Progresele Democratice ale Uniunii Europene Introduse Prin Tratatul de la Lisabona

Progresele democratice ale Uniunii Europene introduse prin Tratatul de la Lisabona

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. Construcția Europeană și evoluția

SECȚIUNEA 1. Cresterea și evoluția

1. Ceșterea puterii Parlamentului European

2. Evoluția raporturilor interstiționale

SECȚIUNEA 2. Modificări aduse

1. Tratatul de reformă de la Lisabona

2. Necesitatea unui nou tratat

SECȚIUNEA 3. Modificări aduse la nivelul instituțiilor publice

1. Parlamentul European

2. Consiliul European

3. Consiliul

4. Comisia Europeană

5. Alte dispoziții

6. Puteri noi pentru perlamentele naționale

CAPITOLUL 2. Caracterul Democratic al Uniunii Europene

SECȚIUNEA 1. Caracterul Democratic

SECȚIUNEA 2. Progresele democratice

1. Uniunea Europeană la nivel mondial

2. Aportul tratatului reformator la creșterea

legitimității democratice

SECȚIUNEA 3. Principala reformă

1. Stabilirea inițiativei cetățenești

2. Ce este ințiativa cetățenească

3. Dobândirea dreptului la o inițiativă cetățenească

4. Întrebuințarea utilă a dreptului de inițiativă cetățenească

5. Importanța cetățenească

CAPITOLUL 3. Contribuții, beneficii

SECȚIUNEA 1. Contribuții

SECȚIUNEA 2. Beneficii

SECȚIUNEA 3. Tratatul de la Lisabona pro și contra

SECȚIUNEA 4. Concluzii

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Tratat este provenit din limba latină ,,trattato” și înseamnă „o ințelegere scrisă între două sau mai multe state” în vederea determinării, într-un anumit domeniu, a drepturilor și obligațiilor părților contractante sau în scopul stabilirii unor norme juridice;

– acord internațional, convenție internațională. Este o lucrare cu caracter spe-cial, în care sunt expuse metodic problemele fundamentale ale unei discipline. Ca tratate se cunosc urmatoarele:

– tratatul de reformă al Uniunii Europene ce îmbunatățește Tratatul privind Uniunea Europeana-TEU (Tratatul de la Maastricht)

– tratatul privind Comunitatea Europeană-TEC (Tratatul de la Roma), care a fost redenumit Tratatul cu privire la funcționarea Uniunii Europene = TFEU.

Proiect politic și economic remarcabil al continentului european, Uniunea Europeană a evoluat dintr-un club a șase state, la cincisprezece în anii ‘90, s-a extins cu 10 în 2004 reunind în prezent douăzeci și șapte de state. Deși UE a debutat ca o Comunitate a cărbunelui și oțelului, a evoluat într-o Uniune economică și politică.

Integrarea europeană a produs de asemenea un set de instituții la nivelul UE cu autoritate asupra multor domenii de politici

Comunitatea economică a cărbunelui și oțelului, Tratatul de la Roma, Actul Unic European, Tratatul de la Masstricht, Amsterdam, Nisa sau Lisabona relevă viziuni politice care au remodelat și remodelează constant arhitectura instituțională a Uniunii Europene. Esența Uniunii Europene este dificil de catalogat și a făcut obiectul multor studii teoretice. Numeroși autori au încercat să definească Uniunea Europeană.

Jacques Delors1 numea Uniunea „un obiect politic neidentificat”2. Uniunea Europeana posedă o structură instituțională și o personalitate juridică3, precum și un sistem legislativ, ar putea fi asemănată cu un stat, fără a fi însă în mod real unul.

______________________

1 – 3 Corina Turșie Parlamentul European și Tratatul de la Lisabona, Arhiva nr 147

UE este „mai puțin decât o federație, mai mult decât un regim”4, „nu este nici un stat, nici o organizație internațională”5, „nu este nici un superstat”6, poate fi „un sistem politic”7, sau un „nou tip de sistem politic”8, o ”formă de guvernanță multinivel”9.    

Dacă în anii ’50 șase state europene au pus bazele primei Comunități europene, susținute de patru10 instituții de bază, având ca scop cooperarea între state pentru evitarea unei noi conflagrații mondiale, în prezent, Uniunea celor douăzeci și șapte de state și posedă o mixtură de șapte11 instituții supranaționale și interguverna-mentale. Am ales ca focus al cercetării de față Parlamentul European, tocmai pentru că este instituția Uniunii Europene care a avut parte de cea mai spectaculoasă evoluție, de la debutul construcției europene. Mai mult, evoluția Parlamentului European a atras după sine considerații cu privire la natura însăși a construcției europene. Olivier Costa și Florent Saint Martin afirmau că „asistăm, începând cu 1957, la un proces de parlamentarizare a regimului Comunității europene care se traduce prin trei evoluții: afirmarea caracterului democratic al Uniunii, creșterea puterii Parlamentului European, precum și evoluția raporturilor interinstituționale.”12

Europa secolului al XXI-lea se confruntă cu o serie de provocări: mondializa-rea economiei, evoluția demografică, schimbările climatice, aprovizionarea cu energie sau noile amenințări la adresa securității.

Statele membre nu mai sunt în măsură să facă față singure tuturor acestor probleme fără frontiere. Se consideră că este necesar un efort colectiv la nivel european, pentru a găsi soluții și a răspunde preocupărilor cetățenilor Europei. Pentru aceasta Europa trebuie să se modernizeze, să dispună de instrumente eficiente și coerente, adaptate nu numai la funcționarea unei Uniuni recent extinse de la 15 la 27 de state membre, ci și la transformările rapide prin care trece lumea de astăzi. Din aceste motive, regulile conviețuirii, înscrise în tratate, trebuie revizuite.

Liderii Uniunii Europene au semnat, la 13 decembrie 2007 Tratatul de la Lisabona, tratat ce va avea rol de Constituție Europeană. Prin intermediul tratatului se încheie mai mulți ani de negocieri pe tema aspectelor instituționale.

______________________

4 – 12 Corina Turșie Parlamentul European și Tratatul de la Lisabona, Arhiva nr 147

Tratatul este semnat în galeria interioară a Mănăstirii Jeronimos, mănăstire care datează din secolul XVI. Acesta reprezintă și locul în care Portugalia a semnat Tratatul de aderare la Uniunea Europeana în anul 1986.

Denumirea oficială a tratatului nu este cea pe care o știm noi, astfel denumirea oficială este cea de Tratatul de la Lisabona de amendare a Tratatului privind Uniunea Europeană și Tratatul instituind Comunitatea Europeană.

Tratatul de la Lisabona nu schimbă fundamental structura instituțională a Uniunii, aceasta se va baza, în continuare, pe triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie. Totuși, tratatul introduce câteva elemente noi cu rolul de a ameliora eficiența, coerența, dar și transparența instituțiilor. Scopul urmărit este de a o face mai eficientă, astfel încât să poată răspunde mai bine exigențelor cetățenilor europeni.

Și România a avut reprezentanți la semnarea tratatului; aceștia sunt: Președintele României – Traian Băsescu, Premierul României – Călin Popescu Tăriceanu și Ministrul de externe al României de atunci – Adrian Cioroianu.

Pentru a intra în vigoare tratatul semnat oficial de către șefii statelor membre, la data de 13 decembrie 2007 la Lisabona, acesta va trebui să fie ratificat de fiecare stat. Procedura de ratificare diferă de la o țară la alta, în funcție de sistemul constituțional al fiecărui stat membru. Statele membre au stabilit și un obiectiv, acesta este ca Tratatul să intre în vigoare la 1 ianuarie 2009, cu numai câteva luni înaintea alegerilor pentru Parlamentul European.

Ratificarea tratatului se face prin votul în Parlament. Până în momentul de față, au ratificat tratatul următoarele state : Slovenia (29 ianuarie 2008), România (4 februarie 2008), Malta (6 februarie 2008), Ungaria (6 februarie 2008), Franța (14 februarie 2008), Bulgaria (21 martie 2008), Polonia (2 aprilie 2008), Slovacia (10 aprilie 2008), iar celelalte țări membre sunt în discuții.

Versiunea consolidată a Tratatului a fost publicată pe internet la 15 aprilie și pe suport de hârtie, la 9 mai. Tratatul de la Nisa, care a intrat în vigoare în 2003, va rămâne baza de lucru a UE până în momentul în care toate statele membre vor încheia procesul de ratificare a Tratatului de la Lisabona.

CAPITOLUL 1

CONSTRUCȚIA EUROPEANĂ ȘI EVOLUȚIA

Secțiunea 1. Creșterea și evoluția

1. Creșterea puterii Parlamentului European

La începutul anilor ‘50, la crearea Comunității europene a cărbunelui și oțelului, termenul de Parlament European nu exista. Exista, în schimb, un proto-parlament, initulat Adunare comună, drept una dintre cele patru instituții ale CECO.

Odată cu crearea CEE și Euroatom, începînd cu 1958, sarcinile fostei Adunări comune au fost luate de Adunarea Parlamentară europeană, funcționând ca o instituție parlamentară pentru cele două noi comunități create. De abia în 1962 instituția lua, din propria inițiativă, titlul mai impozant utilizat în prezent, de Parlament European.

Această denumire nu a fost acceptată de statele membre decât în cursul Consiliului European de la Stuttgart, din iunie 1983 și nu va fi integrată într-un tratat decât odată cu Actul Unic European din 1987. Parlamentul European urma să cunoască un destin instituțional excepțional, concretizat printr-o cucerire lentă dar, continuă, de puteri, care să îl apropie de un organism parlamentar al democrațiilor moderne. Vom vorbi în continuare despre evoluția puterilor deliberative, legislative, bugetare și de control ale Parlamentului European.

Părinții fondatori ai UE nu au acordat importanță Adunării comune, convinși fiind că aceasta nu putea reprezenta mai mult decât o „cutie de rezonanță a naționalismelor”1. Aceasta era constituită din delegați ai parlamentelor naționale ale țărilor membre, care partajau, la vremea respectivă, un dublu mandat de parlamentar, în parlamentul național propriu și în Adunarea de la nivel european. Reproducând art. 20 din Tratatul de la Paris de instituire a CECO, Tratatul de la Roma, preciza la art. 137 că moștenitoarea Adunării comune, Adunarea parlamentară europeană „compusă din reprezentanți ai popoarelor statelor reuniți în Comunitate, exercită puteri de deliberare și control”. Unde dreptul de control se referea la cenzurarea Comisiei și posibilitatea de a-i solicita demisia2, dar și la controlul bugetului comunitar3.

______________________

1 – 3 Corina Turșie Parlamentul European și Tratatul de la Lisabona, Arhiva nr. 147

Puterea de deliberare este una dintre primele puteri de care Parlamentul a dispus, în absența unor puteri legislative reale, și de care dispune și în prezent. La origine, se referea la posibilitatea Adunării comune de a adopta prin vot majoritar rezoluții asupra activităților comunitare, care deși nu aveau forță juridică, au reprezentat o posibilitate de evidențiere a Parlamentului în cadrul triunghiului instituțional Parlament-Consiliu-Comisie, drept un forum de reflexie asupra unor subiecte diverse.

Dacă lipsa relativă de putere a Parlamentului European era tolerabilă pentru membrii numiți, care erau, în primul rând, parlamentari naționali, acest lucru nu a mai fost posibil în cazul deputaților aleși direct începând cu 1979. De atunci datează mobilizarea europarlamentarilor în favoarea unei extensii a competențelor proprii.4

Evoluția cea mai spectaculoasă a Parlamentului se referă la atribuțiile sale legislative, PE parcurcând traseul de la statutul de actor marginal al procesului legislativ european, la cel de actor principal, actor co-egal cu Consiliul UE. În prezent procesul decizional al UE este guvernat de proceduri diferite, având drept constantă implicarea crescândă a PE în procesul de decizie. În același timp, procedurile mai puțin favorabile PE continuă să fie aplicate în anumite domenii de competență a UE, datorită reticențelor unor state membre în fața dobândirii de către PE a prea multă influență.

Tratatul de la Roma stabilea în 1957 că principala procedură decizională consultarea, drept procedură într-o singură lectură prin care PE putea doar să își exprime punctul de vedere asupra unui text legislativ inițiat de Comisie, fără a putea face amendamente și fără a avea dreptul de veto.

Consiliul UE fiind actorul decizional principal, lectura un text legislativ după primirea opiniei PE, având, evident, ultimul cuvânt. În prezent, consulatarea se utilizează rar, în domenii precu De atunci datează mobilizarea europarlamentarilor în favoarea unei extensii a competențelor proprii.4

Evoluția cea mai spectaculoasă a Parlamentului se referă la atribuțiile sale legislative, PE parcurcând traseul de la statutul de actor marginal al procesului legislativ european, la cel de actor principal, actor co-egal cu Consiliul UE. În prezent procesul decizional al UE este guvernat de proceduri diferite, având drept constantă implicarea crescândă a PE în procesul de decizie. În același timp, procedurile mai puțin favorabile PE continuă să fie aplicate în anumite domenii de competență a UE, datorită reticențelor unor state membre în fața dobândirii de către PE a prea multă influență.

Tratatul de la Roma stabilea în 1957 că principala procedură decizională consultarea, drept procedură într-o singură lectură prin care PE putea doar să își exprime punctul de vedere asupra unui text legislativ inițiat de Comisie, fără a putea face amendamente și fără a avea dreptul de veto.

Consiliul UE fiind actorul decizional principal, lectura un text legislativ după primirea opiniei PE, având, evident, ultimul cuvânt. În prezent, consulatarea se utilizează rar, în domenii precum fiscalitatea sau JAI, care necesită unanimitatea în Consiliu, precum și în cazul chestiunilor instituționale (revizuirea statutului Curții de Justiție, constituirea unei Conferințe Interguvernamentale pentru revizuirea tratatelor) dar și în două domenii care solicită majoritatea calificată în Consiliu, Politica agricolă comună (PAC) și Concurența.5

______________________

4 – 5 Corina Turșie Parlamentul European și Tratatul de la Lisabona, Arhiva nr. 147

Actul Unic European, din 1986, vine să corecteze una dintre deficiențele sistemului decizional european, prin procedura cooperării, care acordă PE o a doua lectură a unui text legislativ, refuzându-i însă în continuare dretul de veto: respingerea de către PE a unui text legislativ în a doua lectură, putea fi depășită de Consiliul UE prin vot unanim, în conformitate cu logica art. 250 a Tratatului CE. În prezent, cooperarea are o arie de aplicare de asemenea limitată, la câteva chestiuni privind Uniunea Economică și Monetară6.

Tot odată cu Actul Unic European s-a introdus o nouă procedură legislativă, cea a avizării, care constă într-o singură lectură, PE beneficiind de drept de veto, putând accepta sau respinge o propunere, fără însă a o putea amenda. Procedura este utilizată în prezent în cazul aprobării adeziunii la UE a unui nou stat membru7 sau a ratificării acordurilor internaționale; începând cu Tratatul de la Maastricht, avizarea este utilizată în cazul aprobării unor proceduri electorale uniforme pentru alegerile europene8, sau a regulamentelor cu privire la fondurile structurale și de coeziune, iar începând cu Tratatul de la Amsterdam, în cazul deciziilor cu privire la sancțiunile pentru violarea gravă și persistentă a drepturilor fundamentale de către un stat.9

Tratatul de la Maastricht din 1992 dă PE puteri legislative considerabil crescute, prin introducerea procedurii codeciziei, o procedură în trei lecturi, care conferă PE dreptul de veto asupra unui text legislativ, așezându-l pe picior de egalitate cu Consiliul în procesul legislativ. Mai mult, deși procedura codeciziei a fost introdusă inițial, în 1992, pentru 15 domenii de politici, care puteau fi legiferate astfel, aceste domenii au fost extinse treptat, la 32 prin Tratatul de la Amsterdam din 1997, la 37 de domenii prin Tratatul de la Nisa, respectiv la 90 de domenii în Tratatul Constituțional10. Tratatul Constituțional preciza, iar acest lucru s-a păstrat și în Tratatul de la Lisabona, că procedura codeciziei este ‘procedura ordinară’ de lucru la nivelul UE, crescând fără precedent importanța PE în cadrul procesului decizional.

În ceea ce privește puterea bugetară a PE, aceasta datează din anii ‘70. Anterior anilor ’70, când finanțarea comunitară se baza pe modelul organizațiilor internaționale clasice, bazat pe contribuțiile membrilor, Consiliul reprezenta puterea bugetară unică, PE neavând decât un rol consultativ.

_____________________

6 – 10 Corina Turșie Parlamentul European și Tratatul de la Lisabona, Arhiva nr. 147

Odată cu Tratatul din 1970 PE dobândește putere bugetară asupra cheltuielilor „neobligatorii”, iar Tratatul din 1975 dă PE dreptul de a respinge întregul buget.

Distincția artificială între cheltuielile „obligatorii” și „neobligatorii” a fost introdusă, la origini, la solicitarea statelor îngrijorate de posibilitatea ca PE să reducă drastic anumite categorii de cheltuieli, în special cele agricole11. Cheltuielile obligatorii, asupra cărora Consiliul avea ultimul cuvânt, priveau, în principal cheltuielile agricole, pe când cele neobligatorii, pentru care PE avea ultimul cuvânt cumulau politica de coeziune economică și socială, politicile interne (cercetare, cultură, mediu), acțiuni externe, cheltuieli administrative. Proporția cheltuielilor neobligatorii a evoluat de la 8% din buget în 1970, la 68% din buget în 200912. În plus, Tratatul de la Lisabona abolește distincția între cele două tipuri de cheltuieli13, PE dobândind astfel competențe bugetare asupra tuturor domeniilor de politici, fiind pe picior de egalitate cu Consiliul pentru stabilirea bugetului comunitar în ansamblul său.

Dacă, așa cum am văzut, la origini PE era o instituție esențialmente cu rol de control al Comisiei și cu un rol minor deliberativ, însă fără a dispune în mod real de resurse necesare unui control efectiv, situația s-a schimbat foarte mult. Grație reformelor tratatelor, inițiativelor deputaților sau acordurilor interinstituționale, puterile de control ale PE au crescut, dobândind, de asemenea, puteri de nominalizare.

Cu referire la atribuțiile legate de nominalizările în funcții și instituții comunitare, PE este implicat în nominalizarea Comisiei, membrilor Curții de Conturi, Consiliului Director al Băncii Centrale europene și Mediatorului European.

Tratatele nu prevedeau inițial implicarea PE în formarea Comisiei europene, deși aceasta era responsabilă în fața sa prin posibilitatea inițierii unei moțiuni de cenzură. Începând cu anii ‘80, uzând de atribuțiile sale deliberative, PE a început să-și exprime punctul de vedere, prin vot, pe marginea componenței Comisiei-rezultat al alegerii Consiliului. Această practică a fost introdusă în mod formal în Tratatul de la Maastricht, moment începând cu care s-a stabilit și echivalența temporală între mandatul Comisiei și cel al PE.

_____________________

11 – 13 Corina Turșie Parlamentul European și Tratatul de la Lisabona, Arhiva nr. 147

Procedura formării Comisiei este următoarea: Președintele Comisiei este propus de către Consiliu și aprobat prin vot, de PE. Ulterior, Consiliul, cu aprobarea președintelui Comisiei, adoptă lista candidaților pentru funcția de comisar, pe baza propunerilor statelor membre. Președintele, conform Tratatului de la Nisa, distribuie portofoliile comisarilor, iar aceștia sunt audiați, individual, în comisiile de specialitate ale PE, iar odată acordul PE obținut, Consiliul numește în mod oficial, prin majoritate calificată, noua Comisie. Nici până în prezent audierea comisarilor de către comisiile de specialitate ale Parlamentului European nu este menționată în niciun tratat comunitar14, ci este o prevedere a Regulamentului interior al PE, pe care celelalte instituții vizate, au acceptat voluntar să îl respecte.

Tratatul de la Lisabona introduce un nou progres în direcția creșterii influenței PE în procedura nominalizării Comisiei. Astfel, Consiliul trebuie să propună PE spre aprobare un candidat pentru funcția de președinte al Comisiei, „ținând cont de rezultatul alegerilor pentru Parlamentul European”15, iar acest candidat va fi ales de PE cu majoritatea calificată a membrilor săi. Scopul acestui nou sistem este de „a conferi președintelui Comisiei o mai mare legitimitate democratică și de a focaliza campania pentru alegerile europene pe subiecte de interes european”16.

Puterea de control a PE poate fi considerată similară cu cea a parlamentelor naționale. Aceasta se exercită asupra Consiliului și Comisiei, ca instituții care dețin puterea executivă, însă preponderent asupra Comisiei. Art. 197 al Tratatului CE prevede că PE poate adresa întrebări scrise sau orale Comisiei. De asemenea, deși tratatele nu prevăd posibilitatea de a adresa întrebări Consiliului, acesta și-a asumat răspunderea, începând cu 1962, de a răspunde întrebărilor care îi sunt adresate.

Începând cu 1973, odată cu sosirea în PE a parlamentarilor britanici și inspirată direct de „ora de întrebări” utilizată în Camera Comunelor, s-au introdus în fiecare sesiune plenară două intervale de câte o oră și jumătate dedicate adresării întrebărilor Comisiei, respectiv Consiliului. Tot ca parte a atribuțiilor de control, PE poate crea comisii temporare pe anumite subiecte sau comisii de anchetă.

_____________________

14 – 16 Corina Turșie Parlamentul European și Tratatul de la Lisabona, Arhiva nr. 147

Însă cele mai puternice arme de control pe care PE le are la dispoziție sunt reprezentate de cele care nu au ca scop informarea, precum cele menționate anterior, ci, sancționarea, fiind vorba despre moțiunea de cenzură și descărcarea de gestiune bugetară. Moțiunea de cenzură vizează Comisia în ansamblul său și atrage după sine o demisie colectivă, nefiind posibil apelul la responsabilitatea individuală a unui comisar. De asemenea, art. 319 al TFUE (fostul art. 276 al TCE) prevede că PE trebuie să ofere Comisiei descărcarea de gestiune pentru execuția bugetară pe baza raportului Curții de conturi.

Aceste evoluții ale puterilor PE au schimbat profund natura relațiilor între instituții și logica globală a sitemului politic al UE, după cum voi arăta în secțiunea următoare.

2. Evoluția raporturilor interistituționale

Am văzut deja că, de la debutul construcției europene, raporturile interinstitu-ționale au evoluat în câteva direcții. În primul rând, în direcția afirmării unei relații de tipul executiv-legislativ între Comisie și Parlament: Comisia este responsabilă în fața PE, apoi, în timp ce Comisia îndeplinește atribuții de natură guvernamentală (execuția politicilor și bugetului, inițiativa legislativă), PE îndeplinește atribuții de natură parlamentară (deliberare, legiferare, nominalizare, control), Comisia are o organizare administrativ-birocratică similară unui guvern, Parlamentul are o structură internă axată pe comisii de specialitate și grupuri ideologice similară parlamentelor naționale. Practica instituțională și revizuirile tratatelor permit această paralelă.

În al doilea rând, se poate constata afirmarea timidă a unei logici partizane în funcționarea UE. Astfel, Comisia este prin definiție neutră, ca reprezentantă a Uniunii în sine și a intereselor sale, însă logica partizană începe să-și facă loc, cel puțin în alcătuirea acesteia. Evoluția triunghiului instituțional are drept constantă strângerea relațiilor între Parlament și Comisie. Parlamentul s-a insinuat progresiv în procedura de investitură și control al Comisiei, ajungându-se ca, în Tratatul de la Lisabona, să se instituționalizeze legătura directă între rezultatul alegerilor pentru PE și alegerea președintelui Comisiei. Este vorba despre o evoluție simbolistică notabilă, întrucât acreditează ideea că, așa cum în sistemele naționale, majoritatea parlamentară rezultată din alegeri formează guvernul, rezultatul alegerilor europene are un impact direct asupra compoziției Comisiei și că acest lucru i-ar aduce un plus de legitimitate democratică.

În al treilea rând, triunghiul instituțional a evoluat în direcția strângerii legăturilor între acestea în favoarea creșterii puterii PE. Am văzut deja că PE a evoluat de la un organism consulativ marginal, la un partener legislativ al Consiliului în cadrul procedurii codeciziei, actor important al dialogului interinstituțional.

Procedura codeciziei a determinat strângerea relațiilor interinstituționale prin interacțiuni repetate. Spre exemplu, în perioada 1999-2004, au fost operate 300 de dosare legislative sub procedura codeciziei, dintre care, într-un sfert din acest legislația s-a adoptat după prima lectură, în jumătate din cazuri, după cea de a doua lectură, iar într-un alt sfert, în urma concilierii.17 În plus, dincolo de aspectele procedurale legate de modul în care se iau deciziile, există și o evoluție pe fond, legată de conținutul deciziilor, cu referire directă asupra domeniilor de competență pentru politicile UE.

Nucleul dur al procesului decizional în UE, triunghiul instituțional Comisie-Consiliu-Parlament, operează în prezent cu mai multe proceduri decizionale, în funcție de domeniul de politică vizat. Aceasta pentru că există politici cu referire la care statele și-au apărat cu gelozie dreptul decizional suveran și altele pe care au considerat oportun să le lase în grija instituțiilor supranaționale.

Instituționalizând structura pe trei piloni a UE, Tratatul de la Maastricht delimita, în același timp, între două tipuri de procese decizionale – metoda comunitară, corespunzând primului pilon al UE, cel comunitar și metoda interguvernamentală corespunzând pilonilor doi și trei- Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) și Justiție și Afaceri Interne (JAI). Deși Comisia, Consiliul și Parlamentul reprezintă punctul nevralgic al luării oricărei decizii în UE, relațiilor lor reciproce și prerogativele acestora, diferă mult de la pilonul comunitar la cei interguvernamentali.

_____________________

17 Corina Turșie Parlamentul European și Tratatul de la Lisabona, Arhiva nr. 147

În prezent, procesul decizional tipic pentru metoda comunitară constă în monopolul dreptului la inițiativă a Comisiei, recursul la votul cu majoritate calificată al Consiliului și codecizia Parlamentului, căci, după cum am văzut, codecizia a devenit treptat procedura ordinară de lucru. Pilonii PESC și JAI se supun unei logici interguvernamentale total opuse celei comunitare. Comisia nu dispune aici de monopolul inițiativei. Tratatul privind UE preciza că inițiativa este partajată între statele membre și Comisie în cel de al-treilea pilon18, respectiv este deținută total de statele membre în cel de al doilea pilon. În acest caz Comisia este ‚pe deplin asociată’ dezbaterilor Consiliului19 iar acesta îi poate cere să prezinte orice propunere conformă legată de PESC pentru a asigura implementarea unei acțiuni comune. În acești doi piloni, Tratatul de la Maastricht stabilea ca regulă unanimitatea. Conform acestei metode, Parlamentul este consultat și informat dar, nu dispune de nicio prerogativă în procesul de decizie. În 2007 s-a introdus pentru prima dată majoritatea calificată și codecizia în cadrul celui de-al treilea pilon. Iar Tratatul de la Lisabona abolește în mod oficial structura pe piloni a UE, prin desființarea pilonului Justiției și Afacerilor Interne. Acesta suferă un proces de comunitarizare20, oferind astfel PE domenii noi și deosebit de importante, asupra cărora să aibă posibilitatea de decizie21.

Creșterea caracterului democratic al UE, creșterea puterilor PE și modificarea raportului de forțe interinstituționale în favoarea PE sunt manifestări ale unei tendințe de parlamentarizare a UE. În plus, Tratatul de la Lisabona pare a confirma această tendință prin prevederile legate de democrația participativă și aderarea UE la Convenția Europeană a drepturilor omului, prin toate prevederile care cresc rolul PE în arhitectura instituțională a UE – codecizia ca procedură ordinară, eliminarea distincției între cheltuielile obligatorii și neobligatorii, desemnarea Președintelui Comisiei în funcție de rezultatul alegerilor europene și „alegerea” sa de către Parlament, prin eliminarea structurii pe piloni a UE. Rămâne de analizat cât de semnificativă este tendința parlamentarizării în ansamblul funcționării UE.

_____________________

18 – 21 Corina Turșie Parlamentul European și Tratatul de la Lisabona, Arhiva nr. 147

SECTIUNEA 2. Modificari aduse

1. Tratatul de reforma de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009. Acesta pune la dispoziția Uniunii Europene instituții moderne și metode de lucru optimizate pentru a face față, în mod eficient, provocărilor contemporane. 

Tratatul de la Lisabona consolidează democrația în UE, precum și capacitatea acesteia de a promova, zi de zi, interesele cetățenilor săi.

În 50 de ani, Europa s-a schimbat mult – la fel ca întreaga lume.

Astăzi, mai mult ca niciodată, într-o lume în evoluție constantă, Europa trebuie să facă față unor noi provocări: globalizarea economiei, evoluția demografică, schimbările climatice, nevoia de surse durabile de energie și noile amenințări la adresa securității. Iată provocările secolului al XXI-lea.

Iar acestea nu țin cont de frontiere. Statele membre nu mai sunt în măsură să facă față singure tuturor acestor probleme. Pentru a găsi soluții și a răspunde preocupărilor cetățenilor, este necesar un efort colectiv la nivel european. Europa trebuie să se modernizeze, să dispună de instrumente eficiente și coerente, adaptate nu numai la funcționarea unei Uniuni recent extinse de la 15 la 27 de state membre, ci și la transformările rapide prin care trece lumea de astăzi. Prin urmare, regulile care stau la baza cooperării dintre țări trebuie revizuite.

Acesta este obiectivul tratatului semnat la Lisabona, la 13 decembrie 2007. Liderii europeni au convenit asupra unor noi reguli ținand cont de schimbările politice, economice și sociale și dorind, în același timp, să răspundă aspirațiilor și speranțelor europenilor. Tratatul de la Lisabona stabilește care sunt competențele UE și mijloacele pe care aceasta le poate utiliza și modifică structura instituțiilor și modul de funcționare a acestora. În consecință, caracterul democratic și valorile fundamentale ale Uniunii sunt consolidate.

Tratatul este rezultatul negocierilor între statele membre, reunite în cadrul unei conferințe interguvernamentale, la lucrările căreia au participat Comisia Europeană și Parlamentul European. Toate cele 27 de state membre l-au ratificat urmând proceduri variate, în funcție de constituția națională.

Semnarea acestui tratat a venit pe fondul nevoii de a reforma cadrul instituțional al Uniunii Europene ajunsă la 27 de membri și a neratificării de către toate statele Uniunii Europene a Constituției Europene, al cărei text final a fost agreat de statele membre în iunie 2004.

Tratatul de la Lisabona, numit oficial Tratatul de la Lisabona de amendare a Tratatului privind Uniunea Europeană și Tratatul instituind Comunitatea Europeană, a fost semnat la 13 decembrie 2007 la summitul de la Lisabona, Portugalia.

Consiliul European reunit la Bruxelles în iunie 2007 a hotărât redactarea unui nou tratat care să înlocuiască textul Constituției respinse. Acest tratat, numit inițial “Tratatul de Reformă”, urma, nu să înlocuiască (așa cum s-ar fi întamplat în cazul adoptării Constituției), ci să amendeze atât Tratatul instituind Comunitatea Europeană cât și Tratatul privind Uniunea Europeana. Mai mult, s-a hotărât ca în Tratatul de Reformă să fie inclusă numai o prevedere în legătură cu Carta Drepturilor Fundamentale care să transforme acest document într-un instrument cu aceeași valoare legală ca și Tratatele, spre deosebire de Constituție care urma să înglobeze în textul său Carta.

Tratatul de la Lisabona intenționează să păstreze toate schimbările instituți-onale pe care statele membre le-au inclus în Constituția Europeană, precum înființarea funcției de președinte al Consiliului European, a celei de ministru de externe (numit oficial Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe și politica de securitate), păstrarea aceleași distribuții a locurilor în Parlament, acordarea personalității juridice Uniunii Europene (în prezent numai Comisia Europeană are personalitate juridică) și posibilitatea unui stat de a se retrage din UE.

În continuare sunt sintetizate cele mai importante schimbări pe care le aduce Tratatul de la Lisabona.

Parlamentul European va avea puteri sporite în domeniul adoptării legislației, a bugetului și a aprobării acordurilor internaționale. O noua procedură legislativă, numită „ordinară” se va aplica majorității domeniilor, iar Parlamentul va avea aceleași puteri ca și Consiliul. Pentru restul domeniilor se va aplica „procedura legislativă specială”, conform căreia Parlamentul are dreptul de a consimți asupra unei măsuri a Consiliului, sau invers. În afară de aceste proceduri, rămane în vigoare și vechea procedură de consultare – Consiliul, înainte de a vota o propunere a Comisiei trebuie să consulte Parlamentul și să țină cont de propunerile sale.

Conform noului tratat, și parlamentele naționale vor avea puteri sporite, mai ales în ceea ce privește orice altă reformă a Tratatului asupra Uniunii Europene, a răspunsului la orice nouă aplicație pentru statutul de membru ale UE și a cooperării judiciare pe probleme civile. Parlamentul va avea 751 de parlamentari (750 plus președintele), orice stat membru va avea cel puțin șase și cel mult 96 de membri, iar locurile vor fi împărțite între țări conform „proporționalității regresive”, adică un parlamentar dintr-o țară cu o populație mai mare va reprezenta mai multi oameni decât un parlamentar dintr-un stat cu o populație mai mică.

Consiliul European devine oficial instituție a Uniunii Europene și va fi condusă de un Președinte, ales pentru un mandat de doi ai și jumătate. Această funcție nou înființată și-a atras denumirea de „Președinte al Uniunii Europene”, în special în media în discuțiile despre cine va ocupa prima dată aceast post. Deși nu va avea puteri executive sporite, Președintele Consiliului European va avea ca sarcini organizarea lucrărilor Consiliului și va veghea la asigurarea consensului între statele membre. În plus, funcția de Președinte al Consiliului European este incompatibilă cu orice alt mandat la nivel național.

Cea mai importantă schimbare pe care noul tratat o aduce funcționării Consiliului Uniunii Europene se referă la procedura de luare a deciziilor. După intrarea lui în vigoare, majoritatea calificată se va extinde și la alte domenii decât cele din prezent (spre exemplu imigrare si cultura). Din 2014 va fi introdusă o nouă procedură de luare a deciziilor – majoritatea dublă. Pentru a adopta o regelementare europeană va fi nevoie ca majoritatea statelor membre (55%) să reprezinte majoritatea populației europene (65%). Această procedură va fi însoțită de un mecanism prin care un număr mic de state membre se pot opune adoptării unei măsuri.

Numărul membrilor Comisiei Europene ar putea fi redus de la 27 la 18, începând cu 2014, noul sistem implicând faptul că pentru o perioada de 5 ani (cât durează mandatul Comisiei Europene) într-un ciclu de 15 ani, fiecare stat membru nu va fi reprezentat în Comisie. O altă schimbare pe care o aduce Tratatul se referă la președintele Comisiei, a cărui numire va fi strâns legată de rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European și ale cărui puteri vor fi sporite, putând să demită pe oricare dintre comisari.

Una dintre cele mai importante noutăți aduse de Tratatul de la Lisabona se referă la înființarea funcției de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe și politică de securitate. Acest Înalt Reprezentant va avea un rol dublu: va reprezenta Consiliul în problemele legate de politica externă și de securitate comună (PESC) și va deține funcția de vice-președinte al comisiei, comisar pentru afaceri externe.

Tratatul de la Lisabona stipulează cine va acționa, în ce domeniu – Uniunea Europeană sau statele membre, identificând trei categorii de competență pentru UE:

– Competența exclusivă – în domenii precum uniunea vamală, politica comercială și de concurență numai Uniunea Europeană are putere legislativă;

– Acțiuni de sprijin, coordonare și complementare – în domenii ca educația, cultura, industria, Uniunea Europeană poate numai să sprijine statele membre (acordând finanțări, spre exemplu);

– Competența comună – în ceea ce privește mediul, transportul și protecția consumatorilor, atât Uniunea Europeană cât și statele membre au putere de legiferare, fară a uita însă de principiul subsidiarității.

După aderarea la Uniunea Europeană, orice stat poate să aleagă în orice moment dacă rămâne sau nu membru al acestei structuri. Deși există un precedent în care un teritoriu a încetat să mai facă parte din Comunitatea Europeană (Groenlanda în 1985), în prezent nu există nici o prevedere legală conform căreia un stat poate părăsi Uniunea Europeană. De aceea, pentru prima dată Tratatul de la Lisabona include o clauză conform căreia este la latitudine oricărei țări să rămână sau nu membru al UE.

Trataul de la Lisabona înseamnă și un pas înainte în ceea ce privește drepturile omului. Pe lângă faptul că se garantează punerea în aplicare a Cartei Europene a Drepturilor Fundamentale, deschide și oportunitatea pentru Uniunea Europeană de a adera la Convenția Europeană pentru apararea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Totodată, Tratatul introduce un nou drept pentru cetățenii europeni, conform căruia o petiție cu 1 milion de semnături din mai multe state membre poate fi trimisă Comisiei pentru a demara o inițiativă legislativă.

Tratatul cuprinde și protocoale adiționale privind schimbările climatice și luptă împotriva încălzirii globale. De asemenea, câteva prevederi ale Tratatului se referă la solidaritatea în probleme legate de furnizarea de energie și a schimbărilor în domeniul politicii energetice europene.

Ungaria a fost prima țară care a ratificat Tratatul chiar în decembrie 2007, fiind urmată de alte câteva state membre: Franța, Malta, România și Slovenia.

Pe scurt cele mai importante prevederi ale tratatului sunt următoarele: Uniunea Europeană va avea personalitate juridică (până acum doar Comunitatea Europeană avea); funcția de președinte al Consiliului European va fi transformată într-una permanentă de „Președinte al Uniunii”, cu un mandat de 2 ani și jumătate. Drept primul președinte a fost ales belgianul Herman Van Rompuy; va fi înființată funcția de ministru de externe al Uniunii, cu numele oficial de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica comună externă și de securitate; drept prim ministru a UE a fost aleasă Catherine Ashton, Marea Britanie; numărul de comisari va fi redus cu o treime; se va modifica modalitatea de vot în cadrul Consiliului. Regulile stabilite în Tratatul de la Nisa rămân însă în vigoare până în 2014.

Impasul generat in 2005 in procesul de ratificare a Tratatului Constitutional, a declanșat la nivelul Uniunii o perioadă de reflecție și dezbatere pe această temă, extinsă pe perioada unui an și jumătate (iunie 2005 – ianuarie 2007), în vederea găsirii unei soluții. Principala concluzie a perioadei de reflecție a fost că, în pofida respingerii Tratatului Constitutional, Uniunea are nevoie de un nou tratat, care să preia substanța acestuia și să ofere Uniunii instituțiile, mijloacele și instrumentele potrivite pentru a raspunde așteptărilor cetățenilor europeni, precum și provocărilor actuale: schimbări climatice, terorism, criminalitate organizată etc. La cererea Consiliului European din iunie 2007, Conferința Interguvernamentală (CIG) din 2007 a fost însărcinată cu elaborarea unui nou tratat (denumit Tratatul de Reformă) care să permită UE să facă față provocărilor secolului al XXI-lea și să-și fructifice întregul potențial. Acest tratat se concentrează asupra nevoilor UE de modernizare și reformă. Principalele sale obiective sunt:

– mai multa democrație, răspunzând așteptărilor cetățenilor europeni legate de standarde mai înalte de responsabilitate, deschidere, transparență și participare;

– mai multă eficiență și întarirea capacitații de a oferi răspunsuri la problemele globale cum ar fi schimbarile climatice, securitatea și dezvoltarea durabilă.

La suminit-ul informă de la Lisabona, din 18-19 octombrie 2007, liderii europeni au agreat proiectul Tratatului de reformă, elaborat pe baza mandatului CIG. Tratatul de reformă a fost semnat la Lisabona în decembrie 2007, iar procesul de ratificare în cele 27 de state membre UE ar trebui să se desfășoare pe parcursul anului 2008, pentru a permite intrarea în vigoare a acestui document înainte de alegerile pentru Parlamentul European din iunie 2009. Tratatul de reformă este esențial pentru a asigura funcționarea eficientă a Uniunii Europene. În prezent, Uniunea reprezintă 27 de state membre și mai bine de 490 de milioane de cetățeni.

Reformele propuse de viitorul Tratat, în special noile aranjamente instituționale și mecanismele de lucru, sunt necesare pentru a asigura o Uniune capabilă să facă față provocarilor globale și să răspundă așteptărilor cetățenilor europeni, inclusiv cetățenilor români. Doar o Uniune puternică și funcțională, în noul format extins de 27 de state membre, poate asigura beneficii clare cetățenilor săi. De aceea, România susține adoptarea viitorului Tratat de reformă, care va include cea mai mare parte a inovațiilor prevăzute de Tratatul Constituțional, ce fusese ratificat de România odată cu Tratatul sau de aderare. Printre principalele inovații ce vor fi aduse prin Tratatul de reformă, se numară:

– Acordarea statutului juridic obligatoriu Cartei Drepturilor Fundamentale. Carta este un adevarat compendiu al drepturilor de care beneficiază cetățenii față de legislația europeanț, precum dreptul la integritate, interdicția torturii sau a tratamentelor inumane sau degradante, dreptul la libertate, respectul vieții private și familiale, dreptul la educație, dreptul de proprietate, nou-discriminarea, egalitatea între sexe, diversitatea culturală, lingvistică și religioasă etc..

– Intărirea rolului cetățenilor (astfel, 1 milion de cetățeni dintr-un număr semnificativ de state membre pot solicita Comisiei să înainteze o propunere într-un domeniu în care consideră că este necesară o acțiune a Uniunii).

– Introducerea de noi posibilitati de acțiune la nivelul Uniunii în domenii de interes pentru cetățeni, precum: energie, siguranță cetățeanului, domeniul social, schimbările climatice, combaterea terorismului. Consiliul European va avea un preșe-dinte stabil (cu un mandat de doi ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii), conferind Uniunii mai multă continuitate și vizibilitate politică. Creșterea rolului Parlamentului European (acesta alege președintele comisiei Europene și este implicat într-o măsură mai mare în procesul legislativ, alaturi de Consiliu).

Păstrarea principiului reprezentarii în Comisia Europeana în condițiile "un stat, un comisar" până în 2014, după care Colegiul Comisiei va fi restructurat (două treimi din numărul statelor membre, rotație egală).

Rol întărit acordat parlamentelor naționale (informarea acestora cu privire la proiectele legislative inițiate de Uniune sau asupra cererilor de aderare; implicarea sporită a parlamentelor naționale în aspecte privind spatiul de libertate, securitate și justiție, consolidarea rolului acestora în controlul subsidiarității).

Extinderea domeniilor în care deciziile se adoptă de catre Consiliu cu majoritate calificată (în loc de unanimitate), fie prin aplicarea majorității calificate în domenii care în prezent sunt supuse votului cu unanimitate (azilul, migratia, Europol, Eurojust, controlul la frontiere, inițiativele înaltului Reprezentant pentru PESC, politica comună de transporturi, obiectivul și organizarea fondurilor structurale și fondului de coeziune; etc), fie prin extinderea votului cu majoritate calificată la noi domenii pentru care nu există baza juridică la acest moment în tratatele în vigoare (resursele proprii ale Uniunii ). Puterea spațială, energie, sport, turism, protecție civilă, cooperarea structurată permanentă în domeniul apărarii, protecția diplomatică și consulară, retragerea voluntară a unui stat membru din Uniune, dreptul de inițiativă populară, serviciile de interes economic general; ajutorul umanitar etc). Noua modalitate va simplifica procesul legislativ european, generând o mai mare eficiență în luarea deciziilor europene, cu rezultate concrete la nivelul cetățenilor europeni.

Menținerea inovațiilor aduse în materie de politică externă si de securitate comună din Tratatul Constituțional, precum și în cea de apărare, prin preluarea majorității prevederilor în aceste domenii. Astfel, este introdusă posibilitatea unei cooperări mai strânse între statele membre interesate în domeniul de securitate și apărare (cooperarea structurată permanentă).

De asemenea, este asigurată vizibilitatea și coerentă acțiunii europene în aceste domenii, prin înființarea postului de înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica externă și de securitate, care va prezida Consiliul Relații Externe și va fi în același timp unul dintre vice-președinții Comisiei. El va dispune, așa cum prevedea TC, de un serviciu diplomatic european. Includerea unei clauze de solidaritate între statele membre pentru o serie de amenințări, precum terorism, catastrofe de origine umană sau naturală, sau dificultăți în domeniul energetic.

_________________

Codificarea în viitorul Tratat de reforma a politicii de vecinătate a Uniunii (în prezent, aceasta nu este specificată ca atare printre politicile Uniunii). De asemenea, o serie de dispoziții permit flexibilizarea și consolidarea acțiunii Uniunii în ceea ce privește spatiul de libertate, securitate și justitie, asigurând răspunsuri cetățenilor europeni în domenii de actualitate precum migrație, luptă împotriva criminalității organizate sau a terorismului.

– Acordarea personalitatii juridice unice Uniunii Europene (aspect care va permite o coerență și vizibilitate crescute a acesteia pe scenă internațională, prin capacitatea de reprezentare sau de a deveni membru al unei organizații internaționale);

Includerea principiului suprematiei dreptului comunitar, consacrat în prezent numai pe cale jurisprudențială. În ceea ce privește Comisia Europeană, modificarile sunt minimale.

Principala misiune a Comisiei Europene este să promoveze interesul general european. Tratatul de la Lisabona aduce schimbări la nivelul structurii acesteia. Potrivit principiului rotației egale între statele membre, începând din 2014, colegiul va fi format dintr-un număr de comisari egal cu două treimi din numărul statelor membre (adică 18, în cazul unei Uniuni cu 27 de țări).

2. Necesitatea unui nou tratat

Uniunea Europeană s-a schimbat, pe parcursul anilor, numărul de state membre este acum de patru ori mai mare. Numai în ultimii 5 ani, numărul acestora aproape s-a dublat.

Și lumea, la nivel mondial, se schimbă rapid, Europa se confruntă cu provocări uriașe în secolul xxi, între care criza economică, schimbările climatice, dezvoltarea durabilă, securitatea energetică și combaterea criminalității transfrontaliere internaționale.

Statele membre care au întocmit tratatul de Lisabona au recunoscut de comun acord că tratatele existente nu îi ofereau uniunii europene instrumentele de care are nevoie pentru a face față acestor provocări și pentru a înfrunta schimbările.

_____________________

În cazul aprobării în toate cele 27 de țări ale UE, tratatul va îmbunătăți metodele de lucru pentru a asigura că Uniunea își desfășoară activitatea cât mai eficient și eficace în secolul XXI.

Sectiunea 3. Modificari aduse la nivelul institutiilor publice

1. Parlamentul european

Parlamentul european este instituția UE aleasă în mod direct care reprezintă cetățenii statelor membre.

Tratatul extinde numărul de domenii în care parlamentul european va legifera în comun cu consiliul de miniștri și consolidează puterile sale bugetare.

Această putere comună a parlamentului și a consiliului de miniștri poartă numele de codecizie.

Codecizia va deveni „procedura legislativă ordinară”. Aceasta se va extinde spre noi domenii de politică, precum libertatea, securitatea și justiția.

Aceasta va consolida puterile legislative ale parlamentului european.

Tratatul va acorda, de asemenea, parlamentului european un rol mai însemnat în aprobarea bugetului UE.

Parlamentul European îi reprezintă pe cetățenii statelor membre. Tratatul de la Lisabona aduce câteva modificări în ceea ce privește această instituție :

Sporește competențele acestuia la nivel legislativ, bugetar și în materie de aprobare a acordurilor internaționale :

– La nivel legislativ, procedura de co-decizie (redenumită procedură legislativă ordinară) este extinsă la mai multe domenii. Concret, aceasta înseamnă că Parlamentul va dobândi un real statut de putere legislativă, în aceeași măsură ca și Consiliul, în cazul anumitor dosare în care nu a fost implicat până în prezent sau în care a fost doar consultat. Imigrarea legală, cooperarea judiciară în materie penală (Eurojust, prevenirea infracțiunilor, armonizarea legislațiilor în domeniul penal, a infracțiunilor și sancțiunilor), cooperarea polițienească (Europol) și alte câteva dispoziții care țin de politica comercială sau de politica agricolă comună sunt doar câteva exemple în acest sens. În acest fel, Parlamentul European va interveni în aproape toate dosarele legislative.

– La nivel bugetar, Tratatul de la Lisabona consacră practica bine stabilită a cadrului financiar multianual pentru care, în viitor, va fi necesară aprobarea Parlamentului. Pe de altă parte, Tratatul de la Lisabona prevede că Parlamentul și Consiliul vor stabili împreună toate cheltuielile, fiind eliminată distincția care se face, în prezent, între așa-numitele cheltuieli obligatorii (de exemplu, ajutoarele agricole directe) și cheltuielile neobligatorii. Această inovație reechilibrează rolul celor două instituții în aprobarea bugetului Uniunii.

– Parlamentul European va trebui să-și dea avizul conform asupra tuturor acordurilor internaționale referitoare la aspecte care țin de procedura legislativă ordinară.

2. Tratatul modifică și structura Parlamentului: numărul deputaților europeni nu va depăși 751 (750 plus președintele), iar repartizarea locurilor pe state membre se va face după principiul proporționalității degresive. Altfel spus, deputații din țările cu cei mai mulți locuitori vor reprezenta un număr mai mare de cetățeni decât deputații din țările cel mai puțin populate. Tratatul mai precizează că fiecare stat membru va fi reprezentat în Parlament de minim 6 deputați și de maxim 96.

În ceea ce privește parlamentele naționale, Tratatul de la Lisabona recunoaște și consolidează rolul acestora, care vor putea participa mai activ la lucrările Uniunii, respectând, în același timp, rolul instituțiilor europene. O nouă dispoziție reflectă clar drepturile și obligațiile pe care le au parlamentele naționale în cadrul Uniunii, fie că este vorba despre informarea lor, controlul respectării principiului subsidiarității, mecanismele de evaluare în cadrul spațiului de libertate, securitate și justiție sau despre revizuirea tratatelor.

Tratatul de la Lisabona aduce noutăți semnificative în special în ceea ce privește controlul respectării principiului subsidiarității. Potrivit acestui principiu, exceptând domeniile care țin exclusiv de competențele sale, Uniunea nu acționează decât în cazul în care intervenția sa este mai eficientă decât o acțiune întreprinsă la nivel național. Orice parlament național va avea dreptul să-și susțină argumentele potrivit cărora o propunere nu este conformă cu acest principiu.

Din aceste motive, se va institui un mecanism în doi timpi:

– dacă o treime din parlamentele naționale consideră că o propunere nu este conformă cu principiul subsidiarității, Comisia va trebui să își reanalizeze propunerea, având posibilitatea de a o menține, de a o modifica sau de a o retrage;

– dacă majoritatea parlamentelor naționale împărtășesc aceste preocupări, iar Comisia decide, totuși, să își mențină propunerea, va fi declanșată o procedură specifică. Comisia va trebui să își susțină motivațiile, iar Parlamentul European și Consiliul vor avea sarcina de a decide asupra continuării sau întreruperii procedurii legislative.

2. Consiliul European

Consiliul european este alcătuit din cei mai înalți reprezentanți politici ale și ai statelor membre – prim-miniștrii și președinții cu puteri executive.

Acesta asigură direcția politică a uniunii și îi stabilește prioritățile.

În baza tratatului de la Lisabona, consiliul european devine o instituție UE cu drepturi depline, iar rolul său este definit în mod clar.

Se creează o nouă funcție de președinte al consiliului european.

Președintele consiliului european va fi ales de membrii consiliului european pentru un mandat de maxim 5 ani.

Președintele va prezida reuniunile consiliului, îi va coordona activitatea în mod continuu și va reprezenta Uniunea pe plan internațional la cel mai înalt nivel.

Aceasta marchează o schimbare față de sistemul actual în care statele membre care dețin președinția de șase luni a UE prezidează și consiliul european.

Noul președinte al consiliului european va spori vizibilitatea și coerența acțiunilor UE.

3. Consiliul

Consiliul uniunii europene este denumit și consiliul de miniștri. Acesta este alcătuit din 27 de miniștri ai guvernelor reprezentând fiecare stat membru.

Este un organism decizional cheie care coordonează politicile economice ale UE și joacă un rol central în politica externă și de securitate.

Are puteri legislative și bugetare comune cu parlamentul european.

Votul prin majoritate, în locul deciziilor unanime, va deveni o procedură mai frecventă.

Un sistem numit „dublă majoritate” va fi introdus începând din 2014: deciziile consiliului vor avea nevoie de sprijinul a 55% din statele membre, reprezentând cel puțin 65% din populația Europeană. Acest sistem conferă deciziilor o dublă legitimitate.

O nouă schimbare în cadrul tratatului este aceea că înaltul reprezentant al uniunii pentru politica externă și de securitate/vicepreședintele comisiei va prezida consiliul miniștrilor afacerilor de externe.

În alte domenii precum agricultura, finanțele și energia, consiliul va continua să fie prezidat de ministrul țării care deține prin rotație președinția de șase luni a UE.

Acest lucru va spori coerența și eficiența sistemului de rotație a președinției UE. Înaltul reprezentant al uniunii pentru politica externă și de securitate/ vicepreședintele comisiei

O nouă funcție care va coordona politica externă și de securitate comună și politica de apărare comună a UE va fi creată în baza tratatului de la Lisabona. Numirea unui înalt reprezentant al uniunii pentru politica externă și de securitate, care să fie în acela și timp vicepreședinte al comisiei, constituie un nou pas important. Această funcție combină două posturi existente: înaltul reprezentant pentru politica externă și de securitate comună și comisarul pentru relații externe.

Acesta va fi numit de consiliul european și va prezida consiliul miniștrilor afacerilor externe, având în acela și timp funcția de vicepreședinte al comisiei europene. Acesta va face propuneri, va pune în practică politica externă în numele consiliului și va reprezenta pozițiile uniunii pe plan internațional.

Această funcție este concepută pentru a ajuta UE să fie în mai mare măsură capabilă să își apere interesele și valorile pe scena internațională și să se exprime într-un singur glas.

4. Comisia Europeană

Comisia Europeană are scopul de a reprezenta în mod independent interesele uniunii în ansamblu.

Comisia răspunde în fața parlamentului european.

Este singura instituție UE cu autoritatea generală de a iniția propuneri de texte legislative.

Comisia aplică, de asemenea, politicile uniunii, asigură executarea bugetului, coordonează programele UE, reprezintă Uniunea în negocierile internaționale și asigură aplicarea corespunzătoare a tratatelor.

La reuniunea consiliului european din decembrie 2008, șefii de stat și de guvern au fost de acord ca, în continuare, comisia să fie formată dintr-un cetățean din fiecare stat membru.

Tratatul de la Lisabona clarifică:

– puterile care îi revin uniunii europene;

– puterile care le revin statelor membre;

– puterile exercitate în comun.

Tratatul stabilește mai clar decât până acum limitele atribuțiilor UE.

O regulă de bază este ca UE să poată exercita doar acele puteri care i-au fost conferite de statele membre. Aceasta trebuie să respecte faptul că toate celelalte puteri rămân în competența statelor membre.

5. Alte dispoziții

Tratatul afirmă respectarea de către UE a egalității statelor membre și a identităților naționale ale acestora, inclusiv a autonomiei locale și regionale. Acesta se angajează să protejeze diversitatea de culturi și limbi a europei.

Pentru prima dată, există o dispoziție care prevede ca un stat membru să se poată retrage din Uniunea Europeană dacă dorește și stabilește mecanismele care se vor aplica în această situație.

6. Puteri noi pentru parlamentele naționale

Pentru prima dată, parlamentele naționale vor avea o contribuție directă la procesul decizional european.

În cadrul tratatului de la Lisabona, toate legile UE propuse trebuie transmise parlamentelor naționale.

Va fi instituit un sistem de avertizare timpurie, iar parlamentele naționale vor avea la dispoziție 8 săptămâni pentru a- și susține cazul în cazul în care consideră că o propunere nu se pretează la acțiunea UE.

Dacă un număr suficient de parlamente naționale ridică obiecții, propunerea poate fi modificată sau retrasă.

Acest sistem de avertizare timpurie conferă parlamentelor naționale un rol important în a se asigura că UE nu își depășește atribuțiile implicându-se în probleme care pot fi tratate cel mai bine la nivel național, regional sau local.

CAPITOLUL 2

CARACTERUL DEMOCRATIC AL U.E.

SECTIUNEA 1. CARACTER DEMOCRATIC

Legitimitatea, componentă esențială a democrației, este definită în doctrina ca acceptabilitatea de către populație, pe baza liberului consimțământ, a sistemului politic și a politicilor puse în aplicare de acesta1.

Într-o altă conceptie2, această legitimitate (numită legitimitate socială), este doar una dintre cele trei tipuri de legitimitate existente, căreia i se adaugă legitimitatea formală, decurgând din respectarea principiilor legale în timpul creării și funcționării unui sistem instituțional (în cazul Uniunii Europene, este vorba de legitimitatea pe care o dă caracterul democratic al instituțiilor și proceselor prin intermediul cărora a fost adoptată legea după care aceasta funcționează, adică tratatele), și legitimitatea substanțială (după unii autori3, una dintre componentele legitimității sociale), care presupune că guvernul să se angajeze să apere valorile ce formează cultura politică generală.

_____________________

Ch. Lord, Legitimacy, Democracy and the EU : when abstract questions become practical policy problems, ESCR, Policy Paper 03/00,2000, p. 1; G. Hermet et al , Dictionnaire de la science politique et des institutions politiques, Paris,Dalloz, 3e édition, 1998, p. 140.

2J. Weiler, Problems of Legitimacy in Post 1992 Europe, Aussenwirtschaft, 46(3-4), 1991, p. 182-183; M Horeth, No way out for the beast? The unsolved legitimacy problem of European governance, Journal of European Public Policy, 6(2), 1999, p. 249-268.

3J.Weiler, op. cit., p. 184

O analiză asemănătoare cu privire la sursele legitimității unei ordini politice4, vorbește despre legitimitatea indirectă, decurgând de la state și parlamentele lor, legitimitate prin participare sau procedură (intrare legitimitatea), sau „guvernare de catre popor”5), legată de participarea democratica și competiția politică, întețegând prin aceasta susținerea pe care cetățenii sunt chemați să o acorde institutiilor intr-un sistem politic democratic, posibilitatea cetățenilor de a alege între agende și actori politici diferiți și legitimitate prin rezultate („ieșire legitimitatea” sau „guvernare pentru popor”6), adică susținerea populară asigurată de rezultatele politice (reguli, norme, alegerea politicilor publice justificată de interesul colectiv), măsura în care aceste rezultate corespund așteptarilor cetatenilor.

În acest context, se consideră că modelul de guvernare europeană se confruntă cu o dilema (de fapt, o „trilema”), o triplă provocare care face să nu se poată întări una dintre aceste trei dimensiuni fără a le slăbi pe celelalte.7 Democratic legitimation rests both on the effectiveness of policy achievements and onLegitimitatea democratica se bazează atât pe eficiența politicii și a realizărilor, cât și pe reprezentare populară și participare. Democrația reprezintă astfel un ideal ce combină aceste două criterii de guvernare și de reprezentare, chiar dacă acestea se pot afla, adesea, în tensiune. Există un inevitabil compromis între accentul pus pe guvernarea pentru oameni și un accent pe guvernarea de către oameni.8

Se apreciază că între democratie și legitimitate nu există o legătură directă, un sistem politic putând beneficia de o legitimitate reală chiar și în absența respectării marilor principii democratice (exemplul dat fiind Germania nazistă), la fel cum într-un sistem democratic guvernul poate să nu fie considerat legitim.9

_______________________

4M. Horeth, No way out for the beast? The unsolved legitimacy problem of European governance, Journal of European Public Policy, 6(2), 1999, p. 249-268; M. Jachtenfuchs., Diez Th., Jung S., Which Europe ? Conflicting Models of a Legitimate European Political Order, European journal of International Relations, 4(4), 1998, p. 409-445.

5S. Hix., The Study of the European Union II: the ‘new governance’ agenda and its rival, Journal of European Public Policy, 5(1), 1998, p. 51.

6Idem.

7M Horeth, op. cit., p. 264.

8R. Katz, B. Wessels, eds. (1999) European Parliament and European Integration,Oxford University Press, 1999, p.5.

9 Pentru amănunte, a se vedea J.Weiler, op. cit., p. 182-183.

Mergând mai departe pe această logică, deși este evident că dimensiunea cea mai problematică a legitimității la nivel european este cea a participării, autori precum Arend Lijphart, afirmă că legăturile ce se stabilesc între democrație, participare și legitimitate nu pot fi socotite de determinare. Dilema democrației constă tocmai în lipsa de determinare dintre acestea: „o participare mai mare nu conduce în mod automat la o mai mare legitimare", iar „mai multa democrație nu determină în mod automat mai multă legitimitate". De asemenea, caracterul democratic al unui sistem ține, într-o mare masură, de modul în care individul (cetățeanul) îl percepe ca răspunzându-i nevoilor.10

Strâns legată de noțiunea de democrație este cea de responsabilitate (în sensul de reglare de conturi, de control al aleșilor de către alegatori, cei care fac guvernul legitim dar care il și pot schimba). Este vorba de mecanismul sancțiunii electorale care fondează legitimitatea democratică și în virtutea căruia responsabilii politici, știind că pot fi sancționați de alegători la următorul scrutin, se preocupă să aibă adeziunea unui număr cât mai mare al acestora, anticipand nevoile și dorintele lor. Guvernanții trebuie să explice și să justifice acțiunile lor de o manieră convingătoare, ceea ce presupune o anumită transparență a actului de guvernare.

Problema care se pune este în ce măsură democrația modernă, născută la nivelul națiunilor, se poate grefa la nivel transnațional.

Realitatea demonstrează că este dificil de a face aplicabile mecanismele legitimității și responsabilității democratice la nivel european. Astfel, în ceea ce privește legitimitatea prin participare («input legitimacy», se consideră că eșecul diverselor propuneri de reformă orientate spre îmbunătățirea acesteia se datorează dificultății de a combate triplul deficit pe care îl constituie absența unui sentiment de identitate colectivă, absența unor veritabile dezbateri comune la nivel european și absența unei infrastructuri instituționale la scară europeană care să asigure controlul politic al guvernanților europeni de către un electorat european (pe baza unei circumscripții europene).11

_______________________

10A. Lijphart, Modele ale democratiei. Forme de guvernare si functionare în treizeci și șase de țări, Editura Polirom, Iași, 2006.

1 F. Scharpf, Gouverner l’Europe, Paris, Presses de Sciences Po, 2000, p.191¸ M Horeth, op. cit., p. 264

Pentru ca lucrurile sa evolueze altfel, este nevoie de o schimbare la nivelul identității și conștiintei europeanului, mai ales în cazul legitimării unei autoritați politice la nivel european, schimbare ce presupune restructurări majore la nivelul instituțiilor și al proceselor lor, ajungându-se la „forme noi de guvernare, drepturi și obligații noi pentru cetățeni și noi canale pentru reprezentarea administrativa și teritorială".12

Este evident că, în ciuda eforturilor făcute pentru conturarea unei cetățenii europene, a unei conștiinte politice comune, a unui spațiu public sau a unei opinii publice europene, Europa politică are încă dificultăți în a se finaliza, și nici alegerile directe, nici creșterea puterilor instituției parlamentare europene nu au rezolvat problema legitimității în Uniune.

Participarea la alegerile europene reprezintă cel mai la îndemână instrument de măsurare a stării democrației la nivel comunitar, însă răspunsul electorilor europeni în fața mizei desemnării membrilor adunării parlamentare europene nu este prea îmbucurăor: se perpetuează, de-a lungul tuturor episoadelor electorale ce au avut loc până acum, o anumita confuzie în randul cetățenilor cu privire la Uniunea Europeană, și, în același timp, aceste alegeri se desfașoară după un scenariu binecunoscut, în care toate momentele importante, de la pregatirea scrutinului, la campaniile electorale și stabilirea rezultatelor, sunt percepute de către electori prin prisma preocuparilor naționale. Această „naționalizare” a alegerilor europene (dificultatea de a depași cadrul național), ca și modul de funcționare a Uniunii, care nu se pretează la o veritabilă alternanța politică, fac dificil de aplicat la nivel european mecanismul sancțiunii electorale, nefavorizând astfel o responsabilitate democratică a aleșilor în fața alegătorilor, o apropiere între reprezentanți și reprezentați.

_______________________

2Ph Schmitter., G Majone, A Moravcsic, Democracy and Constitutionalism in the European Union, ECSA Review, 13(2), 2000, p. 2-7. A se vedea și J. Weiler, op. cit., p. 184.

Totuși, nu putem să nu remarcăm faptul că, în aplicarea practică a elementelor componente ale cetățeniei europene, alături de exercitarea dreptului de vot la alegerile europene, au inceput să fie folosite și alte forme de participare cetățenească, precum dreptul de petiție sau exercitarea dreptului de recurs în față instanțelor jurisdicționale comunitare (reprezentând o „cetățenie judiciară”13), practici ce prezintă un anumit potențial pentru spațiul public european în construcție, chiar dacă nu pot suplini dificultățile sale de exprimare în cursul alegerilor pentru Parlamentul european.

În fața acestei realitati, a dificultăților structurale care frânează manifestarea unui „demos” european în cadrul unui spațiu politic transnațonal, dar și din perspectiva unei creșteri a eterogenității politice și economice a Europei ca urmare a extinderii sale, se apreciază că este mai plauzibil să luam în considerare, cel puțin la acest moment, o viziune mai realistă asupra integrării europene: aceea a unei legitimități funcționale. Altfel spus, îndepartarea perspectivei unei legitimități date de participare (input legitimacy), a unei guvernări „de catre poporul european”, face necesar ca proiectul european să se legitimeze prin „ieșirile” sale (output-uri), adică prin eficacitatea sa, prin capacitatea de a rezolva problemele colective, realizând o guvernare „pentru poporul european”14. Interacțiunea permanentă cu diferite nivele de decizie și de aplicare necesită o revizuire a procedurilor pentru a optimiza rezultatele procesului („ieșirile”).

Aceasta nu înseamnă că Uniunea nu mai trebuie să facă eforturi pentru a-și dezvolta legitimitatea democratică, și că trebuie să considere suficientă, pentru moment, reunirea la nivelul statelor membre a unor elemente democratice, evitand pe cât posibil ieșirea din acest cadru.

În stadiul de integrare la care a ajuns, construcția europeană are nevoie de o legitimitate suficientă pentru ca acțiunile sale să fie percepute ca justificate, iar aceasta presupune crearea unei democrații la nivel european, un model original de legitimitate democratică, în acord cu originalitatea sistemului Uniunii Europene.

_______________________

3 S. Trudel, « Pratiques de la citoyenneté européenne », Revue Internationale de Politique Comparée, n°1 vol.9, printemps 2002, apud C. Belot, B. Cautrès, op. cit., p. 1

4 F. Scharpf, op. cit, p.191.

Eterogenitatea Uniunii, structura sa hibridă, impune prezența ambelor niveluri ale legitimității democratice, național și european, fără ca unul sa-l poata exclude pe celalalt.

Pe de altă parte, pentru un tablou complet al stării democrației la nivel comunitar, este necesar a fi evidențiate o serie de elemente care fac dovada unei forțe superioare a Parlamentului European în raport cu parlamentele naționale și care pot constitui fundamentele unui veritabil model de democrație parlamentară europeană. Astfel, dacă în democrațiile parlamentare actuale se înregistrează o mișcare generală de transferare a puterii parlamentelor către guverne, devenite legislatori (sintagma folosită fiind cea de „deparlamentarizare”), parlamentele transformându-se, în multe state, din organisme care exprimă suveranitatea poporului, în forumuri de dezbateri politice menite să receptioneze favorabil „impulsurile” venite din partea guvernului, prin intermediul procedurii de codecizie Parlamentul European se manifestă efectiv ca o putere legislativă.

Nefiind ales pentru a susține executivul, Parlamentul European are forța de a decide în deplină îndependnță, fără a fi influențat de eventuale presiuni exercitate de executivele naționale sau de executivul comunitar. El exercită control asupra Comisiei, pe care o poate cenzura, dar nu poate face, la rândul lui, obiectul unei dizolvări. Mai mult chiar, structurarea sa pe grupuri politice în funcție de afinitățile politice și nu ca delegații nationale, și necesitatea ca, pentru deciziile care presupun o majoritate ridicată, forțele politice ce formează majoritatea parlamentară, fie că sunt de centru-stânga sau de centru-dreapta, să obțină consensul unei părți a opoziției, determină că nici încercările de presiune venite din partea statelor membre sau a lobiștilor să nu aibă prea mult succes.

Se consideră că însăși alegerea sa prin votul direct al cetățenilor îi conferă, a priori, o legitimitate superioară unor parlamente nationale care nu sunt alese, în ansamblul lor, direct de popor15.

Tratatul vă oferă posibilitatea de a aduce o contribuție mai însemnată la procesul decizional.

_______________________

5Este cazul, spre exemplu, al Senatului francez, ales prin vot indirect de către Colegiul Marilor Electori – G. Matagne, Démocratie(s) européenne(s), Cahiers de Sciences politiques de l'ULg, Cahier n°3. Materialul poate fi consultat la adresa: http://popups.ulg.ac.be/csp/document.php?id=97

Prin noua inițiativă a cetățenilor, un milion de oameni – din populația de 500 de milioane a UE – dintr-un număr de state membre pot cere comisiei europene să înainteze noi propuneri de politici.

Aceasta vă permite, pentru prima dată, să aveți un cuvânt de spus în mod direct în procesul legislativ al uniunii.

Pentru a îmbunătăți informațiile privind modul în care UE ia decizii, consiliul de miniștri va trebui acum să se reunească în ședințe publice atunci când analizează și votează proiecte de legi.

Tratatul extinde numărul de domenii în care parlamentul european ia decizii în comun cu consiliul de miniștri. Aceasta înseamnă că membrii parlamentului pe care îi alegeți în mod direct vor avea un rol mai însemnat în procesul legislativ și în ceea ce privește bugetul UE.

La nivel intern, parlamentele naționale vor avea posibilități mai mari de a aduce o contribuție directă la procesul decizional al UE.

Un nou sistem de avertizare timpurie oferă parlamentelor naționale dreptul de a face observații cu privire la proiectele de legi și de a verifica dacă UE nu își depășește atribuțiile implicându-se în aspecte care pot fi tratate cel mai bine la nivel național sau local.

Tratatul de la Lisabona fluidizează procedurile decizionale ale uniunii.

În cadrul consiliului de miniștri, se va extinde votul cu majoritate calificată, în locul deciziilor unanime. Astfel, acțiunea va deveni mai rapidă și mai eficientă.

Vot cu majoritate calificată înseamnă că, începând din 2014, deciziile consiliului de miniștri vor avea nevoie de sprijinul a 55% din statele membre, reprezentând cel puțin 65% din populația Europeană. Acest sistem conferă dublă legitimitate deciziilor.

Reguli stricte se vor aplica oricăror propuneri de a aduce noi domenii de politică sub incidența votului prin majoritate. Fiecare stat membru trebuie să fie de acord cu orice asemenea modificare, iar parlamentele naționale vor avea drept de veto.

Dar pentru domenii de politică importante, cum sunt fiscalitatea și apărarea, va fi necesar în continuare votul unanim.

Caracterul democratic al Uniunii Europene .Pentru a discuta evoluția caracterului democratic al Uniunii Europene, voi pleca de la a enumera câteva dintre condițiile procedurale de bază ale democrației: existența unui cadru constituțional și a unui stat de drept, separarea puterilor, drepturile omului, alegeri libere. Cadrul constituțional al Uniunii Europene este dat de Tratatele care, de-a lungul timpului, au reprezentat izvoarele primare ale dreptului comunitar. Acestea se împart în două categorii mari: tratate institutive și tratate modificatoare ale tratatelor institutive, lor putându-li-se adăuga și o a treia categorie, cea a Tratatelor de aderare a statelor europene la UE.

Tratatele institutive sunt cele trei tratate originare ale comunităților europene din anii ’50, la care s-a adăugat peste mai bine de 40 de ani, Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la Maastricht13. Tratatul de la Maastricht este în același timp un tratat modificator, întrucât modifică Tratatul de la Roma privind instituirea Comunită-ții Economice Europene(CEE), în Tratatul privind instituirea Comunității Europene (TCE). Tratatele de la Amsterdam, Nisa sau Lisabona sunt tratate modificatoare. Tratatul de la Lisabona, căci acesta reprezintă subiectul prezentei lucrări, este unul modificator întrucât operează schimbări în Tratatul privind UE (TUE) dar și în Tratatul privind Comunitatea Europeană, care devine Tratatul privind funcționarea UE (TFUE), astfel că sintagma Comunitate Europeană este înlocuită total cu cea de Uniune Europeană.

Cadrul constituțional al UE este unul puternic și rigid, întrucât modalitatea de amendare sau modificare a unui Tratat este complicată, marcată de logica interguvernamentală, necesitând în mod obligatoriu convocarea unei Conferințe Interguvernamentale. Parlamentul, în schimb, este minor în acest proces. Scopul pentru care Tratatele comunitare s-au modificat a fost adaptarea constantă a arhitecturii instituționale a U.E. la necesitățile în schimbare ale comunității europene.

Unii autori au asemănat această arhitectură instituțională cu cea a unui stat, bazat pe principiul separării puterilor. Teoreticienii UE ca sistem politic au încercat să arate că deși UE este cu siguranță „mai puțin decât un stat weberian, lipsindu-i monopolul asupra violenței legitime(..) poate fi totuși teoretizată ca un sistem politic, deținând o rețea de instituții legislative, executive, judecătorești care adoptă politici publice obligatorii și care inflențează alocarea autoritară a valorilor în societatea europeană”. Fără a contrazice afirmația anterioară, trebuie adăugat faptul că deși există în mod cert o specializare funcțională a instituțiilor UE, separarea acestora nu este netă, existând domenii de suprapunere a puterilor. Spre exemplu, Consiliul Uniunii Europene reprezintă, în același timp, atât puterea executivă, cât și cea legislativă, partajând același tip de atribuții cu Comisia, respectiv Parlamentul European.

Preocuparea pentru respectarea drepturilor omului a fost o constantă a UE. Mai problematică a fost chestiunea identificării existenței unui popor european, mai exact, a cetățenilor pentru a căror drepturi UE să militeze. Tratatul de la Maastricht a introdus, în premieră, noțiunea de „cetățenie europeană” cu drepturile asociate acesteia, iar Tratatul de la Lisabona completeză, susținând că „cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională, ci se adaugă acesteia.” De asemenea, Tratatul de la Lisabona include în finalul său Carta drepturilor fundamentale a UE. În plus, Protocolul 8 al aceluiași Tratat prevede aderarea UE la Convenția Europeană a Drepurilor Omului.

În ceea ce privește alegerile libere, singura instituție comunitară aleasă direct de populație este Parlamentul European, iar acest lucru datează din 1979, la mai bine de 20 de ani de la debutul construcției europene. Alegerea directă a membrilor Parlamentului European reprezintă un mare pas înainte în direcția diferențierii acestei instituții de legislativele clasice ale organizațiilor internaționale. Cu toate aceste, alegerile europene au suscitat întotdeauna puțin interes, rata de participare la acestea fiind în scădere constantă din 1979. Dacă rata medie de participare în 1979 era de 62%, la alegerile din 2009 aceasta a ajuns la 42,94%. Chiar și în România, ca proaspăt membru UE, s-a remarcat un trend descendent, pe fondul unei dezinteres major pentru alegerile europene: 27,4% dintre alegători au venit la vot în 2009, față de 29,47% în 2007, când au fost aleși primii deputați europeni români.

Cu referire la caracterul democratic al UE, Tratatul de la Lisabona punctează o serie de premiere. Astfel, acesta definește în mod explicit UE ca democrație reprezentativă, dar introduce și referiri la democrația participativă. Astfel, Tratatul precizează, pe de o parte, faptul că „Cetățenii sunt reprezentați direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European” iar pe de altă parte, stipulează faptul că „orice cetățean are dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii”, introducând în continuare o mențiune legată de inițiativa legislativă cetățenească : „La inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuțiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care acești cetățeni consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor.”

În ciuda afirmării caracterului democratic al UE, sintagma „deficit democratic” a fost intens uzitată de teoreticienii studiilor europene, întrebându-se când va deveni UE un adevărat regim democratic. Creșterea constantă a puterilor Parlamentului este strâns legată de „necesitatea de a combate deficitul democratic, perceput, în principal ca un deficit parlamentar”. Lipsa de implicare și interes a cetățenilor europeni pentru chestiunile comunitare a reprezentat motivul major al încercării de transparentizare a UE, de impulsionare a participării cetățenești și de valorizare a instituțiilor comunitare supranaționale. Voi analiza în continuare evoluția Parlamentului European în sistemul instituțional european.

Caracterul democratic al Uniunii este reprezentată în ultima perioadă un obiect de interes, atît pentru factorii politici, cât și pentru mediul academic. În ceea ce priveste ,,deficitul democratic ,,1 pentru care Uniunea Europeană se poate spune că suferă, deține o serie de soluții pentru decimarea acesteia. Deci ,,deficitul democratic’’ este o idee ce reflectă realitatea, care poate servi în principal la critica caracterului democratic și innaccesibil pentru omul de rând al Uniunii Europene și diverselor organisme. Instituțiile europene sunt principalele obiective avizate pe plan Eutopean datorate lipsei de accesibilitate pentru cetățeanul de rând.

Transformarile pe care le sufera procesul de guvernare ca urmare a apartenen-ței la Uniunea Europeană, în sensul transferului controlului politic în sistemele democratice de guvernare la scară națională ce tinde la un sistem în care predomină puterile executive.

Procesului de aprofundare a integrării, competențele la care statele au renunțat (îndeosebi parlamentele naționale) au fost transferate nu institutilor comunitare alese prin vot universal, ci Comisiei Europene – institutie cu caracter supra statal, și guvernelor reprezentate în Consiliul de Ministrii sau chiar ai unui organ cu caracter interguvernamental Consiliul European, care nu era institutie comunitara și asupra căreia nu se putea exercita sub nicio formă.

Procesul decizional are un caracter extrem de tehnic, ceea ce duce la preponderenta grupurilor foarte specializate, iar procesul de negociere este de asemenea complex, dominat de principiile de negociere și de consens, făcând ca rezultatele să fie greu de înțeles pentru omul de rând. Între organele executive și legislativ a aparut un ,,efect de delegitimare” datorate scăderii capacitatilor statelor de a-și promova propriile opțiuni. Ca atare, o frustrare a cetățenilor europeni, afectați tot mai mult de decizii pe care nu le puteau influența. În comparație cu politica națională, aceștia cred că nu au suficientă influență asupra politicii europene. Sondajele de opinie, rezultatele referendumurilor și prezența la urne la alegerile europene arată că o mare part of the European population is indifferent (in the best case), but often sceptical and parte a populației europene este indiferentă (în cel mai bun caz), dar de multe ori sceptică și sometimes hostile towards European institutions. uneori chiar ostilă față de instituțiile europene.

Tratatul vă oferă posibilitatea de a aduce o contribuție mai însemnată la procesul decizional.

Prin noua inițiativă a cetățenilor, un milion de oameni – din populația de 500 de milioane a UE – dintr-un număr de state membre pot cere comisiei europene să înainteze noi propuneri de politici.

Aceasta vă permite, pentru prima dată, să aveți un cuvânt de spus în mod direct în procesul legislativ al uniunii.

Pentru a îmbunătăți informațiile privind modul în care UE ia decizii, consiliul de miniștri va trebui acum să se reunească în ședințe publice atunci când analizează și votează proiecte de legi.

Tratatul extinde numărul de domenii în care parlamentul european ia decizii în comun cu consiliul de miniștri. Aceasta înseamnă că membrii parlamentului pe care îi alegeți în mod direct vor avea un rol mai însemnat în procesul legislativ și în ceea ce privește bugetul UE.

La nivel intern, parlamentele naționale vor avea posibilități mai mari de a aduce o contribuție directă la procesul decizional al UE.

Un nou sistem de avertizare timpurie oferă parlamentelor naționale dreptul de a face observații cu privire la proiectele de legi și de a verifica dacă UE nu își depășește atribuțiile implicându-se în aspecte care pot fi tratate cel mai bine la nivel național sau local.

SECTIUNEA 2. PROGESE DEMOCRATICE

1. Uniunea Europeană la nivel mondial

U.E. promite să promoveze valorile sale în lume aducându- și contribuția la:

– pace și securitate,

– dezvoltarea durabilă a planetei,

– solidaritate și respect reciproc între popoare,

– comerț liber și echitabil,

– eradicarea sărăciei,

– protejarea drepturilor omului,

Respectarea și dezvoltarea dreptului internațional, astfel cum este definit, în special, în carta națiunilor unite.

U.E. este cea mai mare putere comercială a lumii și cel mai important donator de ajutoare pentru țările în curs de dezvoltare.

Crearea funcției de înalt reprezentant pentru politica externă și de securitate/vicepreședinte al comisiei, menționată mai sus, va oferi o mai mare coerență acțiunilor externe ale UE și va permite uniunii să vorbească cu un singur glas pe plan internațional. Acest înalt reprezentant va fi asistat de un serviciu pentru acțiune externă dedicat.

Tratatul include dispoziții importante într-un număr de noi domenii de politică privind consolidarea capacității U.E. de a combate criminalitatea transfrontalieră internațională, imigrația ilegală, traficul de femei și copii, droguri și arme.

Alte două domenii sunt în mod deosebit relevante în lumea de astăzi:

Schimbările climatice: tratatul acordă prioritate obiectivului UE de a promova dezvoltarea durabilă în europa, pe baza unui înalt nivel de protecție și ameliorare a stării mediului.

Tratatul promite să promoveze, la nivel internațional, măsuri de soluționare a problemelor de mediu regionale și globale, în special, schimbările climatice.

Prin consolidarea rolului UE în domeniul schimbărilor climatice, europa continuă să conducă lupta împotriva încălzirii globale.

Energia: tratatul include noi dispoziții prin care se asigură o bună funcționare a pieței energetice, în special în ceea ce privește furnizarea de energie, și realizarea eficienței energetice și a economiilor la energie, precum și dezvoltarea de surse de energie noi și regenerabile.

Pentru toate statele membre, securitatea furnizării de energie reprezintă o provocare cheie pentru viitor.

Tratatul afirmă angajamentul U.E. față de o politică Europeană unită în materie de energie durabilă.

Tratatul asigură, de asemenea, o nouă bază de cooperare între statele membre în domeniul sporturilor, ajutoarelor umanitare, protecției civile, turismului și cercetărilor spațiale.

2. Aportul tratatului reformator la creșterea legitimității demo-cratice

Democrația europeană este deplin consacrată de tratat, aceasta reprezentând fară îndoială o contribuție majoră, o rubrică întreagă a tratatului – ,,Principiile democratice”, fiind dedicată în acest sens. Principiul general este acela al egalității democratice. Astfel,: ,,în toate activitatile sale, Uniunea respectă principiul egalității cetățenilor săi, care beneficiază de o atenție egală din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor sale”. Trebuie reamintit că principiul egalității este unul dintre fundamentele constructiei europene. Obiectivul crearii unei piete interne într-o primă fază, și a unei uniuni politice, în a doua perioadă, presupune asigurarea egalității în drepturi a subiectelor dreptului european care sunt cetățenii.

În afara de principiul general, tratatul consacră trei nivele de exercitiu al democratiei europene. Democrația europeană se realizează pe baza principiilor de democrație reprezentativă, a principiilor de democratie participativă și prin intermediul parlamentelor naționale. Acest ansamblu de dispoziții apare ca un rezultat al preluării unui anumit număr de elemente pre-existente, altele decât cele prevazute în tratatul care stabilește o Constituție pentru Europa.

-. Principiul de bază al regimului Uniunii este acela al democrației reprezentative fapt consacrat în tratat: ,,Funcționarea Uniunii se întemeiază pe principiul democrației reprezentative”.Orientarea către cetățeanul european și dezvoltarea principiului democratic este adus de tratat printr-un articol care precizează ca: ,, Orice cetățean are dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii. Deciziile se iau în mod cât mai deschis și la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățean”. Putem vorbi astfel de o dezvoltare a principiului democratic

– Din punct de vedere etimologic, democrația înseamnă puterea poporului, ideea de democrație europeană implicând astfel în mod necesar dreptul cetățenilor europeni de a participa la viața democratică a Uniunii. Invocarea necesității ca deciziile să fie luate cât mai aproape posibil de cetățeni, reia filozofia principiului subsidiarității, un principiu care stabilește o dublă condiționare: deciziile trebuiesc luate cât mai aproape posibil de cetățeni, autoritățile cele mai îndepartate nefiind legitimate să acționeze decât în cazuri excepționale, când efectele depășesc frontierele unui stat sau pentru un plus de eficiență. Acesta este înscris în tratate începând cu tratatul de la Maastricht. Era vorba atunci de dobândirea protecției suveranității statelor membre întru-un moment de creștere a competențelor Europei și a întăririi dimensiunii sale politice. S-a avut în vedere și recunoașterea implicită a orientării federale a Uniunii și de a permite acțiunea sa în caz de necesitate. În dreptul european, principiul subsidiaritatii privește exercitiul competențelor concurente și se referă numai la raporturile între statele membre și Uniune. Statele ramâne libere să-și organizeze repartiția competentelor între Statul central și entitățile federale și descentralizate după forma juridică de stat.

Democrația reprezentativă privește în același timp și statele membre și pe cetateni în conformitate cu dubla legitimitate a Uniunii, fondată pe legitimitatea interstatală și pe cea a popoarelor, lucru de altfel consacrat: ,,Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de șefii lor de stat sau de guvern și în Consiliu de guvernele lor, care la randul lor răspund în mod democratic fie în fața parlamentelor naționale, fie în fața cetățenilor lor”. Corelarea între cele doua tipuri de reprezentare se face prin intermediul referinței la responsabilitatea guvernelor în fața Parlamentelor naționale sau direct în fața popoarelor statelor.

Parlamentul European este oficial recunoscut ca instituție prin excelență de reprezentare a cetățenilor europeni la nivelul Uniunii: ,,Cetățenii sunt reprezentați direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European”. Acest principiu era deja prezent în tratatele anterioare. El deriva de altfel, din instrumentul de expresie democratică reprezentat de partidele politice. Rolul lor în formarea conștiinței politice europene a reafirmat și îmbogățit exprimarea voinței cetățenilor: ,,Partidele politice la nivel european contribuie la formarea conștiinței politice europene și la exprimarea voinței cetățenilor Uniunii”.

Pentru intărirea legitimității și actului democratic în cadrul Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona reia principalele prevederi ale Tratatului Constituțional în ceea ce privește instituția reprezentativă a cetățenilor la nivel european, acordand Parlamentului European competențe sporite la nivel legislativ, bugetar și în materie de acorduri internationale: ,,Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcțiile legislativă și bugetară. Acesta exercită funcții de control politic și consultative, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate”.

În primul rand, la nivel legislativ, procedura de codecizie (redenumită procedură legislativă ordinară) este extinsă la mai multe domenii. Concret, aceasta înseamnă că Parlamentul va dobândi un real statut de putere legislativă, în aceeași măsură ca și Consiliul, în cazul anumitor dosare în care nu a fost implicat până în prezent sau în care a fost doar consultat. Imigrarea legală, cooperarea judiciară în materie penală (prevenirea infractiunilor, armonizarea legislațiilor în domeniul penal, a infracțiunilor și sancțiunilor, cooperarea polițienească) și alte câteva dispoziții care țin de politica comercială sau de politica agricolă comună sunt doar cateva exemple în acest sens. În acest fel, Parlamentul European va interveni în aproape toate dosarele legislative. La nivel bugetar, Tratatul de la Lisabona consacră practica bine stabilită a cadrului financiar multianual pentru care, în viitor, va fi necesară aprobarea Parlamentului. Pe de alta parte, Tratatul de la Lisabona prevede ca Parlamentul și Consiliul vor stabili împreună toate cheltuielile, fiind eliminată distincția care se face, în prezent, între așa-numitele cheltuieli obligatorii (de exemplu ajutoarele agricole directe) și cheltuielile neobligatorii. Această inovație reechilibreaza rolul celor două instituții în aprobarea bugetului Uniunii.

SECȚIUNEA 3

PRINCIPALA FORMĂ A DEMOCRAȚIEI PARTICIPATIVE ÎN TRA-TATUL DE LA LISABONA

1. Stabilirea inițiativei cetățenești

Dezbaterile europene din ultimii ani au avut în centrul atenției problematica deficitului democratic al Uniunii Europene și a remedierii acestuia. Această a căpătat o importanță și mai mare în cadrul dezbaterilor privind Constituția Europeană, și a fost reluată și în perspectiva elaborării Tratatului de Reformă.

Există o diferență notabilă privind ințelegerea printr-o învățătură instituționa-listă a ceea ce însemnă deficitul democratic și soluțiile de diminuare de adoptarea unei noi viziuni ce se reflecta în cadrul Tratatului de la Lisabona; mai exact în cadrul Tratatului privind Uniunea Europeană.

Aceasta abordare la care se face referire trece peste soluțiile strict de reforma instituțională, atingând un punct mult mai sensibil și anume cetățenii europeni. Noul tratat a transpus în acest sens dorintă existenței unei Uniuni Europene cât mai transparente și democratice, mai apropiată de cetățenii săi.

Un aspect foarte important pe care îl consacră Tratatul de la Lisabona este acela de a oferi posibilitatea cetățenilor Uniunii Europene la inițiativa cetățenească în domeniul legislativ: ,,La inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuțiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care acești cetățeni consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor”.

Noutatea constă în faptul că pentru prima oara în dreptul primar al Uniunii se vorbește despre posibilitatea cetățenilor europeni de a avea inițiativa legislativă. Aceasta prevedere nu este una nouă în spațiul european; în constituțiile statelor membre ale Uniunii există prevederi similare, care acordă dreptul la inițiativă legislativă cetățenilor acestora. Importanța existenței acestui drept exprimat în legea primară a Uniunii Europene se poate vedea nu numai ca o modalitate de reducere a deficitului democratic și de creștere a transparenței în construcția europeană, dar și ca o măsură ce apropie Tratatul de la Lisabona de o constituție europeană. Deși s-a evitat folosirea acestei denumiri și s-a spus că Tratatul de la Lisabona este diferit de Constituția Europeană, se pot observa multe asemanări între cele două.

2. Ce este inițiativa cetățenească

Dupa intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, toate actele legislative ale Uniunii Europene, fie ele regulamente, directive sau decizii, sunt în principiu adoptate împreună de Parlamentul European și Consiliu, și anume la propunerea Comisiei: ,,Actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu excepția cazului în care tratatele prevăd altfel. Celelalte acte se adopta la propunerea Comisiei, în cazul în care tratatele prevăd acest lucru”.

Dupa ce statele membre au prevăzut încă de la constituirea Comunității Economice Europene, în anul 1957, dreptul Consiliului de a solicita Comisiei „să efectueze toate studiile pe care acesta le consideră oportune pentru realizarea obiectivelor comune și să îi prezinte orice propuneri corespunzătoare“. După câțiva ani mai târziu, prin Tratatul de la Maastricht și introducerea procedurii de codecizie, au instituit și pentru Parlamentul European posibilitatea de a solicita Comisiei să prezinte propuneri legislative.

Se preconizeaza ca, în viitor, acest drept de solicitare, pe care ambele organe legislative îl au deja, să le fie conferit prin inițiativă cetățenească europeană și persoanelor fizice sau juridice ce aparțin unui stat sau Uniunii, „La inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, apartenenții ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia Europeana poate fi invitată să prezinte, în limitele atributiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care acești cetățeni consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor”. Prin aceasta, aparținătorii Uniunii sunt pentru prima oară implicați în mod nemijlocit în procesul european de reglementare. Acestora li se conferă dreptul de participare la o inițiativă cetățenească europeană, iar din punct de vedere al dreptului de solicitare sunt situați pe aceeași treaptă cu cele doua organe legislative.

3. Dobândirea dreptului la o inițiativă cetățenească

Aderanții Uniunii pot participa la o initiațivă cetățenească în două modalități diferite. Pe de o parte ca organizatori, iar pe de altă parte ca susținători ai unei inițiative cetățenești.

Organizarea initiațivei cetățenesti europene cuprinde înregistrarea inițiativei cetățenești la Comisie, adunare de declarații de susținere din rândurile adepților Uniunii, remiterea inițiativei cetățenești Comisiei, precum și prezentarea, în fața colegiului membrilor Comisiei.

Susținerea inițiativei cetățenești europene reprezintă declarația formală a unei persoane de a impărtăși obiectul initiațivei cetățenești și de a sprijini solicitarea adresată Comisiei prin intermediul inițiativei. Prin urmare, dreptul de participare la o inițiativă cetățenească europeană cuprinde dreptul la organizare și dreptul de a susține o astfel de inițiativă cetățenească. În baza acestor drepturi, aderanții Uniunii pot solicita organismelor Uniunii și ale statelor membre neaplicarea acelor măsuri de natură să impiedice sau să stingherească exercitarea acestor drepturi sau să le facă mai puțin atractive. În plus, aceste drepturi constituie și temeiul pentru a solicita elaborarea unei proceduri pentru respectarea efectivă a acestor drepturi. Prin intermediul unei inițiative cetățenești europene care a fost propusă cu succes, organizatorii acesteia dobândesc dreptul individual de a urmări problema pe cale juridică, prilejul de a explica colegiului comisarilor obiectul inițiativei cetățenești, precum și dreptul la un răspuns argumentat din partea colegiului în această problemă. Se impune ca toate aceste aspecte să fie clar stabilite prin regulament. Pe langă această, în cadrul tuturor procedurilor legate de inițiativă cetățenească europeană, trebuie asigurate mai cu seamă drepturile de bază privind tratamentul egal și protecția juridică efectivă.

În orice caz, dispoziția din tratatul de reformă privind inițiativă cetățenească impune, emiterea unui regulament privind condițiile și procedurile valabile în cazul unei asemenea inițiative cetățenești.

4. Întrebuințarea utilă a dreptului de inițiativă cetățenească

S-a subliniat importanța existenței acestui drept acordat cetățenilor europeni, dar trebuie știut care este posibilitatea ca acest drept să se aplice cu adevărat în Uniunea Europeană.

Ne gîndim la probabilitatea ca un milion de cetățeni europeni, dintr-un număr considerabil de state, să se mobilizeze pentru a înainta inițiativa lor Comisiei. Există o inițiativă a cetățenilor europeni cu adevarat? Cu alte cuvinte, avem de a face cu o adevarată sferă publică europeană, o societate civilă conștientă de problemele Europei și capabilă de a avea o inițiativă pentru a schimba ceva în Uniunea Europeană?

Răspunsul la această a făcut tema numeroaselor discuții în Uniune. Se conștientizează calitatea de cetățeni european? Întrebarea este legală, deoarece, atâta timp cât popoarele din Uniunea Europeană nu vor internaliza calitatea de cetățean european pe care o dețin, problemele Uniunii vor fi departe de a fi problemele acestora. Cetățenia europeană a fost proiectata cu scopul de a aduce Uniunea mai aproape de oameni și de a-i oferi mai multă legitimitate; ea nu constă numai în acceptarea pasivă a unui pachet de drepturi predefinit. Problema reală rezidă așadar în capacitatea cetățenilor europeni de a internaliza această calitate a lor, ca parte a Uniunii Europene și, mai ales, a drepturilor pe care le au. Mai mult decât atât, având în vedere ca un milion de cetățeni europeni trebuie să provină din mai multe state membre, se pune problema reacției statelor mari în cazul în care se va ajunge la limita prevazută în tratat doar prin mobilizarea cetățenilor europeni din mai multe state membre mici, în cazul unei opinii contrare.

În al doilea rând, se va ajunge la o propunere legislativă a Comisiei, ca rezultat al inițiativei cetățenilor europeni, care va fi reacția statelor membre în cazul unui proiect pe care nu l-ar dori. Va domina dorința cetățenilor europeni sau a guvernelor. Dacă cea a guvernelor țărilor membre vor fi puse înaintea cetățenilor, vom avea de-a face cu un deficit democratic și mai mare în Uniunea Europeană. Identitatea europeană ar putea duce, în cazul în care s-ar întampla așa ceva, la o pierdere considerabilă a încrederii europenilor în construcția europeană. Este posibil ca numai în cazul în care dorințele cetățenilor europeni vor prima în fața celor a guvernelor statelor membre, Uniunea Europeană să atingă idealul susținut de federaliști.

CAPITOLUL 3

Secțiunea 1. Contribuții

Formele de cooperare consolidată respectă tratatele și dreptul Uniunii. Acestea nu pot aduce atingere pieței interne și nici coeziunii economice, sociale și teritoriale. Formele de cooperare consolidată nu pot să constituie o barieră sau o discriminare în schimburile dintre statele membre ori să provoace o denaturare a concurenței între acestea.

Formele de cooperare consolidată trebuie să respecte competențele, drepturile și obligațiile statelor membre neparticipante. Acestea din urmă nu impiedică punerea lor în aplicare de către statele membre participante.

– De la data stabilirii lor, formele de cooperare consolidată sunt deschise tuturor statelor membre, sub rezerva respectării eventualelor condiții de participare stabilite prin decizia de autorizare. De asemenea, acestea ramân deschise oricând pe durata funcționării lor, sub rezerva respectării, pe langă condițiile menționate anterior, și a actelor deja adoptate în cadrul lor. Comisia și statele membre participante la o formă de cooperare consolidată asigură promovarea participării unui numar cât mai mare de state membre.

– Comisia și, după caz, înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate informează periodic Parlamentul European și Consiliul cu privire la evoluția formelor de cooperare consolidată.

– Statele membre care doresc să stabilească între ele o forma de cooperare consolidată într-unul din domeniile prevăzute în tratate, cu excepția domeniilor de competență exclusivă și a politicii externe și de securitate comune, înaintează Comisiei o cerere precizând domeniul de aplicare și obiectivele urmărite prin forma de cooperare consolidată preconizată. Comisia poate prezenta Consiliului o propunere în acest sens. În cazul în care nu prezintă o astfel de propunere, Comisia comunică statelor membre în cauză motivele pentru care a procedat astfel. Autorizarea de a recurge la o formă de cooperare consolidată prevăzută la primul paragraf se acordă de către Consiliu, care hotărăște la propunerea Comisiei și după aprobarea Parlamentului European.

– Cererea statelor membre care doresc să stabilească între ele o formă de cooperare consolidată în cadrul politicii externe și de securitate comună este adresată Consiliului. Aceasta se transmite înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care își dă avizul asupra coerenței formei de cooperare consolidată preconizată cu politica externă și de securitate comună a Uniunii, precum și Comisiei, care își dă avizul în special asupra coerenței formei de cooperare consolidată preconizată cu celelalte politici ale Uniunii. Cererea se transmite, de asemenea, Parlamentului European spre informare. Autorizarea de a recurge la o formă de cooperare consolidată este acordată prin decizie a Consiliului, care hotăraște în unanimitate. Toți membrii Consiliului pot participa la deliberări, dar la vot participă numai membrii Consiliului care reprezintă statele membre participante la o forma de cooperare consolidata. Unanimitatea se constituie numai prin voturile reprezentanților statelor participante.

– Orice stat membru care dorește să participe la o formă de cooperare consolidată în curs într-unul dintre domenii notifica intentia sa Consiliului și Comisiei. În termen de patru luni de la data primirii notificării, Comisia confirmă participarea statului membru în cauză. După caz, aceasta constată îndeplinirea condițiilor de participare și adoptă orice măsuri tranzitorii necesare privind aplicarea actelor deja adoptate în cadrul formei de cooperare consolidate.

Cu toate acestea, în cazul în care consideră că nu sunt îndeplinite condițiile de participare, Comisia indică dispozițiile ce trebuie adoptate pentru îndeplinirea lor și stabilește un termen pentru a reexamina cererea de participare. La expirarea acestui termen, Comisia reexaminează cererea, în conformitate cu procedura prevăzută la al doilea paragraf, în cazul în care Comisia consideră că în continuare nu sunt îndeplinite condițiile de participare, statul membru în cauză poate sesiza în legatura cu aceasta Consiliul, care se pronunță asupra cererii.

– Orice stat membru care dorește să participe la o formă de cooperare consolidată în cadrul politicii externe și de securitate comune notifică intenția sa Consiliului, înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și Comisiei. Consiliul confirmă participarea statului membru în cauză după consultarea înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și după ce a constatat, după caz, îndeplinirea eventualelor condiții de participare. Consiliul, la propunerea înaltului Reprezentant, poate să adopte, de asemenea, orice măsuri tranzitorii necesare privind aplicarea actelor deja adoptate în cadrul formei de cooperare consolidată.

Cu toate acestea, în cazul în care consideră că nu sunt îndeplinite condițiile de participare, Consiliul indică dispozițiile care trebuie adoptate pentru îndeplinirea acestor condiții și stabilește un termen pentru reexaminarea cererii de participar, în înțelesul prezentului alineat. Cheltuielile care rezultă din punerea în aplicare a unei forme de cooperare consolidata, altele decât costurile administrative necesare instituțiilor, sunt în sarcina statelor membre participante, cu excepția cazului în care Consiliul, hotărând în unanimitate, după consultarea Parlamentului.

Secțiunea 2. Beneficiile Tratatului de la Lisabona pentru Uniunea Europeană și pentru România în calitate de stat membru

Al 5-lea val al extinderii, început în mai 2004 și finalizat la 1 ianuarie 2007 prin aderarea României și Bulgariei, a reprezentat trecerea de la o Uniune de 15 state la o construcție complexă, formată din 27 de state. Regulile de funcționare stabilite pentru 6, 12 sau 15 state trebuiau adaptate noului context. Mecanismul decizional funcționa cu dificultate în componența UE.

Pe de altă parte, Uniunea Europeană avea nevoie de noi mecanisme care să-i permită să facă față provocărilor mondializării: competiția economică acerbă, recuperarea decalajului de competitivitate față de Statele Unite.

Prin prevederile introduse în Tratatul de la Lisabona, Uniunea devine mai eficientă în luarea deciziilor, promovarea politicilor comune si reprezentarea externă.

Intrarea în vigoare la 1 decembrie 2009 a Tratatului de la Lisabona, reprezintă ultima etapă a procesului de relansare instituțională a Uniunii și de recredibilizare a proiectului european. Impasul în care reforma Uniunii Europene a intrat odată cu respingerea proiectului constituțional prin referendumurile din Franța si Olanda anului 2005, a fost depăsit, culminând cu semnarea Tratatului la 13 decembrie 2007.

Tratatul de la Lisabona are meritul de a fi salvat cele mai importante prevederi ale Constituției, a cărei esență era tocmai apropierea Uniunii de cetățenii ei.

Conceptul de „Europa proiectelor concrete” a apărut în cei 2 ani de reflecție care au urmat eșecului Tratatului Constituțional.

România a susținut menținerea substanței proiectului de Tratat Constituțional pe parcursul negocierilor privind relansarea reformei instituționale și funcționale a Uniunii Europene și a fost al 4-lea stat membru care a ratificat Tratatul pe cale parlamentară, la 4 februarie 2008 (cu 387 voturi pentru, unul împotrivă și o abținere).

Secțiunea 3. Tratatul de la Lisabona – pro și contra

De peste două decenii, Uniunea Europeană caută soluții pentru rezolvarea problemei deficitului de democrație, în special prin creșterea rolului Parlamentului în procesul legislativ, dar și a atribuțiilor de control asupra Comisiei ale acestuia. Cu ocazia fiecarui tratat, procedura de codecizie, care oferă Parlamentului un rol egal cu al Consiliului UE în adoptarea legislației europene, a fost extinsă. Pentru a apropia mai mult cetațenii de instituțiile comunitare, Uniunea a lansat diverse dezbateri publice cu privire la viitorul său, a dezvoltat o politică de comunicare cu instrumente specifice și a încercat să adopte o Constituție care să consolideze legitimitatea democratică.

Pentru reducerea distanței dintre Uniune și cetățenii acesteia, accentul a fost pus pe reformele instituționale, pe îmbunătațirea metodelor de consultare și dezvoltarea cetațeniei europene. Din punctul de vedere al reformelor instituționale, majoritatea eforturilor destinate să remedieze deficitul democratic în procesul decizional european au avut în vedere consolidarea rolului Parlamentul European ca o consecința a transferului de noi competențe către comunitațile europene. În ceea ce privește îmbunătățirea comunicarii cu cetațenii și a consultarii acestora, instrumentele au evoluat de la cărțile verzi introduse la sfârșitul anilor 80, prin care se urmărea implicarea părților interesate de la începutul procesului de elaborare a propunerilor legislative, la metode de consultare ce-și presupun un dialog real cu cetațenii europeni, dezvoltate prin intermediul Planului D1 al Comisiei și Planul de Acțiune2 care a urmat acestuia, sau la experiențe participative de tipul proiectului Agora cetățenilor al Parlamentului European3.

______________________

13.10.2005 COM(2005) 494

2SEC(2005) 985

3http://www.europarl.europa.eu

Prin Cartea albă privind guvernarea europeană4 din iulie 2001, Comisia a lansat o reforma majoră a guvernarii cu scopul de a întari caracterul democratic al acesteia, propunând patru modificări principale: o mai mare implicare a cetățenilor, definire mai eficiente a politicilor și a legislației, angajare în dezbaterea privind guvernarea globală și, în final, reorientarea politicilor and institutions on clear objectives. și instituțiilor pe obiective clare.

Pentru a atinge obiectivul de a aduce mai aproape de cetățeni instituțiile europene, au fost stabilite cinci principii fundamentale: deschiderea, participarea, responsabilitatea, eficiența și coerența.

Dezvoltarea cetațeniei europene a fost, de asemenea, un obiectiv permanent avut în vedere pentru a restabili legătura cu cetățenii și de a reduce breșa democratică. Un progres important a fost adoptarea Cartei drepturilor fundamentale din Uniunea Europeană, în care, în Capitolul V numit „Cetățenie”, sunt stipulate drepturile individuale de care beneficiază cetațenii la nivel european.

În pofida multitudinii de inițiative și măsuri adoptate, apropierea cetățenilor europeni de proiectul european nu s-a realizat, însă ele reprezintă repere importante în istoria de democratizare a EU that pave the way of the 2004 constitution proposal.Uniunii Europene, deschizând calea unor puneri cu mai multe șanse de reușită, mai întâi prin Tratatul Constituțional din 2004 și, ulterior, prin Tratatul de la Lisabona, ambele inițiative având ca punct de plecare nevoia de mai multă democrație în Uniunea Europeană.

Referindu-ne doar la cel mai recent instrument juridic al Uniunii, Tratatul de la Lisabona5, numit „tratat reformator” pentru a-i liniști pe eurosceptici și adoptat la sfârșitul anului 2007, punând astfel capăt unei crize de mai bine de doi ani care a urmat respingerii Tratatului Constituțional de către Franța (mai 2005) și Olanda (iunie 2005), acesta a menținut toate reformele substanțiale propuse prin Tratatul Constituțional cu scopul de a face Uniunea mai democratică și pentru a asigura o funcționare mai eficientă a instituțiilor sale în condițiile extinderii și a noilor provocari apărute la nivel global.

______________________

4Cartea albă a Comisiei Europene, COM(2001) 428.

5JO C306 17.12.2007. Acesta este compus din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) și Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE)

Tratatul de la Lisabona pune la dispoziția Uniunii Europene cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face fața provocarilor viitoare și pentru a răspunde așteptarilor cetațenilor, asigurând astfel premisele unei Uniuni mai eficiente, cu metode de lucru și reguli de vot simplificate, cu instituții eficiente și moderne, capabilă să acționeze mai bine în domeniile prioritare.

Tratatul de la Lisabona introduce o legătura directa între alegerea președintelui Comisiei și rezultatele alegerilor europene și prevede noi dispoziții referitoare la viitoarea structură a Parlamentului European. De asemenea, se prevede o implicare mai mare a parlamentelor naționale în afacerile europene, această măsură având același scop de reducere a deficitului democratic.

Dată fiind multitudinea de elemente democratice introduse de noul tratat, vom face, în cele ce urmează, o trecere sumară în revistă a celor mai importante dintre acestea.

Astfel, Tratatul de la Lisabona definește pentru prima dată fundamentele democratice ale Uniunii, care se bazează pe trei principii: principiul egalitații democratrice, principiul democrației reprezentative și principiul democrației participative. El declară că în toate activitațile sale Uniunea respectă principiul egalitații cetățenilor săi, care beneficiază de o egală atenție din partea instituțiilor, organelor și organismelor sale (articolul 9 TUE).

Funcționarea Uniunii este fondată pe principiul democrației reprezentative, cetaăenii fiind reprezentați direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European, Parlamentul fiind astfel oficial recunoscut ca instituție prin excelență de reprezentare a cetățenilor europeni la nivelul Uniunii. Pentru întărirea legitimitații și actului democratic în cadrul Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona reia principalele prevederi ale Tratatului Constituțional în ceea ce privește instituția reprezentativă a cetațenilor la nivel european, acordând Parlamentului European competențe sporite la nivel legislativ, bugetar și în materie de acorduri internaționale: ,,Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcțiile legislativă și bugetară. Acesta exercită funcții de control politic și consultative, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate”. În primul rând, la nivel legislativ, procedura de co-decizie (redenumită procedura legislativă ordinară) este extinsă la mai multe domenii.

Concret, aceasta înseamnă că Parlamentul va dobândi un real statut de putere legislativă, în aceeași măsura ca și Consiliul, în cazul anumitor dosare în care nu a fost implicat până în prezent sau în care a fost doar consultat. Imigrarea legală, cooperarea judiciară în materie penală (Eurojust, prevenirea infracțiunilor, armonizarea legislațiilor în domeniul penal, a infracțiunilor și sancțiunilor), cooperarea polițienească (Europol) și alte câteva dispoziții care țin de politica comercială sau de politica agricolă comună sunt doar câteva exemple în acest sens. În acest fel, Parla-mentul European va interveni în aproape toate dosarele legislative. La nivel bugetar, Tratatul de la Lisabona consacră practica bine stabilită a cadrului financiar multianual pentru care, în viitor, va fi necesară aprobarea Parlamentului. Pe de alta parte, Tratatul de la Lisabona prevede că Parlamentul și Consiliul vor stabili împreună toate cheltuielile, fiind eliminată distincția care se face, în prezent, între așa-numitele cheltuieli obligatorii (de exemplu ajutoarele agricole directe) și cheltuielile neobligato-rii.

Aceasta inovație reechilibrează rolul celor două instituții în aprobarea bugetului Uniunii. Democrația reprezentativă privește în același timp și statele membre și pe cetățeni în conformitate cu dubla legitimitate a Uniunii, fondată pe legitimitatea interstatală și pe cea a popoarelor, lucru de altfel consacrat: ,,Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de șefii lor de stat sau de guvern și în Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod democratic fie în fața parlamentelor naționale, fie în fața cetațenilor lor” (articolul 10 TUE). Corelarea între cele doua tipuri de reprezentare se face prin intermediul referinței la responsabilitatea guvernelor în fața Parlamentelor naționale sau direct în fața popoarelor statelor.

Orice cetațean are dreptul de a participa la viața democratica a Uniunii. Deciziile se iau în mod cât mai deschis și la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățean. Invocarea necesității ca deciziile să fie luate cât mai aproape posibil de cetățeni, reia filozofia principiului subsidiarității, un principiu care stabilește o dublă condiționare: deciziile trebuiesc luate cât mai aproape posibil de cetațeni, autoritățile cele mai îndepărtate nefiind legitimate să acționeze decât în cazuri excepționale, când efectele depășesc frontierele unui stat sau pentru un plus de eficiență.

O inovație importantă a tratatului de la Lisabona constă în asocierea parlamentelor naționale la controlul bunei aplicari a principiului subsidiaritații. Rolul parlamentelor naționale este consolidat prin introducerea sau reformularea unor dispoziții având caracter general. Tratatul consacră un articol special (articolul 12 TUE) pentru parlamentele naționale, contribuția acestora la buna funcționare a Uniunii fiind recunoscută pentru prima dată în istoria tratatelor europene. Una dintre cele mai importante noutați se referă la introducerea controlului politic ex ante și a controlului judiciar ex post în ceea ce privește principiul subsidiarității. Controlul politic ex ante va fi realizat prin introducerea unui sistem de avertizare timpurie. Acesta va permite parlamentelor naționale să transmită un aviz motivat, atunci când consideră că o propunere legislativă europeană nu respectă principiul subsidiarității. Parlamentele naționale ar urma să fie informate în mod sistematic asupra tuturor propunerilor legislative și, cu excepția cazurilor urgente justificate corespunzător, vor avea la dispoziție opt saptamâni pentru a-și face cunoscut punctul de vedere . În funcție de numărul de răspunsuri primit de la parlamentele naționale, tratatul prevede două mecanisme – „cartonașul galben” și „cartonașul portocaliu” – care pot conduce la o revizuire sau la o posibilă retragere a propunerii. În ceea ce privește controlul judiciar ex-post, tratatul conține prevederi noi care permit parlamentelor naționale și Comitetului Regiunilor să sesizeze Curtea Europeană de Justiție în legătură cu presupuse încălcari ale principiului subsidiarității.

În ceea ce privește principiul democrației participative, două din formele de democrație participativă sunt recunoscute în tratat: aceea a cetățenilor în calitatea de membri ai unui nou tip de popor și cea de societate civilă organizată: ,,Instituțiile acordă cetațenilor și asociațiilor reprezentative, prin mijloace corespunzătoare, posibilitatea de a-și face cunoscute opiniile și de a face schimb de opinii în mod public, în toate domeniile de acțiune ale Uniunii” (articolul 11 TUE).

În același timp, Tratatul invită cetațenii să participe la politicile Uniunii prin intermediul inițiativei cetățenești, în temeiul careia, un milion de cetățeni, resortisanți ai mai multor state membre, pot invita Comisia să o prezinte o propunere de act juridic în domenii ce intră în competența Uniunii.

Tratatul de la Lisabona conferă forța juridică Cartei Drepturilor Fundamentale din Uniunea Europeană, declarând că Uniunea recunoaște drepturile, libertațile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care au aceeași valoare juridică ca și tratatele (articolul 6 TUE).

Aceasta înseamnă că statele membre și instituțiile europene trebuie să respecte principiile enunțate în Carta, sub controlul jurisdicțiilor naționale și a Curții Europene de Justiție.

Totuși, printr-un protocol anexa la tratat6, se stabilește un statut derogatoriu pentru Marea Britanie și Polonia, stipulându-se: „Carta nu extinde capacitatea Curții de Justiție a Uniunii Europene și a niciunei alte instanțe a Poloniei sau a Regatului Unit, de a considera că actele cu putere de lege și actele administrative, practicile sau acțiunile administrative ale Poloniei sau ale Regatului Unit sunt incompatibile cu drepturile, libertațile și principiile fundamentale pe care aceasta le reafirma”. Acest regim a fost extins, cu ocazia Consiliului European de la Bruxelles, din decembrie 2009, și în ceea ce privește Cehia.

Reluând prevederile Tratatului Constituțional, Tratatul de la Lisabona conține multe alte elemente vizând democratizarea funcționarii Uniunii, precum consacrarea dreptului statelor membre de a se retrage din Uniune (articolul 50 TUE), posibilitate ce nu beneficia anterior de o înscriere explicita în tratate, sau valorizare crescută a populației prin punerea dimensiunilor acesteia la baza procesului de constituire a legislației Uniunii (dupa 2014, pentru adoptarea legislației Uniunii va fi necesară o majoritate de 55% a statelor membre, care să reprezinte 65% din populația totală a Uniunii).

Tratatul de la Lisabona, cunoscut și ca Tratatul de Reformă, este aproape identic cu Constituția Europeană, un document care a fost răsunător respins de alegătorii francezi și olandezi în 2005. Printre multe alte inovații, Tratatul de la Lisabona prin clauza de apărare reciprocă – intitulată Cooperare Structurată Permanentă, pregătește drumul pentru crearea unei armate europene. Mai mult decât atât, Tratatul de la Lisabona obligă națiunile UE să cedeze centrului decizional suveranitatea din mai multe zone și reduce drepturile naționale de veto pentru a permite luarea mai multor decizii prin majoritate în loc de consimțământ unanim.

Tratatul reprezintă culminarea uluitoare a mai mult de 50 de ani de integrare europeană și politică, proces care a rezultat în erodarea sistematica a democrației și a responsabilității democratice în Europa.

________________

6Protocolului nr. 30 privind aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în Polonia și în Regatul Unit.

Uniunea Europeană își are originile în Tratatul de la Roma (1957) ce a dat naștere Comunității Economice Europene (CEE) CEE, cunoscută și ca “Piața Comună”, a fost o uniune vamală. Țările membre CEE au căzut de acord să elimine toate tarifele vamale într-o perioadă tranzitorie de 12 ani și în timp a fost stabilit un tarif comun pentru toate produsele care vin din țări terțe.

Actul Unic European (1987) extinde domeniul CEE pentru a include nu numai libera circulație a bunurilor, dar și libera mișcare a persoanelor, capitalului și serviciilor. Actul înființează o autentică piață comună, dar codifica Cooperarea Politică Europeană care a fost un predecesor al Politicii Externe Comune și de Securitate (PESC).

Căderea Zidului Berlinului (1989) și reunificarea Germaniei (1990) l-a determinat pe președintele francez François Mitterrand, care se temea de o revenire a hegemoniei germane, să caute o modalitate permanentă de a ancora Germania în interiorul instituțiilor europene. Împreună cu cancelarul german Helmuth Kohl, care era dornic să ușureze îndoielile de la Paris și Londra în privința unei Germanii reunificate, Miterrand a lucrat pentru a transforma întreaga Europa într-o uniune atot-cuprinzătoare.

În 1989, o Conferința Interguvernamentă (CI ) a înființat uniunea monetară și economică. În 1990, o altă CI a fost convocată pentru a studia constițuirea unui uniuni politice. Apoi, în 1992, după 3 ani de dezbateri în spatele ușilor închise, ce au ignorat cerințele publice pentru mai multă transparență, a luat ființă Tratatul Uniunii Europene (cunoscut ca și Tratatul de la Maastricht). Tratatul de la Maastricht a modificat Tratatul de la Roma și Actul Unic European prin trecerea dincolo de limitele unei piețe comune catre o uniune politică și a schimbat și denumirea oficiala a CEE în Uniunea Europeană.

Maastricht a creat trei piloni, dintre care unul permite acțiunile comune în politica externă și afacerile militare și un altul care consolidează cooperarea în lupta împotriva crimei organizate. Tratatul de la Maastricht a inființat și Banca Centrală Europeană și a introdus rate de schimb fixe și o singură monedă numită Euro.

În 1998, Tratatul de la Amsterdam a modificat parți ale Tratului de la Maastricht, din nou fără participare publică. Principala modificare adusă de Tratatul de la Amsterdam a fost crearea unei noi poziții intitulate Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună. Tratatul înzestra UE cu o politica comună de securitate, inclusiv formarea treptată a unei politici comune de apărare.

În 2001, Tratatul din Nisa a fost creat (încă o dată fără participare publică) pentru a reforma structura instituțională a UE cu o viziune pentru extinderea în est. Ajungând în 2009, scopul declarat al Tratatului de la Lisabona este acela de a “completa procesul început de Tratatul de la Amsterdam și Tratatul din Nisa cu o viziune de consolidare a eficienței și legitimității democratice a Uniunii și de îmbunătățire a coerentei ei în acțiune”. Susținătorii Tratatului de la Lisabona spun că scopul lui este acela de a cimenta integrarea europeană procesului de adoptare a deciziilor. Dar în esența lui, Tratatul de la Lisabona, numit o “lovitură de stat în slow motion”, se reduce la centralizarea puterii politice de către o clică conducătoare din Bruxelles nealeasă, care își dorește să conducă Europa indiferent de constrângerile democrației.

Tratatul de la Lisabona promovează aspirațiile europene dincolo de Europa, de aceea americanii trebuie să ia aminte. Într-adevăr, globaliștii europeni speră că Tratatul de la Lisabona va transforma UE într-o superputere capabilă să contra-balanseze Statele Unite în relațiile internaționale. Strategii europeni au fost nemulțumiți de incapacitatea Europei de a vorbi cu o singurț voce, o slăbiciune debilitantă care castrează deseori greutatea economică și politica Europei pe scena globală, în special în relația cu Statele Unite. Tratatul de la Lisabona este inteționat a remedia aceasta deficiența prin impunerea unui președinte european și a unui ministru de externe în fruntea edificiului european. Mai clar, Tratatul de la Lisabona este destinat evitării unei repetări a diviziunilor europene care au dus la Razboiul din Irak, când Franța și Germania au fost frustrate în încercările lor de a prezenta un front european unit pentru a bloca invazia americană. La aceea vreme, un numar mediu de state europene au rupt rândurile cu Franța și Germania și s-au alăturat Statelor Unite în “the coalition of the willing”, spre mania elitei bruxelliene. Prin acordarea de jurisdicție asupra chestiunilor războiului și păcii unor birocrați UE nealeși, Tratatul de la Lisabona va uzurpa prerogativele naționale ale statelor membre în ceea ce privește utilizarea forței militare. Pe viitor, asta va face mult mai dificil pentru aliații europeni să sprijine Statele Unite în războaie nepopulare.

Tratatul de la Lisabona va împinge UE într-o directie care ar trebui să fie profund descurajantă atât pentru americani, cât și pentru europeni. Tratatul de la Lisabona va face Europa mult mai centralizată și mai puțin democratică decât este în prezent. Pentru relațiile transatlantice, asta înseamnă că multe decizii din politica externă care vor afecta direct Statele Unite, de la economie și comerț până la cooperarea transatlantica în privința contra-terorismului islamic, vor fi din ce în ce mai des adoptate de birocrații nealeși (și deseori patologic antiamericani) din Bruxelles, în dauna guvernelor naționale. Istoria integrării europene este un caz clasic despre cum un simplu tratat economic poate fi transformat gradual într-un leviatan supranațional, federal, non-democratic, atot-cuprinzator. Într-adevar, Tratatul de la Lisabona trebuie sa fie un avertisment pentru americanii care vor să remodeleze Statele Unite după imaginea Europei.

Imaginea Uniunii Europene ca materializare a viitorului luminos al Europei a fost creată și este întreținută de oameni care fie sunt direct interesați de succesul acestei noi initiațive de dimensiuni continentale, fie se lasă pacăliți de retorica oficialilor de la Bruxelles. Discutiile de pe marginea votului irladez au scos în evidență consecințele acestei realități pline de neajunsuri: marea dezbatere cu privire la viitorul Uniunii Europene nu face parte dintre preocupările națiunii, ceea ce trădeaza un mod simplist de înțelegere a rolului nostru în așa-numita “construcție europeană”. Vinovați de această situație nu suntem numai noi, cetățenii clasa politică din Romania poartă o mare responsabilitate prin atitudinea ei față de tot ceea ce înseamnă reformarea sistemului nostru instituțional-politic.

Pe de o parte, politicienii români s-au pus, de cele mai multe ori, în contra cetățeanului. Pe de altă parte, Uniunea Europeană a intervenit, de multe ori, în favoarea noastră, scoțând în evidență neajunsurile acestei lumi întreținute de vajnicii reprezentanți, dar trebuie să începem a diferenția între sugestiile bune ale Uniunii și proiectul în sine. Putem lua un exemplu: depolitizarea actului de justiție este o condiție sine qua non pentru existența statului de drept, dar ea nu merge mână în mână cu susținerea până în pânzele albe a tot ceea ce iși doresc artizanii proiectului european.

Nu există o relație directă între statul de drept și Uniunea Europeană. Nici democrația nu a fost inventată de birocrații de la Bruxelles, ba unii ar spune chiar că proiectul european este un atentat la democrație. Există și argumente în acest sens. Pe scurt, ele ar suna în felul următor:

1. Dacă Uniunea Europeană s-ar construi democratic, nu ar avea o asemenea oroarea față de supunerea proiectului european unor referendumuri.

2. Dacă Uniunea Europeană s-ar construi democratic, nu ar ignora rezultatele unor referendumuri ce nu ii sunt favorabile.

3. Dacă Uniunea Europeană s-ar construi democratic, ar spune lucrurilor pe nume și nu ar mai lua decizii în spatele ușilor închise.

Nimic din toate acestea nu se intâmplă în realitate, proiectul european construindu-se în afară susținerii populare și prin ignorarea fațișă a celor câteva referendumuri care s-au ținut, într-un tîrziu, în unele din statele membre. Despre punctul final al proiectului european – o mega-federație socialistă de dimensiuni continentale – nici nu cred că are rost să scriu prea multe: birocrații de la Bruxelles s-au ferit mereu de discutarea publică a acestui subiect. Și timpul lucrează în favoarea lor. De la școala până la facultate, statele naționale produc europeni, cetățeni ai unui stat care nu există, dar de a cărui soartă se leagă speranțele unei majorități intelectuale și ale întregii birocrații eurocrate. Practic, se încearcă încălcarea ideii că Uniunea Europeană reprezintă culminarea a tot ce este mai măreț în istoria dacă nu a umanității, măcar a continentului european. Trăim cel puțin așa ni se spune într-un “sat global” unde trecutul este bun numai pentru filme și simpozioane culturale, iar deschiderea față de “ceilalți” reprezintă virtutea supremă pe care trebuie să o cultive omul. În consecință, trecerea de la “înapoiatul” stat național la modernul stat federativ supra și post-național european este o urmare naturală a “progresului” nostru.

Opoziția la această nouă utopie, împotrivire denumită poate eufemistic “euroscepticism”, este nici mai mult, nici mai puțin, decât thoughtcrime. Oponenții proiectului european sunt, desigur, “reacționarii”, “înapoiații”, “extremiștii”, “conspiraționiștii”, “naționaliștii”, “bigoții”, “rasiștii” și în general toți cei care urăsc oameni dintr-un motiv sau altul. Deschiderea la dialog a elitei pro-europene este cu adevarat încurajatoare. Totuși, chiar și în acest climat intelectual relativ ostil, există persoane publice care își asumă sarcina dificilă de a reprezenta contracurentul .

Secțiunea 4. Concluzii

Tratatul de la Lisabona a adus schimbări atât pentru cetățeni, cât și pentru instituțiile europene și va consolida democrația uniunii.

Dintre aceste schimbări, aduse de Tratatul de la Lisabona, principalele 10 sunt enumerate mai jos.

1. În procesul legislativ, parlamentul european va fi egalul consiliului (cu anumite excepții); deputații europeni aleși de dumneavoastră vor avea mai multă putere.

2. Puterea parlamentului european va crește în deciziile privind bugetul UE, politica agricolă, justiția, afacerile interne etc.

3. Numărul deputaților europeni va fi de 751.

4. Președintele comisiei europene va fi ales de parlamentul european, pe baza unei propuneri a consiliului european, care va trebui să ia în considerare rezultatele alegerilor europene.

5. Cetățenii vor avea putere de inițiativa legislativă: un milion de cetățeni provenind din statele membre UE vor putea cere comisiei sa ia în considerare noi propuneri de lege.

6. Două noi posturi vor fi create la nivel înalt în Uniunea europeana: președintele UE (care va înlocui presedinția rotativă) și înaltul reprezentant al uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.

7. Pentru prima dată, un stat membru se poate retrage din uniune.

8. Carta drepturilor fundamentale, semnata în 2000, are forța juridică obligatorie (dar nu se va aplica în totalitate în regatul unit și polonia).

9. Parlamentele naționale vor avea mai multă putere; acestea vor avea la dispoziție opt săptămâni pentru a semnala faptul ca UE își depășeste autoritatea într-o propunere de lege Europeană.

10. Consiliul va vota mai mult prin sistemul de majoritate calificată, în locul unanimității (majoritate de 55% din statele membre și 65% din populația Europeană). Unanimitatea rămâne pentru domenii mai sensibile, precum fiscalitatea și apărarea.

În dinamica sa, integrarea europeană înregistrează, cel putin în ultimii ai, un deficit de încredere și de participare din partea cetățenilor europeni, care se traduce printr-un „colaps dramatic al legitimitații populare a Uniunii Europene începând cu anii 1990”.

Realitatea demonstrează că este dificil de a face întrebuințabile mecanismele legitimității și responsabilității democratice născute la nivelul națiunilor, la nivel european și că, în ciuda eforturilor făcute pentru conturarea unei cetățenii europene, a unei conștiințe politice comune, a unui spațiu public sau a unei opinii publice europene, Europa politică are încă dificultății în a se finaliza.

În stadiul de integrare la care a ajuns, construcția europeană are însă nevoie de o legitimitate suficientă pentru că acțiunile sale să fie percepute ca justificate, iar aceasta presupune crearea unei democrații la nivel european, un model original de legitimitate democratică, în acord cu originalitatea sistemului Uniunii Europene.

Este adevarat că un anumit grad de deficit democratic există în orice sistem reprezentativ. Totuși, acest deficit poate fi contrabalansat prin alte surse de legitimitate. Uniunea Europeană nu poate pretinde că are o sursă de legitimitate tradițională (constituție, limba, teritoriu, istorie, etnie) și a trebuit să-și construiască legitimitatea pornind de la însusi procesul de integrare. Uniunea Europeană revendică o „legitimitate a rezultatelor”, subliniind rolul pe care l-a avut în crearea unui spațiu de pace și de prosperitate comună și în inițierea unor proiecte concrete (uniunea vamală, uniunea economică și monetară, etc.).

În contextul actual este necesară o nouă sursă de legitimitate care să reînnoiască legătura dintre Uniunea Europeană și cetățenii acesteia iar punctul de plecare ar trebui să-l reprezinte dezvoltarea unei sfere publice europene, condiție pentru participarea efectiva a tuturor cetățenilor.

O soluție la care se poate reflecta este cea desprinsă dintr-o inițiativă a Parlamentului European ce vizează acordarea de puteri cetățenilor Uniunii, aceea a instituirii unei noi practici politice: Consultarea cetățenească europeană de interes general, care, organizată simultan în toate țările Uniunii Europene, ce cuprinde o serie de aspecte precise cu privire la orientările strategice ale Uniunii și ar avea loc în mod regulat și neobligatoriu.

Aceasta ar veni să completeze inițiativă cetățenească europeană prevăzută de Tratatul de la Lisabona, care, în opinia mai sus menționată, deși constituie o evoluție considerabilă în această direcție, nu reprezintă un instrument sistematic, ci accesoriu și lipsit de dimensiunea educativă, participativa și dialectica pe care o comportă consultarea populară ca dialog sistematic între cetățeni și reprezentanții acestora. Anul 2007 nu a fost numai anul în care Romania și Bulgaria au obținut statutul de membru cu drepturi depline al Uniunii Europene.

Anul 2007 a fost anul în care impasul creat de respingerea Tratatului Constituțional în Franța și Olanda a fost depășit și s-a dezbătut, negociat și adoptat ceea ce vă rămâne în istorie ca Tratatul de la Lisabona. Analiștii estimează ca mai mult de 90% din vechea forma a Constituției se regăsește în Tratatul de Reformă, cu unele diferențe în domeniile afacerilor externe, ale securității și apărării. Din păcate, elementele cu simbolica constituțională (drapel, imn) lipsesc, deși ar fi putut reprezenta simboluri ale atașamentului cetățenilor față de Uniune. Tratatul de reformă clarifică competentele Uniunii și îi definește valorile și obiectivele.

Face referire clara la Carta Drepturilor Fundamentale și stabilește personalitatea juridică unică a Uniunii Tratatul de reformă stabilește că în viitoarea extindere a Uniunii trebuie respectate criteriile de la Copenhaga. Creează funcția de Președinte permanent al Consiliului European, ca și cea de Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe, Uniunea având astfel o voce mai puternică și mai coerentă pe plan internațional. Introduce sistemul de vot prin majoritate calificată, întărește competențele Parlamentului European și implicarea parlamentelor naționale în procesul de legiferare la nivel european. Tratatul crește profilul international al Uniunii Europene și îi oferă instrumentele de a acționa mai eficient. Tratatul de la Lisabona nu transformă Uniunea Europeana într-un “super stat”, dar introduce unele inovații institutionale care va face Uniunea mai puternică și mai eficientă, dar nu în detrimentul statelor membre. Relația între UE și statele membre va rămâne în esență neschimbată, astfel încât orice modificare a tratatelor va necesita acordul unanim al statelor membre, iar Uniunea va avea obligația explicita de a le respecta identitatea.

Tratatul afirmă că unul dintre obiectivele Uniunii Europene este acela al dezvoltării durabile, punând accentul pe ocrotirea mediului și făcând referința clară la schimbarea climatică. În domeniul justiției și afacerilor interne, se va folosi cu precădere procedura comunitară, cu un rol crescut al Parlamentului European și al majorității calificate."Dacă va fi ratificat cu succes, Tratatul de la Lisabona va fi un pas decisiv înainte în evoluția constituțională a Uniunii Europene", spune Profesor Andrew Duff, membru al Conferinței Interguvernamentale și lider al delegației britanice din grupul Alianța Liberalilor și Democraților din Parlamentul European.

În luna Decembrie liderii, Uniunii Europene au semnat Tratatul de la Lisabo-na, astfel edilii au încheiat mai mulți ani de negocieri pe subiectul aspectelor institutionale.

Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind UNIUNEA EUROPEANĂ și Tratatele CE, în vigoare în prezent, fără a le înlocui. Tratatul va pune la dispoziția Uniunii cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocarilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor. 

1. O Europă mai democratică și mai transparentă, în care Parlamentul European și parlamentele naționale se bucură de un rol consolidat, în care cetățenii au mai multe șanse de a fi ascultati și care definește mai clar ce este de facut la nivel european și național și de către cine.

– Un rol consolidat pentru ParlamentulEuropean: Parlamentul European, ales direct de către cetățenii Uniunii Europene, va avea noi atribuții privind legislația, bugetul Uniunii Europene și acordurile internaționale. Prin faptul că se va recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborarii politicilor europene, Parlamentul European se va afla pe o pozitie de egalitate cu Consiliul, care reprezintă statele membre, în ceea ce privește adoptarea celei mai mari părți a legislației Uniunii Europene.

–  O mai mare implicare a parlamentelor naționale: parlamentele naționale vor participa într-o măsură mai mare la activitățile Uniunii Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obtine rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarității). Alături de rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea parlamentelor naționale va conduce la consolidarea caracterului democratic și la creșterea legitimității acțiunilor Uniunii.

– O voce mai puternică pentru cetățeni: datorită inițiativei cetățenilor, un milion de cetățeni din diferite state membre vor putea cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice.

– Cine și ce face: relația dintre statele membre și Uniunea Europeană va deveni mai clară odată cu clasificarea competentelor

– Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaste explicit, pentru prima data, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune. 

2. O Europa mai eficientă, cu metode de lucru și reguli de vot simplificate, cu institutii eficiente și moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acționeze mai bine în domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi.

– Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu va fi extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfășoare mai rapid și mai eficient. Începând din 2014, calcularea majorității calificate se va baza pe sistemul dublei majorități, a statelor membre și a populatiei, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se obține atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel putin 65% din populația Uniunii.

– Un cadru instituțional mai stabil și mai eficient: Tratatul de la Lisabona creează funcția de președinte al Consiliului European ales pentru un mandat de doi ani și jumătate, introduce o legătură directă între alegerea președintelui Comisiei și rezultatele alegerilor europene, prevede noi dispozitii referitoare la viitoarea structură a Parlamentului European și la reducerea numărului de comisari și include reguli clare privind cooperarea consolidată și dispozitiile financiare.

– O viață mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea UE de a acționa în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi și pentru cetățenii săi precum libertatea, securitatea și justiția (combaterea terorismului său luptă împotriva criminalității). Într-o anumită măsură, Tratatul se referă și la alte domenii, printre care politica energetică, sănătatea publică, schimbările climatice, serviciile de interes general, cercetare, spațiu, coeziune teritorială, politica comercială, ajutor umanitar, sport turism și cooperare administrativă.

3. O Europa a drepturilor, valorilor, libertatii, solidaritatii și siguranței, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european prevede noi mecanisme de solidaritate și asigură o mai bună protecție a cetățenilor europeni.

– Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică și consolidează valorile și obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să serveasca drept punct de referință pentru cetățenii europeni și să arăte ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din întreaga lume.

– Drepturile cetățenilor și Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la Lisabona menține drepturile existente și introduce altele noi. În mod special, garantează libertățile și principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale și conferă dispozițiilor acesteia forța juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice, economice și sociale.

– Libertate pentru cetățenii europeni: Tratatul de la Lisabona menține și consolidează cele "patru libertati", precum și libertatea politica, economică și socială a cetățenilor europeni.

– Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că Uniunea și statele membre acționează împreună într-un spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este țintă unui atac terorist sau victima unui dezastru natural sau provocat de mâna omului. De asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul energiei.

– Mai multă siguranță pentru toți: Uniunea va beneficia de o capacitate extinsă de acțiune în materie de libertate, securitate și justiție, ceea ce va aduce avantaje directe în ceea ce privește capacitatea Uniunii de a lupta împotriva criminalității și terorismului. Noile prevederi în materie de protectie civilă, ajutor umanitar și sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de a intări capacitatea Uniunii de a răspunde la amenințările la adresa securitatii cetățenilor europeni.

4. Europa ca actor pe scena internațională a instrumentelor de politică externă de care dispune Europa vor fi regrupate atât în ceea ce privește elaborarea, cât și adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona va oferi Europei o voce mai clară în relațiile cu partenerii săi din intreaga lume. Va utiliza forța dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic și diplomatic pentru a promova interesele și valorile europene pe plan mondial, respectând, în același timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe.

– Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care va fi și unul din vicepreședinții Comisiei, va crește impactul, coerenta și vizibilitatea acțiunii externe a U.E.

– Noul serviciu european pentru acțiune externă va oferi Înaltului Reprezen-tant sprijinul necesar.

– Uniunea va avea o personalitate juridică unică, ceea ce îi va întări puterea de negociere determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial și un partener mai vizibil pentru țările terțe și organizațiile internaționale.

– Progresele în domeniul politicii europene de securitate și aparare vor menține unele modalități decizionale specifice, facilitând totodată o cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.

Aceasta ar veni să completeze inițiativa cetațenească europeană prevăzută de Tratatul de la Lisabona, care, în opinia mai sus menționată, deși constituie o evoluție considerabilă în această direcție (autonomizarea și participarea cetățenilor), nu reprezintă un instrument sistematic, ci accesoriu și lipsit de dimensiunea educativă, participativă și dialectică pe care o comportă consultarea populară ca dialog sistematic între cetățeni și reprezentanții acestora.

Trecerea într-un noul secol a insemnat pentru Europa o nouă și revoluționară percepție, dar și realitate care s-a concretizat în anii de început de nou mileniu 3 prin modificări succesive de orânduiri și valențe politice, sociale și economice. Aceste noutăți în sfera europeană au fost conturate încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea prin concepția comunitară și mai apoi comunitatea celor șase state membre ale CECO.

Finalul de secol XX a lăsat adânc amprenta în istorie prin destrămarea URSS și câștigarea independentei statelor foste membre ale acesteia sau în sfera de influiență a acesteia. Revoluția de la 1989 din statele comuniste a marcat punctul de extindere al formațiuni comunitare europene înființate, prin aderarea si mai apoi acceptarea de noi state membre ale ei.

Iată cum de la o structură politică marcantă a secolului al XIX-lea se face trecerea către noua orânduire sau “noua ordine” cum se va numi peste puțin timp, în care puterea economică și politică, strâns unite, se înfățisează că soluție viabilă pentru mileniul al III-lea. O mulțime de probleme erau dezbătute și ridicau serioase dificultăți societății din deferite perspective, fie economice, fie climatice sau amenințătoare la adresa securității statale și ale umanității. Mondializarea economiei, schimbările climatice, aprovizionarea cu energie, evoluția demografică sau securitatea erau probleme comune statelor europene și nu doar izolate, frontierele statale neputând îngrădi sau limita expansiunea lor.

Diversele măsuri de stopare și eradicare a acestor probleme deveneau neputincioase în fața acestor valuri de modificări anticipabile dar greu de confruntat. Cetățanul european avea de luptat aceași bătălie fie că era francez, spaniol, englez sau de altă naționalitate europeană. Efortul colectiv era imperios necesar, preocuparile și aportul fiecărui cetățean fiind necesar a fi colectate în instrumente eficiente și coerente, moderne, adaptate la funcționarea întregii Uniuni.

Numărul statelor membre ale Comunitatii Europene crescuse de la 15 la 27 iar măsurile trebuiau impuse atât acestor state cât și transformărilor rapide care se petreceau. De aceea, regulile conviețuirii care erau trasate prin tratate trebuiau revizuite. În aceste condiții se naste Tratatul de la Lisabona din 13 decembrie 2007 iar obiectivul central îl constituia tocmai situația existentă. În faza de proiect, Tratatul de la Lisabona era cunoscut sub numele de "Tratatul de Reformă" și era un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituțional european. Numele oficial, complet, este "Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene".

Cuprinsul tratatului s-a finalizat la 19 octombrie 2007, ca urmare a unui summit neoficial la Lisabona, urmând ca la puțină vreme de la aceasta sa fie semnat de către cele 27 de state membre ale Uniunii Europene prin reprezentanții acestora la data de 13 decembrie 2007. Comform articolului 6 al tratatului, data de 1 ianuarie 2009 era momentul în care intră în vigoare Tratatul. Dacă instrumentele de ratificare erau depuse anterior acestei date sau, dimpotriva, în prima zi a lunii următoare celei in care se depusese ultimul instrument de ratificare, aceasta data putea fi respectată, alfel data trebuia modificată. Din aceasta cauză, prin întârzierea ratificarii tratatului de către Republica Ceha, ultima dintre cele 27 de state membre care a indeplinit această procedură, care a ratificat tratatul abia la 3 noiembrie 2009, acesta a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

Prin Tratatul de la Lisabona se conferă instituțiilor europene dreptul de adaptare a acestora la contextul contemporan și a metodelor acestora de lucru, dar și cosolida legitimitatea democratică a Uniunii și a multitudinilor de valori ale acesteia. Acest tratat este tocmai rezultatul conlucrării statelor membre ale Uniunii Europene, a negocierilor dintre ele, bineinteles cu participarea Comisiei Europene și a Parlamentului European. Era necesar ca acest tratat să fie ratificat de fiecare dintre cele 27 de state membre după cum erau regulile constituționale proprii.

Tratatul de la Lisabona a modificat Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele Comunitatii Europene, care era în vigoare până în prezent, dar insă fără a le înlocui. Tratatul a pus la dispoziția Uniunii cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor.

Din cuprinsul tratatului se disting prin importanța, transparența și eficiența mai multe prevederi care fac diferența între acest tratat și cele care și-au exercitat până acum funcționalitatea. Dupa modelul Comisiei Europene și Uniunea Europeana are de acum personalitate juridică, iar mandatul funcției de președințe al Consiliului European este transformată într-o funcție permanență de “Președinte al Uniunii” de doi ani si jumatate.

Se înființează o nouă funcție cu numele oficial de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica comună externă și de securitate sub titulatura de Ministru de Externe al Uniunii, se reduce din numărul de comisari astfel încât să se ajungă la o treime din numărul existent până acum, iar regulile stabilite prin Tratatul de la Nisa în cadrul Consiliului se modifică în privința modalității de vot, însă după anul 2014, căci până la acest an rămân în vigoare regulile existente deja.

Scopul Tratatului de la Lisabona este acela de a crea o transparență cât mai mare și o europă democratica în care Parlamentul European și parlamentele naționale să fie în deplină armonie și într-un cadru foarte bun relațional, unde vocea cetățenilor să fie mai lesne ascultată iar șansele de a fi ascultați mult mai numeroase, stabilind foarte clar ce este de făcut și de către cine la nivel european și național.

Parlamentul European este de acum ales direct de către cetățenii Uniunii Europene și consolidat prin rolul majorat și are noi atribuții privind legislația, bugetul Uniunii Europene și acordurile internaționale. Parlamentul European va fi pe aceeași poziție de egalitate cu Consiliul, reprezentantul statelor membre, prin faptul că procedura de decizie în cadrul elaborării politicilor europene va fi mult mai mult folosită. Parlamentele naționale sunt implicate într-o mai mare măsură la activitățile Uniunii Europene prin mecanismele noi care le permit să se asigure ca în momentul când rezultatele pot fi îmbunătățite, intervenția Uniunii Europene poate realiza acest lucru la nivel comunitar, prin principiul subsidiarității. Caracterul democratic și legitimitatea Uniunii este întărit prin implicarea parlamentelor naționale, iar conlucrarea cu Parlamentul European asigură corectitudine și eficiență.

Prin inițiativa cetățenilor, vocea acestora fiind mai puternică, un milion de cetățeni din diferite state membre vor putea cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice. Competențele se clarifică, cunoscându-se astfel și menirea statelor membre dar și a Uniunii Europene, relația dintre acestea fiind consolidată.

O noutate absolută este aceea că tratatul acesta oferă posibilitatea că în momentul în care un stat membru se împotrivește deciziilor unanime ale Uniunii și nu este nu este de acord cu acestea, să se retragă din Uniune, acesta recunoscand explicit dreptul fiecarui membru.

Metodele de lucru și regulile de vot simplificate fac din Europa o forță impunătoare, cu instituții eficiente și moderne, o Uniune Europenă cu 27 de membrii în prezent, prin care i se dă posibilitatea să acționeze capabil și mult mai bine în domeniile cu prioritate majoră pentru Uniunea de azi.

Procesul decizional devine foarte eficient prin extinderea la noi domenii politice a votului cu majoritate calificată din Consiliu, eliminându-se astfel perioadele îndelungate ce existau până la decizia finală și cu siguranța mai eficient.

Tratatul stabilește ca începând din 2014, calcularea majorității calificate să se bazeze pe un sistem nou, al dublei majorități, atat a statelor membre cât și a populației, evidențiindu-se în mare măsură dubla legitimitate a Uniunii. Când decizia este luată prin votul a 55% din statele membre, care reprezintă 65% din populația Uniunii înseamnă că s-a obținut dubla majoritate și așa se poate decide hotararea luată.

Tratatul de la Lisabona păstrează simbolurile Uniunii Europene (steagul, imnul și motto-ul) deși ele nu mai sunt prezente în tratat, acestea fiind folosite (de exemplu steagul a fost adoptat în 1980). Totuși, șaisprezece țări și-au declarat asentimentul cu aceste simboluri printr-o anexă. Cât privește pe Ministrul Uniunii pentru Afaceri Externe, acesta este numit în tratat Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe. Se renunță și la terminologia nouă (de exemplu directivele UE și nu legile UE). Datorită presiunilor Poloniei, noul sistem de vot nu va intra în funcțiune însă până în 2014, acest lucru evidențiind încă o dată importanța care o dă tratatul fiecarui stat membru al Uniunii Europene.

Combaterea schimbării climatice este un obiectiv oficial al Uniunii Europene stabilit dupa Tratatul de la Lisabona ca prioritate dominantă a acestuia, fiecare stat membru aducând aportul său în această privință pentru că deciziile luate să fie de comun acord și cât mai eficiente.

Dintre principalele inovații ce sunt aduse prin Tratatul de la Lisabona, se evidențiază acordarea statutului juridic obligatoriu Cartei Drepturilor Fundamentale. Carta este un adevărat compendiu al drepturilor de care beneficiază cetățenii față de legislația europeană, precum dreptul la integritate, interdicția torturii sau a tratamentelor inumane sau degradante, dreptul la libertate, respectul vieții private și familiale, dreptul la educație, dreptul de proprietate, non-discriminarea, egalitatea între sexe, diversitatea culturală, lingvistică și religioasă etc. Se întăreste rolului cetățenilor (astfel, 1 milion de cetățeni dintr-un număr semnificativ de state membre pot solicita Comisiei să înainteze o propunere într-un domeniu în care consideră că este necesară o acțiune a Uniunii), se introduc noi posibilități de acțiune la nivelul Uniunii în domenii de interes pentru cetățeni, precum: energie, siguranța cetățeanului, domeniul social, schimbările climatice, combaterea terorismului. Crește rolului Parlamentului European (acesta alege președintele Comisiei Europene și este implicat într-o măsură mai mare în procesul legislativ, alături de Consiliu) si se păstreaza principiului reprezentării în Comisia Europeană în condițiile "un stat, un comisar"

Tratatul conferă un cadru legal stabilirii de relații privilegiate între Uniune și statele din vecinătate si pentru prima dată în istoria construcției europene, importanța relațiilor de vecinătate ale Uniunii este consacrată la nivel de Tratat.

Se permite flexibilitatea si consolidarea actiuniilor Uniunii în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, asigurând răspunsuri cetățenilor europeni în domenii de actualitate precum migrație, lupta împotriva criminalității organizate sau a terorismului și se acordă personalități juridice unice Uniunii Europene (aspect care va permite o coerență și vizibilitate crescute a acesteia pe scena internațională, prin capacitatea de reprezentare sau de a deveni membru al unei organizații internaționale).

Tratatul de la Lisabona poate fi considerat o chintesență a tuturor tratatelor existente de până la conturarea acestuia care au vizat Comunitatea Europeana și noțiunii de “comunitate”. Principiul “toți pentru unul și unul pentru toți” se aplică foarte clar în raza de acțiune a tratatului. Vocea fiecarui stat membru contează. Acest aspect a fost expus în contextul situației ce a urmat Tratatului de la Lisabona încă din 2007, cum a fost cazul Cehiei și nu numai.

Transparența și eficiența au înlocuit opacitatea și anevoia cu care erau subjugate instituțiile europene. Rezultatul fiind tocmai experiențele anterioare și feedback-ul obținut în anii de dezvoltare ai Comunității Europene.