PROGRAMUL DE STUDIU: PEISAGISTICĂ FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: CU FRECVENȚĂ PROIECT DE DIPLOMĂ Coordonator științific: Absolventă: Ș.I.dr.ing.VIDICAN IULIANA… [302047]

Licență

PROGRAMUL DE STUDIU: PEISAGISTICĂ FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: CU FRECVENȚĂ PROIECT DE DIPLOMĂ Coordonator științific: Absolventă: Ș.I.dr.ing.VIDICAN IULIANA… [302047]

Byadmin ianuarie 1, 2024

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE PROTECȚIA MEDIULUI

PROGRAMUL DE STUDIU: PEISAGISTICĂ

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: CU FRECVENȚĂ

PROIECT DE DIPLOMĂ

Coordonator științific: Absolventă:

Ș.I.dr.ing.VIDICAN IULIANA TEODORA NAGY S.G. ALETTA

ORADEA

2018

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE PROTECȚIA MEDIULUI

PROGRAMUL DE STUDIU: PEISAGISTICĂ

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: CU FRECVENȚĂ

PROIECT DE AMENAJARE A UNUI SCUAR

Coordonator științific: Absolventă:

Ș.I.dr.ing.VIDICAN IULIANA TEODORA NAGY S.G. ALETTA

ORADEA

2018

Natura nu e un loc pe care să îl vizitezi. E acasă.

Gary Snyder

CUPRINS

INTRODUCERE

De la începuturi omul a [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat] – apă, aer, sol – și a [anonimizat], influentează întreaga viață pe planetă.

[anonimizat]-le, fiecare interacțiune a omului produce o [anonimizat]. [anonimizat]: [anonimizat], culturală etc. Omul, prin intervenția sa, a [anonimizat]-formitate cu cerințele sale. [anonimizat]-a [anonimizat] – de dominare și exploatare a naturii, modificările pe care le-a provocat în ultimii 200 de ani depășesc cu mult transformările produse pe cale naturală în milioane de ani.

[anonimizat]. O relație intimă cu mediul înconjurător o [anonimizat]-[anonimizat] o [anonimizat]. [anonimizat] o persoană tăia un copac trebuia să planteze cinci. Avem nevoie de a revigora aceste practici tradiționale care promovează atât legătura noastră cu natura cât și conservarea acesteia. [anonimizat].

[anonimizat]-[anonimizat] a populației. Deja, [anonimizat] o „foame” crescândă de spațiu. În paralel cu evoluția teritorială tentaculară a marilor orașe, s-[anonimizat]-[anonimizat], în detrimentul spațiilor verzi. [anonimizat], [anonimizat], a [anonimizat]. [anonimizat]-mita “gherilă verde”, [anonimizat], și de transformare a unor spații abandonate în spații verzi. [anonimizat]rșit faptul că, în orașele lor, pot fi întâlnite numeroase spații intravilane, de di-verse mărimi, abandonate, nu rareori având rolul de depozit pen-tru gunoaie.

CAPITOLUL I

SCURT ISTORIC AL EVOLUȚIEI CONCEPȚIILOR ÎN AMENAJA-REA GRĂDINILOR

Arta grădinilor a evoluat în decursul timpului în funcție de dezvoltarea social-istorică a popoarelor, particularitățile naționale, tradiția și cultura popoarelor, condițiile mediului natural geografic.

Creații ale omului activ, dornic să modeleze natura și să se înconjoare cu frumusețile ei, orânduite în anumite relații de armonie, grădinile s-au dezvoltat pe baza unor concepții care, de la origini până în prezent, au evoluat și au involuat, au fost regăsite, s-au îmbogățit, au interferat, s-au transmis de la un popor la altul, dintr-o zonă geografică în alta, dintr-o epocă în alta.

1.1.Grădinile antichității

Antichitatea ne-a transmis informații asupra începuturilor artei grădinilor.Texte istorice, picturi murale, basoreliefuri, mozaicuri și vestigii ale străvechilor construcții aduse la lumină de săpăturile arheologice, atestă apariția și dezvoltarea grădinilor mai întâi pe continentul asiatic, apoi în Egipt și mai târziu în sudul Europei. Primele civilizații superioare, formate în regiunile unde s-a practicat mai întâi agricultura – văile fertile ale fluviilor Tigru, Eufrat, Nil, Indus și Fluviul Galben – au dat naștere și primelor grădini.Grădinile din antichitate au avut la început scop utilitar, fiind constituite din plante cu rol alimentar, ulterior, ele au dobândit caracter religios, de slăvire a divinităților sau de mediație .

Dar pe măsura dezvoltării tehnicilor și concepțiilor de amenajare prin lărgirea sortimentului de plante folosite la înființarea unei grădini, a ajuns să crească și numărul grădinilor laice, astfel evoluând și caracterul acestora de la cele cu acces limitat și închise, la grădinile publice apărute în civilizațiile democratice ale Romei și Greciei, devenind astfel ornamentale și recreative.

Prețuirea multiplelor binefaceri ale apei și copacilor s-a asociat cu ideea frumosului și încântării. Astfel, la popoarele antice ale Orientului Mijlociu, grădina devine sinonim cu paradisul terestru, loc privilegiat oferind plăcere prin verdeața și umbra frunzișului și răcoarea apei curgând în canale și alimentând bazinele.

1.1.2.Grădinile din Mesopotamia

Între fluviile Tigru și Eufrat grădinăritul și pomicultura dețineau un loc important în economia agricolă. Pentru a proteja grădinile de zarzavat contra vânturilor și arșiței se plantau în jur sălcii, creându-se astfel, pentru prima dată în istorie, perdele de protecție. Livezile de palmieri abundau, curmalul fiind “copacul sfânt”, cu multiple utilizări.

Anticii vorbeau despre Mesopotamia ca despre o grădina veșnic înfloritoare, ceea ce poate explica apariția mitului “grădinii raiului”.

Informații scrise amintesc de “grădinile sacre” pe lângă temple, pe terasele unor turnuri cu etaje în orașele Ur, mileniul al III-lea și Assur, mileniul al II-lea . O frescă descoperită la Mari, existentă la Luvru, înfățișează o ceremonie rituală într-o astfel de “grădină sacră”. Monumentalele construcții ale palatelor și templelor, cuprindeau în incinte frumoase grădini, subordonate arhitecturii.

Regele Sargon al II-lea, în secolul VIII î.e.n., dispunea creerea unui parc regal la poalele muntelui Musri, încercând să reunească aici toate esențele aromatice și toate speciile din țara hitiților (Asia Mică). Aceste specii, menționate în inscripțiile regale, tratate de magie, rețete medicale asiriene, au fost cedri, chiparoși, diferiți arbori fructiferi, platani, sălcii, plopi, abanos, buxus, mirt ș.a.

Faima grădinilor suspendate din Babilon(fig 1.) (secolul VI î.e.n.), numărându-se printre cele șapte minuni ale lumii antice, s-a păstrat de-a lungul veacurilor.

Figura 1. Imagine reprezentând Grădină suspendată din Babilon

Incluse în palatul lui Nabucodonosor al II-lea, erau de fapt realizate pe o construcție masivă, în terase succesive, descrescând ca dimensiuni și atingând înălțimea totală de 22 m. Întregul ansamblu era susținut de coloane masive care alcătuiau la baza edificiului 14 săli boltite, de-o parte și de alta a unui culoar, de asemenea, boltit. Terasele erau pavate cu lespezi de piatră de mari dimensiuniizolate cu un strat de bitum și mai multe rânduri de cărămidă nearsă, pentru a împiedica infiltrarea apei în fundații, susțineau pământul fertil așezat în straturi groase de la 2 m pe prima terasă, până la 1 m pe ultima terasă, având la bază un strat de drenaj din cioburi de ceramică.Apă pentru irigarea grădinilor din plantațiile etajate era dirijată printr-un sistem de rigole, jgheaburi, bazine, puțuri judicios repartizate. Plantațiile erau alcătuite din curmali, la adăpostul lor, pe terasa inferioară fiind plantați plopi sau pini, arbuști diferiți și flori.

Civilizația Mesopotamiei a constituit bază și modelul civilizației popoarelor vecine și a influențat indirect chiar și civilizația mai puțin veche a Greciei și a Occidentului

1.1.3. Grădinile Egiptului antic

Grădinile Egiptului antic (fig.2), se întindeau pe câmpiile mănoase ale Nilului, în mileniul III î.e.n. Pentru plantațiile de pomi, vie, sicomori, cocotieri, smochini, curmali, rodii și legume ce se cultivau pe acele pământuri, s-au construit canale de irigații.

Grădinile locuințelor erau reprezentate ca o prelungire naturală a clădirii, erau de formă regulată și înconjurate de ziduri; desenul geometric era dominat de o piesă de apă – un bazin rectangular alungit sau în formă de T, populat cu pești colorați și decorat cu lotuși. Mărginit de un taluz, bazinul apare încadrat de rânduri de arbori.

Figura 2. Imagine reprezentând modul de oganizare a grădinii în perioada Egiptului antic

Mici pavilioane sau chioșcuri cu coloane elegante erau amplasate cu vederea spre bazin. Uneori, în grădinile mai mari sunt reprezentate pergole cu viță și compartimentări interioare cu ziduri scunde sau cu treiaje.

În grădina botanică a lui Tuthmo-sis al III-lea,creșteau alături de tradiționalii sicomori și curmali, rodii, roșcovi, sălcii pletoase, tamarix, acacii, maci, mentă etc.Acestea erau scrise și în catalogul de specii care a fost întocmit ca ghid pentru această grădină, dar au fost și reprezentate în basoreliefurile uneia din încăperile templului de la Karnak, la dispoziția faraonului.

În timpul dinastiei a XIX-a (Ramses I, Ramses ÎI – sec. XlV-Xm î.e.n.) se dezvoltă grădinile templelor regale funerare și divine,care aveau ca piesă importantă un canal de apă terminat printr-un bazin cu dimensiuni permițând navigația cu ambarcațiuni ușoare.

În interiorul palatelor, sub influența orientală, în urma expansiunii războinice până în Mesopotamia, apar luxoase grădini patio,decorate cu bazine de apă, pavilioane, voliere cu pelicani; pătratele de verdeață erau irigate prin intermediul unor mici canale.

1.1.4. Grădinile Persiei antice

Persia antică, situată în podișul iranian, a asimilat și a transmis mai departe experiența istorică a multor popoare din jur, creând ea însăși forme originale ale culturii și civilizației.

În aceste locuri, unde deșertul ocupă mari suprafețe, grădinile erau numite „paradis",ceea ce evocă aceeași atitudine de prețuire a elementelor naturii, cu precădere a apei și a vegetației, ca și la popoarele mesopotamiene.

La Persepolis, orașul regal, palatele aparținând regilor care s-au succedat, erau însoțite de astfel de grădini, care după descrierile făcute de Xenophon „paradisului” palatului lui Cirus la Sardes (fig.3), erau geometrice, adăpostind o vegetație bogată și variată, cu numeroase specii fructifere și ornamentale, care beneficiau de prezența apei în canale de irigații.Paradisul era întregit de un parc de vânătoare populat cu animale și păsări și având numeroase pavilioane.

Figura 3. Palatului lui Cirus la Sardes

Cele patru brațe ale canalului, figurând interpretarea asiatică a universului cu cele patru fluvii orientate către punctele cardinale, erau construite la nivel mai înalt decât terenul, asigurând irigarea plantațiilor prin inundare. Platani, ulmi, chiparoși, arbuști decorativi – laur, mirt, trandafiri – specii fructifere – portocali, lămâi, rodii, piersici – diferite flori aranjate în mici partere, formau un decor exuberant, animat de jeturi filiforme de apă ridicându-se din canale.

Arta persană a grădinilor a influențat evoluția în arta grădinilor și în alte țări ale Orientului Mijlociu și în Grecia, persanilor revenindu-le meritul de a fi transmis mai departe numeroase specii asiatice, chiar din Extremul Orient până în Occident. În urma căderii Imperiului Persan, prin cucerirea arabă și includerea Imperiului Islamic (sec.VII e.n.), grădinile iraniene devin grădini islamice.

Tradițiile și stilul de design ale grădinilor persane au in-fluențat formele, stilul și conținutul faimoaselor grădini din An-daluzia Maura și India Mogula. Grădinile din Alhambra (fig.4) – arată clar influența filozofiei grădinăritului persan, inclusiv în arhi-tectura peisagistică interioară și exterioară a palatului maur din Al-Andalus în Spania.

Figura 4. Grădinăle din Alhambra

1.1.5. Grădinile Greciei antice

Civilizația antică din sudul Europei a înregistrat o dezvoltare extraordinară în toate domeniile, arta grădinăritului nefăcând excepție.La început grecii au cultivat în grădinile lor specii cu rol alimentar: pomi fructiferi, viță-de-vie și diverse legume. Grădinile decorative au apărut inițial pe lângă temple,devenind locul de desfășurare a ceremoniilor de slăvire a zeilor. Au existat grădini funerare sau divine, păduri sacre închinate zeităților (Demeter, Dionisos, Apolon).

Spre deosebire de grădinile orientului, din Persia, Meso-potamia sau Egipt, care ocupau întinderi mari, în Grecia antică grădinile formau un mediul încadrant pentru palate, academii, temple, teatre, gimnazii și terenuri sportive. Grădinile din Grecia nu mai sunt trasate după rigoarea geometrică a celor din Persia sau Egipt, ci imită oarecum natura înconjurătoare și au un aspect peisager, prin compoziția lor, ele reflectau rigoarea spiritului antic, intelectualizat, concretizat. Grădinile Greciei antice, în afară de construcțiile arhitectonice amintite, erau decorate cu numeroase elemente de o mare valoare artistică precum statui, coloane, fântâni, pergole, porticuri, elemente ce întregeau vegetația a-bundentă și care vor fi reluate mai târziu de către romani, iar apoi introduse și în grădinile occidentale (fig.5).

Figura 5. Imagini reprezentând elemente decoratice ale grădinilor Greciei antice

Figura 6. Imagini reprezentând Grădinile din Grecia antică

În secolele II-IV î.H. existau grădini pe lângă palate, gimnazii și academii, de dimensiuni relativ restrânse, ce aveau numeroase elemente cu valoare artistică precum statui, fântâni, pergole, porticuri, elemente ce întregeau vegetația abundentă. Situate în afara Atenei, primele grădini publice erau compuse din locuri de plimbare, parcurile și piscinele gimnaziilor, clădiri destinate sporturilor și exercițiilor fizice, iar mai târziu înspre sfârșitul secolului IV î.e.n., îi regăsim pe Aristotel și Platon întemeinduși școlile în aceste grădini.Vechi scrieri arată că Academia platonică își desfășura activitatea în grădinile lui Academos, plantate cu sălcioară, tisă, plopi cu frunze argintii, ulmi și platani.

Lângă Olimpia, localitate din Pelopones, unde se desfășurau jocurile olimpice, plantațiile de pe lângă temple furnizau și ramurile pentru împletirea coroanelor acordate învingătorilor olimpici.

Piața publică, numită Agora (fig.7), locul unde se desfășurau adunările populare și întrunirile politice, era o zonă privilegiată unde erau cultivați arbori. Grădinile locuințeor apărute în epoca elenistică, erau incluse în construcție și decorate cu fântâni arteziene, mici canale și stătui de nimfe, aceste realități fiind descoperite în urma săpăturilor arheologice de la Pompei.

Figura 7. Piața publică- Agora

În grădinile caselor bogate, curțile interioare erau mai mari și înconjurate de peristil, iar pe lângă esențele sempervirescente precum chiparoși, mirt, laur, buxus, se găseau și trandafiri, numeroase specii de flori, utilizate și pentru decorarea interioarelor.

1.1.6.Grădinile Romei antice

Grădinile s-au creat pe lângă palatele imperiale, pe lângă vilele luxoase ale patricienilor, pe lângă temple și locurile de adunare.

Romanii au acordat multă atenție grădinilor locuințelor. Villa romană este un termen ce definea întreaga amenajare a uneiproprietăți: locuința, grădinile, anexele. Decorul vegetal era subordonat aranjamentului geometric al construcțiilor ornamentale: canale și bazin ornamental sau fântână cu joc de apă,pergole și coloane, vase, statui (fig.7). Borduri tunse din buxus, rozmarin sau mirt alcătuiau desene în jurul peristilului sau bazinului, trandafiri, flori, busuioc, lotus aduceau culoare și farmecacestor compoziții.

Figura 7. Imagini reprezentând Grădinile Romei antice

În Roma antică erau renumite vilele cu grădini ale lui Cicero, Lucullus, Sallustius, Mecena și ale altor nobili.Marile vile, mai ales cele suburbane, au amplificat grădinile care, din „hortus conclusus" (grădină închisă), au devenit uneori adevărate parcuri, cuprinzând diferite construcții și amenajări: piscine, terenuri de jocuri, pavilion de odihnă etc.

Caracterizate prin trasee geometrice, însă nu riguros simetrice, făcând legătura între mai multe pavilioane, grădinile erau decorate, de asemenea, cu porticuri, pergole, treiaje de lemn, statui, vase ornamentale, bazine, canale, fântâni.Astfel de exemple sunt: vila din Toscana a lui Pliniu cel Tânăr, „Casa de Aur”aîmpăratului Nero, dar mai ales vila împăratului Hadrian (fig.8) amenajată pe colina de Tivoli, lângă Roma, cea mai vastă și mai bogată dintre vilele imperiale.

Figura 8. Imagine reprezentând Vila împăratului Hadrian

Cadrul vegetal al grădinilor romane cuprindea stejari cu frunze persistente, pini, chiparoși, tei, platani, lauri, smochini, duzi, azalee, tisă, buxus, acant, mulți trandafiri și diferite specii de flori.Din timpul lui Augustus s-a dezvoltat arta tăierii arbuștilor în diferite forme („topiaria "), artă care va domina mai târziu grădinile medievale și apoi va cunoaște o tradiție aproape neîntreruptă. Pe lângă numeroasele grădini cu caracter privat, au apărut șigrădini publice.Primul parc public i s-a datorat lui Pompeius, apoi Caesar, Augustus au amenajat și ei grădini pentru folosința largă a poporului.

În cuprinsul acestora erau incluse teatre, mai târziu și terme (băi publice). Elementele și concepțiile noi în compoziția grădinilor, introduse de greci și dezvoltate apoi de romani, au influențat profund, peste veacuri, arta grădinilor în epoca Renașterii europene.

1.2.Grădinile Evului mediu

În timp ce în Europa Occidentală invaziile barbare dezagregau civilizația antică, Europa Sud-Estică, nordul Africii și Asia Mică, constituite în Imperiul bizantin, au continuat să se dezvolte în tradițiile clasice greco-romane, pe care s-au grefat elemente orientale. În Constantinopol, noua capitală, s-a păstrat interesul pentru grădini, acestea însoțind fastuoasele palate imperiale, dar și locuințele aristocrației. De formă pătrată, înconjurate de un zid de marmură, cuprindeau o vegetație exuberantă, bazine înconjurate de statui, puțuri rotunde cu coloane de piatră colorată și marmură, sculpturi decorative animate de amenajări hidraulice

Grădinile imperiale etalau un fast deosebit, manifestare a puterii suveranului. Decorul lor s-a artificializat, prin folosirea oglinzilor, a arborilor auriți, a automatelor hidraulice, sub influența luxului etalat de grădinile califilor. Exemplificăm grădina din Constantinopol a împăratuluiTheophil (fig.9). , concepută pentru a încânta deopotrivă vederea, auzul și mirosul, pentru a stârni surpriza și admirația vizitatorului – caracteristici împrumutate de la grădinile orientale.

Figura 9. Grădina din Constantinopol, capitală a Imperiului Bizantin

1.2.1.Grădinile medievale ale Europei occidentale

Grădinile monahale (fig.10) cuprindeau, în compartimente geometrice distincte, legume și pomi fructiferi, plante medicinale și aromatice și câteva specii de flori. Deși, începând din secolul al X-lea, horticultura a făcut progrese rapide, ca urmare a cruciadelor, care au contribuit la îmbogățirea sortimentului ornamental cu noi specii aduse din Orientul Mijlociu (lalele, zambile, crini, mimoze), organizarea grădinilor a rămas tributară schemelor utilitare. Preocupările unor călugări dominicani de a elabora lucrări scrise despre agricultură, au contribuit la răspândirea cunoștințelor tehnice și a celor referitoare la modul de aranjare a grădinilor, stimulând și interesul pentru crearea acestora. Pietro de

Figura 10. Imagini reprezentând grădina medievală monahală

Crescenzi, în preajma anului 1300, a prezentat modelul programatic al grădinii medievale, care a fost urmat timp de peste două secole în occidentul creștin. Schema generală se baza pe compartimentarea în sectoare separate de cultură: grădina cu pomi fructiferi, arbuști și plante ornamentale, grădina de legume și plante medicinale și grădina de flori cu funcție exclusiv ornamentală.

Grădinile locuințelor medievale aveau dimensiuni mai mici, fiind plane și înconjurate de ziduri. Compoziția era geometrică, monotonă, caracterizată de prezența careurilor egale, delimitate de alei de aceeași lățime, arbuști tunși și garduri vii tunse. Arta topiară era folosită în exces, iar lipsa arborilor era suplinită prin îmbrăcarea zidurilor ce împrejmuiau grădina cu plante agățătoare precum iedera, vița-de-vie sau trandafiri urcători.

Grădinile regale (fig.11) erau mai mari și în general compartimentate în curți geometrice separate prin garduri, cu diverse amenajări pentru amuzament: labirint, menajerie, pavilioane pentru petreceri, galerii acoperite de plante cățărătoare, folosite ca loc de promenadă și care făceau legătura între diferite sectoare ale grădinii.

Figura 11. Grădina regală

1.2.2. Grădinile islamice

Civilizația arabă și-a pus amprenta asupra tuturor țărilor ce făceau parte din marele imperiu islamic (începând cu sec. al VII-lea d.H.) dar au asimilat elemente și din civilizația popoarelor supuse. Acest lucru s-a petrecut și în arta amenajării spațiilor verzi, grădinile arabe având la început o influență orientală, predominant persană, apoi au căpătat un specific propriu. În general cu influență persană și sub incidența religiei mahomedane, grădinile erau împărțite în patru părți egale delimitate de obicei prin întretăierea a două canale cu apă. Apa era folosită fie în bazine și canale, fie sub formă de fântâni arteziene, legate prin mici canale de teracotă sau pavate cu marmură.

În Tunisia, Algeria și Maroc, s-au creat de-a lungul timpurilor, o serie de grădini (fig.12), nu atât de bogate ca cele de la resedințele califilor, dar ale căror vestigii se pot ur-mări în actualele palate, parcuri și grădini din aceste regiuni. Gră-dinile din această parte a lumii islamice aveau aceleași carac-teristici ca și cele deja amintite, respectiv un zid înconjurător, apa ca prim element decorativ, câteva bănci, treiaje, decor vegetal cu chiparoși, pini, lauri, eucalipți, magnolii, palmieri, agave, buxuși și plante bulboase. Cu toate că elementele compozițiilor acestor grădini nu sunt nici pe departe la fel de strălucitoare precum cele amintite deja, ele uimesc printr-o frumusețe fără seamăn datorită modului minunat de asamblare a acestora.

Figura 12. Grădină islamică din Maroc

1.2.3.Grădinile arabe din Spania

Palatele Alhambra și Generalife din Granada și Alcazar din Sevilla (sec. XIII-XIV.d.H.), din timpul dominației arabe , uluiesc și astăzi prin frumusețea grădinilor lor. Grădinile fie erau interioare, situate în curțile clădirilor, fie erau situate în afara palatelor, înconjurate de ziduri (fig.13).

Figura 13. Imagine reprezentând Grădina din Alhambra

Grădinile construite fie în interiorul curții palatelor, fie în afara acestora, impresionează și astăzi prin frumusețea lor. Decorul personalizează fiecare grădină în parte, fiind îmbogățit prin vegetație îmbinată cu măiestrie, alcătuită din chiparoși, eucalipt, palmieri, pini, magnolia, leandri, laur, agave, situați adesea în compartimente geometrice conturate cu garduri vii din buxus tuns (fig.14). Maniera adoptată în grădinile mai întinse este aceea de a diviza spațiul în sectoare separate, unde compartimentările cu buxus au modele diferite, aleile principale au pe mijloc canale cu apă, iar la intersecție se găsesc mici bazine hexagonale sau octogonale. Grădinile patio spaniole, deși precedate în istorie de formele întâlnite la popoarele orientale, la greci și la romani, reprezintă o contribuție a Spaniei medievale la arta modernă a grădinilor.

Figura 14. Imaini reprezentând elementele vegetale folosite în grădinile Islamice din Spania

1.3.Grădinile chinezești

În China, arta grădinilor, ca reflectare pregnantă a cultului naturii, s-a dezvoltat din vechime, în stânsă legătură cu religia. Filozofia daoistă și mai târziu budismul îndeamnă la reîntoarcerea omului la starea naturală, în comuniune perfectă cu universul, pentru dobândirea liniștii sufletului, a păcii divine și atingerea perfecțiunii morale și, în final, a nemuririi. În consecință, religia a impulsionat crearea grădinilor și găsirea cadrului natural propice vieții spirituale în raport intim cu elementele naturii.

Grădinile de plăcere din timpul dinastiei Han (sec.II – I î.e.n.), cuprindeau toate creațiile naturii – munți, ape, plante, animale – unde nobilii practicau exerciții yoga, pe lângă vânătoare, plimbare și odihnă. Arta grădinilor a cunoscut o mare dezvoltare pe lângă mânăstiri mai ales în secolele IV, V e.n., fiind impulsionată de noua religie, budismul. În jurul așezămintelor monahale s-au creat adevărate parcuri naturale în al căror peisaj s-au împletit expresii simbolice ale filozofiei.

Ca o caracteristică a tuturor grădinilor din China (fig.15), indiferent de perioada istorică, este mărimea acestora, suprafețele foarte întinse, în care vegetația era dispusă natural, firesc, în armonie cu peisajele naturale. Terasele erau trasate liber, neregulat, având ca-racter natural, fiind excluse liniile drepte, și conduceau privitorul de la un punct de interes la altul. Priveliștile erau oferite treptat și se foloseau scenele „surpriză”, ce erau descoperite brusc la un moment dat. Se foloseau numeroase elemente decorative: pavi-lioane, chioșcuri, stânci, bazine, poduri și podețe, cheiuri, terase, galerii, grote, cascade, porți, ziduri, care se integrau perfect aspectelor și formelor naturale.

Figura 15.Imagini reprezentând grădinile în China

Vegetația în schimb ocupa un rol secundar în compoziție și era supusă ideii de simbol al relațiilor interumane sau ale omului cu natură: prunii, foarte îndrăgiți în China, erau considerați vestitori ai renașterii naturii, pinii simbolizau forța caracterului, piersicii ornamentali – paradisul,bambusul – prietenia, lotusul – puritatea spirituală și sufletească etc.

Dintre flori erau nelipsite crizantemele și bujorii, dispuși în grupuri mari. Elementele componente ale grădinilor nu aveau un aspect elaborat, ci din contră, se integrau perfectaspectelor și formelor naturale (potecile aveau aspect neregulat, cu caracter natural, linia dreaptă fiind exclusă).

De-a lungul timpului, în grădinile chinezești au apărut noi elemente precum pagode, chioșcuri, poduri arcuite și noi influențe precum cele italiene sau franceze, dar arta grădinilor chineze și-a păstrat caracteristicile, continuând să lase impresia de peisaj natural. Ea a influențat arta grădinior din Japonia și a altor țări învecinate, iar în Europa, a contribuit la crearea stilului peisager al grădinilor engleze (sec. al XVIII-lea). Sortimentul ornamental adus în Europa, s-a îmbogățit tot datorită Chinei, ea constituind sursă a numeroaselor specii horticole aduse aici.

1.3.1. Grădinile japoneze

Influența Chinei a pătruns în Japonia din secolul VII e.n., aducând noul în cultul grădinilor, acesta fiind asimilat și mai apoi personalizat de japonezi, devenind în timp artă națională, cu o inconfundabilă originalitate. Primele grădini imperiale, aduceau aminte de parcurile chinezești. Dar sub influența religiei, mai ales a doctrinei zen, arta grădinilor cunoaște o mare dezvoltare și un mare rafinament, relevante fiind grădinile templelor. Clădirile erau astfel concepute, încât păreau a fi o componentă a peisajului. Grădinile mari conțineau și elemente construite precum poduri (fig.15), pavilioane, lanterne de piatră, ansambluri decorative din coloane de lemn.

Figura 15. Grădină în Japonia cu elemente construite

Lipsa aleilor a fost suplinită cu pasaje de pietre așezate la distanțe convenabile pentru a putea păși pe ele și de asemenea erau înălțate față de teren pentru a evita calcarea pe mușchiul verde. Vegetația este perfect integrată în peisaj: cireși japonezi, pini, ienuperi, arbuști de ceai, camelii, azalee, bambus, fac parte din decorul vegetal tradițional alături de numeroase specii de flori, ferigi și mușchi.Unul dintre cele mai caracteristice exemple îl reprezintă grădinile templului Daisen-in (fig.16).

Figura 16. Grădinile templului Daisen-in

Arta grădinilor japoneze este guvernată de anumite principii și reguli; ea a fost practicată în decursul timpului de anumiți grădinari, desenatori speciali, unii călugări Zen, devenind o meserie artistică (fig.17).Dorința de a aduce natura în locuițe, atât de pregnantă la japonezi, legată și de simbolismul religios, a determinat dezvoltarea tradiției aranjării florilor (expozițiile Ikebana datează din 1425) și a culturii arborilor pitici (bonsai).

Figura 17. Imagine reprezentând Grădina Zen

Farmecul deosebit și specificul grădinilor japoneze a trezit ecouri în arta grădinilor din Europa, prin apariția unor grădini sau a unor sectoare de grădină imitând stilul acestora; anumite elemente au fost preluate în arta modernă a grădinilor.

1.4.Grădinile renașterii

Renașterea (sec. XV-XVI d.H.) a fost o perioadă de înflorire a culturii și civilizației europene, prin reluarea idealurilor antichității clasice, din toate domeniile: artă, arhitectură, literatură, știință. Această orientare a apărut la început în regiunea Florenței, din Italia concepțiile au fost preluate în Franța care mai apoi și-a creat propria artă clasică a grădinilor.

În perioada Renașterii grădina reprezenta o demonstrație a ceea ce poate realiza omul în confruntare cu natura. Grădinile Renașterii nu erau făcute pentru promenadă sau meditație, ci pentru a fi privite ca opere artistice sau pentru contemplația pur estetică. Din acest punct de vedere, natura este frumoasă atunci când este logică, organizată, când reprezintă o formă în care se materializează o idee.

1.4.1.Grădinile italiene renascentiste

Primele creații renascentiste în arta grădinilor (sec.XV) apar în zona Florenței și au ca protagoniști familia Medici și câțiva arhitecții care lucrau pentru aceștia. Mai apoi Bramante , prin sistematizarea grădinii Belvedere de la Vatican (fig18.) și Raffael, prin proiectarea grădinilor de la Villa Madama lângă Roma au inițiat principii arhitecturale urmate și dezvoltate de numeroși arhitecți.

Figura 18. Grădina Belvedere de la Vatican

Principiile de amenajare ale grădinilor antice – simetria, organizarea arhitecturală a spațiilor, legătura dintre clădire și grădină prin elementele decorative construite, prezența sculpturilor, utilizarea vegetației tunse, au fost adoptate și recreate, într-un stil original care caracterizează grădinile italiene.

Datând din epoca Renașterii, se mai păstrează și astăzi unele din cele mai frumoase realizări în arta grădinilor, precum Villa Medici în Roma (fig.19), Villa d’Este la Tivoli, Villa Lante din Bagnaia ș.a. O sistematizare etajată, subordonată unei axe principale de perspectivă este conceptul acestor grădini. Desene din buxus și forme tunse, bazine cu jocuri de apă, canale, cascade, fântâni, statui, vase ornamentale, balustrade, parapete toate acestea fiind elemente ornamentale ce decorau și animau peisajul grădinilor.

Figura 19. Imagine reprezentând Villa Medici în Roma

Varietatea decorului e dată de axe secundare de perspectivă. Vegetația se subordonează compoziției geometrice: arbori plantați în linie, ziduri verzi, garduri vii și borduri tunse, arbuști modelați în forme geometrice alcătuiesc un decor ce încântă prin jocul de volume.

În secolul al XVII – lea, grădinile renascentiste evoluează sub influența stilului baroc ce apăruse în arhitectură.Principiile de bază se mențin, dar compoziția arhitecturală se atenuează prin introducerea în decorul grădinilor a liniilor curbe ample, a pomilor lăsați să se dezvolte liber și a elementelor ornamentale cu contururi mai dulci. Dimensiunile grădinilor cresc, tinzând către transformarea în parcuri.

1.4.2.Grădinile baroce franceze

Primele grădini realizate în Franța de un arhitect italian, la începutul secolului al XVI-lea la castelele Amboise,Blois (fig 20.) și Gaillon nu au adus că noutăți în sistematizarea planurilor decât terasarea terenului(cu diferențe mici de nivel), dar au îmbogățit și diversificat ornamentația cu fântâni de marmură și introducerea noilor partere.Coeziunea arhitectonică între clădiri și grădină, sistematizarea compoziției în funcție de un ax dominant reprezentat de o alee centrală, modelarea terenului în terase largi, cu partere decorate cu flori, prezenta canalelor ca elemente ale compoziției – sunt câteva trăsături importante care, ulterior, vor fi dezvoltate.

Figura 20. Grădinile Palatului Amboise

În perioada de început a barocului a apărut tipul de parter cu broderie din buxus, înlocuind desenele geometrice regulate.

În perioada barocă , fastul și strălucirea vieții de curte au avut drept cadru nu doar palatele somptuoase, ci grădinile și parcurile care au devenit locul de desfășurare a serbărilor grandioase, pentru a impresiona puterea monarhului și ale nobilimii franceze. Capul de compoziție în stilul baroc, îl constituie palatul, unitatea de ansamblu este realizată prin ordonare geometrică a elementelor componente față de o axă centrală, aceasta constituind perspectiva principală, dezvoltată pe o mare distanță în profunzimea peisajului creat.

Perpendicular pe perspectiva dominantă, sunt construite perspectivele dominante, care devin axe de compoziție subordonate. Spațiile învecinate palatului sunt degajate, permițând scoaterea în evidență a edificiului și oferind o vizibilitate mai bună asupra grădinilor.Caracteristic pentru stilul baroc sunt parterele bogat decorate cu flori, borduri sau broderii de buxus tuns, aliniamente de arbuști sempervirescenți modelați în forme geometrice, toate acestea asociate cu piese decorative arhitecturale și plastice (fântâni, bazine, statui, vase).

Le Nôtre a transformat clasicismul antic printr-un concept original, cu principii compoziționale proprii, dând lumii unele dintre cele mai frumoase parcuri monumentale precum: Vaux-le-Vicomte, Versailles (fig 21), Chantilly, Saint-Cloud, Sceaux, de asemenea, a resistematizat grădinile Tuileries, Fon-tainebleau, Saint Germain-en-Laye.

Figura 21. Grădinile Palatului de la Versailles

1.4.3. Grădinile engleze

Grădinile engleze din secolul al XVI-lea, erau caracterizate de stilul medieval cu influențe olandeze. Ulterior, ca și în alte țări, în noile grădini a pătruns influența italiană, apoi cea franceză. În timp ce arta grădinilor în Europa continua să evolueze sub influența stilului francez, secolul al XVIII-lea a marcat o schimbare esențială în concepția parcurilor și grădinilor engleze. În secolul al XVII-lea, au început să se afirme noi poziții, diferite de cele ale tradiției feudale. Sub influența noului stil în literatură, cel al lui John Milton sau Alexander Pope, combinat cu influența picturii de peisaj a lui Lorrain sau Poussin, arta grădinilor din Anglia capătă noi dimensiuni. Apare o nouă orientare și anume, orientarea spre contururi naturale, libere, o orientare spre natură sălbatică.Tunderea arborilor este suprimată, spațiile sunt lărgite prin eliminarea zidurilor, regularitatea schemelor clasice este atenuată. Astfel se merge treptat spre o naturalizare a peisajului, prin eliminarea elementelor construite decorativ și a formelor regulate.

Dezvoltării sociale și economice în Anglia secolul al-XIX-lea amenajarea grădinilor a depășit cadrul parti-cular, rezidențial și a intrat în cel urban, fiind realizate primele spații verzi pentru publicul larg. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Londra deținea 600 ha de spații verzi, amenajate în stil peisager, se poate aminti: St. James Parc, Green Park, Hyde Park (fig.22), Kensin-gton Gardens – situate în centrul orașului, formând un lanț verde de peste 4 km. La periferie erau: Regent’s Park (fig.22) ,Victoria Park și Battersea Park.

Figura 22. Imagini din Regent’s Park Londra

Grădinile din România

1.5.1. Grădinile până în secolul al XIX-lea

Ca urmare a evoluției social – istorice specifice, Transilvania a înregistrat o dezvoltare mai timpurie a grădinilor. Tranzitul diverselor popoare nomade, stabilirea coloniștilor străini, comerțul, navigația au prilejuit îmbogățirea sortimentului de plante. În cetăți – formațiunile urbane feudale – grădinile ocupau suprafețe mici și aveau mai ales caracter utilitar.

Mici grădini decorative se găseau pe lângă locuințele boierilor, nobililor, meșteșugarilor înstăriți și pe lângă mănăstiri.

Mai târziu, în secolul al XVI-lea, grădinile s-au înmulțit și s-au dezvoltat. Scrierile vremii semnalează laAlba Iulia o grădină amenajată în terase și decorată cu flori. Despre grădinile existente în secolul al XVII-lea în Transilvania, principele Gh.Racokzi a dispus plantarea la Alba Iulia a unui parc cu tei și flori, printre care unele aduse din alte țări(lalele, narcise).

Apar amenajări pe lângă casele orășenilor, iar din documente reiese existența unor grădini decorative în Sibiu. Paul din Alep, care a străbătut Țara Românească și Moldova, sunt descrise grădinile depe lângă mănăstirile Tismana și Cozia, grădina cu trandafiri și flori de pe lângă mitropolia din Târgoviște.

La Iași (fig.23), el menționează grădina palatului domnesc, cu eleșteu, iar pe dealul Galata grădini cu trandafiri, crini, garoafe, iasomie. Din unele informații aflăm de existență în București agrădinii domnești pe malul drept al Dâmboviței și a unor frumoase grădini cu trandafiri și lalele, amenajate pe malul raului Colentina.

Figura 23. Imagini reprezentând Grădinile Mănăstirii Frumoasa Iasi

Către sfârșitul secolului al XVII-lea, înflorirea arhitecturii românești, construirea a numeroase palate și case de moșie, a dus la crearea de parcuri și grădini.Palatul domnesc din București avea în preajma anului 1700 două grădini. Către sfârșitul secolului al XVIII-lea, Bucureștiul era un adevărat oraș-grădină: 80% din suprafața sa era ocupată de grădini, însă foarte puține aveau un caracter organizat.

1.5.2.Grădinile din secolul al XIX-lea

Odată cu dezvoltarea orașelor, în secolul al XIX-lea s-a impus necesitatea înființării spațiilor publice pentru plimbare și agrement.În Cluj, pe locul numit „Dumbrava furnicilor”, s-a înființat în 1838 un parc – promenadă, cuprinzând dotări pentru distracția publicului:cafenea, pavilion pentru muzică, bazin de înot, teren de sport. Acestea erau incluse într-o rezolvare peisageră de o parte și de alta a promenadei rectilinii, plantată cu patru rânduri de arbori ce separau circulația pietonilor de cea a trăsurilor. Pentru amenajarea de grădini publice au fost chemați de la Viena arhitectul peisagist Carl Friederich Meyer și grădinarul Franz Hӧrer. Activitatea lor a debutat cu înființarea Grădinii Kiseleff (1844), pe o suprafață de circa 7 ha. Tot Meyer și Hӧrer au executat grădini pentru conace la Măgurele, Maia, Filipeștii de Pădure și, apoi gradina Cișmigiu, în toate proiectele predominând stilul peisager.

În 1860, s-au început lucrările pentru prima grădina botanică din București (fig.24), realizată de grădinarul Ulrich Hoffman. În Craiova s-a amenajat cu ajutorul unui specialist neamț grădina logofătului Bibescu (moșie ce cuprindea zone decorative cu alei geometrice, bănci, pavilioane, sere, diferite culturi, vii, livezi, adăposturi pentru animale, moară ș.a.).

Figura 24. Imagini din Grădina Botanică Bucuresti

La Brăila s-a înființat o grădină publică cu traseu peisager și Parcul „La Monument”. La începutul secolului al XIX-lea, la Iași s-a amenajat Grădina Copou. La Brașov s-au realizat promenade (Aleea de sub Tampa), Arad, Făgăraș, Mediaș, Dej, Oradea, Hațeg, Ploiești, Giurgiu și alte orașe. La Sibiu în 1857, s-au început lucrările pentru parcurile „Sub arini” și „Dumbravă”. În 1858, la Timișoara s-a amenajat primul parc al orașului, cu denumirea actuală de Parcul Tineretului (anterior – „Regina Maria”, „Poporului”), urmat mai apoi de Parcul Scudier (1870, în prezent „Parcul Central”) și promenadă către Teatrul Național. La Simeria s-au pus bazele primului parc dendrologic, pe o suprafață de circa 70 ha, iar la sfârșitul secolului s-a început crearea unui alt parc dendrologic, la Bazos, lângă Timișoara.

CAPITOLUL II

2. CONDIȚIILE NATURALE ALE ZONEI DE AMENAJAT

2.1. Relieful

Municipiul Oradea este situat la contactul Câmpiei de Vest cu Dealurile de Vest. Relieful Oradiei se pliază pe structura geologică ce îl definește. Ca și unități de relief, în partea de vest se află Câmpia Crișurilor ce are ca subunități Câmpia Barcău – Biharia dezvoltată la contactul dintre Câmpia Crișurilor și Dealurile Oradiei; Câmpia Miersigului dezvoltată în prelungirea Dealurilor din partea de sud a perimetrului (Dealul Alparea, Dealul Viilor Cordău, Dealul Cornețu). Câmpia Barcău-Biharia se extinde de sub Dealurile Oradiei și din dreapta văii Fâneața Mare până la graniță, iar pe direcția nord-sud se dezvoltă între Crișul Repede și Barcău. Este o câmpie complexă, cu un nucleu format dintr-un areal mai înalt și uscat (Câmpul Bihariei) la cca. 110–130 m, pe care s-a format localitatea Biharia. Corespunde unui con aplatizat al Barcăului în parte și al Crișului Repede la nivelul terasei a 2-a, având caracter de câmpie intermediară, dar mult mai blândă decât cele similare de la sud de Crișul Repede.

În fapt este vorba și de o continuare a poalei glacisului Barcăului fragmentată de lunca văii Fâneața Mare. Sub deal are și aspect de glacis actual coluvio-deluvial. Acestei câmpii i se poate atașa, dar ca o unitate distinctă, Câmpia joasă a Borșului (numită Câmpia Santăului). Câmpia Miersigului se situează la sud de Crișul Repede și se întinde până la limita sudică a arealului. Are altitudini de 110–120 m, fiind inclusă în categoria câmpiilor înalte. Este compusă din glacisurile și terasele Crișului Repede.

În partea de nord-est se situează Dealurile Oradiei, ce reprezintă treapta de trecere a Munților Plopișului către Câmpie. Altitudinile dealurilor cresc spre nord-est pornind de la valori de 131,8 m Dealul Rojas, 230 m Dealul Dorongoș, 248 m Dealul Vântului, până la 289,6 m Dealul La Grinda. Dealurile Oradiei se suprapun depozitelor panoniene miopliocene formate din nisipuri în alternanță cu argile nisipoase.

Râul Crișul Repede împarte teritoriul în două străbătându-l de la est la vest. Crișul Repede a jucat un rol foarte important în definirea reliefului actual prin definirea în partea stângă a cursului a 7 terase: terasa de luncă (treapta I), terasa de luncă 2-3 m (treapta II), terasa de 6-10 m, terasa de 15-20 m, terasa de 34-40 m, terasa de 50-60 m, terasa de 70-80 m. Terasele inferioare reprezintă locul în care se dezvoltă orașul Oradea.

În partea dreaptă a cursului, versantul este subminat permanent de apele Crișului Repede, ceea ce reprezintă cauza producerii alunecărilor de teren din zonă. Instabilitatea versantului a dus la limitarea extinderii orașului în această direcție. Cu toate acestea, presiunea urbană a impus folosirea glacisului format la baza versantului din corpurile de alunecare.

2.2. Apele de suprafață

Oradea este străbătută de la est la vest de râul Crișul Repede și de pârâul termal Peța. Crișul Repede are pe teritoriului orașului următorii afluenți: Paris, Adona, Crișul Mic și Pârâul Sălbatic. Crișul Repede străbate orașul prin centru, pe cele două maluri ale sale formânduse o luncă deosebit de importantă pentru calitatea climatului urban și pentru biodiversitate. Datorită lucrărilor hidrotehnice de pe afluenți (Drăgan, Valea Iadului), dar mai ales de pe cursul Crișului Repede (acumulările hidroenergetice de la Lugaș și Tileagd), riscul de inundație pe teritoriul municipiului Oradea este foarte mic, nefiind necesară stabilirea unor zone inundabile. Orice proiect de construcție pe malurile apelor are nevoie de avizul Administrației Bazinale de Apă Crișuri, el trebuind să respecte zona de protecție cu lățimea de 3 m începând de la limita albiei minore în cazul Crișului Repede, delimitată pe toată lungimea malului acestuia și pe toată lungimea dig-mal în cazul Peței.

2.3. Tipurile de sol

În răspândirea solurilor din Oradea se constată preponderența luvisolurilor în proporție de 47,52 %, având o distribuție în spațiul ocupat de formațiunile deluroase și în zona câmpiei înalte. În zona dealurilor Oradiei aceste terenuri sunt ocupate cu plantații de viță-de-vie și culturi pomicole.

Protisolurile apar în proporție de 36,88% în areal, urmărind terasele de luncă.

Cambisolurile se regăsesc în proporție de 7,96% din areal.

Hidrosolurile reprezintă 5,44% din areal întâlnindu-se în zona câmpiilor joase, în care apele freatice sunt apropiate de suprafață existând situații de înmlăștiniri.

Pelisolurile (0,01%), antisolurile (2,08%) și cernosolurile (0,09%) au o răspândire foarte redusă însumând, 2,18% din areal.

2.4. Condițiile climatice

2.4.1. Temperatura

Datele privind temperatura aerului au fost înregistrate la Stația Meteorologică Oradea situată la 47o02’ lat. N și 21o,54’ long. E, la o altitudine de 136 m. Pentru analiza caracteristicilor și variațiilor temperaturii aerului, am luat în considerare un număr de 50 de ani, în intervalul 1961 – 2011.

Temperatura medie multianuală pentru intervalul 1961 – 2011 a avut la Oradea o valoare de 10,3oC, fapt ce pune în evidență situarea orașului în zona climatului temperat continental. Cea mai mare valoare medie anuală a temperaturii aerului, din perioada studiată, s-a înregistrat în anul 2007, fiind de 12,6oC, o valoare apropiată înregistrându-se în anul 2000, de 12oC. Temperatura medie anuală cea mai mică a fost de 9oC și ea s-a înregistrat în anul 1985.

Evoluția diurnă a temperaturii aerului

Datorită faptului că procesele de încălzire și răcire a aerului prezintă variații neuniforme de-a lungul anului, în cazul temperaturilor medii zilnice nu se poate vorbi de un mers ascendent sau descendent regulat.

În perioada studiată, temperatura medie zilnică a prezentat variații importante, cea mai scăzută medie zilnică fiind de -3,1oC, în data de 19 ianuarie, iar cea mai ridicată valoare a mediei zilnice a fost de 21,9oC, în data de 3 august. Amplitudinea rezultată are o valoare de 25,0oC, mai ridicată cu 2,5oC decât amplitudinea anuală a mediilor termice lunare.

Salturile interdiurne ale mediilor termice sunt mult mai accentuate iarna, când la nivelul lunii ianuarie maxima diurnă a urcat până la 15,0oC în data de 31 ianuarie 1987, iar minima diurnă a avut valoarea de -18,6oC, la 24 ianuarie 1963, rezultând astfel o amplitudine lunară în ianuarie de 33,6oC.

Vara temperaturile diurne prezintă variații mai reduse. În luna iulie maxima diurnă a avut o valoare de 29,9oC, în data de 6 iulie 1988, iar minima a coborât până la 12,0oC, în data de 5 iulie 1984. Amplitudinea lunară în iulie este astfel mai redusă decât în ianuarie, având o valoare de 17,9oC.

Numărul mediu anual al cazurilor cu inversiuni termice la Oradea, după temperaturile medii zilnice este de 9,5 cazuri. Cea mai mare frecvență a inversiunilor termice după temperaturile medii zilnice se înregistrează la Oradea în lunile de iarnă și toamnă. Astfel, în luna octombrie acestea au cea mai mare frecvență (16,4%), urmată de decembrie (15,1%) și noiembrie (12,7%).

Frecvența cea mai redusă a inversiunilor termice se înregistrează în lunile de la sfârșitul primăverii și începutul verii, în luna mai acestea înregistrând în medie o frecvență de 2,3%, iar în iunie de 2,2%.

Temperatura medie lunară

Temperatura medie lunară are un mers anual normal, ascendent începând cu luna ianuarie, când înregistrează cea mai mică medie termică lunară, până în luna iulie, lună ce marchează valoarea maximă a temperaturii medii lunare, după care mersul temperaturii medii lunare a aerului este unul descendent până la sfârșitul anului. Deci, valoarea minimă lunară a temperaturii aerului la Oradea se înregistrează în luna ianuarie, cu o valoare de -1,7°C, iar maxima în iulie, când atinge 20,8°C, rezultând o amplitudine lunară de 22,5°C.

Analizând valorile termice medii lunare la Oradea (tabel 4) se constată că acestea au valori negative doar în luna ianuarie (-1,7°C), în timp ce în celelalte două luni de iarnă au valori pozitive, puțin peste 0°C (februarie 0,7°C și decembrie 0,1°C).

Tabel 4. Valorile medii lunare multianuale și anuale ale temperaturii aerului (°C) la Oradea, 1961-2003

Frecvența medie a zilelor cu: îngheț, iarnă, vară, tropicale

De o importanță practică deosebită este și analiza frecvenței zilelor cu diferite temperaturi caracteristice. Alături de variațiile altor elemente climatice și acest parametru termic evidențiază marea variabilitate a condițiilor climatice din arealul orașului Oradea.

Nopțile geroase, cu temperaturi minime ≤ -10°C, sunt înregistrate în arealul orașului Oradea în anotimpul rece, cu precădere în luna ianuarie, când se înregistrează și numărul maxim al acestora. În luna ianuarie, numărul mediu multianual al nopților geroase este de 7,5, numărul maxim fiind înregistrat în anul 1964, când au fost 24 de astfel de nopți. Nopți geroase se înregistrează și în luna februarie, cu o medie multianuală de apariție de 5,8 zile pe an. Și în luna decembrie se înregistrează un număr mediu de 4,5 zile pe an în care temperatura minimă diurnă coboară noaptea sub -10°C, numărul maxim înregistrat fiind de 12 zile în anul 1998

Zilele de iarnă, cu temperaturi maxime ≤ 0°C au în arealul orașului Oradea, o frecvență mai mare decât a nopților geroase. Dintre lunile reci, cel mai mare număr de zile de iarnă se înregistrează în ianuarie, cu o medie de apariție de 10,8 zile. Pentru luna februarie numărul mediu anual al zilelor de iarnă este de 5,5 zile, iar în decembrie numărul mediu anual al zilelor de iarnă este de 7,1 zile. În lunile anotimpurilor de tranziție zilele cu temperaturi maxime egale sau mai mici de 0°C, pot fi întâlnite în martie și noiembrie.

2.4.2. Umiditatea aerului

Umiditatea aerului este elementul climatic a cărui importanță este evidențiată de influența pe care acesta o exercită în primul rând asupra sănătății umane. Cantitatea vaporilor de apă prezentă în aerul atmosferic influențează starea de sănătate a organismului uman, precum și evoluția și manifestarea celorlalte elemente climatice. În cazul climatului urban acțiunea concertată a umidității aerului cu alte elemente climatic (temperatură, nebulozitate etc.), dar și cu poluarea determină apariția unor situații de risc pentru sănătatea populației, studierea și analizarea acestui element climatic căpătând astfel valențe practice deosebite.

Umiditatea relativă zilnică, lunară, pe anotimpuri. Regimul anual și lunar al umezelii relative

Umezeala relativă a aerului în arealul orașului Oradea prezintă caracteristici proprii determinate de poziția geografică a centrului urban în vestul țării unde se manifestă mai intens ca și în alte zone ale țării influențele climatului umed din vestul și sud-vestul continentului. Acest fapt determină valori relativ mari ale umidității relative medii anuale, cu o medie multianuală de 76,9%.

Analizând regimul anual al umezelii relative (tabel 5) se constată că acesta se caracterizează prin înregistrarea valorii maxime a mediei lunare iarna, în luna decembrie (88,3%) și a minimului lunar în sezonul de vară, în luna iulie (69,6%). Mersul anual al umezelii relative este invers proporțional cu cel al temperaturii aerului.

Table 5. Valori medii lunare multianuale ale umezelii relative, la Oradea (Sursa: Arhiva A.N.M.)

Valori caracteristice ale umezelii relative

Frecvența zilelor cu umezeala relativă la amiază mai mare de 80% este relative ridicată, numărul mediu multianual al zilelor în care umezeala relativă atinge acest prag fiind de 91, o valoare care pune în evidență influențele climatului umed din vestul și sudvestul continentului, resimțite în partea de vest a țării.

Din analiza evoluției anuale a numărului de zile cu umezeala relativă mai mare de 80%, la amiază, reiese ca numărul maxim al acestor zile se înregistrează în anotimpul rece, cu deosebire în lunile decembrie și ianuarie, când se înregistrează un număr mediu de 20, respectiv 18 astfel de zile.

2.4.3. Radiația solară

În arealul orașului Oradea nu s-au efectuat observații actinometrice, iar pentru analiza radiației solare s-au folosit date satelitare. Radiația globală pentru latitudinea orașului Oradea a fost măsurată de către sateliții meteorologici, efectuându-se câte 9 măsurători zilnice, pe baza cărora s-au realizat sumele zilnice ale radiației globale, iar pe baza acestor date s-au obținut mediile lunare și cele anuale, redate în Wh/m2. Astfel, în perioada studiată, media multianuală a fost de 2990,0 Wh/m2, oscilând între 2843,9 Wh/m2.

Evoluția zilelor cu cer senin

Din analiza datelor privind numărul zilelor senine reiese faptul că numărul zilelor senine după nebulozitatea totală este mai redus decât numărul zilelor senine după nebulozitatea inferioară.

Astfel, numărul mediu multianual al zilelor senine după nebulozitatea totală este de 55,4 zile. Luna cu cele mai multe zile senine după nebulozitatea totală este august, cu o medie de 8,3 zile, urmată de octombrie cu 7,4 zile, fapt explicat de frecvența mai mare a regimului anticiclonic în aceste luni. Numărul zilelor senine după nebulozitatea totală reprezintă în medie, 15,2% din totalul zilelor dintr-un an.

Nebulozitatea. Evoluția lunară și anuală

Un factor important în determinarea valorilor nebulozității în arealul orașului Oradea îl constituie circulația maselor de aer cu diferite caracteristici. Alături de aceastabun rol major îl dețin și factorii climatici locali, atât cei naturali (relieful, structurabgeologică, gradul de acoperire cu vegetație și structura acesteia) cât mai ales cei antropici, generatori de poluare. Prezența diferitelor particule solide în atmosferă, care se constituie în nuclee de condensare, determină creșteri ale valorilor mediilor nefice (ale nebulozității).

Valoarea mediei nefice multianuale la Oradea este de 6,0/10. Valoarea maximă a mediei nefice anuale este de 7,0 zecimi, înregistrată în anul 1970, an în care valoarea sumei anuale de precipitații a fost ridicată, de 680,7 mm/an, iar durata de strălucire a Soarelui a fost doar de 1769,4 ore, fiind cea mai redusă valoare anuală a duratei de strălucire a Soarelui din intervalul de timp analizat.

Evoluția nebulozității de la o lună la alta (Tabel 6 ), în timpul unui an, pune în evidență un mers normal al acesteia, cu un maxim în lunile de iarnă, decembrie (7,4/10) și ianuarie (7,2/10), și un minim înregistrat în anotimpul cald, în luna august, cu o valoare de 4,2/10.

Tabel 6. Valori ale nebulozității medii la Oradea

Durata medie reală lunară și zilnică de strălucire a soarelui

Durata medie anuală de strălucire a soarelui este de 2064,6 ore, reprezentând 46,2% din numărul total de ore posibile cu soare la Oradea, pentru latitudinea de 47o02' latitudine nordică. De la un an la altul, durata anuală de strălucire a soarelui a variat în limite largi, influențată de circulația generală a atmosferei, de nebulozitate, dar și de factorii antropici, între care gradul de poluare al atmosferei deține un rol important.

Lunar durata de strălucire a soarelui are un mers normal, înregistrând valori reduse în lunile de iarnă, când durata zilei este mai mică, nebulozitatea și numărul zilelor cu cer acoperit este mai mare și când se înregistrează frecvent fenomenul de ceață și inversiunile termice, care favorizează menținerea în stratul inferior al atmosferei a substanțelor poluante, care reduc transparența aerului și împiedică pătrunderea razelor solare.

2.4.4. Precipitațiile

Evoluția anuală a precipitațiilor și indicele pluviometric

Prin variațiile pe care le înregistrează în spațiu și timp, precipitațiile influențează unele aspecte ale activității umane prin impactul pe care îl au asupra vieții socioeconomice, în mod deosebit în agricultură, transporturi, construcții și turism. Cantitatea anuală de precipitații cunoaște o mare variabilitate determinată de circulația atmosferică, de frecvența maselor de aer cu diferite caracteristici care ajung în arealul orașului Oradea. Astfel, din analiza, prelucrarea și interpretarea datelor pluviometrice înregistrate la stația meteorologică Oradea reiese că media multianuală a cantității de precipitații este de 618,1 mm/an.

Cea mai redusă cantitate de precipitații s-a înregistrat în anul 2000, fiind de numai 364,2 mm/an, iar cea mai mare cantitate anuală de precipitații s-a înregistrat în anul 1996, atingând o valoare de 884,0 mm/an.

Valorile lunare medii și maxime absolute ale precipitațiilor

Analizând valorile lunare ale cantității de precipitații (Tabel 7) se constată că acestea prezintă diferențieri importante de la o lună la alta. Cea mai mare cantitate de precipitații se înregistrează în sezonul cald al anului, în intervalul aprilie-septembrie înregistrându-se 60,5% din cantitatea anuală de precipitații.

Tabel 7. Cantități medii lunare de precipitații, la Oradea (Sursa: Arhiva A.N.M.)

Frecvența și cantitatea precipitațiilor atmosferice

Frecvența lunară a anumitor cantități de precipitații prezintă o importanță practică deosebită. Gradul de asigurare cel mai mare îl au cantitățile de precipitații cuprinse între 0,1-25,0 mm, în aproape toate lunile anului, cu excepția lunilor august și septembrie, acesta fiind de 100%, cele două luni având cea mai mare posibilitate de producere pentru valori sub 0,1 mm.

Secetele

Pentru evidențierea caracterului pluviometric al anilor și al lunilor din an, un indice deosebit de important și de sugestiv este Indicele Standardizat de Precipitații (ISP). Acest indice este utilizat cu deosebire pentru evidențierea perioadelor cu deficit de precipitații, dar ecartul său permite și evidențierea perioadelor umede, și chiar a celor cu excedent de precipitații.

În urma calculării ISP a rezultat că la Oradea perioadele cu excedent pluviometric sunt mai numeroase și se extind pe o perioadă mai lungă de timp față de perioadele deficitare pluviometric. Se remarcă astfel, din întregul șir de date analizate, existența a 7 perioade cu excedent pluviometric cu durata mai mare de 6 luni. Cea mai lungă perioadă cu valori ale ISP mai mari de 1,00, respectiv cea mai lungă perioadă cu excedent pluviometric, s-a înregistrat între iulie 1998 – mai 2000, când valoarea ISP a fost supraunitară, în 23 de luni, cu excepția a două luni din acest interval nîn care ISP a avut valori normale (august 1998 și octombrie 1999).

2.4.5. Vânturile

Din punct de vedere practic, analizarea și interpretarea datelor privind vântul au o mare importanță, acestea fiind utilizate în diverse domenii: la realizarea prognozelor meteo, în activitățile desfășurate în porturi și aeroporturi, în construcții. În funcție de viteza și direcția dominantă a vântului într-o anumită regiune se amplasează construcțiile industriale, în agricultură, în industria energetică, unde forța vântului poate fi utilizată ca resursă neconvențională etc.

Frecvența anuală a vântului pe direcții și anotimpuri

În arealul orașului Oradea direcția și frecvența vântului pe anumite direcții stau sub influența determinantă a poziției orașului, a caracteristicilor reliefului, în primul rând a fragmentării și orientării acestuia, iar în cazul spațiului urban propriu-zis, determinante sunt configurația perimetrului construit, înălțimea clădirilor, lățimea și orientarea rețelei stradale etc.

Frecvența anuală și anotimpuală a vântului pe direcții

Din analiza și interpretarea datelor privind direcția vântului la Oradea, pentru perioada 1961-2003, rezultă că direcția dominantă a vântului este cea sudică, cu o frecvență de 18,0% din cazuri, o frecvență ridicată înregistrând și vântul din direcție sudvest, cu 14,5%. Frecvența cea mai redusă o înregistrează vântul din direcția nord-est, vest și nordvest, a căror frecvență este de 4,9%,respectiv 6,1% și 5,2%.

Viteza vântului (m/s)

La Oradea, viteza medie multianuală a vântului are o valoare de 2,9 m/s. Analizând mersul anual al vitezei vântului, se constată că valorile cele mai mari ale mediilor lunare, de peste 3,0 m/s, se înregistrează în sezonul rece al anului, în intervalul decembrie-aprilie. De altfel, cea mai mare medie lunară a vitezei vântului se înregistrează în aprilie, fiind de 3,4 m/s. Acest fapt se explică prin dinamica activă a atmosferei din această lună, evidențiată și de valorile reduse ale calmului.

2.5. Cadrul natural

Oradea se încadrează din punctul de vedere al vegetației în subregiunea euro-siberiană, provincia Câmpia Tisei, districtul șesului Crișurilor. Plantele din grupa mezofitelor ocupă 62% din suprafața câmpiei, acest fapt indicând umiditatea moderată. Urmează plantele xerofite (21,2%), hidrofitele, higrofitele și halofitele.

Districtul șesul Crișurilor este o unitate floristică distinctă. Districtul învecinat de la nord (șesul Satu-Mare) are o vegetație hidro-higrofilă specifică zonei Eccedea, iar districtul din sud (șesul bănățean) conține specii termo- și xerofile care lipsesc din șesul Crișurilor.

Câmpia Crișurilor era ocupată odinioară de mari suprafețe de păduri, fapt dovedit de prezența solurilor de pădure în Câmpia glacisurilor, de toponimia din regiune („La poiană”, „La pădure” etc.) și de așezarea răsfirată, polinucleară a localităților, tipică pentru așezările din zona pădurilor.

Pădurile mai ocupă în prezent doar 4,5% din suprafața Câmpiei Crișurilor. În câmpia glacisurilor se găsesc păduri, (Căușad, Gurbediu, Apateu, Păușa-Șauaieu etc.) alcătuite din asociații de cer și stejar (Quercus cerris, Quercus robur, Quercus frainetto) precum și Acer campestre, Ulmus foliacea, Carpinus betulus. Pădurile sunt luminoase, speciile ierboase, putând acoperi solul în proporție de 20-25%. Pădurile din câmpia joasă (Sintea Mare, Socodor, Chișineu Criș, Ghiorac, Mărțihaz etc.) sunt alcătuite din asociații de stejar și ulm; vegetația ierboasă este mai slab dezvoltată decât în câmpia înaltă.

Vegetația de luncă este reprezentată de petice de zăvoaie cu specii lemnoase moi: Salix sp., Populus nigra, Alnus glutinosa etc., precum și de o vegetație ierboasă în care apar și Phragmites sp., Juncus sp., Carex sp. Vegetația ierboasă naturală, datorită desțelenirilor, ocupă suprafețe foarte mici.

Vegetația acvatică și palustră a avut în trecut o mare răspândire; în prezent este reprezentată de o vegetație mezohidrofilă (pipirig, papură, trestie etc). Vegetația mezohidrofilă este prezentă de-a lungul râurilor Crișul Repede și Peța (Agrostis alba, Poa pratensis). Vegetația xerofilă și xeromezofilă este reprezentată prin asociații de Festuca sulcata, alături de care se întâlnesc Festuca pseudovina, Poa bulboa, Trifolium repens, etc.

Vegetația halofilă este caracteristică câmpiei joase. Structura floristică a pajiștilor halofile diferă în funcție de tipul de salinizare, adâncimea și concentrația sărurilor, umiditatea sărurilor, umiditatea solului. Hordeum hordeacus și Lepidium perfoliatum imprimă pajiștii o culoare roșie, iar Artemisia monogyn, Camphorosoma ovata și Trifolium parviflorum o culoare gri. Pe sărăturile umede se întâlnesc Plantago tenuiflora, Horderum histris, Puccinellia distans, iar pe cele uscate Festuca ovina, Statice gmelini, Artemisia maritima. Din păcate nu există măsurători ale spațiilor verzi din extravilan. Pentru a evalua suprafața acestora trebuie să ne referim la datele puse la dispoziție de Ocolul Silvic Oradea. Acesta administrează pe teritoriul său o suprafață totală de păduri cu funcție de protecție (categoria funcțională I) de 996,8 ha.

Din această suprafață pădurile de protecție din jurul municipiului Oradea ocupă 290,5 ha (4% din totalul pădurilor administrate de acest Ocol Silvic). Dacă ne referim însă strict la pădurea aflată în limitele unității administrativ teritoriale Oradea, respectiv la o parte din Pădurea Nojorid, ea are o suprafață de 96,9 ha, ceea ce înseamnă că unui locuitor îi revin aproximativ 4,7 mp de pădure, adică 1,5% din suprafața recomandată de Organizația Mondială a Sănătății.

Animalele sălbatice lipsesc aproape în totalitate, existând totuși grupuri de rozătoare și mamifere mici, precum și căprioare, în pădurea Felix de lângă oraș. Dar sunt și unele reptile cum ar fi șopârla și șarpele de apă care se află îndeosebi pe malurile Crișului Repede. În Crișul Repede trăiesc, de asemenea, mai multe specii de pești, cum ar fi: avatul, bibanul, carasul, crapul, linul, păstrăvul, roșioara, somnul, șalăul, știuca, cleanul, ș.a.

2.6. Condițiile topoclimatului

Condițiile topoclimatului de câmpie este determinat de altitudinile reduse, extinderea teritorială mare, o uniformitate relativă, larga deschidere spre toate direcțiile și lipsa unor obstacole în arealul periurban, ceea ce permite o bună circulație a aerului, precum și de prezența unei vegetații naturale de talie joasă și a culturilor agricole. Aceste caracteristici determină înregistrarea unor temperaturi mai ridicate în timpul verii, cu 1,5°C până la 3°C, față de zona Dealurilor Oradiei, în funcție de compoziția suprafeței active și de orientarea versanților.

Iarna, asocierea teritorială dintre câmpie și deal în arealul orașului Oradea pune în evidență înregistrarea unor situații cu inversiuni termice, care de altfel pot fi posibile pe tot parcursul anului, însă cu o manifestare mai pronunțată în sezonul rece. În situațiile cu inversiuni termice temperatura înregistrată în câmpie este mai scăzută cu până la 4°C față de cea înregistrată în zona Dealurilor Oradiei, așa cum a fost și cazul inversiunii din perioada 9-10 februarie 2005.

De asemenea umezeala aerului are valori mai reduse față de zona dealurilor, însă valorile acestui parametru climatic diferă mult în cadrul topoclimatului de câmpie în funcție de structura suprafeței active. Astfel, în perimetrul construit valorile umidității relative au valori

Topoclimatul zonelor rezidențiale cu clădiri înalte (blocuri) se găsește localizat în Oradea în zona cartierelor Nufărul și Rogerius, precum și în vecinătatea marilor artere rutiere: Calea Aradului, B-dul Magheru, B-dul Dacia, B-dul Decebal etc.

În zonele cu structuri compacte de blocuri de locuințe temperatura aerului este mai ridicată comparativ cu zonele verzi din interiorul orașului, sau cu zonele cu clădiri de înălțime redusă, mai ales că între blocuri suprafețele ocupate de vegetație sunt foarte reduse. Umiditatea aerului are, de asemenea, valori reduse, materialele de construcție folosite, fiind impermeabile, determină o scurgere rapidă a apei provenite din precipitații spre sistemul de canalizare, iar suprafețele reduse acoperite cu vegetație nu determină o creștere semnificativă a acesteia prin evapotranspirație. Astfel zonele ocupate cu clădiri înalte beneficiază de valori mai reduse cu 15-20% ale umidității aerului comparativ cu zonele unde spațiile verzi au suprafețe extinse.

În zona compactă de blocuri din sudul orașului, grupate în cartierul Nufărul, în timpul realizării unuia dintre profilele topoclimatice, au fost înregistrate valori ale mediei diurne a umidității aerului cu aproape 15% mai reduse față de zona campusului universitar, unde clădirile sunt rare, iar vegetația ocupă suprafețe extinse.

În zonele rezidențiale cu clădiri înalte vântul suferă modificări importante, atât în ce privește direcția, cât și viteza. Clădirile înalte constituie adevărate obstacole în calea curenților de aer, aceștia fiind obligați să își modifice direcția și viteza în preajma lor.

Topoclimatul intersecțiilor mari, parcărilor și spațiilor largi prezintă caracteristici determinate de structura suprafeței active. Zonele ocupate de intersecții, parcări și spații largi din interiorul orașului au o suprafață activă caracterizată de prezența suprafețelor extinse de beton și asfalt, care se încălzesc mult pe timpul zilei. O altă caracteristică a acestor zone este gradul ridicat de poluare, determinat de transportul auto, știut fiind faptul că în zona marilor intersecții și a parcărilor ambalarea motoarelor autovehiculelor favorizează pătrunderea în aerul atmosferic a numeroase substanțe poluante.

Astfel de intersecții mari, parcări și spații largi se găsesc localizate în central orașului, zona Bisericii cu Lună (Piața Unirii), zona „Cele Trei Crișuri”, zona Pieței Agroalimentare Centrale (Piața Mare), zona Pieței Agroalimentare de Vest (Piața Rogerius), intersecția din apropierea magazinului Crișul, intersecția străzilor Nufărul și Constantin Noica, parcarea din fața Sălii Sporturilor „Antonio Alexe” etc.

Încălzirea puternică a suprafețelor din asfalt și beton, la care se adaugă și prezența poluanților, favorizează o creștere a temperaturii aerului în stratele de aer din apropierea solului, fapt ce duce la apariția contrastelor termice dintre aceste zone și cele învecinate, acestea determinând la rândul lor mișcări pe orizontală ale maselor de aer. Lipsa unor obstacole face ca aceste mișcări să aibă un caracter turbulent, apărând uneori vârtejuri care ridică în atmosferă praful, determinând astfel o reducere a transparenței aerului.

Topoclimatul spațiilor verzi este caracterizat de valori mai reduse ale temperaturii aerului, datorită lipsei unor suprafețe extinse de beton, asfalt și sticlă care ar determina creșteri ale acesteia.

Arealele ocupate de spații verzi în interiorul orașului sunt cele ale parcurilor, grădinii zoologice, cimitirului municipal, iar în partea de sud se individualizează ca o zonă verde cu caracteristici climatice proprii zona aeroportului. Topoclimatul spațiilor verzi caracterizează și campusul universitar, întrucât suprafețele ocupate cu construcții sunt mai restrânse decât cele ocupate cu vegetație, iar densitatea clădirilor este redusă.Vegetația arboricolă este cea care imprimă cele mai importante caracteristici climatice în cazul parcurilor și a grădinii zoologice și într-o oarecare măsură și a zonei campusului universitar. Astfel, temperatura aerului înregistrează, cu precădere în sezonul cald al anului, valori mai reduse cu 2-3°C, față de zonele rezidențiale. În arealul spațiilor verzi amplitudinile termice diurne au valori mai reduse. În cadrul zonelor extinse ocupate de spații verzi se înregistrează creșteri semnificative ale umidității relative a aerului, determinate de intensitatea manifestării fenomenelor de evapotranspirație.

Viteza vântului în interiorul parcurilor este mult diminuată, datorită vegetației arborescente care se constituie într-un obstacol în calea curenților de aer, înregistrându-se însă o creștere a acesteia la periferie.

2.7. Condiții social – economice

Conform recensământului efectuat în 2011, populația municipiului Oradea se ridică la 196.367 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 206.614 locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (67,59%). Principalele minorități sunt cele de maghiari (23,07%) și romi (1,09%). Pentru 7,49% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (55,8%), dar există și minorități de reformați (13,62%), romano-catolici (9,16%), penticostali (4,77%), baptiști (3,48%) și greco-catolici (2,99%). Pentru 8,19% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională

Oradea a fost dintotdeauna una din cele mai prospere orașe ale României și unul dintre cele mai semnificative centre economice, în mare parte datorită proximității față de frontiera cu Ungaria, devenind astfel o poartă înspre Occident. PIB-ul per cap de locuitor este cu aproximativ 150% din media din România. După 1989, datorită numărului mare de consumatori, Oradea a cunoscut o revigorare economică, nu atât în sectorul industrial cât în cel de servicii.

Rata șomajului din Oradea este de 6.0 %, ceva mai mică decât media pe țară, dar mult mai mare decât media pe județul Bihor, de aprox 2%. Municipiul Oradea are o economie a cărei structură cuprinde majoritatea domeniilor și realizează 63% din producția industrială a județului: construcții de mașini, prelucrarea lemnului și mobilier, pielărie, blănărie și încălțăminte, confecții, tricotaje și lohn, chimie, industrie alimentară, materiale de construcții, confecții metalice și plastice, piese de schimb, electronică, etc.

Municipiul Oradea dispune de o rețea de instituții și servicii de interes public general: transport, proiectare, construcții, instalații, turism, activitate hotelieră, import-export. Toate activitățile economice sunt sprijinite de asistența indispensabilă a peste 26 de bănci cu filiale în oraș și județ.

Piața imobiliară orădeană a cunoscut în ultimii ani o creștere accelerată ajungând la cote relativ identice cu piețele imobiliare din București, Brașov și Timișoara. Trendul ascendent s-a accelerat odată cu invitația primită de România de a adera la structurile euro-atlantic.

2.8. Funcțiile peisajelor amenajate

Peisajele amenajate, ca suprafețe acoperite cu vegetație, se definesc și prin capacitatea de îmbunătățire a microclimatului, a regimului fonic, prin gradul de dotare utilitară și decorativă a zonelor de odihnă, recreere, agrement, sport, și prin valoarea estetică globală. Diferitele categorii de spații verzi existente la nivelul orașelor îndeplinesc multiple funcții, ele își exercită acțiunea în același timp, dar unele prevalează asupra altora, cu intensități diferite, în funcție de tipurile specifice, dimensionarea în cadrul intravilanului, integrarea în sistemul urban etc.

Această polivalență funcțională a spațiilor verzi precum și evidențierea unor beneficii oferite de acestea în funcție de specificul urban, la un anumit moment evolutiv, determină o paletă diversă de abordări metodologice, în încercarea de a sintetiza o tipologie completă a beneficiilor oferite de spațiile verzi. Astfel, funcțiile spațiilor verzi se pot grupa în trei mari categorii: funcția sanitar-igienică, funcția recreativă și funcția estetico-peisagistică.

Dezvoltarea în ultima perioadă a urbanismului ecologic, care promovează, pe toate căile posibile, prezența naturii în orașe ca modalitate de creștere a calității locuirii urbane, conduce în prezent la o valorizare a beneficiilor ecologice pe care spațiile verzi le pot aduce în orașe. Această modificare de optică este vizibilă atât pe plan internațional cât și prin intermediul lucrărilor autohtone de factură recentă, care scot în evidență funcția ecologică, cu rol major de protecție și ameliorare a mediului ambiant. În cadrul funcționalității ecologice, principalele funcții ale spațiilor verzi sunt: funcția hidrologică, antierozională, climatico-sanitară, recreativă, estetică, științifică și educativă.

2.8.1. Funcțiile ecologice

Din perspectivă ecologică, spațiile verzi urbane sunt un adevărat moderator al impactului activităților umane asupra mediului înconjurător, prin ameliorarea microclimatului urban (moderarea temperaturile excesive și atenuarea variațiilor de temperatură diurne și sezoniere, reducând efectul de „insulă termică” al orașelor, stimularea schimburilor de aer, diminuarea vitezei vântului, ionizarea atmosferei), purificarea atmosferei (prin contribuțiile importante aduse la epurarea chimică, fizică și bacteriologică a atmosferei urbane), reducerea poluării fonice, îmbunătățirea capacității de retenție hidrică a terenului, păstrarea și perpetuarea biodiversității.

Nu există o fundamentare științifică pentru a corela beneficiile ecologice reale cu norma de spațiu verde pe locuitor. Ceea ce se poate generaliza și afirma cu certitudine este că existența spațiilor verzi plantate, întreținerea și dezvoltarea lor reprezintă un factor de reducere a riscurilor ecologice urbane, cu efecte pozitive asupra aerului, desfășurării ciclului hidrologic, solului și colectivităților umane.

Tampon al efectelor poluării atmosferice, prin capacitatea de epurare fizică, chimică și bacteriologică, vegetația este concomitent însă și victimă. Sub influența poluanților vegetația lemnoasă reacționează prin dereglări metabolice cu efecte morfologice ireversibile, precum: nanism, atrofierea organelor, necroze, cloroze, rarefierea învelișului foliar și în final, moartea arborilor. Aceste modificări reflectă reacția directă la stresul de poluare care, acționând continuu și cumulativ, poate genera adevărate situații de criză fiziologică.

2.8.1.1. Funcția hidrologică se caracterizează prin efectele spațiilor verzi asupra reținerii precipitațiilor atmosferice, echilibrarea alimentării susținute a pânzei de apă freatică, reducerea și purificarea scurgerilor de apă, prevenirea torenților. Umiditatea aerului este direct influențată prin procesele de evapo-transpirație specifice plantelor, umiditatea relativă a aerului în parcuri și păduri fiind cu 7-14% mai mare decât în zonele lipsite de vegetație. În mediul urban, unde aportul higrometric al apei din precipitații este redus, datorită sistemului de evacuare a apei prin canale colectoare închise, vegetația (ierboasă și lemnoasă) umezește atmosfera, realizând acel nivel higrometric confortabil al atmosferei urbane, în special în timpul verii. De exemplu, se apreciază că un arbore de mărime medie dintr-o plantație stradală poate transpira într-un sezon de vegetație circa 5m3.

2.8.1.2. Funcția antierozională include însușirile spațiilor verzi de a împiedica eroziunea solului și degradarea rocilor, de a reține materialele aluvionare și a consolida malurile cursurilor de apă etc.

2.8.1.3. Funcția climatică rezidă în însușirile spațiilor verzi de a modela amplitudinile și variațiile climatice diurne și sezoniere prin procesele de evapotranspirație, prin albedoul specific, sau prin reducerea efectului de răcire a vântului, ceea ce duce la: micșorarea vitezei vântului, sporirea umidității atmosferice, reducerea intensității radiației solare etc. Climatul urban se distinge în toate sezoanele prin anomalii de temperatură, umiditate și lumină. Precipitațiile din oraș sunt colectate și evacuate prin canalizare, ceea ce conduce la aspectul secetos, deșertic al climatului urban. Aerul devine uscat, umiditatea relativă scăzând deseori sub 5%, ceea ce defavorizează atât oamenii cât și plantele.

Temperatura mai ridicată din oraș, în comparație cu împrejurimile, este sesizabilă încă din primăvară. Astfel în zona centrală, liliacul, castanii, teii înfloresc cu circa 6-8 zile mai devreme decât la periferie.

Clădirile înalte, blocurile (construite îndeosebi în perioada 1970-1990) sunt adevărate oglinzi ce reflectă înspre sol o parte din razele solare și transformă străzile, vara, în cuptoare fierbinți. Temperatura medie anuală este mai ridicată cu 0,5-20C în zona centrală față de periferii. În perioada unui timp frumos, calm, diferența de temperatură între centrul orașului (cald) și împrejurimi (răcoare) determină o circulație atmosferică, funcționând ca într-un vas închis, fenomen care generează poluare urbană.

Efectele de prospețime, răcoare, umiditate a vegetației asupra microclimatului urban se datorează fenomenului de evapotranspirație, care transformă plantele în adevărați refrigeratori, prin evaporația puternică și foarte eficace a apei. La evaporația unui gram de apă se consumă circa 590 calorii. Un arbore mediu, solitar, transpiră vara, în jur de 500 l apă pe zi, consumând aproximativ 300000 kcal pe zi. Un arbore bine dezvoltat poate reduce în acest fel, local, temperatura cu până la 8-120C față de aceea de pe o stradă fără arbori. În mijlocul unui parc, diferența poate atinge 6-80C. Fiecare aliniament stradal, scuar, parc sau zonă verde influențează, prin efectul răcoritor, circulația locală a aerului. Vegetația lemnoasă, prin microclimatul pe care-l realizează, moderează temperaturile excesive, astfel, temperaturile în zilele toride de vară sunt mai scăzute în interiorul masivelor de arbori, a perdelelor de protecție, fâșiilor plantate în lungul străzilor, sau în apropierea acestora, iar iarna temperaturile sunt mai ridicate datorită efectului de diminuare a mișcării aerului. Suprafețele acoperite cu gazon se încălzesc mai puțin comparativ cu suprafețele acoperite cu nisip, pietriș, cărămidă, asfalt sau beton. De exemplu, dacă temperatura aerului la suprafața betonului este de 30°C, în aceleași condiții temperatura la suprafața asfaltului va fi de 45°C, iar temperatura aerului la nivelul gazonului va avea valori cuprinse între 22-24°C. Acest aspect se poate pune ușor în evidență prin diferențele de temperatură dintre zonele verzi și aglomerările de construcții, sau dintre zonele verzi și zonele deschise, lipsite de vegetație, care se încing în zilele toride de vară și sunt expuse temperaturilor foarte scăzute iarna. Viteza vântului sau viteza de deplasare a aerului, este ameliorată în special de arbori și arbuști, și în principal de speciile cu frunziș sau coroană densă, sau cu frunziș sempervirescent. Plantațiile și zonele cu vegetație lemnoasă protejează împotriva vânturilor puternice, diminuându-le considerabil viteza în zonele adiacente, acestea comportându-se nu ca paravane compacte ce creează în spatele lor curenți turbionari (ca în cazul clădirilor, diferitelor construcții sau ziduri) ci ca adevărate filtre de atenuar și de deviere a maselor de aer aflate în mișcare. Perdelele de protecție, aliniamentele stradale sau orice alt masiv de arbori sau arbuști favorizează starea de calm a masei de aer atât în interiorul acestora cât și în zonele învecinate, astfel, la o distanță de 30-60 m de la lizieră în interiorul unei păduri, viteza vântului scade cu 30-60%, iar la 120-200 m în interior, atmosfera devine calmă. Aceste valori variază în funcție de speciile sau specia componentă, vârsta arboretului, structură pe verticală, consistență, elagaj și anotimp.

Ameliorarea intensității radiațiilor solare este realizată pe de o parte prin efectul de umbrire, datorită frunzișului speciilor arborescente și arbustive, dar și prin cantitatea de radiații solare reflectate de vegetație (albedo). Intensitatea luminii are valori corespunzătoare, ce nu deranjează ochii, în zonele plantate, cu vegetație ierboasă și lemnoasă, și este supărătoare în zonele lipsite de vegetație în care abundă materialele inerte precum sticla, betonul, marmura, gresia, oțelul, etc.

2.8.2. Funcțiile sociale

Funcțiile sociale răspund nevoilor umane de recreare și petrecere a timpului liber. Verdele urban joacă un rol semnificativ în creșterea incluziunii, promovarea sănătății populației, fiind în același timp o resursă educațională prin oportunitățile oferite în dezvoltarea valențelor științifice, civice și estetice ale citadinilor. Peter Groenewegen (2006), profesor la Institutul de Cercetări Medicale din Olanda propune chiar termenul de „vitamina G” (engl. green – verde) pentru numeroasele beneficii aduse populației de către spațiile verzi intravilane din punct de vedere al sănătății, bunăstării și securității sociale. Spațiile verzi se încadrează în categoria „peisajelor estetice vitalizate”, cu un real potențial sanogen, fiind astfel destinate promovării sănătății publice.

2.8.2.1. Funcția recreativă. Amenajările peisagistice sunt benefice pentru sănătatea oamenilor nu numai prin crearea unui microclimat mai favorabil și a unui mediu mai calm, cu aer mai curat și mai bine oxigenat, ci și prin influența stenică asupra stării neuropsihice. Ca urmare a intensificării acțiunii factorilor de stres și poluanților, omul societății moderne „simte tot mai mult nevoia“ de a evada în mijlocul naturii, în scopul refacerii capacității sale psihice și fizice, al relaxării, al destinderii, al recreării stării sale generale. Spațiile verzi constituie o ambianță deosebit de favorabilă pentru practicarea a numeroase activități recreative, ca cele din domeniile culturii, artei, sportului, divertismentului, turismului, fiind un element compensator al condițiilor de lucru, al solicitării fizice, intelectuale sau psihice, la care este supus omul în viața cotidiană, în general. Cu cât sunt mai mari aceste solicitări, cu atât mai mare este nevoia omului de a fugi din cotidian, cele mai multe destinații, în acest sens fiind zonele cu vegetație, spațiile verzi urbane sau extraurbane. Prin recreare se creează o stare de destindere, de relaxare, prin care se elimină traumele psihice și nervoase provocate de stările de tensiune, sau este eliminată oboseala temporară cauzată de progra-mul zilnic de activitate. Însăși trecerea printr-o zonă verde intravilană provoacă sentimente diferite, constrastante cu cele înregistrate atunci când se traversează peisaje urbane în care betonul, sticla, asfaltul și zgomotul predomină. O altă metodă de relaxare este divertismentul sau amuzamentul, prin care se înlătură plictiseala, sau efectul automatismelor zilnice, evadarea prin care individul iese din mediul său obișnuit. În spațiile verzi, recrearea umană se realizează permanent. Aceasta poate fi de scurtă durată, în zonele aglomerate, cum sunt aliniamentele stradale sau scuarurile, sau poate fi o odihnă mai îndelungată, activă sau pasivă, ca repausul pe o bancă sau plimbare ușoară, realizate în parcurile publice sau în cele de cartier, în grădinile botanice. Spațiul verde contribuie enorm la confortul urban, ca parte componentă a unui peisaj urban optim, caracterizat de un raport echilibrat între construcții vegetație, căi de circulație, etc. Printre sarcinile de bază ale recreării este și dezvoltarea personalității prin care individul se eliberează pentru o perioadă de timp de automatismele zilnice, având un comportament și activități creatoare și novatoare.

Factorii care influențează recrearea sunt timpi de existență, respectiv timpul alocat servirii mesei, odihnei prin somn, întreținerii personale, serviciului, timpi de subzistență care este alocat deplasării la serviciu, cumpărăturilor pentru hrană, îmbrăcăminte, timpul liber care este împărțit la rândul său în timp liber zilnic, timp liber de week-end și timp liber de lungă durată, respectiv concediile, vacanțele, pensia. Nivelul de trai, este un alt factor care influențează recrearea în funcție de care sunt mai mult sau mai puțin accesibile diferite obiective: stațiuni, călătorii, obiective turistice, etc.

2.8.2.2. Funcția sanitară (sanitar-igienică) a spațiului verde este reprezentată de ansamblul însușirilor acestuia de a contribui la realizarea unor condiții de mediu favorabile sănătății oamenilor. Această funcție se referă la acțiunea directă asupra organismului uman prin crearea de condiții cât mai apropiate de nivelul optim existențial al ființei umane prin scăderea intensității luminii directe sau reflectate, stimularea schimburilor de aer, oxigenarea și purificarea aerului, reducerea curenților de aer, fixarea și chiar metabolizarea unor noxe (monoxid de carbon, dioxidul de azot, diverse metale grele), ionizarea negativă și epurarea microbiană a aerului.

Aerul din oraș este poluat de numeroase particule aflate în suspensie, produse de activitatea industrială, traficul rutier, diverse activități cotidiene. Aceste particule sunt: toxice (metale grele, cum este plumbul emis de autovehicule), caustice (clorfluorurații), cancerigene (carburi rezultate din combustii incomplete) etc. Particulele din atmosfera urbană poluată sunt nocive pentru aparatul respirator uman. Ele îngreunează și suprasolicită sistemul uman de apărare și exercită un efect depresiv asupra amplitudinii mișcării aparatului respirator, diminuând oxigenarea, ceea ce conduce la oboseală, devitalizare. Atmosfera urbană este, de asemeni, contaminată de diverse gaze toxice. Un autovehicul degajează în medie 2 – 4 grame oxizi de azot la un parcurs de 1 km.

Asocierea frecventă a poluării prin particule cu poluarea gazoasă și formarea de peroxizi, cloruri etc., sunt periculoase atât pentru om cât și pentru plante. Această poluare este atenuată de foliajul arborilor; vegetația este capabilă de a fixa monoxidul de carbon, pe o alee cu arbori și arbuști absorbându-se până la 30% din monoxidul de carbon emis. Denumite și plămâni ai orașelor, spațiile verzi purifică aerul, captând în medie, vara, până la 50% din praful atmosferic, iar iarna, până la 37%.

Ozonul cu care se îmbogățește aerul prin oxidarea substanțelor organice din litieră și, mai ales a terebentinei din rășină, constituie un factor sanitar important. Ozonul, fiind puțin stabil, se descompune ușor, eliberând oxigenul sub formă de ioni. Fiind un oxidant mai puternic decât oxigenul în stare moleculară, el activează arderile și produce în organism un spor de vitalitate, îl fortifică și creează buna dispoziție.

Aerul ionizat exercită o acțiune pozitivă asupra organismului, având proprietăți curative și profilactice. Ionizarea mai accentuată din spațiile verzi se datorează, pe de o parte fotosintezei, prin care se eliberează electroni ce ionizează aerul din apropiere, iar pe de altă parte, faptului că vârfurile ascuțite ale frunzelor mijlocesc, în anumite condiții atmosferice, descărcarea electricității care contribuie la creșterea numerică a ionilor din atmosferă. Aeroionii influențează organismul uman prin acțiunea asupra alveolelor pulmonare și a sistemului nervos. O parte din ioni trec în sânge și transmite sarcina ei electrică celulelor, contribuind la scăderea tensiunii arteriale, la ameliorarea formulei sanguine, la sporirea absorbției de oxigen, și implicit, la mărirea capacității de efort și atenție, ceea ce creaază un sentiment de bucurie.

Spațiile verzi au, de asemenea, capacitatea de a neutraliza pulberi biologic active (radioactive), extrem de periculoase pentru sănătatea oamenilor. Având o deosebită capacitate de epurare microbiană a aerului, spațiile verzi funcționează ca o barieră biologică. Fitoncidele emanate de stejar distrug bacilul dizenteriei, iar diferite tipuri de stafilococi sunt afectați de fitoncidele emanate de arțar, castan, paltin, plop, salcâm, pin, tuie, tisa. Un hectar de ienupăr emană, în 24 de ore, aproximativ 30 kg de fitoncide, o cantitate suficientă pentru distrugerea microorganismelor nocive din atmosfera unui mare oraș. Acțiunea bactericidă este mai pronunțată la rășinoase față de foioase. Capacitatea de epurare fizică depinde de specie, respectiv de mărimea frunzelor, părozitatea acestora, durata de viață a frunzelor etc. De exemplu, o suprafață îngazonată reține de 3-6 ori mai mult praf și particule solide decât o suprafaț nudă, iar un arbore de mărime medie reține de 10 ori mai multe impurități decât suprafața proiecției coroanei acestuia, acoperită cu gazon. Un hectar de pădure de stejar poate reține circa 68 t de particule solide și praf, în cazul molidului circa 30 t/ha, pinului silvestru circa 35 t/ha, iar a teiului pucios circa 42 t/ha. Reducerea poluării chimice este realizată de spațiile verzi în primul rând prin consumarea CO2 și producerea de O2, prin fixarea activă a unor gaze toxice rezultate din diferite activități: arderea combustibililor, industria chimică, metalurgică, de prelucrare a petrolului, de prelucrare a produselor minerale, transportul auto, aerian, sau diferite activități curente ale populației. Spațiile verzi se comportă ca adevărate filtre biologice ce îmbunătățesc însușirile aerului, datorită capacității de fixare prin metabolizarea diferitelor gaze nocive din atmosferă. Această capacitate depinde de specie (specii mai rezistente și specii mai puțin rezistente), de structura spațiului verde respectiv (monocultură/amestec, echien/plurien, arbori+arbuști+specii de gazon), dar și de condițiile climatice la un moment dat (precipitații, radiație solară, inversiuni termice, ceață, umiditate, ionizarea aerului). Acțiunea antipoluantă a vegetației are anumite limite, ce sunt atinse atunci când apar simptomele diferitelor boli specifice (cloroze, necroze, căderea frunzelor, creșteri defectuoase) sau chiar simptomele uscării fitoindivizilor, aspecte evidente în cazul spațiilor verzi din jurul surselor de poluare intensă.

Arborii și arbuștii produc schimbări ale condițiilor edafice, determină o creștere a cantității de humus din sol prin acumularea litierei, îmbunătățesc structura și permeabilitatea solului și modifică raportul cationilor și pH-ul.

Spațiile verzi contribuie la reducerea poluării fonice, acționând ca o adevărată barieră acustică. Coroanele arborilor și arbuștii reduc poluarea sonoră, absorbind în jur de 26% din energia sonoră, contribuind la starea de sănătate și confort urban. Peluzele gazonate pot diminua intensitatea zgomotului cu până la 6 decibeli. În general, în orașele mari, intensitatea zgomotului atinge frecvent 80 de decibeli în zonele intens traficate față de 45-55 de decibeli, cât este limita acceptabilă pentru un ambient urban.

Speciile cu coronament larg, frunziș bogat, ca arțarul teiul, carpenul, fagul, stejarul contribuie, în mare măsură, la reducerea intensității zgomotului. Crearea perdelelor de protecție, cu lățimea de 25-30 m, formate din 5-6 rânduri de arbori, asigură o atenuare a zgomotului, în medie, cu 1,8 decibeli de fiecare rând. Pentru a se mări suprafața de reflectare a energiei acustice, se recomandă ca rândurile să fie în zig-zag, iar intercalarea unui ecran opac mărește eficacitatea perdelei, cu reducerea a încă 12-17 decibeli.

Cele mai frecvente surse de zgomot sunt: transportul auto (în zonele limitrofe autostrăzilor, intersecțiilor aglomerate, a arterelor principale), transportul aerian (în zonele limitrofe aeroporturilor), transportul pe căi ferate (în zonele gărilor și stațiilor CFR, sau în zonele în care se utilizează frecvent semnalizarea sonoră), întreprinderile industriale, șantierele, etc. Zgomotele pot fi atenuate cu ajutorul maselor dense de frunziș ale arborilor și arbuștilor, dispuși sub formă de benzi în lungul porțiunilor de drumuri sau de autostrăzi ce trec prin zone locuite, sau prin realizarea de masive dispuse în jurul întreprinderilor ce constituie surse de zgomot sau chiar a aeroporturilor. Prin măsurători s-a constatat că o perdea deasă de vegetație lemnoasă, ce are lățimea de 200-250 m, reduce zgomotul cu 35-45 decibeli, echivalând cu zgomotul sesizat la 2 km față de autostradă, în teren liber, fără obstacole cu efect antifonic. În orașe, plantațiile stradale, plantațiile rare dintre construcții, scuarurile cu suprafață mică reduc foarte puțin zgomotul (cu doar 4-5 decibeli), având un efect nesesizabil. Dar în parcuri sau acolo unde există plantații dese, perimetrale, vizitatorii resimt efectul antifonic al vegetației, prin senzația de liniște, efect maxim în sezonul de vegetație. Pentru obținerea efectului antifonic maxim, se combină de regulă diferite modele de relief sau diferite panouri cu efect antifonic, cu plantații dispuse în anumite dispozitive, cu rolul de a absorbi și de a disipa undele sonore.

Importanța sanitară deosebită o au spațiile verzi asupra stării psihice, care influențează, într-o mare măsură, starea fizică a organismului uman: activitatea organelor digestive, secretoare sau cu funcții motrice, circulația sângelui, respirația, funcția endocrină etc. Se consideră că aproape jumătate din patologia umană este condiționată de psihic. De aceea, la amenajarea spațiilor verzi se urmărește ca acestea să influențeze asupra sentimentelor, stimulând emoțiile stenice (bucurie, vioiciune) care tonifică și fortifică activitatea organismului și să le reducă sau înlăture pe cele astenice (îngrijorare, tristețe, supărare, depresiune) care slăbesc sau dezorganizează activitatea organismului. Prin forma trunchiului, a coroanei, dispoziția ramurilor, modul lor de grupare, arborii exercită o acțiune diferită asupra stării psihice. Coroanele arborilor foioși sau rășinoși, de formă columnoasă sau conică, stimulează voința, elanul, fermitatea. Coroanele sferice contribuie la întreținerea unei stări psihice normale, creând o atmosferă liniștită, familială. Formele umbrelate au efecte calmante, degajând o atmosferă de ocrotire, apărare. Coroanele compacte cu frunziș bogat, stimulează puterea de concentrare și cea creatoare, iar coroanele transparente și contururile vagi acționează ca un factor conservativ, tradițional, de continuitate.

Gradul de luminozitate, ca și culorile diferite ale spațiilor verzi, influențează asupra stării psihice; în timp ce o poiană sau un parter de flori intens luminate imprimă un sentiment de stimulare, de dinamism, o porțiune umbrită dintr-o zonă verde constituie un mediu tipic conservant. De aceea, pentru oamenii suprasolicitați, agresați, spațiile verzi trebuie să fie în așa fel amenajate, încât dozarea luminii soarelui să fie moderată, pe când cei în stare de depresiune psihică au nevoie de mai multă lumină.

Gama cromatică a vegetației este variată și într-o continuă modificare, după anotimp. Culoarea verde are un efect benefic asupra psihicului uman, în orice conjuctură. Culorile galben, roșu, portocaliu și nuanțele vii ale lor înviorează peisajul și favorizează buna dispoziție, iar culorile reci, precum albastru, gri, predispun la liniște, calm și pasivitate. Formele și culorile vegetației, jocurile de lumină și umbră influețează psihicul uman și starea de spirit a celor ce beneficiază de spațiile verzi, care își impun, și în acest fel, amprenta asupra calității mediului ambiant urban.

2.8.2.3. Funcția estetică. Este vizibilă prin valențele decorative ale speciilor vegetale, introducerea varietății în geometrismul și monotonia construcțiilor, determinând expresivitate artistică ansamblurilor arhitecturale, mascarea unor aspecte inestetice, accentuarea perspectivelor arhitecturale. Prin prezența lor pe un anumit teritoriu, spațiile verzi imprimă acestuia o deosebită valoare decorativă, apreciată prin satisfacția ce o realizează omul față de vegetația arborescentă, arbustivă, erbacee sau floricolă care, datorită tulpinilor, ramurilor, frunzelor, florilor, lujerilor, fructelor ori semințelor, dau impresia unui lucru bine organizat, compus, în care părțile se îmbină între ele și se subordonează în mod armonios întregului, pentru a pune în evidență „măsura inerentă a fiecărei compoziții, ceea ce înseamnă, de fapt, frumusețe“.

Importanța estetică a vegetației în formarea peisajului arhitectural urban este multilaterală. În geometrismul construcțiilor, spațiile verzi introduc completări contrastante. Contururile pitorești și coloritul grupurilor constituite din vegetație, suprafețe ocupate de gazon, flori și oglinzi de apă sporesc expresivitatea artistică a ansamblurilor arhitecturale.

Valoarea estetică a spațiului verde este conferită, deci, de faptul că spațiul verde este elementul activ ce leagă atât arhitectura urbană de om, cât și activitatea umană de soluția arhitecturală a zonei, ceea ce conferă mai multă expresivitate artistică peisajelor arhitecturale, varietate și pitoresc.

2.8.2.4. Funcția științifică și educativă este exercitată de zonele verzi monumente ale naturii, de rezervațiile științifice, grădinile botanice etc. Grădinile botanice se realizează, astăzi, urmărind îmbinarea funcției științifice cu cea educativă, fără a se neglija rolul decorativ al plantelor, funcția sanitar-igienică și de recreare. Grădinilor botanice le revine principala misiu-ne de a conserva plantele amenințate cu dispariția, avându-se în vedere ritmul intens cu care dispar unele specii. De aceea, pentru multe specii vegetale cultura în grădini botanice rămâne singura lor șansă de a supraviețui. Prin gruparea ecologică a vegetației, grădina botanică modernă îndeplinește toate funcțiile atribuite de-a lungului timpului: educativă, de cercetare, de conservare a naturii.

Prin educarea tineri generații, începând de la primele faze de insturire, spațiul verde, vegetația, în general, și, în ultimă instanță, natura, pot deveni obiectul petrecerii plăcute a timpului liber și al ocrotirii umane, acest fapt având repercursiuni pozitive în atitudinea față de mediul înconjurător a viitorilor adulți și în perpetuarea acestei atitudini la noile generații.

2.8.3. Funcția economică

Impactul pozitiv al spațiilor verzi se extinde și în sfera activării vieții economice a orașelor, prin creșterea valorii prorietăților localizate în proximitatea verdelui urban amenajat, crearea unor atitudini și comportamente topofile, importanța utilitară a unor categorii plante (consolidarea terenurilor nisipoase, asanarea unor zone cu exces de umiditate, reabilitarea unor terenuri neproductive, neconstruibile sau degradate antropic, securitatea traficului, diminuarea propagării nocivităților industriale), susținerea imaginii urbane (parcuri – emblemă). Verdele urban poate reprezenta și o sursă de materii prime vegetale pentru industria lemnului, farmaceutică, cosmetică și alimentară, oferind oportunități în susținerea profitabilă a întreprinderilor de producere a materialului săditor.

În perioada actuală de accentuare a crizei urbane pe relația om – natură, simbioza utilitară și estetică dintre ecologia umană și spațiile verzi constituie o cerință prioritară a urbanismului contemporan. Spațiile verzi intravilane reprezintă o componentă de bază în structura orașelor, datorită polivalenței lor funcționale. Exercitarea acestor funcții depinde însă de modul în care vor fi planificate, protejate și integrate în sistemul urban.

2.8.3.1. Funcția de producție. Este specifică fiecărui tip sau categorie de spațiu verde, fiind obținute diferite categorii de produse: lemn, fructele, semințe sau masă vegetală din diferite culturi agricole, flori din culturile floricole. În cazul particular al spațiilor verzi amenajate cu rol decorativ, recreativ sau sanitar, această funcție are un caracter puternic diminuat. Se știe că dintre ecosistemele naturale, pădurile, ocupând mari suprafețe pe glob, exercită cea mai importantă funcție de creare și conservare a mediului de viață al uscatului; de aceea prezentarea lor, gospodărirea și exploatarea rațională, în contextul cerințelor tot mai mari cărora trebuie să facă față, în primul rând ca resursă economică, necesită adoptarea unor strategii speciale, fundamentate ecologic, care să asigure stabilitatea lor. Pădurile actuale sunt absolut indispensabile pentru menținerea unor echilibre în natură, pentru buna funcționare a întregii biosfere, condiție de bază a existenței în continuare a omului.

2.8.3.2. Funcția utilitară este îndeplinită de anumite plantații realizate pentru protecția unor obiective speciale, a resurselor hidrologice și a diferitelor categorii de terenuri. Astfel, zonele industriale sunt prevăzute cu plantații speciale pentru diminuarea propagării substanțelor nocive, bazinele deschise de apă (acumulările de apă) și instalațiile de aprovizionare cu apă potabilă trebuie să fie prevăzute cu perdele de protecție sanitară, unele porțiuni de drumuri sau căi ferate cu probleme sunt prevăzute cu plantații ce asigură consolidarea terenului sau securitatea traficului (bariere vegetale antifar ce separă sensurile de circulație, bariere împotriva vântului, cu efect de parazăpezi). Prin aplicarea unor proiecte de dezafectare a unor întreprinderi industriale și de redare în folosință a teritoriilor respective, prin ecologizarea spațiilor și prin amenajări peisagistice menite să atenueze impactul vizual al instalațiilor și integrarea anumitor folosințe specifice spațiilor verzi.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: PROGRAMUL DE STUDIU: PEISAGISTICĂ FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: CU FRECVENȚĂ PROIECT DE DIPLOMĂ Coordonator științific: Absolventă: Ș.I.dr.ing.VIDICAN IULIANA… [302047] (ID: 302047)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

PROGRAMUL DE STUDIU: PEISAGISTICĂ FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: CU FRECVENȚĂ PROIECT DE DIPLOMĂ Coordonator științific: Absolventă: Ș.I.dr.ing.VIDICAN IULIANA… [302047]

Copyright Notice

Programul de studii: Inginerie Economică Industrială [309811]

SPECIALIZAREA : INGINERIA ȘI PROTECȚIA MEDIULUI ÎN SPAȚIUL RURAL CURSURI CU FRECVENȚĂ REDUSĂ DISERTAȚIE Coordonator științific, Prof. Dr. Ing. IANCU… [308129]

Performanțele tranzacțiilor în funcție de nivelurile de izolare [601962]

INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 4 I. RELAȚIILE… [613284]

Satisfaction of mall shoppers: A study on perceived utilitarian and [630091]

PROGRAM DE STUDII DE LICENȚĂ INFORMATICĂ [614964]

Copyright Notice

Similar Posts