PROGRAMUL DE STUDIU ȘTIINȚE PENALE APROFUNDATE [629846]

FACULTATEA DE DREPT
PROGRAMUL DE STUDIU ȘTIINȚE PENALE APROFUNDATE

LUCRARE DE DISE RTAȚIE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Lector univ. dr. CRISTINEL COSTEL GHIGHECI

Autor :
SZAKÁCS JÁNOS

BRAȘOV
-2019 –

FACULTATEA DE DREPT
PROGRAMUL DE STUDIU ȘTIINȚE PENALE APROFUNDATE

DISCIPLINĂ: CEDO
TEMĂ : DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL – PREZUM ȚIA DE
NEVINOVĂȚIE ÎN JURISPRUDENȚA CEDO

Subsemnatul , Szakács János declar pe proprie răspundere, sub incidența legii
penale și a Legii dreptului de autor că lucrarea de diplomă prezentată este
elaborată de mine și am respectat normele deontologice de folosire a
bibliografiei.

Data predării lucrării, Semnătura,

Prezumția de nevinovăție Szakács János
1

CUPRINS

INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. …………………… 2
CAPITOLUL I. Prezumția de nev inovăție – noțiuni introductive ……….. 4
1.1. Scurt istoric, reglementare internațională și regional
europeană . ………………………….. ………………………….. ………………………….. 4
1.2. Reglementare națională ………………………….. ……………………….. 5
1.3. Definiție și terminologie ………………………….. ………………………… 6
1.4. Funcțiile prezumției de nevinovăție ………………………….. ………… 8

CAPITOLUL II. Domeniul prezumției de nevinovăție ……………………….. 10

2.1. Aplicabilitatea ratione personae ………………………….. …………….. 10
2.1.1. Beneficiarii prezumției ………………………….. ……………….. 10
2.1.2. Destinatarii obligației de respectare a prezumției ……….. 12
2.2. Aplicabilitatea ratione temporis ………………………….. ……………… 17
2.3. Aplicabilitatea ratione materiae ………………………….. ……………… 19

CAPITOLUL III. Prezumția de nevinovăție, sarcina probei și dubiului
rezonabil în procesul penal ………………………….. ………………………….. …. 23

3.1. Sarcina probei ………………………….. ………………………….. ……….. 23
3.1.1. Titularul sarcinii probei ………………………….. ………………. 25
3.1.2. Standardul de probațiune ………………………….. …………… 25
3.2. Regula in dubio pro reo ………………………….. ……………………….. 26
3.2.1. Definiție și reglementare ………………………….. ……………. 27
3.2.2. Aspecte problematice de aplicare a regulii dubiului
favorabil ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 29

CAPITOLUL IV. Sancțiuni și remedii ale încălcării prezumției de
nevinovăție ………………………….. ………………………….. …………………………. 31

4.1. S ancțiuni ale încălcării prezumției de nevinovăție …………………. 31
4.1.1. Sancțiuni de drept penal ale încălcării prezumției de
nevinovăție ………………………….. ………………………….. ………………………….. 32
4.1.2. Sancțiuni de drept procesual penal ale încălcării
prezumției de nevinovăție ………………………….. ………………………….. ………. 34

Prezumția de nevinovăție Szakács János
2
4.2. Remedii ale încălcării prezumției de nevinovăție …………………… 37
4.2.1. Remedii de drept procesual penal ………………………….. . 37
4.2.2. Remedii de drept civil ………………………….. ……………….. 41
4.2.3. Remedii de drept procesual civil ………………………….. …. 41
4.2.4. Remedii oferite de sistemul Convenției Europene a
Drepturilor Omului ………………………….. ………………………….. ………………… 42

CONCLUZII ………………………….. ………………………….. …………………………. 43

BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ……………………. 44

Prezumția de nevinovăție Szakács János
3
INTRODUCERE
În societățile moderne, justiția este o funcție fundamentală a
statului, iar administrarea ei reprezintă unul din atributele esențiale ale
puterii suverane. Această funcție implică existența unor structuri statale
(servicii publice) apte să realizeze activitatea jurisdicțională. Un atare
serviciu public trebuie organizat pe baza unor principii proprii, funcționale
și autonome. Există principii ce se află într-o legătură indisolubilă cu
organizarea sistemului judiciar dar care vizează mai degrabă
funcționarea acestuia și însăși democratismul și umanismul sistemului
procesual, fie el cel civil sau penal.
Printre aceste principii putem menționa : accesul liber la justiție,
independența judecătorilor, prezunția de nevinovăție, egalitatea în fața
justiției și gratuitatea justiției toate acestea fiind î n strânsă legătură cu
înfăptuirea justiției ș i garantarea dreptului la un proces echitabil al
cetăț enilor.
Prezumția de nevinovăție a trecut, în perioda cont emporană, alături
de alte instituții ale procedurii penale, printr -un vast proces de regândire
și reașezare, pe alte temelii, odată cu apariția Noilor Coduri penale și de
procedură penală.
În prezent, dacă vorbim despre prezumția de nevinovăție, putem
vorbi despre un principiu atât constant cât și oscilant, așa cum mul ți
practicieni au definit -o. De și este un principiu care o găsim încă din
antichitate, într -o definire mai puțin juridică: “ Mai bine să rămână o crimă
nepedepsită , dacât să fie condamnat un nevinovat “, venind mai aprope
de zilele noastre, putem vedea, ca acest principiu, prezumția de
nevinovăție, și -a găsit locul în acte le normative internaționale de prim
rang, așa unde își are loc un principiu fundamental. Și cum vorbim de un
principiu fundamental, acesta a fost transpuns și în legislația națională,
astfel o găsim reglementat în Constituție, precum și în Codul de
procedură penală.
Deși vorbim despre prezumția de nevinovăție ca un principiu care
stă la baza oricărei stat de drept , acesta are origini sociale. Pleacă de la
ideea încrederii oamenilor în oameni. Cred ca așa ar trebui sa fie
aplicată de către organele judiciare. Când apare un posibil supect, să nu
îl eticheteze drept un infractor, ci ca un om, și trebuie să -i acorde
încredere.
În aplicarea prezumției de nevinovăție, putem face disticție între
persoanele care sunt titulare (subiecții activi) și persoanele care au
îndatorirea de a respecta această prezumție (subiecți pasivi). Consider
că prezumția de nevinovăție este apli cabilă tuturor procedurilor penale,
indiferent că acestea privesc persoane fizice sau juridice.
În categoria destinatarilor obligației de respectare a prezumției de
nevinovăție, cum ar fii, organele statului, respectiv leg iuitor, organele de
urmărire penală și instanțele judecătorești, in contextul actual putem

Prezumția de nevinovăție Szakács János
4
adăuga încă o instituție care ar trebui să respecte riguros acestă
prezumți e, această instituție fiind mass -media.
În societatea contemporană – modernă, mass -media are o in fluență
din ce in ce mai mare, ajungând la oameni în mai multe forme cu
ușurință. Etichetare unui om ca infractor, în mass -media, are un efect
distrugător, pentru că este manipulat opinia publică, per a contrario
poate influența și decizia judecătorului chemat să judece cauza.
Așa cum unii autori au definit putem distinge între dou ă situații
radical diferite prin care mass -media încalcă prezumția de nevinovăție:
una este când presa este folosit ca un mijloc, de oricare dintre parțile
aflate în proces cu poz iții contrare, în scopul cum a m zis de a infuența
opinia publică, și implicit decizia judecătorului. O a doua situatie ar fii,
când mass -media recurge la efectuarea unei proces veritabil paralel
celui judiciar (trial by the media). Indifent de situație, pr ezumția de
nevinovăție este încălcată.
În continuare, pentru a defini mai bine acest principiu, vom recurge
la o analiza completă a noțiunii, a domeniul ui de aplicare și vom incerca
să gă sim răspunsuri cu privire la aspectele de controversă, prin analiza
raportat ă la legislația națională, cât ș i la practica C.E.D.O. în ace astă
materie.

Prezumția de nevinovăție Szakács János
5
CAPITOLUL I. PREZUMȚIA DE NEVINOVĂȚIE – NOȚIUNI
INTRODUCTIVE.

1.1. Scurt istoric, reglementare internațională și regional
european ă

Istoric, deși s -a încercat, fără succes, identificarea prezumției de
nevinovăție în perioada antică a dreptului roman sau în perioda
medievală, ori chiar a fost dedusă din actele engleze de protejare a unor
drepturi fundamentale, prima consacrare juridică modernă a prezunției
de nevinovăție poate fi identificată în Declarația drepturilor omului și ale
cetățeanului din 1789, ca o reacție împotriva folosirii excesive și abuzive
a măsurii arestării preventive, c are facilita folosirea torturii; nu în ultimul
rând, textul Declarației era menit a preveni erorile judiciare, multe dintre
acestea făcând mare renume în epocă și provocând indignare
națională.1
Ulterior acestui monent, prezumția de nevinovăție a cunoscut o
perioda în care a fost criticat, ajungând chiar la desconsiderarea acestei
norme în secolul XX, odată cu instaurarea regimurilor tatalitare.
Reintroducerea prezumți ei de nevinovăția, a venit odată cu sfârșitul
celui de al doilea război mondial, când au fost adoptate instrumente
juridice internaționale și regionale de protejare a acesteia. Respectul
demnității umane și a drepturilor fundamentale materiale sau procesuale –
inclusiv prezumția de nevinovăție – revenea astfel în prim plan, ca reacția
la abuzur ile grosolane și la ingnoranța la care a fost supus. Rațiunea d in
spatele acestei reintroduceri și a instrumentelor internaționale adoptate
în perioada consecutivă celui de al doilea război mondial, este unul
foarte bine g ândit și lesne de înțeles, ca fiin d o condiție indispensabilă a
păcii și securității internaționale.2
Prezumția de nevinovăție, în forma sa renăscută, se justifică nu
atât prin necesitatea combaterii arestărilor abuzive și a torturi, cât prin
considerente ce țin de echilibrarea raporturil or între stat și individ, a
protejării echității procesuale și a salvgardării valorilor fundamentale
lezate prin condamnări nelegale.3
La nivel internațional, Declarația Universală a Drepturilor Omului
reglementează prezumția de nevinovăție în art. 11 al. 1, care dispune
“Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are
dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăția sa va fi stabilită

1 C.Cârstea, Prezumția de nevinovăție. Importanța și locul acestui principiu în perspectiva modernizării
legislației procesual penale. Revista juridică a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara,
nr.7/1996, p. 16
2 V. Pușcașu, Prezumția de nevinovăț ie, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p.14
3 A.Ashworth, Four Threats to the Presumption of Innocence, The International Journal of Evidence
and Proof, 2006, p.251 Apod, V.Puscașu, Prezumția de nevinovătie, p.14

Prezumția de nevinovăție Szakács János
6
în mod legal în cursul unui proces public în care i -au fost asigurate toate
garanțiile necesare apărării sale. ”
Ulterior, o reglementare mai amplă o cunoște principiul prin Pactul
internațional cu privire la drepturile civile și politice prin textul art.14 al
acestuia.
Pe plan internațional, prezumția de nevinovăție mai este
reglementată expres și în art. 66 al Stat utului Curții Penale Internaționale
de la Roma.
Din perspectiva sistemului de drept român, un interes mai mare
prezintă, fără niciun dubiu, reglementările regionale europene.
La nivelul Uniunii Europene, textul de avut în vedere este cel al
Cartei dreptu rilor fundamentale a Uniunii Europene, care face referire la
prezumția de nevinovăție în art. 48 prevăzând că: „Orice acuzat este
prezumat nevinovat până când vinovăția sa va fi legal stabilită”.
În sistemul Convenției europene a drepturilor omului, prez umția de
nevinovăție are o reglementare identică celei din Carta europeană, fiind
iclus în art.6, care reglementează dreptul la un proces echitabil. Potrivit
art.6 al.2 din Convenția E.D.O.: „Orice persoană acuzată de o infracțiune
este prezumată nevinovat ă până ce vinovăția sa ve fi legal stabilită”.
Dacă între textul Convenției E.D.O. și cel al Pactului adoptat în
egida O.N.U. există o diferență calitativă în favoarea celui din urmă, care
enunță garanții mai bine circumscrise, fapt explicabil prin dista nța în timp
între cele două acte, de puțin peste 16 ani, totuși, deși întemeiat pe un
text perfectibil, sistemul de protecție al drepturilor omului din cadrul
Consiliului Europei este cel mai avansat, lucru datorat în mod esențial
activității Curții E.D.O.1 Într-adevăr, se poate afirma că sistemul
european are în centru ideea de apărare a drepturilor, și nu doar pe
aceea de proclamare, istituind mijloace practice pentru a le asigura
respectarea.

1.2. Reglementare națională

Prezumția de nevinovăție deși este o realitate juridică în multe
state europe ne cât și în Statele Unite de sute de ani, totuși, în țara
noastră aceasta este o realitate relativ recentă, Constituția din 1991
prezentând în articolul 23 al.8 (actualul art. 23 al.11) că „Până la
rămânerea defin itivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana
este considerată nevinovată.”
Textul fundamental care reglementează prezumția de nevinovăție
în sistemul de drept intern, face parte din articol ul 23 ( Libertatea
individuală) , text care consacră drep tul la libertate și siguranță fizică a
persoanei, astfel că, sub acest aspect, se poate afirma că legislatorul

1 V.Pușcașu, op.cit., p,19

Prezumția de nevinovăție Szakács János
7
român a dat dovadă de conservatorism, preluând valența originară a
prezumției de nevinovăție.1
Din nefericire, textul de consacrare a prezumției de nevinovăție nu
era, la momentul apariției lui, susținut de un text similar și în Codul de
procedură penală. Abia prin Legea nr. 281/2003, a fost introdus în Cod
art. 5, care dispunea că: „Orice persoană este considerată nevinovată
până la stabilirea vinovăției sale printr -o hotărâre penală definitivă.”
Diferența de peste un deceniu dintre consacrarea constituțională și cea
procesual -penală a prezunției de nevinovăție este dificil de ințeles, și
criticat d ea dreptul de către practicieni, în condițile în care alte principi i
au cunoscut o integrare mai ra pidă.2
Este adevărat că, în virtutea art. 20 din Constituția României actele
internaționale în materia drepturilor omului, la care România este parte ,
benificiând de efect direct și prioritar în sistemul de drept intern, dându -li-
se o valoare supra -legislativă, astfel că, chiar în lipsa consacrării
procedurale a garanțiilor specifice prezumției de nevinovăție, acestea
erau incidente, în forma recunoscută pri n reglementările internaționale și
prin practica instanței europene a drepturilor omului.3
Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură penală ,
prezumția de nevinovăție este reglementată în articolul 4, cu același
nume. Acest articol dispune „(1) Orice persoană este considerată
nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr -o hotărâre penală
definitivă.
(2) După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în
formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea
susp ectului sau inculpatului. ”
O diferență majoră ce poate fi identificată față de reglementarea
veche este in troducerea alineatului secund, c are pentru prima dată în
mod explicit în dreptul nostru penal, a instituit, regula dubiului favorabil
(in dubio pro reo).

1.3. Definiție și terminologie

Deși referirile în doctrină și în viața cotidiană, sunt frecvente și
destul de ample, definirea prezumției de nevinovăție nu este chiar un
procedeu simplu, datorită faptului că conținutul și scopul acestui principiu
nu are un conses pe plan internațional sau regional european.
Prezumția de nevinovăție poate fi definită din mai multe
perspective. Astfel, ar putea fi formulată o definiție care să țină cont de
natura juridică, o alta care să aibă în vedere termenii ce o compun sau o

1 V. Pușcaș u, op.cit. p.22, C.Cârstea, op.cit. p.17
2 Idem., p.22
3 A.Tudorică, M.Selegean, Drept internațional și drepturile omului în Constituția României, Revista
română de drepturile omului, nr.14, p.13

Prezumția de nevinovăție Szakács János
8
alta care să surprindă complexitatea acestei instituții, prin garanțiile pe
care le instituie în sistemul procesual -penal din care face parte.
În doctrină sa optat pentru o definiție mixtă, prin prizma careia este
redată atât natura juridică, cât și structura complexă care definește
prezumția de nevinovăție. Astfel, prezumția de nevinovăție a fost definit
ca fiind : „acel principiu de drept și drept fundamental de care trebuie să
beneficieze o persoană suspectată sau acuzată de săvârșirea unei
infracțiuni, în virtutea căreia acea persoană trebuie să fie considerată și
tratată ca o persoană nevinovată, beneficiind de dreptul la tăcere și la
neautoincriminare, neavând obligații probatorii în procesul penal, pentru
susținerea nevinovăției sale, și având, în plus, beneficiul oricărui dubiu
rezidual și insurmontabil rezultat în urma activității de probațiune.”1
Sub aspect terminologic, în ceea ce privește termenul de
“prezumție ”, acesta nu ridică probleme . În ceea ce privește folosirea
termenului de „nevinovăție”, în doctrină s -a formulat două opinii. Prima
opinie gasită în doctrină spune că termenul mai adecvat ar fi cea de
„inocență”, dar s -a subliniat că ambele transmit aceeași idee. Deși
nedefinit lega l inocența nu poate fii decât starea unei persoane care nu
este vinovată de săvârșirea unei infracțiuni. În această opinie, inocența
fiind contrariul vinovă ției.
Cealaltă opinie formulată , acesta fiind și cea majoritară, potrivit
căreia aceste două terme ne sunt diferiț i și într -o oarecare măsură produc
consecințe diferite. Conform acestora, inocența este starea unei
persoane care fie nu a săvârșit fapta penală, fie a săvârșit -o fără
vinovăție, în vreme ce nevinovăția este starea unei persoane a cărei
vinovăție nu poate fi constatată, fie din considerente substanțiale, fie
procedurale. În această opinie, nevinovăția este conceptul opus al
vinovăției.
Se poate observa că în reglementarea de drept intern face referire
la prezumția de nevinovăție (la fel ca d reptul italian), Convenția E.D.O.,
la fel ca sistemul francez de exemplu, face referire la prezumția de
inocență. Deși raportul dintre aceste două națiuni pare a fi unul de
sinonimie perfectă, lucrurile sunt departe de a sta așa, existând diferențe
deloc n eglijabile.
O precizare importantă care trebuie făcută este că, o ricare din
termen e ar fi folosit, acuzatul beneficiază de același garanții conferite de
normă. În schimb se poate sublinia că, prezumția de nevinovăție oferă o
protecție mai mare suspectului și inculpatului , deoarece prezumția de
inocență este compatibilă doar cu o soluție de achitare, când prezumția
de nevinovăție este compatibilă cu orice soluție, în afara celei de
condamnare.2

1 V.Pușcașu, op.cit., p.45
2 F.Giunchedi, La tutela dei diritti umani nel processo penale, Padova, 2007,p.65, Apod. V.Pușcașu,
op.cit., p.47

Prezumția de nevinovăție Szakács János
9
1.4. Funcțiile prezumției de nevinovăție

În procedura penală, prezumția de nevinovăție constituie atât o
garanție procedurală, cât și un veritabil drept subiectiv.
Prezumția de nevinovăție ca garanție in procesul penal, garantează
atât suspecților cât si inculpațilo r din proces ca aceștea nu vor fi trași la
răspundere penală în mod arbitrar și abuziv, că nu vor fi lipsiți de
opțiunea de a coopera cu organele statale, dar și că nu vor fi discreditați
public, prin reprezentarea lor ca infractori înainte de momentul rămânerii
definitive a unei hotărâri judecător ești de condamnare.
În acest fel, putem spune, ca prezumția de nevinovăție reprezintă
instrumentul prin care se face echilibrul de putere între individ și stat.
Mai mult de atât, prezumția de nevinovăție este strâns legată de
noțiunea de imparțialitate a instanței, întrucât, numai în fața unei instanțe
independente și imparțiale prob ele pot fi în mod adecvat administrate, cu
respectarea principiilor și garanțiilor echitabilității procedurii, astfel încât
situația de fapt să fie stabilită în mod corect, pe ntru a se evita erorile
judiciare (fie condamnarea unui nevinovat, fie achitarea unui vinovat).
Astfel instanțele de judecată nu trebuie să pornească de la premisa
vinovăției acuzatului, ci trebuie să formeze convingerea doar în urma și
pe baza administrăr ii legale a probatoriului, evitând a influențată de
suspic iuni, conjuncturi sau alte apare nțe.1
În scopul garantării prezumției de nevinovăție și a imparțialității
instanței, art. 6 parag. 2 din Convenția E.D.O., cere ca reprezentanții
statului să se abți nă de la a face declarații publice în sensul că acuzatul
este vinovat de săvârșirea unei anumite infracțiuni, înainte ca vinovăția
sa să fi fost în mod legal stabilită de instanță.2
Încălcarea prezumției de nevinovăție poate proveni atât din partea
unui judecător sau a unei instanțe, cât și din partea unei alte autorități
publice, cum ar fi polițiștii sau procurorii, cu atât mai mult cu cât aceștia
din urmă exercită funcții cvasijudiciare și controlează desfășurarea
anchetei.3 O asemenea atingere poa te fi adusă prin declarațiile sau
actele acestora care reflectă impresia că o persoană este vinovată și
care incită publicul să creadă în vinovăția acestei persoane sau care
anticipează aprecierea faptelor de către judecătorul competent.4
Prezumț ia de ne vinovă ție de cele mai multe ori își găsește
aplicabilitatea ca garanție procedurală în materia probațiunii. Suspectul

1 A se vedea CEDO, hotărârea din 29 iunie 2006, în cauza Panteleyenco c. Ucrainei parag.67; CEDO,
hotărârea din 27 februarie 2007, în cauza Nestak c. Slovaciei, parag. 88.
2 A se vedea CEDO, hotărârea din 4 martie 2008, în cauza Sa moilă și Cionca c. României
3 M.Udroiu, Procedură penală.Partea Generală. Ediția a 4 -a. Ed. CH.Beck, București, 2018, p.12
4 A se vedea CEDO, hotărârea din 14 octombrie 2011, în cauza Pavalache c. României parag. 120 –
122. În acestă cauză instanța europeană a reținut încălcarea prezumției de nevinovăție prin
declarațiile procurorului care a afirmat în fața jurnaliștilor, cu ocazia arestării preventive a inculpatului,
că „toate probele converg către stabilirea cu certitudine a vinovăției reclamantului și că s e impune
condamnarea acestuia, nimeni și nimic neputându -l salva de la răspunderea penală”.

Prezumția de nevinovăție Szakács János
10
și inculpatul nefiind obligați să își dovedească nevinovăția, putând uza
de dreptul la tăcere, sarcina probei incumbă organele de urmărire
penală, care sunt obligate să administreze probele necesare pentru
dovedirea, dincolo de orice dubiu rezonabil, a existenței faptei, a
elementelor constitutive ale infracțiunii, sub aspect subiectiv și obiectiv,
precum și a lipsei vreunui impediment la pu nerea în mișcare sau
exercitarea acțiunii penale. În acest sens, art. 4 alin. 2 NCPP prevede,
cu titlu de principiu, că după administrarea întregului probatoriu, orice
îndoială în favoarea convingerii organelor judiciare se interpretează în
favoarea suspe ctului sau inculpatului.1
Prezumția de nevinovăție constituie totodată o regulă de fond ce
reprezintă un veritabil drept subiectiv al suspectului sau inculpatului care
trebuie respectat de toate persoanele (legiuitor, organele judiciare sau
de terți) și t rebuie protejată. Protejând acesta ca drept subiectiv, impl icit
sunt protejate ș i alte drepturi cum sunt libertatea, demnitatea sau viața
privată.
Nu putem trece pe lângă faptul că, prezumția de nevinovăție
îndeplinește și o funcție educativă și socială. Acesta transmite oamenilor
ideea respectării demnității persoanei acuzate sau suspectate de
săvârșirea unei infracțiuni, pâna la momentul în care vino văția acestuia
este sta bilită cu respectarea tuturor d ispoziți ilor legale și mai presus de
orice îndoială. În primul rând acestă funcție vizează mass -media, având
în vedere importanța pe care informația mediatică are asupra societății,
dar si rolul prin ca re formează opinia socială.
Pe plan social, prezumția de nevinovăție contribuie la realizarea
încrederii ce trubuie să existe între oameni și care stă la baza funcționării
normale a unei societăți. În acest fel prezumția de nevinovăție a fost
descrisă2 inclusiv ca o construcție socială menită a minimiza
prejudecățile membrilor corpului social care pot fi generate de simpla
punere sub acuzare a unei persoane.

1 M.Udroiu, op.cit., p. 16
2 J.P.Clero, Une pesee utilitariste de la presomtion d ’innocence, în La presemption d ’innocence, vol.4,
Paris, 2003 -2004,p.69 Apod. V.Pu șcașu, op.cit., p.51

Prezumția de nevinovăție Szakács János
11
CAPITOLUL II. DOMENIUL PREZUMȚIEI DE NEVINOVĂȚIE

Delimitarea sferei de aplicare a prezumției de nevinovăție
reprezintă o importanță semnificativă deoare ce ea va permite delimitarea
unor elemente fundamentale de care depinde în mod direct
caracterizarea modului de funcționare corectă, eficace, ș i deplină a
instituției prezumți ei de nevinovăție. Cu acest prilej, vom putea observa,
și raportul pe care îl are prezumția de nevinovăție în dreptul intern și la
nivel internațional, precum și în sistemul Convenției europene a
drepturilor omului, respectiv existența sau nu a unei suprap uneri perfecte
între cele două domenii, sau dacă există diferențe , și ce semnificație îl
putem acorda acestora.
În continuare analizând sfera de aplicare a prezumției de
nevinovăție vom deliminate urmatoarele aspecte:
a) Cel a persoanelor față de care se n asc drepturi și obligații ca
urmare a existenței prezumției de nevinovăție (aplicabilitatea ratione
personae)
b) Cel al perioadei de incidență a acesteia ( aplicabilitate ratione
temporis)
c) Cel al domeniului sau domeniilor de drept în care aplicarea
sa este ob ligatorie (aplicabilitatea ratione materiae)

2.1. Aplicabilitatea ratione personae

Sub aspectul persoanelor față de care se nasc drepturi și obligații
din existența prezumției de nevinovăție, trebuie făcut distincție între
persoanele care sunt titulare ale prezumției de nevinovăție și persoanele
care au îndatorirea respectării acestei prezumții. În raportul ce se
stabilește între ele, primele sunt subiecții activi, iar secundele subiecții
pasivi.

2.1.1. Beneficiarii prezumției

Înainte de a trece la prezentarea beneficiarilor prezumției de
nevinovăție în sistemul de procedură internă, trebuie deliminat sfera
acestor beneficiari la nivelul Convenției europene, urmând ca apoi
raportat la acest standard la normele procedural -penale române.
În sistemul Convenției europene este folosit termenul de „persoană
acuzată”1 pentru a desemna persoanele cu privire la care operează
prezumția de nevinovăție.
Jurisprudența Curții E.D.O. este în sensul de a interpreta extensiv
noțiunea de acuzaț ie. Din deciziile Curții rezultă că noțiunea de acuzație

1 Acesta fiind desrisă în art 6 alin.2 al Convenției care dispune: Orice persoană acuzată de o
infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.

Prezumția de nevinovăție Szakács János
12
trebuie înțeleasă ca desemnând „existanța unei notificări din partea
autorităților competente cu privire la imputarea săvârșirii unei
infracțiuni ”1. Noțiunea de acuzat nu vizează, așadar, numai perso ana
trimisă în judecată , deci în viziunea Curții, de îndată ce este formulată
acuzația, unele garanții sunt incidente, chiar înainte de faza judecății
efective2.
Așadar, important este a se stabili momentul de la care organul
competent exprimă, direct sau indirect, dar în mod clar și neechivoc,
opinia că persoana vizată este autorul faptei în cauză. Acest moment
prezintă importanță sub mai multe aspecte cum ar fi: de atunci se va
socoti perioada avută în vedere pentru întrunirea exigenței termenului
rezona bil; tot de atunci trebuie să -i fie acordate persoanei și alte granții
ale principiului dreptului la un proces echitabil (în funcției de specificul
fiecăreia dintre ele) spre exemplu, dreptul la apărare.3
Astfel se pune întebarea dacă prezumția de nevinov ăție operează
și ea de la acest moment sau nu. Analizând jurisprudența Curții E.D.O.,
putem spune ca acesta este îndeajuns de protectoare cu privire la
garanțiile dreptului la un proces echitabil, inclusiv la prezumția de
nevinovăție. Astfel, garantându -se protecția juridică a unei persoane încă
din primul moment în care reiese cu claritate din actele și măsurile
organelor statale că persoana în cauză este considerată a fi săvârșit
fapta, astfel ne aflăm în situația unei protecții maximale a drepturilor4.
La nivel național lucrurile stau un pic diferit față de jurisprudența
C.E.D.O.. Dacă analizăm strict textual, beneficiară a prezumției de
nevinovăție în dreptul intern este „orice persoană”5, și nu doar cel acuzat,
cum este în cazul Convenției europene. A șadar putem spune că în
sistemul intern garanția are, cel puțin la nivel legistlativ, o arie de
cuprindere mai mare.
În ciuda exprimării largi și generoase, de prezumția de nevinovăție
nu poate beneficia decât cel mult acea persoană cu privire la care exi stă
date sau informații care generează suspiciunea săvârșirii unei fapte
prevăzute de legea penală. În lipsa acestora, a spune că o persoană
este prezumată nevinovată este fără sens; o persoană poate fi vinovată
sau nevinovată numai raportat la fapte deter minate și nu în general. În
doctrină sa stipulat că aceasta ar fi interpretarea corectă a textelor
constituționale și procedurale care consacră prezumția de nevinovăție.
În consecință, diferența față de sistemul european nu este atât de
semnificativă cum pare din simpla lectură a textelor. Ea este însă
relevantă, câtă vreme la nivel european se cere existența unei acuzații,

1 A se vedea CEDO, hotărârea din 03 iunie 2003, în cauza P antea c. României parag. 275; CEDO,
hotărârea din 13 noiembrie 2001, în cauza Slezevicius c. Lituaniei
2 A se vedea CEDO, hotărârea din 24 noiembrie 1993, în cauza Imbrioscia c. Elveției parag. 36
3 D.Bogdan, M.Selegean, Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența C.E.D.O.,Ed. All Beck,
2005, p. 221
4 A se vedea CEDO, hotărârea din 20 octombrie 1997, în cauza Serves c. Franței, parag.42
5 Art. 23 al. 11 din Constituție vorbește despre „persoană”, iar art 4 al.1 NCPP despre „orice personă”

Prezumția de nevinovăție Szakács János
13
cerință in existentă în dreptul intern. Putem spune că, chiar și existența
unei suspiciuni a organelor statale cu privire la săvârșirea de către o
persoană a unei infracțiuni este suficientă pentru a determina
obligativitatea respectării principiului prezumției de nevinovăție cu tot ce
presupune acesta, chiar daca o notificare din partea autorităților statale
nu s-a realizat încă.1

2.1.2. Destinatarii obligației de respectare a prezumției

Mai multe categorii sunt destinatari ai obligației de respectare a
prezumției de nevinovăție cum ar fi organele statului în sens larg,
precum și instituțiile mass -media. Mai departe vom analiza pe scu rt toate
categoriile de destinatari prin prisma jurisprudenței Curții E.D.O. cât și a
dreptului intern.

1) Organele statului

Organele statului obligate la respectarea prezumției de nevinovăție
nu sunt, cum s -ar putea crede, doar organele judiciare, mai pr ecis cele
de urmarire penală și cele de judecată. Curtea E.D.O. în mai multe
cazuri a afirmat că prezumția de nevinovăție trebuie sa fie respectată de
toate autoritățile statului, chiar neimplicate în ancheta penală, inclusiv de
cele legislative. În acest sent putem evoca trei decizii ale Curții când sa
afirmat că prezumția de nevinovăție poate fi încâlcatâ si de alte autorități
publice.2

2) Legislatorul3

Oricât de bizar ar putea părea la prima vedere, prezumția de
nevinovăție generează obligații inclusiv pentru legislator. Mai mult,
simpla reglementare a prezumției de nevinovăție nu absolvă pe legislator
de orice răspundere ulterioară în ace astă materie.
Legislatorul are, în primul rând, obligația de a reglementa
prezumția de nevinovăție sub toat e aspectele sale. O altă obligație
pozitivă, a legislatorului, este de armonizare legislativă pentru a preveni
sau elimina acele situații în care, urmare a unor conflicte de normă,
prezumția de nevi novăție ar fi încălcată.
Legislatorului îi mai revine o o bligație de data asta una negativă de
a nu se pronunța asupra vinovăției unor persoane cu privire la care nu
există o hotărâre de condamnare definitivă. Acestă obligație poate fi

1 V. Pușcașu, op.cit., p.69.
2 A se vedea CEDO, hotărârea din 6 decembrie 1988, în cauza Barbera, Messegue și Jabador c.
Spaniei; CEDO, hotărârea din 10 februarie 1995, în cauza Allenet de Ribemont c. Franței parag. 36;
CEDO, hotărârea din 26 martie 2002, î n cauza Butkevicius c. Lituaniei
3 V.Pușcașu, op cit., p.76 -79

Prezumția de nevinovăție Szakács János
14
încălcată prin două modalități: una este de emiterea unor norme care să
nesoc otească prezumția de nevinovăție prin prezumarea absolută a
vinovăției unor persoane cu privire la care justiția încă nu s -a pronunțat
definitiv; a doua modalitate fiind prin efectuarea unor declarații publice de
către reprezentanți ori membri ai organului legislator (președinții ori
vicepreședinții de camere, secretarii generali etc) , cu privire la vinovăția
unei persoane suspectate sau acuzate de săvârșirea unei infracțiuni.
Cu privire la acestă chestiune, Curtea E.D.O. a găsit încălcată
prezumția de nev inovăție într -o situație în care președintele
parlamentului, care, alături de procurorul general, au făcut declarații
publice pe parcursul procesului penal, în sensul că petentul era vinovat
de săvârșirea infracțiunii de corupție. Potrivit Curții “declaraț iile în cauză
au încurajat publicul să creadă în vinovăția reclamantului și au prejudiciat
stabilirea faptelor de autoritățile judiciare competente”.1

3) Organele judiciare

Organele judiciare au cea mai mare responsabilitate în vederea
respectării pe parcu rsul desfășurării activităților procedurale, atăt a
reglementărilor interne cât și exigența actelor internaționale în materia
drepturilor omului, cu privire la prezumția de nevinovăție.
În acestă categorie a organelor judiciare putem distinge între doua
organe cum ar fi cele de urmărire penală și cele de judecată, pe care le
vom analiza in continuare.

a) Organele de urmărire penală

Organele de urmărire penală așa cum sunt definite în art. 55 al. 1
NCPP sunt: procurorul, organele de cercetare penală ale pol iției judiciare
și organele de cercetare penală speciale.
O importanță deosebită în respectarea prezumției de nevinovăție o
au organele de urmărire penală. Aceasta deoarece cu privire la aceste
organe cerința independenței și a imparțialității nu este înd eplinită la
nivelul exigențelor europene pentru a se putea vorbi de magistrați, iar pe
de altă parte fiindcă modul în care se realizează respectarea elementelor
definitorii ale prezumției în stadiul procesual al actelor premergătoare și
al urmăririi penale poate fi definitoriu pentru respectarea acestui principiu
în ansamblul procedurii. Curtea a statuat în sensul că lipsa imparțialității
organelor de urmărire penală nu este, în sine, o problemă, dar că acest
lucru nu presupune faptul că aceste organe nu ar avea, pe deplin,

1 A se vedea CEDO, hotărârea din 26 martie 2002, în cauza Butkevicius c. Lituaniei

Prezumția de nevinovăție Szakács János
15
obligația respectării prezumției de nevinovăție sau a altor drepturi ale
inculpatului .1
Curtea Europeană după efectuarea unor examene riguroase
asupra organelor statale, s -a pronunțat în sensul că reprezentanții poliției
sau parchetului nu vor putea face declarații publice din care să rezulte
vinovăția persoanei în cauză, mai înainte de condamnarea acesteia;
aceștia „au dreptul de a informa publicul cu privire la demersul anchetei
(având în vedere libertatea de a primi sau com unica informații, corelativă
celei de exprimare), însă cu discreție și rezervele impuse de respectarea
acestei prezumții”2.
De asemenea, s -a statuat în sensul că nu reprezintă o încălcare a
Convenției prezentarea de către acuzare, în procesul penal, a caz ierului
judiciar al acuzatului , ori simpla înscriere în acest cazier a acuzațiilor
penale existente, ca parte a unui dosar pendinte3.
În plan intern, au existat mai multe cauze în care Curtea E.D.O. a
găsit încălcată prezumția de nevinovăție de către orga nele de urmărire
penală. Astfel de cauze au fost de exemplu Vitan c. României4 unde
instanța a găsit încălcată prezumția de nevinovăție ca urmare a
declarațiilor făcute de procurorul de caz într -o conferință de presă,
declarații potrivit cărora petentul er a vinovat de trafic de influență , fără a
nuanța ce le afirmate și fără a le situa î n contextul specific momentului î n
care se afla urmărirea penală. Curtea a arătat că „această declarație
făcută de procuror a putut fi percepută ca o declarație oficială în s ensul
că petentul era vinovat, deși vinovăția sa nu fusese încă stabilită în mod
legal”.
O altă cauză care merită amintit este, cauza Samoilă și Cionca c.
României. În cauză declarațiile comandantului poliției și ale procurorului
de caz au fost cele care au atras condamnarea României. Curtea a
considerat încălcată prezumția de nevinovăție ca urmare a faptului ca
acesta poate sa emane nu numai de la un judecător sau de la o instanță,
ci și de la autorități publice, mai ales de la polițiști și procurori care
exercită funcții cvasi -juridiciare și controlează derularea anchetei, și că
declarațiile respective încurajau publicul să creadă în vinovăția petenților,
prejudiciind aprecierea faptelor de către judecătorii competenți5.
Cele mai grave încălcări ale prezumției de nevinovăție se produc
prin nerespectarea granțiilor esențiale care compun și dau viață
prezumției de nevinovăție. Cu o frecvență nepermis de mare se
regăsește situația în care aceste organe nici măcar nu înștiințează
suspectul sau acuzatul despre posibilitatea de a nu face declarații sau îl

1 CEDO, hotărarea din 22 mai 1998, în cauza Vasilescu c. României; CEDO, hotărârea din 5
octombrie 2004, în c auza Barbu Anghelescu c. României parag.67
2 CEDO, hotărârea din 10 februarie 1995, în cauza Allenet de Ribemont c. Franței parag. 38
3 CEDO, hotărârea din 27 iunie 2006, în cauza Petre c. României parag. 38
4 Hotărâre a Curții din 25 martie 2008
5 CEDO, h otărârea din 4 martie 2008, în cauza Samoilă și Cionca c. României parag. 92,95

Prezumția de nevinovăție Szakács János
16
constrâng pentru atingerea aceluiași scop1. Mai pot fi menționate și
cauzele2 în care țara noastră a foat condamnată pentru tratamentele
abuzive ale suspecților aflați în stare de detenție preventivă, în s copul
obținerii declarațiilor autoincriminatoare. Aceste din urmă situații sunt
cele mai grave nerespectări a prezumției de nevinovăție.

b) Instanța de judecată

Dintre organele judiciare, un rol important le revine instanțelor de
judecă, deoarece, așa cum a precizat în mod repetat Curtea E.D.O.,
prezumția de nevinovăție privește în primul rând atitudinea judecătorilor
cauzei, care trebuie să acționeze în mod imparțial și fără prejudecăți, să
nu pornească de la bănuiala sau prezumția că acuzatul este vin ovat.3
În aceași cauză Janosevic c. Suediei, Curtea a constatat că acestă
regulă se impune și judecătorilor laturii civile a cauzei, când acesta se
soluționează înaintea celei penale. Dăcă aceștia lasă să se înțeleagă că
apreciază că persoana a comis fapt ele de care este acuzat penal ,
înainte ca instanța penală să se fi pronunțat asupra temeiniciei acuzației,
garanția prezumției de nevinovăție este încălcată.
În practica Curții, prezumția de nevinovăție a fost considerată
încălcată și atunci când un judec ător a făcut declarații presei în sensul că
nu știe încă dacă hotărârea va duce la „condamnarea sau achitarea
parțială a acuzatului”4.
Instanțele trebuie să evite ca prin actul de soluționare a cauzei să
facă în orice fel referire sau aluzie la vinovăția persoanei acuzate, atunci
când persoana nu a fost condamnată. Un caz care merită amintit, când
Curtea a constatat încălcarea prezumției de nevinovăție pentru că
judecătorul în motivarea prin c are a refuzat cererea de despăgubire
formulată de un arestat preventiv pentru motivul că petentul, deși achitat,
ar fi fost cu certitudine condamnat dacă o altă încadrare ar fi fost
reținută5.
Iată, așadar, cum atitudinea unui judecător, exprimată în form ă
verbală sau chiar non -verbală, dar neechivocă, poate constitui o
încălcare a prezunției de nevinovăție. Diligență maximă se impune atât
în exprimare cât și în comportamentul din sala de ședință sau în afara
acesteia a judecătorului, față de acuzat sau ch iar și în fața apărătorului
acestuia.

1 V.Pușcașu, op.cit.,p.89
2 CEDO, hotărârea din 5 octombrie 2004, în cauza Barbu Anghelescu c. României parag.67; CEDO,
hotărârea din 12 octombrie 2004, în cauza Bursuc c. Româ niei.
3 CEDO, hotărârea din 23 iulie 2002, în cauza Janosevic c. Suediei
4 A se vedea CEDO, hotărârea din 28 noiembrie 2002, în cauza Laventsc. Letoniei
5 CEDO, decizie din 9 noiembrie 2004, în cauza Del Latte c. Olandei

Prezumția de nevinovăție Szakács János
17
4) Mass -media

Raportul dintre mass -media și prezumția de nevinovăție a trecut
mult timp aproape neobservat atât în doctrină, cât și dezbaterile publice.
În primul rând înainte de a trece la analiza acestui raport tre buie sa
distingem între două situații care ar putea apărea în practică: una dintre
situații ar fi când presa este folosită ca mijloc de oricare dintre părțile cu
poziții contrare într -un proces penal în scopul de a influența opinia
publică și de a pune pre siune pe judecătorul chemat a rezolva litigiul sau
chiar de către instanță însăși pentru a efectua comunicări referitoare la
cauze în curs ; și o a doua situație când presa, fără activitatea
participanților din porces, recurge la efectuarea unor veritabile procese
paralele celui judiciar.
Mai întâi voi prezenta prima situație cand participanții la proces
folosesc presa în a influența diciziile luate în proces.
În primul rând putem spune că în ceea ce privește suspectul sau
inculpatul, orice declarație făcu te personal sau prin avocatul acestora nu
poate avea ca efect încălcarea prezumției de nevinovăție. Aceste
declarații pot fi însă d aunătoare la buna desfăș urare a procesului penal,
în situații în care prin presiunea mass -mediei nu poate fi garantat în
cond iții normale echitatea desfășurării cauzei.
Flosirea mass mediei de către celelalte părți cu interese contrare
inculpatului cum ar partea civilă, partea vătămată sau chiar și partea
responsabilă civilmente, pot conduce la o lezare a drepturilor acuzatului
în măsura în care imparțialitatea instaței este pusă în pericol ca efect al
declarațiilor făcute de aceș tia.
Cel mai semni ficativ, cand prezumția de nevinovăție este încălcată,
este cazul în care presa este folosită în mod direct de către organele
statului, care după cum am văzut, au cea mai mare responsabilitate în a
respecta prezumția de nevinovăție. Încălcarea prezumției de nevinovăție
în acest caz este de o maximă gravitate și poate pune sub semnul
întrebării întreaga desfășurare a procesului penal din fața respectivului
organ sau chiar din respectiva cauză, lezând interesele justiției.1
O cauză care trebuie amintită în care sa constatat încălcarea
prezumției de nevinovăție în acest mod este cauza Notar c. României. În
cauză petentul și alți minori, aduși la postul de poli ție pentru
interogatoriu, în absența consimțământului lor și în lipsa avocatului, au
fost aliniați în tr-o sală de conferință, filmați de către un post național
important de televiziune, ca mai apoi înregistrarea să fie difuzată într -o
emisiune privind delincvența juvenilă, în care au fost prezentați ca
vinovați de săvârșirea unei tâlhării2.

1 G.Andreescu, Rechizitoriul D.I.I.C.O.T.: prezumția de nevinovăție a adepților MISA, Noua revistă a
drepturilor omului, nr.2/2007., p.18 Apod V.Puscasu
2 CEDO, hotărârea din 20 aprilie 20 04, în cauza Notar c. României.

Prezumția de nevinovăție Szakács János
18
La fel de gra vă este, însă, sutuațiile în care campaniile de presă
sunt fondate pe documente și informații puse la dispoziție, contrar
obligațiilor de respectare a prezumției de nevinovăție și a secretului
profesional, chiar de organe ale statului, judiciare sau nejudi ciar.
În cazul încare organele care desfășoară astfel de activități
specifice în cauză, neaflăm în situația unei comportament ilegal și
neloial, care nesocotește prezumția de nevinovăție. Așa cum sa arătat și
în doctrină, că organele care procedează în ac est fel cunosc
consecințele acestui comportament, respectiv campania negativă și
prejudiciul de imagine care îl va afecta pe acuzat, astfel că intenția
frauduloasă este mai presus de orice dubiu.1
În toate aceste cazuri, încălcarea prezumției de nevinovăție este
opera, în primul rând, a autorilor acestor acțiuni și doar în subsidiar, a
mass -mediaei, putând afirma ca existând situații în care organele de
mass -media nu au nici o culpă în acestă privință.
O a doua situție care prin care se poate înc ălca prezumția de
nevinovăție, anume aceea în care presa acționează din liberă inițiativă,
desfășurând campanii consistente care privesc cauze aflate pe rolul
instanțelor.
Chestiunea raportului dreptului la un proces echitabil deci inclusiv a
prezumției de nevinovăție, cu libertatea de exprimarea mass -mediaei
este controversată din două motive care sunt amintite în doctrină: în
primul rând din cauza faptului că ne aflăm în prezența unui conflict între
două drepturi fundamentale (cel la un proce s echitabil și cel la libertatea
de expresie ), iar în al doilea rând, deoarece este foarte dificil de a stabili
cu certitudine existența unui raport direct între reflectarea în presă a unui
proces penal și susceptibilitatea instanței de a -și pierde imparți alitatea și
de a încălca prezumția de nevinovăție.
Deși la nivelul Curții, în puținele cauze cu care a fost sisizată, nu a
constatat nicio astfel de încălcare, sa vorbit totuși despre faptul că
procesul penal poate fi afectat atât de o campanie de presă v irulentă
împotriva acuzatului, care poate determina o afectare a imparțialității
judecătorilor, cu consecințe în planul prezumției de nevinovăție, cât și
una favorabilă inculpatului, doar că aceasta din urmă ar dăuna în sens
invers aflării adevărului.2

2.2. Aplicabilitatea ratione temporis

După prezentarea sferei persoanelor beneficiare ale prezumției de
nevinovăție, precum și cele obligate la respectarea acesteia, trebuie

1 J.Gigeaut, Professional Finger -Pointing, ABA Jurnal, aprilie 1998, p.89, Apod. V.Pușcașu, op.cit.,
p.104
2 C.Gâlcă, Prezumția de nevinovăție, în R.P.D. nr. 3/2001, p.68

Prezumția de nevinovăție Szakács János
19
prezentate și limitele temporale de la care este incidentă prezumția de
nevinovă ție.
În doctrină sa pus întrebarea de a ști de la ce moment este
operantă prezumția de nevinovăție: de la momentul în care există un
proces penal, prin începerea urmăririi penale, sau chiar anterior acestui
moment, în faza efectuarii unor simple verificăr i asupra unei cerc de
suspecți?
Cum momentul de la care prezumția își produce efectele este
deosebit de importantă sub aspect practic, consider că prezumția de
nevinovăție își găsește aplicabilitate chiar din momentul verificărilor
asupra unui c erc de sus pecți relativ restrâși , cu privire la care se
concentrează activitatea organelor de stat.
Deși după analiza textelor normative existente, care stabilesc
numai momentul până la care operează acest principiu, de ci momentul
său final de incidență, nu și cel inițial, care este același cum am afirmat
cu momentul desfășurării primelor activități de către organele judiciare.
În acest sens, s -a afirmat că actele premergătoare, deși nu fac parte din
procesul penal, sunt proceduri penale, desfășurate conform nor melor
procesuale reglementate pentru procesul penal, deci inclusiv și mai ales
conform principiilor generale de procedură penală1.
În do ctrină și în jurisprudența atât națională, prin deciziile Înaltei
Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituțion ale, cât și în cea
europenă prin deciziile Curții E.D.O., putem găsi opinii controversate
unele criticate, altele acceptate de unii specialiști ai dreptului, cu privire
la momentul de la care ar fi incidentă prezumția de nevinovăție.
Dacă cu privire la mo mentul de la care operează prezumția,
discuțiile sunt multiple, și încă nedefinite printr -o soluție normativă și, mai
ales, constituțională, cu siguranță putem delimita mai ușor momentul
până la care operează prezumția.
În sistemul de drept românesc, potr ivit reglementărilor din Codul de
procedură penală și mai ales a celor Constituționale, acest moment este,
cât se poate de clar, cel al rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare.
Foarte important de amintit este că, nu numai o hotărâre de
condamnare pune capăt prezumției relative de nevinovăție, ci și orice alt
act de soluționare definitivă a cauzei de către instanța de judecată, fie
acela o hotărâre de achitare sau una de încetare a procesului penal. Într –
adevăr, în cazul primei, nu se mai poate vorb i despre o prezumție de
nevinovăție, câtă vreme nevinovăția a fost stabilită definitiv printr -o
hotărâre care se bucură de autoritate de lucru judecat, iar, în secundul,
prezumția de nevinovăție nemaiputând fi răsturnată, se constată același
efect definiti v al nevinovăției cu valoare de autoritate absolută, astfel că,

1 D. Ionescu, Procedură penală, Partea generală, Sfer a juridică, Cluj -Napoca, 2007, p.30.

Prezumția de nevinovăție Szakács János
20
procedura de judecată fiind încheiată, prezumția de nevinovăție rămâne
și fără obiect1.
Deci, prezumția de nevinovăție este incidentă până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, chiar dacă respectiva
hotărâre stabilește, ca sancțiune, o pedeapsă sau o măsură educativă,
astfel se oferă o protecție juridică egală atât majorilor cât și minorilor.
Cu privire la momentul final al incidenței prezumției de nevinovăție
mai t rebuie specificat o particularitate pe care îl are, și anume: el, deși
circumstanțiat potrivit celor arătate mai sus, nu este în mod absolut
determinat câtă vreme, prin incidența căilor extraordinare de atac, se
poate repune în discuție legalitatea sau tem einicia unei hotărâri definitive
de condamnare.

2.3. Aplicabilitatea ratione materiae

O întrebare firească la care trebuie să răspundem și anume
prezumția de nevinovăție este specifică dreptului penal sau de ea trebuie
să profite orice persoană cu priv ire la care sunt angajate proceduri,
judiciare sau extrajudiciare? Răspunsul la acestă întreba re pare a fi
simplă, prezumția d e nevinovăție privește dreptul penal și cel de
procedură penală, pentru că atât textul constituțional cât și cel
procedural care consacră prezumția de nevinovăție, face referire la
incidența acesteia până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești
de condamnare, soluție care este specifică doar meteriei dreptului penal.
Dacă la nivel intern putem delimita cu ușurință sfera penală de
celelalte ramuri de drept, la nivelul Convenției și a practicii Curții E.D.O.
delimitarea nu este chiar atât de simplă , deorece instanța europeană
interpreteză în mod extensiv noțiunea de materie penală, care nu se
suprapune perfect peste aceeași noțiune din dreptul intern.
Pentru clarifica orice dubiu, Curtea a propus trei criterii pentru a
determina dacă a acuzație pri vește sau nu o faptă care intră în domeniul
penal. Aceste criterii au fost stabilite în cauza Lauko c. Slovaciei, care
trebuie aplicate alternativ și nu cumulativ, și sunt următoarele:
a) Calificarea din legislația națională
b) Natura infracțiunii
c) Natura și grad ul de gravitate al sancțiunii ce poate fi aplicată
autorului
Deși criterile așa cum sa afirmat, trebuie analizate alternativ și nu
cumulativ , cu consecința că, dacă potrivit exigențelor orică ruia dintre
acestea, fapta apare ca având o natură penală, va fi considerat ca atare
fără a mai proceda la o altă analiză potrivit celorlalte criterii, în situația în
care analiza separată a criteriilor nu duce la o cuncluzie clară privitoare

1 V.Pușcașu, op.cit., p.137.

Prezumția de nevinovăție Szakács János
21
la caracterul penal al faptei, se poate totuș i proceda la o determinare
cumulativă a acestui caracter1.
În contunuare voi prezenta pe scurt, fiecare dintre cele trei criterii,
raportându -le și la sistemul dreptului intern.

a) Calificarea din legislația națională

Primul criteriu avut în vedere de ins tanța europeană este cel al
calificării faptei în dreptul intern al statului în cauză. Dacă Curtea
constată că potrivit reglemtărilor interne, fapta este onsiderată ca
aprținând sferei penale, aceeași calificare va opera automat și din
punctul de vedere al art. 6 al Convenției2. Așadar Curtea E.D.O. nu va
depenaliza un comprtament care este tratat în statul respectiv ca faptă
penală.
În practică au fost și cauze când fapta nu era considerată ca
penală , ci o altă formă de ilicit, Curtea E.D.O. nu s -a consid erat ținută de
acestă calificare, ci a procedat la analiza și a celorlalte două criterii
spunând că, este suficient unul dintre ele pentru includerea faptei în
domeniul penalului: „Idiciile furnizate de dreptul intern al statului
reclamant nu au decât o va loare relativă. Natura însăși a infracțiunii,
considerată și ea în raport cu cea a sancțiunii corespunzătoare,
reprezintă un element de apreciere de cea mai mare greutate„3. Aceste
verificări în viziunea Curții trebuie făcute pentru a nu exista riscul ca
statele să evite aplicarea Convenției, prin trecerea unor fapte din sfera
penalului, în sfera contavenționalului sau a abaterilor disciplinare , pentru
a permite judecarea unor cauze importante fără aplicare garanțiilor art. 6.
Deși Convenția recunoaște sta telor o libertate de a califica
comportamentele umane în diferite forme de ilicit, dar în același timp
impune asigurarea unei protecții procedurale adecvate, conformă cu art.
6, asfel putem spune ca libertatea statelor pe acest plan nu este una
absolută, c i formală și relativă, supusă controlului Curții.
Din cele prezentate mai sus, raportându -ne la sistemul nostru de
drept intern, putem afirma că prezumția de nevinovăție este aplicabilă în
domeniul penal, așa cum este definit în art.173 NCP, ca orice disp oziție
cu caracter penal cuprinsă în legi organice , ordonanțe de urgență sau
alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege.

b) Natura infracțiunii

Cel de -al doilea criteriu utilizat de Curtea E.D.O. pentru a
determina dacă fapta respectivă aparține materiei penale, criteriu care

1 CEDO, hotărârea din 2 septembrie 1998, în cauza Lauko c. Slovacia, parag. 56 -57
2 CEDO, hotărârea din 23 iulie 2002, în cauza Vastberga Taxi Aktiebolag și Vulic c. Suedia
3 CEDO, hotărârea din 21 februarie 1984, în cauza Ozturk c. Germania

Prezumția de nevinovăție Szakács János
22
intervine numai după ce s -a stabilit, potrivit primului criteriu, că în
legislația statului în cauză comportamentul respect iv nu este considerat
ca aparținând domeniului penal, este cel al caracterului normei luate în
discuție, adică aceea normă care stabilește comportamentul ilicit și
sancțiunea acestuia.
La acest punct Curtea analizează două aspecte: câmpul de
aplicare al n ormei și scopul pedepsei. Potrivit Curții, „caracterul general
al normei, și scopul, în același timp preventiv și represiv al sancțiunii,
sunt sufuciente pentru a se stabili, în baza art.6, natura penală a
infracțiunii în litigiu„.
Curtea a mai dispus, fa ptul că, potrivit normei naționale, fapta
aparând ca una ”ușoară„, de pericol și gravitate redusă, nu are nici o
relevanță, câtă vreme potrivit acestor criterii este inclus în sfera
penalului: „Fără îndoială, în cazul de față era vorba de o infracțiune
ușoară, dar nimic nu dă de gândit că infracțiunea penală în sensul
Convenției implică în mod necesar o anumită gravitate . Ar fi contrar
obiectului și scopului art. 6 să se permită unui stat se a sustrage
prevederilor acestui text o întragă categorie de infrac țiuni pentru motivul
că sunt considerate ca ușoare”1.
Curtea aplicând acest criteriu, a mai inclus în materia penală
contravențiile rutiere, decriminalizate în dreptul intern al majorității
statelor membre, sancțiunile fiscale cum ar fi, amenzile, majorăr i de
impozite și taxe, supra -taxele etc. Stabilind, totodată că, dombânzile de
întârziere nu sunt incluse în acestă categorie, deoarece acestea au un
rol pur reparator, și nu represiv.
Aceste sancțiuni cum Curtea a arătat, fac parte din materi a penală,
când acestea nu au un rol de compensare pecuniară pentru pierderile
cauzate de comportamentul contribuabilului, ci un rol de constrângere ca
aceștia să își respecte obligațiile prevăzute de lege și să -i sancționeze
pe cei care o încalcă.
Cel de -al doilea su bcriteriu face referire la scopul pedepsei; când
acesta este doar unul reparator, urmărind doar a șterge consecințele
faptului sau a comportamentului ilicit, jurisprudența europeană lasă
faptele cauzei în afara materiei penale. Dacă însă scopul este unul
represi v sau preventiv, domeniul penal este stabilit cu certitudine atâta
vreme cât norma are un caracter general, fără să conteze și gravitatea
sancțiunii, care reprezintă un criteriu distinc. De altfel, cum s -a pronunțat
și Curtea în acest sens, arătând c ă art. 6 din Convenție nu distinge între
fapte ilicite nepedepsibile penal datorită lipsei gradului de pericol social și
infracțiuni, ci el se aplică de fiecare dată când o persoană este acuzată
de săvârșirea unei infracțiuni2.

1 CEDO, hotărârea din 21 februarie 1984, în cauza Ozturk c. Germania
2 V.Pușcașu, op.cit., p. 154.

Prezumția de nevinovăție Szakács János
23
c) Natura și gradul de gravitate al sancțiunii ce poate fi aplică
autorului

Al treilea și în același timp ultimul criteriu care este foosit de
instanța europeană pentru a determina dacă comportamentul imputat
persoanei în cauză intră în sfera penalului în acele situații în car e, pe de
o parte, niciunul dintre primele două criterii nu sunt operante, iar, pe de
altă parte, severitatea sau sancțiunea impune persoanei în cauză prin
aplicarea garanțiilor dreptului la un proces echitabil.
În acest caz ceea ce trebuie analizat este sancțiunea incidentă,
deci pedeapsa aplicabilă, iar nu cea efectiv aplicată. Ca exemplu într -o
cauză care privea statul nostru, Curtea a decis că art. 6 al Convenției își
găsește aplicabilitatea atunci când pedeapsa prevăzută de textul
incriminator era cea cu închisoarea, chiar dacă, in concreto, petentului î i
fusese aplicată o amendă administrativă1.
În cazul incidenței mai multor sancțiuni succesive, creterile de
analiză trebuie aplicate fiecăreia în parte.
Așa cum a arăt at Curtea, dintre sancțiunile privative de libertate, de
principiu, pedeapsa cu închisoarea aplicată cu titlu represiv este
considerată a fi specifică materiei penale2, astfel că, ori de câte ori
autorul faptei este supus pericolului de a -i fi aplicată ace astă pedeapsă,
art. 6 devine aplicabil. În consecință putem afirma că indiferent dacă
procedura potrivit celorlalte criterii este una administrativă, disciplinară
sau contravențională, ea devine, în urma aplicării acestui criteriu, una
penală3.
De la acea stă regulă există o excepție, când pedeapsa cu
închisoarea nu poate fi considerată ca aparținând materiei penale,
anume situația în care, prin natura, durata și modalitățile de executare,
nu se poate considera că situația acuzatului ar fi putut suferi un
prejudiciu important.
În privința altor situații în care operează o privare de libertate, și
Curtea nu a găsit de aplicabilitate art. 6 sunt: măsura internării
persoanelor alienate mintal în spitale specializate, reținerea unor
persoane în vederea expulzăr ii sau a îndepărtării de pe teritoriul statului
în cauză, interzicerea părăsirii unității aplicată milita rilor în termen,
mutarea deținuț ilor la un penitenciar cu un grad de periculozitate crescut
etc.4

1 CEDO, hotărârea din 30 noiembrie 2006, în cauza Grecu c. România, parag. 54 -55
2 CEDO, hotărârea din 15 iulie 2002, în cauza Ezeh și Connors c. Marea Britanie
3 D.Bogdan, M.Selegean, op.cit., p.225 -226
4 Ibidem. p.226

Prezumția de nevinovăție Szakács János
24
CAPITOLUL III. PREZUMȚIA DE NEVINOVĂȚIE, SARCINA
PROBEI ȘI DUBIULUI REZONABIL ÎN PROCESUL PENAL

Principiul prezumției de nevinovăție își manifestă unele dintre cele
mai importante consecințe ale sale din procesul penal în planul
probațiunii. Acesta este, de altfel, și motivul pentru care, vreme
îndelungată, prezumția de nevinovăție nu i se recunoștea calitatea de
principiu general de procedură penală, opninându -se în sensul calității
sale de principiu specific doar materiei probațiunii1. Deși ridicată la gradul
de principiu general procesual pena l și drept procesual fundamental,
prezumția de nevinovăție este, în continuare, considerată ca producând
cele mai importante efecte ale sale în materia probelor, mai precis, cu
referire la justificarea unei condamnări legale.2
În acest domeniu, prezumția de nevinovăție generează în favoarea
suspectului sau inculpatului un important beneficiu, scutindu -l pe acesta
de obligația de a aduce proba nevinovăției sale. Având de partea sa
prezumția relativă a nevinovăției, suspectului sau inculpatului nu i se pot
impune sarcini probatorii, el putând rămâne în pasivitate, acuzării
revenindu -i misiunea de a proba existența infracțiunii.
Pe lângă f aptul că suspectul sau inculpatul beneficiează de aceste
drepturi, îi mai este conferit încă un beneficiu important: ori d e câte ori va
exista o stare de certitudine cu privire la faptele probatorii, dubiul
rezonabil rămas va trebui interpretat în favoarea susp ectului sau
inculpatului. Acesta este a doua consecință a prezumției de nevinovăție
în plan probator și are numele de regula dubiului rezonabil sau regula in
dubio pro reo.

3.1. Sarcina probei

Regulile statului de drept și respectarea regimului constituțional al
statului român, precum și a tratatelor și convențiilor la care acesta este
parte, în materia drepturilor omului, impum obligația pozitivă de a
reglementa desfășurarea procedurilor penale în conformitate cu
exigențele prezumției de nevinovăție și a dreptului la un proces echitabil.
Pe baza acestora, tragerea la răspundere penală a unei persoane
nu se poate realiza pe baza actului de acuzare, ci doar după strângerea
și administrarea legală și loială a probelor care îi demonstrează
vinovăția, de către organe statale speciale desemnate, în limitele și cu
respectarea competențelor lor, persoana în cauz ă având posibilitatea
contraargumentării cu privire la aspectele de legalitate și pertinență ale
probelor administrate.

1 N.Volonciu, A.Barbu, Codul de procedură penală comentat, Hamangiu, București, p.26
2 V.Pușcașu, op.cit., p. 363

Prezumția de nevinovăție Szakács János
25
Doctrina1 a definit sarcina probei ca fiind obligația procesuală ce
revine unui participant al procesului penal de a dovedi împrejură rile ce
formează obiectul probațiunii. Pentru a înțelege problematica sarcinii
probei putem spune că este îndestulătoare această difiniție, însă
coroborat cu implacațiile prezumției de nevinovăție ea devine incompletă
pentru că prin sarcina probei înțe legem nu doar obligația de a propune și
administra probe, ci și obiectivul de realizat prin acestea, adică de a
convinge cu fermitate cu privire la temeinicia susținerilor făcute.
Convenția europeană a drepturilor omului nu instituie nicio
dispoziție expresă cu privire la chestiunea sarcinii probei în procesul
penal, iar Curtea E.D.O. are practică constantă2 în a considera materia
probelor una de competență cvasi -discreționară a statelor părți la
Convenție. Cu toate acestea, chestiunea sarci nii probei în p rocesul penal
nu a scăpat examenului instanței europene, ea conturând câteva norme,
cu privire la titularii sarcinii probei, dar si cu privire la înlăturarea dubiului
în vederea obținerii unei soluții conforme exigențelor prezumției de
nevin ovăție.
Reglementarea actuală de drept intern este cea a articolelor 99 și
100 NCPP, potrivit cărora: (1) În acțiunea penală sarcina probei aparține
în principal procurorului, iar în acțiunea civilă, părții civile ori, după caz,
procurorului care exercită acțiunea civilă în cazul în care persoana
vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de
exercițiu restrânsă. (2) Suspectul sau inculpatul beneficiază de
prezumția de nevinovăție, nefiind obligat să își dovedească nevinovăț ia,
și are dreptul de a nu contribui la propria acuzare. (3) În procesul penal,
persoana vătămată, suspectul și părțile au dreptul de a propune
organelor judiciare administrarea de probe.
În actuala reglementare, problematica sarcinii probei, este distinc tă
de cea a administrării probelor, acest a fiind reglem entat prin art. 100
care prevede: (1) În cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală
strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea
suspectului sau a inculpatului, din of iciu ori la cerere. (2) În cursul
judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a
persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci
când consideră necesar pentru formarea convingerii sale.
Ca o noutate ce poate fi remercat adusă de noul cod, în sensul că
acesta recunoaște suspectului sau inculpatului dreptul de a nu se
autoincrimina, ca drept suplimentar celui de a nu fi obligat la probă.

1 N.Volonciu, A.Barbu, Codu l de procedură penală comentat.Probele și mijloacele de probă,
Hamangiu, 2007, p.12; A.Ș. Tulbure, Prezumția de nevinovăție Contribuții la integrarea europeană,
Red, Sibiu, 1996, p. 135
2 A se vedea CEDO, hotărâre din 25 martie 1999, în cauza Pelissiei și Sassi c. Franța

Prezumția de nevinovăție Szakács János
26
3.1.1. Titularul sarcinii probei

Prin titular al sarcinii probei în țelegem acel participant la procesul
penal căruia îi revine obligația de a face proba elementelor care
constituie obiect al probațiunii în procesul penal.
Potrivit practicii constante a Curții E.D.O., titularul sarcinii probei în
procesul penal este perso ana care susține actul de acuzare: „revine
Ministerului Public sarcina demonstrării vinovăției celui în cauză, mai
presus de orice îndoială, eventualul dubiu profitând acuzatului.” 1 Din
aceeași premisă generată de prezumția de nevinovăție, Curtea a mai
statuat că: acuzatul, deși nu trebuie să dovedească nimic, putând adopta
o conduită de pasivitate totală, are totuși, dreptul de a urma un
asemenea comportament, nu și obligația, astfel că poate renunța la cest
drept și poate merge chiar până acolo încât să facă proba susținerilor
sale2.
De asemenea, în Statutul Curții Penale Internaționale de la Roma
se prevede expres că „sarcina probării vinovăției acuzatului este asupra
procurorului”3.
Această soluție a fost adoptată și în Noul Cod de procedură penală
care în art. 99 dispune că: „ În acțiunea penală sarcina probei aparține în
principal procurorului ”.

3.1.2. Standardul de probațiune

Unul dintre cela mai importante aspecte ale sarcinii probei se
referă la a cuno aște dacă există un anumit standar d în materia
probațiunii, respectiv dacă gradul de certitudine pe care î l inspiră
probatoriul administrat în cauză trebuie să depășească un anumit nivel
pentru a considera în mod legal răsturnată prezunția de nevinovăție
reținută în beneficiul suspectului și, ulterior al inculpatului.
În acest ă materie , Noul Cod de procedură penală definește foarte
clar un anumit standard prin art. 103 al.2 cum ar fi: „ În luarea deciziei
asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța hotărăște
motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune
doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită
dincolo de orice îndoială rezonabilă ”. Așadar preceizarea căreia acuzația
trebuie dovedită „mai presus d e orice îndoială rezonabilă”, este un etalon
al procesului de probațiune.
În dreptul comparat, în ceea ce privește standardul de probațiune,
sunt identificate două ma ri curente, prima în sistemele romano –
germanice care instituie standartul „intimei convi ngeri” pentru evaluarea

1 CEDO, hotărârea din 6 decembrie 1988, în cauza Barbera, Messegue și Jabardo c. Spaniei
2 CEDO, hotărârea din 10 februarie 1983, în cauza Albert și Le Compte c. Belgiei
3 Art. 66 al.2

Prezumția de nevinovăție Szakács János
27
probelor, și a doua în sistemele common law care folosesc ca standard
probele mai presus de orice dubiu rezonabil. Cele doua sisteme au fost
apreciate fie ca imputând exigențe diferite, fie ca fiind perfect echivalate.
Instanțele i nternaționale de prestigiu, cum este Comitetul
Drepturilor Omului, au afirmat, în jurisprudența lor, necesitatea probării
vinovăției unui acuzat mai presus de orice dubiu rezonabil. De
asemenea, în Statutul Curții penale internaționale se prevede în mod
expres acest standard ca o condiție pentru condamnarea acuzatului1.
Rațiunile pentru care acest standard al probelor mai presus de
orice dubiu rezonabil, este indispensabil în procedura penală au fost
împărțite în doctrină2 în trei mari categorii: necesitat ea protejării echității
procedurii și a prezumției de nevinovăție, diminuarea substanțială a
posibilităților de abuz și a riscurilor condamnărilor eronate și sporirea
sentimentului de securitate al membrilor corpului social. Mai mult, s -a
afirmat că doar r espectându -se strict acest standard se poate considera
că procesul penal și -a atins scopul.
Prin urm are, putem afirma că, standardul probei mai presus de
orice dubiu rezonabil nu doar că este specific procesului penal, d ar este
și necesar -obligatoriu aces tuia, dacă valorile libertății și demnității
persoanei, ale prezumției de nevinovăție și ale procesului echitabil sunt
veritabile obiective de protejat în politica penală.
Standardul de probațiune este, așadar, un etalon indispensabil
activității de jude cată. În doctrină sa pus întrebarea dacă acesta se
impune și procurorului, pentru faza de urmărire penală? Dacă procurorul
este obligat să dispună trimiterea în judecată doar după ce are
convingerea mai presus de orice îndoială rezonabilă, pe bază de probe ?
Răspunsul este cât se poate de simplu, standardul de probațiune nu se
impune procurorului ci doar instanței de judecată, așa cum reiese cu
claritate și din reglementările Noului Cod de procedură penală.
În concluzie, standardul de probațiune se poate defini ca nivelul
sau gradul de convingere pe care judecătorul trebuie să îl aibă pentru
legalitatea și temeinicia concluziilor asupra stării de fapt într -un anumit
tip de cauză. În procesul penal, acest nivel de convingere este cel mai
ridicat din î ntregul sistem judiciar, fiind solicitată existența convingerii
judecătorului mai presus de orice dubiu rezonabil.

3.2. Regula in dubio pro reo

Dacă în ceea ce privește interpretarea și aplicarea normelor
juridice nu por exista dubii manifestate de către organele judiciare,
prezumate absolut și obligate a cunoaște legea, în privința stării de fapt,

1 V.Pușcașu, op.cit., p. 397.
2 A.H. Loewey, Systemic Changes That Could Reduce the Conviction of the Innocent, Criminal Law
Forum, vol.18/2007, p.137 Apod. V.Pușcașu, op.cit., p. 399

Prezumția de nevinovăție Szakács János
28
dubiul și incertitudinea, deși stări des întâlnit e în procesul penal, sunt, în
același timp, profund umane și imposibil de înlăturat în mod absolut1.
Mai mult, cum certitudinea absolută este imposibil de atins, un risc
de eroare existând în funcționarea oricărui sistem penal, chestiunea
pare, mai degrab ă, a privi modul în care se acceptă această eroare: În
favoarea sau în defavoarea inculpatului. Or, considerând c ondamnarea
unui nevinovat maxima injustiție posibilă, sistemele de procedură panală
ale statelor democratice au ales recunoașterea acestei regu li, in dubio
pro reo, ca garanție ce consolidează prezumția de nevinovăție2.

3.2.1. Definiție și reglementare

Dubiul poate rezulta din activitatea de probațiune în numeroase
feluri: poate, în majoritatea cazurilor, fi voba despre un dubiu construit de
apărar e, prin probatoriul administrat (în acest sens sa afirmat ca sarcina
apărării în procesul penal este de a genera o stare de dubiu cu privire la
probele acuzării ). În al doilea rând, în lipsa probelor apărării, starea de
dubiu poate rezul ta din contrarietatea, neconcordanța probelor
administrate de acuzare. În al treilea rând, chiar când probele acuzării nu
sunt contradictorii, dubiul poate fi consecința insuficienței probelor
administrate de a convinge la nivelul standardului de ja mențion at, cu
privire la vino văția acuzatului (este situația în care pur și simplu nu există
suficiente probe a căror tărie să poată permite conturarea clară a ideii de
vinovăție ). 3
Trebuie să facem o mențiune potrivit căruia, regula dubiului
rezonabil face re ferire la un dubiu final administrării tuturor probelor și
general, rezultat în urma analizării ansamblului probato r; el nu este un
standard aplicabil fiecărui element al stării de fapt sau al fiecărei probe în
parte, cu expecția probelor sau faptelor care privesc elementele
constitutive ale infracțiunii.
Așa cum reiese și din afirmația de mai sus, nu se cere ca fiecare
probă să aibă o asemenea forță încât să stabilească existenta faptului de
dovedit. Unele probe sunt mai puternice altele sunt mai slabe , având o
legătură mai distantă cu obiectul de dovedit; dubiul însă se constată
după amnistrarea tuturor probelor, având în vedere întregul material
probator.
În acest context, prezumția de nevinovăție , care operează în
beneficiul inculpatului, și care nu a putut fi răsturnată pe baza unor probe
certe de vinovăție, impune adoptarea unei pozitții favorabile, de protecție
a inculpatului în fața unei soluții de condamnare care ar avea un risc
deloc de neglijat de eroare judiciară, cu consecințe dintre cele mai g rave

1 N.Volonciu, A.Barbu, op.cit., p.16
2 A. Ashworth, op.cit., p. 248 apud V. Pușcașu, op.cit., p. 470.
3 P.Healy, Credibility and the Presumtion of Innocence, Canadian Crimanal Law Review, februarie,
2007, p. 220. Apud V.Pușcașu, op.cit., p. 472

Prezumția de nevinovăție Szakács János
29
pentru drepturile fund amentale ale celui în cauză. Ref eritor la acest
aspect , găsim exemple și în practica noastră judiciară: ”Aplicarea
principiului în dubio pro reo este strâns legată de prezumția de
nevinovăție deorece la pronunțarea unei condamnări instanța nu se
poate bizui pe probabilități ci pe convingerea că probele reținute reflectă
adevărul.” 1
Întrucât această regulă privește acordarea beneficiului dubiului
doar în situația în care acesta este rezonabil, în caz contrar, standardul
de probațiune fiind respectat, acuzatul nu poate solicita și instanța nu
poate acorda beneficiul unui dubiu nerezonabil, excesiv, nejustificat2.
Această preciza re este importantă deoarece, în multe cazuri,
activitatea de probațiune nu este deplină, în se nsul de a elimina orice
dubiu posibil, orcât de improbabil ar fi acesta. Fără îndoială, în multe
cazuri o certitudine la un asemenea grad este greu de atins, așadar
probele nu trebuie să confere judecătorului un grad de certitudine
absolută, ele fiind înde stulătoare pentru o soluție de condamnare atunci
când lasă loc de un dubiu atât de improbabil, încât nicio persoană
rezonabilă nu ar considera justificată o asem enea ipoteză.
Acestea fiind spuse, putem defini dubiul rezonabil ca fiind acea
consecință a pr ezumției de nevinovăție potrivit căreia orice incertitudine
justificată, rămasă ca urmare a procesului de interpretare și apreciere a
probelor, cu privire la elementele care formează obiectul probațiunii și de
care depinde justa soluționare a cauzei, trebu ie să fie favorabilă
inculpatului, în aplicarea legii penale.
Curtea E.D.O., deși a făcut referire la această regulă, nu are o
jurisprudență în ceea ce privește, doctrina justificând această situație
prin aceea că, dacă instenței europene i s -ar soli cita să examineze ca
încălcări ale prezumției de nevinovăție , sutuațiile în care instanțele
naționale refuză să dispună achitarea unui inculpat pe motivul existenței
unui dubiu rezonabil cu privire la existența vreunui element obligatoriu
pentru angajarea răspu nderii sale, ea ar deveni o a patra instanță, o
instanță de control a soluțiilor instanțelor naționale, rol pe care ea l -a
refuzat expres în repetate rânduri. Practic, ar rămâne o singură situație
în care controlul european ar fi posibil, respectiv aceea î n care existența
dubiului rezonabil și desconsiderarea sa ar rezulta explicit din hotărârea
judecătorească și ar fi suficient de clară pentru a permite instanței să
constate nesocotirea acestei garanții a prezumției de nevinovăție fără a
se comporta ca o i nstanță națională de fond3.
Pe plan intern, referitor la regulă in dubio pro reo , Noul Cod de
procedură penală dispune prin art. 103 al. 2: „ În luarea deciziei asupra
existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța hotărăște

1 Decizia nr. 22 din 3.03.2008 a Tribunalului Gal ați. Secția penală.
2 V.Pușcașu, op.cit., p. 474.
3 A se vedea și V.Pușcașu, op.cit., p. 475 -477

Prezumția de nevinovăție Szakács János
30
motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune
doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită
dincolo de orice îndoială rezonabilă ”.

3.2.2. Aspecte problematice de aplicare a regulii dubiului favorabil

Regula in dubio pro reo privește strict situația în care se constată
existența unei stări de incertitudine cu privire la vreunul dintre elementele
care constitu ie obiect al probațiunii. Această incertitudine rezultă din
aceea că există atât probe favorabile acuzării, cât și probe favorabile
apărării, fără însă a fi posibilă înlăturarea unora dintre acestea ca
netemeinice, prin interpretarea probelor existente sau prin administrarea
altor probe ori readministrarea probelor deja administrate. O asemenea
situație se poate naște, cu ușurință, în cazul infracțiunilor care, prin
natura lor, generează probe materiale, cum ar fi cele comise prin viu grai
(ultraj, amenin țare etc.), în cazul în care singurele probe sunt declarațiile
părții vătămate și cele ale suspectului sau inculpatului, discordante.1
În doctrină2 sa pus întrebarea, ce se întâmplă în situația în care
instanța de judecată are certitudinea existenței tuturo r elementelor
infracțiunii și a vinovăției acuzatului dar nu există suficinte probe legale
pentru probarea acestuia? Cu alte cuvinte, ce se întâmplă în situația în
care starea de dubiu este consecința inexistenței unor probe legal
obținute pentru a susține o soluție de condamnare, respectiv atunci când
există o contradicție între starea de fapt, ajunsă la cunoștința organelor
judiciare pe baza uno r probe ce nu îndeplinesc condiț iile legale, și starea
de fapt care poate fi în mod legal reținută pe baza probe lor administrate
în cauză?
Putem spune că aceasta este una dintre cele mai dificile situații cu
care se poate confrunta o instanță de judecată în materie penală.
Judecătorul cauzei, care cuno ștea proba exlcusă, va fi înclinat, în
virtutea obligației de af lare a adevărului și de temeinică soluționare a
cauzei, să pronunțe o soluție de condamnare a inculpatului, dar nu va
avea argumente probatorii suficiente pentru acesta. În plus, soluția dată
cauzei penale nu trebuie să fie doar temeinică, ci și legală, ce ea ce
presupune reținerea în motivarea soluției doar probele obținute conform
exigențelor procedurale imperative.
În esență, distincția dintre probe fiabile (cele care transmit un
adevăr asupra stării de fapt) și probe legale (cele care transmit o
informa ție în condiții legale) impune soluția obligatorie a reținerii
nevinovăției unui acuzat prin aplicarea, în beneficiul acestuia, a reguli
dubiului rezonabil. Această regulă, alături de principiul prezumției de
nevinovăție, care o consacră, impune obligația organelor judiciare de a

1 V.Pușcașu, op.cit., p. 479
2 Ibidem., p. 480

Prezumția de nevinovăție Szakács János
31
nu soluționa cauza decât în conformitate cu probele administrate legal,
tocmai pentru ca vinovăția să fie „lagal stabilită”1.
O altă întrebare care se ridică este de a ști care este forța juridică a
unei soluții date cauzei penale, fie de către judecător, fie de către
procuror (în faza de urmărire penală) prin aplicarea regulii in dubio pro
reo.
Potrivit Curții E.D.O., odată ce o soluție de achitare devine
definitivă, chiar dacă este una ce -i acordă inculpatului beneficiul d ubiului,
orice suspiciune asupra vinovăției, inclusiv cele exprimate în conținutul
hotărârii, este incompatibilă cu art. 6 parag. 22. Prin urmare, instanțele
trebuie să manifeste o grijă sporită în modul de redactare a hotărârii
judecătorești, pentru a nu lăsa deschisă interpretarea favorabilă
vonovăției persoanei în cauză. Sub acest aspect , în doctrină3 s-a afirmat
chiar că ar fi contrară garanției prezumției de nevinovăție saluția achitării
pentru lipsa probelor, câtă vreme Convenția interzice astfel de f ormule
dubitative, achitarea fiind în mod necesar pură și simplă.
Mai mult , nici celelalte organe ale statului, cărora le revine obligația
de a respecta prezumția de nevinovăție, nu vor putea face comentarii cu
privire la soluția de achitare, care ar lăsa loc de interpretare în sensul
vinovăției celui în cauză. Se poate concluziona în sensul că o soluție de
achitare are același valoare juridică și impune același respect, indiferent
dacă a fost rezultatul aplicării regulii dubiului favorabil sau nu.
Aplicarea regulii în faza de judecată este una concretă doar care
este situația în faza de urmărire penală. Pentru faza de urmărire penală,
dacă acuzatul obține o soluție favorabilă, pe baza regulii in dubio pro reo,
se ridică întrebarea dacă el poate obține conti nuarea p rocesului penal
pentru stabilirea cu certitudine a nevinovăției sale. Comisia E.D.O. a
statuat în sensul că prezumția de nevinovăție nu dă dreptul persoanei
acuzate să ceară continuarea procedurilor pentru a obține pronunțarea
unei instanțe a supra nevinovăției sale atunci când procesul penal a luat
sfârșit în faza de urmărire printr -o soluție de scoatere sau încetare a
urmăriri penale. În ace ste cazuri, cel acuzat nici nu are dreptul la
despăgubiri sau restituirea cheltuielilor efectuate4. Cur tea a precizat,
însă, că trebuie totuși evitat ca prin actul ce cuprinde soluția organului
judiciar în acestă fază să se facă în orice fel referire sau aluzie la
vinovăția persoanei acuzate , în schimb ea permite formulări din care să
reiasă suspiciunea cu privire la acesta5.

1 V. Pușcașu, op.cit., p.481
2 În cauză, instanța învestită cu cererea de indemnizare a făcut declarații, subse cvente htărârii
definitive, exprimând opinia că există în continuare suspiciuni împotriva reclamantei, punând deci la
îndoială nevinovăția acesteia. CEDO, hotărârea din 17 octombrie 2002, în cauza Vostic c. Austria
3 G.Batia, A.Pizzo, op.cit., p. 36 Apod V .Pușcașu, op.cit., p. 484
4 CEDO, hotărârea din 25 august 1987, în cauza Lutz c. Germania, Englert c. Germania și
Nolkenbockhoff c. Germania.
5 CEDO, hotărârea din 28 februarie 2003, în cauza Marziano c. Italia, parg.30

Prezumția de nevinovăție Szakács János
32
CAPITOLUL IV. SANCȚIUNI ȘI REMEDII ALE ÎNCĂLCĂRII
PREZUMȚIEI DE NEVINOVĂȚIE

Prezumția de nevinovăție, ca ga ranție fudamentală a suspectului și
inculpatului în procesul penal, nu trebuie să rămână un beneficiu fictiv și
teoretic pentru acesta, ci trebuie să fie înțeleasă și aplicată în mod
efectiv și deplin pentru a -și îndeplini rațiunile de a fi în procesul pen al.
Dacă importanța prezumției de nevinovăție reiese cu claritate din
consacrarea sa în cadrul multor instrumente juridice internaționale și
regionale, între care Convenția E.D.O. ocupă un loc important, dar și din
consacrarea constituțională, totuși acea stă simplă consacrare poate să
nu fie suficientă pentru o garantare efectivă a prezumției de nevinovăție
în planul dreptului intern.
Efectivitatea respectării prezumției de nevinovăție presupune
întrunirea a două premise: existența unor norme care să prev adă măsuri
concrete, incidente în cazurile în care se produc încălcări ale prezumției
de nevinovăție; a doua fiind ca organele statale să își demonstreze
disponibilitatea de a da acelor norme efectul practic necesar, prin
aplicarea lor conformă scopului legislatorului și importanței obiectului
protejat.
Normele al căror rol este de a garanta existența unor măsuri
concrete și efective care să intervină în mod direct și eficace în cazul
nerespectării garanției prezumției de nevinovăț ie pot fi împărțite, în
funcție de rațiunea și efectul lor, în norme -sancțiune și în norme -remedi.

4.1. Sancțiuni ale încălcării prezumției de nevinovăție

În categoria sanțiunilor incălcării prezumției de nevinovăție sunt
incluse toate acele instrumente juridice a l căror obie ct este de a trage la
răspundere autorii unor fapte care în mod direct sau indirect lezează
garanțiile prezumției de nevinovăție sau prin efectul acestora actele
procesuale sau procedurale sunt lipsite de validitate ori eficacitate, ori
măsuri procesuale d ispuse sau efectuate cu încălcarea exigențelor
specifice prezumției de nevinovăție,
Două dispoziții intră în categoria normelor cu caracter sancționator
la adresa practicilor de încălcare a prezumției de nevinovăție: acelea al
căror efect principal este d e a angaja răspunderea celui care acționează
cu nesocotirea garanțiilor acestui principiu (dispoziții care pot aparține
dreptului panal, disciplinar sau procedural penal), precum și dispoziții al
căror efect principal este de a sancționa validitatea actelo r și măsurilor
procesuale care încalcă prezumția de nevinovăție, în această categorie
intrând doar dispoziții sancționatorii de drept procesual penal.

Prezumția de nevinovăție Szakács János
33
4.1.1. Sancțiuni de drept penal ale încălcării prezumției de
nevinovăție

Dreptul penal, ca reglementare de ultima ratio a sancționării
formelor ilicite, vine să sancționeze doar acele încălcări ale prezumției de
nevinovăție care sunt atât de evidente, încât impun necesitatea unei
sancțiuni. Obiectul juridic al acestor infracțiuni este reprezenta t de
ralațiile sociale de a căror existență depinde legala și temeinica
înfăptuire a justiției, relații care sunt incompatibile cu price ingerință în
desfășurarea normală a activității organelor judiciare. Ele nu au strict ca
obiect asigurarea respectării prezumției de nevinovăție prin incriminarea
faptelor care lezează doar această garanție procedurală, dar, având ca
țintă buna realizare a justiției (inclusiv al celei penale) contribuie în mod
decisiv și la efectivitatea prezumției de nevinovăție prin sanc ționarea
încălcărilor acesteia1.
Aceste infracțiuni se adreseasă atât organelor statale, cât și
particularilor care le voi prezenta în continuare ropartat la prezumția de
nevinovăție.

a) Sancțiuni de drept penal care privesc organele statale

Infracț iunile care pot fi menționate î n ace astă categorie sunt cele
reglementate de art. 280 -283 NCP, fiind infracțiuni din sfera înfăptuirii
justiției care privesc în mod direct activitatea desfășurată de organele
judiciare.
Astfel, prin art. 280 NCP, care incriminează cercetarea abuzivă,
este sancționată fapta de a întrebuința promisiu ni, amenințări sau
violențe împotriva unei unei persoane aflată în curs de urmărire penală
sau jedecată pentru a o determina să dea ori să nu d ea declarații, să dea
declarații mincinoase ori să își retragă declarațiile ; precum și fapta
de falsificare ori ticluire de probe nereale de către un organ de cercetare
penală, un procuror sau un judecător2.
Sub aspectul prezumției de nevinovăție, se poat e afirma că acest
articol are menirea de a proteja, dreptul de opțiune al persoanei
suspectate, urmărite sau judecate în ceea ce privește colaborarea cu
organele judiciare, fiind vorba așadar despre protecția dreptului la tăcere
și neautoincriminare.
Merg âng mai departe art. 281 NCP, incriminează s upunerea la
tratamente degradante ori inumane a unei persoane aflate în stare de

1 T.Toader, Drept penal,Partea Spec ială, All Beck, București, 2002, p.292
2 Acestă infracțiune se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului
de a ocupa o funcție publică.

Prezumția de nevinovăție Szakács János
34
reținere, deținere ori în executarea unei măsuri de siguranță sau
educative, privative de libertate1.
Din perspectiva celui în cauză, în primul rând această infracțiune
urmărește protejarea demnității, libertății și integrității sale corporale, î n
situațiile în care, în privinț a sa, a fost luată o măsură privativă de
libertate, fie ea cu caracter preventiv sau definitiv, prin interzicerea
comportamentelor prin care i se provoacă suferință, o degradează sau o
înjosesc ori îi impun alte restricții sau privațiuni decât cele strict aferente
măsurii sau sancțiunii care i -a fost aplicată, fără însă ca aceste
comportamente să aibă gra vitatea torturii. Mergând pe același idei este
evident că, protejând persoana reținută sau arestată împotriva acestora
comportamente, îi este respectată și statutul de persoană nevinovată,
deci însăși prezumția de nevinovăție, știut fiind faptul că cele ma i
frecvente abuzuri la adresa persoanelor aflate în stare de urmărire sau
jedecată se produc în stare de privare de libertate, acestea fiind
constrânse la producerea de probe sau suportarea unor tratamente
degradante2.
În strânsă legatură trebuie analizat art. 282 NCP care incriminează
tortura, forma cea mai gravă de abuz împotriva integrității fizice, a
libertății de conștiință și de opțiune a celui suspectat sau acuzat de
săvârșirea unui infracțiuni.
Potrivit acestui text se sancționează fapta funcționa rului public care
îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat sau a altei
persoane care acționează la instigarea sau cu consimțământul expres ori
tacit al acestuia de a provoca unei persoane puternice suferințe fizice ori
psihice: în s copul obținerii de la această persoană sau de la o terță
persoană informații sau declarații; în scopul pedepsirii ei pentru un act pe
care aceasta sau o terță persoană l -a comis ori este bănuită că l -a
comis; în scopul de a o intimida sau de a face presiu ni asupra ei ori de a
intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane; pe un motiv
bazat pe orice formă de discriminare .
Textul normativ penal vine să protejeze nu doar garanția prezumției
de nevinovăție, ci prezumția de nevinovăție în ansamblul s ău, câtă
vreme ea protejează chiar statutul de nevinovat al persoanei cu privire la
care se desfășoară investigații preliminare, fiind doar un simplu suspect,
sau care face obiectul unui proces penal în curs, când are calitatea de
inculpat3.
Nu în ultimul rând, reglementarea de la art. 283 NC P produce cele
mai importante consecințe în raportul respectării prezumției de
nevinovăție. Întrucât acest articol sancționează f apta de a pune în
mișcare acțiunea penală, de a lua o măsură preventivă neprivativ ă de

1 Infracțiunea se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exe rcitării dreptului de a
ocupa o funcție publică
2 T.Toader, op.cit., p.319
3 V.Pușcașu, op.cit., p. 594

Prezumția de nevinovăție Szakács János
35
libertate ori de a trimite în judecată o persoană, știind că este nevinovată
precum și r eținerea sau arestarea ori condamnarea unei persoane, știind
că este nevinovată . Această reglementare are în vedere evitarea erorilor
judiciare și mai ales urmăreș te abuzul de conduită profesională pentru
situațiile în care adevărul, cunoscut de organele judiciare competente a
dispune măsurile respective (procurorul respectiv judecătorul), este
nesocotit flagrant, folosind ilegal instrumentele forței de constrângere a
statului, în disprețul adevărului, al principiilor legalității și prezumției de
nevinovăție1.

b) Sancțiuni de drept penal care pri vesc particu larii

Dreptul penal impune persoanelor particulare atât o obligație
pozitivă, cât și una negativă, sub ameninț area răspunderii penale pentru
nerespectarea acestora.
În ceea ce privește obligația pozitivă, aceasta se referă la aducer ea
la cunoștința organelor judiciare a tuturor împrejurărilor ce le cunosc și
care pot demonstra nevinovăția persoanei trimise în jud ecată sau
condamnate pe nedrept, ori eliberarea unei persoane ținute în arest
preventiv pe nedrept.
Persoanele particulare trebuie să respecte și o obligație negativă
care le este prevăzută; astfel, cunoscând nevinovăția persoanei în
cauză, ele nu trebui e să aibă a conduită de lezare directă a activității de
realizare a justiției, vătămând implicit protecția de care beneficiează
titularul prezumției de nevinovăție și punând în pericol valorificarea pe
cale procesuală a acesteia.
Din acestă perspectivă, i ncriminarea în art. 273 NCP a mărturiei
mincinoase poate aduce beneficii substanțiale respectului prezumției de
nevinovăție, prin sancționarea persoanelor care, în calitate de martori
sau experți , fac afirmații defavorabile suspectului sau inculpatului,
cunoscând netemeinicia celor afirmate sau nu declară anumite aspecte,
relevante pentru stabilirea nevinovăției persoanei în cauză, omițând
intenționat relevarea acestora2.

4.1.2. Sancțiuni de drept procesual penal ale încălcării prezumției
de nevinovăție

Întrucât prezumția de nevinovăție este incidentă în cadrul
procedurii penale, principalele sancțiuni în cazul nesoco tirii acestuia ar
trebui să se găsească în reglementarea acestui ramuri de drept.
Dreptul procesual penal cunoaște ca sancțiuni, nulitatea,
inadmisibilitatea, decăderea, amenda și excluderea probelor nelegale.

1 M.Udroiu, Drept Penal.Partea Specială, ed.5, Editura Ch.Beck, București, 2018, p. 438
2 V.Pușcașu, op.cit., p. 599.

Prezumția de nevinovăție Szakács János
36
Doar prima și ultimele două pot fi invocate ca relevante în contextul
sancțiunilor în cazul încălcării prezumției de nevinovăție1.

a) Nulitatea2

În această materie, singura care poate opera este nulitatea
relativă, câtă vreme nulitatea absolută este o nulitate expresă, cazurile
fiind limitativ prevăzute de art. 281 NCPP, care nu face referire la
prezumția de nevinovăție.
Dintre garanțiile specifice prezumției de nevinovăție, încă lcarea
dreptului la tăcere și neautoincriminare generează nelegalitatea probelor
astfel obținute, rezultă că sancțiunea nulității privește doar garanț iile
sarcinii probei și a dubiulu i rezonabil.
Nerespectarea regulilor în materia probei, prin impunerea unor
obligații probatorii suspectului sau inculpatului, în situațiile în care proba
faptului respectiv cădea în sarcina acuzării, poate atrage nulitatea actului
procesual, condiționat de existența sau inexistența consimțământului
persoanei în cauză la d emersul probator.
Încălcarea regulii in dubio pro reo se referă la aspecte care țin de
interpretarea și evaluarea materialului probator, sancțiunea nulității fiind
incidentă atunci când se constată că instanța și -a exercitat competențele
în materie prin pronunțarea unui hotărâri în principal netemeinice, dar și
nelegale, nelegalitatea în acest caz fiind generată de nerespectarea
exigenței standardului de convingere necesar pentru pronunța rea unei
hotărâri de condamnare.
Astfel, când încălcarea pre zumției de nevinovăție intervină ca
urmare a neacordării beneficiului dubiului rezonabil acuzatului, acest
viciu va fi acoperit fie de către instanța de apel, prin desființarea hotărârii
apelate și pronunțarea unei noi hotărâri temeinice, fie de către instanța
de recurs, prin casarea hotărârii recurate și pronunțarea unei soluții de
achitare.

b) Excluderea probelor nelegale

În contextul prezumției de nevinovăție, această sancțiune este
incidentă p entru situațiile de încălcare a dreptului la tăcere și la
neautoincriminare, ea oferind răspunsul la întrebarea: ce se întâmplă în
cazul în care probele propuse spre folosire în procesul penal au fost
obținute cu nerespectarea acestui drept, fie prin neinf ormarea
suspectului, fie prin constrângerea sa de a vorbi sau de a le procura?3

1 V.Pușcașu, op.cit., p. 601.
2 Idem. p. 602 -605
3 Gh. Mateuț, O noutate pentru procedura penală română: invalidarea probelor obținute în mod ilegal,
în Dreptul, nr. 1/2005, p. 137 -138

Prezumția de nevinovăție Szakács János
37
Curtea E.D.O. are, în privința probelor obținute cu încălcarea unor
norme procedurale, o practică constantă1 de refuzare a declarării lor
inadmisibile, preferând un examen de ansamblu al procedurii, analizând
existența în cauză și a altor probe, precum și poziția procesuală a
inculpatului și intervenind doar atunci când abuzul de procedură este
evident și neremediat. Excepția fac doar situațiile în care probele
respective au fo st obținute cu încălcarea art. 3 din Convenție, care
consacră interdicția torturii și a tratamentelor crude, inumane și
degradante2.
În cauza R upa c. România, statul român a fost condamnat pentru
încălcarea art. 6 al Convenției E.D.O, pe motivul folosirii în procesu l
penal, ca temei pentru o soluț ie de condamnare, a unor probe ilegale,
obținute în contextul unor abuzuri polițienști și în cadrul unei anchete
defectuase. Așadar, putem vedea, că în concepția Curții, sancționarea
probelor abuzive și ilegale este un mijloc de protejare a drepturilor
acuzatului, a cărei nesocotire poate echivala cu încălcarea dreptului la
un proces echitabil.
În dreptul intern, NCPP face referire la excluderea probelor în art.
102 spunând: 1) Probele obținute prin tort ură, precum și probele derivate
din acestea nu pot fi folo site în cadrul procesului penal; 2) Probele
obținute în mod nelegal nu po t fi folosite în procesul penal; 3) Nulitatea
actului prin care s -a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori
prin ca re aceasta a fost administr ată determină excluderea probei; 4)
Probele derivate se exclud dacă au fost obținute în mod direct din
probele obținute în mod nelegal și nu puteau fi obținute în alt mod.

c) Amenda

Sancțiunea amenzii procesuale ar putea fi un mi jloc sancționator și
coercitiv util asigurării protecției prezumției de nevinovăție, în situația
când instanța constată nesocotirea acestui principiu procesual de către
participanții la procesul penal. Deși, în reglementarea actuală art. 283
NCPP nu sunt î nscrise dispoziții care să poată fi folosite în mod concret
în acest scop. Astfel, pentru situațiile în care un participant la procesul
penal, prin afirmațiile făcute, desconsideră sau lezează prezumția de
nevinovăție, instanța de judecată nu are la îndemâ nă o sancțiune
expresă, ea putând doar să atragă atenția acelui participant să își
revizuiască comportamentul, reafirmând importanța acestei norme3.

1 Cauza Rupa c. România, parag. 223; CEDO, hotărârea din 12 mai 2000, în cauza Khan c. Marii
Britanii
2 D.Bogdan,M.Selegean, op.cit., p. 273.
3 V.Pușcașu, op.cit., p. 635.

Prezumția de nevinovăție Szakács János
38
4.2. Remedii ale încălcării prezumției de nevinovăție

În categoria remediilor aduse încălcării prezumției de nevinovăție
se includ toate acele norme al căror rol principal este de a oferi o
reparație pentru nesocotirea acestei garanții procesuale, de a înlătura
această încălcare și nu atât de a sancționa juridic.

4.2.1. Remedii de drept procesual penal

Datorită faptului că garanția prezumției de nevinovăție este specific
materiei penale, dreptul procesual penal este prima materia în care ar
trebui să se regăsească remedii concrete și eficace pentru situațiile în
care prezumția de nevinovăție este încălcată.
Acestă ramură de drept oferă ca instrumente de reparare a
încălcărilor prezumției de nevinovăție instituțiile plângerii la procuror,
căile ordinare și extraordinare de atac , ale incompatibilității, strămutării și
ale reparării prejudicului suferit ca urmare a condamnarii pe nedrept. Mai
departe îl voi prezenta pe scurt toate aceste remedii oferite de NCPP.

a) Plângerea1

Instuția plângerii la procurorul care supraveghează activitatea de
urmărire penală (împotriva măsurilor și act elor organului de cercetare
penală) sau la procurorul ierhaic superior (împotriva măsurilor sau
actelor efectuate de procuror) poate reprezenta un remediu util pentru
încălcările prezumției de nevinovăție.
Acest remediu nu privește și situațiile de încălc are a drepturilor
procedurale în faza anterioară începerii urmăririi penale, când se
desfășoară doar acte premergătoare. Mai mult, nu trebuie uitat nici faptul
că procurorul nu îndeplinește exigențele de independență și
imparțialitate care să garanteze per soanei care apelează la acest
instrument faptul că va obține o justă și legală soluționare a plângerii
sale. Aceasta însă, nu elimină, caracterul de posibil remediu al plângerii
la procuror reglementată de art. 336 NCPP.

b) Căile de atac ordinare

Folosirea căilor de atac se poate dovedi un remediu eficace în
privința încălcărilor garanțiilor prezumției de nevinovăție care a u survenit
în aceeași fază sau î n faza judecății din prima instanță. Trebuie, însă,
precizat că instanța de apel nu are la disp oziție instrumente juridice
pentru toate tipurile de încălcări al prezumției de nevinovăție, astfel se

1 V.Pușcașu, op.cit., p. 649 -650

Prezumția de nevinovăție Szakács János
39
poate afirma că remediul apelului , deși primul ca însemnătate, nu este și
complet.
c) Căile extraordinare de atac

Căile extraordinare de at ac prevăd unel e cazuri care se referă în
mod direct la nesocotirea prezumției de nevinovăție.
Astfel, în prima situație de revizuire – cea referitoare la descoperirea
unor fapte sau împrejurări noi, care nu au fost cunoscute de instanță la
soluționarea cauzei – se poate considera că ne aflăm în p rezența unui
text care asigură ocrotirea efectivă a prezumției de nevinovăție atunci
când este folosit pentru a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnarre
(art. 453 al. 1 lit. a NCPP).
Cu alte cuvinte, pentru situațiile de exce pție în care s -a produs o
netemeinică răsturnare a prezumției de nevinovăție, acest text normativ
poate fi folosit ca un instrument de reafirmare a nevinovăției unei
persoane condamnate definitiv, însă condiționat de caracterul de noutate
al probelor respe ctive pentru instanța de judecată1.
Pentru alte situații care pot face obiectul căilor extraordinare de
atac, prezumția de nevinovăție este protejată doar indirect, prin legătura
indisolubilă pe care o stabilește cu alte garanții procedurale, a căror
neso cotire impune rejudecarea cauzei, fapte care determină, renașterea
prezumției de nevinovăție în beneficiul inculpatului.

d) Incompatibilitate a și strămutarea

Instituțiile incompatibilității și strămutării țin, ma degrabă, de
garantarea impa rțialității decâ t de repectarea prezumției de nevinovăție.
Este, însă, la fel de adevărat, și că, ocrotind imparțialitatea organului
judiciar, ele ocrotesc, în mod indirect și prezumția de nevinovăție, câtă
vreme aceasta nu se poate realiza în mod efectiv în procesul pena l
decât prin intermediul unor organe judiciare nepărtinitoare și
echidistante, trăsături care garantează implicit și calitatea actului de
justiție și a soluției cauzei penale2.
Dispozițiile enumerate de art. 64 -65 NCPP, urmăresc asigurarea
calității actului de justiție și respectarea dreptului la un proces echitabil,
restricționând posibilitatea de a participa la judecarea cauzelor a unor
jedecători care și -au formulat o părere cu privire la soluția ce se impune,
acesta nu poate conferi cred ibilitate actului de justiție, datorită rolului
personal avut anterior în aceeași cauză sau dator ită legăturilor de
căsătorie, ru denie sau afinitate pe care le -au stabili c u alte părți sau
participanți în cauză. În acest fel, întrucât prezumția de nevinovă ție,
presupune și inexistența, pentru instanța de judecată, a unei păreri

1 G.Theodoru, op.cit., p. 860.
2 V.Pușcașu, op.cit., p. 653.

Prezumția de nevinovăție Szakács János
40
preconcepute asupra vinovăției persoanei acuzate, dispozițiile de la
articolele menționate nu doar că asigură gar anția imparțialită ții, dar
contribuie în mod decisiv și la respectare a prezumției de nevinovăție,
excluzând din activitatea de judecată acele persoane care nu mai pot da
prezumției de nevinovăție sensul său deplin1.
Remediile incompatibilității în procesul penal sunt abținerea și
recuzarea, ultimul aflat la dispoziția incu lpatului cu privire la organul de
urmărire penală , respectiv la instanța de judecată, pentru a obține
înlăturarea din cauză a jedecătorului sau procurorului aflat în stare de
incompatibilitate.
Dacă recuzarea este util atunci când suspiciunea de parțialit ate
privește unul sau unii dintre judecătorii instanței, strămutarea cauzei este
un remediu pentru situațiile în care imparțialitatea tuturor judecătorilor
unei instanțe este afectată datorită împrejurărilor cauzei, a calității
părților sau când există p ericolul de tulburare a ordinii publice (art. 71
NCPP).
Așadar, strămutarea ju decății cauzei penale este un remediu de
garantare a imparțialității (și, implicit a prezumției de nevinovăție) care
intervine atunci când garanțiile procesului echitabil e nu po t fi asigurate
de toți judecătorii unei instanțe, cu privire la care planează un dubiu
serios de pa rțialitate.

e) Reparerea prejudicu lui suferit ca urmare a condamnă rii pe
nedrept

Poate cel mai imprtant remediu oferit de reglementarea de drept
procesual penal pentru cazurile de încălcare a prezumției de nevinovăție
este cel al acordării de despăgubiri pecuniare pentru situațiile de
încălcare a prezumției de nevinovăție.
La nivel internațional Protocolul VII la Convenția europeană a
drepturilor omului prin art. 3 și Pactului internțional cu privire la drepturile
civile și politice prin art. 14 alin. 6 dispun, ca statul în cauză să
despăgubească persoanele a căror condamnări au fost ulterior
desființate.
La nivelul dreptului intern, în primul rân d trebuie menționată
reglementarea art. 52 al.3 din Constituție, potrivit căruia „ Statul răspunde
patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea
statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea
magistrațil or care și -au exercitat funcția cu rea -credință sau gravă
neglijență. ”
La nivel procesual penal avem reglementat prin art. 538 -539
NCPP, posibilitatea reparării prejudiciului cauzat în situațiile de

1 V.Pușcașu, op.cit., p. 654.

Prezumția de nevinovăție Szakács János
41
condamnare pe nedrept sau de privare ori restrângere de libertate pe
nedrept.

4.2.2. Remedii de drept civil

În materia răspunderii civile delictuale (art. 1349 Cod Civil) pot fi
folosite cu succes pentru toate situațiile generatoare de prejudicii ca
urmare a încălcării prezumției de nevinovăție prin interme diul unei fapte
ilicite, cu privire la care nu există norme speciale de angajare a
răspunderii civile. Solicitarea acestor despăgubiri sa va putea face atât
pe calea unei acțiuni civile exercitate în procesul penal, alături acțiunii
penale, cât și separat, distinct, la instanța c ivilă, indifere nt dacă persoana
vătămată a formulat sau nu plângere prealabilă în termenul prevăzut de
lege1.
În toate situațiile, pentru obținerea despăgubirilor -remediu se cer a
fi întrunite condițiile de bază ale răspunderii civ ile delictuale: existența
unui prejudiciu cert și nereparat, existența unei fapte ilicite, a raportului
de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția autorului faptei2.

4.2.3. Remedii de drept procesual civil

Pentru situațiile de nesocotire a prezumției de nevinovăție de către
instituțiile de mass -media sau de către organele statale altele decât cele
judiciare, dreptul procesual penal nu oferă niciun remediu eficace, care
să asigure încetarea încălcării de către aceș tia a garanției suspectului
sau inculpatului. În schimb, dreptul procesual civil pune la îndemâna
celui ce se consideră lezat ca urmare a nerespectării garanției prezumției
de nevinovăție instrumentul juridic al ordonaței președințiale.
Ordonanța președin țială este o procedură specială reglementată în
scopul luării unor măsuri vremelnice în cazuri urgente, care nu suportă
amânare, pentru evitarea pierderii unui drept ce s -ar păgubi prin
întârziere sau pentru prevenirea uneu daune iminente3.
În doctrină4 s-a învederat posibilitatea utilizării acestei instituții
juridice pentru situațiile în care prezumția de nevinovăție este nesocotită
de persoane fizice sau jurid ice (ex. Mass -media) de așa natu ră încât
însăși existența sau eficacitatea acestei garanții procesual -penale ar fi
pusă sub semnul întrebării.

1 V. Pușcașu, op.cit., p. 665 și urm.
2 L.Pop, I.F.Popa, S.I.Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Ed. UJ, București, 2015, p. 329.
3 M.Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol. III Căile de atac.Pro cedurile speciale, Ediția a 2 -a,
Ed.Solomon, București, 2017, p. 511.
4 D.Călin, Valorificarea dreptului la respectarea prezumției de nevinovăție pe calea ordonanței
președințiale, Dreptul, nr.2/2008, p. 221 și urm.

Prezumția de nevinovăție Szakács János
42

4.2.4. Remedii oferite de sistemul Convenției Europene a
Drepturilor Omului

Încălcările prezumției de nevinovăție care s -au produs pe plan
național, fie prin comportamente comisive, fie omisive, și car e nu au fost
remediate în mod efectiv prin procedura completă desfășurată în fața
instanțelor judecătorești naționale pot fi aduse în atenția Curții E.D.O.1
Astfel, potrivit art. 41 din acest act: „Dacă Curtea declară că a avut
loc o încălcare a Convenție i sau a protocoalelor sale și dacă dreptul
intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare
incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate,
dacă este cazul, o reparație echitabilă.”
Convenția E.D.O. conferă ins tanței europene a drepturilor omului
posibilitatea de a acorda o reparație echitabilă în situațiile în care a fost
constatată de către Curte o încălcare a vreunuia dintre drept urile
recunoscute și protejate p rin Convenție sau prin protocoalele sale
faculta tive.
Intervenția instanței europene este, însă, supusă condiției
respectării principiilor suveranității statelor și al subsidiarității potrivit
căruia doar după epuizarea instrumentelor remediu oferite de dreptul
intern se poate face apel la jurisdicția internațională. Prin urmare,
obligația remedierii violării unui drept recunoscut de Convenția E.D.O.
revine în primul rând statului respectiv și doar dacă acesta nu își
îndeplinește obligația în cadrul propriului sistem de drept, răspunderea
va fi angajată în fața organului judiciar al Consiliului Europei2.
Hotărârile Curții se bucură de forță obligatorie pentru statele părți ,
care trebuie să asigure e xecutarea în tocmai a acestora. Executarea
hotărârilor este supravegheată de către Comitetul de Miniștri al
Consiliului Europei3.

1 C.Bârsan, Convenția europeană a dreptu rilor omului – Comentariu pe articole, ed.2, Editura CH.
Beck, București, 2010
2 R.Dincă, Cereri în fața C.E.D.O., Condiții de admisibilitate, Ed. All Beck, București, 2001, p. 17 și
urm.
3 C.Bârsan, op.cit., p.487

Prezumția de nevinovăție Szakács János
43

CONCLUZII

Principiul prezumției de nevinovăție urmărește apărarea persoanei
împotriva oricărei atingeri aduse din partea persoanelor sau a
autorităților publice. Directivele la nivel european sunt clare, apărarea
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului trebuie să fie
preocuparea constantă a statelor semnatare. Această preocupare
comună trebuie să existe în toate sistemele de drept deoarece libertatea
omului este expresia echilibrului înt re interesele individului și interesele
societății.
Prezumția de nevinovăție, în forma sa renăscută, se justifică nu
atât prin necesitatea combaterii arestărilor abuzive și a torturi, cât prin
considerente ce țin de echilibrarea raporturilor între stat și individ, a
protejării echității procesuale și a salvgardării valorilor fundamentale
lezate prin condamnări nelegale .
Prezumția de nevinovăție constituie totodată o regulă de fond ce
reprezintă un veritabil drept subiectiv al suspectului sau inculpatuluic are
trebuie respectat de toate persoanele (legiuitor, organele judiciare sau
de terți) și trebuie protejată. Protejând acesta ca drept subiectiv, implicit
sunt protejate si alte drepturi cum sunt libertatea, demnitatea sau viața
privată.
Nu putem trece pe lângă faptul că, prezumția de nevinovăție
îndeplinește și o funcție educativă și socială. Acesta transmite oamenilor
idee respectării demnității persoanei acuzate sau suspectate de
săvârșirea unei infracțiuni, pâna la momentul în care vinovăția acestuia
este stabilită cu respectarea tuturor dispozițiilor legale și mai presus de
orice îndoială. În primul rând acestă funcție vizează mass -media, având
în vedere importanța pe care informația mediatică are asupra societății,
dar si rolul prin care formează opin ia socială.
Pe plan social, prezumția de nevinovăție contribuie la realizarea
încrederii ce trubuie să existe între oameni și care stă la baza funcționării
normale a unei societăți. În acest fel prezumția de nevinovăție a fost
descrisă inclusiv ca o const rucție socială menită a minimiza prejudecățile
membrilor corpului social care pot fi generate de simpla punere sub
acuzare a unei persoane.

Prezumția de nevinovăție Szakács János
44

BIBLIOGRAFIE

I. Doctrină română

Tratate, cursuri, monografii

1. Adrian Ștefan Tulbure, Prezumția de nevinovăție Contribuții la
integrarea europeană, Red, Sibiu, 1996
2. Corneliu Bârsan, Convenția europeană a drepturilor omului –
Comentariu pe articole, ed.2, Editura CH. Beck, București, 2010 .
3. Dragoș Bogdan, Mihai Sele gean, Drepturi și libertăți fundamentale
în jurisprudența C.E.D.O.,Ed. All Beck, 2005
4. Diana Ionescu, Procedură penală, Partea generală, Sfera juridică,
Cluj-Napoca, 2007
5. Grigore Theodoru , Tratat de drept procesual penal, Ed.Hamangiu,
București, 2007
6. Liviu Pop, Ionuț Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil.
Obligațiile, Ed. UJ, București, 2015
7. Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol. III Căile de
atac.Procedurile speciale, Ediția a 2 -a, Ed.Solomon, București, 2017
8. Mihail Udroiu, Drept Penal.Partea Specială, ed.5, Ed itura Ch.Beck,
București, 2018.
9. Mihail Udroiu, Procedură pe nală.Partea Generală. Ediția a 5 -a. Ed.
CH.Beck, București, 2018
10. Mihail Udroiu, Procedură penală.Partea Specială. Ediția a 5 -a. Ed.
CH.Beck, București, 2018
11. Nicolae Volonciu, Alina Barbu, Codul de procedură penală
comentat, Hamangiu, București
12. Nicolae Volonciu, Alina Barbu, Codul de procedură penală
comentat.Probele și mijloacele de probă, Hamangiu, 2007
13. Radu Chiriță, Convenția europeană a drepturilor omului,
Come ntarii și explicații, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2007
14. Radu Chiriță, Convenția europeană a drepturilor omului,
Comentarii și explicații, vol. II, Ed. C.H. Beck, București, 2008
15. Răzvan Dincă, Cereri în fața C.E.D.O., Condiții de admisibilitate,
Ed. All Beck, București, 2001
16. Voicu Pușcașu, Prezumția de nevinovăție, Ed. Universul Juridic,
București, 2010
17. Tudorel Toader, Drept penal,Partea Specială, All Beck, București,
2002

Prezumția de nevinovăție Szakács János
45

Articole, Studii

1. Constantin Cârstea, Prezumția de nevinovăție. Importanța și locul
acestui principiu în perspectiva modernizării legislației procesual
penale. Revista juridică a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel
Timișoara, nr.7/1996,
2. A.Tudorică, Mihai Selegean, Drept internațio nal și drepturile omului
în Constituția României, Revista româ nă de drepturile omului, nr.14
3. Gabriel Andreescu , Rechizitoriul D.I.I.C.O.T.: prezumția de
nevinovăție a adepților MISA, Noua revistă a drepturilor omului,
nr.2/2007
4. Carmen Gâlcă, Prezumția de nevinovăție, în R.P.D. nr. 3/2001
5. Gheorghiță Mateuț, O noutate pentru procedura penală română:
invalidarea probelor obținute în mod ilegal, în Dreptul, nr. 1/2005
6. Dragoș Călin, Valorificarea dreptului la respectarea prezumției de
nevinovăție pe calea ordonanței președințiale, Dreptul, nr.2/2008

II. Doctrină străină

1. Andrew Ashworth, Four Threats to the Presumption of Innocence,
The International Journal of Evidence and Proof, 2006
2. Filippo Giunchedi, La tutela dei diritti umani nel processo penale,
Padova, 2007
3. Jean Pierre Clero, Une pesee utilitariste de la presomtion
d’innocence, în La presemption d ’innocence, vol.4, Paris, 2003 –
2004
4. John Gigeaut, Professional Finger -Pointing, ABA Jurnal, aprilie
1998
5. Arnold H. Loewey, Systemic Changes That Could Reduce the
Conviction of the Innocent, Criminal Law Forum, vol.18/2007
6. Patrick Healy, Credibility and the Presumtion of Innocence,
Canadian Crimanal Law Review, februarie, 2007
7. Giovanna Batia, Alessandro Pizzo, La tutella Dell imputato, Saggio
storico -concentualle.

III. Jurisprudență

Jurisprudență internațională

• CEDO, hotărârea din 29 iunie 2006, în cauza Panteleyenco c.
Ucraina

Prezumția de nevinovăție Szakács János
46
• CEDO, hotărârea din 27 februarie 2007 , în cauza Nestak c.
Slovacia
• CEDO, hotărârea din 4 martie 2008, în cau za Samoilă și Cionca c.
România
• CEDO, hotărârea din 14 octombrie 2011 , în cauza Pavala che c.
România
• CEDO, hotărârea din 03 iunie 2003, în c auza Pantea c. România
• CEDO, hotărârea din 13 noiembrie 2001, î n cauza Slezevicius c.
Lituania
• CEDO, hotărârea din 24 noiembrie 1993, în cauza Imbrioscia c.
Elveția
• CEDO, hotărârea din 20 octombrie 19 97, în cauza Serves c.
Franța
• CEDO, hotărârea din 6 decembrie 1988, în cauza Barbera,
Messegue și Jabador c. Spania
• CEDO, hotărârea din 10 februarie 1995, în cauz a Allenet de
Ribemont c. Franța
• CEDO, hotărârea din 26 martie 2002, în cauza But kevicius c.
Lituania
• CEDO, hotărarea din 22 mai 1998, în cauza Vasilescu c. România
• CEDO, hotărârea din 5 octombrie 2004, în cau za Barbu
Anghelescu c. România
• CEDO, hotărârea din 10 februarie 1995, în cauza Allenet de
Ribemont c. Franța
• CEDO, hotărârea din 2 7 iunie 2006, în cauza Petre c. România
• CEDO, hotărârea din 4 martie 2008, în cauza Samoilă și Cionca c.
Români a
• CEDO, hotărârea din 12 octombrie 20 04, în cauza Bursuc c.
România
• CEDO, hotărârea din 23 iulie 2002 , în cauza Janosevic c. Suedia
• CEDO, hotărâ rea din 28 noiembrie 2002, în cauza Lavents c.
Letonia
• CEDO, decizie din 9 noiembrie 200 4, în cauza Del Latte c. Olanda
• CEDO, hotărârea din 20 aprilie 2 004, în cauza Notar c. România
• CEDO, hotărârea din 2 septembrie 1998, în cauz a Lauko c.
Slovacia
• CEDO, hotărârea din 12 mai 2000, în cauza Khan c. Marii Britani i
• CEDO, hotărârea din 23 iulie 2002, în cauza Vastberga Taxi
Aktiebolag și Vulic c. Suedia
• CEDO, hotărârea din 21 februarie 1984, în cauza Ozturk c.
Germania
• CEDO, hotărârea din 30 noiembrie 2 006, în cauza Grecu c.
România

Prezumția de nevinovăție Szakács János
47
• CEDO, hotărârea din 16 martie 2009, în cauza Rupa c. România
• CEDO, hotărârea din 15 iulie 2002, în cauza Ezeh și Connors c.
Marea Britanie
• CEDO, hotărâre din 25 martie 1999, în cauza Pelissiei și Sassi c.
Franța
• CEDO, hotărâre a din 10 februarie 1983, în cauza Albert și Le
Compte c. Belgiei
• CEDO, hotărârea din 17 octombrie 2002, în cauza Vostic c. Austria
• CEDO, hotărârea din 25 august 1987, în cauza Lutz c. Germania,
Englert c. Germania și Nolkenbockhoff c. Germania.
• CEDO, hotăr ârea din 28 februarie 20 03, în cauza Marziano c. Italia

Jurisprudență națională

• Constituția României
• Codul Penal
• Codul de Procedură Penală

IV. Surse Web

• www.juridice.ro
• www.avocatura.com
• www.legeaz.net
• www.juridice.ro
• www.legalis.ro
• www.rolii.ro
• www.hotararicedo.ro