

Lichiditatea – se referă la proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani, aceasta putând fi un criteriu de grupare a posturilor în bilanț.

Solvabilitatea – reprezintă capacitatea firmei de a face față obligațiilor sale bănești, respectiv de a-și onora plățile la termenele scadente. Intervine comparația dintre elementele de activ și pasiv, respectiv disponibilități și obligații.

Rata lichidității generale – se calculează ca raport între activele circulante și datoriile curente.

Rata lichidității imediate – se calculează ca raport între activele circulante din care au fost eliminate stocurile și obligațiile.

Rata lichidității generale – trebuie să fie supraunitară sau cel puțin egală cu 1, pentru ca unitatea economică respectivă să poată avea valori disponibile pentru efectuarea plăților curente. Specialiștii apreciază că această rată trebuie să aibă valori între 1,2 și 1,8, iar în cazul Ratei lichidității imediate un interval valoric ce pate fi acceptat ca satisfăcător , se interpolează între 0,65 și 1.

Din analiza Ratei lichidității generale pe cei 3 ani, se observă o tendință de scădere a acesteia de la 1,115 respectiv 115,27% în anul 1995 la 1,016 respectiv 101,62% în anul 1997. Se apreciază că unitatea economică a avut valori disponibile pentru efectuarea plăților, nereușind să depășească pragul de 1,115.

Rata lichidității imediate – descrie o parabolă pe orizontul celor 3 ani, cu punctul de maxim în anul 1996 – 0,161 respectiv 16,122%, în anul 1997 scăzând sub cel din anul 1995.

Rata solvabilității generale

Un calcul corect al solvabilității ca mărime absolută și relativă presupune valori diferențiate pe de o parte în funcție de eșalonarea obligațiilor de plată ale unității respective într-un anumit interval de timp, iar pe de altă parte în funcție de posibilitățile acestei unități de a achita obligațiile respective în intervalul de timp stabilit.

Pentru asigurarea solvabilității e necesar ca suma mijloacelor bănești (lichide + potențiale) să fie mai mare decât suma obligațiilor de plată, iar în ceea ce privește gradul de siguranță a achitării plăților la scadență, situația va putea fi cu atât mai bună cu cât valoarea ratei solvabilității va fi mai mare decât 1 sau 100%.

O valoare subunitară a coeficientului solvabilității atestă existența unor greutăți financiare în efectuarea plăților în asemenea situație unitatea fiind obligată să recurgă la împrumuturi.

Societatea comercială înregistrează o solvabilitate constantă, destul de ridicată, ea putându-și onora obligațiile sale bănești, să-și onoreze plățile la termenele scadente.

2) Analiza ratei de echilibru financiar

Rata autonomiei financiare. Autonomia financiară ca expresie definitorie a echilibrului financiar permanent exprimă atât ponderea pe care o dețin resursele financiare proprii, în total resurse financiare ale unității (total pasiv) cât mai ales măsura în care unitatea dispune de resurse financiare proprii în vederea achitării datoriilor financiare.

Apropierea de 1 maschează un progres în privința autonomiei financiare, această rată înregistrează cu mici excepții valori subunitare.

Societatea comercială înregistrează o autonomie financiară redusă mai ales pe anii 1995 și 1997. Pe anul 1996 autonomia financiară a fost mai mare de 3/4 din totalul activității societății.

Rata de finanțare a stocurilor – se calculează ca raport între fond de rulment existent și total stoc. Exprimă modul în care fondul de rulment participă, o valoare de 0,67 putând fi considerată ca normală. Un coeficient sub această dimensiune atestă îndeosebi o utilizare a fondului de rulment în alte scopuri.

Odată cu adaptarea unității la economia de piață, în concordanță cu principiile acesteia de minimizare a cheltuielilor și maximizare a profitului, rata de finanțare a stocurilor a înregistrat o scădere continuă de la 1,110 sau 111,07% pe anul 1995 la numai 0,049 sau 4,95% în 1997.

Rata de finanțare a activelor circulante – se calculează ca raport între același fond de rulment existent și total active circulante.

La fel ca și rata de finanțare a stocurilor, aceasta înregistrează aceeași traiectorie.

Rata capitalului propriu față de activele financiare – se înregistrează o destul de bună capitalizare a firmei, ea cunoscând o oarecare decapitalizare în anul 1996 față de anul 1995 ulterior situația redresându-se.

Rata capitalului propriu față de activele financiare – se calculează ca raport între capital propriu și active fixe. Din analiză se constată o bună înzestrare a firmei pe anii 1995 și 1997.

Rata de imobilizare a activelor financiare – cea mai ridicată rată de imobilizare a activelor financiare s-a înregistrat pe anul 1996 (39,456%), în ceilalți doi ani aceasta fiind mai scăzută.

3) Analiza ratei de gestiune

Rotația imobilizărilor în active financiare – cifra de afaceri a fost mai mare în anul 1995 față de activele financiare de peste 4 ori, în anul 1996 de peste 7 ori, pentru ca în anul 1997 să fie de peste 5 ori mai mare decât activele financiare.

Rotația stocurilor – se calculează ca raport între cifra de afaceri și stocuri. Se apreciază că a fost destul de greoaie rotația stocurilor, de doar 0,62% în anul 1995, în anul 1996 – de 1,26% și de 0,8% în anul 1997. Deci, firma în 1995 și 1997 nu a reușit să-și valorifice nici măcar stocul.

Rotația activului total – se calculează ca raport între cifra de afaceri și active totale.

Firma având un activ mare și datorită perioadei de recesiune, rotația activului total este subunitară pe tot orizontul de timp studiat.

Asemenea și rotația activului circulant, cu excepția anului 1996 când s-a înregistrat o revigorare a activității în comparație cu activele circulante.

4) Analiza ratei rentabilității – este foarte redusă atât cea financiară, economică, a veniturilor cât și cea a activelor totale și resurselor consumate.

=== Capitol V ===

V. CĂI DE CREȘTERE A EFICIENȚEI ECONOMICE LA FERMA UNISEM S.A. BUZĂU

Funcționarea în condiții de eficiență a unității economice, în contextul economiei de piață, reprezintă un “obiectiv” important care contribuie la definirea și realizarea scopului fundamental al activității lor. Aceasta înseamnă că unitatea economică de stat, privată sau mixtă, să-și dimensioneze și să-și așeze activitatea proprie pe criterii economice care au în vedere gospodărirea cu maximă exigență a tuturor resurselor de care dispune sau și le procură (financiare, tehnice, materiale și umane) acțiune prin care-și asigură eficientizarea rezultatelor producției specifice, sporirea competitivității pe piață.

Elementul determinant al unei asemenea acțiuni îl reprezintă “fenomenul concurențial” specific economiei de piață care stimulează și impulsionează agenții economici să aplice toate măsurile și deciziile care contribuie la realizarea produselor, executarea lucrărilor și prestațiilor la costuri cât mai mici.

Astfel, se asigură valorificarea rezultatelor obținute din activitatea lor la prețuri mai reduse care în raport cu cele ale altor ofertanți, sunt mai avantajoase pentru solicitanți și permit în același timp obținerea unei marje de profit stimulatoare pentru continuarea funcționalității agenților economici respectivi.

De regulă, contextul socio-economic favorizant pentru funcționarea rentabilă, în orice condiții, este întâmplător și de scurtă durată.

Stabilitatea în timp a funcționării nu se poate asigura dacă nu se manifestă constant preocupări permanente pentru rentabilizarea activității în condițiile în care oferta este mai mare și presează agenții economici prin tendința de scădere a prețurilor de vânzare a produselor.

Amplificarea profitului se poate asigura pe mai multe căi: cea mai importantă și cu caracter larg de aplicabilitate e cea care are în vedere realizarea activității unităților economice cu cheltuieli cât mai mici în raport cu agenții economici de profil similar.

Rezultatele financiare ale unității economice se vor îmbunătăți astfel asigurându-se sursa investițională certă pentru dezvoltarea și extinderea activității proprii, pentru stimularea suplimentară a salariaților – element motivațional eficient în captarea interesului acestora pentru a lucra mai bine, mai conștient și responsabil, cu un dezvoltat simț economic și folosirea resurselor care le sunt puse la dispoziție. Totodată, așa se formează sursa de finanțare a extinderii activității de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică, pentru accentuarea muncii creativ-inovative, ca și pentru aplicarea efectivă în practică a rezultatelor pozitive ale acestei acțiuni de mare eficacitate pentru sporirea rentabilității activității generale a agentului economic.

În contextul general al necesității funcționării agenților economici în economia de piață în condiții de rentabilitate și de competitivitate, un loc central îl ocupă folosirea cu maximă economicitate a resurselor materiale, prevenindu-se astfel antrenarea nejustificată economic, a unui efort financiar mare pentru achiziționare, transport, depozitare.

5.1. Factorii de creștere a producției vegetale

5.1.1. Asolamentele și organizarea teritoriului

Organizarea teritoriului asigură înlăturarea unor disproporții între diferitele zone și o dezvoltare armonioasă a producției care contribuie nemijlocit, la ridicarea nivelului de viață. Într-o viziune sistematică de organizare a teritoriului interunități și unități de producție se pot integra aspectele de ordin economic, social și estetic în sensul unei acțiuni unitare care poate asigura optimizarea spațiului, în funcție de actualele cerințe ale societății. Realizată într-o concepție unitară și de intercondiționare reciprocă, organizarea și sistematizarea teritorială asigură repartiția rațională a forțelor de producție, dezvoltarea sistematică a rețelei de așezări urbane și rurale, echiparea complexă a teritoriului, valorificarea eficientă a resurselor naturale și umane ș.a.

Organizarea terenului arabil nu e o simplă lucrare de parcelare, ci soluționarea unei probleme complexe economico-organizatorice, de stabilire a numărului și suprafeței asolamentelor, de amplasare coordonată a solelor, parcelelor, drumurilor de exploatare în așa fel încât să se realizeze condiții optime pentru folosirea integrală a pământului, a tehnologiilor de producție agricolă, în special a celor mecanizate și a transporturilor, cu eficiență sporită. În organizarea terenului arabil asolamentul continuă să rămână o măsură de bază a producției vegetale – cuprinzând organizarea terenului în sole cu sistemul de rotație al plantelor în timp și în spațiu, la care se asociază sistemul de măsuri agro-pedo-ameliorative, de lucrări ale solului, de fertilizare, de protecție a plantelor corespunzătoare sistemelor raționale și intensive de agricultură modernă.

În amplasarea, delimitarea și dimensionarea masivelor de asolamente, în etapa actuală, elementul de bază este ferma. Dimensionarea solelor asolamentelor rezultă din corelarea condițiilor teritoriale cu structura culturilor, ceea ce permite ca pe fiecare solă să existe, în mod obișnuit, o singură cultură în mod excepțional două culturi din aceeași grupă, ceea ce asigură condiții optime pentru specializarea și concentrarea producției precum și pentru exploatarea în condiții optime a terenurilor.

În urma unor cercetări efectuate privind dimensionarea optimă a solelor, a rezultat că pe terenurile plane și cu pantă ușoară, cheltuielile pentru întoarceri și mers în gol scad pe măsură ce lungimea solei crește, fiind minime între 1.000-2.000 m; la orice suprafață a solei și orice raport între laturi, reducerea cheltuielilor este invers proporțională cu mărimea solei, scăderi considerabile realizându-se la raportul de 3/1-4/1 precum și la suprafețele 75-120 ha.

Se recomandă ca lungimea optimă a solei să fie de 1.000-1.200 m iar suprafața optimă a solei este de 100 ha, condiționat de particularitățile teritoriale.

În ceea ce privește forma parcelelor și a solelor, rezultă că la dreptunghi costurile scad pe măsura creșterii lungimii: 2/1 cu 72%, 3/1 cu 58%, 4/1 cu 50% și 5/1 cu 45%. În toate cazurile este bine ca sola să reprezinte o singură parcelă optim dimensionată ca unitate de cultură, exploatare și amenajare.

De-a lungul timpului, asolamentele s-au dovedit a fi una din cele mai importante metode agrotehnice de menținere și sporire a fertilității solului, de obținere a producțiilor mari și cu cheltuieli minime.

Rotația culturilor este ordinea (succesiunea) de cultivare a plantelor în timp, pe o anumită solă. Aceasta se stabilește după criterii științifice (agrobiologice și tehnico-organizatorice), în așa fel încât fiecare plantă să găsească în sol condiții cât mai bune de vegetație, măsurile agrofitotehnice să se execute de calitate și să conducă la realizarea de producții sporite. Fiecare plantă premergătoare să lase terenul într-o stare de fertilitate cât mai bună pentru planta care urmează. Pentru aceasta este necesar să se cunoască bine cerințele față de condițiile de sol atât a premergătoarei cât și a plantei care urmează. Rotația rațională înlătură invazia buruienilor, atacul bolilor și al dăunătorilor.

5.1.2. Soi și hibrizi

Semințele leguminoase au un conținut ridicat de substanțe proteice (22,4-35,7%). Acestea conțin de 2-4 ori mai multe substanțe proteice decât cerealele și de 14-15 ori mai multe decât sfecla sau cartoful.

Prin cultura leguminoaselor pentru boabe se obțin proteine vegetale mai ieftine decât cele de origine animală care contribuie, în parte, la acoperirea “foamei de proteine” care se resimte astăzi la aproape 1/3 din populația globului.

Cultura mazărei:

Se cultivă pentru boabele sale bogate în proteine, glucide, substanțe minerale și vitamine. Este puțin pretențioasă față de factorii de mediu. Temperatura minimă de germinație e de 1-2C, iar cea optimă în timpul vegetației de 15-20C. Are cerințe moderate față de umiditate folosind bine rezerva de apă acumulată în sol în timpul iernii.

Soiurile de mazăre folosite: “Miral” creat la ICCPT Fundulea; “Rondo” importat din Olanda; “Aurelia” originar din Germania. De asemenea soiuri timpurii: Fină verde, Bordi, Alaska, Prima dar și târzii: Gulivert, Frila, Como.

Cultura fasolei:

Boabele de fasole conțin substanțe proteice, amidon, grăsimi, substanțe minerale, vitaminele A, B și C.

Se remarcă prin cerințe mai mari față de căldură (8-10C – pentru germinație, necesitând în perioada de vegetație o temperatură optimă de 20-25C) și moderate față de umiditate.

Solurile potrivite sunt cele cu textură mijlocie, reacție neutră, bine aprovizionate cu substanțe nutritive și apă.

Soiurile cultivate se clasifică după forma tulpinii în: oloagă și semivolubilă, perioada de vegetație în: timpurie (70-80 zile), semi-timpurie (80-90 zile), semitârzie (90-100 zile), târzie (100-120 zile) și foarte târzie (peste 120 zile) și după forma și culoarea boabelor.

Soiurile pentru cea cu tulpină oloagă sunt: ICA 332, precoce cu bobul alb, Magna; cu tulpina semivolubilă: Progres cu mare plasticitate ecologică, semitimpuriu cu bobul alb, Fundulea 2945-69, Fundulea 289-70 și Fundulea 5959-70, productive cu bobul alb, Regalla.

Cultura cartofului:

Cartoful se cultivă primăvara fie în sere-solar fie în teren descoperit, cât și sub mulci de plastic.

Terenurile pe care se cultivă trebuie să fie fertile, permeabile, cu expoziție la soare, soluri nisipoase sau luto-nisipoase, cu textură ușoară. Ca plantă premergătoare se recomandă leguminoasele perene și anuale, cerealele păioase, plantele legumicole din grupa verzei, rădăcinoasele și cucurbitaceele.

Soiurile folosite sunt: Ostara, Carpatin, Gloria și Koretta, caracterizate prin perioada scurtă de vegetație și potențial ridicat de producție.

Cultura cepei:

Cultura cepei prin semănat direct pe câmp. Se folosesc soiuri ca: De Țibucani, Roșie de Făgăraș, De Turda, Diamant.

Cultura cepei prin arpagic. Soiurile recomandate sunt: De Stuttgart, De Macău.

Producerea arpagicului se face prin semănat în benzi, în teren bine îngrășat și curățit de buruieni, pe brazde înalte, primăvara devreme, între 15-20 martie, folosind 90-100 kg sămânță la ha.

5.1.3. Optimizarea folosirii îngrășămintelor chimice

În cadrul factorilor care concură la sporirea producției de legume, îngrășămintele chimice ocupă un loc deosebit de important. Dacă alături de aceasta avem în vedere și faptul că în condițiile actuale îngrășămintele chimice au încă un caracter limitat pentru majoritatea unităților agricole, necesitatea folosirii optime a acestora apare ca un proces obiectiv și cu un conținut economic bine determinat.

Procesul complex al optimizării folosirii îngrășămintelor chimice în legumicultură presupune parcurgerea a două etape relativ distincte din punctul de vedere al conținutului lor și al tehnicii de calcul.

Astfel, prima etapă se referă la determinarea combinațiilor și dozelor optime de îngrășăminte, pentru fiecare cultură, în condiții specifice date și în funcție de diferite criterii (maximizarea producției, maximizarea beneficiului, minimizarea costurilor etc.).

A doua etapă presupune optimizarea repartizării îngrășămintelor chimice, limitate pe teritoriu și culturi, în așa fel încât să se realizeze în ansamblu o utilizare eficientă, optimă a acestei categorii de resurse.

Repartizarea îngrășămintelor pe culturi se va face atât în funcție de dozele optime de îngrășăminte stabilite în prima etapă pentru fiecare cultură, cât și în funcție de celelalte condiții restrictive impuse de procesul de producție din cadrul unității respective.

Optimizarea repartizării îngrășămintelor chimice

Una din sarcinile folosirii raționale a îngrășămintelor chimice constă în aplicarea lor pe teritoriu și culturi în funcție de condițiile naturale și economice existente, în așa fel încât să se realizeze o eficiență economică maximă.

În condițiile în care agricultura nu dispune de cantitățile de îngrășăminte necesare asigurării fiecărei culturi în parte, a dozelor și combinațiilor optime cerute de diversitatea condițiilor de cultură, optimul rezultat dintr-un model economico-matematic de repartizare a îngrășămintelor chimice, va fi de fapt un optim parțial.

De altfel, folosirea modelelor economico-matematice de repartizare a îngrășămintelor chimice s-a impus ca o consecință a creșterii complexității problemelor legate de utilizarea cât mai eficientă a unei cantități limitate de îngrășăminte.

Pe o anumită treaptă de dezvoltare a agriculturii, când economia va putea asigura acesteia cantitățile de îngrășăminte la nivelul cerințelor, rolul modelelor economico-matematice în acest proces va scădea simțitor, fără însă să dispară complet.

Prin modelarea economico-matematică a repartiției îngrășămintelor se urmărește ca obiectiv final obținerea unei eficiențe maxime a utilizării acestora. Realizarea concretă a acestui lucru îmbracă însă diverse forme și variante. Majoritatea acestor forme și variante sunt date de consistența informațiilor posibile de asigurat.

În continuare vom prezenta o variantă de model economico-matematic de optimizare a repartiției îngrășămintelor chimice.

Optimizarea repartizării pe culturi a îngrășămintelor chimice, în condițiile în care fiecare categorie de îngrășământ se consideră că acționează independent

Întocmirea acestei variante de model presupune cunoașterea modului cum reacționează culturile la diferite doze de îngrășăminte, separat pentru fiecare categorie de îngrășământ. Cunoscându-se aceste elemente, în continuare se pot calcula și alți indicatori necesari construirii modelului.

Stabilirea necunoscutelor (variabilelor). Necunoscutele în acest model le vor forma suprafețele culturilor fertilizate cu diferite categorii de îngrășăminte și doze.

Vom simboliza aceste necunoscute cu Xiud

în care:

X este suprafața (exprimată în ha)

i – cultura;

u – categoria de îngrășământ;

d – doza aplicată.

Necunoscuta Xiud va reprezenta deci, suprafața culturii i, pe care se aplică categoria de îngrășământ u în doza d.

Stabilirea restricțiilor. Sistemul de restricții pentru acest model cuprinde trei restricții de bază:

1) Suprafața fertilizată cu diferite categorii de îngrășăminte și doze dintr-o cultură nu poate fi mai mare decât suprafața afectată culturii respective:

i = 1, 2, 3, …, m.

2) Cantitatea de îngrășăminte dintr-o anumită categorie, repartizată diverselor culturi, nu poate fi mai mare decât cantitatea disponibilă din categoria respectivă:

u = 1, 2, 3, …, z.

3) Prin utilizarea îngrășămintelor este necesar să se obțină un spor minim de producție pentru fiecare cultură:

i = 1, 2, 3, …, m.

4) Condiția de nenegativitate a variabilelor:

i = 1, 2, 3, …, m

u = 1, 2, 3, …, z

d = 1, 2, 3, …, f.

Funcția obiectiv va fi maximizarea venitului net, producției nete etc., ca urmare a folosirii îngrășămintelor:

,

în care:

Si este suprafața afectată fiecărei culturi;

Bu – cantitatea disponibilă din categoria de îngrășământ u;

aiud – cantitatea de îngrășământ cuprinsă în doza d, din categoria de îngrășământ u, care se aplică la unitatea de suprafață a culturii i;

Qi – sporul minim de producție ce trebuie obținut de la cultura i;

qiud – sporul de producție ce poate fi obținut la unitatea de suprafață a culturii i, în condițiile folosirii îngrășământului u, în doza d;

ciud – venitul net, producția netă etc., care se pot obține la unitatea de suprafață a culturii i, în condițiile folosirii îngrășământului u, în doza d.

Principalii coeficienți tehnico-economici necesari întocmirii modelului economico-matematic propus sunt prezentați în tabelul următor:

Suprafețele planificate a se cultiva cu cele trei culturi sunt:

mazăre grădină 10 ha

ceapă sămânță 7 ha

ceapă butași 20 ha.

Cantitățile disponibile din cele trei categorii de îngrășăminte sunt:

azot 2.000 kg

fosfor 1.050 kg

potasiu 1.600 kg.

Sporurile minime de recoltă ce trebuie obținute de la fiecare cultură sunt:

mazăre grădină 23.000 kg

ceapă butași 9.400 kg

ceapă sămânță 8.400 kg.

Modelul economico-matematic întocmit pe baza acestor date se prezintă astfel:

Funcția de eficiență este maximizarea profitului:

Analiza rezultatelor:

Rezolvarea programului la calculatorul electronic a determinat obținerea următoarelor rezultate, comparativ cu varianta de bază.

Sporul de recoltă

Costul sporului

Cheltuieli la 1000 lei producție marfă

Beneficiile obținute

Cu toate că rezultatele obținute în varianta optimă sunt mult superioare celor din varianta de bază, ele nu pot fi luate în considerație însă decât cu rol informativ, deoarece modelul economico-matematic folosit pentru obținerea lor prezintă o serie de lipsuri, dintre care cea mai importantă este aceea că, în model, se consideră procesul de fertilizare ca proces simplu, în care fiecare categorie de îngrășământ ar acționa independent asupra producției și nu în interacțiunea lor.

5.2. Alegerea variantelor optime de combatere a bolilor și dăunătorilor după criterii economice

Fundamentarea economică a tehnologiei de producție.

Prin tehnologia de producție a unei culturi se înțelege ansamblul lucrărilor agrotehnice, agrochimice și sanitare, fundamentate din punct de vedere tehnic și economic menite să asigure, în condiții determinate obținerea unor producții cât mai ridicate pe unitatea de suprafață și cu o eficiență economică ridicată.

Elementele componente ale tehnologiei unei culturi sunt: lucrările solului, soiurile și hibrizii folosiți, desimea plantelor la ha, fertilizarea, întreținerea culturilor, irigarea, recoltarea, nivelul de mecanizare și de consum de forță de muncă.

Alegerea soiurilor și a hibrizilor reprezintă un factor hotărâtor al promovării unui sistem de cultură intensiv. Datorită acestui fapt, producerea semințelor și a materialului plantat se realizează pe baza unor programe speciale. În acest sens, sămânța super elită, forme parentale se produc doar în stațiunile experimentale. Producerea seminței din înmulțirea I-a și a II-a se face în ferme specializate, pe loturi semincere special organizate. Hibrizii care necesită o tehnologie deosebită se produc în stațiuni experimentale.

Se impune adoptarea unei atitudini selective în alegerea soiurilor și hibrizilor; pentru a lua decizia corespunzătoare cu privire la soiurile cele mai potrivite, trebuie să existe masa de informație necesară. Această informație e dată de producțiile medii la ha înregistrate la soiurile supuse studiului comparativ de-a lungul mai multor ani calendaristici.

În legătură cu utilizarea semințelor ca pârghie esențială a optimizării tehnologiei, e imperios a se face studii în ceea ce privește desimea plantelor pe mp, respectiv alegerea epocii optime de semănat.

În condiții determinate de timp, spațiu și progres tehnic, limitele optime de alocare ale îngrășămintelor, stabilirea combinațiilor optime dintre ele și distribuirea lor rațională pe culturi, se poate face cu ajutorul funcției de producție, a funcției economice și a funcției energetice în raport cu scopul optimizării.

Alături de îngrășămintele chimice, o atenție deosebită trebuie să se acorde îngrășămintelor naturale, atât ca o sursă de fertilizante cât și ca mijloc de ameliorare a proprietăților fizico-chimice ale solului. O modalitate importantă de sporire a eficienței utilizării îngrășămintelor o poate constitui alegerea perioadei de administrare a acestora.

Optimizarea diferitelor laturi ale tehnologiei se poate concretiza în multiple variante tehnologice și de succesiune a diferitelor culturi. Pentru adoptarea uneia sau alteia dintre ele se pot întreprinde studii comparative, criteriul hotărâtor reprezentându-l randamentul la ha și respectiv costul unitar de producție, indicatori ce se determină și se cuprind în fișa tehnologică a culturii.

5.3. Optimizarea structurii soiurilor după criterii economice

În legumicultură, soiul este unul din factorii principali care influențează cantitatea și calitatea recoltei. Soiul participă la formarea recoltei, comparativ cu ceilalți factori, în proporții de 15-25%, funcție de condițiile pedoclimatice ale teritoriului pe care este cultivat. Trebuie reținut faptul că soiul cu un potențial biologic inițial ridicat, în condiții concrete de producție este supus într-o măsură mai mare sau mai mică influenței unor factori restrictivi.

În cadrul producției legumicole, important este faptul că participă un număr mare de soiuri, în diferite condiții de cultură. Menținerea unui sortiment larg de soiuri diferențiate din punctul de vedere al potențialului de producție și al perioadei de vegetație, asigură eșalonarea ritmică a recoltărilor, deci a valorificării intense a produselor proaspete pe piață în tot timpul anului.

Desigur, lărgirea sortimentului de soiuri este condiționată de cerințele consumatorilor interni și externi. Optimizarea structurii soiurilor trebuie efectuată distinct pentru fiecare tip de specializare a culturilor în cadrul fermelor, respectiv pentru consum în stare proaspătă, sau export, pentru industrializare sau producerea de sămânță.

De asemenea, trebuie precizat faptul că procesul de optimizare a structurii soiurilor, se poate realiza fie ca un proces distinct, independent, fie ca o latură auxiliară în cadrul procesului de optimizare a structurii culturilor.

5.3.1. Optimizarea structurii soiurilor pentru o singură cultură, în condițiile în care factorii de producție acționează omogen

Întocmirea unui model economico-matematic în această variantă, nu ridică în general probleme deosebite. De altfel, aceasta este și forma cea mai simplă a unui model economico-matematic al optimizării soiurilor.

Stabilirea necunoscutelor (variabilelor). Stabilirea necunoscutelor presupune alegerea pentru o cultură dată a soiurilor ce pot fi luate în considerație, în funcție de condițiile pedoclimatice și economice ale unităților, pentru planul de însămânțare.

Alegerea soiurilor se va face pornind de la analiza critică a soiurilor aflate în cultură și luând în considerare posibilitatea adaptării la condițiile locale a noi soiuri recomandate de stațiunile de cercetări și alte organe agricole de specialitate.

Simbolizarea necunoscutelor se va face cu xj în care:

x este suprafața cultivată; j – soiul.

Deci xj va reprezenta suprafața cultivată cu soiul j.

Stabilirea restricțiilor. Enunțarea sistemului restrictiv de bază a unui model economico-matematic pentru optimizarea soiurilor pornește de la principalele cerințe pe care trebuie să le satisfacă soiurile ce vor fi cultivate și anume:

eșalonarea producției pe epoci de coacere (pentru a evita vârfurile de recoltare);

concentrarea soiurilor din aceeași epocă de coacere în masive distincte, ușurând în acest fel procesul de organizare a muncii la recoltat;

menținerea în producție a soiurilor valoroase din toate punctele de vedere;

repartizarea relativ echilibrată a suprafeței pe diferitele soiuri ce se vor menține în cultură;

introducerea în cultură a unor soiuri noi etc.

De asemenea, sistemul restrictiv trebuie să ia în considerare elementele limitative ale factorilor de producție.

Principalele restricții ale modelului sunt:

1. Suprafața care va fi ocupată de soiurile rămase în cultură trebuie să fie egală cu suprafața afectată culturii respective:

2. Realizarea producției totale planificate:

3. Limitarea în funcție de disponibilități a consumului de resurse:

u = 1, 2, 3, …, z

4. Eșalonarea producției pe epoci de coacere:

g = 1, 2, 3, …, v

5. Condiția de nenegativitate a variabilelor

j = 1, 2, 3, …, n

Rezolvarea sistemului se va face cu funcția obiectiv:

în care:

S este suprafața arabilă planificată pentru cultura respectivă;

qj – producția medie la ha, a soiului j;

Q – producția totală planificată;

ngj% – procentul mediu din producția soiului j se poate obține în epoca de coacere g;

cj – coeficienții variabilelor din funcția de optimizat (producția netă, cheltuieli etc.).

Sistemul restrictiv de bază prezentat poate fi îmbunătățit, completat și cu alte restricții, în funcție de gradul de detaliere la care vrem să ajungem.

De exemplu, în model se poate formula și o restricție prin care să se asigure o anumită structură pe calități a producției obținute:

e = 1, 2, 3, …, w

De asemenea, pot fi formulate restricții prin care să se impună un anumit nivel al cheltuielilor sau veniturilor etc.

Modul concret de întocmire a modelului poate fi ușor urmărit pe baza următorului exemplu, în care ne propunem să optimizăm structura soiurilor la cultura cepei pentru consum în stare proaspătă.

Elementele necesare întocmirii modelului sunt:

Soiurile stabilite pentru a intra în consum (xj):

x1 de Țibucani

x2 Roșie de Făgăraș

x3 de Turda

x4 Diamant.

Suprafața arabilă disponibilă este de 20 ha.

Producția medie la ha, pe soiuri (qj):

de Țibucani 6 t

Roșie de Făgăraș 6,4 t

de Turda 5,4 t

Diamant 8 t

Producția totală de ceapă planificată trebuie să fie de minim 98,8 t.

Cantitățile medii la ha din fiecare soi, ce pot fi obținute în condițiile de calitate extra (ncj%qj):

de Țibucani 1 t

Roșie de Făgăraș 1,4 t

de Turda 0,5 t

Diamant 2,4 t

Cantitățile medii la ha, din fiecare soi, ce pot fi obținute în condițiile de calitatea I (ncj%qj):

de Țibucani 3,6 t

Roșie de Făgăraș 3 t

de Turda 2,4 t

Diamant 3,8 t

Din producția totală e necesar să se obțină minimum 20,15 tone, în condițiile de calitate extra și minimum 21,7 tone în condițiile de calitatea I.

Consumul de zile-om la ha, pe soiuri (Buj):

de Țibucani 342 z-o

Roșie de Făgăraș 354 z-o

de Turda 324 z-o

Diamant 402 z-o

Disponibilul total de zile-om este de 8.000.

Consumul de ore lucru cu tracțiune t mecanică la ha, pe soiuri (Buj):

de Țibucani 86 ore

Roșie de Făgăraș 88 ore

de Turda 84 ore

Diamant 92 ore

Disponibilul total de ore de lucru cu tracțiune mecanică este de 1.800 ore.

Cantitățile medii la hectar ce se pot obține de la fiecare soi și epocă de coacere (ncj%qj) sunt cele din tabelul următor:

Producția medie pe soiuri și epoci de coacere

Cantitățile totale ce trebuie să fie obținute în fiecare epocă de coacere (Qg):

Septembrie 90 tone

Octombrie 8,8 tone

Beneficiul mediu la hectar, pentru fiecare soi:

de Țibucani 2.000 lei

Roșie de Făgăraș 1.500 lei

de Turda 850 lei

Diamant 1.700 lei

Pe baza elementelor prezentate, modelul economico-matematic al optimizării soiurilor la ceapă butași, va avea forma analitică prezentată în continuare.

Funcția obiectiv este maximizarea profitului obținut:

în condițiile:

Prin rezolvarea modelului prezentat (la calculator) s-a obținut următoarea soluție:

suprafața și soiurile ce vor fi cultivate:

Țibucani 4,6 ha

Roșie de Făgăraș 7,2 ha

Diamant 8,2 ha

beneficiul total posibil de obținut este de 97.400 lei

5.3.2. Optimizarea multifactorială a soiurilor de legume

Realizarea unei structuri optime, pentru o anumită cultură, necesită uneori luarea în considerație la stabilirea acesteia a unui număr cât mai mare de factori. Este vorba în primul rând de acei factori care prin natura lor își pun amprenta asupra caracteristicilor de bază ale soiurilor și determină variabilitatea acestora. Astfel, în această categorie putem încadra sistemul de cultură, tehnologia folosită, tipul de sol etc.

Stabilirea necunoscutelor (variabilelor). Complexitatea și conținutul variabilelor în această variantă a modelului de optimizare a soiurilor depinde de numărul factorilor pe care ne propunem să-i luăm în considerație. Astfel, dacă ne vom opri numai la cei trei factori enunțați mai sus, variabila se va simboliza sub forma Xjt’tk.

în care:

X este suprafața;

j – soiul;

t’ – sistemul de cultură;

t – tehnologia;

k – tipul de sol.

Variabila Xjt’tk reprezintă deci suprafața ce va fi cultivată cu soiul j, în sistemul de cultură t’, folosind tehnologia t, pe tipul de sol k.

În mod asemănător se pot construi și alte variabile cu un caracter mai complex.

Stabilirea restricțiilor. Sistemul restrictiv de bază al unui model economico-matematic pentru optimizarea soiurilor trebuie să cuprindă, având în vedere variabila luată ca exemplu următoarele restricții:

1) Utilizarea întregii suprafețe de teren afectată culturii respective:

2) Suprafața cultivată într-un anumit sistem de cultură nu poate fi mai mare decât suprafața pe care se poate aplica sistemul respectiv:

t’ = 1, 2, 3, …, p’

3) Suprafața pe care se va aplica o tehnologie nu poate fi mai mare decât suprafața maximă pe care se poate aplica tehnologia respectivă:

t = 1, 2, 3, …, p

4) Suprafața ce va fi ocupată dintr-un anumit tip de sol trebuie să fie egală cu suprafața existentă din tipul de sol respectiv:

k = 1, 2, 3, …, l

5) Realizarea producției totale planificate:

cu varianta în care se precizează și soiul:

j = 1, 2, 3, …, n

6) Limitarea în funcție de disponibilități a consumului de resurse:

u = 1, 2, 3, …, z

7) Eșalonarea producției pe epoci de coacere:

g = 1, 2, 3, …, v

8) Condiția de nenegativitate a variabilelor:

j = 1, 2, 3, …, n

t’ = 1, 2, 3, …, p’

t = 1, 2, 3, …, p

k = 1, 2, 3, …, l

Funcția de optimizat va fi:

în care:

st’ este suprafața maximă pe care se poate aplica sistemul de cultură t’;

qjt’tk – producția medie la hectar a soiului j, cultivat în sistemul de cultură t’, folosind tehnologia t, pe tipul de sol k;

Qj – producția totală ce trebuie obținută din soiul j;

aujt’tk – consumul din resursa u, la unitatea de suprafață a soiului j, cultivat în sistemul de cultură t’, folosind tehnologia t, pe tipul de sol k;

cjt’tk – coeficienții variabilelor din funcția de optimizat (producția netă, cheltuielile etc.)

=== Capitol VI ===

VI. CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Așa cum s-a văzut din prima parte a acestei lucrări, ferma “UNISEM” dispune de 70 ha de teren și încearcă să folosească cât mai eficient înzestrarea tehnică de care dispune.

În perioada 1995-1997, ferma a înregistrat rezultate nu tocmai favorabile la cultura mazăre grădină și ceapă butași.

Rezultate favorabile din punct de vedere financiar a înregistrat unitatea la cultura ceapă sămânță. Acest rezultat pozitiv este în exclusivitate rodul activității sectorului de producție vegetală care în fiecare an și-a adus aportul la obținerea de profit.

Într-adevăr, la obținerea profitului un aport însemnat l-a avut și creșterea prețului de vânzare al produselor care au devansat creșterea prețului materiilor și materialelor, însă nu pot fi trecute cu vederea randamentele mici obținute .

Aprovizionarea tehnico-materială s-a făcut în salturi și cu mare greutate, lipsind de mai multe ori în procesul de producție. Aceasta s-a datorat în principal golului de materiale creat în bazele de aprovizionare ca rezultat al desfășurării discontinue a activității unităților industriale și furnizarea pieselor și materialelor necesare agriculturii.

Prin desființarea unităților cooperatiste și apariția producătorilor individuali care din lipsă de fonduri nu s-au aprovizionat din bazele de aprovizionat decât în foarte mică măsură, i-a făcut pe aceștia să nu riște în a crea stocuri care să mobilizeze mari sume de bani, lucru care a afectat societatea în ansamblu.

Ar fi nedrept să nu amintim că bazele de aprovizionare afectate de niște interese personale au uitat de materiile necesare agriculturii și au început să se aprovizioneze și să se desfacă bunuri de larg consum.

Îngrășămintele chimice și erbicidele care dețin cea mai mare pondere în totalul cheltuielilor materiale se obțin greu, iar utilizarea îngrășămintelor naturale pentru întreaga suprafață de teren arabil este în primul rând insuficientă din producția internă, dar și prin aprovizionarea de la celelalte ferme și al producției folosite, optimizarea acesteia constituie nu doar o activitate tehnică ci și una economică.

Putea exista o preocupare mai mare din partea factorilor de decizie în valorificarea directă a unor produse.

La nivel de unitate rezultatele de producție și cele financiare ale fermei sunt mult diferențiate. De aici rezultă că și competența celor care conduc activitatea acestora, precum și interesul și efortul depus sunt diferite. Curios e faptul că stimularea celor care obțin rezultate remarcabile nu e pe măsura muncii depuse, premierile calculându-se la nivel de unitate, beneficiind în egală măsură de ele și cei care și-au încheiat activitatea cu pagubă cu cei ce au produs beneficii mari.

Lipsa unui sistem de stimulare diferențiată după competență și eficiență constituie o adevărată piedică ce ține în loc progresul către economia de piață.

PROPUNERI:

După problemele pe care le consider extrem de importante în vederea îmbunătățirii activității desfășurate în această unitate:

Ferma suferă datorită aprovizionării cu materii și materiale necesare procesului de producție (îngrășăminte, insecticide, piese schimb pentru parcul de tractoare și mașini agricole) și ar fi mai bine dacă la nivel de județ ar exista un holding la care să adere toate unitățile cu capital preponderent de stat.

Parcul de mașini agricole și tractoare necesită reparații și îmbunătățiri precum și completarea cu autocamioane și combine, motoare de tractor.

Valorificarea producției vegetale să se facă la cât mai mulți beneficiari, în condițiile liberalizării prețurilor la unele produse, dacă oferă prețuri avantajoase, dar la bază să stea plata anticipată.

În acest fel se va evita blocajul financiar.