.progresul Tehnic, Inovatie Si Cresterea Economica In Lume

Economie

.progresul Tehnic, Inovatie Si Cresterea Economica In Lume

Byadmin ianuarie 1, 2024

– Cuprins –

Capitolul I – Conceptul de progres tehnic. Relația dintre știință și tehnologie

Caracteristici generale

Dezvoltarea tehnologică și rolul progresului tehnic în plan economic

Definiția conceptului de progres tehnic

Capitolul II – Formele și căile progresului tehnic

Impactul progresului tehnic asupra activității umane

Definiția și analiza principalelor forme ale progresului tehnic: mecanizare, automatizare, cibernetizare, robotizare

Capitolul III – Factori și stimulenți ai activității de cercetare-dezvoltare și inovație

Stimulente pe termen scurt ale inovării. Modelul lui Arrow

Ritmul dezvoltării și timpul de inovare

Modelul logistic al difuziei progresului tehnico-științific: transferul tehnologic

Capitolul IV – Progresul tehnic și restructurarea economică

Rolul factorului tehnologic în strategia de redresare a economiei

Restructurarea ramurilor economice ca efect al dezvoltării tehnologice: stadii de dezvoltare tehnologică

Capitolul V – Inovația ca formă de promovare a progresului tehnic

Noțiunea de inovație

Definiția conceptului de inovație

Inovația – stimulent al progresului tehnic

Capitolul VI – Progresul tehnic – factor hotărâtor al progresului economic

Progresul tehnic și creșterea productivității

Restructurarea macroeconomiei

Capitolul VII – Protecția proprietății intelectuale în România

Caracteristici generale

Conceptul de proprietate intelectuală

Protecția proprietății intelectuale în plan intern

Protecția proprietății intelectuale și industriale la nivel internațional

Capitolul VIII – Actuala orientare în România în domeniul inovației văzută prin prisma Ordonanței Guvernului nr. 8 din 31.I.1997

– Bibliografie –

Peter Drucker – Inovația și sistemul antreprenorial – Editura “Enciclopedică”, Colecția Biblioteca Băncii Naționale, 1993

Herman Bryant Maynard, Jr. Susan, E. Mehrens – Traducere: Mihnea Columbeanu – Dincolo de Alvin Toffler – Al patrulea Val – Afacerile secolului XXI – Editura “Antet”

Gheorghe Crețoiu, Viorel Cornescu, Ion Bucur – Economie politică – Editura “Șansa” SRL, București, 1995

Alexander King, Bertrand Schneider – Prima Revoluție Globală – Un raport al consiliului de la Roma – O strategie pentru supraviețuirea Lumii

Comunicările sesiunii științifice din 19 februarie 1992 Academia de Științe Sociale și Politice – Problemele Globale și Viitorul Omenirii – Editura “Politică” – 1982

Günter Friedericks, Adam Schoff – Traducere din limba engleză – Ana Maria Sandi, Ion Mihăilescu – Raport către clubul de la Roma – Editura “Politică” – 1985

John Naisbitt – Zece noi direcții care ne transformă viața – Editura “Politică” – 1989

Stelian Minoiu – Întreprinderea în economia de piață și progresul științifico-tehnic – Rezumatul tezei de doctorat

Yolanda Eminescu – Legea brevetelor de invenție – Editura “Lumina Lex” București – 1995

Michel Didier – Economia – regulile jocului, Editura Humanitas, 1994

Prof. Alain Cotta – Dictionnaire de science economique, 1968

Ordonanța Guvernului nr. 8 din 31.01.1997

M.M. Constantinescu (coordonator) – Dicționar de economie politică, 1974

Mark Blaug – Teoria economică în retrospectivă, capitolul “Modificările tehnice și inovațiile de proces”, 1992

Philip Kotler – La concurrence totale. Les leçons du marketing strategique japonaise, 1987

J. Brémond, A. Géléodon – Dictionnaire des théories et mécanismes économiques, 1984

Daniéle Blondel – L’innovation pour le meilleur et pour le pire, 1990

=== Capitolul I ===

Capitolul I: Conceptul de progres tehnic. Relația dintre știință și tehnologie

1. Caracteristici generale

Acum când suntem la un pas de mileniul trei schimbările care au loc în toate domeniile de activitate capătă dimensiuni cantitative noi. Alvin Toffler, cunoscut viitorolog american scrie în una din cărțile sale recente: “… tot ceea ce se întâmplă acum nu e nici mai mult nici mai puțin, decât o revoluție globală, un salt atotcuprinzător. Altfel spus, … reprezentăm ultima generație a unei vechi civilizații și prima generație a uneia noi.”

Societatea noastră actuală se bazează, din punct de vedere material, pe o foarte reușită dezvoltare tehnologică. Un rol esențial în perfecționarea factorilor de producție și în ridicarea productivității muncii revine progresului tehnic.

De la prima revoluție industrială, care a avut loc cu peste două secole în urmă, până în prezent, productivitatea muncii a crescut mereu, forța fizică umană și cea animală fiind înlocuită de cea a motoarelor cu aburi, iar apoi de electricitate. În ciuda temerilor inițiale, acest fapt a dus la lărgirea piețelor de desfacere, crearea de locuri de muncă și la prosperitate. La început, dezvoltarea tehnologică s-a bazat în principal pe inventivitatea empirică. Însă odată cu ridicarea industriilor chimică și electrică, impulsul principal al dezvoltării l-au constituit descoperirile laboratoarelor științifice. Profesorul francez, Michel Didier afirmă: “noi suntem astăzi, în medie, de trei ori mai productivi decât părinții noștri, ceea ce ne permite să consumăm de trei ori mai mult decât ei. Aceasta înseamnă că, în medie, la muncă egală producem de trei ori mai mult decât acum treizeci de ani, grație unei pregătiri mai bune, unei organizări superioare a muncii, unei automatizări mai accentuate a producției, unor utilaje mai bune și unui efort de echipare fără precedent. Inovația și progresul tehnic constituie cheile progresului economic. Acestea sunt cheile viitorului.”

2. Dezvoltarea tehnologică și rolul progresului tehnic în plan economic

Analizând rolul inovației în perioada actuală și în perspectivă, în condițiile unei interdependențe crescânde între tehnologia avansată și “o largă economie antreprenorială” și în care inovațiile bazate pe cunoștințe și în special cele de tehnologie avansată necesită cea mai lungă perioadă de timp între invenții și profitabilitate, profesorul american Peter F. Drucker concluzionează: “Avem nevoie de o societate antreprenorială în care inovația și sistemul antreprenorial o practică, normală, continuă și zilnică a propriei lor activități și a activității organizației lor.”

Problemele progresului tehnic țin, totodată și de domeniul macroeconomiei și care se cere a fi abordate în perspectiva viitorului secol. Astăzi încă în pragul revoluției industriale – se afirmă într-o cunoscută lucrare de referință – fiecare simte că inovațiile tehnologice în curs modifică raporturile de forță între țări și în interiorul acestora, în grupurile sociale. Actualitatea ne face deosebit de sensibili la legăturile dintre progresul tehnologic și ocupare.

Întreprinderea, asemenea unei vaste “cutii de rezonanță”, reflectă amplu și cuprinzător informatizarea societății și profundele schimbări ce au loc în mecanismele economice de piață la acest sfârșit de secol și de mileniu. Esența acestor mutații o constituie impactul major pe care îl are asupra întreprinderii în economia de piață promovarea progresului științifico-tehnic. Cunoașterea modului cum este influențată evoluția întreprinderii prin restructurarea și flexibilizarea activităților sale pe baza noilor tehnologii, a rolului important pe care structura pieței îl are în modelarea efectelor progresului științifico-tehnic, precum și a influenței pe care o exercită mecanismele și pârghiile financiare, legislative și constituționale în ameliorarea climatului inovațional național, prezintă un înțeles atât teoretic cât și practic.

3. Conceptul de progres tehnic

România, aflată în plin proces de tranziție spre economia de piață prin înfăptuirea uneia din cele mai vaste și profunde reforme economice din istoria sa, este preocupată să amplifice rolul întreprinderii ca agent economic competitiv și eficient pe piețele interne și internaționale, pe baza progresului științifico-tehnic contemporan.

Cea mai mare parte a întreprinderilor românești resimt în mod acut nevoia restructurării mai degrabă din considerente de supraviețuire decât de dominare a pieței. În oricare dintre cazuri progresul tehnic este o veritabilă oportunitate și șansă pentru proiectarea unei noi identități a întreprinderii.

În acest sens, analiza diagnostic este un instrument deosebit de util, cu ajutorul căruia se pot determina locul progresului tehnic în strategia de restructurare a întreprinderii, în consolidarea lichidității și a profitabilității ei, în cadrul mai larg al sistemelor de gestiune a valorii capabile să pună în lumină căile și mijloacele creării și exploatării de avantaje concurențiale.

Procesul de privatizare, în curs de derulare, urmărește tocmai această schimbare radicală a locului și rolului în economia de piață prin utilizarea noilor tehnologii specifice economiei sociale de piață postindustriale, societății informatizate și noului mod tehnic de producție care va caracteriza neîndoielnic mileniul viitor. De aceasta depinde și integrarea, pe o bază competitivă a României în structurile economice, politice și de securitate europene precum și ridicarea standardului de viață la care aspiră în mod îndreptățit poporul român.

În literatura economică, nu există o definiție general acceptată a conceptului de progres tehnic. În unele cazuri el este definit ca proces de perfecționare a metodelor de producție, exprimat prin numărul și natura invențiilor noi.

În altele progresul tehnic este definit ca stoc, îndeosebi prin totalitatea tehnicilor și tehnologiilor noi și perfecționate care sunt sau pot fi utilizate în producția de bunuri și servicii; frecvent pentru acest sens se folosesc conceptele de tehnologie și transfer de tehnologie.

Într-un sens mai larg, progresul tehnic desemnează totalitatea realizărilor cunoașterii și creației umane, care schimbă calitatea factorilor de producție și fac activitatea mai eficientă.

Într-un sens mai concentrat, progresul tehnic este ansamblul schimbărilor și perfecționărilor tehnice și tehnologiilor de producție, precum și din natura bunurilor produse în economie sau într-o verigă a acesteia.

Progresul tehnic este o veritabilă oportunitate și în același timp, o șansă pentru proiectarea în cadrul strategic de bază, a unei noi identități a întreprinderii. Cheia succesului planului strategic al întreprinderii se găsește în capacitatea ei de a se restructura și adapta în același ritm cu schimbările produse în mediul ambiant, lucru posibil numai pe măsura dobândirii competențelor tehnologice necesare. Progresul tehnic, indiferent de structurile de piață existente, are o importantă dimensiune socială. Întreprinderea care inovează obține profituri preferențiale (royalties), care sunt întotdeauna mai mici decât cele sociale. Există întotdeauna un partaj între întreprinderile inovatoare și societate în asumarea riscurilor și avantajelor progresului tehnic, statul acordând un rol important bugetelor de cercetare, acestea fiind instrumente de bază în echilibrarea pe termen scurt și lung a obiectivelor și resurselor progresului tehnic. Revoluția științifică și tehnică contemporană transformă neîncetat modul nostru de viață atât în ceea ce privește de exemplu munca ce o prestăm, modul de trai, relațiile cu ceilalți oameni, structura propriei personalități cât și prin modificările pe care le-a introdus în numeroasele interacțiuni cu natura pe care omenirea le are din condițiile firești ale formării sale.

=== Capitolul II ===

Capitolul II: Formele și căile progresului tehnic

1. Impactul progresului tehnic asupra activității umane

Trecutul, prezentul și viitorul se află înlănțuite de o asemenea măsură încât cunoașterea și înțelegerea unui eveniment impun simultan luarea în considerație a tuturor celor trei dimensiuni temporale, pentru a afla acel eveniment, ce semnifică el, ce cauze și considerații l-au produs și ce consecințe poate angaja în continuare. Din acest punct de vedere, este foarte concludent raționamentul sociologului englez John Mctiale, autorul lucrării The Future of the Future – Viitorul viitorului – “Viitorul trecutului este în viitor; viitorul prezentului este în trecut; viitorul viitorului este în prezent. Astăzi, a devenit mai evident decât oricând că însuși trecutul umanității, bunurile și valorile civilizației umane acumulate până acum, perpetuarea și sporirea, sau, dimpotrivă aneantizarea lor depind de felul cum va acționa omenirea în prezent, pe baza experiențelor trecute, în termenii consecințelor viitoare. Prin asumarea viitorului, omul își face prezentul suportabil și trecutul semnificativ. Trecutul, prezentul și viitorul se întrețes în anticiparea și predicția acțiunilor viitoare.”

2. Definiția și analiza principalelor forme ale progresului tehnic: mecanizare, automatizare, cibernetizare, robotizare

Revoluția industrială declanșată cu peste două sute de ani în urmă, care avea să transforme Anglia în prima putere industrială a lumii a avut la bază creațiile tehnice de anvergură din industria textilă (1760-1830) și mai ales mașina cu aburi, locomotiva (Stephenson) și vaporul (Fulton). Pe “al doilea demaraj” al Angliei (1830-1850), a triplat într-o scurtă perioadă de timp producția de cărbune și fier. Aceste creații s-au extins apoi treptat și în alte țări. Aceste ramuri, ca și întreaga industrie vor fi serios impulsionate prin creațiile tehnice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (motorul cu combustie internă, turbina electrică, mecanizare, petrol și chimie, care au antrenat noi ramuri industriale, au impulsionat transporturile și întregul sistem de civilizație.

Perioada postbelică a continuat și amplificat procesul de dezvoltare a științei și tehnicii, imprimându-i ritmuri, trăsături și direcții noi, care prefigurează o nouă revoluție industrială.

Automatizarea complexă, energia atomică, electronica și calculatorul, telematica, robotica, biotehnologiile sunt principalii piloni ai actualului “val” care schimbă condițiile de muncă și modul de viață al oamenilor.

“Omniprezența aplicațiilor microelectronicii – afirmă doi specialiști ai domeniului – e cât se poate de evidentă în fabrici, birouri și magazine. Microprocesorul pe siliciu, ieftin și miniaturizat la extrem, face ca orice echipament imaginabil să poată fi dotat cu creier și memorie. Mai mult, tehnicile microelectronice se cuplează foarte bine cu alte tipuri de tehnologii avansate, cum sunt holografia, folosirea sateliților, tehnica cristalelor lichide și a fibrelor optice. Microelectronica a pătruns adânc în toate nivelele industriei, de la proiectare la ambalare. Automatizarea și robotizarea transformă procesele și structurile industriale și elimină muncile periculoase, murdare și repetitive, creând în schimb nevoia de noi calificări și punând sub semnul întrebării tradițiile didactice și de formare profesională.

Revoluția microelectronică sau revoluția microprocesorului se va răspândi în întreaga lume, nu atât din motive tehnice cât și din motive economice. Microelectronica poate substitui părți mecanice și electromecanice, schimbând total tehnologia centralelor telefonice, a calculatoarelor de birou, a ceasurilor dar și a bunurilor de uz casnic (un microprocesor înlocuiește 350 de piese mecanice la o mașină de cusut), asigurând realizarea unor funcții vechi într-un mod mult mai economic și mai eficace, dar mai ales oferind posibilitatea unor funcții noi. Devenind funcționale, microelectronica și informatica apropie tehnica de om și de societate. Ele permit ca în relația dintre om și tehnică mașinile, calculatoarele, sistemele tehnice să fie adaptate la om și nu invers.

Consumul de microprocesoare și de alte dispozitive microelectronice a devenit atât de mare, datorită utilizării lor generale, încât se apreciază că în anul 2000 numărul microprocesoarelor pe glob va egala populația globului.

Dispozitivele microelectronice devin un fel de nouă materie primă, la fel de necesară ca petrolul, cărbunele sau gazele naturale sau ca orice resursă energetică, dar, evident, nu în scopuri energetice, ci informaționale.

Spunând “informaționale” nu trebuie să ne gândim numai la informația ca atare, destinată omului, ci mai ales la informația activă, productivă, aceea care conduce singură, fără intervenția directă a omului, procese tehnologice, mijloace de transport, care schimbă structura utilajelor industriale și face posibilă funcționarea roboților “inteligenți” și a liniilor de fabricație automate flexibile.

Astăzi, se urmărește crearea de celule de fabricație complet automatizate în care omul nu mai lucrează ci doar supraveghează, întreține și repară sistemul de fabricație. Într-o asemenea linie de producție trecerea de la un lot de piese sau produse la altul se face numai prin schimbarea programului informatic care comandă și controlează procesul de fabricație.

Efecte impresionante va avea noua revoluție tehnologică și asupra psihologiei și muncii omului.

Vechea muncă va fi automatizată și automată, preluată de uneltele noii revoluții industriale.

Ocupație, înseamnă muncă creativă, participarea la viața socială, la serviciile social-umane, la conducerea și supravegherea producției, autoinstruire și educație, la organizarea și petrecerea timpului liber. Înlocuind munca umană, robotul nu muncește, el doar “prelungește” munca anterioară a omului, munca înmagazinată în producerea lui.

Cu toate că Statele Unite au o poziție dominantă în utilizarea circuitelor integrate, Japonia acționează rapid în vederea introducerii tehnologiei microelectronice în cât mai multe industrii posibile, iar țările europene, cum ar fi Franța, Germania, Italia și Marea Britanie, depun eforturi intense în vederea înțelegerii de către industriașii lor a importanței tehnologice a circuitelor integrate pentru perspectivele lor competitive și în vederea sprijinirii aplicării noilor sisteme.

În total, guvernele europene au cheltuit circa un miliard de dolari în aceste eforturi, iar industria privată a investit cam aceeași sumă (în SUA, o singură firmă “IBM” cheltuiește circa un miliard de dolari pentru cercetare).

Japonia, are o poziție tehnologică puternică și o politică coerentă pe termen mediu și lung în domeniul industrializării microelectronice. Cel puțin jumătate din numărul roboților industriali din întreaga lume se găsește în această țară. Microelectronica, poate sprijini dezvoltarea lumii a treia, existând numeroase posibilități de control computerizat al sistemelor ce vor apare printre mijloacele comunităților și indivizilor pe măsură ce prețul minicalculatoarelor continuă să scadă, ceea ce poate să asigure o creștere considerabilă în eficiența multor activități cum ar fi: dirijarea bazinelor hidrografice, controlul irigației, detectarea de la distanță, problemele urbanisticii, optimizarea învățământului și al sistemelor rurale.

Nici utilizarea calculatorului în agricultură nu poate fi exclusă; astfel, în Venezuela operează actualmente un interesant proiect prin care condițiile climatice locale și alte condiții păstrate într-un minicalculator local sunt analizate la nivel central și oferă informații cu privire la perioadele optime de semănat, de aplicare a îngrășămintelor, de împrăștiere a pesticidelor și fungicidelor și de recoltare.

Am intrat deja în epoca operațiunilor bancare automatizate și a “societății fără numerar”. Bursele automatizate și sistemele automatizate de transfer financiar operează uneori chiar prea rapid. Computerele au invadat toate domeniile de cercetare, de la istorie la proiectarea aeronavelor.

Nicăieri nu a fost impactul electronicii atât de mare ca în telecomunicații.

Sistemele telefonice s-au îmbunătățit fantastic. Utilizarea telefaxurilor s-a răspândit excepțional de repede. Sistemele de “poștă electronică” proliferează iar videoconferințele au devenit deja posibile. A crescut tot mai mult influența televiziunii. Acest puternic mijloc de comunicare în masă s-a extins în toată lumea: e folosit pentru scopuri educative, pentru difuzarea știrilor și opiniilor etc.

Cealaltă direcție principală a progresului tehnologic este biologia, care a fost transfigurată de înțelegerea funcțiilor ADN-ului, de dezlegarea codului genetic și de celelalte descoperiri ale biologiei moleculare.

S-au ivit multe probleme de natură etică, legate mai ales de posibila manipulare a genelor umane.

Ingineria genetică a dus deja la multe progrese importante în medicină; s-au făcut mari progrese în modificarea speciilor de plante și animale cu scopul de a le mări rezistența la boli și schimbări climatice ca și de a spori producția și de a modifica produsele.

Creșterea rolului componentei mental-intelectuale a muncii, utilizarea tehnicii bazată pe inteligența artificială, intelectualizarea activității umane în toate sectoarele conduc la o nouă sinteză umană și la sporirea productivității muncii.

Intrarea într-o etapă a transformărilor tehnologice majore, constituie ipoteza de bază care l-a preocupat și pe cunoscutul profesor Peter F. Drucker, care consideră că tehnologia avansată, fie ea sub forma computerelor, a telecomunicațiilor, a roboților fixați pe planșeul fabricilor sau a automatizării din birouri, fie că este bioenergetică sau bioenergie, este de o importanță incomensurabilă, dar “noua tehnologie”, în viziunea sa se numește conducere antreprenorială, fără de care tehnologiile moderne rămân ori nevalorificate, ori nu realizează eficiența potențială și nu contribuie la crearea mai multor locuri de muncă.

Schimbările actuale, care prefigurează o nouă revoluție industrială, sau ceea ce Alvin Toffler denumește “Civilizația celui de-al Treilea Val” aduc cu ele “un mod de viață cu adevărat nou; bazat pe surse de energie regenerabile și diversificate, pe metode de producție care fac ca majoritatea liniilor de asamblare din industrie să fie învechite, pe familii de tip nou, nenucleare, pe o instituție nouă care ar putea fi numită “cea electronică” și pe școli și corporații radical modificate, caracteristice viitorului”.

Revoluția microelectronică va fi cu adevărat revoluție dacă va reuși să creeze o societate echitabilă, cu un mare grad de democrație industrială și cu posibilitatea realizării creatoare a tuturor. Dezvoltarea microelectronicii poate să conducă la noi demersuri și noi modele de gândire. Este calea fie către o lume mecanizată a alienării și indignării, fie către îmbogățirea vieții personale și întărirea diversității culturale. Alegerea trebuie să o facem noi și nu să o lăsăm urmașilor.

=== Capitolul III ===

Capitolul III: Factori și stimulenți ai activității de cercetare, dezvoltare și inovație

1. Stimulente pe termen scurt ale inovării. Modelul lui Arrow

Cunoașterea criteriilor de alegere a formelor optime de stimulare a progresului tehnico-științific este foarte importantă, acestea determinând în ultimă instanță, întreprinderile dintr-o anumită țară să inoveze mai mult și mai eficient decât cele dintr-o altă țară. Din acest punct de vedere disponibilitatea informațiilor privind piețele produselor științifice la nivelul autorității guvernamentale este esențială.

Problema descifrării legăturii dintre concentrarea de piață și eficiența inovării a preocupat personalități proeminente ale științei economice postbelice. Între acestea un loc aparte îl ocupă Joseph Schumpeter care a formulat ceea ce în literatura de specialitate se desemnează prin termenul “ipotezele Schumpeteriene”, potrivit căruia firmele monopolitice și firmele de mari dimensiuni inovează mai degrabă decât cele mici activând pe piețele concurențiale.

În jurul ipotezelor Schumpeteriene s-a desfășurat o aprigă dispută științifică între adepții și opozanții acestui adevărat postulat care a divizat știința economică postbelică. Argumentele aduse de Schumpeter în favoarea firmelor noi și monopolitice dispunând de suficiente resurse financiare, tehnice și umane pentru investigarea, achiziționarea și aplicarea unor tehnologii noi au cunoscut, pe parcursul analizelor făcute, o importantă eroziune.

Începând chiar cu modelul lui Arrow din 1962, “ipotezele schumpeteriene”, sunt pentru prima oară și de o manieră majoră, contestate. Comparând cele două tipuri opuse de structuri ale piețelor (monopoliste și concurențiale), înainte și după inovare, Arrow constată că piețele competitive înregistrează creșteri de beneficii (royalties) mai mari decât cele de monopol, acestea din urmă fiind capabile să realizeze profituri de monopol înainte de aplicarea oricărei invenții.

În acest sens, Arrow a concluzionat că piețele competitive atrag mai multă cercetare și activități inventive decât industriile monopolistice. Acest adevăr este valabil însă numai pe termen scurt nu și pe termen lung. Pe termen scurt, o reducere a costurilor va permite firmei concurențiale, care de-abia își acoperea costurile, să realizeze profituri. Pe termen lung, alte firme vor fi atrase în industrie de aceste profituri.

Firmele existente vor adopta noua soluție, alte firme vor intra în industrie utilizând tehnici similare și treptat profiturile firmei inovatoare vor dispare.

Pe același model, Arrow a demonstrat că beneficiile obținute atât în cazul competitiv cât și în cel de monopol, sunt mai mici decât cele sociale, de aici rezultând, în primul rând, un partaj între societate și sectorul privat în privința eforturilor și avantajelor cercetării, în al doilea rând, o motivație mai mică pentru investiția în cercetare a scopului privat față de societate în ansamblul său. Pe această idee se sprijină rolul activ al statului în elaborarea și aplicarea politicilor guvernamentale în domeniul cercetării.

2. Ritmul dezvoltării și timpul de inovare

Rezultatele importante a consemnat Scherer care stabilește o legătură funcțională între durata dezvoltării programului de inovare și avantajele economice ale acestuia. Astfel o firmă care inovează mai rapid nu este remunerată întotdeauna prin beneficiile cele mai înalte. Există o valoare optimă a diferenței dintre venituri și costuri determinată, pe de o parte, de curba neliniară a costurilor iar pe de altă parte de panta curbei veniturilor care, fiind mai abruptă pentru piețele concurențiale grăbește inovarea pe acest tip de piețe.

Îmbunătățiri importante ale modelului au fost aduse de Kamier și Schwartz care au luat în considerație și incertitudinea, de altfel specifică proceselor de inovare, confirmând rezultatele obținute anterior de Scherer pe cazul determinist și anume că o intensitate concurențială mai mare implică o creștere în viteza de inovare și invers, structurile de monopol determină încetinirea, până la anularea acesteia. În altă ordine de idei, este de remarcat faptul că recent exprimată de Charles Hondy (1995) întreprinderea viitorului este întreprinderea inovatoare de tip familial de genul unora dintre firmele mijlocii, așa cum sunt acestea întâlnite la ora actuală în Germania sau Italia de Nord. Este vorba de un nou tip de întreprindere familială, o familie a celor mai importanți salariați, devotați firmei și care gândesc în perspectivă, dincolo de moarte.

Sigur că o firmă mai mică nu are suficiente motive de a fi puternic inovativă și competitivă pe plan mondial; în consecință ea trebuie să fie mică și totodată mare, trebuind deci, prin flexibilitate, să procedeze la asocieri. Pe de altă parte, întreprinderile mari au suficiente motive de a nu inova și este puțin probabil că acestea vor mai exista peste câțiva ani.

Întreprinderea viitorului este o întreprindere virtuală, ea nu va mai putea fi “văzută” în următorii cinci ani, dimensiunile unei astfel de întreprinderi putând fi rezumate la formula: “jumătate, ori doi, ori trei”, ceea ce înseamnă că, prin inovare și creșterea productivității, numărul salariaților de acum ai unei firme se va înjumătăți, vor fi plătiți de două ori mai bine și vor plăti de trei ori mai mult.

Indiferent însă de mărimea firmei, activitățile de cercetare și dezvoltare sunt desfășurate în mod continuu, mai explicit și mai

sistematic în cazul firmelor mari, mai discontinuu și mai puțin evident în cazul celor mici. O relație importantă urmărită în cadrul proceselor de invenție și inovare la nivelul firmei este cea dintre intensitatea în cercetare (măsurată prin ponderea cheltuielilor de cercetare și dezvoltare în cifra de afaceri) și structurile de piață. Potrivit cercetărilor empirice întreprinse în literatura de specialitate, pentru industrie, intensitatea în cercetare-dezvoltare crește cu concentrarea.

Activitățile de cercetare-dezvoltare la nivelul firmei sunt activități continue, cu efecte generalizate asupra curbei cererii (pentru inovarea de produs) sau a curbei ofertei (pentru inovarea de proces). În această abordare, o intensitate mai mare a activităților de cercetare și dezvoltare determină o inovare mai puternică și în consecință, schimbări mai importante în curbele cererii și costului. Aceasta este o viziune “block box” pură, în care cercetarea și dezvoltarea reprezintă intrarea iar îmbunătățirea de produs sau de proces este ieșirea din aceasta, presupusă într-un anumit raport favorabil de randament cu intrarea. Firmele se diferențiază prin eficiența utilizării resurselor destinate cercetării și dezvoltării. Relația de dependență dintre nivelul cheltuielilor de cercetare și efectele tehnico-economice obținute din aplicarea rezultatelor reprezintă funcția de producție inovativă a întreprinderii.

Needham, Dasgupta și Stiglitz au dezvoltat modele de inovare cu funcții de producție inovative pentru diferite structuri de piață reconfirmând și pe această cale relația strânsă existentă între intensitatea în cercetare-dezvoltare și concentrarea de piață. La rândul lor, Mansfield și Williamson leagă performanța inovativă a firmelor mari de mediul competitiv în care ele sunt localizate.

3. Modelul logistic al difuziei progresului științifico-tehnic. Transferul tehnologic

Progresul tehnic este legat nu numai de activitățile de invenții și de inovare ci și de cele de difuzie. În 1961, Mansfield a stabilit un model al difuziei larg recunoscut în lumea științifică. Acest model este identic cu ecuația simplă care descrie răspândirea bolilor contagioase și pentru acest motiv, el este adesea definit ca modelul difuziei epidermice a lui Mansfield.

Curba ce descrie fenomenul difuziei interfirme și intrafirmă a progresului științifico-tehnic, descoperită de Mansfield este binecunoscuta funcție logistică. Dimensiunea critică la care firma devine aptă de a inova descrește în timp, deci șansele firmelor mici de a adopta noua tehnologie cresc și ele în mod proporțional.

Industria de inovare, sistemul tehnologic și transferul tehnologic au un rol major în procesul difuziei. În condițiile actuale ale internaționalizării producției și piețelor o semnificație aparte capătă transferul internațional de tehnologie în cadrul căruia un rol major îl joacă firmele multinaționale.

Pentru întreprinderea în economia de piață, o importanță deosebită o prezintă soluționarea problemelor de evaluare și de finanțare a proceselor de inovare. Evaluarea oportunității proiectelor de inovare ocupă un rol important atât în cadrul abordărilor teoretice cât și în aplicațiile practice.

În acest context tehnica bugetului de capital, alături de ceilalți indicatori de estimare a fezabilității în condițiile de risc, sunt instrumente de bază ale analizei de fezabilitate.

Formula sintetică a costului capitalului obținută prin compunerea indicatorilor de rentabilitate specifici diferitelor instrumente de investiție pe piața de capital, este elementul de fundamentare obiectivă a ratei de referință a rentabilității proiectelor de inovare. Alegerea montajului financiar optim, în condițiile amortizării participării sectoarelor privat și de stat la preluarea riscurilor și avantajelor asociate, capătă accente deosebite în cazul proiectelor de cercetare-dezvoltare și se constituie într-o componentă importantă a managementului inovării.

Reglementarea tot mai crescută a activităților de cercetare-dezvoltare aduce în prim plan problematica climatului inovațional național, a importanței acestuia în stimularea creării și adoptării de către întreprinderi a noilor tehnologii, în scopul dobândirii și consolidării avantajului concurențial. Între politicile guvernamentale, cele mai importante pentru promovarea proceselor de inovare în întreprinderile din economia de piață, sunt cele privind brevetarea, alocațiile guvernamentale, premiile (granturile), asocierile mixte ale sectoarelor public și privat, licențierea obligatorie etc.

Brevetele acordă drepturi exclusive inventatorilor de succes și sunt stimulente importante pentru cercetare. Spre deosebire de contractele sau de granturile guvernamentale, brevetele conduc totuși la distorsiuni datorită prețurilor de monopol.

Astfel, brevetele sunt mai puțin eficiente decât premiile sau contractele guvernamentale dacă guvernul are suficientă informație să inducă o mărire optimală a cercetării. Există motive totuși să fie utilizată brevetarea deoarece, în general, guvernele dispun de informație limitată. Cu toate acestea, în cadrul politicilor guvernamentale, în domeniul invențiilor, brevetarea este o metodă extrem de folosită în stimularea cercetării peste tot în lume. După definirea activităților de cercetare, studiind legătura dintre modul de reglementare a brevetării și nivelul activităților de cercetare precum și relația dintre mărimea firmei și intensitatea brevetării se confirmă, pe cale empirică, faptul că brevetarea stimulează activitățile de cercetare, după cum, absența ei, inhibă aceste activități. Studiile pe tema relației dintre dimensiunile firmelor și brevetare confirmă tendința constatată printre firmele cele mai mari de diminuare a intensității activităților de brevetare pe măsură ce scara producției crește. Scherer găsește, de asemenea, că firmele mai mici orientează mai degrabă activitățile spre domeniul invențiilor decât pe activitățile formalizate de cercetare-dezvoltare. El constată astfel că firmele relativ mici (cu mai puțin de 5.000 de angajați) înregistrează 40% din brevete în industria manufacturieră, adică aproximativ ponderea lor în vânzările de produse manufacturate și aproape de trei ori mai mult ca partea lor de contribuție la finanțarea cercetării-dezvoltării.

De asemenea, slaba performanță a firmelor mari în brevetarea invențiilor comparată cu efortul lor de cercetare, tinde, de asemenea, să confirme că brevetarea, în cazul firmelor mari, este insuficient practicată de guvern și se cere menținerea secretului rezultatelor.

Există de asemenea, studii asupra relației dintre activitățile de invenții și concentrarea pe piață. De exemplu, Scherer nu găsește nici o dovadă cum că cele mai mari firme din industrie ar tinde spre performanțele deosebite legate de nivelul ridicat al concentrării.

Un brevet acordă inventatorului monopolul pe o idee pentru o perioadă dată de timp.

Deținătorul de brevet poate produce el însuși sau licenția pe alții să producă, nivelul încasărilor royalties fiind același.

Cadrul legislativ al activităților de cercetare-dezvoltare în România conține un set complex de reglementări în domeniul brevetării cum este de pildă Legea privind brevetele de invenții nr. 61/1991 cu prevederi referitoare la protecția drepturilor de autor. Durata de valabilitate a dreptului de exploatare exclusivă a fost crescută de la 15 la 20 ani.

Legea privind brevetele de invenții este deficitară însă la capitolul referitor la apărarea drepturilor de autor, întrucât penalitățile pentru încălcarea acestor drepturi, și așa mici la momentul adoptării, s-au erodat în timp prin efectul inflației, fiind în prezent aproape simbolice.

Deoarece o insuficientă protecție a drepturilor de autor poate inhiba brevetarea și în ultimă instanță inovarea, o deosebită importanță pentru relansarea activităților de cercetare în țara noastră o prezintă dezvoltarea transferului de tehnologie, inclusiv al transferului internațional de tehnologie. În acest sens, Transfer Tehnologic, instituție guvernamentală abilitată cu monitorizarea activităților de valorificare a rezultatelor cercetării științifice naționale precum și cu transferul internațional de tehnologie, are un rol fundamental în stimularea activităților de invenții și inovații. O deficiență gravă care persistă din păcate în sistemul actual de stimulare a activităților de cercetare și dezvoltare din țara noastră îl constituie procentul de circa 1% din Produsul Intern Brut alocat cercetării care este mai mic decât jumătate din cel alocat de statele din aceeași zonă geografică și de peste trei ori mai mic decât cel alocat de țările dezvoltate din Europa și America.

=== Capitolul IV ===

Capitolul IV: Progresul tehnic și restructurarea economică

1. Rolul factorului tehnologic în strategia de redresare a economiei

Este larg acceptată ideea că prin revoluție industrială se desemnează ansamblul transformărilor profunde de ordin economic și social care au marcat trecerea de la economia agrară la cea de tip industrial, la început (sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX) în Anglia și apoi și în alte țări. Ea a avut la bază creațiile tehnice ale perioadei respective, dar s-a concretizat în apariția unei ramuri noi – industria, a unui tip nou de întreprindere (fabrica), a unei categorii de lucrător (muncitorul industrial), conducând, totodată, la o creștere revoluționară a productivității muncii și a posibilităților de producere a bunurilor materiale și a serviciilor. Deși ea s-a sprijinit pe progresul uneltelor, revoluția industrială a fost favorizată și de transformări economico-sociale în agricultură, de acumulare de capitaluri și de evoluții demografice favorabile.

La baza apariției și dezvoltării civilizației industriale au stat două creații fundamentale: mașinismul, propulsat de inventarea mașinilor-unelte și a mașinii cu abur și inventarea și utilizarea tiparului, a tehnicii imprimării, care a înlesnit multiplicarea, difuzarea cunoștințelor și utilizarea lor în activitatea economico-socială.

2. Restructurarea ramurilor economice ca efect al dezvoltării tehnologice; stadii de dezvoltare tehnologică.

Dezvoltarea economico-socială nu se reduce la creșterea produsului național, amplificarea masei de bunuri și servicii. Ea reprezintă un proces mult mai complex, care implică și ample transformări în structurile economice, în cele care au loc la nivel macroeconomic, dar mai ales în structurile macroeconomice.

Analiza experienței mondiale și naționale arată că între structura economică și procesul dezvoltării economico-sociale există o strânsă legătură – idee, analizată pe larg în literatura economică.

Astfel, definind structura unui sistem economic prin ansamblul legăturilor care unesc între ele unități simple și complexe și printr-un ansamblu de proporții între fluxurile și între stocurile unităților de bază și combinaționale obiectiv-semnificative ale acestor unități, Fr. Perroux sublinia că dezvoltarea are loc în și prin schimbări de structură. Pornind de la ideea că diferitele ramuri industriale au proporții variabile în fluxul produsului industrial global, și rate diferite de creștere, el desprinde concluzia că dezvoltarea economică nu apare simultan în toate ramurile, ea manifestându-se în anumite puncte sau poli de dezvoltare cu o intensitate variabilă și răspândindu-se prin diferite canale și cu efecte variabile pentru ansamblul economiei naționale. După economistul suedez J.A. Kerman, schimbările de structură reprezintă faptele de primă importanță iar variațiile producției, prețurilor și utilizării forței de muncă nu înseamnă altceva decât rezultatul acestor transformări. Pentru H. Chenery, care s-a ocupat mult de raportul dintre aspectele interne și cele externe ale schimbărilor structurale, dezvoltarea reprezintă un proces de tranziție de la formele tradiționale de organizare economică la cele moderne, aceasta putând fi privită ca un set de schimbări independente ale structurii economiei. “Numai luate împreună, schimbările structurale ale cererii, producției, utilizării mâinii de lucru, precum și ale structurii comerțului exterior și fluxului de capital definesc transformarea unui sistem economic tradițional într-unul modern.” Iar W. Leontief, autor al cunoscutei metode de analiză economică “input-output”, relevă că procesul dezvoltării impune în timp o structură asemănătoare a economiilor naționale: “modelul tranzițiilor dintre ramuri și alte sectoare principale ale sistemului – subliniază autorul – arată că, cu cât o economie este mai dezvoltată cu atât structura sa internă seamănă mai mult cu cea a altor economii dezvoltate”.

Sintetizând, se poate spune că transformarea structurilor economice reprezintă o latură esențială a procesului de dezvoltare și a progresului economico-social, favorizând intensitatea dezvoltării economiei naționale. Un rol important în restructurarea economică îl reprezintă etapele de dezvoltare a tehnicii – instrumentalizarea, mecanizarea, automatizarea; acestor etape le corespund trei tipuri fundamentale de structuri de producție bazate pe munca manuală, pe mecanizare și, respectiv pe munca creatoare și inteligența artificială. Ultimul tip, corespunde structurilor care se formează și se vor forma sub influența revoluției tehnico-științifice contemporane. În acest spirit, trebuie amintită, teoria celor “trei valuri”.

În viziunea autorului ei, Alvin Toffler, după primul val din istoria civilizației umane, al civilizației agricole, care a durat aproximativ 10.000 ani (din jurul anului 1700 e.n.) a urmat al doilea, cel al civilizației industriale, care a durat circa 300 de ani, de la revoluția industrială din Anglia până în zilele noastre, când au apărut semnele celui de-al “treilea val”. “Această nouă civilizație este atât de revoluționară încât sfidează toate presupunerile noastre anterioare… Această civilizație născândă – spune autorul – contrazice în mare parte, vechea civilizație industrială tradițională… Al treilea val aduce cu sine un mod de viață cu adevărat nou, bazat pe surse de energie regenerabile și diversificate, pe metode de producție care fac ca majoritatea liniilor de ansamblare din industrie să fie învechite…”

Autorul merge mai departe în concluziile sale, formulând “zece principii ale economiei celui de-al Treilea Val” care “vor schimba fundamental însăși modul de producere a bogățiilor”:

Factori de producție. “Spre deosebire de economia celui de-al Doilea Val care avea ca factori de producție pământul, munca, materiile prime și capitalul, izvorul de bază al economiei celui de-al Treilea Val” îl vor reprezenta cunoștințele, sau lărgind acest termen – băncile de date, informația, simbolurile, cultura și valorile.

Valoarea imperceptibilă. Valoarea companiilor (firmelor) va depinde nu atât de valoarea utilajelor și mărfurilor, cât de posibilitatea lor de a procura, genera, distribui și utiliza cunoștințele, atât nemijlocit în producție, cât și în planificarea strategică.

Individualizarea. Se va reduce ponderea producției de serie, tehnologiile noi, flexibile, permițând adaptarea tot mai curentă a producției la preferințele și cerințele consumatorilor, individualizându-se producția și piața.

Munca. Al treilea val determină cerințe noi față de muncă și de cei ce o prestează: calitatea și calificarea, specializarea ridicată fac dificilă înlocuirea și reduc diferențele dintre munca “directă” și munca “indirectă”, dintre sfera productivității și sfera neproductivității.

Inovația. Pentru a susține concurența, firmele trebuie să înnoiască producția, tehnica, tehnologiile, strategiile de marketing și de finanțare.

Dimensiunea. Eficiența economică nu mai este legată numai de marea întreprindere. Au loc procese de fracționare a producției (de exemplu IBM cu cei 375.000 salariați s-a divizat în 13 întreprinderi mai mici).

Organizarea producției cunoaște modificări importante, în preocuparea firmelor pentru adaptarea la cerințele în continuă și rapidă schimbare. Schemele standard sunt înlocuite cu structuri matriceale, pe bază de proiecte concrete, se organizează întreprinderi mixte și consorții, se reproiectează structurile, astfel încât ele să pară mai flexibile.

Tehnologiile înalte impun forme complexe și active de integrare a producției și un nou mod de conducere, precum și un nou tip de conducător.

Infrastructura activităților economice devine tot mai complexă, bazată pe rețele operaționale de calculatoare și alte tehnologii informaționale, care să permită legături extrem de rapide și sistematice cu furnizorii și clienții, cu băncile etc.

Toate acestea vor accelera timpul, ritmul desfășurării producției, viteza apariției și lansării unor noi tipuri de întreprindere și de cooperare. Concurența este așa de dură, cerințele față de rapiditatea transmiterii informațiilor și a introducerii noilor tehnologii sunt așa de mari încât vechiul aforism “Timpul este bani” trebuie să capete o nouă formulare: “Fiecare perioadă de timp costă mai mult decât cea precedentă”.

Restructurarea activităților unei întreprinderi, înseamnă modificarea modului în care se creează și se livrează valoarea sub formă de produse și servicii de piață.

Strategia de restructurare a ofertei de piață a întreprinderii depinde însă și de evoluția produselor de-a lungul ciclurilor lor de viață. Produsele cu adevărat noi nu reprezintă decât o zecime din total. Acestea sunt, în mod natural cele mai costisitoare și cele care prezintă riscul eșecului cel mai ridicat. Pentru a reduce riscurile inovării se iau două măsuri de precauție: punerea la punct a unei organizări eficace și gestionarea diferitelor faze de elaborare a noului produs de o manieră cât mai riguros posibilă. Restructurarea producției presupune, totodată, creșterea capacității de a aduce, în mod util, ajustări necesare produselor noi puțin agreate de consumatori, de a modela structura concurențială a sectorului, precum și viteza de reacție a întreprinderii. Această dimensiune importantă a întreprinderii moderne este desemnată prin conceptul de flexibilitate.

Strategia procesului de restructurare a întreprinderii permite acesteia amortizarea obiectivelor și resurselor dezvoltării pe termen lung și scurt, în funcție de cerințele pieței.

Coerența și succesiunea componentelor strategiei de restructurare a firmei este asigurată prin elaborarea unui plan strategic de restructurare a activităților sale și în cadrul acesteia a unei secțiuni tehnologice, alături de cea de producție care detaliază etapele și activitățile de reorientare a ofertei de producție în funcție de cererea pieței și structura mediului concurențial.

În legătură cu trecerea de la societatea industrială la societatea informațională, care după opinia multor specialiști reprezintă conținutul transformărilor structurale se formulează mai multe considerații și etape ale tehnologiei. Între acestea, se menționează că restructurarea de la o societate industrială la o societate informațională va fi la fel de profundă ca și trecerea de la societatea agricolă la societatea industrială, cu deosebirea că durata tranziției va fi mai scurtă. Inovațiile în sistemul de comunicare și tehnologia computerelor vor accelera ritmul schimbării, înlăturând privilegiul informațional. Noile tehnologii informaționale vor fi aplicate mai întâi la vechile sarcini industriale, apoi în mod repetat, ele vor da naștere unor activități, procese și produse noi.

În această societate, care presupune o instruire intensă, crește rolul sistemului educațional.

Tehnologia noii ere informaționale nu este absolută, ea va avea succes sau va eșua conform principiului “înaltă tehnologie – înalte reacții”, principiu, care simbolizează echilibrul dintre realitatea noastră fizică și cea spirituală. Cu cât există mai multă tehnologie în jurul nostru cu atât este mai mare nevoia unui răspuns uman compensatoriu.

Epocile de tranziție, de la un tip de economie la altul sunt epoci în care spiritul întreprinzător înflorește: economia bazată pe informație, este reală, dar pentru a fi și elocventă este necesar un sistem de indicatori și cercetări care să-și caracterizeze dimensiunile și contribuția la creșterea economică.

Se apreciază că există trei stadii de dezvoltare tehnologică. În primul, noua tehnologie sau inovație urmează calea minimei rezistențe, găsindu-se aplicații care nu trebuie să șocheze (se dă ca exemplu modul cum societatea a primit introducerea microprocesoarelor, prima aplicare a acestora fiind la jucăriile pentru copii). În al doilea rând, tehnologia este folosită pentru a îmbunătăți tehnologiile anterioare – stadiu în care s-a intrat în zilele noastre și va dura o perioadă lungă de timp. Microprocesorul este întrebuințat pentru a îmbunătăți ceea ce există – producția de automobile, industria prelucrătoare, mașini de scris (de exemplu, procesorul de cuvinte este o mașină de scris îmbunătățită care transformă cuvintele rostite în cuvinte scrise printr-un echipament electronic).

În al treilea stadiu, tehnologia însăși va da naștere la noi direcții sau întrebuințări, creându-se obiecte sugerate de microprocesoare, invenții și aplicații care acum sunt de neimaginat.

=== Capitolul V ===

Capitolul V: Inovația ca formă de promovare a progresului tehnic

1. Relația știință-inovație

Istoria dezvoltării tehnicii pune în evidență rolul deosebit al descoperirilor științifice pentru creația tehnologică. Chiar dacă experiența de producție, iscusința și hazardul și-au adus și ele contribuția în acest domeniu, descoperirile științifice și cunoștințele științifice au stat la baza progresului tehnic.

Interpretând datele statistice din a doua jumătate a secolului trecut Louis A. Grifelco care a analizat dinamica schimbărilor tehnologice a susținut că decalajul în timp între apariția invenției și aplicarea ei, în producție, a oscilat între 10 și 100 de ani, cu tendințe de reducere progresivă de la o etapă la alta, în ultima dintre acestea, el înjumătățindu-se, s-au relevat trei etape de vârf ale creșterii tehnologice caracterizate prin numărul mare de creații: deceniul 1831-1840 când are loc trecerea în masă la utilizarea cărbunelui ca resursă energetică, se dezvoltă căile ferate, se introduce producție de oțel, de ciment Portland, apar noi produse farmaceutice; sfârșitul secolului XIX (se introduce producție de cauciuc vulcanizat, iluminatul electric, motoarele electrice, telefoanele); perioada 1930-1940 (se extinde energia obținută pe bază de petrol, sub impulsul extinderii utilizării automobilelor și avioanelor, apare turbojetul, se fabrică materiale plastice și se produc polimeri, se aplică tehnologiile automative).

Inovațiile bazate pe idei geniale, le depășesc numeric uneori pe toate celelalte la un loc. Din zece patente, șapte sau opt aparțin acestei tehnologii. Între acestea se situează de asemenea și produsele devenite atât de obișnuite pentru oameni în zilele noastre încât nici nu mai sunt considerate inovații: fermoarul, pixul, tubul spray, aerosolii, dispozitivele pentru deschiderea cutiilor de bere sau răcitoarele etc.

Și totuși se afirmă că ideile respective sunt cele mai riscante, iar rata eșecurilor este ridicată.

Chiar dacă necesitatea unei creații este evidentă soluția necesită eforturi, cere timp și nu poate fi determinată cu precizie. În plus, pentru reușită sunt necesare condiții corespunzătoare precum și un mediu economico-social corespunzător; “cel mai mare geniu inventiv a fost Leonardo da Vinci. În fiecare pagină a însemnărilor sale există câte o idee uluitoare – submarinul, elicopterul sau forjarea automată. Nici una dintre acestea, însă, nu ar fi putut fi transformată în inovație cu tehnologia și materialele anului 1500 și nici societatea nici economia nu ar fi fost receptive la ele…”.

Inovația care rezultă din analiză, sistem și muncă perseverentă este ceea ce reprezintă practica inovației și trebuie prezentată; pentru că ea acoperă 90% din inovațiile eficiente. Cel care acționează în domeniul inovației este eficient numai dacă se integrează disciplinei și o domină. Aceasta implică însușirea și respectarea unor principii și norme ce țin atât de specificul muncii de creație cât și de experiențele și condițiile vieții economice, mai ales într-o economie de piață. Altfel, ideile strălucite se transformă în istoria științei, a ideilor care nu aparțin și istoriei tehnologice și inovației.

Cercetarea fundamentală este cea care conduce la descoperirea unor noi legi și principii, emite ipoteze pentru explicarea proceselor din natură și societate, deschizând noi orizonturi pentru creația tehnologică și dezvoltare. Pe baza cunoașterii acestor legi și utilaje, care capătă forma invențiilor, care odată brevetate, prin înscrierea lor la oficiul de specialitate, devin obiect al proprietății intelectuale (industriale) a creatorului.

2. Definiția conceptului de inovație

Ca urmare a proceselor de cercetare fundamentală existente în societate, într-o anumită perioadă, “sunt cumulate noi cunoștințe, se constituie noi legi și principii cu influență considerabilă pentru creația tehnologică” (prof. Gheorghe Crețoiu, V. Cornescu, I. Bucur – Economie politică, capitolul “Progresul tehnic și inovația”, 1995).

În prezent ne aflăm în fața unei etape a transformărilor tehnologice majore “în care tehnologia avansată, fie ea sub forma computerelor, a telecomunicațiilor, a roboților fixați pe planșeul fabricilor sau a automatizării din birouri, fie că e biogenetică sau biotehnologie, este de o importanță calitativă incomensurabilă” (Peter F. Drucker – Inovația și sistemul antreprenorial, 1986).

Pe baza cunoașterii noilor legi și principii se proiectează mașini noi sau utilaje ce capătă forma invențiilor. Invențiile și creațiile tehnice și tehnologice – ca factori ai progresului tehnic – “sunt sarcina sau opera creatorului, a inginerului. Aplicarea progresului tehnic pe scara industrială devine inovație și schimbă funcția de producție a întreprinderii” (prof. Alain Cotta – Dictionnaire de science economique, 1968).

Invențiile prin înscrierea la organul de specialitate OSIM urmează procedura brevetării în urma căreia devin obiect al dreptului de proprietate industrială a creatorului.

Inovația în sens economic, este aplicarea comercială a unei idei noi sau a invenției, ea implicând mai întâi valoarea tehnică și comercială și apoi efectuarea tuturor lucrărilor și cheltuielilor legate de realizarea prototipurilor, încercările și verificările necesare și prealabile lansării în producție, precum și evaluarea financiară.

Așa cum se apreciază foarte sintetic în literatura de specialitate, progresul tehnic privit ca invenții și creații tehnice și tehnologice este sarcina sau opera inginerului, a creatorului, iar inovația este opera antreprenorului (întreprinzătorului).

“Progresul tehnic aplicat pe scară industrială devine inovație și schimbă funcția de producție a întreprinderii.”

“Inovația este instrumentul specific al sistemului antreprenorial. Este actul care înzestrează mijloacele cu o nouă capacitate de a crea bogăție” (Peter F. Drucker, op. cit.). Într-adevăr inovația cauzează un mijloc prin care întreprinzătorii exploatează schimbarea ca pe o ocazie pentru diferite afaceri și servicii.

Antreprenorii, trebuie să caute cu un scop precis, sursele inovației, schimbările și simptomele ei, care indică ocazii favorabile pentru inovații încununate de succes. Ei au nevoie să cunoască și să aplice principiile inovației reușite.

Antreprenorul, spunea pe la 1800, economistul francez J.B. Say “scoate resursele economice dintr-un domeniu cu productivitate scăzută și le introduce într-un domeniu cu productivitate ridicată și cu un randament mai mare”. În SUA, antreprenorul este deseori definit ca cineva care își începe propria sa afacere. Antreprenorii inovează, ceea ce este specific acestui sistem.

După cum rezultă de mai sus inovația creează un mijloc. Nu există un mijloc până când omul nu găsește o întrebuințare pentru ceva din natură, pe care, în felul acesta îl înzestrează cu valoare economică. Până atunci, fiecare plantă este o buruiană și fiecare mineral este doar o altă piatră. Până acum un secol, nici uleiul mineral care ieșea din pământ, nici bauxita, minereul din care se extrage aluminiul nu erau mijloace. Erau chiar neplăceri: ambele făceau pământul nefertil. Mucegaiul era o calamitate, nu un mijloc. Bacteriologii făceau eforturi disperate pentru a-și proteja culturile de bacterii împotriva contaminării cu această ciupercă. Apoi, în anii ’20 un medic londonez, Alexander Flemming, a realizat că această “calamitate” era exact distrugătorul de bacterii pe care îl căutau bacteriologii, iar mucegaiul a devenit un mijloc valoros.

Același lucru, este valabil și pentru sfera socială și pentru cea economică. Nu există resurse mai mari în economie decât puterea de cumpărare. Dar, puterea de cumpărare este creația unui antreprenor inovator.

În felul acesta inovația este mai degrabă un termen social decât unul tehnic. Ea poate fi definită în felul în care J.B. Say a definit sistemul antreprenorial, ca schimbare a randamentului posibilităților. Ori, așa cum ar tinde să procedeze un economist modern, ea poate fi definită mai curând în termeni de cerere decât de ofertă sau ca schimbând valoarea și satisfacția obținută de consumator din posibilități.

Inovația – și aceasta este una din tezele principale ale lucrării “Inovația și sistemul antreprenorial” de Peter Drucker – este o muncă organizată, sistematică, rațională, atât de percepție, cât și de concepție. Mai exact, ceea ce inovatorul vede și învață trebuie să fie supus unei analize logice riguroase. Intenția nu este suficientă, dacă prin ea înțeleg numai “ceea ce sunt”. Pentru că acesta este un alt mod de a spune “ceea ce vreau eu să fie” în loc de “ceea ce înțeleg că este”.

Inovația este definită și ca “perfecționare tehnică sau organizatorică adusă în procesul muncii, prin folosirea sau adaptarea unor mijloace tehnice sau a unor principii de organizare, reprezentând o noutate pentru întreprinderea sau instituția respectivă. Efectele aplicării inovației se concretizează în creșterea productivității muncii, reducerea cheltuielilor materiale, perfecționarea calitativă a produselor, îmbunătățirea condițiilor de muncă și a securității muncii” (M.M. Constantinescu – coordonator – Dicționar de economie politică, 1974).

O inovație reprezintă o adăugare la cunoștințele tehnice existente. De aceea, funcția de producție, “ține seama deja de întregul spectru de posibilități tehnice cunoscute – în sensul de a fi practicate undeva în sistem – activitatea de inovare trebuie să denote adaptarea metodelor neîncercate până astăzi” (Mark Blaug – Teoria economică în retrospectivă, capitolul “Modificările tehnice și inovațiile de proces”, 1992).

Dacă studiile de piață relevă necesitatea unui produs sau a unei noi creații, întreprinzătorul alege dintr-o categorie de invenții cunoscute dar neexploatate. “El caută să știe cum vor influența perfecționările tehnice asupra factorilor de producție în timp” (profesor Gheorghe Crețoiu, op. cit.).

Deși există multe încercări, puține inovații sunt adoptate cu succes, ele au o lungă istorie de încercări lipsite de succes și chiar imitarea tehnicilor încercate anterior implică totdeauna un răspuns creativ. Această dificultate a determinat pe unii autori să definească progresul tehnic ca “orice schimbare a metodelor de producție ale unei întreprinderi indiferent dacă metoda a mai fost încercată înainte sau nu” (Mark Blaug, op. cit.).

Inovațiile bazate pe idei geniale le depășesc numeric pe toate celelalte luate la un loc. Din zece patente, șapte sau opt aparțin acestei categorii. Între acestea se situează și asemenea produse devenite atât de obișnuite pentru oameni în zilele noastre încât nici nu mai sunt considerate inovații: fermoarul, pixul, tubul spray, aerosolii etc.

În pofida existenței multor firme care au drept scop dezvoltarea unor astfel de idei, sunt considerate ca fiind cele mai riscante, cu o rată a eșecurilor ridicată. Dintr-o sută de patente numai unul reușește să acopere costurile de dezvoltare și taxele și doar unul din cinci sute aduce profituri.

Pentru reușita unei idei geniale sunt necesare condiții corespunzătoare material-tehnice, financiare și organizatorice precum și un mediu economico-social corespunzător.

În paginile însemnărilor lui Leonardo da Vinci există idei uluitoare, pe măsura geniului său inventiv – submarinul, elicopterul sau forjarea automată. Nici una dintre acestea nu ar fi putut fi transformată în inovație aplicând tehnologia și materialele anului 1500. În plus, nici economia nici societatea nu ar fi fost receptive la ele.

Există multe asemenea idei strălucite ce aparțin istoriei ideilor, dar nu aparțin istoriei tehnologiei și inovației.

Inovarea cere adesea mult timp până să capete aplicații comerciale. Americanul Carlson a avut încă din 1934 ideea să utilizeze electrostatica în reproducerea documentelor; s-a documentat timp de trei ani în biblioteca centrală din New York și a depus primele sale brevete. Dar punerea la punct a invenției sale nu a început decât atunci când el a convins Institutul Batelle de interesul acestor brevete și a găsit o societate, de altfel de talie modestă, care să ia în seamă invenția sa. Prima mașină Xerox n-a fost comercializată decât în 1950, dovedind astfel “că și atunci când ideea inițială posedă un fundament științific sunt necesare perioade lungi de tatonare pentru a-i găsi o piață” (Peter F. Drucker, op. cit.).

Inovațiile eficiente au la bază însușirea și respectarea unor principii și norme care țin atât de specificul muncii de creație cât și de exigențele și condițiile vieții economice, mai ales într-o economie de piață (prof. Gheorghe Crețoiu, op. cit.).

Inovația care rezultă din analiză, sistem de muncă perseverentă “este ceea ce reprezintă practica inovației și trebuie prezentată pentru că ea acoperă cam 90% din inovațiile eficiente. Cel care acționează în domeniul inovației este eficient numai dacă se integrează disciplinei și o domină” (Peter F. Drucker, op. cit.).

3. Inovația – stimulent al progresului tehnic. Gândirea economică despre rolul inovației

În concepția neoclasică, contribuția progresului tehnic la creșterea economică se determină ca factor rezidual; progresul tehnic nu constituie un factor autonom, ci se integrează atât în capital, cât și în muncă, fiind un factor eterogen, iar punctul de pornire îl reprezintă oferta (considerându-se că un nou produs este competitiv și se creează cererea).

Pentru Keynesieni, dimpotrivă, creșterea cererii este cea care stimulează investițiile și prin aceasta și inovația (citându-se faptul că Pasteur, de exemplu, lucrează pentru a răspunde, înainte de toate, nevoilor producătorilor de bere din nord, iar primul ordinator a fost construit la cererea armatei americane).

Iosif Schumpeter consideră că inovarea constituie adevăratul mobil al profitului, iar în măsura în care produsul său – procedeul de producție nou, se generalizează, profitul se reduce. Difuzarea inovației se realizează de către capitaliști “imitatori”, care nu pot fi însă asemănați adevăraților întreprinzători.

Inovațiile pot fi clasificate în două categorii: inovații de proces și inovații de produs. În literatura economică deosebirea este considerată puțin artificială, în sensul că “introducerea procesului de reducere a costului este uneori însoțită de o schimbare a amestecului de produse, în timp ce noile produse solicită în mod frecvent dezvoltarea de noi echipamente” (Mark Blaug, op. cit.).

În practică, cele două tipuri de inovații se întrepătrund reciproc în mod uzual încât deosebirea dintre ele este cu totul arbitrară. Ca urmare a acestui fapt, se poate constata că, în principiu, noile modalități de a produce vechile mărfuri pot fi deosebite de modalitățile vechi de a produce mărfuri noi.

Rata progresului tehnic “influențează direcția modificărilor tehnice prin schimbarea normelor de uzură. În acest mod curgerea “invențiilor” joacă un rol important în determinarea tipului de “inovații”. Noile mașini reprezintă “inovații de produs” pentru ramura producătoare de mașini și “inovații de proces” pentru ramura producătoare de bunuri de consum” (Mark Blaug, op. cit.).

O inovație de proces este definită ca orice îmbunătățire adusă tehnicii care reduce cheltuielile medii pe unitate de producție, la anumite prețuri ale factorilor intrați în producție.

Tehnica și tehnologiile, ca rezultat și concretizare a progresului tehnic pot fi clasificate pe baza mai multor criterii. Folosind criteriul nivelului calitativ se pot separa tehnicile și tehnologiile principial noi de cele modernizate. În funcție de raportul dintre intervenția omului și contribuția mașinilor la efectuarea operațiunilor se vorbește de tehnici manuale, tehnici modernizate și tehnici automatizate.

Din punct de vedere al efectului se disting tehnologii și tehnici care economisesc munca, tehnologii care economisesc capitalul (mijloacele de producție) și tehnici sau progres tehnic neutre, care lasă nemodificat raportul dintre cele două componente (munca și capitalul).

Inovațiile de proces au fost discutate serios timp de mai bine de o generație, deși, “contribuțiile mai vechi se reîntorc la Pigon, Schumpeter, Wicksell, și Ricardo. În anii ‘30 ai secolului nostru atenția a fost îndreptată în special asupra clasificării inovațiilor în categorii exclusiv reciproce, cum ar fi: inovațiile economisitoare de forță de muncă, economisitoare de capital și neutre” (Mark Blaug, op. cit.).

Economiștii englezi Hicks și J. Robinson definesc inovația care economisește munca drept inovație care sporește produsul marginal al capitalului, în raport cu cel al muncii, la un raport dat dintre capital și forța de muncă. Privitor la același raport inovația economisitoare de capital este definită ca inovația ce sporește produsul marginal al muncii.

Depășind clasificarea inovațiilor în categorii exclusiv reciproce, recent s-a manifestat interes asupra “mecanismului care ia în considerare influențele sistemice asupra economiilor factorilor pe seama modificărilor tehnice” (Mark Blaug).

Tehnica nouă poate conduce la modificări substanțiale ale echipamentului, dar acest lucru nu este o trăsătură esențială a definiției; reorganizarea unei uzine poate fi un factor la fel de eficient ca și introducerea unei mașini noi.

Căile schimbării tehnice sunt multiple. Progresul poate rezulta din “mici ameliorări ale muncii, circulația mai bună a pieselor pe fluxurile de fabricație, aprovizionarea mai rapidă, eliminarea deplasărilor inutile – fiind vorba mai puțin de un progres al unei tehnici, cât de o mai bună utilizare a tehnicilor existente” (Michel Didier – Economia: regulile jocului, 1989).

Inovarea de produse este cea care a transformat profund condițiile existenței noastre. De mai bine de un secol o serie de produse mai mult sau mai puțin spectaculoase – electricitatea, telefonul, antibioticele, avionul cu reacție – fac parte din viața noastră.

Inovațiile nu au totdeauna ca rezultat realizarea unor produse noi. Cel mai adesea ele se aplică produselor existente, adesea vechi, care nu încetează să se reînnoiască și să se transforme.

Exemplul automobilului este deosebit de ilustrativ din punct de vedere al reînnoirii tehnice a unui produs deja “vechi” și al multitudinii de idei aflate în rezervă, care vor fi încorporate lent în noile modele.

Un raport al lui Massachusetts Institute of Technology consemna: “lumii automobilului nu i-au lipsit niciodată ideile sclipitoare… În domeniul componentelor – motoare din ceramică, caroserii pe bază de fibre de carbon, sisteme pneumatice din materiale plastice, există idei sclipitoare sub forma de prototipuri. Totuși numai o fracțiune din numeroasele idei propuse au putut ajunge la stadiul de producție de mare serie.”

S-au schimbat și cerințele vizând performanțele automobilelor. Mult timp s-a pus accent pe viteză și confort, dar realitatea ultimelor două decenii a impus satisfacerea cu precădere a nevoilor de securitate, de limitare a poluării și de economisire a energiei. (Michel Didier, op. cit.)

Ameliorările tehnice continuă cheltuielile de cercetare și dezvoltare și numărul brevetelor de invenții crescând pretutindeni în lume. Sunt așteptate inovații în mai multe domenii beneficiind de dezvoltarea programelor de concepție asistate de calculator.

Inovația nu înseamnă întotdeauna aplicarea unei anumite tehnici, nu se bazează mereu pe știință și tehnologie și nu trebuie să fie neapărat “un lucru”.

Apariția containerului pentru transportul mărfurilor pe șasiul camioanelor s-a datorat, de fapt, necesității unei mai facile încărcări a acestora pe vasele de transport în scopul diminuării timpului de staționare la dane.

“Puterea de cumpărare”, ca resursă importantă a economiei este rezultatul inovației unui inventator american. La începutul secolului fermierii americani nu-și puteau cumpăra mașinile agricole existente pe piață pentru că nu aveau putere de cumpărare. În acest context, Cyrus McCormich a creat vânzarea cu plata în rate, inovație ce le-a permis fermierilor să plătească mașinile din câștigurile recoltelor viitoare.

Cumpărarea în rate “transformă economia, oriunde este introdusă schimbă economia de la o economie de ofertă la una de cerere aproape indiferent de nivelul producției” (Peter F. Drucker).

Sunt multiple astfel de schimbări, dar în toate cazurile “potențialul de producere a bogăției din mijloacele deja existente constituie inovație” (Peter F. Drucker, op. cit.).

Inovațiile sociale au avut, de-a lungul timpului o influență mult mai mare asupra dezvoltării societății decât nenumăratele inovații tehnice.

Învățământul general de astăzi – care nu poate lipsi din nici o societate civilizată – este efectul introducerii pe scară largă a unei inovații minore, manualul. Apărut probabil prin secolul XVII, acesta permite instruirea de către un singur profesor a unui număr relativ mare de cursanți.

Ziarul și asigurarea sunt inovații de neînlocuit în zilele noastre, iar “spitalul în forma sa modernă, ca inovație socială a iluminismului secolului XVIII a crescut nivelul asistenței medicale mai mult decât progresele în medicină” (Peter F. Drucker, op. cit.).

August Borsing este cel care a creat ideea de “maistru” (Maister), muncitorul în vârstă, foarte priceput și respectat care conduce atelierul. Tot lui îi aparține ideea “sistemului de ucenicie” care combină pregătirea practică în meserie cu pregătirea teoretică în clasă. Sunt inovații sociale care stau la baza sistemului german de organizare a fabricilor și a contribuit la fondarea puterii industriale a Germaniei.

4. Funcțiile și rolul inovației în corelare cu progresul tehnic

Inovația și progresul tehnic au ridicat mereu probleme, căci schimbarea socială nu progresează în același timp cu schimbarea tehnologică și aceasta din urmă se impune deranjând obiceiurile, instituțiile, raporturile de forță existente.

Au existat numeroase îngrijorări ce priveau suprimarea unor locuri de muncă, consecințele intensificării ritmurilor de muncă imprimate adesea, formarea unor surse de poluare.

Dincolo de problemele reale și uneori dramatice, “progresul tehnic, investițiile și inovațiile care l-au alimentat au stat la baza progresului economic, a civilizației actuale și au salvat omenirea în momentele dificile.” (Prof. Gheorghe Crețoiu, op. cit.).

Cercetarea și inovația “sunt puternic impulsionate de concurența de pe piețele naționale și internaționale… Concurența ca motor al dezvoltării tehnologice pune în mișcare tot sistemul de legături dintre agenții economici” (Prof. Gheorghe Crețoiu, op. cit.).

Pentru a putea rămâne în cursă “este necesară diferențierea modelelor și ameliorarea sistemelor de fabricație, ceea ce implică un efort tehnologic permanent” (Michel Didier, op. cit.).

Stimularea inovației necesită “un mediu competitiv care acceptă riscul, recompensează inovația, reușita, sancționează produsele slabe sau eșecurile” (Prof. Gheorghe Crețoiu, op. cit.). Trebuie însă tolerate erorile rezultate din preocuparea de a inova.

În orice țară din lume neglijarea sau, și mai rău, respingerea progresului tehnic ar conduce la declin economic.

Succesul Japoniei în perioada postbelică reprezintă cel mai semnificativ exemplu. Se afirmă că acest succes “se sprijină pe o asociere dintre Guvern și lumea afacerilor, pe împrumuturi pe termen lung și cu dobândă scăzută acordate de bănci, pe voința conducătorilor de cucerire a piețelor și de a aștepta 5, 10 sau 20 de ani pentru a obține profit din acestea, o atenție deosebită acordată calității produselor și serviciilor și pe o tendință dinamică de creștere a productivității activităților caracterizate prin valoarea adăugată” (Philip Kotler – La concurrence totale. Les leçons du marketing japonaise, 1987).

În aceste condiții “fiecare țară trebuie să acorde o mare atenție inovațiilor deoarece, în concurența care există pe plan internațional, alte țări ar profita de primele ocazii de investiții și ar ocupa poziții dominante pe piețele cu perspective de viitor” (Michel Didier, op. cit.).

Asemeni Japoniei pentru țările industrializate, care dispun de o forță de muncă calificată și bine remunerată, utilizarea tehnicilor celor mai productive este singurul mijloc de a-și păstra un loc în concurența mondială.

Inovația și progresul tehnic “stau la baza asimilării în producție a unor tehnici și tehnologii performante ce măresc productivitatea muncii. Productivitatea este una din cheile reușitei economice, ea explică progresul nivelului de trai, inegalitățile de venit între națiuni” (Michel Didier, op. cit.).

S-a constatat că într-o țară și perioadă dată prețul tunsului este aproape egal cu salariul mediu orar al muncitorului și aceasta pentru că tunsul necesită același efort și timp de lucru de mai multe secole. Privind prețul oglinzilor de mari dimensiuni (2×2 m), se constată că acesta a scăzut considerabil în raport cu salariul. Puterea de cumpărare a muncitorului francez actual este astăzi de două sute de ori mai ridicată decât sub Ludovic al XIV-lea. Inovații tehnice majore au permis să se producă cantități enorme de sticlă cu puțin personal: “prețurile reale reflectă productivitatea, productivitatea măsoară progresul tehnic” (Michel Didier, op. cit.).

Pe plan internațional au loc dezbateri ce scot în evidență necesitatea abordării problemelor progresului tehnic pe baza unei strategii proprii, naționale.

Este necesară, în primul rând, “punerea de acord cu cerințele economiei naționale și cu specificul perioadei sau etapei de dezvoltare” (Prof. Gheorghe Crețoiu, op. cit.). Se subliniază îndeosebi ideea că “adevăratul progres tehnic este cel care aduce un profit net societății, cuprinzând aici și efectele indirecte” (J. Brémond, A. Gélédon – Dictionaire des théories et mécanismes éonomiques, 1984).

În al doilea rând, “este necesară înțelegerea logicii și intereselor întreprinderii care realizează îndeosebi inovarea. Ideea invenției poate apare pe căi diferite: de la un individ, de la un laborator sau institut de cercetare sau de la universitate, dar ea va deveni inovație numai prin activitatea întreprinderii” (Prof. Gheorghe Crețoiu).

Într-o întreprindere “trebuie luate din timp măsuri de concepere, proiectare, pregătire pentru a asigura lansarea optimă a unui produs fiind cunoscută cererea, nevoia de inovare și integrarea convingerii astfel formate în strategia întreprinderii” (Prof. Gheorghe Crețoiu).

Este necesară înțelegerea și anticiparea ciclului de viață al produselor, pe această bază se poate fundamenta o adevărată strategie de inovare a întreprinderii.

Piața unui produs crește la început încet atrăgând noi clienți. Urmează apoi o perioadă în care ritmul vânzărilor crește rapid, fiind cucerite noi piețe și atrași mulți clienți, timp în care, pe baza seriilor mari de producție are loc reducerea costurilor de producție.

O a treia etapă caracterizează maturitatea produsului, în care ritmul vânzărilor se încetinește și se încheie acest drum, descris de teoria economică printr-o curbă de tip “S”. (figura de mai jos)

În această ultimă etapă întreprinderea “nu trebuie să aștepte ca ritmul vânzărilor să devină zero (nul) pentru a începe trasarea unei noi curbe de tip “S” cu un nou produs concurent care să-l înlăture pe cel lansat inițial” (Daniéle Blondel – L’innovation pour le meilleur et pour le pire, 1990).

În perioada actuală se manifestă o interdependență crescândă între tehnologia avansată și “o largă economie antreprenorială” în care, ca în exemplele date, inovațiile bazate pe cunoștințe și în special cele de tehnologie avansată necesită cea mai largă perioadă de timp între investiții și profitabilitate.

În acest context se afirmă că “avem nevoie de o societate antreprenorială în care inovația și sistemul antreprenorial sunt normale, ferme și permanente. Aceasta presupune ca toate conducerile din întreprinderi să facă din inovație și sistemul antreprenorial o practică normală, continuă și zilnică a propriei lor activități și a activității organizației lor” (Peter F. Drucker).

Este acceptată ideea ca în zilele noastre și în perspectiva viitorului secol “inovațiile tehnologice în curs modifică raporturile de forță între țări și în interiorul acestora, între grupele sociale. Actualitatea ne face deosebit de sensibili la legăturile dintre progresul tehnic și ocupare” (J. Brémond, A. Gélédon, op. cit.).

În România de azi problemele inovației și ale progresului tehnic “trebuie stimulate și integrate în strategia tranziției prin forme specifice ce pot să contribuie la accelerarea acesteia, la creșterea capacității de adaptare a economiei și agenților economici la noul mediu economic național și internațional” (Prof. Gheorghe Crețoiu, op. cit.).

=== Capitolul VI ===

Capitolul VI: Progresul tehnic – factor hotărâtor al progresului economic

1. Progresul tehnic și creșterea productivității

Sub influența progresului tehnic contemporan au loc schimbări importante în activitatea economică în primul rând, este vorba de creșterea și diversificarea puternică a producției de bunuri și servicii. Se apreciază că din cele peste 20 milioane de tipodimensiuni și produse create și utilizate astăzi de oameni, pe plan mondial peste nouă zecimi au fost create în ultimele două secole, îndeosebi sub influența revoluției industriale.

În al doilea rând, dezvoltarea științei și progresul tehnicii și tehnologiei, au modificat și modifică sistematic limitele și premisele de desfășurare a producției și a întregii activități economice. Pe de o parte, ele au făcut posibilă atragerea în circuitul economic și utilizarea unor resurse de materii prime și energetice anterior inaccesibile din punct de vedere economic sau tehnic. Pe de altă parte, reducerea consumurilor specifice de factori (materii prime, energie, munca vie) pe unitatea de produs și valorificarea superioară a resurselor fac posibilă creșterea volumului fizic și a valorii producției total obținute la aceeași măsură de factori utilizați. În al treilea rând, prin transformarea progresului tehnic în factorul hotărâtor al progresului economic, a avut loc o creștere nemaiîntâlnită a eforturilor umane, materiale și financiare antrenate în activitatea de cercetare și inovare.

Creșterea numărului celor angajați în lucrările de cercetare, dezvoltare, proiectare, asimilare în producție, sporirea rolului aparaturii de laborator și al stațiilor-pilot, precum și a investițiilor și cheltuielilor curente reprezintă o altă expresie a schimburilor economico-sociale antrenate progresul științific și tehnic contemporan. Se citează, ca de exemplu, faptul că astăzi numai faza de concepție (sau ceea ce se numește cercetare-dezvoltare) a unei noi generații Boeing sau de motoare pentru automobile costă trei miliarde dolari adică echivalentul PNB al unei țări ca Senegalul. În informatică, circuitele integrate care apar pe piață cu șase luni întârziere sunt iremediabil învinse de concurenții lor mai rapizi.

Alvin și Heidi Toffler arată în lucrarea lor recent apărută “War and Anti-War Survival at the Dawn of the 21st Century” (Canada 1993) că odată cu refacerea Japoniei și Europei Occidentale de pe urma consecințelor celui de-al doilea război mondial pentru firmele americane a început o perioadă a concurenței dure, firmele trebuind să inoveze în permanență și să introducă noi tehnologii.

2. Restructurarea macroeconomiei

Pentru caracterizarea transformărilor macrostructurale ca efect al progresului tehnic, se utilizează mult gruparea activităților economice pe trei sectoare, operată de Colin Clark și Jean Fourastie și anume: sectorul primar, cuprinde agricultura și silvicultura, pescuitul și industriile prelucrătoare și construcțiile; sectorul terțiar care cuprinde transporturile, comerțul, finanțele și celelalte servicii.

În unele lucrări se vorbește chiar de legea celor trei sectoare ca o lege a dezvoltării, iar în altele știința și învățământul formează un al patrulea sector. La baza grupării ramurilor pe cele trei sectoare stă un alt criteriu esențial al dezvoltării economico-sociale și anume progresul tehnic și creșterea productivității muncii. Astfel Colin Clark folosește drept criterii modificările esențiale intervenite în productivitatea muncii, în volumul global al producției diferitelor categorii de bunuri și în evoluția corespunzătoare acestora Jean Fourastie explică modificările care au avut loc în structura populației ocupate pe baza ritmului de introducere a progresului tehnic: primare (agricole) cu progres tehnic mijlociu, secundare (industrie) cu progres tehnic intens și terțiar cu progres tehnic slab, apreciere care se cere cel puțin parțial reconsiderată în etapa actuală, când tehnicile moderne, mai ales cele informaționale, pătrund intens și în sectorul terțiar.

Analizând evoluția populației ocupate pe cele trei sectoare se pot formula mai multe tendințe și concluzii, care pun în evidență schimbările structurale macroeconomice determinate de productivitatea muncii și de trecerea de la un tip de structură economică la altul.

Ponderea populației ocupate în cele trei sectoare diferă în funcție de nivelul dezvoltării economice și de tipurile fundamentale ale structurii economice.

Pe baza analizei structurilor sectoriale ale populației active într-un număr important de țări, în literatura noastră economică s-a operat următoarea schemă: în toate țările cu economie agrară, populația ocupată în industrie, manufacturi și meșteșuguri, (agricultura ocupă între 60% și 80% din populația activă); în toate țările agrar industriale, populația agricolă este încă sensibil (de la 1 la 3 ori) mai mare în raport cu cea industrială; în țările industrial-agrare populația ocupată în industrie depășește de 2-3 ori pe cea din agricultură, iar populația ocupată în sectorul serviciilor se situează în jurul a circa o cincime din total; în țările industriale dezvoltate, populația se situează în limitele a 5-15% iar ponderea populației din industrie, care o depășește de 3-5 ori pe cea din agricultură manifestă tendința de stabilizare; în țările cu economie modernă, tehnologică, populația agricolă este mică, populația ocupată în industrie o depășește de peste 5 ori pe cea agricolă, manifestând cert și invariabil tendința de reducere ca pondere în total, iar populația ocupată în sectorul de servicii, manifestă tendința de creștere și este precumpănitoare (peste jumătate din total). Tendința principală a modificărilor din structura forței de muncă este reducerea absolută și relativă a populației ocupate în agricultură și creșterea ei continuă în sectoarele neagricole, pe măsura dezvoltării industriale și creșterii productivității muncii.

În perioada postbelică direcțiile de modificare a deplasărilor sectoriale a forței de muncă sunt următoarele:

scăderea ponderii populației în sectorul primar și creșterea populației în sectorul secundar și terțiar. La această categorie se încadrează atât țări cu structuri agrar-industriale, cât și țări cu structuri industrial-agrare (inclusiv România)

scăderea populației în sectorul primar și creșterea celei ocupate în sectorul serviciilor. Menționăm în acest sens următoarele țări, care sunt cele mai dezvoltate din punct de vedere economic: Suedia, Elveția, SUA, Franța, Marea Britanie, Germania, Olanda, Belgia etc. În schimb, în țările în curs de dezvoltare, ponderea populației ocupate în sectorul primar este ridicată, ea depășind pe cea din industrie.

Transformările structurale majore care au loc la nivelul economiilor naționale odată cu trecerea pe stadii superioare de dezvoltare, pot să fie caracterizate și exprimate și prin analiza evoluției contribuției principalelor ramuri la producerea produsului social și venitului național. Tendința principală care a caracterizat trecerea de la economia agrară la cea industrial-agrară și apoi la cea de tip industrial a fost de creștere a contribuției industriei și a celorlalte ramuri neagricole la formarea venitului național și reducerea ponderii agriculturii. În prezent ponderea industriei și construcțiilor în produsul intern brut al țărilor industriale se situează peste 30% fiind de 10-13 ori mai mare decât ponderea care revine agriculturii și silviculturii.

A crescut ponderea sectorului terțiar în structura pe ramuri a produsului intern brut sau în venitul național. Tehnologia perfecționată a fost unul din principalele mijloace de creștere a bunăstării în țările industrializate. Ea a fost folosită pentru creșterea productivității muncii omului sau pentru reducerea muncii încorporate în unitatea de produs.

Deși una dintre principalele consecințe economice ale utilizării noilor tehnologii este creșterea simțitoare a productivității muncii, trebuie spus însă că roboții nu muncesc, ei fiind mașini și este greșit din punct de vedere filozofic și economic, ca lucrul lor să fie comparat cu munca umană, chiar dacă pot face multe operații similare cu ale omului. Dacă se mai ține cont că și munca intelectuală de proiectare poate fi informatizată, ceea ce duce la creșterea productivității muncii de 8-20 ori, sau că va crește și productivitatea muncii obișnuite de birou, prin informatizarea ei și eliminarea hârtiei, care presupune prea multă manipulare umană și transport anevoios, dacă aceste activități sunt cuplate informatic direct cu activitățile de producție, creșterea totală de productivitate a muncii depășește produsul creșterilor de productivitate ale celor trei sectoare amintite.

Creșterea virtuală a productivității muncii devine atunci impresionantă. Pe bună dreptate, experiența companiilor japoneze l-a determinat pe un industriaș american să spună că “indirect, ele trimit un mesaj clar celorlalte companii producătoare din lumea industrializată: dacă tehnologia de vârf de fabricație nu este prevăzută în planurile de viitor ale unei companii, aceasta poate deveni o companie fără nici un viitor”.

Unul dintre sectoarele care a avut cea mai spectaculoasă creștere a productivității muncii este înlocuirea mecanicii de către microelectronică, așa cum s-a întâmplat în producția de telefoane, mașini de telex, contoare, aplicație a microelectronicii în producție este în construcția de mașini unelte, în industriile cu proces continuu (petrol, chimie, ciment, hârtie) unde va fi posibilă înlocuirea cu mici calculatoare a locurilor rămase în urma automatizării, măsurării și controlului.

Dezvoltarea microelectronicii și aplicarea ei largă în economie și în alte domenii vor constitui în continuare o forță politică majoră în următoarele decenii, cu o influență considerabilă asupra diviziunii internaționale a muncii și în cele din urmă cu impact asupra tuturor țărilor indiferent de tradițiile lor ideologice și culturale.

Totuși, tehnologia în general și microelectronica în particular nu trebuie considerate izolat, ca o forță autonomă, ci trebuie privite în relațiile cu alte forțe, tendințe și situații.

Până în prezent, planurile naționale, inclusiv planurile de dezvoltare ale țărilor din lumea a treia, au fost dominate de concepția macroeconomică, iar factorii tehnologici au fost în mod obișnuit ignorați. Forța de impact a noii tehnologii este atât de mare încât situația nu mai poate fi tolerată. O serie de alți factori asupra cărora vor reacționa realizările microelectronice sunt legați de dificultățile specifice ale acestei perioade: creșterea lentă, inclusiv costurile ridicate ale energiei, orientarea către protecționism pe piețele internaționale, politicile monetare restrictive în vederea combaterii inflației și șomajul structural general. Deși microelectronica va contribui, fără îndoială, la stimularea creșterii în unele domenii ea nu este un procedeu pentru redresarea economică generală. Astfel că, un efect imediat, deja evident, este că creșterea în intensitate a competiției internaționale dintre țările cele mai puternic industrializate. Statele Unite sunt în prezent într-o poziție de frunte în această competiție datorită inovațiilor inițiale în domeniul circuitelor integrate, dar Japonia, din motive tehnologice, industriale, structurale și culturale, va prelua probabil conducerea, în special în ceea ce privește aplicarea noii tehnologii mai repede și mai extensiv într-un spectru larg de sectoare economice.

Țările europene au rămas în urmă, dar sunt pe deplin conștiente de probleme și de perspective și depun eforturi energice pentru a le recupera. Unele dintre celelalte țări industrializate rămân în mod virtual subdezvoltate în ceea ce privește electronica.

În procesul extrem de dificil al tranziției, când țara noastră așează temeliile unei societăți noi, integrate pe deplin în comunitatea euro-atlantică a statelor celor mai avansate din punct de vedere tehnologic, se impune multiplicarea preocupărilor teoretice și practice în vederea creării și consolidării capacității concurențiale a firmelor românești, nevoite să facă față unei competiții acerbe, globalizate cât și în vederea dezvoltării durabile a întreprinderii în economia de piață pe calea promovării consecvente a progresului științifico-tehnic.

=== Capitolul VIII ===

Capitolul VIII: Actuala orientare din România în domeniul inovației văzută prin prisma Ordonanței Guvernului nr. 8 din 31 ianuarie 1997

Guvernul României, în domeniul inovării, a emis Ordonanța nr. 8 din 31 ianuarie 1997 privind stimularea cercetării-dezvoltării și inovării, în care prevede că statul stimulează cercetare-dezvoltarea și inovarea (considerate priorități naționale) precum și crearea în economie și societatea a unui mediu favorabil difuziei și absorbției inovării, pentru a asigura dezvoltarea economică durabilă și creșterea bunăstării și calității vieții.

Rolul central în domeniul cercetării-dezvoltării și inovării revine Ministerului Cercetării și Tehnologiei. Acest organ al administrației centrale de specialitate definește planificarea strategică și obiectivele acesteia; definește politicile pentru atingerea obiectivelor planificării strategice și coordonează atribuirea aplicării politicilor etc.

Ministerul Cercetării și Tehnologiei în vederea realizării rolului său, stimulează dialogul cu structurile societății civile; în acest sens, se consultă și stimulează în aplicarea acestor structuri, în mod direct și activ, inclusiv din punctul de vedere financiar, în definirea și implementarea politicilor în domeniul cercetării-dezvoltării și al inovării.

În Ordonanța Guvernului a definit principalele concepte utilizate în acest domeniu:

Cercetarea fundamentală – activitatea orientată spre dobândirea de cunoștințe specifice noi, precum și spre formularea și verificarea de noi ipoteze și teorii, fără a avea însă scop comercial sau industrial.

Cercetare aplicativă – activitatea orientată spre lărgirea cunoștințelor cu scopul de a utiliza aceste cunoștințe pentru dezvoltarea de noi produse, procese sau servicii, sau pentru a îmbunătăți în mod semnificativ produsele, procesele sau serviciile existente.

Cercetarea științifică – activitățile de cercetare fundamentală și de cercetare aplicativă, privite împreună.

Cercetare precompetitivă – activitatea orientată spre transformarea rezultatelor cercetării aplicative în planuri, scheme sau documentații pentru noi produse, procese sau servicii, chiar dacă acestea sunt destinate vânzării sau utilizării, și care includ fabricarea modelului experimental și a primului prototip, care nu pot fi utilizate în scopuri comerciale; cercetarea precompetitivă nu include schimbările periodice sau de rutină ale produselor, liniilor de produs, proceselor de fabricație, serviciilor sau ale altor activități existente deja, chiar și în cazul în care aceste schimbări reprezintă îmbunătățiri.

Cercetare competitivă – activitatea orientată spre transformarea rezultatelor cercetărilor precompetitive în produse, procese și servicii care pot răspunde, în mod direct, cererii pieței; include și activitățile de inginerie a sistemelor, se inginerie și proiectare tehnologică.

Dezvoltare tehnologică – activitățile de cercetare precompetitivă și de cercetare competitivă, privite împreună și care conțin activitățile de transfer tehnologic și valorificare a invențiilor, prin care se realizează dezvoltarea, aplicarea și transferul rezultatelor cercetării în economie și societate și care au ca scop introducerea și materializarea de noi produse, procese și servicii, precum și perfecționarea celor existente.

Cercetare-dezvoltare – activitățile de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică, privite împreună.

Inovarea – ca produs – o nouă funcție sau îmbunătățirea ori lărgirea unei funcționalități a unui produs, proces sau serviciu, în oricare dintre domenii, și care ar putea ori poate răspunde cererii pieței sau care ar putea ori poate genera o nouă cerere pe piață.

Inovarea – ca proces – activitatea care permite apariția inovării – ca produs și care se bazează pe un comportament individual, social sau de firmă, creativ și dinamic; inovarea – ca proces include cercetarea-dezvoltarea.

Absorbția inovării – capacitatea mediului socio-economic de a îngloba inovarea, în mod deosebit în întreprinderi, a utiliza, a transforma și a lărgi cunoștințele despre rezultatele inovării, în scopul de a se lărgi posibilitatea aplicării acestor rezultate în noi produse, procese sau servicii.

Proiect tehnologic inovativ – un proiect prin care o întreprindere poate introduce sau achiziționa o nouă tehnologie, utilaj specific, echipament, instalație în vederea obținerii unor produse, procese sau servicii noi, sau îmbunătățite sau prin care se urmărește producerea unor noi produse sau servicii, cerute pe piață, sau prin care se adoptă un comportament inovativ.

Tema (în programe de stimulare a inovării) – o disciplină a inovării – ca proces, un set coerent de alternative pentru abordări actuale sau o industrie în care rezultatele unui proiect de inovare pot fi absorbite.

Politica generală în domeniul cercetării-dezvoltării și inovării și asigurarea coordonării acesteia sunt realizate de către stat prin intermediul unui Plan Național pentru Cercetare-Dezvoltare și Inovare. Planul național, inclusiv evaluarea surselor necesare, este elaborat de către Ministerul Cercetării și Tehnologiei pe perioade multi-anuale și se aprobă prin hotărâre a guvernului.

Planul național conține programe de cercetare-dezvoltare și programe de stimulare a inovării; la elaborarea, evaluarea și detalierea Planului național Ministerul Cercetării și Tehnologiei se consultă cu Colegiul Consultativ pentru Cercetare-Dezvoltare și Inovare.

Colegiul consultativ poate avea în componență reprezentanți ai comunității științifice, învățământului, asociațiilor de întreprinzători, organizațiilor patronale, asociațiilor profesionale, asociațiilor de consumatori, organizațiilor sindicale, mass-media, asociațiilor de conducători ai unor autorități publice locale, instituțiilor financiare, organizațiilor neguvernamentale experte în dezvoltare locală și sprijinirea dezvoltării sectorului privat, în protecția mediului și alte asemenea.

Prin programele de cercetare-dezvoltare se finalizează activitățile de cercetare științifică și de dezvoltare tehnologică.

Prin programele de stimulare a inovării se finalizează transferul tehnologic, valorificarea și oricare dintre activitățile de stimulare a cercetării-dezvoltării și inovării, care fac obiectul politicilor în domeniu.

În articolul 10 al Ordonanței nr. 8/1997 sunt prezentate obiectivele strategice de interes general urmărite prin Planul național pentru cercetare-dezvoltare și inovare. Acestea sunt:

lărgirea cunoștințelor progresului tehnologic și creșterea creativității, stimularea inovării;

dezvoltarea economică durabilă, sporirea numărului de locuri de muncă și îmbunătățirea condițiilor de muncă și de viață și creșterea bunăstării;

creșterea competitivității produselor și serviciilor, precum și a capacității agenților economici, în mod deosebit a întreprinderilor mici și mijlocii, de a exporta, de a acționa într-un mediu bazat pe concurență și de a avea succes pe piețe globale;

dezvoltarea agriculturii și dezvoltarea rurală;

creșterea ofertei de infrastructuri;

dezvoltarea serviciilor publice și creșterea eficienței acestora;

sporirea investiției în capitalul uman și creșterea eficienței acesteia;

întărirea capacității de apărare națională;

dezvoltarea regională și locală, întărirea coeziunii sociale și sporirea eficienței integrării sociale;

creșterea eficienței utilizării capitalului natural;

conservarea și apărarea moștenirii istorice și artistice naționale;

diseminarea culturii în toate formele acesteia;

diversificarea formelor de petrecere a timpului liber în condițiile creșterii calității vieții;

facilitarea dialogului dintre știință și societate și, pe această bază, sporirea capacității societății românești de a se adapta la schimbările aduse de dezvoltarea științei și a noilor tehnologii;

protejarea eficientă a grupurilor defavorizate și creșterea capacității de evitare a excluderii sociale;

creșterea capacității de dialog și comunicare între indivizi și între grupurile sociale;

participarea sporită a României pe plan internațional și creșterea capacității sale de a oferi soluții proprii sau în cooperare pentru probleme de interes național, regional sau global;

utilizarea spațiului, a mărilor și oceanelor, precum și a energiei nucleare în folosul omenirii.

Forma principală de stimulare de către stat a cercetării-dezvoltării și inovării este finanțarea de programe. Ministrul Cercetării și Tehnologiei prevede anual în bugetul propriu resursele financiare necesare realizării politicilor în domeniul cercetării-dezvoltării și în domeniul stimulării inovării, precum și alte cheltuieli prevăzute de lege.

Programele de stimulare a inovării pot include și proiecte, la nivel național și local, instrumente financiare destinate stimulării directe a întreprinderilor, în special a celor mici și mijlocii, prin care se valorifică rezultatele cercetării-dezvoltării, se absoarbe inovarea sau se adoptă un comportament de firmă inovativă, inclusiv prin parteneriat internațional și dezvoltare locală (articolul 21); prin programele de stimulare a inovării se finalizează și proiectele tehnologice inovative.

Introducere

Începutul secolului XIX este marcat de un nou salt în evoluția factorilor de producție, precedat de o punere de acord istorică între ansamblul inovațiilor tehnice și nevoile generale ale societății.

Este perioada dominată de forța aburului. Cunoscută de multă vreme a fost nevoie însă, pentru a se impune de mai mult de 100 de ani încununați de invenția lui James Watt, mașina cu aburi. Aceasta permite concentrarea și eliberarea în același punct a unei mari puteri mecanice, precum și acționarea unei multitudini de mașini de un tip nou.

Revoluția cărbune-oțel-textile a secolului XIX, aduce cu sine noi apariții în societate și economie: vapoarele cu aburi, căile ferate, construcțiile metalice, războaiele de țesut mecanice.

Utilizarea aburilor pentru navigație este lentă și privește mai întâi navigația fluvială (primele nave cu aburi circulând regulat din 1825). Vapoarele cu aburi nu apar decât cu încetul, pânza rămânând un auxiliar indispensabil pentru navele propulsate de roți cu zbaturi.

Utilizarea elicei, inovație decisivă, nu se va realiza decât spre 1855.

În Anglia locomotiva lui Stephenson funcționează din 1814 și în 1830 primul tren regulat leagă Liverpool de Manchester. Din 1830 căile ferate vor cunoaște o dezvoltare ascendentă necesitând mijloace financiare importante.

Secolul nostru aduce o nouă fază de dezvoltare: mecanică, automobile, avioane, petrol, chimie, electricitate, răspunzând unor nevoi nou apărute – nevoia de deplasare (avion, automobil), nevoia de a avea un cămin și de a-l echipa (mașini casnice) etc.

Trăim acum o nouă revoluție industrială ale cărei coordonate principale par a fi electronica și comunicațiile. Sunt industrii în plină dezvoltare, nepoluante, cu un consum redus de materii prime: costurile de producție sunt într-o accentuată descreștere, iar nevoia de comunicare a oamenilor este nelimitată.

Un nou val al tehnicii întâlnește un nou val de nevoi. Societatea contemporană traversează o perioadă de tranziție, marcată de o stare de criză pe care o va depăși mai ușor sau mai greu, după cum va ști să suporte cheltuielile inevitabilelor adaptări.

Cu toate binefacerile ei, societatea tehnicistă ridică numeroase probleme de ordin social, mari efective de lucrători urmând a fi disponibilizate. Automate controlate de microprocesoare efectuează lucrări tot mai complexe în domenii variate, condamnând oamenii la izolare și retragere în sine.

Privitor la acest stadiu de dezvoltare, Fernand Braudel reamintește fără menajamente “în ziua de azi o mare criză generală (una din acele <<crize seculare>>) pune la zid toate economiile: inovează sau, dacă nu, este condamnată la moarte sau la stagnare! În mod sigur ele vor alege inovarea. O asemenea somație a precedat fără îndoială fiecare din marile relansări ale creșterii economice, relansări care din totdeauna au avut un suport tehnic. În acest sens, tehnica este regina, ea este cea care schimbă lumea”.

Analizând rolul inovației și al progresului tehnic în creșterea productivității muncii Michel Didier constată că “noi suntem astăzi de trei ori mai productivi decât părinții noștri, ceea ce ne permite să consumăm de trei ori mai mult decât ei. Aceasta înseamnă că, în medie, la muncă egală producem de trei ori mai mult decât acum 30 de ani, grație unei pregătiri mai bune, unei organizări superioare a muncii, unei automatizări mai accentuate a producției, unor utilaje mai bune, și unui efort de echipare fără precedent.

Inovația și progresul tehnic constituie cheile progresului economic, acestea sunt cheile viitorului”.

Peter F. Drucker subliniază de asemenea că “în societate, economie, în instituțiile de servicii publice și în afaceri este nevoie de inovații și de un sistem antreprenorial; pentru că acestea nu sunt totale, ci parțiale, un produs aici, o strategie sau un serviciu public dincolo; ele nu sunt planificate, ci se concentrează asupra unei ocazii și asupra unei necesități; sunt tentative care dispar dacă nu produc rezultatele dorite, sunt programatice și modeste și tind să mențină flexibilitatea și continua reînnoire în societate”.

Inovația este actul care înzestrează omul cu o nouă capacitate de a crea bogăție.

Peter Drucker spunea că inovația constă într-o căutare organizată de schimbări, numai schimbarea oferă întotdeauna ocazia pentru ceva nou și deosebit, desigur că există inovații care constituie ele însele o schimbare majoră.

Progresul tehnic este în strânsă legătură cu inovația. Prin aplicarea de inovații unei tehnici deja existente constituim un progres tehnic.

Acum când România și Moldova trec printr-un proces extrem de dificil al tranziției, când clădesc temeliile unei societăți noi, integrate pe deplin în comunitatea euro-atlantică a statelor celor mai avansate din punct de vedere economic și tehnologic, se impune multiplicarea preocupărilor teoretice și practice de accelerare a proceselor inovaționare și de dezvoltare a întreprinderii în economia de piață “prin forme specifice ce pot să contribuie la accelerarea tranziției, la creșterea capacității de adaptare a economiei și agenților economici la noul mediu economic național și internațional; pe calea promovării consecvente a progresului tehnico-științific”.

Tocmai în acest demers de preocupări teoretice se înscrie și lucrarea de față care se dorește a fi o contribuție la cercetarea și fundamentarea aspectelor teoretice și practice ale importanței progresului tehnic în toate domeniile strategice de activitate a societății contemporane. În elaborarea ei am folosit literatura bogată și variată, românească și străină, scrisă îndeosebi în ultimul deceniu. Totodată, ne-am străduit ca problemele economice să fie analizate în strânsa lor legătură cu cele juridice și sociale.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: .progresul Tehnic, Inovatie Si Cresterea Economica In Lume (ID: 134824)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

.progresul Tehnic, Inovatie Si Cresterea Economica In Lume

Copyright Notice

Paradis Fiscal

Perfectionarea Politicii de Distributie la Intreprinderea Lilcora S.r.l

Istoria Sistemului Bancar

Implicarea Nato In Managementul Crizelor

Bazele Teoretice ALE Înregistrării

Modalitati de Promovare a Produselor Si Serviciilor pe Internet

Copyright Notice

Similar Posts