Progrese In Interactiunea Dintre Cresterea Economica Si Mediu
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1 – COMPONENTA ECONOMICĂ ÎN POLITICA GLOBALĂ DE MEDIU
1. 1. DEGRADAREA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR ȘI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ
1. 2. COMPONENTELE POLITICII DE MEDIU
1. 3. POLITICA DE MEDIU – CONCEPTE ȘI INSTRUMENTE
CAPITOLUL 2 – CREȘTEREA ȘI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ
2. 1. PROBLEMELE DEZVOLTĂRII ECONOMICE ÎN ROMÂNIA
2. 2. DEZVOLTAREA ECONOMICĂ LA NIVELUL REGIUNILOR
2. 3. MODELE DE CREȘTERE ECONOMICĂ
CAPITOLUL 3 – STUDIU PRIVIND DEZVOLTAREA ECONOMICĂ ÎN ROMÂNIA DIN PERSPECTIVA ACTUALEI CONJUNCTURI ECONOMICE
3. 1. DEZVOLTAREA DURABILĂ – POSIBILITĂȚI DE CUANTIFICARE
3. 2. PROGRESE ÎN INTERACȚIUNEA DINTRE CREȘTERE ECONOMICĂ ȘI MEDIU
3. 3. DEZVOLTAREA DURABILĂ, IMPERATIV PENTRU PREZENTUL ȘI VIITORUL ROMÂNIEI
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Problemele evoluției economico-sociale se interacționează tot mai puternic în timp și spațiu, în contextul creșterii rolului întregului asupra părților sale componente.
Intensificarea efectului de antrenare a descoperirilor științifico-tehnice în plan național, relevă diminuarea importanței relative a piețelor locale concurențiale, crescând rolul piețelor naționale, regionale-internaționale și globale.
O atare mutație se reflectă și în fenomenul globalizării cu efecte grave cu sunt:
– sărăcia în mijlocul belșugului;
– degradarea mediului înconjurător;
– pierderea încrederii în instituții;
– extinderea necontrolată a urbanizării;
– nesiguranța ocupării unui loc de muncă;
– alienarea tineretului și a unor valori tradiționale;
– inflația;
– șomajul etc.
În vederea combaterii acestor neajunsuri, știința economică ar trebui, mai mult ca oricând, solicitată să includă în domeniul său de studiu fenomenele și procesele economice la scara macroeconomică a interdependențelor pe care le generează tot mai mult globalizarea.
Din prisma acestor confruntări se pot pune bazele unei noi teorii economice a dezvoltării din perspectiva raționalului în condițiile legii de bază a economiei – resurse limitate și nevoi nelimitate și a speranței bazată pe etica egalității șanselor generațiilor prezente și viitoare, în condiții de incertitudine.
Analiza la nivelul macroeconomic al proceselor economice în paralel cu abordarea lor dinamică, a dezvoltat noi concepte, printre care și cel al creșterii și dezvoltării economice.
Din multitudinea de noțiuni utilizate în literatura de specialitate pentru investigarea proceselor macroeconomice, frecvența cea mai mare o au termenii de creștere-descreștere, dezvoltare-subdezvoltare, progres tehnic, evoluție economice, ciclu economic etc.
În ceea ce privește sensul atribuit termenilor mai sus menționați, între diferiți autori există deosebiri mai mari sau mai mici, dar și anumite puncte comune care fac ca noțiunile respective să aibă caracter universal.
Pe planul politicii economice dezvoltarea economică este argumentată de către promotorii ei ca fiind singura reacție socială normală față de caracterul tot mai restrictiv al resurselor naturale și de destabilizare tot mai pronunțată a echilibrului ecologic.
Înțelegerea conținutului procesului dezvoltării economice necesită luarea în considerare a următoarelor elemente:
– dezvoltarea economică este dependentă de dinamica macroeconomică determinată de factori specifici și de dinamica demografică, de factori biologici și sociali;
– dinamica rezultatelor macroeconomice trebuie privită pe o perioadă lungă de timp pentru a se delimita expansiunea conjuncturală pe termen scurt din cadrul cilului de afaceri ce se manifestă ca tendință dominantă în cadrul unei perioade mai mari de timp;
– dezvoltarea economică are în vedere cu precădere rezultatele macroeconomice reale.
Dezvoltarea economică surprinde din prisma simultaneității aspecte cantitative, calitative și structurale ale evoluției economice, în corelație cu evoluția demografică și problematica generală a omului, precum și cu evoluția echilibrului ecologic.
Creșterea economică pune accent pe latura cantitativă a dezvoltării economice, în special pe producția de bunuri și servicii, pe când dezvoltarea economică se referă și la schimbările din economie asupra nivelului de trai, a modului de viață, de gândire și de comportament al oamenilor, asupra eficienței utilizării resurselor economice naționale și asupra mecanismelor funcționale ale sistemului economic.
În consecință, societatea ar trebui să limiteze voluntar ritmul de dezvoltare economică, dar o astfel de opțiune în condițiile economico-financiare actuale este discutabilă deoarece, dacă pentru țările dezvoltate și puternic dezvoltate ea ar putea să pară acceptabilă, însă pentru țările cu nivel economic redus, slab dezvoltate ar însemna menținerea sau chiar accentuarea decalajelor lor în raport cu acestea, cu consecințe grave asupra dinamicii echilibrului înaintării comune și a sărăciei generale a indivizilor și comunităților.
CAPITOLUL 1
COMPONENTA ECONOMICĂ ÎN POLITICA GLOBALĂ DE MEDIU
S-a menționat că a existat o evoluție în relațiile dintre economie și problematica protecției mediului.
Această evoluție a plecat de la conceptul că poluarea și degradarea mediului constituie un „rău necesar” al dezvoltării economiei, ca astăzi să fie deja acceptat principiul dezvoltării durabile în care economia și mediul se intercondiționează.
1. 1. DEGRADAREA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR
ȘI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ
În evoluția gândirii economice s-au emis o serie de teorii potrivit cărora există o relație invers proporțională între degradarea mediului înconjurător și dezvoltarea economică.
În timp ce teoriile protecției mediului reflectă doar o realitate empirică și o inevitabilă rezultantă a schimbărilor structurale, creșterea economică nu este în mod necesar optimă din cauza unor interferențe, care pot fi reversibil încrucișate. În parte exagerată, relația invers proporțională dintre degradarea mediului și creștere este datorată distorsiunilor politice cum ar fi subvențiile de energie și produse agrochimice și subevaluării resurselor naturale care sunt distructive și din punct de vedere economic dar și al mediului.
Altă distorsiune este datorată eșecului pieței, cum ar fi definirea greșită a dreptului de proprietate asupra resurselor naturale și necontabilizarea și neplătirea externalităților mediului, care rezultă într-un nivel foarte ridicat al poluării, raportată la unitatea de externabilitate.
Țările în curs de dezvoltare pot avea o evoluție mai dreaptă prin:
– eliminarea distorsiunilor politice;
– internalizarea costurilor degradării mediului celor care o produc;
– definirea drepturilor de proprietate asupra resurselor naturale.
Agențiile de asistență în privința dezvoltării economice pot ajuta în continuare la îndreptarea și abordarea problemei mediului. Finanțarea de către țările dezvoltate prin mecanisme financiare creative a țărilor în curs de dezvoltare poate asigura conservarea resurselor (biodiversitatea care generează beneficii globale care ar putea altfel să fie pierdute inevitabil în fazele inferioare ale procesului de dezvoltare economică).
Simon Kuznets (1965-1966) a avansat ipoteza potrivit căreia, în cursul dezvoltării economice, diferențele cresc la început pentru ca apoi să scadă. Această relație invers proporțională între inegalitatea venitului și nivelurile venitului pe cap de locuitor, este dovedită de datele statistice raportate.
Ideea potrivit căreia lucrurile trebuiau să se înrăutățească ca apoi să fie mai bune se pare că are o aplicabilitate mult mai generală. Observațiile arată că degradarea mediului crește la început pentru ca apoi să scadă spre finalul ciclului dezvoltării economice. De exemplu, orașele țărilor a căror industrie s-a dezvoltat recent, precum Seul, Mexico City, sunt mult mai poluate în prezent decât acum 20-30 de ani, nivelul poluării crescând la fel sau chiar mai mult decât nivelul creșterii economice; pe când orașele din zonele industrializate anterior, precum cele din: Japonia, SUA sau Europa de Vest, sunt mai curate astăzi decât erau acum 20 – 30 de ani.
Starea în care se află resursele naturale și mediul într-o țară depinde de cinci mari factori:
– nivelul activității economice sau mărimea economiei;
– structura sectorială a economiei;
– efectele obținute tehnologic;
– cererea de reglementări în privința mediului;
– deconservarea cheltuielilor pentru mediu dar și de efectivitatea lor.
Cu cât este mai dezvoltată economia unei țări, atunci când ceilalți factori rămân constanți, cu atât mai rapidă este epuizarea resurselor naturale și nivelul de poluare este mai ridicat. Tipul și nivelul epuizării resurselor și ale poluării depind de asemenea de structura sectorială a economiei; economiile care depind foarte mult de agricultură și alte industrii ale sectorului primar tind să sufere mai mult de o rapidă epuizare a resurselor, precum defrișările și eroziunea terenurilor și mai puțin de poluare industrială. în timp, în țările dezindustrializate, epuizarea resurselor rurale este gradual transformată în poluare urbană. Această transformare tinde să fie influențată de doi factori:
– schimbarea structurală neegală a angajării populației, fapt ce impune ca o mare parte a poluării să fie dependentă de sectoare ce nu pot fi evaluate;
– umbra făcută de sectorul industrial urban asupra sectorului rural în două direcții: cererea de materii prime; poluanți (exemplu: ploi acide care distrug recoltele și pădurile).
Există o relație relativ strânsă între nivelul de dezvoltare, creșterea sectorului industrial și structura industriei.
În țările cu venit mic, rata sectorului industrial este mică și acest sector este dominat de industria alimentară și cea ușoară.
În țările cu un venit total pe cap de locuitor mijlociu, sectorul industrial este dominat de industria grea a cimentului și cea chimică.
În țările cu un venit mare pe cap de locuitor procentul industriei este dominat de industria electrică și electrocasnică. Produsele fabricate variază în funcție de mărimea industriei grele și a celei chimice. în următoarele faze ale dezvoltării industriale, rata sectorului industrial împreună cu industria grea și cea chimică începe să descrească gradual, în timp ce tehnologiile informaționale și serviciile continuă să se dezvolte. Aceste schimbări structurale pot explica relația invers proporțională între emisii și dezvoltarea economică.
Țări cu aceeași structură industrială pot genera diferite grade (niveluri) de emisii de deșeuri dacă tehnologia de producție și capitalul fix sunt de diferite forme sau productivități. Învechită fizic și/sau moral, tehnologia fabricilor vechi tinde să fie mai puțin eficientă în consumul material sau al energiei și produce, drept rezultat, niveluri mai mari de deșeuri decât tehnologia din fabricile noi și bine îngrijite.
Alegerea tehnologiei este influențată de procese relative și de politica de încadrare în stipulațiile guvernamentale. O țară care dă voie să se importe fără taxe vamale (duty free) tehnologie nepoluantă se așteaptă să aibă niveluri mai scăzute de poluare decât o țară care impune taxe vamale mari asupra tehnologiei de producție. Țările care subvenționează plata energiei, a electricității, a apei și a materiilor prime ar trebui să se aștepte la o rată mai mare a poluării decât țările care implementează sistemul plății integrale.
Forțele care acționează sunt următoarele:
– substituirea în favoarea materiilor prime neplătite integral;
– folosirea ineficientă și în pierdere a materiilor prime subvenționate;
– promovarea stimulentelor pentru utilizarea tehnologiei care utilizarea puține resurse, în defavoarea dezvoltării.
Poluarea per unitate de produs este influențată și intensitatea și fermitatea reglementărilor privind mediul sau de prețul la care mediul poate fi utilizat de către industrie ca loc de depozitare a deșeurilor. Atunci când ceilalți factori rămân constanți, în țările cu reglementări elastice în domeniul poluării ar trebui să avem mai multe emisii poluante decât în țările care au un control efectiv la o rată mai mare a poluării decât țările care implementează sistemul plății integrale.
Forțele care acționează sunt următoarele:
– substituirea în favoarea materiilor prime neplătite integral;
– folosirea ineficientă și în pierdere a materiilor prime subvenționate;
– promovarea stimulentelor pentru utilizarea tehnologiei care utilizarea puține resurse, în defavoarea dezvoltării.
Poluarea per unitate de produs este influențată și intensitatea și fermitatea reglementărilor privind mediul sau de prețul la care mediul poate fi utilizat de către industrie ca loc de depozitare a deșeurilor. Atunci când ceilalți factori rămân constanți, în țările cu reglementări elastice în domeniul poluării ar trebui să avem mai multe emisii poluante decât în țările care au un control efectiv asupra mediului sau cer prețuri mai mari pentru folosirea mediului drept depozitar al deșeurilor.
Nivelul emisiilor poluante variază nu numai în funcție de țară, dar și în timp, din cauza creșterii economice, transformărilor structurale sau schimbărilor politice. Creșterea economică din țările superdezvoltate duce la scăderea impactului emisiilor poluante. Pe de-o parte, creșterea economică înseamnă mai multe produse, dar și mai multe materii prime și energie, deci și deșeuri. Pe de altă parte, creșterea economică duce la introducerea unui capital cu o mai mare productivitate, tehnologii mai eficiente, valoare adăugată mai mare, care toate conduc la reducerea emisiilor poluante per unitate de produs, astfel încât învechitul capital și tehnologiile ineficiente sunt înlocuite de altele noi și nivelul poluării absolute este micșorat. În Japonia, de exemplu, creșterea economică din ultimii 15 ani a fost acompaniată de o mare reducere de energie și, de asemenea, de poluarea aferentă. Situația din Germania permite sistemului să susțină creșterea economică și să reducă emisiile poluante, prin înlocuirea vechilor fabrici cu altele noi, de același fel, dar eu emisii substanțial mai puține. Impactul creșterii economice asupra nivelului poluării depinde de etapa de dezvoltare, fiind mai mare în fazele de început și mai mică ulterior.
Structura economică este dinamică, ea se schimbă o dată cu nivelul creșterii economice. Schimbările în structura economică, într-o singură economie, de-a lungul timpului sunt reflectate în variațiile de structură în diferite etape de dezvoltare. Cu cât creșterea economică este mai rapidă, cu atât schimbările structurale care duc la transformarea industriei dintr-un sector minor în unul dominant sunt și ele mai rapide și de asemenea cele de la industria ușoară la cea grea, apoi la cea sofisticată (electrică și electronică).
Politicile macroeconomice și industriale se pot schimba, de asemenea, în timp. Liberalizarea economiei și a schimburilor poate elimina industriile ineficiente și duce la reforme în administrațiile publice care oferă surse majore de poluare, de asemenea poate deschide porțile importurilor de industrii poluante din țări cu reglementări ale mediului mai stricte. Depinzând de etapa de dezvoltare, politicile de liberalizare, cum ar fi reducerea nivelului protecției sau devalorizarea supravalorizatelor cursuri de schimb, pot duce sau nu la o reducere a emisiilor industriale într-o perioadă scurtă sau medie. Însă, într-o perioadă lungă, politicile care adoptă competitivitatea și eficiența economică ajută și la dezvoltarea economică și la reducerea poluării industriale, prin reducerea deșeurilor, prin reciclarea produselor secundare și creșterea calității capitalului fix. Cu toate acestea, poluarea industrială tinde să crească o dată cu industrializarea și abia apoi să scadă; politicile guvernamentale pot încetini sau mări rata de creștere a procesului de transformare structurală și progres tehnologic, modificând astfel relația dintre poluarea industrială și dezvoltarea economică.
În timp, o dată cu creșterea veniturilor, poluanții se acumulează și oamenii își pot permite să fie mai conștienți de starea mediului, astfel încât reglementările asupra mediului sunt mai strict impuse. Un alt set de forțe care acționează în această etapă pot fi menționate:
– nivelul cheltuielilor guvernamentale pentru protecția mediului și pentru industrie în diferite etape ale dezvoltării economice;
– cererea din partea populației, la diferite niveluri ale venitului, pentru reglementări în privința mediului.
În etapele de început ale dezvoltării economice, când sărăcia era încă predominantă, strângerea taxelor neproductivă și conștiința asupra problemelor mediului mică, nu erau alocate fonduri sau foarte puțini bani erau alocați pentru protecția mediului. Acesta era răspunsul la o cerere foarte mică de reglementări antipoluare, la nivelurile mici ale venitului, factor care arată nivelul mic al cheltuielilor private împotriva poluării. în ciuda nivelurilor scăzute ale cheltuielilor publice făcute pentru protecția mediului și a aproape inexistentelor cheltuieli făcute de către sectorul privat (cu excepția elitelor), degradarea mediului rămâne la niveluri joase din cauza nivelului mic de deșeuri nonbiodegradabile și a puterii (capacității) asimilative mari a mediului.
Paralel cu procesul de dezvoltare, epuizarea rezervelor se accelerează și poluarea începe să se asimileze cu o rată crescătoare, o dată ce capacitățile asimilative ale mediului devin suprasolicitate de poluanți. În contrast, cheltuielile cu protecția mediului cresc încet, deoarece nu există încă conștientizarea de către oameni a problemei poluării, în ciuda creșterii veniturilor și a creșterii mișcării antipoluare.
Atunci când o țară ajunge la statutul de economie nou-industrializată (NIE), calitatea mediului se află în cel mai jos punct din cauza efectelor cumulative ale rapidei creșteri economice și diferenței între acumularea poluanților și apariția efectelor lor, în vreme ce cheltuielile cu protecția mediului sunt încă limitate și impactul lor nu este simțit. Când un nivel mai înalt al venitului și al bogăției este consolidat economic (dar amenințat ecologic de impactul epuizării resurselor și al poluării asupra productivității, sănătății, calităților vieții), cererea de măsuri antipoluare crește, creând un dezechilibru perceptibil în raport cu scăderea acestor măsuri. Ca rezultat, presiunile economice, sociale și politice doresc să instituie unele reglementări antipoluare, să oblige la respectarea acestora și să crească alocațiile bugetare pentru protecția și curățarea mediului. Acestea nu duc doar la reducerea emisiilor poluante ci și la o schimbare structurală, schimbare împotriva marilor poluatori precum industria oțelului, a cimentului, chimică, dar în favoarea industriilor mai sofisticate, mai puțin poluante, deci ducând la alte schimbări structurale. Aceste presiuni sunt exercitate printr-o multitudine de canale, precum alăturarea la o mișcare antipoluare, votul pentru partide ecologiste, boicotarea industriilor poluante, exprimând o clară preferință pentru produsele verzi. Astfel, în etapele mai înaintate ale dezvoltării, calitatea mediului crește.
De vreme ce mărimea economiei, schimbările în structura economiei și industriei, productivitatea tehnologiei, cererea de măsuri antipoluare și nivelul cheltuielilor sunt în funcție de nivelul de dezvoltare, este rezonabil să avansăm ipoteza unei relații între degradarea mediului (defrișări, eroziune, poluare) și elementele menționate. Mai mult, știind dinamica schimbărilor structurale, dezvoltării tehnologice și cheltuielilor pentru consum explicate anterior, este posibil să formulăm ipoteza că amintita relație nu este lineară și are forma unui U inversat.
Experiența avută de SUA, Europa de Vest și, mai recent, de țările nou-industrializate (Coreea, Taiwan, Hong-Kong, Singapore) pare să confirme o astfel de relație între calitatea mediului și creșterea economică. Noul val de țări nou-industrializate, precum Thailanda, Indonezia, Malaezia, Brazilia și Mexic, se pare că a atins cel mai scăzut punct pe această curbă și speră la o schimbare.
În țările cu densitate mică a populației și niveluri scăzute de activitate economică, pădurea este dominantă (cu excepția deșerturilor, savanelor). O dată cu creșterea populației și activitatea economică se extinde, pădurile încep să fie tăiate pentru obținerea de materiale de construcție, teren pentru cultivat și combustibil. Cu toate acestea, nivelul exploatării pădurilor este încă suficient de mic pentru a permite regenerarea naturală, neapărând o pierdere permanentă și nedorită. De exemplu, tăierea și arderea, apoi cultivarea terenului cu lungi perioade de regenerare, nu are efectele negative ale unei defrișări permanente. Cu toate acestea, în vreme ce populația rurală crește și economia se deschide comerțului internațional, defrișarea poate rezulta din supratăierea pentru combustibil sau cherestea și curățarea terenului pentru agricultură, dacă nu apar variante mai atractive, cum ar fi creșterea productivității agriculturii, combustibili alternativi și locuri de muncă în alte domenii decât în agricultură. Pădurile sunt deosebit de vulnerabile, îndeosebi în procesul de declanșare a industrializării, când sectorul rural este exploatat din greu pentru a realiza un surplus de creștere economică în vreme ce industria generează foarte puține locuri de muncă pentru generatul surplus de muncă, venit din mediul rural. Aceasta are ca rezultat defrișarea masivă ca în cazul Thailandei și Filipinelor. Politicile guvernamentale pot exacerba această tendință, așa cum o demonstrează colonizarea Amazonului.
O dată ce începe industrializarea, crește productivitatea agriculturii, numărul locurilor de muncă din alte domenii decât agricultura crește, cresc veniturile, se micșorează inegalitățile, dependența de pământ și pădure scade și rata defrișărilor se micșorează. Thailanda a ajuns în acest stadiu la sfârșitul anilor 1980 (la un nivel al venitului de 1000$ per cap de locuitor). Pământul cultivat anterior este abandonat și progresiv este reocupat de pădure (presupunând că pământul nu a suferit pagube ireversibile). în același timp, programe plătite de stat și sponsorizări duc la reîmpădurire, iar crearea de plantații private sau parcuri naționale inversează tendința, ducând la împădurire netă, așa cum s-a întâmplat în Europa de Vest și în unele părți din America de Nord.
Nivelul poluanților mediului variază în timp și de-a lungul mapamondului o dată cu calitatea tipului/sursei de energie consumată, care ea însăși variază în funcție de:
– nivelul și felul activității economice;
– numărul și productivitatea (calitatea) vehiculelor;
– consumul domestic de energie.
Tipurile de activitate industrială, numărul vehiculelor și cantitatea consumată de electricitate sunt direct legate de nivelul dezvoltării economice și de nivelul venitului. De aceea, consumul de energie și generarea emisiilor vor crește o dată cu nivelul de dezvoltare (reprezentat aici de venit per cap de locuitor). Pe de altă parte, tipul de activitate industrială, productivitatea capitalului, vechimea și calitatea vehiculelor și calitatea carburanților și a altor surse de energie au tendința de a se îmbunătăți o dată cu nivelul dezvoltării economice. Când există mai multe surse de poluare la niveluri mai înalte ale dezvoltării, fiecare sursă generează mai puțină poluare pe unitate de produs. Aceasta se datorează în parte introducerii de noi tehnologii în vreme ce capitalul fix depășit este înlocuit și în parte îmbunătățirii eficienței economice. În timp ce o țară urcă pe o scară a industrializării, cresc și oportunitățile de import, dar prețurile protective o împing către o economie bazată preponderent pe export. Aceasta cere reducerea protecției și realinierea prețurilor interne cu cele externe, factor care sporește eficiența materiilor prime folosite și, deci, reducerea deșeurilor per unitate de produs. Pe de altă parte, expansiunea unei economii orientate spre export presupune o producție mai mare și posibilitatea unei mai mari cantități de emisii și deșeuri decât într-o industrie orientată spre import.
Într-un moment ulterior al dezvoltării economice, are loc o combinare a activităților care fac, ca nu numai emisiile poluante pe unitate de produs să fie mai mici, dar și cantitatea totală de emisii să fie mai mică. Acești factori sunt:
– creșterea reglementărilor cu privire la emisiile poluante ca răspuns la cererea de venit;
– schimbări structurale avansate, de la industrie la servicii, trecând prin industriile energofage.
Cum țările merg pe calea rapidei industrializări, energia folosită per cap de locuitor crește și tinde să își modifice structura, de la combustibili „murdari” (cărbune, lignit) la forme mai ecologice. La un nivel mult mai înalt pe scara dezvoltării, țările își stabilizează consumul către combustibili mai „curați” (precum gazul natural).
Analiza teoretică sugerează o curbă a relației între cel puțin două forme: degradarea mediului și dezvoltarea economică, în timp ce trebuie găsite și analizate date mai relevante. Studiile făcute simultan dar independent au avut aceleași rezultate.
Negarea sau acceptarea existenței acestei curbe are implicații politice importante. În primul rând, implică o anumită inevitabilitate în degradarea mediului o dată cu dezvoltarea economică a unei țări, în special în perioada de început a procesului de industrializare. În al doilea rând, sugerează că, în timp ce are loc un proces de dezvoltare, atunci când un anumit nivel al venitului per cap de locuitor este atins, creșterea economică se transformă dintr-un dușman al mediului într-un prieten al acestuia, ea ajutând la repararea relelor din anii anteriori. Creșterea economică este un mod important prin care se îmbunătățește calitatea mediului în țările în curs de dezvoltare. Dacă creșterea economică este favorabilă pentru mediu, atunci politicile care stimulează creșterea, precum liberalizarea comerțului, restructurarea economică și reforma prețurilor, ar trebui să fie de asemenea favorabile pentru mediu. Aceasta sugerează mai degrabă că mediul are nevoie de o atenție deosebită, fie prin termeni ai politicii interne, fie prin ajutor sau impunere internațională. Resursele trebuie îndreptate astfel încât să se ajungă la o creștere economică cât mai rapidă, pentru a putea depăși stadiul neprietenos cu mediul.
Cu toate acestea, sunt câteva motive pentru care această politică s-ar putea să nu fie optimă. În primul rând, partea curbei în care creșterea mai mult dăunează decât face bine mediului ar putea fi traversată în zeci de ani (decade), caz în care nivelul viitoarei creșteri și cel al viitorului mediu curat pot fi mai mult decât depășite de stricăciunile actuale. De aceea, eforturile de a micșora emisiile nocive și epuizarea resurselor în stadii timpurii ale dezvoltării economice pot fi justificate prin principii economice. în al doilea rând, poate fi mai ieftin să previi sau să eviți anumite forme de degradare a mediului astăzi decât în viitor. De exemplu: poate fi mai ieftin să tratezi și să depozitezi în siguranță deșeurile concomitent cu producerea lor decât să le lași să se acumuleze, fiind mai greu de adunat și de tratat, o dată ce ar fi crescut bogăția economică dar și cererea pentru un mediu mai curat. în al treilea rând, dar probabil cel mai important, anumite tipuri de degradare a mediului, permise în stagii timpurii ale dezvoltării economice, ar putea fi fizic ireversibile în viitor. Despăduririle în zonele tropicale, o mai mică diversitate biologică, extincția unor specii, distrugerea unor zone naturale sunt fie fizic ireversibile fie foarte scump de refăcut. Din punct de vedere al poluării, emisiile de plumb din arderea combustibililor ce îl conțin și contaminarea radioactivă, din cauza accidentelor nucleare sau funcționării unor reactoare nesigure, ar putea avea efecte ireversibile.
Aceste considerații ne sugerează al patrulea motiv pentru care angajarea spre politici și investiții care aduc creștere economică s-ar putea să nu fie suficientă. Unele forme de degradare a mediului precum eroziunea solului, distrugerea stratului de apă subterană, sedimentarea canalelor de irigații și a rezervoarelor hidroelectrice, probleme la nivel uman care duc la pierderea productivității acestor activități, pierderea din timpul acordat muncii prin trafic aglomerat și probleme respiratorii, toate privesc creșterea economică. De aceea, degradarea mediului s-ar putea să fie atacată direct prin politici ecologiste și investiții, pentru a înlătura obstacole aflate chiar în calea dezvoltării economice, de la care se așteaptă o nouă generație de beneficii pentru mediu.
Poate că sursa și modelul creșterii economice sunt la fel de importante, dacă nu chiar mai importante decât rata creșterii economice. Creșterea economică care rezultă prin folosirea energiei și a materiilor prime subvenționate are un cost ecologic mai mare decât creșterea economică care derivă din folosirea eficientă a resurselor, prin industrie care folosește intensiv munca și serviciile precum și tehnologiile informaționale. Creșterea ce are loc într-o economie, în care drepturile de proprietate asupra resurselor nu sunt bine definite și asigurate și în care costurile ecologice nu sunt contabilizate, impune un cost excesiv asupra societății, care, în ultima fază, duce la descreșterea progresului economic.
Pericolul opus este de asemenea posibil (atunci când țările în curs de dezvoltare adoptă prematur standarde stricte cu privire la mediu imitând țările dezvoltate și încercând să le ajungă din urmă în privința standardelor emisiilor și obligativității instalării unor facilități de tratare a deșeurilor). Această ambiție poate duce la încetinirea ritmului de creștere economică, fără a duce în mod necesar la îmbunătățirea calității mediului. O alternativă care ar putea îndrepta curba fără a scădea rata dezvoltării economice este adoptarea unor standarde ecologice potrivite cu nivelul de dezvoltare al țării respective sau o trecere gradată la standardele internaționale. Instrumentele (pârghiile) economice, precum taxele ecologice, amenzile pentru poluare, ar duce economia de la cea preponderent energofagă (foarte poluantă) către industrii nepoluante și servicii.
Unele forme de degradare a mediului precum distrugerea pădurilor, cultivarea până la erodarea solului, deteriorări ale mediului în zonele urbane sunt legate de mărimea fenomenelor, de șomaj, analfabetism și lipsa de pământ pentru cultivat. Ideal ar trebui să existe forță de muncă ieftină, pentru a fi absorbită de sectoarele industriale și de servicii în plină ascensiune. Aceasta nu se întâmplă în general, deoarece există o combinație de factori precum: salarii minimale, lipsa cunoștințelor esențiale. Principalul factor care împiedică aceasta este folosirea unei tehnologii care nu corespunde cu stadiul general de dezvoltare al țării sau cu factorul relativ al prețurilor; de exemplu, promovarea investițiilor prin relaxare fiscală și credite ieftine are ca rezultat formarea unor industrii energo-intensive. O țară cu resurse de muncă abundente, la un cost mic, are avantaj în activitățile care presupun consum mare de muncă, ajutând la evitarea sărăciei și limitând distrugerile asupra mediului. Schimbările structurale în cererea de muncă duc și la schimbări structurale la nivelul produselor finite. Aceste situații duc la lungirea părții ascendente a curbei etc. și la mărirea probabilității ca valorile ecologice să fie distruse. O soluție eficientă din punct de vedere al costului cere anularea subvențiilor directe sau indirecte, reducerea protectivității asupra industriilor energofage care angajează puțina forță de muncă și promovarea activităților care necesită cantități mari de muncă, aceste măsuri fiind asociate cu creșterea investițiilor în domeniul învățământului și pregătirii profesionale. Vânzarea pământului pentru agricultură și alocarea dreptului de a folosi apa pentru fermieri le-ar da acestora posibilitatea de a avea acces la piețele de capital, deci creșterea investițiilor în fermele lor ar duce la îmbunătățirea productivității agricole și ar ajuta la oprirea eroziunii solurilor.
Multe au fost spuse despre nevoia de transfer, de tehnologie, pentru a putea ca și țările în curs de dezvoltare să se bucure de o susținută dezvoltare economică. Ideea derivă din observația potrivit căreia tehnologiile de producție în țările dezvoltate sunt mai ecologice decât cele din țările în curs de dezvoltare și o gamă largă de tehnologii antipoluare sunt de asemenea disponibile în țările dezvoltate.
De vreme ce majoritatea țărilor în curs de dezvoltare nu au resurse financiare de a importa aceste tehnologii la prețuri comerciale, s-a argumentat că țările dezvoltate ar trebui să transfere aceste tehnologii în termeni obișnuiți. Chiar și la prețuri mici, transferul unor astfel de tehnologii către țările în curs de dezvoltare s-ar putea să aibă „două tăișuri”. Pe de o parte, tehnologii mai puțin poluante pot reduce emisiile masive per unitate de rezultat. Pe de altă parte, astfel de tehnologii, proiectate a fi profitabile în condițiile unei forțe de muncă plătite puțin și unui capital mic, pot fi foarte puțin potrivite țărilor în curs de dezvoltare, cu reversibilitatea prețurilor relative. Dacă această nepotrivire este ignorată, transferul unei tehnologii neadecvate, chiar și la un preț mic, poate duce la scăderea cererii de muncă și intensificarea epuizării resurselor precum și la degradarea mediului.
Impactul net al transferului de tehnologie poate depinde de industria căreia îi este atașat. în sectoarele energetice și de transport, tehnologiile mai eficiente sigur duc la beneficii nete asupra mediului. Ar putea să nu fie astfel în sectoare cum sunt construcțiile, textilele, agricultura și serviciile. Din această cauză, nu de tehnologii au nevoie țările în curs de dezvoltare, ci de transferul de informație, know-haw și îndemânarea care să le permită să-și proiecteze propriile tehnologii sau să le modifice pe cele existente.
Țările în curs de dezvoltare nu au numai o lipsă tehnologică, ci și una financiară. Un număr de țări industrializate experimentează o scurgere de resurse financiare pentru a-și micșora datoria externă. Astfel, se vorbește de reeșalonarea plății datoriilor externe și, în unele cazuri, de anularea acestor a, fapt ce a fost implementat în multe țări.
Motivul pentru care se dorește finanțarea dezvoltării este accelerarea creșterii economice, care oferă calea unui cerc vicios nedorit de sărăcie și degradare a mediului. Sursele tradiționale de obținere a fondurilor externe sunt reprezentate de asociații donatoare. Deși acestea au un succes recunoscut, finanțarea dezvoltării nu a fost total adecvată din punct de vedere al mediului.
În mod similar, împrumutarea unor proiecte externe precum proiectele de irigații și stabilirea prețurilor resurselor naturale, cum ar fi apa, la întreaga lor valoare, stabilirea de asemenea a prețurilor pentru folosirea mediului, care includ costurile minimalizării impactului negativ dar și costul reașezării populației afectate, trebuie făcută doar după internalizarea impacturilor asupra mediului din țara respectivă.
Creșterea finanțării costurilor pentru proiecte ecologice care nu pot fi justificate prin date economice convenționale sau care nu generează beneficii interne suficiente pentru a acoperi costurile are două justificări:
– ocolirea pierderilor ecologice ireversibile;
– posibilitatea realizării beneficiilor globale ale măsurilor ecologiste care nu ar putea fi realizate altfel (conservarea biodiversității, protejarea stratului de ozon, reducerea efectului de seră). De vreme ce problemele mediului sunt în primul rând conștientizate de către țările dezvoltate, care au venituri mari, se asigură o cerere mare de protecție a mediului.
În concluzie, se poate reține că degradarea mediului tinde să se accentueze înainte de a se diminua de-a lungul dezvoltării economice a unei țări. Unele forme ale deteriorării sunt inevitabile, ca parte a schimbărilor structurale ce acompaniază creșterea economică. Anumite distorsiuni politice, precum subvenționarea energiei și a produselor agrochimice, protejarea industriei și subevaluarea resurselor naturale, au efecte distructive atât pe plan economic cât și ecologic. Guvernele țărilor în curs de dezvoltare pot preveni astfel de situații prin:
– eliminarea distorsiunilor politice;
– internalizarea costurilor ecologice;
– definirea și respectarea drepturilor de proprietate asupra resurselor naturale.
Societățile (agențiile) de ajutor în probleme de dezvoltare pot contribui la îndreptarea situației prin finanțarea politicilor de protecție a mediului înconjurător. În final, țările dezvoltate pot ajuta țările în curs de dezvoltare prin mecanisme financiare creative, cum ar fi facilitățile pentru Mediul Global, prin conservarea resurselor naturale (biodiversitatea care generează beneficii globale) care ar putea fi pierdute ireversibil în fazele de început ale dezvoltării economice.
1. 2. COMPONENTELE POLITICII DE MEDIU
Recente aprecieri asupra dezvoltării durabile scot în evidență faptul că, fără o componentă economică, protecția mediului rămâne doar o declarație de bune intenții și o inserare de acțiuni fără posibilitate de concretizare.
„Eco – Economia”, concept recent promovat, indică poziția importantă pe care o ocupă latura economică într-o strategie de ansamblu de protecția mediului.
Acest fapt rezultă și din prezentarea sintetică a politicii de mediu din tabelul 1.1.
Tabelul 1.1
Prezentarea sintetică a politicii de mediu pe componente
1. 3. POLITICA DE MEDIU – CONCEPTE ȘI INSTRUMENTE
Politica de mediu, din punct de vedere al instrumentelor utilizate, are următoarele componente:
a. Politica reglementărilor globale
Aceasta se referă la ansamblul agenților economici, la toate categoriile de cetățeni. Ca instrumente, pot fi citate printre altele:
– legi cadru, generale, ale mediului și componentelor sale;
– standarde, norme, limite;
– studii și analize de impact asupra mediului.
b. Politica reglementărilor specifice
În acest gen de politică se apelează la instrumente de tipul:
– responsabilități pentru produse periculoase;
– responsabilitatea riscului;
– dreptul la informare corectă și în timp real.
c. Politica prin convingere
Este categoria cea mai eficientă, deci este posibil ca efectele ei să aibă ponderea cea mai mare. Dintre instrumentele specifice, se menționează:
– promovarea tehnologiei ecologice și a cercetării;
– utilizarea mecanismelor de piață;
– promovarea conștientizării și educației.
d. Politica transferului de informație
Se utilizează instrumente de comunicare socială precum:
– educație;
– mass-media și relații cu publicul;
– sisteme informaționale cu acces la public.
e. Politica de stimulare economico-financiară
Instrumentele folosite pentru aplicarea acestei politici constau în:
– taxe și penalități;
– subsidii și impozite;
– scutiri de impozite pentru investiții și activități de protecția mediului;
– drepturi negociabile de poluare.
Drept criterii de apreciere a alegerii corecte a instrumentelor se pot cita:
siguranța atingerii scopului propus;
corespunde specificului poluării și situației asupra cărora urmează să se acționeze;
permite o înțelegere și explicație ușoară;
permite o implementare ușoară în situațiile în care se acționează;
permite evaluarea corectă și suficient de exactă a costurilor și decelarea responsabilităților;
permite prognoza destul de exactă a rezultatelor;
ajută la finanțarea politicii de protecția mediului;
stimulează inițiativa grupurilor țintă și asumarea de către acestea a unor responsabilități;
obține sprijinul societății civile;
coincide cu interesele individuale pe termen scurt;
este flexibil;
stimulează dezvoltarea și integrarea unor tehnologii de proces „curate”.
Politica de mediu poate fi reprezentată în raport cu nivelul de atenție publică în patru faze:
Fig. 1.1 – Ciclul unei politici de mediu
Faza I: recunoașterea
Faza II: formularea politicii
Faza III: implementarea
Faza IV: managementul politicii
Acest tip de evoluție apreciem că se aplică în cazul unei acțiuni specifice în cadrul politicii de mediu.
Având în vedere că politica de mediu nu are un caracter limitat în timp, că ea trebuie să fie o componentă permanentă a unei societăți ce evoluează în conceptul dezvoltării durabile, se impune ca programarea acțiunilor pe termen scurt, mediu sau lung să fie astfel concepută încât nivelul de atenție publică să rămână relativ constant, conform schemei unui ciclu multiplicat prezentat în figura 1.2.
O astfel de abordare presupune o combinație optimă între acțiunile pe termen scurt, mediu și lung sau același obiectiv să fie programat să se realizeze prin acțiuni imediate, acțiuni pe termen mediu și acțiuni pe termen lung.
Fig. 1.2 – Ciclul politicii integrate de mediu
De la început trebuie precizat că strategia de protecție a mediului adoptată, conceptele și instrumentele însușite își dovedesc eficiența în măsura în care se reușește:
– menținerea calității sănătății umane;
– menținerea calității tuturor valorilor specifice naturii.
Sunt mai multe considerente care au impus elaborarea unor strategii de protecția mediului.
Amintim câteva dintre acestea:
înlocuirea sistemului de acțiuni întâmplătoare, ocazionale cu acțiuni programatice și coerente de protecția mediului;
eliminarea unor contradicții interne care indicau necesitatea luării unor măsuri de protejare a mediului sau reducerea eficientă a acestor măsuri;
elaborarea, implementarea și evaluarea politicii de mediu pe etape, astfel încât să fie posibilă reevaluarea acesteia;
adaptarea planurilor de acțiune și de implementare la scară de timp (pe termene scurte, medii și lungi);
alegerea și formarea unui personal adecvat în funcție de etapă și acțiune;
controlul aplicării riguroase a măsurilor stabilite conform acordurilor, autorizațiilor, normelor sau altor cerințe legale.
La elaborarea strategiei de mediu, având în vedere dinamismul elementelor în discuție, precum și caracterul relativ nou al problemelor, trebuie aplicat principiul activității interactive. Strategia trebuie supusă unui proces periodic de reconsiderare de tipul:
– adaptare continuă;
– recurgere la propuneri flexibile.
Această reconsiderare presupune două elemente de bază:
– adaptare la ideile în schimbare sau la circumstanțele vieții socio-economice;
– adaptare pe baza evaluării rezultatelor etapei anterioare.
Este de semnalat că esențial în elaborarea unei strategii eficiente de protecția mediului este factorul uman.
Adoptarea problemelor complexe ale mediului cere o cooperare între persoane cu grade variate de pregătire și înțelegere, de profesii diferite, din diferite structuri și segmente ale societății. În aceste condiții un stil de lucru interactiv este esențial.
În stabilirea strategiei, a planurilor de acțiune și a planurilor de implementare, abordarea integrată este unul din conceptele larg promovate.
Putem menționa câteva argumente pentru abordarea integrată:
evitarea transferului problemei poluării: de exemplu de la aer la apă, de la un bazin la altul sau de la un nivel la altul de decizie;
stabilirea priorităților pentru a selecta cele mai importante aspecte și a evita deciziile punctiforme sau elaborate instantaneu;
obținerea unei înalte eficiențe prin combinarea măsurilor pentru a avea cele mai bune rezultate cu cele mai mici cheltuieli și eforturi.
În elaborarea strategiei trebuie să se aibă în vedere, legat de metoda abordării integrate a procesului, următoarele:
concentrarea atenției numai asupra celor mai importante puncte și obiective;
stabilirea punctelor și obiectivelor trebuie însoțită de planuri de acțiune și planuri de implementare;
manifestarea abordării integrate trebuie să se reflecte atât din punct de vedere geografic (integrare locală sau zonală) cât și din punct de vedere al atitudinilor societății implicate (baza juridică, infrastructura administrativă, diverse domenii economice etc.).
În etapele de elaborare și finalizare a strategiei de protecția mediului, trebuie apelat și la discuții sau dialog cu grupurile-țintă. Grupurile țintă reprezintă un colectiv restrâns de persoane cu puncte comune din punct de vedere al domeniului în care își desfășoară activitatea, din punct de vedere al preocupărilor sau al poziției pe care o pot avea față de problematica de mediu.
Sunt două categorii de mare interes de grupuri-țintă.
Unul dintre aceste grupuri-țintă este format din reprezentanți ai „poluanților direcți”. Relația administrației cu acești reprezentanți se face pe cale tehnică, urmărindu-se încadrarea activităților respective în limitele tehnice ale unor norme și reglementări ce asigură protecția mediului. Exemple de poluatori direcți pot fi găsite în sectoare ca: agricultură, transport, industrie, energetică, materiale de construcții etc.
Un al doilea grup țintă deosebit de important este cel de „interpreți” în sensul că servesc ca producători și distribuitori de informații. Mesajele acestui grup se vor concentra spre informarea societății fie într-o direcție fie în alta. Acest grup este format din cercetători și educatori, reprezentanți ai organizațiilor guvernamentale și neguvernamentale, mass-media etc.
CAPITOLUL 2
CREȘTEREA ȘI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ
2. 1. PROBLEMELE DEZVOLTĂRII ECONOMICE ÎN ROMÂNIA
Ideea de bază ce definește dezvoltarea economică este cea de schimbare, de transformare a structurilor din economie, a comportamentului sistemului economic, a raportului dintre activitățile umane și mediul înconjurător, din perspectiva compatibilității raționalității alegerilor cu siguranța condițiilor acestora asupra vieții natural-umane.
Conceptul de dezvoltare economică este multidimensional.
În primul rând, dezvoltarea economică implică în sine creșterea economică; nu există proces de dezvoltare economică fară o creștere a rezultatelor macroeconomice pe termen lung. Pentru a se transforma însă în proces de dezvoltare economică, creșterea trebuie să fie însoțită de transformări cantitativ- structurale pozitive în economie, în modul de trai și în calitatea vieții oamenilor. Relația creștere-dezvoltare economică este o relație mediată, de la parte spre întreg: creștere economică-dezvoltare economică-progres economic-progres social.
În al doilea rând, dezvoltarea economică are o conotație istorică mai amplă; ea surprinde procesul trecerii economiei unei societăți umane date de la o formă inferioară de evoluție spre alta superioară, inclusiv numeroasele zigzaguri temporare determinate de diferite conjuncturi. Dezvoltarea economică, spre deosebire de creșterea economică, desemnează și noile raporturi tehnico- economice, economico-sociale și natural-umane ce apar în procesul creșterii.
În al treilea rând, dezvoltarea economică poate fi definită, într-un sens mai restrâns, drept dezvoltarea factorilor de producție, respectiv dezvoltarea principalelor componente ale economiei în cadrul unui spațiu național-statal, cum ar fi: dezvoltarea infrastructurii materiale, asigurarea de condiții optime la nivel micro și macroeconomic privind combinarea factorilor de producție, valorificarea avantajelor specializării și cooperării dintre agenții economici, dezvoltarea fluxurilor economice stabile intersectoriale și interregionale, îmbunătățirea coeziunii interne a spațiului economic național, dezvoltarea și calitatea activităților comerciale (interne și externe), financiar-bancare etc.
În al patrulea rând, noțiunea de dezvoltare economică se referă, cu deosebire, la progresele realizate în raporturile dintre agenții economici și mediul economic al acestora (micro, macro și mondoeconomic), la structurile nu numai tehnice, ci și sociale și culturale ale producției și economiei în totalitatea sa. Acest mod de a concepe dezvoltarea economică oferă posibilitatea teoriei și practicii să abordeze fenomenele de bază ale realității economice și mijloacele de dinamizare ale acesteia, circumscrise noțiunii de progres economic și social.
Gradul de dezvoltare economică. Problemele generale de dezvoltare existente în toate regiunile de dezvoltare ale României sunt asemănătoare cu cele ale regiunilor europene cu nivel mai redus de dezvoltare, în care se aplică politici structurale sub forma fondurilor structurale, care urmărește promovarea dezvoltării și ajustării structurale a regiunilor rămase în urmă (cu un produs intern brut inferior cotei de 75% din media UE).
Procesul esențial ce structurează progresul economic îl constituie dezvoltarea economică și contribuția acesteia la îmbunătățirea condiției umane, a calității vieții. Din acest punct de vedere, progresul economic este, în același timp, progres social, considerându-se în mod just că nici un progres nu ar merita să fie numit economic dacă ar diminua șansele înfloririi ființei umane; invers, nici un progres nu ar fi social dacă nu ar da fiecăruia mijloacele unui statut uman de viață.
În esență, progresul economic constă în schimbarea calitativă a conținutului factorilor de producție și ale relațiilor dintre viața economică, pentru a adapta economia exigențelor progresului social, fie într-o anumită etapă istorică și într-o anumită țară, fie pe plan mondial. Totodată, progresul economic este un proces istoric de înaintare a unei economii naționale de la inferior la superior, care se manifestă, în special, prin sporirea productivității muncii, sporirea nivelului absolut și relativ al indicatorilor macroeconomici (calculați pe locuitor), în condițiile modernizării structurilor economiei naționale (tehnologică, sectorială, de ramură, zonală, comercială, financiar-bancară ș.a.).
Din perspectiva rațiunii, progresul apare ca o tendință de stăpânire a incertitudinilor, ca putere a binelui, pentru mai binele, prin depășirea dependențelor spre libertate de sens, normală și de dorit.
Din perspectiva libertății, progresul este frumusețea sub care omul își înfăptuiește imperativele vieții, ca viață trăită în societate, ca muncă, bazată pe diviziunea socială și ca iubire, ce înalță spiritul uman.
Atunci când credința în progres coincide cu credința în speranțe, între rațiune, libertate și credință se formează acea armonie interioară care ne transformă în schimbarea care dorim să se producă. Progresul pentru a fi progres are nevoie de creștere diferențiată, ca substanță a moralei omenirii, de o colaborare a diferitelor libertăți umane, pe baza unui criteriu comun intrinsec de măsură care să integreze deopotrivă și știința dar și credința în certitudinea speranței.
Caracterizarea nivelului de dezvoltare a regiunilor României se realizează printr-o analiză cu ajutorul unui indice complex de dezvoltare economică și socială, calculat pe baza datelor disponibile la nivel sub-regional (județean) pentru o serie de indicatori relevanți cum sunt: speranța de viață, gradul de urbanizare, ponderea populației ocupate în activități neagricole, ponderea resurselor de muncă în populația totală, ponderea drumurilor modernizate, numărul de IMM-uri la 1000 de locuitori, ponderea veniturilor din export în veniturile realizate de IMM-uri.
Agregarea acestor indicatori se realizează prin metoda analizei factoriale. Indicele corespunde unui scor factorial unidimensional și se corelează semnificativ cu indicatori sociali cum sunt: mortalitatea infantilă, valoarea medie a capitalului străin subscris/locuitor, gradul de dezvoltare al rețelelor de canalizare etc.
Ca urmare a unei astfel de analize, la nivelul țării noastre se poate distinge încadrarea județelor în funcție de gradul de gravitate a problemelor cu care se confruntă regiunile de dezvoltare, structura județelor în funcție de acest criteriu este următoarea:
– 14 județe cu grad foarte mare de gravitate a problemelor;
– 10 județe cu grad mare de gravitate a problemelor;
– 9 județe cu grad mediu de gravitate a problemelor;
– 9 (din care unul este Municipiul București), cu grad redus de gravitate a problemelor.
Gradul de manifestare a problemelor privind ocuparea forței de muncă. Problemele de ocupare a forței de muncă se manifestă atât în ariile subdezvoltate economic care nu realizează suficiente investiții productive și nu au capacitate de a crea un număr satisfăcător de noi locuri de muncă, cât și în ariile puternic industrializate, aflate în proces de restructurare a industriilor dominante (prelucrătoare și extractivă) prin care se pierde un număr important de locuri de muncă.
Deosebit de afectate au fost unele zone industrializate relativ recent, care nu mai au resurse și piețe de desfacere pe plan local, dar și zonele tradițional industrializate, dominate de industrii perimate, care nu mai fac față concurenței actuale de pe piață și, cu atât mai mult celei viitoare de pe piața unică europeană.
O situație deosebită o prezintă agricultura prin existența unui număr ridicat al fermelor de subzistență (gospodării familiale care produc pentru autoconsum) și prin caracterul sezonier al activităților agricole care conduce la o utilizare parțială a timpului de lucru.
Interdependența indestructibilă dintre creșterea și dezvoltarea economică, manifestată prin efectele reciproce de acumulare și antrenare, face ca cele două procese să aibă unele caracteristici comune:
a) sunt rezultatul dezvoltării generale a societății la un moment dat, dar și condiția unei noi dezvoltări sociale;
b) au ca scop punerea în mișcare a mecanismelor și pârghiilor prin care se îmbunătățesc starea de ansamblu și structurile economiei naționale;
c) sunt, simultan, variabile endogene și exogene ale sistemului economic;
d) au aceeași finalitate – ameliorarea condiției umane, a nivelului de trai și a calității vieții oamenilor.
2. 2. DEZVOLTAREA ECONOMICĂ
Punctele de convergență a proceselor economice de creștere și dezvoltare, ca aspecte esențiale ale progresului economico-social, au condus, în teoria economică, la mai multe tendințe.
Prima tendință a fost aceea de a acorda o semnificație identică, de a pune semnul egalității între dezvoltare și creșterea economică.
A doua tendință a identificat creșterea cu dezvoltarea economică, iar, uneori, pe amândouă, cu progresul economic.
Cea de a treia tendință consideră sporirea globală a indicatorilor macroeconomici, pe fondul transformărilor de structură din economia națională, ca fiind specifică pentru creșterea economică iar progresul economic, o creștere continuă a produsului (consumului) real pe locuitor, sau o creștere a resurselor disponibile mai mult decât proporțional față de populație.
A patra tendință asimilează creșterea economică cu sporirea venitului național, ca o creștere durabilă, susținută, în timpul uneia sau mai multor perioade lungi, spre deosebire de expansiunea economică, în calitatea ei de fenomen pe termen scurt. Dezvoltarea economică, în această optică, se manifestă ca un ansamblu de schimbări în structurile sociale și mentale, care generează o relație de antrenare reciprocă între aparatul de producție și populație, prin care se asigură creșterea cumulativă și durabilă a produsului național global, împlinirea omului și a societății în ansamblu. Creșterea și dezvoltarea economică apar astfel a fi nu numai diferite, ci și interdependente: creșterea operează prin schimbări structurale, iar dezvoltarea ușurează și determină creșterea, o susține și o înglobează.
Structura țării pe regiuni de dezvoltare oferă o imagine mult mai omogenă în ce privește nivelurile de dezvoltare decât structura pe județe, estompând diferențele interne între județele din cadrul aceleiași regiuni de dezvoltare. Nivelul mediu de dezvoltare a regiunilor ascunde existența decalajelor între județele aflate în pozițiile extreme, oferind o imagine mai favorabilă asupra decalajelor de dezvoltare. Chiar dacă aceste decalaje sunt ascunse ele nu trebuie neglijate deoarece pot contribui la crearea unor diferențe din ce în ce mai mari, atât în ceea ce privește indicatorii demografici, cât și cei economici și sociali, care cu greu vor putea fi eliminate.
Aspecte demografice. Există diferențe între cele opt regiuni în ceea ce privește numărul de locuitori. Regiunea Nord-Est are cea mai numeroasă populație, cu 87% mai mult decât regiunea cu cea mai mică populație (Vest).
Sub aspectul densității populației există, de asemenea, diferențe între regiuni de dezvoltare ale țării noastre, astfel:
– Regiunea București-Ilfov care are 1213,8 locuitori/km2 – ca urmare a prezenței aglomerației urbane a Capitalei;
– Regiunea Nord-Est (circa 101,6 locuitori/km2), regiunea care are cel mai mare dinamism demografic din țară;
– cea mai scăzută densitate este în Regiunea Vest (61,0 locuitori/ km2).
Gradul de urbanizare. Gradul de urbanizare al regiunilor este și el relativ diferit. Cu excepția regiunii București, cele mai urbanizate regiuni sunt regiunea Vest și Centru, care au peste 60% populație urbană. în schimb, în partea de est a țării (regiunea Nord-Est) și în toată partea de sud a țării (regiunea Sud și Sud-Vest) predomină încă populația rurală, acestea fiind zone cu întinse suprafețe de câmpie, unde activitățile agricole sunt predominante.
După ce decenii întregi numărul de locuitori din orașe a fost în creștere semnificativă, în perioada de după 1990, populația urbană a înregistrat o descreștere continuă în toate regiunile de dezvoltare. Descreșterea populației urbane a avut loc în ciuda faptului că numărul total al orașelor a crescut, ca urmare a transformării, prin lege, a statutului de unitate administrativă rurală în unitate administrativă urbană în cazul mai multor comune, cu populații între 4000 și 7000 de locuitori.
Pentru ce le expuse mai sus, prezentăm în continuare în tabelul nr. 2.1. situația comparativă a numărului de orașe în anul 2010 față de anul 2004.
Tabelul nr. 2.1
Evoluția numărului de orașe pe categorii de mărime
Sursa datelor: Institutul Național de Statistică, date prelucrate din anul 2010
Produsul Intern Brut. În perioada 2004-2010, regiunile de dezvoltare au contribuit relativ uniform la formarea PIB național, neînregistrându-se decalaje majore. Cele mai scăzute contribuții le-au avut regiunile Sud – Vest și Vest, acestea fiind datorate în principal nivelurilor scăzute ale valorilor adăugate brute generate atât de industrie (regiunea Vest ocupând în fiecare an ultimul loc, iar regiunea Sud-Vest penultimul), cât și de agricultură. La polul opus se situează regiunea București-Ilfov, care înregistrează valori deosebit de ridicate ale valorilor adăugate brute generate de sectoarele neagricole (în special servicii).
Tabelul nr. 2.2 ilustrează evoluția mărimii PIB regional în PIB național în perioada 2004-2010, în fiecare regiune. Acestea arată că, pe de o parte, există unele diferențe între regiuni și ele se mențin și, pe de altă parte, că diferențele, în termeni relativi, s-au accentuat în ultimii ani.
Nivelurile scăzute ale PIB regional se asociază, în mare parte, cu predominanța mediului rural. Astfel, regiunile cu cel mai scăzut PIB sunt cele care au cea mai mare pondere a populației rurale deoarece populația rurală este ocupată predominant în agricultură – o activitate cu productivitate mult mai scăzută decât celelalte activități.
Tabelul nr. 2.2
Ponderea PIB regional în PIB național
Sursa datelor: Institutul Național de Statistică – Anuarul Statistic al României, 2010
Resursele de muncă și ocuparea. Pe piața muncii din regiunile de dezvoltare, se află un volum destul de semnificativ de resurse de muncă (forța de muncă disponibilă pentru a desfășura o activitate economică), reprezentând între 34,9% și 41,7% din populația totală, patru regiuni (Vest, Nord-Vest, Centru și București), înregistrând valori peste media națională (38%).
În ceea ce privește ocuparea în ansamblul sectoarelor economice, se constată decalaje semnificative între regiunile aflate în părțile vestică și centrală ale țării și cele situate în părțile sudică și estică.
Fenomenul șomajului a fost exploziv în regiunile Sud-Vest Oltenia (10,4%), Sud-Muntenia (9,4%), Nord-Est (8,6%) și Sud-Est (8,4%), unde rata șomajului a crescut de cca 5 ori. Cele mai reduse rate ale șomajului s-au înregistrat în regiunea București-Ilfov (2,4%).
Cea mai înaltă rată medie a șomajului se înregistrează însă în regiunea Sud-Vest Oltenia, datorită a două condiții realizate simultan: atât existența unor județe cu industrie recentă, fără tradiție, care nu au rezistat noilor condiții economice de pe piață, cât și excedentul de resurse de muncă tinere, care intră pe piața muncii.
Investițiile străine directe (ISD). Fluxul net de investiții străine directe în anul atins nivelul de 2.220 milioane euro, din care:
– 1.824 milioane euro participații la capital (82,2 %);
– 396 milioane euro credit net primit de la investitorii străini (17,8%).
Soldul final al investițiilor străine directe la 31 decembrie înregistrat valoarea de
52.585 milioane euro, din care:
– 35.529 milioane euro participații la capital, inclusiv profitul reinvestit (67,6%);
– 17.056 milioane euro credit net primit de la investitorii străini (32,4%).
Distribuția acestor investiții între regiunile de dezvoltare și județele țării nu a fost uniformă. Din punct de vedere teritorial se observă orientarea cu precădere a ISD spre regiunea de dezvoltare București-Ilfov (62,2%), alte regiuni de dezvoltare beneficiare de ISD fiind Regiunea Centru (7,4%), Regiunea Sud-Muntenia (7,3%), Regiunea Vest (6,5%) și Regiunea Sud-Est (6,3%).
Restructurare industrială/privatizare/lichidare. Restructurarea economică, și în special industrială, demarată în România după afectat grav forța de muncă ocupată în acest sector economic. Acest proces a atins toate regiunile, ca urmare a prezenței unităților industriale în aproape toate orașele, indiferent de mărime. Cele mai vulnerabile zone au fost cele profilate exclusiv pe minerit și mai ales cele în care au fost amplasate mari combinate din industriile metalurgică, chimică și constructoare de mașini, aflate acum în regres.
Complexitatea internă a sistemului economic național și situarea sa într-un ambient socio-economic-ecologic generează influențe complementare factorilor de producție, considerate factori cu acțiune mediată. În principal, în această categorie se includ: rata investițiilor, cheltuielile de cercetare-dezvoltare; politicile financiară, monetară, bugetară și fiscală statale; capacitatea de absorbție a pieței interne; schimburile internaționale, politica ecologică etc.
Factorii creșterii economice au un mod specific de acțiune, în raport cu importanța lor prioritară și de caracterul acțiunii lor – direct sau mediat. Fiecare factor al creșterii economice se abordează sub aspect tridimensional: cantitativ, calitativ și structural.
Dimensiunea cantitativă se referă la volumul global al fiecărui factor. Aportul specific acestei dimensiuni a factorilor de creștere economică este de natură pur extensivă și se produce prin mobilizarea și utilizarea, de la o perioadă la alta, a unui volum sporit de elemente, presupunând constant randamentul lor.
Dimensiunea calitativă se referă la randamentul utilizării factorilor de creștere economică, inclusiv a cadrului instituțional care își pune amprenta pe funcționalitatea vieții economice în ansamblul ei. Aportul specific acestei dimensiuni a factorilor la creșterea economică este de natură pur intensivă și rezultă prin ridicarea, de la o perioadă la alta, a nivelului randamentelor respective, subsumate sporirii eficienței economice generale a activității productive.
Dimensiunea structurală potențează contribuția de ordin cantitativ- calitativ în funcție de proporțiile în care se combină diferitele categorii de factori și în care acestea se repartizează pe destinații de utilizare (ramuri economice, grup de produse din cadrul acestora etc.). Drept urmare, aportul dimensiunilor cantitative și calitative ale factorilor creșterii economice depinde de intensitatea acțiunii acestora, dar și de modificarea ponderii lor în structura sistemului economic național. Rezultă că influențele structurale pot fi, în raport cu rezultatele creșterii economice, favorabile sau nefavorabile, cu caracter extensiv sau intensiv.
Factorul uman intervine în procesele de creștere economică direct sau indirect, prin dimensiunile sale cantitative, structurale și calitative, în funcție de gradul de dezvoltare a raportului om-natură-societate din fiecare domeniu al vieții economice.
Specificitatea dimensiunii calitative a factorului uman al creșterii economice este relevată de conceptul de „capital uman” (natural-spiritual) ce sintetizează la nivelul individului uman zestrea naturală primită, cei „șapte ani de acasă” (zestrea familială), educația pe sensul vieții primită instituțional și experiența de viață (practică) dobândită ca adult, elemente ce se conjugă aplicat în desfășurarea unei activități sociale.
Caracterul relativ limitat al factorului uman – ca factor al creșterii economice – impune accentuarea mobilității dimensiunilor structurale și calitative cu care acesta se manifestă în viața economică. Factorul uman acționează în procesele de creștere economică cu toate dimensiunile sale cantitative, structurale și calitative. Pe măsură ce domeniile ocupării sunt direct influențate de progresele cunoașterii și experienței practice, dimensiunile structural-calitative sunt elemente de referință în susținerea creșterii economice.
Factorul material al creșterii economice este reprezentat de resurse naturale atrase în producție și de echipamentul de producție acumulat, care, prin combinarea și funcționarea lor, devin capital tehnic real.
Factorul informațional, tehnologic este un factor esențial al creșterii economice în contextul progresului tehnic. El are caracter preponderent de neofactor de producție.
Potrivit acțiunii legii dezvoltării factorilor de producție, în strânsă legătură cu progresul științei și tehnicii, sporește considerabil rolul laturilor calitative ale acestora, ajungându-se la intensificarea acțiunii neofactorilor de producție, în creșterea economică, cum ar fi: informațiile științifice, tehnologiile informatice, inovațiile, managementul afacerilor, comunicarea în afaceri, imaginea în afaceri ș.a.
Sectoarele care generează cu prioritate accentuarea rolului factorului informațional-tehnologic stimulând dezvoltarea economică sunt: electronica, informatica, telematica, robotica, biotehnologiile etc.
Analiza unor astfel de aspecte pornește de la esența progresului tehnic ca proces permanent de transformare radicală a dimensiunilor cu care intervin factorii clasici ai creșterii economice, în direcția accelerării vitezei cu care sunt utilizați spațiul și timpul în lumea afacerilor.
Factorul instituțional-organizațional-cultural, conturează ansamblul de norme și reguli ce asigură funcționarea normală a organizațiilor din lumea afacerilor în concordanță cu cadrul legal adoptat democratic, cu exigențele afacerilor. Acest factor al creșterii economice capătă o importanță deosebită mai ales în sistemele economice unde complexitatea interdependențelor, pe lanțul intrărilor, transformării, ieșirilor, crește puternic, în plan orizontal și vertical.
În esență, factorul instituțional-organizațional caracterizează substanța mediului în care se manifestă comportamentele agenților economici, într-un cadru instituțional-organizațional adecvat funcționării normale a vieții economice, prin manifestarea unor componente legale, cu caracter cultural, și etic ale agenților economici din lumea afacerilor.
Acțiunea conjugată a factorilor de creștere economică pune în evidență anumite posibilități de combinare a diferitelor laturi ale acestor factori, în variante care se definesc drept tipuri de creștere economică.
Se disting două tipuri fundamentale de creștere economică: extensiv și intensiv. Principial, aceste tipuri se diferențiază în funcție de contribuția relativă pe care laturile de aceeași natură ale factorilor direcți o aduc la obținerea sporului PIB (PNB) pe locuitor, într-o perioadă dată. Stabilirea tipului de creștere înregistrat de o anumită economie, pe un anumit interval de timp, presupune deci descompunerea pe factori de influență a sporului total ai PIB și PNB, pe locuitor.
Fără să se diminueze rolul teoretic și practic al acestor tipuri de creștere economică, din perspectiva realizării unei creșteri sănătoase capătă importanță creșterea economică diferențiată, opusă creșterii economice nediferențiate care a condus la un fel de „obsesie a creșterii și expansiunii”. Creșterea economică diferențiată are la bază un nou sistem de valori care țin seama de nevoia organică de a privi viața umană ca parte a întregului nostru viu comun, format din oameni, mediu, comunități, organizații, familii și instituții.
2. 3. MODELE DE CREȘTERE ECONOMICĂ
Modelarea creșterii economice se referă la elaborarea și utilizarea de modele economico-matematice, fie în scop teoretic, de descriere și explicare, fie în scop pragmatic, de previzionare și dirijare a procesului creșterii economice.
Modelele de creștere economică sunt, prin excelență, reprezentative pentru valențele multiple ale aplicării metodei modelării în știința și practica economică.
Ele reprezintă formalizarea, în expresie matematică, prin funcții și parametri specifici, a relațiilor dintre factorii și rezultatele procesului de creștere economică, punând în evidență mecanismele, intensitatea și tendințele acestuia.
Elementele definitorii pentru caracterizarea modelelor de creștere economică sunt următoarele:
a) modele macroeconomice, acoperind ansamblul spațiului economic național, în acest sens, se remarcă faptul că această clasă de modele operează cu indicatori macroeconomici de efort și de rezultate și, de asemenea, reflectă structura și funcționalitatea de ansamblu a sistemului economic;
b) modelele de dinamică economică, reflectând modificarea în timp a valorilor diverșilor parametri specifici creșterii economiei, precum și a corelațiilor dintre ei. Esențial pentru caracterul dinamic al modelelor de creștere este conceptul de traiectorie de creștere economică, semnificând o succesiune de stări, efectiv atinse sau previzibile, în desfășurarea procesului de creștere pe un anumit orizont de timp. Modelele respective permit deci construirea și analiza de traiectorii de creștere în raport cu diferite ipoteze și opțiuni.
Datorită complexității sale deosebite, procesul de creștere economică este dificil de reprezentat printr-un simplu model, chiar foarte agregat. Orice asemenea model cunoscut până în prezent, fiind rezultatul unei abordări simplificatoare și confruntându-se totodată cu limitele inerente ale gradului de formalizare, face abstracție de o serie de factori și corelații, uneori chiar esențiale.
De aceea, apare cu atât mai justificat, cel puțin din punct de vedere practic, să se opereze cu un sistem de modele integrate, capabile să ofere o reprezentare corespunzătoare a creșterii economice.
Ca și pentru oricare alte modele economico-matematice, viabilitatea celor care se referă la procesul creșterii economiei trebuie să fie analizată în raport cu înfăptuirea cumulativă a unui set de condiții: să fie izomorfe cu sistemul real pe care îl reprezintă, în sensul de a cuprinde în mod adecvat, veridic, esența acestuia referitoare la conținut, structură și funcționalitate; să fie operaționale, în sensul de a face apel la indicatorii uzuali în practica statisticii și previzionării, și putând fi determinați în mod curent și interpretați univoc de utilizatorii modelelor; să fie calculabile, în sensul de a fi prevăzute cu algoritm de determinare a variabilelor numerice ale expresiilor diverselor funcții și parametri prin metode tradiționale sau prin calculatorul electronic. Pe această bază, modele pot fi folosite pentru a genera variante de traiectorii de creștere sau pentru a testa diverse ipoteze.
În contextul economiilor de piață, modelele de creștere economică, chiar și atunci când sunt folosite în scopuri previzionale, au un caracter descriptiv, fiind deci utilizabile pentru simulare. Utilizările în scop de optimizare sunt asociate modelelor de creștere proprii unor economii de comandă, unde are sens o funcție scop unică la nivelul sistemului economic și care conferă modelului caracter normativ. Această diferență de principiu corespunde modelului real în care se declanșează și susține creșterea în fiecare dintre cele două tipuri de sisteme economice: în economia cu piață concurențială – prin comportamente specifice ale agenților economici autonomi în mediu competitiv, stimulată de politici adecvate ale statului; în economia de comandă – prin decizii administrative care se aplică economiei naționale, gestionate similar unei mari întreprinderi.
Din punct de vedere al gradului de agregare, modelele de creștere economică pot fi monosectoriale sau multisectoriale. Modelele monosectoriale nu diferențiază pe ramuri economice intrările și rezultatele, abstractizarea fiind mai înaltă. La rândul lor, indicatorii de efort și rezultatele iau, în acest caz, expresia cea mai agregată, iar combinarea dintre factori este considerată a fi de aceeași natură pe ansamblul economiei. Modelele multisectoriale diferențiază pe ramuri atât funcții de transformare a factorilor de creștere în rezultate, cât și contribuția specifică fiecărei ramuri la obținerea indicatorilor macroeconomici sintetici. În general, asemenea modele operează cu variabile ca: produsul național brut pe locuitor și ritmul acestuia, rata acumulării de capital, volumul capitalului și al muncii, coeficienții de substituire a factorilor de producție, înzestrarea tehnică a muncii, volumul investițiilor, importul și exportul, soldul balanței de plăți externe etc.
Unul dintre cele mai cunoscute modele de creștere economică este cel al lui R. F. Harrod, care consideră că, în condițiile deciziilor individuale, ar exista trei ritmuri posibile de creștere a venitului național: unul, numit rata garantată, e determinat de deciziile individuale agregate și dă satisfacție întreprinzătorilor; altul, numit rata naturală, e determinat de condițiile fundamentale (creșterea populației, inclusiv a forței de muncă, a progresului tehnic și a productivității muncii); cel de-al treilea, care există în fapt și pe care el îl numește rata de facto, poate fi egal cu oricare dintre celelalte două sau să nu coincidă cu nici unul dintre ele.
Fiecare dintre cele trei rate de creștere este exprimată cu ajutorul unei anumite ecuații.
Rata garantată se exprimă prin relația:
în care:
= rata garantată a venitului național, care oferă întreprinzătorilor satisfacție și care-i fac să mențină investițiile;
= coeficientul necesar al capitalului care concordă cu necesitățile întreprinzătorilor;
= rata acumulării, adică raportul dintre investiții () și creșterea venitului național ().
Rata naturală este oglindită de relația:
sau ,
în care reprezintă rata de creștere naturală, pe care o îngăduie condițiile fundamentale.
Rata de facto se exprimă prin ecuația:
în care:
= rata de creștere a venitului național, adică raportul dintre creșterea venitului național () și venitul național al perioadei precedente ();
= coeficientul capitalului, adică raportul dintre investiții () și creșterea venitului ();
= rata acumulării, adică raportul dintre investiții () și creșterea venitului național ().
Cele trei ecuații ale ratei de creștere, folosite de către R.F. Harrod, constituie ecuațiile modelului său de creștere. Cu ajutorul acestora, el încearcă să explice evoluția ciclului afacerilor. Astfel, după opinia lui, pentru a avea o situație stabilă și prosperitate, ar trebui ca rata de facto () să fie egală cu rata garantată (), iar aceasta, la rândul ei, cu rata naturală (), adică:
.
În realitate, rata de facto este diferită de rata garantată, iar aceasta, de cea naturală, adică: . În funcție de aceste diferențe, poate exista o stare de boom sau o stare de recesiune. Daca rata de facto este mai mare decât rata garantată, adică , avem de-a face cu tendința de boom. Dimpotrivă, dacă rata de facto este mai mică decât rata garantată, adică , are loc o tendință de recesiune. Această situație se întâmplă în condițiile în care rata garantată este mai mică decât rata naturală, adică , întrucât, pe o perioadă mai îndelungată de timp, limita maximă a ratei de facto este rata naturală, adică .
Starea de boom, în condițiile în care , sau de recesiune, în condițiile în care , se explică prin faptul că, în situația în care rata acumulării () este dată, unei creșteri a lui sau îi corespunde o reducere a lui sau . Or, dacă , atunci implicit, , iar pe piață oferta de bunuri de investiții va fi mai mică decât cererea, ceea ce va impulsiona investițiile. Dimpotrivă, dacă , atunci , iar pe piață va exista un surplus de bunuri de investiții care va atrage o reducere a boom-ului.
Rata acumulării (), care se presupune a fi dată, depinde, la rândul său, de autonomia dintre cererea de capital și oferta de capital. În timp ce prima (cererea de capital) este determinată de rata creșterii populației și de coeficientul capitalului, cea de a doua (oferta de capital) este dată de înclinația spre economii a indivizilor.
Analizând modelul creșterii economice elaborat de R.F. Harrod, se observă că acesta reflectă anumite legături funcționale reale, cum ar fi cea dintre rata acumulării și ritmul de creștere a venitului național, mijlocită de coeficientul capitalului, sau cea dintre creșterea populației și coeficientul capitalului, pe de o parte, și necesarul de capital, pe de altă parte.
CAPITOLUL 3
STUDIU PRIVIND DEZVOLTAREA ECONOMICĂ ÎN ROMÂNIA DIN PERSPECTIVA ACTUALEI CONJUNCTURI ECONOMICE
3. 1. DEZVOLTAREA DURABILĂ – POSIBILITĂȚI DE CUANTIFICARE
Dezvoltarea durabilă – un concept, relativ nou, de dezvoltare a societății umane – a fost propus și dezvoltat în anii ‘70-’80 ai secolului XX și oficializat și promovat în anii ‘90 ai aceluiași secol.
De atunci au fost propuse zeci de definiții. Conceptul cunoaște o largă utilizare, chiar este, poate, prea des uzitat, fără a se insista, în aceeași măsură, și pe o aprofundare și adaptare specifică.
Astăzi, aproape totul se desfășoară sub sigla dezvoltării durabile: societatea se dezvoltă prin aplicarea dezvoltării durabile; învățământul trebuie să devină durabil; industria sau agricultura se dezvoltă durabil; cercetarea trebuie să susțină dezvoltarea durabilă; resursele de apă se vor utiliza durabil etc. Și totuși, se înțelege, oare, conceptul în complexitatea și profunzimea lui?
Sigur, definiția devenită clasică – „model de dezvoltare a societății umane care asigură bunăstarea generațiilor de astăzi, fără a compromite șansele similare pentru generațiile viitoare” – este generoasă, emoțională, poate motiva, dar este foarte generală. Astfel că se pune întrebarea: cum stabilim dacă o activitate, o țară se dezvoltă sau acționează pe direcția dezvoltării durabile?
Se apreciază că etapa în care s-a ajuns impune o depășire a declarațiilor de bune intenții și afirmații generale. Este necesară fundamentarea conceptului, în sensul cuantificării, dimensionării, măsurării. Nici un progres nu se poate constata, în mod obiectiv, fără a apela și la abordări sau aprecieri privind evoluția cantitativă.
Legat de necesitatea de a măsura, sunt bine cunoscute cuvintele lordului Kelvin, care afirma: „Când poți măsura despre ce vorbești și să-l exprimi în cifre înseamnă că știi ceva despre acesta, dar dacă nu poți să-l exprimi în cifre, cunoștințele tale sunt insuficiente și nesatisfăcătoare”.
Aceste cuvinte corespund tendinței manifestate din cele mai vechi timpuri a omului, care a dorit să măsoare, să determine, să cuantifice realitățile lumii înconjurătoare și a fenomenelor cu care se confruntă.
Dorința de a măsura distanțele sau suprafețele, necesitatea de a determina curgerea timpului, stabilirea vitezelor sau a greutății corpurilor au însoțit și se poate spune că au determinat chiar evoluția societății umane.
În epoca modernă, toți acești parametri, toate aceste mărimi, dimensiuni sau caracteristici pot fi asimilate cu noțiunea de indicatori. Indicatorii pot avea un rol determinant în orientarea hotărârilor factorilor de decizie dintr-un domeniu sau altul și în evoluția cunoașterii sau a societății în ansamblu. Acești indicatori de fapt transferă sau cuantifică cunoștințele din sfera științelor tehnice, sociale sau umaniste în unități informaționale, care pot fi supuse unui proces de prelucrare simplă, statistică sau decizională. Astfel, se pot realiza măsurători și calibrări ale unor stadii și progrese în diferite domenii, chiar și în zone unde dimensiunile fizice nu sunt evidente.
În ceea ce privește măsurarea/cuantificarea dezvoltării durabile, aceasta presupune stabilirea, alegerea unor indicatori care să caracterizeze dezvoltarea durabilă, metode sau procedee de măsurare, precizarea intervalului de valori care poate caracteriza fiecare indicator, întocmirea unor scări, clasificări etc.
Într-o scurtă istorie a acestor încercări, se poate spune că, în fazele inițiale, a existat o tendință de dezvoltare pe orizontală în elaborarea indicatorilor, constând din identificarea mai multor indicatori, din numeroase domenii și sectoare de activitate, care să exprime dezvoltarea durabilă sectorială sau globală. Orientarea în continuare pe aceeași direcție riscă să devină mai puțin utilă, în special pentru o viziune integrată. Se constată o evoluție pe direcția „filtrării” indicatorilor, pentru reținerea acelora semnificativi, pentru agregarea pe verticală și finalizare printr-un unic indicator (cazul ideal) sau a unui set minim care să reflecte nivelul dezvoltării durabile.
Cu toate că se vorbește mult despre dezvoltarea durabilă, în România se acționează prea puțin pe direcția cuantificării acestui concept și elaborării unui model specific țării noastre. Sunt bine cunoscute eforturile făcute de Institutul Român de Statistică de identificare a unor indicatori, pentru fundamentarea lor, pentru colectarea de date și informații. Este necesar a face eforturi suplimentare.
Au fost derulate, până în prezent, numeroase cercetări pe plan internațional pe direcțiile mai sus menționate. Țări, organizații internaționale (ONU, PNUD, OECD), organizații neguvernamentale au propus și promovat o serie de indicatori, metode și proceduri care să cuantifice dezvoltarea durabilă, ca un concept general, sau a unor componente ale acestuia.
Indexul GINI. Coeficientul sau indexul GINI este o măsură a inegalității de dezvoltare, elaborat de statisticianul Corrado Gini și publicat în lucrarea sa din 1912, intitulată Variabilitá e mutabilitá. În general, indexul este folosit pentru a măsura inegalitatea veniturilor, dar poate fi folosit, de asemenea, pentru a măsura orice formă de distribuție neregulată. Coeficientul sau indexul GINI este un număr între 0 și 1, unde 0 corespunde unei perfecte egalități (acolo unde toți au un același venit) și 1 corespunde unei perfecte inegalități (acolo unde o persoană are tot venitul, iar toți ceilalți au venitul zero). Indexul GINI reprezintă coeficientul GINI exprimat sub formă procentuală și este egal cu coeficientul GINI multiplicat cu 100.
Dacă coeficientul GINI este, în cele mai multe cazuri, folosit pentru a măsura inegalitatea veniturilor, este posibil, de asemenea, a măsura și inegalitatea bogăției. Această utilizare necesită totuși ca nimeni să nu aibă o bogăție netă negativă.
Avantaje ale coeficientului GINI ca o măsură a inegalității se referă la faptul că el măsoară inegalitatea, nu măsoară venitul mediu sau o altă variabilă care este nereprezentativă pentru majoritatea populației, ca, de exemplu, PIB (Produsul Intern Brut), și poate fi utilizat pentru a compara distribuția venitului pentru diferite sectoare ale populației, ca și pentru diferite țări, de exemplu, coeficientul GINI pentru zonele urbane diferă de zonele rurale.
Dezavantaje ale coeficientului GINI ca o măsură a inegalității se referă la aceea că, întotdeauna, compararea distribuției veniturilor dintre țări poate fi dificilă, deoarece sistemul de beneficii poate fi diferit în diferite țări. De exemplu, unele țări dau beneficiile sub formă de bani, altele le dau în tichete de alimente, care pot sau nu pot fi calculate ca venit, și astfel nu sunt luate în considerare în coeficientul GINI. Se știe de la toți statisticienii: la colectarea datelor veniturilor inițiale, vor fi întotdeauna erori sistematice și întâmplătoare. Dacă datele sunt mai puțin precise, atunci coeficientul GINI are mai puțin sens. De asemenea, țările pot măsura statistic diferit, astfel că nu este întotdeauna posibil să compari statisticile diferitelor țări.
Coeficientul GINI al veniturilor în diferite țări. Coeficientul GINI al veniturilor pentru Statele Unite la diferite momente, în conformitate cu Biroul US de Recensământ, este: în 1970 – 0,394; 1980 – 0,403; 1990 – 0,428.
În anul 2009 în diferite țări coeficientul GINI a fost: Danemarca – 0,247; Japonia – 0,249; Germania – 0,250; Franța – 0,327; Marea Britanie – 0,360; Italia- 0,360; SUA – 0,408; Rusia – 0,456; Mexic – 0,546.
Este interesant de remarcat că, în timp ce țările dezvoltate din Europa au coeficientul GINI între 0,24 și 0,36, SUA îl au în jur de 0,4 câteva decade la rând.
Indicatori pentru așezări urbane. În cadrul Conferinței ONU privind Habitatul (1996) au fost recomandați și analizați peste 100 de indicatori specifici acestei problematici, indicatori care să exprime dintr-un anumit punct de vedere dezvoltarea durabilă a localităților.
Indicatorii au fost clasificați pe următoarele mari obiective: date de bază; indicatori urbani; indicatori ai locuinței, organizați pe 7 module, reprezentând 28 de sectoare de activitate ale realităților socio-economice ale localităților, legate îndeosebi de locuințe, nivelul serviciilor publice și aspecte socio-administrative.
Analiza listei celor peste 100 de indicatori vizând caracterizarea stării și perspectiva dezvoltării așezărilor umane permite precizarea mai multor considerații:
– mai întâi, trebuie apreciat efortul de a încerca o cuantificare a elementelor specifice caracterizării așezărilor umane, efort concretizat la nivelul anului 1996, când astfel de încercări pentru alte domenii erau în stadiu inițial;
– apoi a fost scoasă în evidență necesitatea grupării unor astfel de indicatori pe principalele componente ale vieții socio-economice la nivelul localităților: administrativ, financiar, social, nivel de trai etc. Experiența va fi preluată mai târziu, în cazul elaborării indicatorilor dezvoltării umane și apoi ai dezvoltării durabile.
Indexul ONU pentru dezvoltare umană. HDI (Human Development Index) măsoară sărăcia, știința de carte, educația, speranța de viață și alți factori. Este un mod standard de măsurare a bunăstării, în special a bunăstării copiilor. Acest index a fost elaborat în 1990 de economistul pakistanez Mahbubul Haq și a fost utilizat începând din anul 1993 de Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare în rapoartele sale anuale.
HDI măsoară realizările medii în țări pe trei dimensiuni ale dezvoltării umane: o viață lungă și sănătoasă, măsurată ca speranță de viață la naștere; cunoștințe, măsurate de rata științei de carte a adulților (2/3 ca pondere) și o combinație de rată de înscriere în școala primară, secundară și terțiară (1/3 ca pondere); un standard decent de viață, măsurat prin PIB pe locuitor (Purchasing Power Standard USD), în corelație cu alți indicatori.
În fiecare an, țările sunt clasificate corespunzător acestor măsurători. Cele care au o poziție superioară în listă se laudă adesea cu aceasta, ca o metodă de atragere a emigranților talentați (economic, capital individual) sau de descurajare a potențialilor emigranți de a pleca.
HDI este considerat ca un excelent mod de măsurare a dezvoltării, dacă ambii indicatori, economici și sociali, sunt acoperiți.
Indicatori ai OECD pentru mediu. În politica OECD se subliniază că indicatorii de mediu sunt factori esențiali în aprecierea progresului de mediu, de evaluare a politicii de susținere și informare a populației, pe această problematică, din ce în ce mai importantă la acest început de nou secol și mileniu. Începând din 1990, acești indicatori au devenit relevanți și semnificativi în multe țări, precum și în forurile internaționale. Din 2001, pentru a crește eficiența evaluărilor și pentru o mai bună informare a populației, OECD a redus numărul de indicatori de mediu la așa-numiții „indicatori principali”, prin selectarea celor semnificativi. În acest sens, OECD a dus o activitate de pionierat pentru dezvoltarea internațională a indicatorilor de mediu și a susținut țările în efortul lor în acest domeniu.
Selectarea indicatorilor principali s-a făcut pe baza: relevanței față de politica de mediu; aspectelor semnificative ale poluării; problematicii resurselor naturale; reprezentativității analitice; capacității de a fi măsurați sau cuantificați.
Este de subliniat că programul OECD privind indicatorii de mediu, inițiat în 1989, contribuie la trei mari obiective: măsurarea progreselor privind mediul și a performantelor privind conservarea și protecția acestuia în țările membre; monitorizarea și promovarea unei politici integratoare și, în particular, asigurarea că preocupările de mediu sunt luate în considerare atunci când se formulează și se implementează politici pentru diferite sectoare, ca, de exemplu, transport, energie, agricultură; asigurarea unei integrări similare a preocupărilor de mediu în politicile economice.
Indicatori ONU – PNUD ai dezvoltării durabile. Conceptul de dezvoltare durabilă a societății umane a fost oficializat la nivelul Organizației Națiunilor Unite în 1992 de de Janeiro „Mediul și Dezvoltarea”. În unul din cele mai importante documente ale Congresului amintit, Agenda 21, se stipulează necesitatea ca toate țările sau organizațiile neguvernamentale, ca și omenirea în general, să fie preocupate de elaborarea și identificarea de indicatori ai dezvoltării durabile care pot asigura o fundamentare solidă a deciziilor la toate nivelurile, pentru evoluția socio-economică și de ansamblu a țării respective, și care să cuantifice și să reflecte evoluția țării respective pe direcția dezvoltării durabile. De asemenea, în respectivul document, având în vedere specificul țărilor din structura ONU, se avansează ideea ca astfel de indicatori să fie elaborați la nivel național, regional și global.
Abordarea tematicii dezvoltării durabile reprezintă un demers deosebit de actual și de mare importanță. Este, în același timp, un subiect generos, aflat în preocupările numeroaselor categorii de specialiști, politicieni, factori de decizie, dar și un subiect de o mare complexitate.
O modalitate deosebită de abordare a subiectului s-a manifestat în ceea ce privește importanța și prioritatea uneia sau alteia dintre componentele de baza ale dezvoltării societății umane:
factorul economic, ca fiind motorul dezvoltării societății;
factorul ambiental, ca fiind elementul ce suportă consecințele unei dezvoltări necontrolate, haotice, având efecte, potențial ireparabile, asupra mediului înconjurător și care, în multe cazuri sau zone, deja se manifestă;
factorul uman, omul fiind, totuși, „măsura tuturor lucrurilor”;
factorul tehnologic, fiind elementul chemat să asigure dezvoltarea, dar în limite suportabile pentru resurse, mediul înconjurător, sănătatea umană și biodiversitate.
Desigur, o astfel de modalitate ridică alte numeroase probleme și subprobleme. Astfel, pot fi citate:
stabilirea unor indicatori care să caracterizeze starea, situația unei componente sau a alteia, a unui domeniu sau a altuia, a unei ramuri de activitate sau a alteia;
elaborarea de procedee, metode, tehnici de definire, de exprimare, de măsurare a respectivilor indicatori;
promovarea unor normative, instrucțiuni, metodologii de evaluare a nivelului indicatorilor respectivi în raport cu limitele acceptabile, recomandabile sau cu experiența cea mai bună din domeniu;
încercări de elaborare a unor modele de selecție a indicatorilor, în vederea precizării celor semnificativi, principali, importanți la nivel microeconomic, la nivel macroeconomic, la nivelul celor mai bune tehnologii sau al celor mai bune practici de mediu, care să răspundă cel mai bine așteptărilor sociale;
încercări de elaborare a unor modele de agregare a indicatorilor menționați anterior, într-un set de indicatori sintetici, globali, care să ofere o viziune unitară, integrată și care să reflecte echilibrul dezvoltării societății respective;
prioritizarea pe anumite tipuri de scări a situației diferitelor țări, regiuni, domenii de activitate, la un moment dat, precum și a tendințelor de evoluție, a eficienței eforturilor făcute de state, pentru a evidenția progresele pe direcția dezvoltării durabile.
În concluzie, dezvoltarea durabilă a fost concepută de inițiatorii săi în anii 1970 ca un posibil model de depășire a crizei majore a resurselor naturale (în special cea a petrolului, care continuă și astăzi), declanșată atunci, și un compromis asupra contradicțiilor dintre Nord și Sud în privința „noii ordini economice internaționale”. Treptat însă, modificarea echilibrului internațional de forțe, mai ales în urma demontării sistemului „socialismului real” din Europa Centrală și de Est (1989) și afirmarea mondializării economice a făcut să se rediscute modelul global de dezvoltare.
Din această perspectivă, trecând peste aspectele de conjunctură, rămân două întrebări fundamentale: 1) constituie cu adevărat dezvoltarea durabilă un proiect realist pentru devenirea omenirii? și 2) care este soarta ei în România?
Mai reprezintă „dezvoltarea durabilă” un proiect valabil pentru întreaga omenire?
În contextul evoluțiilor mondialiste din ultimul deceniu, conceptul și modelul dezvoltării durabile, enunțate cu peste 40 de ani în urmă, numără tot mai puțini aderenți. Ele sunt disputate, discutate, criticate și, de cele mai multe ori, pur și simplu uitate (dacă nu intenționat ignorate) în analiza economico-socială actuală.
Într-adevăr, rezultatele obținute în privința concilierii creșterii perpetue și rezolvării problemelor economice, sociale și ecologice nu au convins. Totodată, ameliorarea tehnicilor de producție și dematerializarea economiei nu permit decât economisiri relative de resurse, insuficiente dacă producția continuă să crească în mod absolut.
La nivelul realităților, dezvoltarea durabilă a devenit în ultimul deceniu o noțiune pervertită, în mai multe moduri. Lumea afacerilor a făcut-o sinonimă cu creșterea durabilă, mai degrabă un oximoron care reflectă conflictul dintre o viziune comercială și alta ecologistă, socială și culturală a lumii. Este apoi deturnarea realizată de „utilizarea durabilă”, opera a curentului pretins al „uzajului rațional”; această poziție servește, mai degrabă, ca alibi pentru comportamentele distructive. Urmează alte căi de alterare a noțiunii: ilicitul ecologic, consumul durabil ș.a.
În fața abisului dintre idealul dezvoltării durabile și șansele promovării sale ca un proiect fezabil, la nivel mondial se formulează alte ipoteze, care merg de la „descreșterea durabilă”, trec prin capitalismul eco-compatibil și ajung la o soluție radicală, de negândire a progresului, prin depășirea noțiunii de dezvoltare de până acum (esențialmente tehnico-economică) și afirmarea alteia noi, de dezvoltare umană.
Concluzia care s-ar impune ar putea fi aceea că dezvoltarea durabilă mai rezistă ca noțiune teoretică, depărtându-se însă din ce în ce mai mult de statutul de proiect concret acceptabil pentru devenirea omenirii.
Retoric, ne punem, pe bună dreptate, întrebarea: Este posibilă o dezvoltare durabilă în România?
După o tranziție cu multe sincope, România a reușit să relanseze creșterea economică. Începând din anul 2000, Produsul Intern Brut a crescut cu o rată medie anuală de 4,1% până în anul 2008, când acesta a avut o scădere dramatică cauzată de scăderea producției interne datorată crizei economice la nivel global care a început din acel an, să se manifeste pe deplin și în România.
Cele mai dinamice sectoare ale perioade 2000-2008, au fost: comerțul, construcțiile, transportul și comunicațiile, industria prelucrătoare, mai ales pe bază de resurse naturale (prelucrarea lemnului și a produselor din lemn; celuloza; hârtie și produse din hârtie; produse din cauciuc și mase plastice, materiale de construcții, construcții metalice și produse din metal etc.).
Deși s-au produs restructurări în cadrul sectoarelor economice, nevoile de producție și consum au rămas dependente de creșterea extensivă a cererii de materii prime și energie. Decuplarea creșterii economice de la consumul resurselor și de la presiunile asupra mediului se produce pe parcursul unei perioade mai îndelungate, însă unele mesaje pot fi înregistrate luând în considerație indicatorii de ecoeficiență. Analiza consumului intern brut de energie (CIE), raportat la variația PIB, evidențiază o îmbunătățire a eco-eficienței. Rata de creștere mai mică a CIE, de 1% față de cea a PIB – 4,1%, poate întări concluzia unei schimbări favorabile.
Totuși, încă nu se poate vorbi despre o decuplare a creșterii economice de presiunea asupra mediului, atâta timp cât asigurarea cu energie se face în proporție de circa 90% pe seama resurselor convenționale de combustibili fosili, iar intensitatea energetică a economiei românești se situează printre cele mai înalte din UE (272 tcc/1 mil. PIB în standardul puterii de cumpărare – PPS).
Tendințele consumului energetic final din țările UE arată îmbunătățiri importante în sectoarele industriale și de servicii. În cazul României se constată, dimpotrivă, creșterea de tip extensiv a acestui consum în industrie și transporturi. Judecând în termenii reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră (GES), datele indică o tendință favorabilă schimbării. Față de anul 1989, emisiile totale GES au scăzut cu aproape 50%, ca urmare a reducerii drastice a producției industriale și a restructurării economice din anii tranziției la economia de piață, precum și prin intrarea în funcțiune a primului reactor al Centralei Nuclearo-Energetice de emisiilor s-a diminuat în toate sectoarele economiei românești, cu excepția transporturilor. Potrivit prognozelor, până la sfârșitul anului 2012, emisiile de GES vor fi cu mult sub limita stabilită pentru România prin Protocolul de , chiar în condițiile creșterii PIB.
Sporirea cererii de bunuri și servicii este un factor de antrenare a creșterii economice durabile, cu condiția satisfacerii sistemului eco-eficienței, adică de a realiza mai multe produse cu mai puține consumuri de resurse naturale și umane. Din analiza consumului intern de materiale reiese că procesul de dematerializare a economiei este greoi. Consumul de materii prime pe unitatea de Produs Intern Brut a rămas dependent de volumul producției.
Pentru eco-eficientizare se impune promovarea instrumentelor de piață care să reflecte adevăratele costuri ale folosirii resurselor naturale și impactul asupra societății (taxele de mediu, scheme flexibile de comercializare a emisiilor, subvenții ș.a.).
Relansarea creșterii economice din ultimul an și-a pus amprenta asupra dezvoltării durabile. Dezvoltarea umană nu se poate realiza fără resurse materiale și financiare, creșterea economică fiind condiția sine qua non a bunăstării și coeziunii sociale.
Conform Raportului Dezvoltării Umane din 2009, cu un indice de 0,792 România se situa pe locul 64 din cele 177 țări analizate, fiind a șaptea dintre țările cu dezvoltare medie. Toate cele 27 de state membre UE se află în grupul țărilor cu dezvoltare umană înaltă.
Nivelul scăzut al indicelui dezvoltării umane înregistrat în România derivă din poziția mai joasă la toate cele trei componente: PIB pe locuitor, speranță de viață și gradul de cuprindere în învățământ.
În comparație cu anul 1990, când indicele dezvoltării umane era de 0,772, s-a înregistrat un avans determinat atât de relansarea creșterii economice, cât și de îmbunătățirea parametrilor speranței de viață și educație.
În condițiile creșterii duratei de viață și scăderii natalității, se remarcă un proces de îmbătrânire demografică, care va ridica probleme pentru dezvoltarea durabilă, sub aspectul echilibrului între generații și al nestabilității sistemului public de pensii și al altor sisteme de protecție socială a vârstnicilor.
Creșterea speranței de viață și reducerea mortalității generale indică o îmbunătățire a stării de sănătate a populației. Diferența de nouă ani, cu cât trăiesc mai puțin românii decât cetățenii din vechile state membre ale UE, reflectă atât diferențele mari dintre nivelul de bunăstare și condițiile de viață, cât și probleme de sănătate mai mari, insuficienta dezvoltare a sistemului medical românesc, ca și subfinanțarea și disfuncționalitățile acestuia. În 2009, peste 20% din totalul populației suferea de una sau mai multe boli cronice (boli de inimă, artroză, artrită, diabet, ulcer ș.a). A crescut incidența bolilor infecțioase și parazitare, a TBC și a SIDA.
Mortalitatea infantilă și mortalitatea maternă, deși au scăzut, se mențin totuși la rate înalte comparativ cu cele din UE.
Sistemul public de sănătate suferă de subfinanțare cronică, în condițiile în care cererea de servicii medicale a crescut, serviciile sunt costisitoare, iar resursele financiare alocate și alocabile sunt scăzute.
În ceea ce privește educația, se evidențiază creșterea nivelului general de susținere, reflectată de sporirea ponderii populației care a absolvit învățământul superior și scăderea ponderii celor care au absolvit cel mult școala generală. Numărul studenților a crescut de la 83 de studenți la 10.000 de locuitori în 1990 la 300 în 2009, iar rata brută de cuprindere în învățământul superior s-a ridicat de la 10,6% la 43,2%. Au scăzut însă rata brută de înrolare în învățământul secundar superior (liceu și profesional) și abandonul școlar.
O altă problemă o reprezintă determinarea calității procesului educațional. În parte, acesta este un rezultat al deficitului de resurse cu care se confruntă sistemul educațional. În România, ponderea cheltuielilor publice pentru învățământ în PIB a fost de 3,9% în 2010, comparativ cu 4%-8,5% în statele membre UE.
Indicator sintetic al bunăstării, veniturile populației din România marchează decalaje impresionante față de țările europene. Veniturile bănești disponibile, estimate la paritatea puterii de cumpărare, sunt de aproape nouă ori mai mici decât media la nivelul UE.
Evoluția veniturilor a fost marcată în anii 1990 de erodarea puternică a puterii de cumpărare sub influența inflației și de recesiunea care a însoțit procesul de restructurare a economiei, iar după anul 2000 de relansarea creșterii economice și scăderea inflației.
Odată cu sporirea câștigurilor salariale, s-au adâncit inegalitatea veniturilor și polarizarea socială. Conform estimărilor realizate de specialiștii INS, veniturile disponibile ale celor mai bogați 20% dintre locuitorii României erau de 4,9 ori mai mari decât veniturile de care dispuneau cei mai săraci 20%.
Procesul de bipolarizare a veniturilor a generat adâncirea fenomenului de sărăcie și limitarea coeziunii sociale. Sărăcia afectează viața a 25,1% din populația României, iar 12% nu depășea pragul de 2,15 dolari pe zi.
Elasticitatea mare a parametrilor sărăciei la creștere economică este o premisă importantă a politicii de combatere a sărăciei, în condițiile menținerii tendinței de creștere economică din ultimul an.
Restrângerea sărăciei impune politici de susținere a veniturilor din zona săracă a distribuției pe transferuri sociale în favoarea familiilor cu copii, a populației din afara pieței muncii și a șomerilor, precum și pe majorarea salariului minim. De asemenea, promovarea unor politici de dezvoltare a capitalului uman și de ocupare, menite să susțină capacitatea de a realiza venituri mai mari și mai sigure, se înscrie în rațiunea progresului pentru dezvoltare durabilă.
3. 2. PROGRESE ÎN INTERACȚIUNEA DINTRE
CREȘTERE ECONOMICĂ ȘI MEDIU
Strategia dezvoltării durabile a Uniunii Europene, revizuită în lansat mesajul de bază al identificării sinergiilor dintre dimensiunea economică, socială și de mediu, cei trei piloni ai sustenabilității.
Relevanța interacțiunilor dintre prosperitatea economică și securitatea mediului este confirmată de cuplarea consumului de resurse energetice la creșterea economică. În mod tradițional, sporul de activitate economică presupune consumuri crescânde de energie și materiale, care la rândul lor sporesc degradarea mediului.
Este o realitate dovedită pretutindeni că emisiile de gaze cu efect de seră (GES), provenite din activitățile umane cum ar fi arderea cărbunilor, a petrolului și a gazelor naturale, cauzează încălzirea generală a atmosferei terestre și că schimbările climatice sunt cel mai evident rezultat al acestora, cu efecte diferite în lume. Printre aceste efecte se numără modificări în modelele agricole, în folosirea terenului și a ofertei de apă, zonele de dezastru și creșterea riscului de dezastru natural (de exemplu, valurile de căldura, secetele și inundațiile) cu consecințe grave de ordin economic și social.
Comunicatul de al Comisiei Europene către Consiliul European a identificat schimbarea climei drept una dintre cele mai mari amenințări pentru dezvoltarea durabilă, accentuând necesitatea de a spori folosirea energiei curate și de a reduce, în general, cererea de energie. Folosirea în proporții mai mari a energiei electrice, produse din surse regenerabile, ca și a cogenerării (producerea simultană de energie electrică și termoficare), care antrenează reducerea consumului de combustibili fosili, constituie părți importante ale Programului European de Schimbări Climatice. Acesta cuprinde un pachet de măsuri propuse pentru reducerea emisiilor GES în conformitate cu Protocolul Kyoto și cu Convenția cadru a Națiunilor Unite privind Schimbările Climatice.
Strategia revizuită a stabilit noi limite pentru reducerea cantității de emisii GES (8% reducere pe an) și o perioadă de realizare până în 2010. Totodată, s-au cerut acțiuni clare pentru reducerea cererii de energie și sporirea, până în contribuției energiei electrice obținute din surse regenerabile la 22% din consumul brut de electricitate.
Strategia a elaborat o viziune mai clară asupra a ceea ce este durabil și a identificat șase tendințe care nu sunt sustenabile. Acțiunile s-au concentrat pe:
1) limitarea schimbărilor climatice și creșterea folosirii energiei curate;
2) înlăturarea pericolelor pentru sănătatea publică;
3) gestionarea resurselor naturale cu mai multă responsabilitate;
4) îmbunătățirea sistemului de transport și a managementului folosirii terenului;
5) combaterea sărăciei și a excluziunii sociale;
6) luarea în considerare a implicațiilor economice și sociale ale fenomenului de îmbătrânire a populației.
Reducerea emisiilor GES. În cele ce urmează, ne referim la prima problemă, încercând să sintetizăm câteva aspecte relevante pentru limitarea schimbărilor climatice și reducerea gradului de intensitate energetică din România, comparativ cu țările Uniunii Europene.
După cum se știe, creșterea economică durabilă cere un consum energetic suplimentar mai mic, în principal ca urmare a schimbărilor structurale din economie. În realitate nu se întâmplă așa, progresul economic este însoțit de creșterea consumului total de energie, obținută preponderent din sursele primare convenționale (țiței, cărbune, gaze naturale).
Din analiza recentă efectuată asupra progresului pe calea dezvoltării durabile a Europei a reieșit că, în ultimul deceniu din secolul trecut, s-a înregistrat o reducere importantă a emisiilor GES, în principal ca rezultat al trecerii la combustibili cu un conținut mai redus de carbon și al înlocuirii termocentralelor pe cărbune cu alți combustibili mai eficienți în combinație cu creșterea folosirii cogenerării. Decuplarea creșterii economice de consumul intern brut de energie este un obiectiv principal al strategiei de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene.
Datele de analiză arată un progres inegal în materie de decuplare. După anul 2000, emisiile GES au crescut în medie cu 0,3% pe an în cadrul UE-15 și cu 0,6% pentru UE-27. Corelând consumul energetic cu creșterea mai înceată a PIB, reiese o tendință de stagnare a intensității energetice în ultimii ani.
Unele țări precum Marea Britanie, Germania, Franța, Suedia, Grecia și cele mai multe dintre țările noi membre ale UE și-au construit mecanisme flexibile pentru realizarea angajamentelor asumate prin Protocolul de , în timp ce altele nu. Pe total, începând cu anul 2000, emisiile de CO2 din sectorul energetic au crescut, deși la o rată mai mică decât consumul intern brut de energie, ceea ce a însemnat o modificare neînsemnată în intensitatea CO2 (-0,3% pe an).
Consumul intern brut de energie s-a majorat, la nivelul UE, cu circa 1,4% anual, fiind mult mai înalt decât rata medie anuală a creșterii, de numai 0,6% din ultimul deceniu.
În ceea ce privește România, aceasta se situează pe o curbă ascendentă a consumului intensiv de energie. În ultimii ani, consumul intern brut de energie a înregistrat o tendință crescătoare cu o rată medie anuală de 1%, mai ales pe seama sporirii cererii de cărbune (inclusiv cocs). Judecând în termenii reducerii emisiilor GES, această tendință nu este pozitivă. Totuși, având în vedere că emisiile totale nete GES au scăzut cu aproape 50% față de 1989, ca urmare a reducerii drastice a producției industriale, ca și a restructurării economice din anii tranziției la economia de piață, această concluzie se cere nuanțată.
Din compararea consumului energetic cu creșterea economică din primii cinci ani ai noului mileniu, se constată o devansare din partea activității economice. Cu o rată medie anuală de creștere economică de peste 4%, comparativ cu 1% creșterea medie anuală a consumului intern brut, se poate vorbi despre o ușoară tendință de reducere a intensității energetice a economiei românești.
Îmbunătățirea intensității energetice în România. Deși situația din România este departe de tabelul european, datele statistice sugerează o îmbunătățire a intensității energetice. Față de media din UE- consumului energetic, de 174 tone echivalent petrol la un milion PIB (PPS), România a înregistrat un nivel de 272 tone echivalent petrol la un milion PIB (PPS), fiind într-o poziție mai avantajoasă decât Islanda (473), Bulgaria (392), Estonia (370), Slovacia (319) ș.a. Cele mai joase niveluri ale intensității energetice s-au obținut în Italia (132), Irlanda (138), Danemarca (144), Austria (148), Marea Britanie (154) etc.
Tendințele consumului energetic final din toate țările europene demonstrează îmbunătățiri substanțiale în sectoarele industriale și de servicii. În schimb, nu s-a constatat nici un progres semnificativ în sectorul transportului, deși principalul obiectiv al strategiei Gothenburg a fost decuplarea consumului energetic de creșterea activității economice și reducerea ponderii sectorului în PIB. Noile propuneri vizează o mutație în folosirea transportului de la cel rutier la transportul pe calea ferată, transportul pe apă și transportul public de pasageri, care va satisface angajamentul de reducere a emisiilor GES.
În cazul României, sporirea energointensivității creșterii economice în condițiile reducerii emisiilor GES reprezintă o mare provocare, ținând seama de contextul internațional, de cerințele integrării europene și de posibilitățile interne de adaptare. Creșterea eco-eficienței are nevoie atât de obținerea performanțelor de mediu, cât și de îmbunătățirea performanțelor economice. Reducerea decalajelor față de UE necesită înlocuirea tehnologiilor vechi și poluante cu unele mai performante și curate, precum și o serie de măsuri vizând politicile de mediu pe baza mecanismelor de piață. Schimbările necesare în modelele de producție și de consum solicită nu numai creșterea produselor cu etichete ecologice, ci și ridicarea nivelului de cunoaștere și de participare a societății civile și a sectorului afacerilor la elaborarea și aplicarea deciziilor privind protecția mediului.
Un aspect care privește direct eco-eficiența se referă la construirea și promovarea instrumentelor de piață care să reflecte adevăratele costuri ale folosirii resurselor naturale și impactul de mediu asupra societății. Îmbinarea unui sistem adecvat de eco-taxe, cu impunerea de standarde și parametri calitativi de mediu, în funcție de particularitățile sectoriale, în condițiile clarificării drepturilor de proprietate, reprezintă modalități de eficientizare a interrelației dintre creșterea economică și mediu. În țările membre UE, rolul taxelor de mediu a sporit considerabil, mai ales în urma adoptării unor măsuri de contrabalansare cu taxele și impozitele asupra forței de muncă.
La nivelul anului 2010, taxele de mediu contribuiau cu 2,7 procente în PIB, al UE-27, din care circa patru cincimi erau taxele pe energie, iar restul – taxe de transport și pe poluare/resurse. În țări precum Danemarca, Olanda, Norvegia, Suedia, Finlanda, Luxemburg ș.a. se vorbește despre „reforma taxelor verzi” sau „bugetul verde”.
Strategia Națională privind Schimbările Climatice. România participă la aplicarea unor mecanisme flexibile stabilite prin Protocolul de , cum ar fi implementarea în comun (Joint Implementation – JI) și Comercializarea Internațională a Emisiilor (International Emission Trading – IET), care oferă o serie de oportunități și avantaje pentru respectarea angajamentelor naționale și internaționale asumate.
În Strategia Națională privind Schimbările Climatice (SNSC), elaborată în România ca urmare a acutizării problemelor legate de GES, sunt stabilite principiile și aplicarea Schemei de comerț cu emisii a UE. Deși SNSC a vizat ca primă perioadă 2005-2007, la elaborare s-a avut în vedere un orizont de timp mai îndepărtat, până în anul 2012, când trebuia să se încheie prima perioadă de angajamente prevăzute prin Protocolul de
Implementarea Directivei UE privind comercializarea emisiilor, adoptată în 2003, care trebuia transpusă până la aderarea României , necesita stabilirea unui sistem de limitare-tranzacționare a emisiilor GES, bazat în prima fază doar pe instalațiile care emit CO2 (instalații de ardere de peste 20 MW, instalații din rafinării, cuptoare de cocs, precum și instalații din siderurgie, industria mineralelor, cimentului, sticlei, ceramicii, celulozei și hârtiei).
Transpunerea Directivei în România, cel mai târziu până la data aderării, a fost direct legată de implementarea unor măsuri în direcțiile următoare: stabilirea autorității competente; stabilirea cadrului instituțional și procedural; elaborarea și adoptarea primului și celui de-al doilea Plan Național de Alocare; introducerea unui sistem de monitorizare; furnizarea informațiilor către viitorii participanți din sectoarele energie și industrie; înființarea registrului ETS al emisiilor; Planul Național de Alocare – PNA (prima etapă: 2005-2007; etapa a II-a: 2008-2012).
Prin comercializarea GES, în cadrul UE, se scontează în România pe următoarele efecte: participarea unui număr important de agenți economici din sectoarele energie și industrie la comercializarea emisiilor, ceea ce va deveni o sursă de venit suplimentar prin vânzarea suplimentară de permise; evaluarea directă din punct de vedere economic a aspectelor reducerii GES; introducerea unor standarde internaționale privind poluarea cu GES.
Implementarea și actualizarea SNSC presupune o serie de etape și măsuri, între care cele mai semnificative sunt:
identificarea și alocarea resurselor necesare capacității instituționale și specializării personalului finanțării implementării acțiunilor prevăzute;
elaborarea planului național de acțiune privind schimbările climatice, ca instrument de implementare a SNSC;
monitorizarea și actualizarea SNSC.
Prin conținutul său, SNSC este un document util pentru convergența politicii de mediu către obiectivul major al realizării sustenabilității dezvoltării. Șansele acestei strategii au fost direct legate de aderarea României , întrucât schimbările climatice au efecte care depășesc granițele naționale, indicatorii globali, regionali, locali, având relevanță în coroborare cu agregatele naționale care măsoară gradul de poluare în anumite locații-sursă de generare a GES.
3. 3. DEZVOLTAREA DURABILĂ, IMPERATIV PENTRU
PREZENTUL ȘI VIITORUL ROMÂNIEI
Întrebarea privind posibilitatea realizării dezvoltării economice durabile a României nu poate avea decât un răspuns „afirmativ”, condiționat de îndeplinirea unor cerințe sine qua non, a căror conștientizare, cât mai urgent cu putință, în mentalul tuturor nivelurilor societale, face parte din instrumentarul de bază al reușitei.
Pilonul economic al dezvoltării durabile a României, căruia i se adaugă în mod complementar și independent cel social, ambiental și cultural, are câteva obiective și priorități.
Un prim obiectiv macroeconomic fundamental este creșterea permanentă a PIB, pe baza aplicării programului strategic și tehnic contemporan, în ritmuri relativ înalte, care să asigure atingerea nivelului mediu al PIB per capita al UE-27 într-un orizont realist de timp. Această creștere presupune un efort investițional susținut, cu eficiență ridicată, o dinamică înaltă a productivității totale a factorilor de producție, dar mai ales satisfacerea criteriului eco-eficienței de a „realiza mai mult cu mai puțin” consum de resurse naturale și umane.
În cursa de diminuare a decalajelor (rattrapage, catching-up) economice și sociale dintre România și țările dezvoltate, managementul strategic la nivelurile macro, mezo și micro va fi nevoit să monitorizeze și să evalueze strategii și substrategii ale creșterii economice durabile care să includă adecvat factorul ecologic, într-un proces de creștere/descreștere diferențiată a sectoarelor economice, a ramurilor, subramurilor și grupelor de produse și servicii, în concordanță cu evoluția parametrilor cererii viitoare interne și externe de bunuri și servicii.
Managementul sustenabilității creșterii economice durabile în România are ca obiectiv, de asemenea, menținerea ratei anuale a inflației la niveluri de o singură cifră, intervalul 1% până la cel mult 5% fiind cel căruia va trebui să i se acorde cea mai mare atenție. Se știe că inflația reprezintă un factor cu entropie economică, socială și de mediu ridicată care subminează expectațiile raționale și mărește gradul de incertitudine și risc, inclusiv în cazul dezastrelor naturale. Cea mai sănătoasă cale de reducere a nivelului inflației este reducerea costurilor (inclusiv a consumului total și unitar de resurse de mediu), creșterea competitivității și a productivității mai rapid decât creșterea salariilor.
Un al treilea obiectiv major al pilonului economic al dezvoltării durabile se referă la asigurarea unui înalt nivel al gradului de ocupare a forței de muncă disponibile și reducerea ratei șomajului la nivelul său „natural” (4%-5%), inclusiv prin promovarea unui parteneriat public-privat, generator de locuri de muncă (job creation) cu productivitate ridicată, utilizarea unor mecanisme de redistribuire a veniturilor, în cazuri justificate, evitându-se încurajarea mentalității de a nu munci pentru a „beneficia” de ajutor social.
Întreprinderea unor activități strategice și de coordonare pentru dezvoltarea economică durabilă la nivel național în prezent constituie o preocupare a marii majorități a statelor care se află în diferite stadii ale procesului de elaborare, implementare, monitorizare și evaluare a Strategiei Naționale de Dezvoltare Durabilă, ca urmare a recomandării Summit-ului Mondial al Dezvoltării Durabile de state în prezent își permit să nu aibă o strategie a dezvoltării economice durabile ca reper pentru fundamentarea unor decizii eficiente pe termen lung.
Știința sustenabilității. Eficientizarea managementului strategic al creșterii economice sustenabile a României include o serie de factori interni și externi legați de deteriorarea factorilor de mediu, creșterea frecvenței fenomenelor meteo extreme cu implicații economico-sociale de mare anvergură și pe termen foarte lung, la nivel local, național și planetar.
Ca urmare a creșterii importanței și acutizării problemelor dezvoltării durabile, în anul fost adoptată (Suedia) declarația privind promovarea Științei Sustenabilității (Statement on Sustainability Science), care își propune să îmbunătățească substanțial, chiar dacă limitat, „interacțiunile dintre natură și societate”, ținând seama de faptul că, în ultimele decenii, direcția de dezvoltare a omenirii nu este sustenabilă, precum și de necesitatea reconcilierii scopurilor evoluției sociale cu limitele ecologice ale planetei pe termen lung, acordându-se o atenție specială modului în care schimbările de mediu se repercutează asupra societății. Racordarea cât mai eficientă a științei și tehnologiei la obiectivele și mijloacele sustenabilității economice, sociale și ecologice a devenit o preocupare și o necesitate stringentă, cea mai bună dovadă fiind cele 48,2 milioane de trimiteri pe website-ul Google, dintre care 11,7 milioane referitoare , 8,67 milioane glia, 850.000 și 580.000
Știința sustenabilității diferă radical față de actualele domenii ale științei în ceea ce privește structura, metoda și conținutul. Este vorba de noi abordări legate de nonlinearitate, complexitate, decalaje mari de timp între acțiunile economico-sociale și consecințele acestora, dezvoltarea de teorii specifice și modele semicantitative. Soluționarea provocărilor științei sustenabilității necesită o stabilire mai clară a responsabilității guvernării, o îmbunătățire a democrației, o conștientizare mai puternică a cetățenilor, stiluri noi de organizare instituțională pentru consolidarea și sprijinirea cercetărilor interdisciplinare, pe termen lung, inclusiv în țările în curs de dezvoltare, implicarea oamenilor de știință, a practicienilor și cetățenilor în stabilirea priorităților, crearea de cunoștințe științifice noi, evaluarea consecințelor posibile și testarea acestora în practică.
Deși în România există mai multe strategii la nivel sectorial și subsectorial care au legătură cu creșterea economică sustenabilă, până în prezent nu există o Strategie a Dezvoltării Durabile, adoptată de guvern sau parlament. Din acest punct de vedere, România contrastează cu situația țărilor membre ale UE, care implementează astfel de strategii, paralel cu Strategia Dezvoltării Durabile a UE, elaborată în anul 2001 și îmbunătățită în 2005.
Chiar dacă elaborarea și consensualizarea unei astfel de strategii este dificilă din mai multe puncte de vedere, ea reprezintă un îndreptar absolut necesar pentru durabilitatea țării, inclusiv pentru vizibilitatea și încadrarea sa în context internațional.
Planificare și programare. Într-un studiu intitulat Strategiile Naționale pentru Dezvoltarea Durabilă. Provocări, Abordări și Inovări în Acțiuni Strategice și Coordonate, se arată că dezvoltarea durabilă „forțează” reconcilierea ciclurilor electorale pe termen scurt cu planificarea și programarea pe termen lung, a scopului creșterii economice cu sustenabilitatea socială și ambientală, a avantajelor coerenței și coordonării politicilor cu mișcarea spre descentralizare.
În condițiile în care orizontul de timp al strategiilor sectoriale de creștere economică sustenabilă în România nu depășește termenul mediu, cu excepția unora vizând preluarea acquis-ului comunitar sau alte angajamente pe plan internațional (Protocolul de etc.), managementul strategic în acest domeniu ar trebui să aibă în vedere următoarele:
realizarea unui mecanism de feedback care să includă monitorizarea, învățarea și adoptarea pe baza unui set integrat de indicatori care să permită o analiză aprofundată a compatibilizării/compromisului (trade-off) dintre componentele economică, socială și de mediu, știut fiind că nu se poate „manageria” strategic decât ceea ce putem măsura;
coordonarea dintre obiectivele strategiei (inclusiv măsurile subiacente) și bugetele consolidat și locale, pe perioade mai lungi de timp (multianuale), astfel încât Strategiile Dezvoltării Durabile să nu rămână pe poziții periferice sau să fie neglijate, așa cum se întâmplă în prezent, în cazul României, dar și al altor țări, aceasta presupunând o mai mare implicare a ministerelor de finanțe;
coordonarea și compatibilizarea obiectivelor și programelor la nivelurile macro și local astfel încât politicile macro pro-dezvoltare durabilă să confere coerențe și eficiențe.
Din analiza experienței mondiale în ceea ce privește tipologia strategiilor dezvoltării durabile relevă următoarele categorii:
a) strategia cuprinzătoare, multidimensională, care să încorporeze într-un singur document și proces pilonii economic, social și ambiental ai dezvoltării durabile, în conformitate cu recomandările privind strategiile naționale ale dezvoltării durabile; de regulă, cea mai mare parte a țărilor atât dezvoltate, cât și în curs de dezvoltare au elaborat acest tip de strategie;
b) strategii ale dezvoltării durabile pe domenii sau probleme (apă, aer, ecoeficiență etc.), în care se stabilesc obiective și politici pentru un singur domeniu, în contextul întregii economii;
c) strategii sectoriale ale dezvoltării durabile (de exemplu: transport, sănătate etc.), care pot fi considerate substrategii ale strategiei naționale;
d) strategiile dezvoltării economiei naționale, care integrează dezvoltarea durabilă în sensul includerii directe a aspectelor ecologice în procesul general de dezvoltare a țării din punctul de vedere al influențării reciproce dintre diferitele domenii și medii.
În multe țări, strategiile dezvoltării durabile nu sunt consacrate legal, oficial, printr-un for legislativ (parlamentul, guvernul etc.). În unele țări însă, există un mandat legal pentru strategiile dezvoltării durabile la nivel parlamentar. În UE, de exemplu, există cerința de a integra problemele sustenabilității în politicile Uniunii (art. 6 al Tratatului Uniunii). Cadrul instituțional responsabil cu elaborarea, aprobarea și implementarea strategiei variază de la o țară la alta, dar, oricum, organismele specializate pe probleme de mediu (ministere, agenții, centre etc.) au început să joace un rol tot mai mare.
Principii și criterii internaționale. Managementul strategic presupune, pe lângă stabilirea unor obiective pe termen lung (15-20 ani), compatibilizate cu cele pe termenele scurt și mediu, și aplicarea unui set de principii și criterii validate eficient pe plan internațional, la care ne vom referi în continuare:
Managementul integrat este principiul care presupune abordarea în manieră unitară și holistică a proceselor de producție, procesare, transport, distribuție, utilizare și depozitare, ținând seama de ciclul de viață al produselor și tehnologiilor, implicarea și coordonarea interinstituțională, sinergiile pentru cea mai bună utilizare a resurselor și evitarea unor duplicări nenecesare.
Echitatea intergenerațională este o cerință sine qua non, potrivit căreia generația prezentă are dreptul de a folosi și beneficia de resursele pământului, cu obligația de a ține seama de impactul pe termen lung a activității acesteia și de a susține baza de resurse și mediul global și în beneficiul generațiilor viitoare.
Precauția reprezintă instrumentul decizional prin care se întreprind acțiuni de răspuns (contracarare) la amenințările legate de pagubele serioase și ireversibile cauzate sănătății umane și/sau mediului atunci când nu dispunem de o informație științifică necesară.
Abordarea ciclului de viață al bunurilor, serviciilor și tehnologiilor evaluează consecințele asupra mediului generate de efectele economice legate de diferitele stadii ale prelucrării și valorificării produselor de piață.
Prevenția presupune stabilizarea prejudiciilor aduse sănătății umane și a capitalului natural de fenomenele și procesele economice care ar putea fi prevenite prin investiții și costuri de modernizare, reparații, tratare sau compensare; este cunoscut că prevenirea unor prejudicii este cu mult mai eficientă decât înlăturarea consecințelor, după ce acestea s-au produs.
Substituția presupune înlocuirea unor produse și servicii ineficiente, mari consumatoare de resurse de mediu, cu altele mai eficiente și cu impact ecologic mai redus și mai puțin dăunătoare.
Principiul „poluatorul plătește” sau al internalizării costurilor marginale externe (externalităților negative) stabilește folosirea mecanismelor de piață pentru ca poluatorii să suporte în totalitate costurile sociale și de mediu ale activității lor și ca aceste costuri să fie reflectate în prețurile și tarifele bunurilor și serviciilor.
Internalizarea externalităților pozitive (beneficiilor marginale externe) vizează folosirea unui sistem de subvenții corective, stimulente pentru activitățile care generează beneficii marginale la părțile terțe, fără ca acestea să plătească (cercetare-dezvoltare, protecția mediului, educație, dezvoltare regională, întreprinderi mici și mijlocii etc.).
Participarea publică presupune accesul nerestricționat la informația privind mediul, cu anumite excepții justificate (informații confidențiale de afaceri), dreptul publicului de a lua parte la deciziile în domeniul mediului și de a lua în considerare consecințele acestora, posibilitatea de a reacționa a părților implicate (interesate) din societatea civilă, dreptul de a cunoaște din timp posibile riscuri de mediu.
Principiul bunei guvernări prevede ca autoritățile și instituțiile statului să-și desfășoare activitatea transparent, eficient și onest, în condițiile prevenirii și penalizării poluării și ale promovării protecției mediului.
Parteneriatele privat, public și public-privat se bazează pe cooperarea directă, inter și intrainstituțională, între părțile interesate reprezentate de autorități și instituții publice, ONG, grupuri și firme industriale, rețele și oameni de afaceri, care împreună pot obține, prin cumularea expertizei și eficienței proprii, o valoare adăugată superioară, pentru sustenabilitatea creșterii economice la nivelurile macro și microeconomic.
Cooperarea între state, care include responsabilități comune, dar diferențiate, în funcție de nivelul de dezvoltare a țărilor, se pot aplica o serie de abordări diferențiate în ceea ce privește obligațiile economico-financiare pentru protecția mediului la nivel local, regional și internațional, țările dezvoltate recunoscând faptul că le revine o responsabilitate mai mare, inclusiv în ceea ce privește acordarea de asistență țărilor în curs de dezvoltare sau cu economie de piață emergentă.
Principiile și abordările criteriale ale managementului strategic al dezvoltării economice durabile a României sunt în deplin consens cu spiritul și recomandările Declarației de , Agendei 21, Declarației Mileniului și ale celorlalte documente aprobate prin consens la summit-urile mondiale ale dezvoltării durabile.
În încheiere, subliniem necesitatea elaborării și implementării unei strategii a dezvoltării economice durabile a României, pe o perioadă de cel puțin 20 de ani, care să țină seama de componentele sociale, de mediu și culturale ale dezvoltării durabile, în contextul național și internațional, al integrării în UE și al globalizării. Fără o astfel de strategie, România va figura în statisticile, analizele și rapoartele ONU și ale altor organizații internaționale, în acest domeniu, cu „liniuțe” sau „…”, ceea ce ne poziționează periferic ca vizibilitate și relevanță pe plan internațional.
CONCLUZII
Disimularea realității sociale prin reprezentări macroeconomice și termeni macrofinanciari riscă să piardă din vedere dimensiunea social-umană a creșterii și dezvoltării. Creșterea economică, considerată cheia progresului, nu poate fi privită ca fiind ruptă de contextul finalității ei umane, de interrelația creștere-dezvoltare- progres. Acest vector pune în relief faptul că economia nu constituie un scop în sine, ci, în primul rând, un mijloc. Atunci când se analizează creșterea economică cuplată cu dezvoltarea economică apar nu numai ca surse de profit și alte avantaje bănești, ci și mijloc al împlinirii ființei umane, conform binomului „omul-scop”, „economia-mijloc”.
Creșterea economică, ca proces macroeconomic, nu surprinde în esență modificările calitative din fizionomia și structura economiei naționale, din nivelul de trai, aspecte ce sunt puse în evidență prin conceptul de dezvoltare economică.
În concluzie, dezvoltarea economică a unei țări evidențiază ansamblul transformărilor pozitive, cantitative și calitative ce survin în structurile economico-sociale și științifico-tehnice, în mecanismele economice, precum și în modul de gândire și în comportamentul oamenilor ce contribuie la împlinirea vieții umane în societate
Pe fondul dezvoltării economice se desfășoară, în timp și spațiu, procesul creșterii economice. Prin urmare, raportul dintre creșterea economică și dezvoltarea economică este unul de la parte la întreg. Orice dezvoltare economică presupune și o creștere economică, dar nu orice creștere economică înseamnă și o dezvoltare economică. Reprezintă dezvoltare economică numai acea creștere economică, care antrenează o modificare structural-calitativă în economia națională și în calitatea vieții oamenilor. Deci, în timp ce creșterea este un concept economic, dezvoltarea prezintă interferențe interdisciplinare, situându-se în zona de contact a economicului cu socialul, politicul, culturalul, ecologicul, fiind un concept macrosocial plurivalent.
Procesul creșterii economice are anumite interferențe și cu procesul reproducției lărgite. Deosebirea esențială dintre aceste procese constă în aceea că reproducția lărgită evidențiază doar reluarea acestuia pe o scară mai mare. prin acumularea de capital tehnic și uman, în timp ce creșterea economică relevă și factorii utilizați în acest scop, combinarea și substituirea factorilor de producție.
Din analiza conținutului creșterii economice și a interferențelor ei cu alte procese economico-sociale rezultă specificitatea conceptului de creștere economică, problematica sa teoretică și aplicativă relativ omogenă în cadrul teoriei economice generale.
Studiile, ca și experiențele de tot felul, pun în evidență importanța deosebită a crizelor, fie ele individuale sau de altă natură, în determinarea conștiinței schimbării, în producerea actelor și faptelor care arată că suntem într-o permanentă nevoie de schimbare. Numai atunci când suferim acceptăm nevoie de schimbare. Poate că ar trebui să ne dorim să intrăm în criză ca să ne putem trezi la realitate. Iată de ce am putea să apreciem că este un mare noroc faptul că actuala criză economico-financiară a venit acum și nu mai târziu.
Thomas Friedman, în Salvarea morală, este de părere că rezolvarea crizei globale în care a intrat evoluția noastră comună trebuie să pornească de la înțelegerea ei nu doar ca o criză financiară, ci ca o criză morală. „Și de aceea nu avem nevoie doar de un pachet financiar de salvare, avem nevoie de o salvare morală. Trebuie să restabilim echilibrul de bază dintre piețele noastre, morală și reglementări. Nu vreau să ucid spiritul sălbatic de care e nevoie pentru a duce înainte capitalismul, dar nici nu vreau să fiu sfâșiat de el”.
BIBLIOGRAFIE
1. Ilie Bădescu, Despre criză în lumina teoriei succesiunii coexistente, Academia Română, Centrul Român de Economie Comparată și Consens, București, 2009.
2. Alan Bloom, Criza spiritului american, Editura Humanitas, București, 2009.
3. Fritjof Capra, Momentul adevărului, București, Editura Tehnică, 2004.
4. Beniamin Cotigaru, Ion Gh. Roșca, Viorel Petrescu, Constantin Popescu (coordonatori), Reconstrucția instituțional-spirituală a întreprinderilor, cerință a dezvoltării durabile în societatea cunoașterii, Editura ASE, București, 2006.
5. Marin Dinu, Cristian Socol, Aura Niculescu, Economia României. O viziune asupra tranziției postcomuniste, Editura Economica, București, 2005.
6. Marin Dinu, Cristian Socol, Aura Niculescu, Fundamentarea și coordonarea politicilor economice în Uniunea Europeană, Editura Economică, București, 2006.
7. Dionysius Fota, Marius Băcescu, Criza economică din România anului 2009 – cauză, efecte, soluții, Editura Universitara, București, 2009.
8. Mariana Iovițu, Economie. Microeconomie și macroeconomie, Ediția a II-a, Editura ASE, București, 2006.
9. David C. Korten, De la bogăția fantomă la bogăția reală, Editura Antet, București, 2009.
10. Constantin Popescu, Creșterea care sărăcește, Editura Tribuna Economică, București, 2003.
11. Constantin Popescu, Alexandru Tașnadi, Spre o nouă cultură a vieții sociale, Editura Renaissance, București, 2009.
12. Constantin Popescu, interviu cu privire la „Cred că este un mare noroc că a venit această criză peste omenire acum și nu mai târziu”, publicat în Formula AS, nr. 952(2) din 14-21 ianuarie 2011.
13. Gheorghe H. Popescu, Macroeconomie, Editura Universitara, București, 2009.
14. Joseph E. Stiglitz, Mecanismele globalizării, Editura Polirom, Iași, 2008.
15. Joseph E. Stiglitz, Carl E. Walsh, Economie, Editura Economică, București, 2005.
16. Thomas Storck, A Treia Forță. Economia libertății. Renașterea României profunde, Editura Logos, București, 2009.
BIBLIOGRAFIE
1. Ilie Bădescu, Despre criză în lumina teoriei succesiunii coexistente, Academia Română, Centrul Român de Economie Comparată și Consens, București, 2009.
2. Alan Bloom, Criza spiritului american, Editura Humanitas, București, 2009.
3. Fritjof Capra, Momentul adevărului, București, Editura Tehnică, 2004.
4. Beniamin Cotigaru, Ion Gh. Roșca, Viorel Petrescu, Constantin Popescu (coordonatori), Reconstrucția instituțional-spirituală a întreprinderilor, cerință a dezvoltării durabile în societatea cunoașterii, Editura ASE, București, 2006.
5. Marin Dinu, Cristian Socol, Aura Niculescu, Economia României. O viziune asupra tranziției postcomuniste, Editura Economica, București, 2005.
6. Marin Dinu, Cristian Socol, Aura Niculescu, Fundamentarea și coordonarea politicilor economice în Uniunea Europeană, Editura Economică, București, 2006.
7. Dionysius Fota, Marius Băcescu, Criza economică din România anului 2009 – cauză, efecte, soluții, Editura Universitara, București, 2009.
8. Mariana Iovițu, Economie. Microeconomie și macroeconomie, Ediția a II-a, Editura ASE, București, 2006.
9. David C. Korten, De la bogăția fantomă la bogăția reală, Editura Antet, București, 2009.
10. Constantin Popescu, Creșterea care sărăcește, Editura Tribuna Economică, București, 2003.
11. Constantin Popescu, Alexandru Tașnadi, Spre o nouă cultură a vieții sociale, Editura Renaissance, București, 2009.
12. Constantin Popescu, interviu cu privire la „Cred că este un mare noroc că a venit această criză peste omenire acum și nu mai târziu”, publicat în Formula AS, nr. 952(2) din 14-21 ianuarie 2011.
13. Gheorghe H. Popescu, Macroeconomie, Editura Universitara, București, 2009.
14. Joseph E. Stiglitz, Mecanismele globalizării, Editura Polirom, Iași, 2008.
15. Joseph E. Stiglitz, Carl E. Walsh, Economie, Editura Economică, București, 2005.
16. Thomas Storck, A Treia Forță. Economia libertății. Renașterea României profunde, Editura Logos, București, 2009.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Progrese In Interactiunea Dintre Cresterea Economica Si Mediu (ID: 145299)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.