PROGRAMUL DE STUDIU RADIOLOGIE ȘI IMAGISTICĂ FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT IF ROLUL RADIOLOGIEI CONVENȚIONALE ÎN STABILIREA DIAGNOSTICULUI SISTEMULUI EXCRETOR… [305803]

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE

DOMENIUL SĂNĂTATE

PROGRAMUL DE STUDIU RADIOLOGIE ȘI IMAGISTICĂ

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT IF

ROLUL RADIOLOGIEI CONVENȚIONALE ÎN STABILIREA DIAGNOSTICULUI SISTEMULUI EXCRETOR RENAL

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

ȘEF LUCRĂRI FIZ. MED. OSWALD IOAN

ABSOLVENT: [anonimizat]

2019

CUPRINS

INTRODUCERE…………..…………..…………………….………………………………

CAPITOLUL I. SISTEMUL RENAL

I.1. Anatomia sistemului renal………………………………………………………………1

I.1.1. Rinichii………………………………………………………………………………..….1

I.1.1.1.Capsula fibroasă………………………………………………………….….……..2

I.1.1.2.Sinusul renal……………………………………………………………….………….2

I.1.1.3.Parenchimul renal……………………………………………………………………2

I.1.2 Căile urinare…………………………………………………………………………….3

I.1.2.1.Caliciile mici…………………………………………………………………………..3

I.1.2.2.Caliciile mari………………………………………………………………………….3

I.1.2.3.Pelvisul renal…………………………………………………………………………..5

I.1.2.4.Ureterul………………………………………………………………………………..5

I.1.2.5.Uretra………………………………………………………………………………….6

I.1.3 Vezica urinară…………………………………………………………………………..7

I.2. Topografia rinichilor…………………………………………………………………………………………..9

I.2.1. Structura rinichiului…………………………………………………………………….9

I.2.2.Irigația și inervația rinichiului……………………………………………….………9

I.3. Fiziologia micțiunii……………………………………………………………………………………………..9

I.4.Formarea urinei…………………………………………………………………………10

I.4.1.Filtrarea glomerulară…………………………………………………………………10

I.4.2.Reabsorbția tubulară (concentrarea urinei)………………………………………..10

I.4.3.Secreția tubulară……………………………………………………………………..10

CAPITOLUL II. FIZIOPATOLOGIA SISTEMULUI RENAL

II.1.Principalele sindroame renale……………………………………………………………………11

II.2.Bolile renale…………………………………………………………………………………………………..12

II.2.1.Bolile glomerurale………………………………………………………………………………………….12

II.2.2.Insuficiența renală………………………………………………………………………………………….12

II.2.3.Bolile care afectează tubii și interstițiul……………………………………………………………12

II.2.4. Bolile vasculare renale……………………………………………………………………………………13

II.2.5.Bolile chistice renale………………………………………………………………………………………..13

II.2.6.Obstrucția fluxului urinar……………………………………………………………………………….14

II.2.7.Tumorile renale………………………………………………………………………………………………15

CAPITOLUL III. FIZICA RADIAȚIILOR X

III.1. Scurt istoric al descoperirii razelor X ……………………………………………..16

III.2. Natura radiațiilor X…………………………………………………………………………………………16

III.3. Fizica radiațiilor X…………………………………………………………………………………………..17

III.4..Scurtă introducere în fundamentele radioprotecției……………………………….18

III.5. Noțiuni de radioprotecție…………………………………………………………………………………18

CAPITOLUL IV.

SUBSTANȚE DE CONTRAST UTILIZATE ÎN RADIOLOGIA CONVENȚIONALĂ

IV.1.Generalități specfice…………………………………………………………………21

IV. 2.Substanțele baritate…………………………………………………………………21

IV.3.Substanțele iodate……………………………………………………………………22

IV.4.Examinarea cu dublu contrast……………………………………………………….22

IV.5.Reacții adverse la administrarea i.v a substanței iodate…………………………..22

CAPITOLUL V. METODE DE EXAMINARE

IV.1. Metode de radiologie convențională medicală…………………………………………………..25

IV.1.1. Radiografia reno-vezicală simplă (RRVS)………………………………………..25

IV.1.2.Urografia (UIV)……………………………………………………………………27

IV.1.3. Pielografia retrogradă……………………………………………………………28

IV.1.4.Cistografia……………………………………………………………………….…29

IV.1.4.1.Radiografia simplă a vezicii urinare……………………………………………29

IV.1.4.2. Cistografia cu produse de contrast radioopace………………………………30

IV.1.4.3.Pneumocistografia…………………………………………………………………31

CAPITOLUL VI. STUDIU STATISTIC

IV.1. Scopul lucrării………………………………………………………………………………………32

IV.2. Materiale și metode………………………………………………………………………………………….32

IV.3. Tehnica de lucru………………………………………………………………………………………………32

IV.4. Prelucrarea și analiza datelor…………………………………………………………………………..32

IV.5. Cazuri clinice………………………………………………………………………………………………….38

CONCLUZII……………………………………………………………..………………..46

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………48

INTRODUCERE

Lucrarea de față îșî propune prezentarea importanței metodelor radiologice convenționale în diagnosticarea afecțiunilor la nivelul sistemului renal.

Prima parte a lucrării este constituită din 4 capitole cu caracter teoretic, în care vor fi prezentate: anatomia, fiziologia, topografia, patologia sistemului reno-urinar, substanțe de contrast dar si metode de examinare ale acestora și măsuri de radioprotecție.

Partea a II-a, fiind reprezentată de capitolul VI, este o lucrare practică rezultată în urma unui studiu asupra pacienților care au fost supuși unor astfel de metode de examinare, dar și descrierea tehnicii de lucru, prelucrarea și prezentarea acestor cazuri clinice.

Doresc să mulțumesc domnului Șef Lucrări Fiz. Med. Oswald Ioan, pentru îndrumare, coordonare și sprijinul acordat în elaborarea acestei lucări.

CAPITOLUL I.

SISTEMUL RENAL

I.1. Anatomia sistemului renal

Structura sistemului renal:

-rinichi;

-căi excretoare;

-vezica urinară.

I.1.1. Rinichii

Rinichii reprezintă organel tubulo-vasculare care produc urina, fiind indispensabile vieții.

Așezare: sunt situați retroperitoneal, în profunzimea abdomenului, în fosa lombodiafragmatică.

Culoare: este roșie-brună, dar se poate modifica în unele cazuri patologice.

Formă: este comparată cu cea a bobului de fasole, dar pot fi ei înșiși folosiți ca termen de comparație (sub denumirea: “reniform”). La nou-născuți, forma este rotuijită, ovoidală.

Dimensiuni: variază în funcție de vârstă și starea funcțională a rinichilor. De la lungimea: 4-5 cm, lățimea: 2-2,5 cm, grosimea: 2 cm- la nou-născut, până la lungimea: 10-12 cm, lățimea: 5-6 cm, grosimea: 3 cm- la adult. La bătrâni, rinichii sunt mai mici datorită atrofiei. De asemenea, la femei, rinichii sunt cu ceva mai mici decât la bărbați.

Greutate: asemenea dimensiunilor, greutatea rinichilor variaza în funcție de vârstă și starea funcțională. Astfel, rinichiul unui nou-născut are in medie 11-12 grame, pe

când cel al unui adult poate ajunge până la 115-120 grame.

Morfologia rinichiului: Cei doi rinichi sunt așezați în fosele lombodiafragmatice – firide dispuse pe părțile laterale ale coloanei vertebrale. Ei sunt fixați în poziție lor anatomică cu ajutorul fasciei renale, maselor adipoase care îi înconjoară, precum și presei abdominale; mai contribuie și vasele pediculilor renali, fascia Toldt și perineul. Datorită poziționării sub nivelul plămânilor, rinichii urcă în expirație și coboară în inspirație cu o amplitudine de 3-5 cm. Marginii mediale concave i se descrie o cavitate numită pelvis renal, care se extinde pînă la ureter.

Marginile: în număr de 2, una convexă laterală și una concavă medială.

Aspect: la făt există o lobație a rinichilor, aceștia adoptând o forma lobulată. Însă, în jurul vârstei de 4 ani, lobulația se atenuează, iar rinichii capătă o formă uniformă și netedă.

Structura rinichilor: rinichii sunt formați din capsula fibroasă (exterior) și parenchimul renal (interior).

I.1.1.1.Capsula fibroasă

Capsula fibroasă (Capsula fibrosa), denumită și capsula renală sau capsula proprie reprezintă o membrană subțire (de aproximativ 0,2 mm) și translucidă. Ea este formată din țesut fibro-conjunctiv, cu fibre elastice rare. La nivelul hilului renal, ea pătrunde în interiorul sinusului și se continuă cu tunica fibroasă a caliciilor.

I.1.1.2.Sinusul renal

Sinusul renal (Sinus renalis), reprezintă o excavație situată în interiorul rinichiului, care conține multă grăsime, nervi și vase, precum și canalele excretoare ale rinichiului (calicile și pelvisul renal). Forma sinusului renal este paralelipipedică, turtită în sens anteroposterior.

I.1.1.3.Parenchimul renal

Parenchimul renal reprezintă ansamblul de componente interne ale rinichiului. În urma examenului macroscopic, acesta apare format din două substanțe: medulară și corticală. Cele două substanțe sunt diferite atât prin originea lor embriologică, căt și prin organizarea funcțională și morfologică.

Medulara rinichiului

Medulara rinichiului (Medulla renalis) este situată profund, este discontinuă și formată din mai multe piramide renale (Malpighi), încapsulate de corticală.

Corticala rinichiului

Corticala rinichiului (Cortex renalis) are culoare brună-gălbuie sau cenușie, cu aspect granulat. Acest aspect se datorează prezenței glomerulilor renali, corpusculi roșiatici.

Substanța corticală periferică, observată sub lupă pe porțiunea frontală a rinichiului prezintă 2 părți: porțiunea radiată și porțiunea convolută.

Porțiunea radiată prezintă radiațiile Ludwig medulare ale piramidelor Ferrein, care dau piramidelor un aspect fin radiat. Numărul radiațiișor Ludwig care se regăsesc în fiecare piramidă Malpighi este de 400-500, fiecare radiație fiind la rândul ei formataă din 50-100 tubi renali.

Porțiunea convultă (Pars convulta) sau labirintul renaleste situată între piramidele Ferrein și este de culoare mai închisă. În aceasta segăsesc corpusculii renali, tubii contorți și vase sangvine. Corpusculii renali înconjoară piramidele Ferrein.

I.1.2 Căile urinare

Căile urinare, sau excretoare ale urinei, sunte reprezentate de conductele prin care se scurge spre exterior urina formată în rinichi.

Aceste conducte sunt: caliciile mici și mari, pelvisul renal, ureterele și uretra.

I.1.2.1.Caliciile mici

Caliciile mici reprezintă tuburi musculo-membranoase situate în sinusul renal, care se inseră printr-una din extremități pe papilele renale, iar cu cealaltă se unește cu alte calicii, formând caliciile mari. Ele au, în general, numărul egal cu cel al papilelor renale (6-12).

Structura este constituită din 3 tunici: adventiție, musculară și mucoasă.

Lungimea caliciilor mici este de 10 mm, iar diametrul de 6-8 mm.

Caliciile mici prezintă:

– 2 suprafețe: una interioară, netedă, și una exterioară;

– 2 extremități: una laterală, prin care se inseră pe papila renală și una medială care participă la formarea caliciilor mari.

I.1.2.2.Caliciile mari

Caliciile mari sunt 2 sau 3 pâlnii musculo-membranoase situate în sinusul renal, care iau naștere prin unirea celor 6-12 calicii mici.

Structura este constituită din 3 tunici: adventiție, musculară și mucoasă.

De regulă, există 3 calicii: superior, unul mijlociu și unul inferior.

Raporturile caliciilor mari corespund cu cele ale caliciilor mici.

I.1.2.3.Pelvisul renal

Pelvisul renal (sau bazinetul) este o formațiune musculo-membranoasă dilatată, în formă de pâlnie turtită antero-posterior. Prin baza sa, pâlnia se unește cu caliciile mari, iar prin vârf se unește cu ureterul.

Structura este constituită din 3 tunici: adventiție, musculară și mucoasă.

Din punct de vedere morfologic, pelvisul renal este alcătuit astfel:

2 extremități: bază și vârf;

2 fețe: anterioară și posterioară;

2 margini: superioară (oblică) și inferioară (aproape orizontală);

Diametrul pelvisului renal măsoară: 2-3 cm longitudinal, 1-2 cm transversal.

Capacitatea pelvisului renal este de 5-7 ml.

Variante: pelvis ampular (calicii scurte, bazinet voluminos, cu volum aproximat la 10 ml);

pelvis ramificat dendritic (calicii lungi, bazinet puțin voluminos cu aspect ramificat, cu volum de aproximativ 3-4 ml).

I.1.2.4.Ureterul

Ureterul reprezintă un conduct urinar lung întins de la bazinet până la vezica urinară. Organul străbate atât cavitatea abdominală cât și cea pelvină, fiind situată extraperitoneal.

Datorită cavităților pe care le străbate, ureterului i se descriu 2 porțiuni: porțiunea abdominală (pars abdominalis) și porțiunea pelviană (pars pelvica).

Structura este constituită din 3 tunici: adventiție, musculară și mucoasă.

Dimensiunea ureterului este de 5-7 cm la nou-născut și ajunge pâna la 25-30 cm la adult, având diametrul de 5-10 mm.

Forma ureterului este fusiformă. Acest fapt se datorează unor succesiuni de dilatări și îngustări prezente pe traiectul său. La nivelul dilatărilor, diametrul său este de 3-5 mm, pe când la nivelul îngustărilor acesta scade la 2-3 mm.

I.1.2.5.Uretra

Uretra reprezintă canalul prin care urina este expulzată din vezică la exterior.

Structura ei diferă la cele două sexe. Datorită acestei diferențe, uretra se studiază separat pentru fiecare sex în parte.

La femeie, ea servește numai pentru expulzarea urinei.

La bărbat, în porțiunea situată sub deschiderea ductelor ejaculatoare, ea slujește totodată și

expulzării spermei în timpul ejaculării.

Structura, atât la bărbat cât și la femeie, prezintă două tumici: una mucoasă și una

musculară.

Lungimea:

– la bărbat, este în medie de 16 cm, dar variază în funcție de lungimea penisului, după cum și după starea acestuia (flasc sau în erecție);

– la femeie, este în medie de 4 cm.

Forma și calibrul:

– la bărbat:

– când este goală, pereții intră în contact, lumenul fiind dispusă sub forma unei despicături

cu forme variabile, în funcție de regiunile canalulul; calibrul este redus aproape complet;

– în timpul micțiunii uretra prezintă trei porțiuni dilatate și patru porțiuni strâmtate, care alternează între ele; calibrul variază, astfel, între 8-12 mm;

– la femeie, forma este îngustă la extremități și mai largă pe restul întinderii sale- aspect fusiform; se deschide ca o pâline spre vezică. Uretra feminină este mult mai flexibilă și se poate dilata mai mult decât cea masculină, astfel că se poate lărgi până la 20-25mm; calibrul ei nu etse uniform.

Diviziunea anatomică:

– la bărbat,uretra este împarțită în 3 porțiuni:prostatică, membranoasă sau diafragmatică și spongioasă;

– la femeie, uretra este împărțită în 2 porțiuni: pelviană și perineală.

I.1.3 Vezica urinară

Vezica urinară este un rezervor musculo-membranos în care urina (secretată constant de rinichi și adusă uretere) se acumulează între micțiuni.

Aceasta are rol foarte important pentru economia organismului uman, însă poate fi extirpată parțial.

Vezica urinară prezintă o bază, un corp și un vârf.

Structura peretelui vezicii este reprezentată prin 3 tunici: seroasă, musculară și mucoasă.

Forma vezicii diferă în funcție prezența sau absența urinei în interiorul ei.

În mod normal, când e goală, vezica ia formă turtită, semănând cu o farfurie adâncă. Însă, în cazul în care este contractată, poate adopta un aspect sferoidal, globular.

Când e plină, aceasta este ovoidală, cu baza orientată inferior și posterior, cu vârful superior și înainte.

Dimensiunile. În distensie medie, vezica prezintă:

Diametrul vertical: 11-12 cm;

Diametrul transversal: 8-9 cm;

Diametrul antero-posterior: 6-7 cm;

Astfel, se poate afirma că vezica îmbracă de regulă aspectul de tip longitudinal. Însă, în unele cazuri (cu precădere la femei), aceasta adoptă aspectul de tip transversal.

Capacitatea vezicii prezintă numeroase variații, în funcție de: sex, vârstă, obisnuință și patologii. Aceasta nu depinde doar de dimensiunile (capacitatea anatomică) a vezicii de a colecta urina, ci și de sensibilitatea mucoasei care indică necesitatea de a urina. Astfel, se poate afirma că vezica urinară are o capacitate fiziologică și nu una anatomică.

În medie această capacitate este de 200-250 cmc* (o presiune intravezicală de 18-20 cm apă), însă la femei această valoare poate fi superioară. Senzația imperioasă de micțiune apare la 700 cmc* (presiune intravezicală de peste 100 cm apă).

I.2 Topografia rinichilor

I.2.1. Structura rinichilor

Din punct de vedere structural, rinichii posedă la exterior o capsulă fibroasă proprie care se continuă, în sinusul renal, cu tunica fibroasă a caliciilor.

Parenchimul renal este format din 2 componente mari: corticală mai deschisă la culoare și medulară de nuanță mai închisă.

Medulara rinichilor este cea care posedă Piramidele Malpighi care înmagazinează nefronii și o parte din tubii colectori, unde se produce formarea urinei primare.

Marginile sunt în număr de 2: una convexă laterală și una concavă medială. Marginea concavă prezintă o cavitate numită pelvis renal.

Pediculul renal este alcătuit din pelvisul renal, vasele și nervii care pătrund în rinichi.

I.2.2.Irigația și inervația rinichiului

Irigația arterială a rinichiului este asigurată de arterele renale, ramuri puternice ale arterei aorte.

Circulația venoasă nu este de tip terminal, existând comunicări venoase în diferite zone. În sinusul renal se formează câte o venă renală de fiecare parte și părăsesc hilul renal vărsându-se în vena cavă inferioară.

Vasele limfatice aferente sunt drenate de nodurile lombare.

Inervația provine din ganglionii celiac, mezenteric superior, aorticorenal, splanhnicul mic și mare, lanțul simpatic, precum și direct din vag.

I.3. Fiziologia micțiunii

Micțiunea reprezintă un act reflex medular sub control voluntar cortical, cu rol inhibitor sau facilitant.

Câteva aspecte reprezentative ale micțiunii sunt:

– umplerea vezicii determină contracții de micțiune ca urmare a reflexului de întindere (prin intermediul nervilor pelvini);

– determină contracția detrusorului și relaxează sfincterul intern;

– reflexul micțional odată inițiat, are efect autoinductor: contracția inițială a vezicii activează și mai mult receptorii de întindere, care stimulează contracția vezicii;

– durata procesului variază de la câteva secunde la 1 minut;

– reducerea progresivă a volumului vezical permite relaxarea treptată a vezicii;

– când reflexul de micțiune este suficient de puternic, se inițiază relaxarea sfincterului extern;

– prin control voluntar are loc relaxarea sfincterului extern și micțiunea;

– centrii superiori determină în cea mai mare parte a timpului inhibarea reflexului micțional;

– dacă apare reflezul, contracția susținută a sfincterului extern se opune micțiunii până la un moment convenabil;

– dacă micțiunea este consimțită, centrii corticali facilitează centrii sacrați și relaxează sfincterul extern.

Reflexul de micțiune cuprinde:

– creșterea rapidă și progresivă a presiunii detrusorului;

– perioada susținută de presiune crescută;

– revenirea la tonusul bazal la finalul reflexului.

I.4.Formarea urinei

În procesul de formare al urinei, intră 3 procese:

– Filtrarea glomerulară;

– Reabsorbția tubulară (concentrarea urinei);

– Secreția tubulară;

I.4.1.Filtrarea glomerulară

Acest process prevede filtrareala nivelul glomerulilor a urinei primare (apa și elementele anexe). Urina primară are aproximativ aceeași concentrație de electroliți ca plasma sangvină.

În condiții fiziologice, rata de filtrare a urinei primare este de 180 l/zi.

I.4.2.Reabsorbția tubulară (concentrarea urinei)

În acest process, anumite substanțe trec prin tubii renali, prin spațiul interstițial și ajung înapoi în capilare. Preponderent, în acest process se reabsorb sărurile de Na și apa.

I.4.3.Secreția tubulară

Acest process cumpletează funcția de eliminare a unor substanțe toxice, acide sau în exces și a unor medicamente, susținând procesul de filtrare și conferind urinei concentrația adecvată și finală înainte de micțiune.

CAPITOLUL II.

FIZIOPATOLOGIA SISTEMULUI RENAL

II.1.Principalele sindroame renale

Sindromul nefritic

Este cauzat de leziuni glomerurale și are debut acut cu hematurie vizibilă, de obicei, macrocopic, proteinurie ușoară până la moderată, azotemie, hipertensiune și edem. Acesta reprezintă tabloul clasic la prezentare în glomerulonefrita postoperatorie acută.

Sindromul nefrotic

Este caracterizat prin proteinurie uriașă (la adulți, excreția conține o cantitate mai mare de 3,5 g proteine/zi), hipoalbumemie, edem sever, hiperlipidemie și lipidurie (lipide prezente în urină).

Hematuria asimptomatică

Aceasta sau proteinuria non-nefrotică, ori o combinație a celor două reprezintă de obicei o manifestare a unei leziuni glomerurale ușoare.

Glomerulonefrita rapid progresivă

Este asociată cu o afectare glomerurală severă și are ca urmare pierderea funcției renale în câteva zile sau săptămâni. Manifestarea ei se face prin hematurie microscopică, eritrocite dismorfice și cilindrii eritrocitari în sedimentul urinar, proteinurie ușoară până la moderată.

Afecțiunea renală acută

Se caracterizează prin oligurie sau anurie (absența fluxului urinar) și azotemie cu debut recent. Ar putea fi urmare a unor leziuni glomerurale (ca glomerulonefrita rapid progresivă), interstițiale, vasculare, sau al nefropatiei tubulare acute.

Boala renală cronică

Se caracterizează prin manifestări clinice și uremie de lungă durată. Este, de regulă, consecința sclerozei renale progresive, indiferent de etiologie și poate culmina cu insuficiența renală (care necesită dializă cu transplant).

Infecția tractului urinar

Se caracterizează prin bacteriurie și piurie (prezența bacteriilor respectiv a leucocitelor în urină). Poate fi simptomatică sau asimptomatică și poate afecta rinichiul sau doar vezica urinară.

Nefrolitiaza

Numită și litiaza biliară, se manifestă prin colică renală, hematurie (fără cilindrii eritrocitari) și formare recurentă de caliculi.

În afară de aceste sindroame, foarte des întâlnite sunt și cazurile de obstrucție a tractului urinar și tumorile renale, cu semne și simptome asociate disfuncției renale.

II.2.Bolile renale

II.2.1.Bolile glomerurale

Bolile glomerurale reprezintă acea parte din patologia renală care face referire la afecțiunea glomerulului renal.

O scurtă clasificare a principalelor categorii de boli glomerurale este următoarea (regăsită și în Tabelul II.1): boli glomerurale primare, glomerulopatii secundare bolilor sistemice, afectiuni ereditare.

II.2.2.Insuficiența renală

Este de 2 tipuri, descrise după cum urmează:

Insuficiența renală acută (IRA) reprezintă un sindrom acut de pierdere rapidă, parțială sau totală și potențial reversibilă a funcțiilor renale, survenind de regulă pe un parenchim renal sănătos sau rareori pe o nefropatie veche, cu etiologie multiplă și ca substrat morfologic diferit.

Insuficiența renală cronică (IRC) reprezntă un sindrom definit prin diminuarea progresivă și ireversibilă a ratei fintrării glomerulare și creșterea creatininei. De regulă afecțiunea apare ca urmare a evoluției bolilor cronice renale bilaterale. IRC terminală (IRCT) definește stadiul tardiv al IRC în care – cu excepția metodelor de epurare extrarenală- supraviețuirea este incompatibilă.

II.2.3.Bolile care afectează tubii și interstițiul

Majoritatea tipurilor de leziuni tubular interesează și interstițiul renal; din acest motiv, acestea sunt discutate împreună.

Nefrita tubulo-interstițială se referă la un grup de boli inflamatorii renale care afectează predominant interstițiul și tubii renali.

Nefropatia tubulară acută este o entitate clinico-patologică descrisă din punct de vedere morfologic prin distrugerea celulelor epiteliale tubulare și clinic prin declinul acut al funcției renale, cu apariția de celule tubulare de urină și de cilindrii granulari.

II.2.4. Bolile vasculare renale

Aproape toate patologiile rinichiului interesează în mod secundar și vasele sangvine renale. Astfel, bolile vasculare sistemice, ca diversele forme de vasculite, afectează și vasele sangvine renale, iar efectele asupra rinichiului sunt importante din punct de vedere clinic, deoarece aceștia sunt strâns implicați în patogeneza hipertensiunii esențiale și a hipertensiunii secundare.

II.2.5.Bolile chistice renale

Această categorie reprezintă un grup heterogen format din boli ereditare, de dezvoltare și dobândite.

O ipoteză nouă în ceea ce privește fiziopatologia bolilor chistice ereditare sugerează că defectul principal se află la nivelul complexului cili-centrozom al celulelor epiteliale tubular. Astfel de defecte pot interfera cu absorbția lichidiană sau maturarea celulară, ceea ce duce la formarea chisturilor.

II.2.6.Obstrucția fluxului urinar

Obstrucția fluxului renal se poate produce prin următoarele fenomene:

Litiaza renală sau urolitiaza constă în formarea de caliculi la orice nivel în sistemul urinar colector. Totuși, cel mai frecvent, caliculii se formează în rinichi. Această afecțiune este des întâlnită cu precădere la bărbați, în special la bătrânețe.

Hidronefroza constă în dilatarea bazinetului renal și al caliciilor renale, asociate cu atrofia parenchimului, ca urmare obstrucției fluxului urinar. Această afecțiune

se produce bilateral doar în cazul în cazul în care

obstrucția se produce inferior de nivelul ureterelor;

daca obstrucția se află mai sus de acest nivel,

hidronefroza va fi unilaterală.

II.2.7.Tumorile renale

La nivelul tractului urinar, se pot dezvolta multe tipuri de tumori maligne sau benigne. Este bine de menționat că din totalitatea cancerelor la adulți, carcinoamele renale constituie 2-3% dintre cazuri.

De regulă, cele benigne ca adenoamele papilare corticale mici (cu diametru sub 0,5 cm) descoperite la 40% dintre bărbați, nu reprezintă nici un fel de importanță clinică.

Cel mai frecvent întâlnită tumoră malignă a rinichiului este carcinomul renal urmat de nefroblastom (tumora Wilms) și de tumorile primare ale caliciilor și bazinetul renal.

Tumorile tractului renal inferior sunt, cu

aproximație, de 2 ori mai frecvente decât

carcinoamele

renale. CAPITOLUL III.

FIZICA RADIAȚIILOR X

III.1. Scurt istoric al descoperirii razelor X

Cel care a inaugurat, printr-o descoperire remarcabilă, o eră nouă – Era radiațiilor- și a deschis noi perspective cercetării în domeniul medicinei, tehnicii și chimiei, a fost Wilhelm Conrad Röntgen.

Descoperirea s-a produs în anul 1895 când Röntgen studia proprietățile razelor catodice și alte experiențe ale lui Lenard- anume ieșirea razelor catodice din tub printr-o fereastră extrem de subțire de aluminiu. În cadrul acelui experiment, savantul a observat că: [1]“Un fragment de policianură de bariu, care se găsea, din întâmplare, în apropierea tubului Crookes, a început să lumineze, adică să devină fluorescent”. Cercetând mai îndeamănunt, a realizat că un alt tip de radiație a provocat acest fenomen, un tip necunoscut până atunci. Astfel, le-a denumit “radiații X”, dar care au fost botezate mai tîrziu “radiații Röntgen”, în onoarea descoperitorului lor.

Una dintre consecințele fundamentale ale noii “Erei radiațiilor” a fost crearea unei științe noi: “Radiologia medicală”.

Prima radioscopie executată de W.C. Röntgen a fost pe propria lui mână, urmată de prima radiografie reușită pe om, executată chiar pe mâna soției lui.!!!!!

După aceea, cercetările noului tip de raze au continuat asiduu, descoperindu-se și efectele biologice nocive. Acestea au atras atenția cercetătorilor și i-au

îndemnat să ia măsuri de protecție și să dezvolte

radioprotecția (care va fi discutată în capitolul următor).

Adoptarea măsurilor de radioprotecție au permis continuarea studiilor în siguranță sporită, astfel că, radiologia medicală a avansat constant până în prezent și se află în continuă cercetare.

III.2. Natura radiațiilor X

Razele X sunt unde electromagnetice alcătuite din fotoni și cu lungime de undă de aproximativ 0,1-150 Å (unde 1Å= 1.0 × 10-10 m).

Pentru a cunoaște mai bine fenomenul numit radiație ondulatorie în general- din care fac parte și razele X, trebuie facută referire la structura materiei- atomul. Atât energia radiantă cât și radiațiile corpusculare provin din modificările energetice, care se produc țn intimitatea atomilor.

Aceste modificări se pot produce spontan, sau pot fi provocate în mod artificial. Producerea radiațiilor, este, în general, un fenomen atomic care constă în modificarile energetice produse în structura atomului.

Radiațiile X sunt radiații electromagnetice, fiind produse cu ajutorul unor generatori de radiație.

III.3. Fizica radiațiilor X

Radiațiile reprezintă un mod special de mișcare a materiei. În funcție de modul de propagare se disting 2 tipuri: radiații electromagnetice (ondulatorii) și radiații corpuscular.

Spectrul radiațiilor electromagnetice (Figura III.2.), împărțit după criteriul lungimii de undă în câteva domenii, de la frecvențele joase spre cele înalte:

undele radio

microundele

radiațiile infraroșii

radiațiile luminoase

radiațiile ultraviolete

radiațiile X

radiațiile γ (gamma)

Se deosebesc între ele prin lungimea lor de undă și prin frecvență. Cu cât lungimea lor de undă este mai scurtă, cu atat energia lor (duritatea) este mai mare.

Se consideră că razele X se propagă în vid cu o viteză de 300.000 Km/sec.

Razele X posedă atțt proprietăți fizice, cât și chimice și biologice.

Razele X utilizate în scopuri medicale, au o lungime de undă cuprinsă între 0,06-8 Å, având în consecință permeabilitate mare. Această proprietate este cea mai importantă dintre cele posedate de razele X, oferind utilitate și versatilitate crescută în practica medicală.

III.4.Scurtă introducere în fundamentele radioprotecției

Radiologia și imagistica medicală a devenit, din ce în ce mai mult, o componentă importantă în algoritmul de diagnostic al oricărei afecțiuni. Din acest motiv, pentru a evita iradierea inutilă, Organizația Mondială a Sănătiții a emis o serie de prevederi în susținerea radioprotecției pacienților printre care:

– să fie aleasă metoda care, singură, să poată orienta rapid și cât mai direct diagnosticul;

– să iradieze pacientul cât mai puțin;

– să fie cât mai la îndemână (să se evite transportarea pacientului dintr-o unitate în alta pe cât posibil);

– să poată fi urmată de măsuri terapeutice adecvate.

Un alt principiu- și probabil cel mai important- stabilit de Organizația Mondială a Sănătății este Principiul ALARA. Denumirea survine dintr-o abreviere care se traduce prin “as low as reasonably achievable” și sună astfel: [2]“luarea tuturor măsurilor și acțiunilor posibile pentru a asigura optimizarea radioproteciei, astfel încât toate expunerile, inclusiv cele potențiale, din cadrul practicii desfășurate să fie menținute la cel mai scăzut nivel rezonabil posibil, luând în considerare factorii economici și sociali”.

III.5. Noțiuni de radioprotecție

Radioprotecția este un domeniu interdisciplinar care are ca scop realizarea protecției individului și mediului față de acțiunea unui tip de radiații, anume de acelea care pot produce efecte biologice negative.

Procedurile la care fac referire protecția aduc un anumit beneficiu- științific, tehnologic sau individual, pentru sănătatea individului. Radioprotecția are la bază 3 principii:

Justificarea- orice expunere la radiații ionizante trebuie să prezinte un beneficiu net care să fie superior eventualelor inconveniente apărute ca urmare a iradierii.

OptimizareaI- necesitatea căutării unui raport maximal între avantaje și inconveniente potențiale și elaborarea unor măsuri care să amplifice pe cât posibil avantajele în dertrimentul pagubelor.

Limita de doză- impune elaborarea unor nivele maxime de iradiere posibile, ținând cont de dozele echivalente de organ și parametrii tehnici ai echipamentelor folosite.

În laboratorul de radiologie și imagistică medicală este imperioasă adoptarea unor măsuri de reducere la maximum posibil a dozei de iradiere la care sunt supuși pacienții respectiv personalul printre care:

-angajarea unui personal competent și pregătit profesional adecvat;

-utilizarea unui voltaj cât mai mare combinat cu un miliamperaj cât mai mic posibil;

-izolarea prin plumbuire a camerei în care se iradiază pacientul;

-aerisirea/ventilarea constantă a încăperii de examinare;

-personalul va purta dozimetru pe durata muncii în laboratorul de radiologie, pentru a putea monitoriza doza de radiație încasată și a preveni eventualele vătămări;

-punerea la dispoziția pacienților șorțuri plumbuite, care vor absorbi radiațiile;

-menținerea ușii plumbuite închise pe durata examinării radiologice;

-personalul va colima raza de radiație la maximum posibil pentru a evita iradierea inutilă a pacientului;

-efectuarea examinării numai cu trimiteri medicale;

-alegerea unei opțiuni de examinare care expune pacientul radierii cel mai puțin.

De asemenea, se cere vigilență crescută față de femeile însărcinate. Acestea nu vor fi expuse medical la radiații ionizante fără o justificare adecvată! Însă, în situații de urgență, când viața femeii sau a produsului de concepție este în pericol, expunerea va putea fi efectuată.

Expunerea medicală radiologică pediatrică impune condiții special în privința executării examinărilor sau practicilor radiologice.

CAPITOLUL IV.

SUBSTANȚE DE CONTRAST UTILIZATE ÎN RADIOLOGIA CONVENȚIONALĂ

IV.1.Generalități specfice

Substanțele de contrast utilizate în radiologie sunt menite să determine o diferență de nuantă specifică care să ajute la citirea și observarea radiografiilor. Ele pot da contast negative- înnegrind caseta, contrast pozitiv- determinând apariția culorii albe la nivelul structurii examinate, ori un dublu contrast- prin asocierea celor două menționate anterior.

Substanțele de contrast care determină contrast negativ sunt reprezentate de aer sau alte gaze (gaz carbonic, gaze inerte). Ele au ca scop:

– completarea conținutului gazos deja existent al unui organ cavitar;

– saprecierea morfologiei unei cavități virtual (pleură, perineu etc.);

– disocierea unor structure solide limfoide (pneumomediastin, retropneumoperitoneu etc.)- în

prezent, are doar interes istoric;

– crearea unui contrast negative în spații limitate de structure cu densități identice (ventriculi cerebrali, articulații etc.)- medotă abandonată dupa apariția CT, IRM și ecografiei având în vedere riscul crescut de apariție al emboliilor gazoase.

Substanțele cel mai frecvent utilizate chiar și în present sunt cele care realizează contrast pozitiv. Ele sunt reprezentate de două mari categorii: iodate și baritate.

IV. 2.Substanțele baritate

Sunt substanțe care au la bază bariul. De obicei, ele sunt insolubile și sunt utilizate sub forma ueni sări de sulfat de bariu. Sarea cu pricina este insolubilă în apă sau în mediile cu ph variabil de pe traiectul tractului digestive. Astfel, ea reprezintă substanța de contrast de elecție pentru studiul organelor cavitare abdominale.

Ele sunt contraindicate în:

– în caz de suspiciune de fistulă digestivă sau a perforațiilor, pentru a evita scurgerile substanței în afara zonei de examinat;

– în caz de ocluzie instetinală, deoarece sulfatul de bariu poade determina conglomerate.

IV.3.Substanțele iodate

Sunt substanțe hidrosolubile, incolore și stabile în condiții de depozitare adecvate (loc uscat, întunecos, fără expunere la radiații X).

Ele sunt destinate explorării altor lumene decât cele digestive dar și pentru lumene digestive în cazul contraindicației substanței de bariu.

Substanțele iodate sunt utilizate pentru opacifierea:

– vaselor sangvine, când substanța este administrată i.v sau intraarterial;

– căilor biliare, când este administrată direct, prin injectare în căile biliare;

– căilor excretoare urinare, când substanța este administrată i.v sau direct în căile urinare;

– canalul rahidian, când este administrată direct prin injectare în canalul rahidian;

– articulațiilor, când este administrată direct prin injectare în articulație;

– tubului digestiv, când substanța de contrast e administrată per os sau prin clismă;

– fistulelor, când se administrează direct prin injectare la nivelul traiectuluii fistulos retrograd.

Ele sunt contraindicate în cazul riscului de reacții adverse față de acestea.

IV.4.Examinarea cu dublu contrast

Este o examinare realizată doar la nivelul tubului digestiv și care cuprinde cel puțin două etape: administrarea substanței baritate urmată de administrarea de aer.

Acest tip de examinare este utilizat pentru o mai bună vizualizare a leziunilor mici de la nivel digestiv.

IV.5.Reacții adverse la administrarea i.v a substanței iodate

În funcție de mecanismul de acțiune, reacțiile adverse specifice pot fi clasificate în: idiosincrazice și chemotoxice.

Reacții idiosincrazice:

– apar imprevizibil;

– sunt independente de doza sau concentrația contrastului;

– implică mecanisme de tip alergic.

Reacții chemotoxice:

– depind de doză;

– depind de caracteristicile fiziologice ale fiecărei substanțe (osmolaritate, vâscozitate etc.);

– apar mai frecvent la pacienții cu insuficiențe de organ, maniferstându-se cel mai frecvent sub forma nefrotoxicității.

O altă clasificare a acestor efecte adverse este: renale și nonrenale.

Reacții nonrenale:

– minore includ:

– greață, vărsături, prurit, eritem, cefalee, urticarie moderată;

– de intensitate mică;

– nu necesită tratament;

– dispar spontan după incheierea injectării;

– frecvența este mai mare pentru substanțele hiperosmolare (5-15%);

– medii includ:

– simptomele reacțiilor minore cu intensitate mai mare;

– hipotensiune;

– bronhospasm;

– apar la 1-2% dintre cazurile cu injectare de substanțe hiperosmolare;

– necesită tratament care induce remisia promptă;

– grave au potențial fatal și include tabloul reacțiilor medii la care se adaugă:

– convulsii;

– pierderea cunostinței;

– eden laringian;

– edem pulmonar;

– aritmii cardiac și stop cardiorespirator;

– frecvența loe pentru substanțele hiperosmolare este de 0,2-0,06%;

Reacțiile renale sunt descrise prin termenul de nefrotoxicitate a substanței de contrast. Ea se definește prin reducerea funcției renale (creșterea cvreatininei cu 25% sau cu 44 µmol/l) și pot apărea la maxim 3 zile după administrarea intravasculară a unei substanțe de contrast, fără depistarea unei etiologii alternative.

Datorită faptului că substanțele sunt filtrate în rinichi în vederea eliminării din organism, la pacienții cu alterarea funcției renale, eliminarea substanței iodate este prelungită cu creșterea concomitentă a eliminării extra-renale prin ansele intestinale și pe cale biliară.

Efectele secundare care pot apărea în urma administrării substanței de contrast iodate i.v se pot clasifica în:

– modificări hemodinamice;

– reacții anafilactoide;

– efecte cardiace;

– efecte renale;

– efecte asupra globulelor roșii;

– efecte asupra coagulării;

– efecte asupra endoteliului vascular;

CAPITOLUL V.

METODE DE EXAMINARE

V.1. Metode de radiologie convențională medicală

Metode de examinare radiologică convențională sunt:

1.Radiografia reno-vezicală simplă

2.Urografia

3.Pielografia ascendentă

4.Cistografia

V.1.1. Radiografia reno-vezicală simplă (RRVS)

Această metodă furnizează informații despre: aparatul urinar, evidențiind morfologia rinichiului, pacități anormale care se proiectează în aria renală, vezicală sau pe traiectul ureterului și asupra elementelor din vecinătate, ca scheletul, organe abdominale și părțile moi.

Tehnica radiografică. Se folosește grila Potter-Bucky; bolnavul este situat în decubit dorsal; în funcție de caz se poate efectua radiografia și în poziție verticală. Pentru poziția orizontală, tubul radiogen se poziționează deasupra bolnavului; fasciculul central pătrunde pe linia mediană la nivelul ombilicului; distanța focar-film este de 0,80-1 m. Se folosesc filme radiografice 30/40 cm pentru a se prinde pe același film atât cupolele diafragmatice cât și simfiza pubiană. Pentru aceasta, caseta porf-film va fi așezată cu marginea inferioară în jos cu 1-2 cm față de simfiza pubiană. Expunerea se face în apnee după expirație. Se mai pot folosi, după caz, radiografii renale simple în poziția oblică posterioară dreaptă sau de profil.

Radiografia O.P.D (oblică posterioară directă) se practică pentru a se disocia opacitatea rinichiului de cea a ficatului. Pentru acest scop, planul posterior al bolnavului trebuie să facă cu planul mesei unghi de 45°. Bolnavul este susținut în această poziție cu ajutorul sacilor cu nisip. Centrarea tubului se face diferit, după cum interesează regiunea dreaptă sau stângă: pentru partea stângă puțin la dreapta liniei mediane, la nivelul apendicelui xifoid, și invers pentru dreapta.

Radiografia de profil este folosită pentru a face diagnosticul diferențial între imaginile suspecte de calculi renali sau biliari. Aceasta se va executa în aceleați condiții, ca și pentru coloana vertebrală lombară de profil.

Regimul electric pentru radiografiile renale: 60-65 kV, 150-200 mA, cu timp de executare scurt.

O bună radiografie renală trebuie să cuprindă următoarele:

coastele 11-12 să fie vizibile;

opacitățile renale să fie de asemenea vizibile și fără suprapuneri;

marginea externă a mușchiului psoas să fie netă (în condiții normale);

simfiza pubiană să fie prinsă de film cu marginea superioară.

V.1.2.Urografia (UIV)

Urografia reprezintă o metodă radiologică care urmează RRVS-ului. Se impune injectarea de substanță de contrast iodată, hidrosolubilă pacientului intravenous. Cantitatea de substanță de contrast care se injectează depinde de greutatea pacientului, fiind de 1-1,5 ml/Kg corp, cu precauția ca pacientul să nu aibă reacții adverse (stări de rău, de greață, hipersensibilitate) la substanța administrată.

Contraindicații absolute: insuficiență renală, cardiacă, sau hepatică, intoleranța la injectabil.

Pentru efectuarea corectă, se vor respecta o anumită serie de timpi stabilită de medicul radiolog. Aceștia sunt în mare parte reprezentați de timpul nefrografic, care reprezintă funcția secretorie a rinichilor, consierat fiind la 3-5 minute maximum de la injectarea substanței de contrast, urmat de timpii urografici, care depind de fiecare pacient în parte (cu fiziologia și afecțiunile lor). La finalul urografiei intravenoase, se efectuează un clișeu cu vezica plină (cistografic), urmat sau nu de unul micțional, după care se mai efectuează un clișeu postmicțional la nivelul vezicii urinare. Acesta din urmă se efectuează după ce pacientul a urinat complet, pentru a se stabili dacă în vezica urinară postmicțional rămâne vreun reziduu.

Secvențele urografice în decubit dorsal:

Se expun în aceeași poziție, cu aceeași centrare și același tip de film și cu aceeașio distanță focar-film ca RRVS-ul.

Secvențele urografice de decubit ventral:

Poziționare: pacientul va fi așetzat în decubit ventral, cu membrele superioare pe lângă corp.

Centrare: raza centrală intră pe linia mediană, la nivelul apofizei spinoase L4.

Film: 30/40 sau 35/43 cm pe lungime.

Distanța focar-film: 1 m.

V.1.3. Pielografia retrogradă

Este cunoscută și sub numele de explorare pe cale joasă.Ea permite să se obțină bune imagini ale căilor excretorii mai ales în cazurile în care urografia nu a furnizat informații suficiente. Este o metodă care dă detalii numai cu privire la morfologia căilor excretorii.

Indicațiile pielografiei sunt limitate și decurg, de regulă, din contraindicațiile și insuficiențele urografiei intravenoase.

Metoda aceasta nu este lipsită de riscuri, motiv pentru care va fi executată numai în condițiile indicate de specialistul urolog. Este contraindicată în infecțiile aparatului urinar.

Tehnica pielografiei necesită o cistoscopie. Există 2 variante:

Pielografia. Se introduce o sondă fină în orificiul ureterovezical și după abordarea

acestuia, sonda este împinsă până în bazinet. Se injectează opacifiantul (până când

pacientul acuză o durere vie), obținându-se o imagine foarte clară a sistemului

pielovezical și a porțiunii proximale a ureterului.

Ureteropielografia. Se introduce o sondă cu balonaș (Chevassu) în orificiul

ureteral, obstruindu-se astfel ureterul inferior, prevezical. Astfel, se obține o foarte buna imagine a ureterului în totalitate, dar și a sistemului pielocalicial.

V.1.4.Cistografia

Reprezintă o metodă de examinare radiologică a vezicii urinare.

V.1.4.1.Radiografia simplă a vezicii urinare

Bolnavul trebuie să urineze înainte de examen, pentru a goli vezica de coținut.

Radiografia de față (A-P). Pacientul în decubit, fasciculul centrat pe linia mediană la 2-3 cm deasupra simfizei pubiene.

Radiografia în incidență axială. Fasciculul de radiație este orientat craniocaudal, tubul fiind înclinat cu 10-20°, intrând tot pe linia mediană; bolnavul în decubit dorsal. Fasciculul central de radiații traversează bazinul în axul său longitudinal, evitându-se astfel suprapunerea simfizei pubiene.

Radiografia în incidențe oblice este utilizată pentru descoperirea unor calculi, bolnavul este așezat in decubit dorsal, cu un membru inferior cu coapsa în abducție, semiflexie și rotație externă și gamba în flexie la 90° astfel încât fața plantară a piciorului să privească genunchiul contralateral. Membrul inferior contralateral în extensie și ușoară rotație externă. Pacientul va ridica șoldul opus până când membrul în abducție și flexie este lipit de masă.

V.1.4.2. Cistografia cu produse de contrast radioopace

Se folosește Odiston soluție diluată 25-30%. Bolnavului trebuie făcută clismă înainte de examen, iar vezica golită. Substanța de contrast trebuie să fie la temperatură apropiată de cea corporală; cantinatea este variabilă în funcție de capacitatea vezicii (cca 200-300 ml).

Se vor practica următoarele incidențe:

Radiografia de față (A-P). Bolnavul e așezat în decubit; o tăviță se așază între coapse pentru a reține lichidul evacuat prin micțiune. Se folosește grila antidifuzoare. Se centrează imediat deasupra simfizei pubiene, pe linia mediană; distanța focar-film este de 1 m; filmele utilizate vor fi de 24/30 cm.

Radiografia de față în P-A. Bolnavul este poziționat în decubit. Fasciculul central va pătrunde pe linia median în regiunea articulației sacro-coccigiene.

Radiografia în incidența axială A-P. Bolnavul va fi așezat în decubit; tubul este ]nclinat la 45°; fasciculul central intră printr-un punct situate la distanță egală între ombilic și simfiza pubiană, pe linia mediană, în prelungirea axului bazinului. Se înlătură în acest fel proiectarea simfizei peste vezica urinară.

Radiografia în incidența verticală axială. Bolnavul se așază în poziție șezândă; corpul este înclinat ușor înapoi și susținut în mâini. Fasciculul central vertical orientat cranio-caudal, intră puțin înapoia simfizei. Se pot evalua, astfel, pereții posterior și anterior.

Radiografia în poziție oblică. Planul dorsal al corpului face un unghi de 45° cu planul mesei; gambele se vor flecta ușor. Se centrează un punct situat la distanță egală între spina iliacă anterosuperioară și mijlocul liniei dintre ombilic și simfiza pubiană.

Radiografia de profil. Pacientul va fi așezat în poziție de decubit lateral; se centrează la 3-4 cm înaintea marelui trohanter.

Cistografia cu produs opac, se poate efectua și în timpul urografiei intravenoase.

V.1.4.3.Pneumocistografia

Este metoda care constă în insuflarea de gaz în vezica urinară. Este rar folosită, iar incidențele sunt asemănătoare cu cele din cistografiile cu substanțe opace.

V.1.4.4.Policistografia

Foarte rar folosită (metodă imaginată de Dr. Teme-Iliescu), presupune executarea pe același film radiographic mai multe expuneri în moment diferite de umplere ale vezicii urinare. Se vor evidenția modificările peretelui vezicii.

CAPITOLUL VI.

STUDIU STATISTIC

VI.1.Scopul lucrării

Scopul lucrării este determinarea importanței metoderlor radiologice convenționale în stabilirea diagnosticului sistemului excretor renal.

De pe secția de Urologie orădeană, mai multi pacienți s-au prezentat cu trimitere de RRVS și RRVS cu UIV pentru a stabili (printre alte diagnostice) prezența sau absența calculilor. Dintre aceștia am extras un eșantion de pacienți pentru a-i examina mai îndeaproape caracteristicile și a stabili care este metoda cel mai frecvent utilizată în diagnosticul sistemului excretor renal.

VI.2.Material și metode.

În acest studiu, am analizat retrospectiv un eșantion de 40 de pacienți care s-au prezentat în cadrul secției de Radiologie și Imagistică a Spitalului Județean din Oradea, cu trimitere de pe secția de Urologie în care printre suspiciuni se aflau și calculi ai sistemului reno-urinar.

Investigațiile au fost efectuate cu ajutorul unui aparat pentru radiodiagnostic GE model GCEWS-C1, efectuându-se radiografii reno-vezicale simple (RRVS), dar și combinate cu urografia intravenoasă (RRVS+UIV).

VI.3.Tehnica de lucru

Se utilizează grila Potter-Bucky; bolnavul a fost situat în decubit dorsal; în funcție de caz se poate efectua radiografia și în poziție verticală. Pentru poziția orizontală, tubul radiogen s-a poziționat deasupra bolnavului; fasciculul central pătrunde pe linia mediană la nivelul ombilicului; distanța focar-film este de 0,80-1 m. S-au folosit filme radiografice 30/40 cm pentru a se fi prins pe același film atât cupolele diafragmatice cât și simfiza pubiană. Pentru aceasta, caseta porf-film a fost așezată cu marginea inferioară în jos cu 1-2 cm față de simfiza pubiană. Expunerea s-a facut în apnee după expirație.

În cazul în care a fost necesar și UIV, poziționarea și protocolul a fost același cu cel descris anterior.

VI.4.Prelucrarea și analiza datelor

Pacienții din eșantionul selectat au fost repartizați în funcție de următoarele criterii :

-sex (Graficul VI.1)

-categoria de vârstă (Graficul VI.2)

-mediul de proveniență (Graficul VI.3)

-tipul de calculi diagnosticați(Graficul VI.4)

-tipul de examinare (Graficul VI.5)

Pentru fiecare categorie este afișat mai joc un grafic care va exprima atât numarul de cazuri cât și procentul specific, alături de o scurtă analiză.

Observăm în graficul obținut că numărul femeilor examinate este cu 16 procente mai crescut decât cel al bărbaților. Astfel, femeile examinate în studiu reprezintă 58% din total cu 23 de cazuri, în detrimentul bărbaților, care ocupă doar 42% din totalul examinărilor, cu 17 reprezentanți.

Se poate observa că cel mai mare procentaj este reprezentat de pacienții cu vârsta mai mare de 61 ani cu 40% (16 cazuri), urmat de categoria 41-50 ani cu 33% (13 pacienți) și de categoria de 51-60 ani cu 20% (8 cazuri), iar cel mai mic procentaj este reprezentat de categoria cea mai tânără de vărstă din studiu, <40 ani cu 7% (3 pacienți).

Pe baza graficului, se observă egalitatea procentajelor reprezentative pacienților cu proveniență rurală și urbană. Astfel, numărul pacienților proveniți din mediu rural este egal cu cel al pacienților din urbe, fiind în număr de 20 fiecare.

Repartizarea în funcție de tipul de caliculi diagnosticați arată că cel mai frecvent întâlnit și diagnosticat tip de calcul este cel renal cu 28% (13 cazuri), urmat de cel ureteral cu 24%(11 cazuri), cel caliceal cu 22%(10 cazuri), bazinetal cu 18%(8 cazuri) și, în cele din urmă, de cel vezical și cei fără calculi, la egalitate cu 4%(2 cazuri).

Este de menționat că unii pacienți au fost diagnosticați cu calculi cu localizare multiplă, astfel că, adunând numărul de cazuri din diagramă vom obține totalul de 47, chiar dacă în fapt, au rămas 40 de pacienți.

Din totalul de pacienți, majoritatea de 72%(29 cazuri) au fost supuse radiografiei reno-vezicale simple (RRVS), iar în minoritate au fost cazurile care au efectuat RRVS combinată cu urografia intravenoasă (UIV) ocupând 28%(cu 11 pacienți).

VI.5.Cazuri clinice

Cazul numărul 1

Pacient în vârstă de 34 ani, sex masculin, cu sondă.

Pacientului i s-a efectuat un RRVS.

Rezultatul:

O imagine radioopacă, cu dimensiuni de aproximativ 1,5/2 cm, localizată în proiecția bazinetului renal drept;

Imagine similară cu dimensiuni de aproximativ 1,5/0,8 cm localizată în proiecția grupului caliceal inferior stâng.

Cazul numărul 2

Pacient în vârstă de 44 ani, sex feminin.

Pacientei i s-au efectuat un RRVS și o UIV la 20 minute după injectare.

Rezultat RRVS:

Imagine radioopacă cu dimensiuni de aproximativ 1,5/1,4 cm, în aria grupului caliceal mijlociu drept.

Rezultat UIV (20 minute):

Secreție și excreție prezente bilateral,

Aparat pielo-caliceal cu aspect normal,

Ureter cu calibru normal bilateral,

Vezica urinară în semirepleție,

Opacifiere omogenă, fără modificări parietale.

Cazul numărul 3

Pacient în vârstă de 37 ani, sex feminine, cu sondă.

Pacientei I s-a efectuat un UIV la 20 de minute.

Rezultatul:

Fără imagini ce calculi radioopaci în proiecția aparatului reno-uretero-vezical,

Ariile renale bilateral artefacte de suprapuneri intestinale,

Sterilet preyent la nivelul micului bazin,

Sonda JJ în partea dreaptă,

Cazul numărul 4

Pacient în vârstă de 48 ani, sex feminin.

Pacientei i s-a efectuat un RRVS.

Rezultatul:

Calculi radioopaci pe traiectul reno-uretero-vezical

Cazul numărul 5

Pacient în vârstă de 53 ani, sex feminin.

Pacientei i se execută un RRVS.

Rezultatul:

Pe cât se poate aprecia, calcul radioopac de aproximativ 7/5 mm în proiecția ½ inferioare a sinusului renal stâng,

Multiple opacități calcare milimetrice pelvine, în special în partea stângă- posibil fleboliți,

Nu se poate exclude calcul ureteral distal stâng .

Cazul numărul 6

Pacient în vârstă de 49 ani, sex feminin.

Pacientei i s-a executat un RRVS.

Rezultat:

Calcul radioopac de circa 1,3 cm situat în ureterul mijlociu stâng.

Cazul numărul 7

Pacient în vârstă de 67 ani, sex masculin.

Pacientului i s-a executat un RRVS.

Rezultat:

Imagine radioopacă cu ax lung de aproximativ 1 cm localizată în aria de proiecție a lojii renale stângi.

Cazul numărul 8

Pacient în vârstă de 45 ani, sex feminin.

Pacientei i se execută un RRVS.

Rezultat:

Imagine radioopacă de 10/2 mm paravertebral stâng L3

CONCLUZII

Un lucru remarcabil este că, deși calculii aparatului renal prin natura lor apar mai preponderent la sexul masculin, partea dominantă cu cele mai multe trimiteri cu suspiciuni de calculi a fost cea femeiască de această dată, cu 58% (23 cazuri).

Totodată, numărul pacienților proveniți din mediul urban pare să fie echivalent cu cel al preovenienților din mediile rurale (20-20), neputănd astfel creea o corelație între posibilele cauze care cresc factorul de risc față de apariția acestei afecțiuni, într-unul dintre cele 2 medii.

De asemenea, observăm că riscul de a dezvolta calculi ai sistemului reno-urinar crește odată cu vârsta, deoarece pacienții tineri sunt minoritari, iar cei mai în vârstă domină procentajele ratei de îmbolnăvire.

În plus, pe baza Graficului 15 se poate observa preponderența cazurilor de calculi renali. O posibilă cauză ar putea fi consumul unei alimentații nesănătoase și neechilibrate, însă nu poate fi lăsat la o parte și factorul de vârstă.

Rolul radiologiei convenționale ocupă, cu siguranță, un rol crucial în depistarea și indrumarea spre diagnostic, oferind informații importante, în mod neinvaziv/ invaziv (în cazurile de UIV) după caz. Astfel, diagnosticele prezentate în partea practică au fost confirmate după efectuarea examenelor clinice, în mare parte datorită informației valoroase oferite de aceste metode examinatorii: RRVS, RRVS+UIV după caz.

BIBLIOGRAFIE

Amilcar Georgescu, „TEHNICA RADIOGRAFICĂ cu 458 figuri”, EDITURA MEDICALĂ, București 1956

Mihail Lungeanu, „Manual de TEHNICĂ RADIOLOGICĂ”, Editura Medicală, București 1988

Ana-Magdalena Bratiu, Constantin Zaharia „RADIOIMAGISTICĂ MEDICALĂ, RADIOFIZICĂ ȘI TEHNICĂ”, EDITURA UNIVERSITARĂ “CAROL DAVILA”, București, 2016

Conf. Dr. Mircea Buruian, „RADIOLOGIE – MANUAL PRACTIC-”, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 1996

Ioan Bîrzu, „RADIOLOGIE MEDICALĂ”, Editura Didactică și Pedagogică București, 1980

Guyton & Hall, „Tratat de FIZIOLOGIE A OMULUI”, Ediția a 11-a, Editura Medicală Callisto, 2007

Ovidiu Burtă, „FIZIOPATOLOGIE”, Editura Universității din Oradea, 2003

Anica Hoza, „SEMIOLOGIE ȘI PROPEDEUTICĂ MEDICALĂ de bază”, Editura Universității din Oradea, 2010

Cursul de „BIOFIZICĂ ȘI FIZICĂ MEDICALĂ”, Adina Mincic, an I, semestrul I (2016-2017)

Prof. Dr. Sorin M. Dudea, „RADIOLOGIE Imagistică medicalaă” Vol. II, Editura Medicală 2015

Curs de fiziologie „Aparatul excretor”, Dr. Oros Răzvan, an I, semestrul I (2016-2017)

Ion Albu, Radu Georgia, „Anatomie topografică”, ediția a II-a, Editura ALL 1998

L. Ghermasim, „Medicina internă”, Editura Medicală, București 2002

Kumar Abbas Aster, „Robbins PATOLOGIE. Bazele morfologice și fiziopatologice ale bolilor”, Ediția a –IX-a, Editura Callisto, 2015

https://anatomie.romedic.ro/sistemul-renal

Victor Papilian, „Anatomia omului. Splanahnologia” Vol. II (2011), Ediție revizuită integral de Prof. Univ. Dr. Ion Albu, Ediția a XI-a, editura ALL