PROGRAMul DE STUDIu: PeisagisticĂ [305944]

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE PROTECȚIA MEDIULUI

PROGRAMul DE STUDIu: PeisagisticĂ

forma de învățământ: CU FRECVENȚĂ

PROIECT DE DIPLOMĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

ȘEF LUCR. DR. ING. VIDICAN IULIANA TEODORA

AbSolvent: [anonimizat] 2018 –

„Natura îți dă zilnic exemplul de a trăi.”

[anonimizat] – [anonimizat]. De la începuturi omul a [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat] – apă, aer, sol – și a [anonimizat], influentează întreaga viață pe planetă.

[anonimizat]-le, fiecare interacțiune a omului produce o [anonimizat]. [anonimizat]: [anonimizat], culturală etc. Omul, prin intervenția sa, a [anonimizat]. [anonimizat]-a [anonimizat] – de dominare și exploatare a naturii, modificările pe care le-a provocat în ultimii 200 de ani depășesc cu mult transformările produse pe cale naturală în milioane de ani.

Dezechilibrele ecologice reprezintă rezultatul activității nesăbuite a [anonimizat] (defrișări, suprapășunat etc.) [anonimizat], poluare etc. Lumea a [anonimizat], [anonimizat], consecintele acțiunilor sale: [anonimizat], [anonimizat], deteriorarea gravă a calității apelor și a solului, [anonimizat], însăși viața. [anonimizat]-și asume responsabilități față de mediul în care trăiesc. Omul se vede pe sine și analizează lumea, a [anonimizat] o [anonimizat], o entitate capabilă de autoreglare și având o valoare extraordinară în fiecare parte a sa. [anonimizat], conștientizează amploarea fenomenelor naturale în care umanul este doar un detaliu.

[anonimizat]. O relație intimă cu mediul înconjurător o [anonimizat], ca urmare va aduce echilibru și o mai bună conectare cu noi înșine și cu cei din jurul nostru. [anonimizat] o persoană tăia un copac trebuia să planteze cinci. Avem nevoie de a revigora aceste practici tradiționale care promovează atât legătura noastră cu natura cât și conservarea acesteia. [anonimizat].

CAPITOLUL I

ISTORIA GRĂDINĂRITULUI ÎN PERIOADA MEDIEVALĂ

1.1. Grădinile medievale ale creștinismului

Agricultura a fost principala activitate a vieții în Evul Mediu timpuriu. Multe poezii și tratate despre practica grădinăritului scrise de cercetători medievali atestă importanța unui peisaj sănătos și productiv. Oamenii au fost legați de peisaj din punct de vedere social, politic și economic într-un sistem feudal în care dreptul la pământ era egal cu puterea.

Funcția grădinii medievale timpurii din Europa a fost în primul rând utilitaristă. Oamenii au crescut legume și ierburi pentru alimente și medicamente. În Evul Mediu târziu, s-a dezvoltat o economie de bani și orașele au devenit centre comerciale. O "clasă de mijloc" importantă a început să evolueze de la breslele puternice și de la clasa comercianților înfloritoare. Pe măsură ce comerțul a continuat și peisajul a devenit mai puțin înspăimântător, oamenii cu posibilități au construit grădini de agrement. Grădina a devenit mândră cu simbolismul alegoric, atât sacru, cât și profan, și a fost locul pentru povestirile literare ale cavaleriei și dragostei de curte.

Grădina închisă din Evul Mediu (Figura I.1.), oricât de simplă în concepție și formă ar fi, a existat ca un loc cultivat și îndrăgit, un loc plăcut, despărțit de sălbaticul întunecat. Grădina închisă sau grădina mănăstirilor reprezintă o formă caracteristică grădinilor medievale.

Figura I.1. Grădină închisă

Grădinile medievale au inclus, de obicei, un perete sau un gard, o secțiune geometrică a paturilor de plantare, scaune de gazon, un izvor sau fântână, iarbă sau "pajiște înflorită".

Grădina mănăstirilor este asemănătoare cu cea din grădina peristilă a domului roman – un șir de coloane care înconjoară o curte tipic pătrată, cu un bazin central sau o fântână.

Mănăstirile (Figura I.2.) erau centre independente de învățare, de muncă și de rugăciune. Călugării trebuiau să cunoască știința botanică și plantele medicinale pentru sustenabilitatea comunității. Grădinile au produs alimente, legume, condimente și medicamente. Călugării au cultivat flori precum crinul și trandafirul cu care au decorat altarele. Ei au preparat coloranți și pesticide din alte specii de plante. Primele spitale și universități din Europa au evoluat din paradigma mănăstirii.

Figura I.2. Planul unei mănăstiri din Evul Mediu, unde:1-biserică, 2-scriptorium, la etaj bibliotecă, 3- cameră de încălzire, la etaj dormitoare, 4- baie, 5- sală de mese, la etaj garderobă, 6- bucătărie, 7- pivniță și cămară, 8- turnuri, 9- hol, 10- ambulatoriul ucenicilor, 11- ambulatriul bolnavilor, 12- casa medicilor, 13- abator, 14- casa starețului, 15- școală, 16- casa oaspeților, 17- brutărie, berărie, 18- ateliere, 19- depozit de cereale, 20, 21, 22- grajduri, A- grădina de vest, B- grădina de est, C- grădini interioare, D- cimitir și livadă, E- grădină cu legume, F- grădină cu ierburi medicinale.

Dintre grădinile construite în perioada extinderii Imperiului Roman începând cu secolul al V-lea până după anul 1500, nici una nu există astăzi în Europa, excepție fiind grădinile construite de mauri în Spania. Arheologii nu au găsit urme ale grădinilor medievale nici în acea parte a Europei unde domina Biserica Romano-Catolică și se vorbea aceeași limbă latină,doar în grădinile clasice din Roma păstrate în piroclastit după erupțiile vulcanice din Pompeii. În Spania se pot observa limitele clare dintre aspectul grădinilor romane și grădinile islamice, însă grădinile nordice ale Imperiului Roman se pare ca nu au avut continuitate observabilă în stil. 300 de ani de haos nu numai că au distrus urmele sofisticate ale concepției romane despre grădina de agrement ci au lăsat contemporanității mici experiențe practice în realizările horticole timpurii. Cunoștințele existente depindeau de zvonuri și în principal de distribuirea puținelor copii de manuscrise agricole și horticole.

Aceste informații, deși erau scrise pentru un imperiu extins, erau cuprinzătoare și relevante mai mult pentru climatul nordic. De exemplu, Columella recomanda în regiuni ploioase sau umede cultivarea anumitor plante specifice, ca usturoiul. Orice evidență a tehnicilor folosite a dispărut și tot ceea ce știau despre folosirea plantelor și practicile grădinăritului a miilor de ani până în 1400 sunt regăsite în puține citate, iar picturile reflectă doar grădini ipotetice, până pe la mijlocul secolului al XVI-lea. (Figura I.3.)

Figura I.3. Pictura cunoscută sub numele de "Gradina Paradisului" a unui artist necunoscut, se datează între 1410 și 1420. În grădinăsunt următoarele plante: limba mielului,ciuboțica-cucului, trandafir, margaretă, iris, nalbă, crin, lăcrimioară, bujor, nemțișor, violet, brebenoc și lușcă, precum și căpșuni înfloriți și cu fruct. Scena reprezintă o grădină în care Fecioara Maria și alți sfinți îndeplinesc sarcini rituale.

Cu toate acestea, cunoaștem câteva plante indigene din fiecare regiune, ce erau disponibile grădinarilor în epoca anterioară primului mileniu. Din fericire romanii au dus cu ei spre nord atât specii de pomi fructiferi cât și specii de viță de vie iar acestea au rămas în cultură mai ales în regiunile cu veri suficient de însorite și calde. Romanii au dus cu ei: cireșul (Prunus avium), vișinul (Prunus cerasus), prunul (Prunus domestica), dudul (Morus nigra), piersicul (Prunus persica), migdalul (Prunus dulcis), părul (Pyrus communis), smochinul (Ficus carica) și au încercat să crească și pin mediteranian sau pin umbrelă (Pinus pinea) și măslin (Olea europaea) însă acestea nu au supraviețuit (Figura I.4.). De asemenea au introdus specii de trandafiri (probabil Rosa gallica, Rosa alba sp.; Rosa canina și Rosa pimpinellifolia sunt originari din nordul Europei), crinul Madonei (Lilium candidum) al cărui bulbi au fost utilizați de legionarii romani ca hrană și ca unguent pentru tratarea bătăturilor; forme de violete cultivate, brebenoc (Vinca minor) pentru coroane și ghirlande (în evul mediu o victimă în drum spre spânzurătoare purta o coroană de brebenoc) și spânz (Helleborus niger). Printre legumele introduse de romani se află mărarul, feniculul, sfecla, varza creață și alte specii din familia verzei; cultivau cânepă pentru frânghie și pânză, dar din câte știm nu ca și drog. Se pare că au fost primii care au cultivat piciorul caprei (Aegopodium podagraria) în Anglia pentru a fi folosit în salate.

Figura I.4. Imagine din secolul al XI-lea cu plantele aduse de romani. Rodie, portocal, salvie, cireș.

În 280 d.Hr. împăratul Probus a încurajat răspândirea podgoriilor în întregul imperiu pentru a împiedica soldații săi să fie inactivi, înainte de interzicerea cultivării comerciale de struguri pentru viță de vie în afara Italiei. Alte plante precum portocalul și lămâiul, rodia și mirtul au fost de asemenea răspândite spre nord de către romani cu extinderea imperiului dar acestea au cedat în urma neglijenței din Evul Mediu, pentru a fi reintroduse cu secole mai târziu ca plante de seră, posibil acestea au fost cultivate de către Albertus Magnus în seră în 1259.

1.2. Secolele VI-XV- Minți încuiate, grădini închise

Termenul "Evul Mediu" se aplică liber unei perioade cuprinse între secolele VI și XV, când avansarea culturală în Europa de Vest a fost întreruptă de declinul imperialismului roman până când structurile de putere ale antichității au fost înlocuite de ideologiile umaniste ale Renașterii. În timp ce progresul din Europa de Vest s-a întrerupt, alte culturi au continuat să prospere. În timpul acestor nouă secole, grădinile închise au împiedicat pericolele incerte ale peisajului înconjurător. Grădinile medievale pot fi înțelese ca și construcții metaforice, reprezentative ale percepțiilor schimbătoare ale naturii asupra culturii.

De la declinul Imperiului Roman până la formarea idealurilor umaniste din perioada Renașterii, punctul central al culturii vest-europene s-a îndreptat spre interior. Lipsit de o autoritate centrală pentru a menține infrastructura politică, socială, economică și fizică, peisajul a căzut în ruină. Milițiile rivale s-au luptat pentru a stabili controlul asupra pământului, ciuma a devastat satele și orașele, oamenii căutau protecție în interiorul mănăstirilor fortificate. Opriți de greutățile unei economii feudale, oamenii s-au axat pe promisiunile glorioase ale lumii următoare, și nu pe limitele dure ale acesteia. Societatea s-a concentrat pe interior, pe măsură ce peisajul a prezentat un tărâm de insecuritate, ceva de temut.(Figura I.5.)

Figura I.5. Grădină închisă din jurul anului 1470

Biserica Romano-Catolică a reușit să-și asume un rol puternic în Evul Mediu prin stabilirea locurilor spirituale în fostele orașe imperiale. Încoronarea lui Charlemagne ca Împărat al Romei de către Papa Leo III d. Hr. a adus un grad de stabilitate în vestul Europei. Viața monahală a înflorit, existând comunități spirituale formate departe de lumea laică. Într-un mediu înconjurat de violență, boală și represiune, cunoștințele străvechi au fost păstrate în mănăstiri, unde călugării au copiat atât manuscrisele istorice, cât și textele contemporane aduse de călătorii din est pe care i-au primit în adăposturile lor. Cercetătorii arabi au adus, de asemenea, noi cunoștințe despre plante și practici horticole spre vest.

Peisajul, odată considerat sacru în sine, a reprezentat în Evul Mediu un loc de penitență, un pustiu care trebuia să fie îmblânzit, în cele din urmă, în limitele literale și alegorice ale grădinii împrejmuite.

1.3. Documentația timpurie a plantării

Până în secolul al XIII-lea nu avem descrieri scrise despre grădinile de agrement, dar de mult timp știam că florile și pomii au fost apreciate pentru încântare chiar și după ce Europa a ieșit din Evul Mediu. Cunoștințele noastre minore despre orice activitate de grădinărit în această primă perioadă derivă din legi și înregistrări legate de plantele utile, cunoscute și cultivate în acea perioadă.

Ierbarele manuscrise din Evul Mediu puneau accent în principiu pe specii de plante medicinale dar sunt menționate atât plantele comestibile cât și plantele ce se pot folosi pentru condimentarea mâncărurilor, multe plante aveau roluri duble de utilizare și roluri simbolice(Figura I.6) dar există si referințe și pentru grădinăritul ornamental.

Figura I.6. Pagină din ierbar medieval reprezentând crinul alb, simbolul Fecioarei Maria

Pomii fructiferi au fost cultivați peste tot; în Napoli și Andaluzia rodii, portocali, mai târziu lămâi, dar exista referiri și despre cultivarea speciilor mai obișnuite ca meri, peri, piersici, caiși,migdali și adeseori la mirtul aromatic. Deși rareori dădeau idei despre modul în care plantele erau aranjate, unele dintre rapoartele de plantare extinsă a livezilor relevă un grad semnificativ de plăcere estetică descoperită în frumusețea organizată a rândurilor de arbori, (probabil eșalonate într-un model chincons (Fig.I.7.) pentru a permite cantitatea maximă de lumină și aer), în culoarea și mirosul de flori primăvara.

Figura I.7. Metoda de plantare chincons

Sf. Isidor din Sevilla (c. 560-636) a specificat nevoia de o grădină în cadrul mănăstirii sale, atașat la peretele din spatele acesteia. Mai târziu Sf. Fiacre din Donegal (patronul grădinăritului) în secolul al VII-lea a fondat o mănăstire și a făcut o grădină amenajată în apropiere de Meaux în Franța. Nu avem nici o înregistrare despre amploarea plantării în aceste grădini, dar în Sevilla s-ar fi putut dezvolta citricele descrise de Plinius cel Bătrân, în timp ce Sf. Fiacre ar fi putut avea acces la majoritatea plantelor pe care romanii le-au adus mai devreme peste Alpi.

Venirea primăverii avea o semnificație mai mare în nord decât în sudul relativ călduros. Chiar și în nordul Europei arborii au fost aleși special; în 1180 William FitzStephen a descris cum au fost plantate, de-a lungul cursurilor de apă ulmi, stejari, frasini și salcii pentru a face plimbări umbrite în Londra, iar în Germania și centrul Europei, cele mai des menționate erau teii. Toaletarea arborilor a fost practicată încă din Evul Mediu, fiind înregistrată scriptic în 1324Anglia, muncitorii au fost plătiți cu un penny pentru fiecare doi arbori finalizați. Toaletarea a devenit o practică obișnuită până la sfârșitul perioadei, cu copaci întrețesute – uneori întărite cu cadre de lemn – folosite pentru a crea pavilioane și umbrare (Figura I.8.) Altoirea este discutată de autorii clasici și pare că a fost practicată in general, deși unele idei strălucite de altoire a fructelor pe platan par să fi fost mai puțin reale.

Figura I.8. Umbrar din viță de vie pe cadru de lemn.

În nordul Europei florile au fost utilizate în principal pentru decorarea altarului iar romanii păgâni foloseau florile pentru ghirlande și coroane. Florile au fost cultivte,în principal, în grădinile mănăstirilor sau unităților suficient de mari pentru a include plante de „lux”.

În întreaga creștinătate, trandafirii erau împrăștiați în biserici pentru a însemna Sfântul Duh; în Germania Sf. Dorothea a fost întotdeauna portretizată cu o coroană de trandafiri pe cap sau un buchet de trandafiri în mână. Trandafirii au fost nu numai un simbol al Fecioarei Maria, au avut, de asemenea, proprietăți medicinale, și au fost apreciate pentru parfumul lor.

Alcuin din York(c. 735-804), savant și fondator al palatului școlar(cea mai veche universitate din nord-vestul Europei) pentru împăratul Charlemagne, a fostuniubitor de flori; ultimii opt ani de viață i-a petrecut ca stareț, unde celula lui era împodobită cu crini albi și trandafiri roșii. Alcuin coopera cu Benedict din Aniane, care era aproape singurul autor a listei de plante din faimosul Capitulare de Villis, formulat de Charlemagne după ce a fost proclamat împăratul Sfântului Imperiu Roman (cca. 800). Scrierile insistă asupra faptului că fiecare oraș din "toate ținuturile coroanei" ar trebui să aibă o grădină plantată cu "toate ierburile", un total de 73, precum și 16 pomi fructiferi și nuci.

Se pare că pe vremea lui Charlemagne atitudinea față de grădinaritul ornamental a fost stimulată și îmbogățită cu influențe arabe. Lista de plante a lui Charlemagne, emisă cu mai mult de 280 de ani înainte de listele botanistilor spanioli-arabi, Ibn Bassal și Ibn al-Awwam, nu este nici o carte de grădinărit, nici o compilație atentă a tuturor plantelor cunoscute la vremea respectivă. Cu toate acestea, este cea mai veche înregistrare a plantelor din Europa de Nord care apar după Evul Mediu. Luate împreună cu planul găsit la Sf. Gall în Elveția și poemul grădinii de Walafrid, este posibil să ne facem o idee despre practicile de grădinărit din secolul al IX-lea, care probabil diferă foarte puțin de cele implicite în instrucțiunile din cele patru manuale romane clasice și de Nauralis Historia lui Pliniu. Astfel de lucrări au fost disponibile numai pentru oamenii de știință vorbitori de latină, în bibliotecile unităților religioase și a persoanelor fizice suficient de norocoase să dețină copii ale acestora. În secolul al VIII-lea, Venerabilul Beda deținea un Pliniu, iar Alcuin avea acces la unul. Dintre cele patru tratate agricole denumite De ReRustica și opere de Palladius din secolul al IV-lea, toate conținând instrucțiuni specifice de grădinărit, cea din urmă, cu cel mai bun material bazat pe lucrarea lui Columella, a fost găsită cel mai frecvent. Planul lui Sf. Gall prezintă grădini separate pentru plantele medicinale și pentru paturile de legume aranjate la fel cum a precizat Columella: "pământul este împărțit în paturi, care, cu toate acestea, ar trebui să fie atât de controversat încât mâinile celor care le tund să poată să ajungă cu ușurință în mijlocul amplorii lor, pentru ca cei care merg după buruieni să nu fie forțați să calce pe răsaduri, ci mai degrabă să-și facă drum pe căi și să buruiască mai întâi prima jumătate apoi pe cealaltă jumătate a patului."(Figura I.9.)

Figura I.9. Spațiu împărțit pe paturi după descrierea lui Columella.

1.4. Schimbul de plante și cunoștințele despre plante în perioada medievală

Există numeroase înregistrări ale unei rețele de schimburi de semințe și butași de plante cu flori între casele monahale din întreaga Europă din secolele al XII-XIII-lea, din care o mare parte provenea din Burgundia și prin răspândirea normanzilor în Anglia, unde în timpul domniei lui Henry I aveau pepiniere pentru altoire și pentru creșterea răsadurilor. Micșuneaua(Erysimum cheiri) a fost adusă în mod repetat în Anglia în perioada de construcții a normanzilor, dar prima sa menționare (cu alte plante de grădină, cum ar fi Aquilegia vulgaris și Viola tricolor) vine în secolul al XII-lea în Germania. (Figura I.10)

Figura I.10. Imagini cu Erysimum cheiri, Viola tricolorși Aquilegia vulgaris

Deși Charlemagne a avut contact cu conducătorii Abbasid din Bagdad, centrul stiințific musulman din Orientul Mijlociu, primise un cadou, un elefant de la Harun al-Rashid în 802, însă nu avem nici un fel de date înregistrate despre schimbul de plante sau chiar de informații științifice, așadar aceste cunoștințe nu au călătorit spre Europa medievală prin această sursă. Totuși, în acel moment, Dioscoride și alte texte antice, indisponibile în Europa, au fost traduse în arabă, și cărți botanice cu informații suplimentare contemporane au fost scrise. Aceste lucrări au călătorit în sudul Spaniei în secolul al X-lea. După aceea, orice acces la lucrarea arabă, pentru europenii creștini este posibil să se fi realizat prin Spania maură sau din așezările arabe din sudul Italiei (și din Universitatea din Salermo) și mai ales din Sicilia, după 1072. În secolul al XI-lea, cărturarii, pelerinii și comercianții călătoresc peste Pirinei pentru a studia știința medicală arabă în Spania și este posibil ca plantele, precum și ideile filosofice să fie aduse, în nordul Europei, la întoarcerea lor. Desigur, acest comerț a continuat în secolele următoare cu semințe, bulbi și rizomi de flori, cum ar fi crini, iriși, narcise și chiar butași de plante, cum ar fi rozmarinul.

Grădinile, spre exemplu cele din Granada, au fost atât de admirate de conducătorii creștini care au succedat maurilor că, la Sevilla, Pedro I (1344-69) a avut meșteri arabi care se ocupau de Alcazar. La sfârșitul secolului al XIV-lea, grădinile regale al regilor din Navarra, al căror împărății s-au întins peste Pirinei și până la nord ca Cherbourg, au fost făcute la Olite și la Tafalla. În grădinile de la Olite, construite de Carlos al III-lea, al cărui soră Joan s-a căsătorit cu Henric al IV-lea al Angliei în 1401, erau pini și o plantație de portocali, iar mănăstirile din jur aveau plantații de rodii și chiparoși. Unele dintre schimburile horticole înregistrate din această perioadă provin din astfel de legături, așadar scrierile spun că, trebuie să fi fost mai multe. Garoafaroșie (Dianthus caryophyllus) a ajuns la nord din Valencia în jurul anului 1460 și apare prima dată în Franța, cunoscută sub numele de oeillet, în anii 1470, în timp ce rozul a fost cultivat mai devreme. În picturile contemporane este prezentată în ghivece cu cercuri de salcie și mize înalte pentru susținere (FiguraI.11.).

Figura I.11. Ilustrație dintr-o carte flamandă cu un vas în care este plantată o garoafă roșie

Unele plante au fost trimise ca daruri între suverani. Faimoasa portocală (Citrus aurantium) din Versailles, numită "Grand Connétable", însămânțată în anul 1411 în Olite de către Leonora, soția lui Carlos al III-lea, a fost unul dintre cei cinci copaci, din 1499, date cadou de nuntă pentru Louis al XII-lea și Anne din Britania. În secolul al XII-lea relația dintre împăratul german Frederick I Barbarossa și Bagdad au fost restabilite. Rapoartele de ambasadă au stimulat imaginația Occidentului cu povești de curți deschise și fântâni în bazine de cristal. La mijlocul secolului al XIII-lea, împăratul Frederick al II-lea a avut grădini suspendate, construite pe contraforturile castelului său din Nuremberg, și a stabilit ceea ce trebuie să fi fost un parc în stil oriental (distrus în 1494), deoarece a angajat un grădinar expert pentru supravegherea plantelor, achiziționate prin contactele cu saracenii și spaniolii, din sudul mai cald.

Influența arabă a fost, de asemenea, înfiltrată spre nord din sudul Italiei, în special prin comerțul cu saracenii din portul Amalfi. Pare probabil că parcurile de tip islamic (Figura I.12.) stabilite în zonă au influențat călătorii din nord, chiar înainte de cucerirea normanților în Sicilia în 1072.

Figura I.12. Pictură în miniatură care reprezintă o grădină tipic islamică, împrejmuită cu pereți înalți, cu o fântână în mijloc.Chiparoșii, migdalii și paturile de flori scufundate sunt de asemenea caracteristici ale acestui tip de grădini.

Botaniștii arabi care scriau în secolul al XI-lea și al XII-lea în Spania au notat numeroase plante pe care nu au reușit să se adapteze cu ușurință în nordul Europei, în timp ce altele s-au aclimatizat mai ușor la condițiile mai reci. Majoritatea tratatelor "botanice" au fost întocmite pentru latitudinile mai sudice, dar climatul din nordul Europei a fost cu câteva grade mai cald în cea mai mare parte a acestei perioade – o comparație a temperaturilor probabile între secolul al VI-lea și 1300. Nivelul ridicat de căldură,în acea perioadă, a făcut posibilă cultivarea măslinilor și curmalelor în zone ca: nordul Marii Britanii, deși aceștia nu au rodit.

Ameliorarea plantelor și tehnologia horticolă au fost, de asemenea, importante și, în special, au vizat ameliorarea plantelor fructifere. Deși au fost folosite portocali pentru gardurile vii din Valencia, în Europa de nord citricele au trebuit să fie cultivate în sere încălzite; în 1537 o grădină de lângă Llandaff din sudul Țării Galilor a avut un cuptor construit în zidurile sale.

1.5. Grădina ca sursă de plăcereîn perioada medievală

Din perioada Imperiului roman, referințelele la frumusețea plantelor devintot mai multe. Povestea englezească a vizitei lui William Rufus în grădinile călugărițelor de la Romsey în jurul anului 1092 este bine cunoscută; deși motivul lui adevărat a fost să oprivească pe Edith din Scoția, moștenitoarea liniei saxone, rugămintea lui de a admira trandafirii și plantele înflorite era în mod evident acceptată și indica o atitudine contemporană față de plăcerile grădinii. Poate că paturile de flori pe care le-a văzut ar fi fost "împodobite cu trandafiri și crini … violete și mătrăgună", așa cum s-a sugerat în lista englezului Alexander Neckam, cu o sută de ani mai târziu. Din fericire, prințesa, deghizată în călugăriță, a scăpat din observația sa. Magnus a descriso grădină de agrement (Figura I.13.) în secolul al XII-lea ca fiind ceva nou, există și mai multe liste de plante folosite anterior sau cataloage care arată faptul că anumite plante erau cultivate cel puțin parțial pentru frumusețea lor.

Figura I.13. Schemă unei grădină de agrement,după descrierea lui Magnus;unde: 1- plante medicinale, 2- bancă, 3- pajiște, 4- izvor/fântână, 5- arbori.

Neckam, născut în 1157, a scris proza lui De Naturis Rerum; în care vorbea despre "împodobitul" grădinii cu flori specifice. Lucrarea a fost în circulație cu mult înainte de 1200 și a devenit cea mai utilizată enciclopedie de plante în casele religioase din Marea Britanie, timp de trei secole. Un capitol a fost dedicat florilor, ierburilor aromatice și arborilor pentru cultivarea în grădină. Unele dintre plantele sale nu au putut fi cultivate în Anglia, însă cu toate acestea, soiurile pe care Neckam le menționează implică familiaritatea, cel puțin din auzite. Având în vedere climatul mai cald până prin anul 1300, această listă conține puține plante care nu ar prospera în țara lui natală. Dintr-un total de 77 de plante, mai puțin de zece, cu valoare ornamental, sunt fie ușor sensibile, cum ar fi achantus și rodia, fiind imposibil să supraviețuiască fără sursă de căldură în timpul iernii, exemplu: curmalele și portocalele; dar chiar și acestea din urmă ar putea fi cultivate din semințe în vase. Astăzi rodiile înfloresc adesea în Anglia, iar fructul lor putea să fi ajns la maturitate în secolul al XII-lea, secol mai cald; acesta fiind considerat de cei bogați o delicatețe. Neckam a evitat să pună accentul pe culturile de utilitate și a punctat mai degrabă nota estetică a acestora, recomandând flori, care par să fi fost cultivate doar pentru frumusețea lor. La trandafiri, crini, violete și mătrăgună a adăugat limba mielului (Borago officinalis/ Echium amoenum) și narcisa (acesta din urmă poate să fi fost Narcissus pseudonarcissus, forma sălbatică sau crinul de pădure, numit narcisă în unele surse), prima menționare a acestora în Anglia. La propria sa proză, Neckam a adăugat o secțiune care face posibilă identificarea plantelor deseori confundate în lucrările contemporane: cicoarea comună sau albastră (Cichorium intybus) de gălbenele (Calendula officinalis), pelinul negru (Artemisia vulgaris) de splicuță (Chrysathemum parthenium, acum Tanacetum parthenium) și urechelnița (Sempervivum tectorum) de levănțică (Lavandula stoechas), toate astea la acea vreme având nume foarte asemănătoare în latină. Mirtul sau Myrtus, citite într-un context nordic, înseamnă, în mod normal, ciumarea (Myrica gale) și nu mirtul clasic grecesc sau mediteranean (Myrtus communis), care este deosebit de sensibil în nordul Europei. În Statele Unite, ceea ce europenii numesc brebenoc (Vinca minor), este cunoscut sub numele de mirt. În poemul său Laudibus Divinae Sapientiae, Neckam a dat un număr suplimentar de arbori cu care părea familiar. Unii, cu toate acestea, nu au fost cu siguranță nu s-au aclimatizat în Anglia, chiar și în climatul mai cald al secolelor XI-XII. Alte plante sunt considerate a fi introduse mult mai târziu. Oficial, chiparosul (Cupressus sempervirens) și platanul oriental (Platanus orientalis) nu au ajuns în nordul Europei până în secolul al XIV-lea, în Anglia, cedrul libanez (Cedrus libani) până în secolul al XVII-lea. După scrieri, paretotuți posibil să fi existat tentative de a crește aceste plante în timpul lui Neckam, din semințe aduse din Lavant și Italia.

Un număr destul de mare de relatări scrise despre grădini există încă din secolul al XII-lea, tonul lor sugerând mai mult un entuziasm pentru diferitele plăceri pe care le-ar oferi. Un contemporan al lui Sf. Bernard a descris temelia mănăstirii cisterciene a lui Clairvaux în Burgundia, la începutul secolului al XII-lea: "în spatele mănăstirii, dar în interiorul zidului mănăstirii, există un teren de nivel larg; aici este o livadă, cu foarte mulți pomi fructiferi, destul de asemănătoare unei păduri mici. Este aproape de infirmerie și este foarte liniștitor pentru frați, oferind o promenadă largă pentru cei care doresc să se plimbe și un loc plăcut de odihnă pentru cei care preferă să stea. Unde livezile se termină, începe grădina, împărțită în mai multe paturi sau despărțite de canale mici, care, deși de apă stătătoare, curg mai mult sau mai puțin….apa îndeplinește scopul dublu de hrănire a peștilor și udarea legumelor."(Figura I.14.).

Figura I.14. Livadă străbătută de canale de apă

La începutul secolului al XII-lea, teologul saxon Hugh din St Victor a descris o grădină sau hortus (probabil în Franța): "înfrumusețat de copaci, încântătoare cu flori, plăcute cu iarbă verde … oferind beneficiul umbrei, agreabil cu murmurul unui izvor, plin de diverse pomi, lăudat de cântecul păsărilor.". În același timp, William de Malmesbury a mers mai departe în aprecierea grădinăritului: "florile plantelor, respirând dulce, dau viață"; el a descris "tulpinile netede ale pomilor fructiferi, care se intind spre stele". Observația sa potrivit căreia "există o concurență între natură și artă și ceea ce nu reușește o reproduce" este una dintre primele aluzii la munca horticolă ca formă "artistică". Toate aceste descrieri, deși menționează rareori copacii sau florile după nume, nu par să descopere frumusețea în folosință, ci să facă un pas mai departe spre recunoașterea puterilor de farmec a florilor.

Cea mai timpurie descriere a unei grădini medievale sau a grădinii de agrement în sine, cu aspect și plante concepute doar pentru frumusețe, se găsește într-un capitol al De Vegetabilibus et Plantis al lui Albertus Magnus, scris în jurul anului 1260. Aceasta poate fi, ea însăși, o copie, probabil bazetă pe o secțiune, care lipsește acum, conținută în lucrarea enciclopedică realizată de Bartholomew de Glanville, terminată în 1240. În termen de cincizeci de ani, definiția proprie a lui Albertus a fost copiată aproape ad litteram de italianul Pietro de'Crescenzi în primul capitol al Cărții VIII Liber ruralium commodorum din cartea sa, care se rulau în numeroase exemplare manuscrise și ediții tipărite, această lucrare a cuprins perioada dintre Evul Mediu și epoca realizării grădinii renascentiste.

Liber ruralium commodorum eliberat de Pietro de'Crescenzi, la începutul secolului al XIV-lea, a fost un format aproape identic cu cele douăsprezece cărți ale lui Collumella din De re Rustica. Crescenzi a furnizat informații practice despre plante și plantare, inclusiv propria sa listă de arbori non-fructiferi ca cimișirul, mătura verde, chiparosul, cornul, salcâmul galben, rozmarinul, evonimus și cătina roșie, apreciate pentru calitățile lor decorative. De asemenea, distinge grădinile în categorii după dimensiuni. Cartea a VIII-a se deschide cu o descriere a unei mici grădini de plante medicinale. Secțiunile lui Crescenzi au descris grădini de dimansiuni mijlocii destinate clasei de mijloc și grădini mai mari(mai mult de 4,8 hectare) care includ și livezi – pentru regi și prinți. Grădina de dimensiuni medii ar putea fi "înconjurată de șanțuri și garduri de plante spinoase sau trandafiri … în locuri calde se folosesc gardurile vii din rodii iar în locurile reci..nuci sau prune și gutui …". Vița de vie ar putea fi așezate între rândurile copacilor și "constant a fost curățat de buruieni și de plante inutile. Pajiștile ar trebui să fie cosite de două ori pe an, astfel încât acestea să fie mai frumoase și îngrijjite.". Cea de-a treia categorie de grădină conținea umbrare care precedau cele descrise în grădinile timpurii renașcentiste. Aceste umbrare s-ar putea să fi fost făcute din lemne subțiri acoperite cu vegetație sau formate din plante vii, cu crengile intercalate. Unele dintre aceste grădini aveau poteci (Figura I.15.) și umbrare făcute în întregime din plante cu frunze mari care puteau oferi "acoperire de ploaie" pentru rege și regină.

Figura I.15. Modele de pavaj

Într-un alt capitol, Crescenzi sugerează că sălciile și plopii, "întrețesuți cu viță de vie și alte plante cățărătoare", puteau fi tunse în formă de turnuri și creneluri.

Având în vedere sfaturile practice, în principal preluate din tratatele agricole clasice, precum și dându-le o observație despre ceea ce constituie o grădină de agrement, merită să le cităm: "Există, cum ar fi, niște locuri de mare utilitate și fertilitate…acestea sunt numite grădini de agrement. Ele sunt, de fapt, concepute în principal pentru încântarea celor două simțuri, vederea și mirosul. Despre gazon: "pot fi plantate toate plantele dulci-mirositoare cum ar fi ruta, salvia, busuiocul și tot felul de flori, cum ar fi violetele, căldărușele, crinii, trandafirii, irisii și altele asemănătoare. Deci, între aceste plante și gazon, la margine să fie o bancă mai mare din gazon înflorit și minunat, astfel încât oamenii să se așeze acolo pentru a-și lua repausul plăcut atunci când simțurile lor au nevoie de odihnă. Pe lângă peluză de asemenea, împotriva căldurii soarelui, trebuie să fie plantați copaci sau viță de vie crescuți, astfel încât gazonul să aibă o umbră încântătoare și răcoritoare. Căci la acești copaci, umbra este mai căutată decât fructul, astfel încât nu trebuie să se facă prea multe eforturi pentru a le îngriji; acest lucru ar putea provoca daune mari gazonului. De asemenea, trebuie să se țină cont de faptul că arborii să nu fie prea apropiați unul de altul sau prea mulți, pentru a nu reține briza deoarece asta poate dăuna sănătății … copacii nu ar trebui să fie cei cu coroana bogată, a căror umbră dă naștere la boli, cum ar fi nucul și altele. Să fie niște copaci agreabili, cu flori parfumate și umbră plăcută, cum ar fi vița de vie, perele, rodiile, dafinul, chiparoșii și altele asemănătoare. “ (Figura I.16.).

Figura I.16. Ilustrație din periada anilor ≈ 1510 prezentând o grădină cu fântână și un peisaj împrejmuitor format din:,măslini, trandafiri și crini.

Pentru prima după intrarea Europeiîn haosul evului mediu, pe măsură cepax romana s-a prăbușit în secolul al VI-lea, grădinăritul a fost din nou descris în termeni estetici mai degrabă decât pur utilitari. Copacii și florile alese pentru calitățile lor decorative urmau să fie plantate în grădini.

Descrierea lui Albertus conține multe dintre ingredientele de bază ale unei grădini închise,tipicmedievale, care ar fi fost atașată de un castel sau conac. Astfel de grădini au existat, de asemenea, în interiorul zidurilor monahale, jucând rol de lux, separat de grădinile infirmeriei și ale bucătăriei. Piscina centrală era deschisă, la soare, cu fântână și împrejmuită de ierburi si flori parfumate (Figura I.17.). Au fost amplasate bănci pe iarbă la umbra furnizată de pomi fructiferi sau viță de vie (probabil un fel de pergolă).

Figura I.17. Schema unei grădini cu ierburi și flori.

Deși nici descrierile unor grădini tipice nu supraviețuiesc până în jurul anului 1400, știm din rapoartele și literatura contemporană că ele existau. În secolul al XV-lea iluminatorii și pictorii au elaborat acest design de bază pentru a ilustra manuscrise de carte de rugăciune și poezii alegorice sau povestiri de dragoste a căror scene aveau loc în grădini de agrement simbolice, cum ar fi cele descrise în Roman de la Rose în secolul al XIII-lea și de Geoffrey Chaucer în secolul al XIV-lea. Din fericire o mare parte din aceste dovezi supraviețuiesc pentru și aduc la viață grădini și plante. Detaliile în fundalul marilor tablouri religioase arată hortus conclusus ideal, în care florile sunt identificate pentru a deveni simboluri care ilustrează scene din Vechiul și Noul Testament și sunt prezentate din ce în ce mai elaborate structuri de grădină.Hortus conclusus a devenit simbol al Fecioarei Maria în urma zelului religios al cruciadelor. Un număr mai mare de plante vor fi disponibile în mod constant, cele prezentate în aceste tablouri și în cărțile iluminate ce au fost vopsite delicat, dau uneori o dată de introducere. Plantele despre care se știe că au fost cultivate în secolul al XIII-lea au fost plantate în grădina construită recent sub pereții Sălii Mari al Castelului Winchester.

1.6. Idealul de grădină și parcul paradis în perioada medievală

Pentru a înțelege grădina medievală, nu este suficient să știm cum au fost amenajate grădinile sau care plante au fost cultivate în ele, de asemenea, este necesar să înțelegem câteva idei implicite în concepția lor. Grădina a fost mai mult decât o entitate fizică, un partener de lux pentru grădinile medicinale și de produse alimentare, care erau esențiale pentru viața obișnuită. Aceste grădini au întruchipat o semnificație simbolică bogată în termeni religioși (Figura I.18.), precum și reprezentarea "locului minunat" al păgânilor – ambele teme au inspirat imaginația poeților și, spre sfârșitul perioadei, a artiștilor.

Figura I.18. Segment dintr-o pictură din secolul al XV-lea, întâlnirea dintre Maria și Elisabeta. Putem observa 3 ghivece pe pervaz, în unul dintre ele fiind o garoafă. Sub fereastră putem vedea trandafirul. Acestea sunt simbolurile martirilor și a vindecării.

Pentru musulmani și creștini, originile grădinii idealizate sunt concretizate de cântecul Vechiului Testament al lui Solomon: "O grădină închisă este sora mea, partenerul meu: o primăvară închisă, o fântână sigilată". Pentru creștini, grădina persană închisă, a deșertului, reprezenta bucuriile interioare ale paradisului, a devenit, în termenii Noului Testament, un simbol al lui Cristos și al Sfintei Biserici, purtând "roadele spiritului". Grădina închisă, aparent un loc de lux și ușurare, care conținea paturi și căi în forme disciplinate, a devenit tradusă de noul simbolism creștin. În ea, hortus conclusus reprezenta puritatea Fecioarei Maria. Trandafirii, odată sfințiți pentru Venus, devin florile speciale a Fecioarei Maria și trandafirii roșii simbolul sângelui martirilor; crinii albi a Madonei au devenit simboluri ale Bunei Vestiri, Fecioara Maria fiind identificată drept "iubirea" lui Solomon, precum și noua biserică creștină, iar violetul reflectând smerenia ei.

În afară de simbolismul creștin implicat în hortus conclusus al Evului Mediu timpuriu, grădina ideală de agrement își avea originea în Grădina Edenului din Vechiul Testament, în care anotimpul era întotdeauna primăvara. Până în secolul al XVII-lea grădinile au fost reprezentate cu arbori care purtau simultan flori și fructe, era o adiere blândă, poienițe în pădure; pajiștile erau vii cu flori și păsări. Cu arbori acoperiți cu trandafiri și viță de vie, aceste grădini aveau semnificație laică pentru cadrele magice a romantismul curtenitor și distractiv, loci amoeni, descris în poeme și ilustrat de pictori.

În cea mai faimoasă operă literară despre grădini, Roman de laRose, iubitul se plimba în grădina exterioară până când ușa este deschisă, apoi intră în grădina interioară, ca să se găsească într-un loc care să-l facă fericit, fără griji și plin de bucurie (Fig.I.19.).

Figura I.19. Ilustrație în miniaturăcu grădinile exterioare și interioare ale unor reședințe din sec. XIII, după Roman de la Rose

Romanul a fost tradus în perioada lui Chaucer. Geoffrey Chaucer în propriile sale scrieri a inclus numeroase referiri la grădini și plante, menționând plante native, familiale, dar și plante exotice precum un dafinul, lămâiul verde, molidul norvegian și platanul oriental.

Aceste grădini ale imaginației au reflectat și realitatea. Deși de mai mulți ani s-a crezut că amenajarea unei grădini de agrement în perioada medievalăeste reprezentată de grădina închisă, plasată pentru siguranță și intimitate în interiorul castelului sau al mănăstirii, înregistrările contemporane arată că "plăcerea" mult mai mare, se află adesea dincolo de pereții interior(livada). În majoritate închise de un perete sau gard viu, aceste grădini, adesea amenajate pentru profit – lemn, fructe dar și din plăcere, se apropiau de locul mai frumos, mai păgân. Cercetările recente au arătat că aceste livezi și păduri au fost proiectate la o scară considerabilă. Castele, conacurile și instituții mari monahale aveau atât zone mai mici pentru plante utile și decorative, cât și zone mai mari, închise, în care plimbările ar puteau fi umbrite de copaci, aveau piscine artificiale pentru pește, precum și fluxuri naturale; uneori au existat alte caracteristici, cum ar fi voliere și menajerii.

Episcopul Geoffrey de Montbray din Coutances și-a vizitat rudele în sudul Italiei înainte de cucerirea de către William a Angliei și a revenit în Normandia pentru a semăna ghindă și pentru a crește stejari, fagi și alți arbori în interiorul unui parc închis de un șanț dublu și o palisadă. El a făcut această "sălbăticiune" în maniera descrisă de Columella în Cartea a XI-a De Re Rustica: "în solul afânat avem aceste semințe încredințate îngrijirii și culturii fondatoare". După ce, cu subvenții mari de teren în Somerset, în Anglia, de la William Cuceritorul, Episcopul Coutance a putut să umple parcul cu căprioare englezești, și a plantat o grădină și o podgorie; el a extins, de asemenea, două bazine cu mori de apă pentru a face un fel de "ferme ornée". Începând cu secolul al XII-lea, Henry I a închis un parc mare la Woodstock cu un zid de piatră și l-a umplut cu animale exotice, inclusiv porci spinoși. O parte din această zonă a fost în continuare închisă de Henry al II-lea pentru a face umbrarul și labirintul lui Rosamund, deși labirintul real nu apare în niciun document, iar Henry III a plantat o sută de puieți de peri pentru efectul lor decorativ.

În 1190, la Noyers, la granița cu Burgundia, Episcopul de Auxerre "a oferit fiecare plăcere și îmbunătățire pe care industria o putea realiza. Pădurea, înconjurată de mărăcini și, deci, de valoare mică, a fost curățată și cultivată. Acolo a făcut grădini și a plantat copaci de diferite feluri, astfel încât, în afară de a obține plăcere, a primit și cantități mari de fructe. El a înconjurat o mare parte din pădure, cu un gard în care se la capătul apropiat barajului celei de-al treia piscine se deschidea o poartă, și dispunea de o cantitate destul mare de sălbăticiuni. Acestea ar putea fi văzute de către cei din palat, ca fiind o priveliște plăcută."În 1150 episcopul din Le Mans a plantat atât de mulți copaci minunați în grădina sa, încât "cei care privesc din ferestrele sălii pot admira frumusețea copacilor, iar alții în grădină, privind spectacolul echitabil al ferestrelor, s-ar putea bucura și ei de priveliște.'.

1.7. Practici de grădinărit în perioada medievală

Lucrările lui Albertus Magnus și a lui Bartholomew de Glanville, merită să fie studiate pentru a obține o idee despre cum arătau grădinile din secolul al XIII-lea și despre unele dintre practicile horticole contemporane veremii. Din acestea aflăm ce metode au fost folosite pentru aranjarea plantelor disponibile în diferite secțiuni ale unei grădini. Autorii mai sus menționați împreună cu Pietro de'Crescenziprezintă, la începutul anilor 1300, descrierile grădinilor, plantele cultivate în ele și modul în care se bucurau de cunoștințele lor despre grădinile existente. Acești scriitori nu au fost nici inovatori, nici profesori, ci observatori. O mare parte din cunoștințele lor de bază despre horticultură (și agricultură) proveneau încă de la autorii clasici, dar începuseră să-și simtă calea către o atitudine mai științifică. Ei ne spun, de asemenea, despre unele metode contemporane de cultivare (și despre uneltele horticole, cum ar fi roaba) practicate, poate chiar de generații, înainte ca, cuvântul scris să-și definească existența. Pentru vârsta lor, acești doi scriitori erau cosmopoliți,călătoriserămult, scriau în principal despre grădinile mari ale unor biserici importante, domnii regale sau nobiliare, pe care le-au văzut în timp ce se deplasau prin lume.

Valoarea plantelor decorative și modalitățile de utilizare a acestora în grădini au început să fie remarcate în secolul al XIV-lea. Copacii, inclusiv speciile de pădure și pomii fructiferi (atât nativi, cât și introduși) nu numai că au fost listați, dar au fost descriși în mod specific ca fiind cultivați și ingrijiți în mod special. Aceasta a fost o temă importantă a cărții lui Pietro de'Crescenzi privind gospodăria, Liber ruralium commodorum, finalizată în 1305 de Crescenzi, deși scrisă la Bologna la începutul anilor 1300, a fost studiată și interpretată în următorii 200 de ani și a devenit o punte de referință între agricultura medievală și noile stiluri de grădinărit renascentiste din secolul al XV-lea. Important ca manual de agricultură în Italia într-un moment în care au avut loc schimbări în proprietăți de teren, munca sa a fost tradusă din latină în franceză în 1373 și în italiană înainte de sfârșitul secolului. A fost, de asemenea, o carte tipărită timpuriu, care apare în latină în 1471, italiană în 1478, franceză în 1486 și germană în 1493 și continuă să fie citită din perioada renascentistă. Parisul a preluat câteva caracteristici din carte, cum ar fi arborii întrețesuți, tonnelle și gardurile vii pentru a completa pajiștile și podgoriile. La Saint-Pol fiecare spațiu de grădină a fost înconjurat de garduri vii sprijinite cu spărturi, prin care au fost împletite alte plante dând o formă de romb, fiecare capăt terminându-se cu arbori. Înăuntru, locurile de așezat erau făcute din gazon ridicat pe trepte. A existat și un labirint – așa cum a fost la Hesdin din Artois, așezat cu o sută de ani mai devreme – dar nu știm cum a fost plantat. Paturile de flori erau umplute cu trandafiri, rozmarin, lavandă, micșunea, maghiran și salvie, precum și căpșuni (Figura I.20.).

Figura I.20. Ilustrație din Franța dintr-o grădină înconjurată de gard viu, cu umbrar acoperit cu viță de vie, trepte din gazon, trandafiri cățărători, garoafe, căldărușe, rozmarin și lavandă.

După 1380 grădina de la Saint-Pol s-a deteriorat, însă a fost "restaurată" și replantată de Charles VI în 1398, înainte de a fi distrusă în cele din urmă de ducele englez din Bedford în 1431. Din fericire, există un inventar complet pentru copacii și florile plantate în anul 1398. Au fost cumpărate viță de vie pentru a se cățăra peste arbori, peri și meri, cireși și pruni, precum și,achiziții noi,opt "arbori de dafin". Poate că mii de cireși aveau crengile întercalate pentru a face umbră. Au existat 300 de legături de trandafiri albi și roșii (probabil Rosa gallica officinalis și Rosa alba), 300 de bulbi de crin(probabil Lilium candidum) și 300 de iriși, se crede că cei mov,Iris x germanica sau cei albiIris florentina, fiind mai dorite decât cei comuni (Iris pseudacorus). Cele opt grădini din Saint-Pol, construite în ultimul perioadă al secolului,proiectate împreună, probabil datorate marii influențe a lui Crescenzi, se numără printre cele mai interesante și consemnate grădini ale perioadei medievale.

La aproape aceeași dată, spre sfârșitul secolului al XIV-lea, dar într-o sferă socială destul de diferită, un gospodar parizian (Le Ménager de Paris) a scris un tratat pentru tânăra sa soție, oferindu-i instrucțiuni de a-și conduce casa și grădina. Acesta a fost un manual util care descrie creșterea, recoltarea și conservarea fructelor, florilor și ierburilor. Deși nu a spus nimic despre modul în care plantele au fost aranjate în grădină, este clar ce plante au fost cele mai populare. Sfaturile de îngrijire pentru diferite specii de plante au fost prezentate în detaliu. Violetele, care s-au întărit treptat în primăvară, trebuiau să fie păstrate în timpul iernii,în interior, în ghivece. El a descris metoda de înrădăcinare a butașilor de rozmarin, o plantă veșnic verde deosebit de valoroasă de pe țărmurile mediteraneene și modul cel mai bun de a le trimite pe drumuri lungi "înveliți în cârpă cerată cusută, pătată cu miere și pudră de făină de grâu", trandafirii urmau să fie altoiți, tăiați iar isopul trebuie să fie semănat în luna august.

O listă de plante cultivate într-o grădină din Londra în secolul al XIV-lea pune colectarea și identificarea plantelor pe o bază mai științifică. În Stepney, lângă orașul Londra, fratele Henry Daniel (1315-1385), un doctor și călugăr dominican a creat o grădină botanică timpurie, aproape prima în Europa (Huerta del Rey din secolul al XI-lea la Toledo, înființată de Ibn Wafid și Ibn Bassal o precede cu 300 de ani.). Daniel a crescut 252 de plante diferite, toate fiind observatecu atenție. El a fost apreciat atât pentru cunoștințele practice despre comportamentul plantelor, cât și pentru cunoașterea științifică a plantelor medicinale (precum și a altor substanțe cu efecte asemănătoare). El a fost responsabil pentru traducerea aproape completă a lui Platearius Circa instans, citând frecvent din lucrările tuturor marilor botaniști clasici și enciclopediști de plante medievale. Plantele sale au fost aranjate după numele latin a plantelor, în care a acordat atenție habitatului de plante, indicând cum și unde se cultivă nativii, și el a distins, de asemenea, între metodele de cultivare pentru plantele indigene și cele introduse, cum ar fi chiparosul, sclipețul, maghiranul dulce, rodia și rozmarinul. Rodia dezvoltându-se dar fără a da roade. Rozmarinul, nou introdus în Anglia de către Regina Philippa, soția lui Edward III, l-a crescut în grădina sa cu o grijă deosebită, afirmând că are nevoie de multă irigare și protecție împotriva înghețurilor și a vânturilor reci din nord. În grădinile ei regale, Regina Philippa a crescut multe plante neobișnuite. Daniel a tradus tratatul cu privire la virtuțile rozmarinului, compilate la Salerno între 1338 și 1342.

1.8. Începutul atitudinilor renascentiste

Tema dragostei a devenit repede populară atât în proză, cât și în poezie, prin concepția spațiilor "interioare" și "exterioare" ale grădinilor medievale adesea combinate într-o poveste, astfel încât aventurile imaginare au avut loc atât în grădini secrete închise, cât și în păduri și pajiști . Peste 1400 de personaje sunt portretizate în grădinile romantice în care natura și arta se amestecă, pregătindu-se calea pentru noile interpretări renascentiste ale interrelației lor.

Cea mai renumită poveste de dragoste medievală este Roman de la Rose din secolul al XIII-lea, o poezie începută de Guillaume de Lorris în 1237 și terminată de Jean de Meun cu 40 de ani mai târziu. Ca și în literatura persană din aceiași perioadă, o mare parte a acțiunii are loc într-un cadru alegoric, într-o grădină, cu indivizi personificați ca Iubirea, Lenevia, Veselia, etc. În Roman de la Rose grădina împrejmuită, reprezintă Grădina Edenului, locul cel mai plăcut (amoenissimus locus) și una care este înrădăcinată ferm în imaginația creștină. Iubitorului, în căutarea trandafirului simbolic dezirabil, îi este permis să intre cu doamna Lenesă (Figura I.21.), care îl conduce de-a lungul unei căi "pline de mânte și de chimen". Arborii, așezați la distanțe egale, au coroanele atât de încrucișate încât razele soarelui nu le pot pătrunde. Multe alte lucrări medievale descriu aventuri asemănătoare în spații cu arbori înfloriți și cu fructe, în același timp, cu pajiști cu flori, care ilustrează ideea de paradis.

Figura I.21. Ilustrație a Grădinii Edenului, sec XIII

În Decameron, descrierile lui Boccaccio sunt despre întâlnirile aristocratice a florentinilor. În descrieri se evidențiează gusturile și aprecierea grădinăritului și a peisajului rural. Boccaccio povestește cum un grup de florentini își caută adăpost în grădinile unei vile pe versanții dealurilor Fiesole deasupra orașului, pentru a scăpa de ciumă. El spune că: "Privirea acestei grădini, forma ei și planul ei, cu fântâna și cu izvorul care pornea din ea, au mulțumit atât domnii cât și doamnele în așa fel, încât afirmau fără teamă că, dacă ar exista un Paradis pe Pământ nu ar putea să fie în nici o altă formă". În aspectul său încă mai are toate caracteristicile grădinii medievale: o fântână în centrul peluzei plină de flori, (Figura I.22.), înconjurată de pergole de viță de vie, cu poteci umbrite de citrice și garduri vii de iasomie și trandafiri. Cu toate acestea, concepția de frumusețe lovește o notă de renaștere aproape imitată de Alberti în De re aedificatoria, scrisă în 1452.

Figura I.22. Imagine cu o peluză cu flori, componentă de bază a grădinii medievale

Boccaccio este primul care menționează grădinile terasate,care mai târziu devin o caracteristică importantă în Italia: "În a patra zi, anturajul se afla într-o vale înconjurată de șase dealuri, cu laturi terasate ca într-un teatru, nu de natură ci de o mână de artist". Pe partea sudică sunt vițele, măslinii, migdalii, cireșii, smochinii și alți pomi, iar la nord o pădure. În partea de jos a văii, grădina se deschide pentru a deveni un peisaj pașnic, un locus amoenus de pajiști, pomi fructiferi și păduri, care a surprins autorul pentru că era atât de aproape de artă (Figura I.23.).

Figura I.23. Segment din fresca lui Benozzo Gozzoli în Florența. Un peisaj amenajat, tipic toscan, din secolul al XV-lea.

Până la mijlocul secolului al XIV-lea, încurajată de operele populare precum cea a lui Crescenzi, cu distincția între grădinile mari și mai micile cu ierburi utile, nobilii italieni mai bogați au început să transforme castelele lor fortificate în palate de agrement, punând în scenă noi grădini ornamentale și colectarea plantelor. Boccaccio a subliniat colectarea plantelor în Decameron: "Ar fi nevoie de mult timp pentru a spune cum au fost aranjate, dar a existat o abundență a fiecărei plante plăcute care crește în climatul nostru". Galeazzo Visconti, prieten și patron al lui Petrarca, de la care a primit plante, a stabilit o grădină vastă și un parc în jurul castelului din Pavia. O clasă de comercianți prosperă a devenit, de asemenea, patronii artelor și a condus nobilimea în construcția de clădiri și grădini. Povestea lui Boccaccio reflectă atitudinile mai luxoase care existau cu o mie de ani mai devreme în vremurile romane. Dar plăcerea este combinată cu citirea și îmbunătățirea. Lorzii și doamnele sale, deși se răsfățaseră cu multă cântare și dans în grădină, au făcut o notă mai serioasă cu citările din Viața romanilor, exprimând pasiunea poetului pentru literatura clasică. În toate acestea, Boccaccio anticipează gândirea renascentistă.

1.9. Capitullare de villis- prezentare generală

Pomii fructiferi enumerați în decretul lui Charlemagne privind orașele, din Capitulare de Villis din cca. 800 d. Hr., sunt mai puține decât din ziua lui Pliniu, dar lista include și alte plante care nu sunt menționate în literatura clasică, toate acestea crescând într-o parte a imperiului. Lista florilor, deși este destinată în principal ierburilor pentru dietă și medicamente, este condusă de crin și trandafir (probabil Rosa gallica officinalis și Rosa alba), indiscutabil crescute pentru frumusețea și simbolismul lor religios, precum și pentru utilitatea lor. Alte plante medicinale pe care le consideram astăzi suficient de ornamentale pentru o grădină cu flori includ salvia roșie (Salvia viridis), feniculul (Foeniculum vulgare), irisul (Iris x germanica), nalba (Malvasylvestris), rozmarinul (Rosmarinus officinalis), ruta (Ruta chalepensis), salvia (Salvia officinalis), pelinarița (Artemisia vulgaris), vetricea (Tanacetum vulgare) și dafinul (Laurus nobilis). Alte plante, pe care le cunoaștem din alte surse contemporane, cultivate în acel moment dar omise sunt: violetele (Viola odorata, cultivate pentru miros și frumusețe simbolizând de asemenea smerenia Fecioarei Maria, precum și având virtuți medicinale), lavanda (Lavandula stoechas), roinița (Melissa officinalis) și isopul (Hyssopus officinalis). Din fericire, pentru a suplimenta Capitulare, avem un plan pentru o grădină de mănăstire ideală care a fost elaborată în câțiva ani prin decretul lui Charlemagne. Pastrat în biblioteca din mănăstirea Sf. Gall din Elveția, a fost adresat starețului din perioada 816 și 836. Detaliile paturilor "benzi" rectangulare înguste, fiecare umplute cu un singur fel de plante sau legume și care permite accesul între paturi, sunt tipice pentru practicile horticole din perioada respectivă. Imaginile ulterioare prezintă flori ornamentale cultivate în moduri similare.

În concluzie putem spune că în Epoca Medievală natura a fost foarte incontrolabilă și ordinile politiceinstabile. Fie că este vorba de protecție sau de apărare pentru a reduce forțele naturii, sau pentru a crea o reprezentare mai perfectă a naturii, grădinile medievale au fost închise. Idee de a închide spațiul creează un domeniu distinct de împrejurimile sale.

Principii de design: utilitate (Figura I.24.), contrast (Figura I.25.), scară (Figura I.26).

Figura I.24. Imaginea unei grădini aparținând unei mănăstiri medievale, întruchipare a geometriei utilitare. Un simplu pătrat delimitat de un șirde arcade devine un spațiu de relaxare pentru călugări. Un spațiu divizat de paturile de plantare ridicate, devine o enciclopedie vie de ierburi și flori.

Figura I.25. Imaginea unei mici “parcele de plăcere” în mijlocul unui peisaj de muncă unde plăcutul e în opoziție cu împrejurimile sale neîmblânzite.

Figura I.26. Imagineaunei curți maure reprezentată de o cameră de zi în aer liber. Spațiile deschise la scară umană sunt definite de arhitectură. Tranzițiadintre interior și exterior este mediată de elemente arhitecturale: porțile și loggiile oferă praguri secundare.

ANEXE

Cele mai des întâlnite plante în perioada medievală

Tabel 1. Denumirea științifică și populară a plantelor menționate în Capitolul I.

Imagini cu plantele întâlnite în perioada medievală

CAPITOLUL II

2. CONDIȚIILE NATURALE ALE ZONEI DE AMENAJAT

2.1. Relieful

Municipiul Oradea este situat la contactul Câmpiei de Vest cu Dealurile de Vest. Relieful Oradiei se pliază pe structura geologică ce îl definește. Ca și unități de relief, în partea de vest se află Câmpia Crișurilor ce are ca subunități Câmpia Barcău – Biharia dezvoltată la contactul dintre Câmpia Crișurilor și Dealurile Oradiei; Câmpia Miersigului dezvoltată în prelungirea Dealurilor din partea de sud a perimetrului (Dealul Alparea, Dealul Viilor Cordău, Dealul Cornețu). Câmpia Barcău-Biharia se extinde de sub Dealurile Oradiei și din dreapta văii Fâneața Mare până la graniță, iar pe direcția nord-sud se dezvoltă între Crișul Repede și Barcău. Este o câmpie complexă, cu un nucleu format dintr-un areal mai înalt și uscat (Câmpul Bihariei) la cca. 110–130 m, pe care s-a format localitatea Biharia. Corespunde unui con aplatizat al Barcăului în parte și al Crișului Repede la nivelul terasei a 2-a, având caracter de câmpie intermediară, dar mult mai blândă decât cele similare de la sud de Crișul Repede.

În fapt este vorba și de o continuare a poalei glacisului Barcăului fragmentată de lunca văii Fâneața Mare. Sub deal are și aspect de glacis actual coluvio-deluvial. Acestei câmpii i se poate atașa, dar ca o unitate distinctă, Câmpia joasă a Borșului (numită Câmpia Santăului). Câmpia Miersigului se situează la sud de Crișul Repede și se întinde până la limita sudică a arealului. Are altitudini de 110–120 m, fiind inclusă în categoria câmpiilor înalte. Este compusă din glacisurile și terasele Crișului Repede.

În partea de nord-est se situează Dealurile Oradiei, ce reprezintă treapta de trecere a Munților Plopișului către Câmpie. Altitudinile dealurilor cresc spre nord-est pornind de la valori de 131,8 m Dealul Rojas, 230 m Dealul Dorongoș, 248 m Dealul Vântului, până la 289,6 m Dealul La Grinda. Dealurile Oradiei se suprapun depozitelor panoniene miopliocene formate din nisipuri în alternanță cu argile nisipoase.

Râul Crișul Repede împarte teritoriul în două străbătându-l de la est la vest. Crișul Repede a jucat un rol foarte important în definirea reliefului actual prin definirea în partea stângă a cursului a 7 terase: terasa de luncă (treapta I), terasa de luncă 2-3 m (treapta II), terasa de 6-10 m, terasa de 15-20 m, terasa de 34-40 m, terasa de 50-60 m, terasa de 70-80 m. Terasele inferioare reprezintă locul în care se dezvoltă orașul Oradea.

În partea dreaptă a cursului, versantul este subminat permanent de apele Crișului Repede, ceea ce reprezintă cauza producerii alunecărilor de teren din zonă. Instabilitatea versantului a dus la limitarea extinderii orașului în această direcție. Cu toate acestea, presiunea urbană a impus folosirea glacisului format la baza versantului din corpurile de alunecare.

2.2. Apele de suprafață

Oradea este străbătută de la est la vest de râul Crișul Repede și de pârâul termal Peța. Crișul Repede are pe teritoriului orașului următorii afluenți: Paris, Adona, Crișul Mic și Pârâul Sălbatic. Crișul Repede străbate orașul prin centru, pe cele două maluri ale sale formânduse o luncă deosebit de importantă pentru calitatea climatului urban și pentru biodiversitate. Datorită lucrărilor hidrotehnice de pe afluenți (Drăgan, Valea Iadului), dar mai ales de pe cursul Crișului Repede (acumulările hidroenergetice de la Lugaș și Tileagd), riscul de inundație pe teritoriul municipiului Oradea este foarte mic, nefiind necesară stabilirea unor zone inundabile.

Orice proiect de construcție pe malurile apelor are nevoie de avizul Administrației Bazinale de Apă Crișuri, el trebuind să respecte zona de protecție cu lățimea de 3 mîncepând de la limita albiei minore în cazul Crișului Repede, delimitată pe toată lungimea malului acestuia și pe toată lungimea dig-mal în cazul Peței.

2.3. Tipurile de sol

În răspândirea solurilor din Oradea se constată preponderența luvisolurilor în proporție de 47,52 %, având o distribuție în spațiul ocupat de formațiunile deluroase și în zona câmpiei înalte. În zona dealurilor Oradiei aceste terenuri sunt ocupate cu plantații de viță-de-vie și culturi pomicole.

Protisolurile apar în proporție de 36,88% în areal, urmărind terasele de luncă.

Cambisolurile se regăsesc în proporție de 7,96% din areal.

Hidrosolurile reprezintă 5,44% din areal întâlnindu-se în zona câmpiilor joase, în care apele freatice sunt apropiate de suprafață existând situații de înmlăștiniri.

Pelisolurile (0,01%), antisolurile (2,08%) și cernosolurile (0,09%) au o răspândire foarte redusă însumând, 2,18% din areal.

2.4. Condițiile climatice

2.4.1. Temperatura

Datele privind temperatura aerului au fost înregistrate la Stația Meteorologică Oradea situată la 47o02’ lat. N și 21o,54’ long. E, la o altitudine de 136 m. Pentru analiza caracteristicilor și variațiilor temperaturii aerului, am luat în considerare un număr de 50 de ani, în intervalul 1961 – 2011.

Temperatura medie multianuală pentru intervalul 1961 – 2011 a avut la Oradea o valoare de 10,3oC, fapt ce pune în evidență situarea orașului în zona climatului temperat continental. Cea mai mare valoare medie anuală a temperaturii aerului, din perioada studiată, s-a înregistrat în anul 2007, fiind de 12,6oC, o valoare apropiată înregistrându-se în anul 2000, de 12oC. Temperatura medie anuală cea mai mică a fost de 9oC și ea s-a înregistrat în anul 1985.

Evoluția diurnă a temperaturii aerului

Datorită faptului că procesele de încălzire și răcire a aerului prezintă variații neuniforme de-a lungul anului, în cazul temperaturilor medii zilnice nu se poate vorbi de un mers ascendent sau descendent regulat.

În perioada studiată, temperatura medie zilnică a prezentat variații importante, cea mai scăzută medie zilnică fiind de -3,1oC, în data de 19 ianuarie, iar cea mai ridicată valoare a mediei zilnice a fost de 21,9oC, în data de 3 august. Amplitudinea rezultată are o valoare de 25,0oC, mai ridicată cu 2,5oC decât amplitudinea anuală a mediilor termice lunare.

Salturile interdiurne ale mediilor termice sunt mult mai accentuate iarna, când la nivelul lunii ianuarie maxima diurnă a urcat până la 15,0oC în data de 31 ianuarie 1987, iar minima diurnă a avut valoarea de -18,6oC, la 24 ianuarie 1963, rezultând astfel o amplitudine lunară în ianuarie de 33,6oC.

Vara temperaturile diurne prezintă variații mai reduse. În luna iulie maxima diurnă a avut o valoare de 29,9oC, în data de 6 iulie 1988, iar minima a coborât până la 12,0oC, în data de 5 iulie 1984. Amplitudinea lunară în iulie este astfel mai redusă decât în ianuarie, având o valoare de 17,9oC.

Numărul mediu anual al cazurilor cu inversiuni termice la Oradea, după temperaturile medii zilnice este de 9,5 cazuri. Cea mai mare frecvență a inversiunilor termice după temperaturile medii zilnice se înregistrează la Oradea în lunile de iarnă și toamnă. Astfel, în luna octombrie acestea au cea mai mare frecvență (16,4%), urmată de decembrie (15,1%) și noiembrie (12,7%).

Frecvența cea mai redusă a inversiunilor termice se înregistrează în lunile de la sfârșitul primăverii și începutul verii, în luna mai acestea înregistrând în medie o frecvență de 2,3%, iar în iunie de 2,2%.

Temperatura medie lunară

Temperatura medie lunară are un mers anual normal, ascendent începând cu luna ianuarie, când înregistrează cea mai mică medie termică lunară, până în luna iulie, lună ce marchează valoarea maximă a temperaturii medii lunare, după care mersul temperaturii medii lunare a aerului este unul descendent până la sfârșitul anului. Deci, valoarea minimă lunară a temperaturii aerului la Oradea se înregistrează în luna ianuarie, cu o valoare de -1,7°C, iar maxima în iulie, când atinge 20,8°C, rezultând o amplitudine lunară de 22,5°C.

Analizând valorile termice medii lunare la Oradea (tabel 2) se constată că acestea au valori negative doar în luna ianuarie (-1,7°C), în timp ce în celelalte două luni de iarnă au valori pozitive, puțin peste 0°C (februarie 0,7°C și decembrie 0,1°C).

Tabel 2. Valorile medii lunare multianuale și anuale ale temperaturii aerului (°C) laOradea, 1961-2003

Frecvența medie a zilelor cu: îngheț, iarnă, vară, tropicale

De o importanță practică deosebită este și analiza frecvenței zilelor cu diferite temperaturi caracteristice. Alături de variațiile altor elemente climatice și acest parametru termic evidențiază marea variabilitate a condițiilor climatice din arealul orașului Oradea.

Nopțile geroase, cu temperaturi minime ≤ -10°C, sunt înregistrate în arealul orașului Oradea în anotimpul rece, cu precădere în luna ianuarie, când se înregistrează și numărul maxim al acestora. În luna ianuarie, numărul mediu multianual al nopților geroase este de 7,5, numărul maxim fiind înregistrat în anul 1964, când au fost 24 de astfel de nopți. Nopți geroase se înregistrează și în luna februarie, cu o medie multianuală de apariție de 5,8 zile pe an. Și în luna decembrie se înregistrează un număr mediu de 4,5 zile pe an în care temperatura minimă diurnă coboară noaptea sub -10°C, numărul maxim înregistrat fiind de 12 zile în anul 1998

Zilele de iarnă, cu temperaturi maxime ≤ 0°C au în arealul orașului Oradea, o frecvență mai mare decât a nopților geroase. Dintre lunile reci, cel mai mare număr de zile de iarnă se înregistrează în ianuarie, cu o medie de apariție de 10,8 zile. Pentru luna februarie numărul mediu anual al zilelor de iarnă este de 5,5 zile, iar în decembrie numărul mediu anual al zilelor de iarnă este de 7,1 zile. În lunile anotimpurilor de tranziție zilele cu temperaturi maxime egale sau mai mici de 0°C, pot fi întâlnite în martie și noiembrie.

2.4.2. Umiditatea aerului

Umiditatea aerului este elementul climatic a cărui importanță este evidențiată de influența pe care acesta o exercită în primul rând asupra sănătății umane. Cantitatea vaporilor de apă prezentă în aerul atmosferic influențează starea de sănătate a organismului uman, precum și evoluția și manifestarea celorlalte elemente climatice. În cazul climatului urban acțiunea concertată a umidității aerului cu alte elemente climatic (temperatură, nebulozitate etc.), dar și cu poluarea determină apariția unor situații de risc pentru sănătatea populației, studierea și analizarea acestui element climatic căpătând astfel valențe practice deosebite.

Umiditatea relativă zilnică, lunară, pe anotimpuri. Regimul anual și lunar al umezelii relative

Umezeala relativă a aerului în arealul orașului Oradea prezintă caracteristici proprii determinate de poziția geografică a centrului urban în vestul țării unde se manifestă mai intens ca și în alte zone ale țării influențele climatului umed din vestul și sud-vestul continentului. Acest fapt determină valori relativ mari ale umidității relative medii anuale, cu o medie multianuală de 76,9%.

Analizând regimul anual al umezelii relative (tabel 3) se constată că acesta se caracterizează prin înregistrarea valorii maxime a mediei lunare iarna, în luna decembrie (88,3%) și a minimului lunar în sezonul de vară, în luna iulie (69,6%). Mersul anual al umezelii relative este invers proporțional cu cel al temperaturii aerului.

Tabel 3. Valori medii lunare multianuale ale umezelii relative, la Oradea (Sursa: Arhiva A.N.M.)

Valori caracteristice ale umezelii relative

Frecvența zilelor cu umezeala relativă la amiază mai mare de 80% este relative ridicată, numărul mediu multianual al zilelor în care umezeala relativă atinge acest prag fiind de 91, o valoare care pune în evidență influențele climatului umed din vestul și sudvestul continentului, resimțite în partea de vest a țării.

Din analiza evoluției anuale a numărului de zile cu umezeala relativă mai mare de 80%, la amiază, reiese ca numărul maxim al acestor zile se înregistrează în anotimpul rece, cu deosebire în lunile decembrie și ianuarie, când se înregistrează un număr mediu de 20, respectiv 18 astfel de zile.

2.4.3. Radiația solară

În arealul orașului Oradea nu s-au efectuat observații actinometrice, iar pentru analiza radiației solare s-au folosit date satelitare. Aceste date au fost culese de sateliții meteorologici în cadrul programului de cercetare HelioClim-1.

Valorile medii ale radiației solare globale (cal./cm2/min.)

Radiația globală pentru latitudinea orașului Oradea a fost măsurată de către sateliții meteorologici, efectuându-se câte 9 măsurători zilnice, pe baza cărora s-au realizat sumele zilnice ale radiației globale, iar pe baza acestor date s-au obținut mediile lunare și cele anuale, redate în Wh/m2. Astfel, în perioada studiată, media multianuală a fost de 2990,0 Wh/m2, oscilând între 2843,9 Wh/m2.

Evoluția zilelor cu cer senin

Din analiza datelor privind numărul zilelor senine reiese faptul că numărul zilelor senine după nebulozitatea totală este mai redus decât numărul zilelor senine dupănebulozitatea inferioară.

Astfel, numărul mediu multianual al zilelor senine după nebulozitatea totală este de 55,4 zile. Luna cu cele mai multe zile senine după nebulozitatea totală este august, cu o medie de 8,3 zile, urmată de octombrie cu 7,4 zile, fapt explicat de frecvența mai mare a regimului anticiclonic în aceste luni. Numărul zilelor senine după nebulozitatea totală reprezintă în medie, 15,2% din totalul zilelor dintr-un an.

Nebulozitatea. Evoluția lunară și anuală

Un factor important în determinarea valorilor nebulozității în arealul orașului Oradea îl constituie circulația maselor de aer cu diferite caracteristici. Alături de aceastabun rol major îl dețin și factorii climatici locali, atât cei naturali (relieful, structurabgeologică, gradul de acoperire cu vegetație și structura acesteia) cât mai ales cei antropici, generatori de poluare. Prezența diferitelor particule solide în atmosferă, care se constituie în nuclee de condensare, determină creșteri ale valorilor mediilor nefice (ale nebulozității).

Valoarea mediei nefice multianuale la Oradea este de 6,0/10. Valoarea maximă a mediei nefice anuale este de 7,0 zecimi, înregistrată în anul 1970, an în care valoarea sumei anuale de precipitații a fost ridicată, de 680,7 mm/an, iar durata de strălucire a Soarelui a fost doar de 1769,4 ore, fiind cea mai redusă valoare anuală a duratei de strălucire a Soarelui din intervalul de timp analizat.

Evoluția nebulozității de la o lună la alta (Tabel 4), în timpul unui an, pune în evidență un mers normal al acesteia, cu un maxim în lunile de iarnă, decembrie (7,4/10) și ianuarie (7,2/10), și un minim înregistrat în anotimpul cald, în luna august, cu o valoare de 4,2/10.

Tabel 4. Valori ale nebulozității medii la Oradea

Durata medie reală lunară și zilnică de strălucire a soarelui

Durata medie anuală de strălucire a soarelui este de 2064,6 ore, reprezentând 46,2% din numărul total de ore posibile cu soare la Oradea, pentru latitudinea de 47o02' latitudine nordică. De la un an la altul, durata anuală de strălucire a soarelui a variat în limite largi, influențată de circulația generală a atmosferei, de nebulozitate, dar și de factorii antropici, între care gradul de poluare al atmosferei deține un rol important.

Lunar durata de strălucire a soarelui are un mers normal, înregistrând valori reduse în lunile de iarnă, când durata zilei este mai mică, nebulozitatea și numărul zilelor cu cer acoperit este mai mare și când se înregistrează frecvent fenomenul de ceață și inversiunile termice, care favorizează menținerea în stratul inferior al atmosferei a substanțelor poluante, care reduc transparența aerului și împiedică pătrunderea razelor solare.

2.4.4. Precipitațiile

Evoluția anuală a precipitațiilor și indicele pluviometric

Prin variațiile pe care le înregistrează în spațiu și timp, precipitațiile influențeazăunele aspecte ale activității umane prin impactul pe care îl au asupra vieții socioeconomice,în mod deosebit în agricultură, transporturi, construcții și turism.Cantitatea anuală de precipitații cunoaște o mare variabilitate determinată decirculația atmosferică, de frecvența maselor de aer cu diferite caracteristici care ajung înarealul orașului Oradea. Astfel, din analiza, prelucrarea și interpretarea datelorpluviometrice înregistrate la stația meteorologică Oradea reiese că media multianuală acantității de precipitații este de 618,1 mm/an.

Cea mai redusă cantitate de precipitații s-a înregistrat în anul 2000, fiind de numai 364,2 mm/an, iar cea mai mare cantitate anuală de precipitații s-a înregistrat în anul 1996, atingând o valoare de 884,0 mm/an.

Valorile lunare medii și maxime absolute ale precipitațiilor

Analizând valorile lunare ale cantității de precipitații (Tabel 5) se constată că acestea prezintă diferențieri importante de la o lună la alta. Cea mai mare cantitate de precipitații se înregistrează în sezonul cald al anului, în intervalul aprilie-septembrie înregistrându-se 60,5% din cantitatea anuală de precipitații.

Tabel 5. Cantități medii lunare de precipitații, la Oradea (Sursa: Arhiva A.N.M.)

Frecvența și cantitatea precipitațiilor atmosferice

Frecvența lunară a anumitor cantități de precipitații prezintă o importanță practică deosebită. Gradul de asigurare cel mai mare îl au cantitățile de precipitații cuprinse între 0,1-25,0 mm, în aproape toate lunile anului, cu excepția lunilor august și septembrie, acesta fiind de 100%, cele două luni având cea mai mare posibilitate de producere pentru valori sub 0,1 mm.

Secetele

Pentru evidențierea caracterului pluviometric al anilor și al lunilor din an, unindice deosebit de important și de sugestiv este Indicele Standardizat de Precipitații (ISP). Acest indice este utilizat cu deosebire pentru evidențierea perioadelor cu deficit deprecipitații, dar ecartul său permite și evidențierea perioadelor umede, și chiar a celor cuexcedent de precipitații.

În urma calculării ISP a rezultat că la Oradea perioadele cu excedent pluviometric sunt mai numeroase și se extind pe o perioadă mai lungă de timp față de perioadele deficitare pluviometric. Se remarcă astfel, din întregul șir de date analizate, existența a 7 perioade cu excedent pluviometric cu durata mai mare de 6 luni. Cea mai lungă perioadă cu valori ale ISP mai mari de 1,00, respectiv cea mai lungă perioadă cu excedent pluviometric, s-a înregistrat între iulie 1998 – mai 2000, când valoarea ISP a fost supraunitară, în 23 de luni, cu excepția a două luni din acest interval nîn care ISP a avut valori normale (august 1998 și octombrie 1999).

2.4.5.Vânturile

Din punct de vedere practic, analizarea și interpretarea datelor privind vântul au o mare importanță, acestea fiind utilizate în diverse domenii: la realizarea prognozelor meteo, în activitățile desfășurate în porturi și aeroporturi, în construcții. În funcție de viteza și direcția dominantă a vântului într-o anumită regiune se amplasează construcțiile industriale, în agricultură, în industria energetică, unde forța vântului poate fi utilizată ca resursă neconvențională etc.

Frecvența anuală a vântului pe direcții și anotimpuri

În arealul orașului Oradea direcția și frecvența vântului pe anumite direcții stau sub influența determinantă a poziției orașului, a caracteristicilor reliefului, în primul rând a fragmentării și orientării acestuia, iar în cazul spațiului urban propriu-zis, determinante sunt configurația perimetrului construit, înălțimea clădirilor, lățimea și orientarea rețelei stradale etc.Frecvența anuală și anotimpuală a vântului pe direcții

Din analiza și interpretarea datelor privind direcția vântului la Oradea, pentru perioada 1961-2003, rezultă că direcția dominantă a vântului este cea sudică, cu o frecvență de 18,0% din cazuri, o frecvență ridicată înregistrând și vântul din direcție sudvest, cu 14,5%. Frecvența cea mai redusă o înregistrează vântul din direcția nord-est, vest și nordvest, a căror frecvență este de 4,9%,respectiv 6,1% și 5,2%.

Viteza vântului (m/s)

La Oradea, viteza medie multianuală a vântului are o valoare de 2,9 m/s. Analizând mersul anual al vitezei vântului, se constată că valorile cele mai mari ale mediilor lunare, de peste 3,0 m/s, se înregistrează în sezonul rece al anului, în intervalul decembrie-aprilie. De altfel, cea mai mare medie lunară a vitezei vântului se înregistrează în aprilie, fiind de 3,4 m/s. Acest fapt se explică prin dinamica activă a atmosferei din această lună, evidențiată și de valorile reduse ale calmului.

Cadrul natural

Oradea se încadrează din punctul de vedereal vegetației în subregiunea euro-siberiană, provincia Câmpia Tisei, districtul șesuluiCrișurilor. Plantele din grupa mezofitelor ocupă 62% dinsuprafața câmpiei, acest fapt indicând umiditatea moderată. Urmează plantele xerofite(21,2%), hidrofitele, higrofitele și halofitele.

Districtul șesul Crișurilor este o unitate floristică distinctă. Districtul învecinat de la nord (șesul Satu-Mare) are o vegetație hidro-higrofilă specifică zonei Eccedea, iar districtul din sud (șesul bănățean) conține specii termo- și xerofile care lipsesc din șesul Crișurilor.

Câmpia Crișurilor era ocupată odinioară de mari suprafețe de păduri, fapt dovedit de prezența solurilor de pădure în Câmpia glacisurilor, de toponimia din regiune („La poiană”, „La pădure” etc.) și de așezarea răsfirată, polinucleară a localităților, tipică pentru așezările din zona pădurilor.

Pădurile mai ocupă în prezent doar 4,5% din suprafața Câmpiei Crișurilor. În câmpia glacisurilor se găsesc păduri, (Căușad, Gurbediu, Apateu, Păușa-Șauaieu etc.) alcătuite din asociații de cer și stejar (Quercus cerris, Quercus robur, Quercus frainetto) precum și Acer campestre, Ulmus foliacea, Carpinus betulus. Pădurile sunt luminoase, speciile ierboase, putând acoperi solul în proporție de 20-25%. Pădurile din câmpia joasă (Sintea Mare, Socodor, Chișineu Criș, Ghiorac, Mărțihaz etc.) sunt alcătuite din asociații de stejar și ulm; vegetația ierboasă este mai slab dezvoltată decât în câmpia înaltă.

Vegetația de luncă este reprezentată de petice de zăvoaie cu specii lemnoase moi: Salix sp., Populus nigra, Alnus glutinosaetc., precum și de o vegetație ierboasă în care apar și Phragmites sp., Juncus sp., Carex sp. Vegetația ierboasă naturală, datorită desțelenirilor, ocupă suprafețe foarte mici.

Vegetația acvatică și palustră a avut în trecut o mare răspândire; în prezent este reprezentată de o vegetație mezohidrofilă (pipirig, papură, trestie etc). Vegetația mezohidrofilă este prezentă de-a lungul râurilor Crișul Repede și Peța (Agrostis alba, Poapratensis). Vegetația xerofilă și xeromezofilă este reprezentată prin asociații de Festucasulcata, alături de care se întâlnesc Festuca pseudovina, Poa bulboa, Trifolium repens, etc.

Vegetația halofilă este caracteristică câmpiei joase. Structura floristică a pajiștilor halofile diferă în funcție de tipul de salinizare, adâncimea și concentrația sărurilor, umiditatea sărurilor, umiditatea solului. Hordeum hordeacus și Lepidium perfoliatum imprimă pajiștii o culoare roșie, iar Artemisia monogyn,Camphorosoma ovatași Trifolium parviflorumo culoare gri. Pe sărăturile umede se întâlnesc Plantago tenuiflora,Horderum histris, Puccinellia distans, iar pe cele uscateFestuca ovina, Statice gmelini,Artemisia maritima. Din păcate nu există măsurători ale spațiilor verzi din extravilan. Pentru a evalua suprafața acestora trebuie să ne referim la datele puse la dispoziție de Ocolul Silvic Oradea. Acesta administrează pe teritoriul său o suprafață totală de păduri cu funcție de protecție (categoria funcțională I) de 996,8 ha.

Din această suprafață pădurile de protecție din jurul municipiului Oradea ocupă 290,5 ha (4% din totalul pădurilor administrate de acest Ocol Silvic). Dacă ne referimînsă strict la pădurea aflată în limitele unității administrativ teritoriale Oradea, respectiv lao parte din Pădurea Nojorid, ea are o suprafață de 96,9 ha, ceea ce înseamnă că unuilocuitor îi revin aproximativ 4,7 mp de pădure, adică 1,5% din suprafața recomandată deOrganizația Mondială a Sănătății.

Animalele sălbatice lipsesc aproape în totalitate, existând totuși grupuri de rozătoare și mamifere mici, precum și căprioare, în pădurea Felix de lângă oraș. Dar sunt și unele reptile cum ar fi șopârla și șarpele de apă care se află îndeosebi pe malurile Crișului Repede. În Crișul Repede trăiesc, de asemenea, mai multe specii de pești, cum ar fi: avatul, bibanul, carasul, crapul, linul, păstrăvul, roșioara, somnul, șalăul, știuca, cleanul, ș.a.

2.6. Condițiile topoclimatului

Condițiile topoclimatului de câmpie este determinat de altitudinile reduse, extinderea teritorială mare, o uniformitate relativă, larga deschidere spre toate direcțiile și lipsa unor obstacole în arealul periurban, ceea ce permite o bună circulație a aerului, precum și de prezența unei vegetații naturale de talie joasă și a culturilor agricole.Aceste caracteristici determină înregistrarea unor temperaturi mai ridicate în timpul verii, cu 1,5°C până la 3°C, față de zona Dealurilor Oradiei, în funcție de compoziția suprafeței active și de orientarea versanților.

Iarna, asocierea teritorială dintre câmpie și deal în arealul orașului Oradea pune în evidență înregistrarea unor situații cu inversiuni termice, care de altfel pot fi posibile pe tot parcursul anului, însă cu o manifestare mai pronunțată în sezonul rece.În situațiile cu inversiuni termice temperatura înregistrată în câmpie este mai scăzută cu până la 4°C față de cea înregistrată în zona Dealurilor Oradiei, așa cum a fost și cazul inversiunii din perioada 9-10 februarie 2005.

De asemenea umezeala aerului are valori mai reduse față de zona dealurilor, însă valorile acestui parametru climatic diferă mult în cadrul topoclimatului de câmpie în funcție de structura suprafeței active. Astfel, în perimetrul construit valorile umidității relative au valori. Topoclimatul zonelor rezidențiale cu clădiri înalte (blocuri) se găsește localizat în Oradea în zona cartierelor Nufărul și Rogerius, precum și în vecinătatea marilor artere rutiere: Calea Aradului, B-dul Magheru, B-dul Dacia, B-dul Decebal etc.

În zonele cu structuri compacte de blocuri de locuințe temperatura aerului este mai ridicată comparativ cu zonele verzi din interiorul orașului, sau cu zonele cu clădiri de înălțime redusă, mai ales că între blocuri suprafețele ocupate de vegetație sunt foarte reduse. Umiditatea aerului are, de asemenea, valori reduse, materialele de construcție folosite, fiind impermeabile, determină o scurgere rapidă a apei provenite din precipitații spre sistemul de canalizare, iar suprafețele reduse acoperite cu vegetație nu determină o creștere semnificativă a acesteia prin evapotranspirație. Astfel zonele ocupate cu clădiri înalte beneficiază de valori mai reduse cu 15-20% ale umidității aerului comparativ cu zonele unde spațiile verzi au suprafețe extinse.

În zona compactă de blocuri din sudul orașului, grupate în cartierul Nufărul, în timpul realizării unuia dintre profilele topoclimatice, au fost înregistrate valori ale mediei diurne a umidității aerului cu aproape 15% mai reduse față de zona campusului universitar, unde clădirile sunt rare, iar vegetația ocupă suprafețe extinse.

În zonele rezidențiale cu clădiri înalte vântul suferă modificări importante, atât în ce privește direcția, cât și viteza. Clădirile înalte constituie adevărate obstacole în calea curenților de aer, aceștia fiind obligați să își modifice direcția și viteza în preajma lor.

Topoclimatul intersecțiilor mari, parcărilor și spațiilor largi prezintă caracteristici determinate de structura suprafeței active. Zonele ocupate de intersecții, parcări și spații largi din interiorul orașului au o suprafață activă caracterizată de prezența suprafețelor extinse de beton și asfalt, care se încălzesc mult pe timpul zilei. O altă caracteristică a acestor zone este gradul ridicat de poluare, determinat de transportul auto, știut fiind faptul că în zona marilor intersecții și a parcărilor ambalarea motoarelor autovehiculelor favorizează pătrunderea în aerul atmosferic a numeroase substanțe poluante.

Astfel de intersecții mari, parcări și spații largi se găsesc localizate în central orașului, zona Bisericii cu Lună (Piața Unirii), zona „Cele Trei Crișuri”, zona Pieței Agroalimentare Centrale (Piața Mare), zona Pieței Agroalimentare de Vest (Piața Rogerius), intersecția din apropierea magazinului Crișul, intersecția străzilor Nufărul și Constantin Noica, parcarea din fața Sălii Sporturilor „Antonio Alexe” etc.

Încălzirea puternică a suprafețelor din asfalt și beton, la care se adaugă și prezența poluanților, favorizează o creștere a temperaturii aerului în stratele de aer din apropierea solului, fapt ce duce la apariția contrastelor termice dintre aceste zone și cele învecinate, acestea determinând la rândul lor mișcări pe orizontală ale maselor de aer. Lipsa unor obstacole face ca aceste mișcări să aibă un caracter turbulent, apărând uneori vârtejuri care ridică în atmosferă praful, determinând astfel o reducere a transparenței aerului.

Topoclimatul spațiilor verzi este caracterizat de valori mai reduse ale temperaturii aerului, datorită lipsei unor suprafețe extinse de beton, asfalt și sticlă care ar determina creșteri ale acesteia.

Arealele ocupate de spații verzi în interiorul orașului sunt cele ale parcurilor, grădinii zoologice, cimitirului municipal, iar în partea de sud se individualizează ca o zonă verde cu caracteristici climatice proprii zona aeroportului. Topoclimatul spațiilor verzi caracterizează și campusul universitar, întrucât suprafețele ocupate cu construcții sunt mai restrânse decât cele ocupate cu vegetație, iar densitatea clădirilor este redusă.

Vegetația arboricolă este cea care imprimă cele mai importante caracteristici climatice în cazul parcurilor și a grădinii zoologice și într-o oarecare măsură și a zonei campusului universitar. Astfel, temperatura aerului înregistrează, cu precădere în sezonul cald al anului, valori mai reduse cu 2-3°C, față de zonele rezidențiale. În arealul spațiilor verzi amplitudinile termice diurne au valori mai reduse. În cadrul zonelor extinse ocupate de spații verzi se înregistrează creșteri semnificative ale umidității relative a aerului, determinate de intensitatea manifestării fenomenelor de evapotranspirație.

Viteza vântului în interiorul parcurilor este mult diminuată, datorită vegetației arborescente care se constituie într-un obstacol în calea curenților de aer, înregistrându-se însă o creștere a acesteia la periferie.

2.7. Condiții social – economice

Conform recensământului efectuat în 2011, populația municipiului Oradea se ridică la 196.367 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 206.614 locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (67,59%). Principalele minorități sunt cele de maghiari (23,07%) și romi (1,09%). Pentru 7,49% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (55,8%), dar există și minorități de reformați (13,62%), romano-catolici (9,16%), penticostali (4,77%), baptiști (3,48%) și greco-catolici (2,99%). Pentru 8,19% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională

Oradea a fost dintotdeauna una din cele mai prospere orașe ale României și unul dintre cele mai semnificative centre economice, în mare parte datorită proximității față de frontiera cu Ungaria, devenind astfel o poartă înspre Occident. PIB-ul per cap de locuitor este cu aproximativ 150% din media din România. După 1989, datorită numărului mare de consumatori, Oradea a cunoscut o revigorare economică, nu atât în sectorul industrial cât în cel de servicii.

Rata șomajului din Oradea este de 6.0 %, ceva mai mică decât media pe țară, dar mult mai mare decât media pe județul Bihor, de aprox 2%. Municipiul Oradea are o economie a cărei structură cuprinde majoritatea domeniilor și realizează 63% din producția industrială a județului: construcții de mașini, prelucrarea lemnului și mobilier, pielărie, blănărie și încălțăminte, confecții, tricotaje și lohn, chimie, industrie alimentară, materiale de construcții, confecții metalice și plastice, piese de schimb, electronică, etc.

Municipiul Oradea dispune de o rețea de instituții și servicii de interes public general: transport, proiectare, construcții, instalații, turism, activitate hotelieră, import-export. Toate activitățile economice sunt sprijinite de asistența indispensabilă a peste 26 de bănci cu filiale în oraș și județ.

Piața imobiliară orădeană a cunoscut în ultimii ani o creștere accelerată ajungând la cote relativ identice cu piețele imobiliare din București, Brașov și Timișoara. Trendul ascendent s-a accelerat odată cu invitația primită de România de a adera la structurile euro-atlantic.

2.8. Funcțiile peisajelor amenajate

Peisajele amenajate, ca suprafețe acoperite cu vegetație, se definesc și prin capacitatea de îmbunătățire a microclimatului, a regimului fonic, prin gradul de dotare utilitară și decorativă a zonelor de odihnă, recreere, agrement, sport, și prin valoarea estetică globală. Diferitele categorii de spații verzi existente la nivelul orașelor îndeplinesc multiple funcții, ele își exercită acțiunea în același timp, dar unele prevalează asupra altora, cu intensități diferite, în funcție de tipurile specifice, dimensionarea în cadrul intravilanului, integrarea în sistemul urban etc.

Această polivalență funcțională a spațiilor verzi precum și evidențierea unor beneficii oferite de acestea în funcție de specificul urban, la un anumit moment evolutiv, determină o paletă diversă de abordări metodologice, în încercarea de a sintetiza o tipologie completă a beneficiilor oferite de spațiile verzi. Astfel, funcțiile spațiilor verzi se pot grupa în trei mari categorii: funcția sanitar-igienică, funcția recreativă și funcția estetico-peisagistică.

Dezvoltarea în ultima perioadă a urbanismului ecologic, care promovează, pe toate căile posibile, prezența naturii în orașe ca modalitate de creștere a calității locuirii urbane, conduce în prezent la o valorizare a beneficiilor ecologice pe care spațiile verzi le pot aduce în orașe. Această modificare de optică este vizibilă atât pe plan internațional cât și prin intermediul lucrărilor autohtone de factură recentă, care scot în evidență funcția ecologică, cu rol major de protecție și ameliorare a mediului ambiant. În cadrul funcționalității ecologice, principalele funcții ale spațiilor verzi sunt: funcția hidrologică, antierozională, climatico-sanitară, recreativă, estetică, științifică și educativă.

2.8.1. Funcțiile ecologice

Din perspectivă ecologică, spațiile verzi urbane sunt un adevărat moderator al impactului activităților umane asupra mediului înconjurător, prin ameliorarea microclimatului urban (moderarea temperaturile excesive și atenuarea variațiilor de temperatură diurne și sezoniere, reducând efectul de „insulă termică” al orașelor, stimularea schimburilor de aer, diminuarea vitezei vântului, ionizarea atmosferei), purificarea atmosferei (prin contribuțiile importante aduse la epurarea chimică, fizică și bacteriologică a atmosferei urbane), reducerea poluării fonice, îmbunătățirea capacității de retenție hidrică a terenului, păstrarea și perpetuarea biodiversității.

Nu există o fundamentare științifică pentru a corela beneficiile ecologice reale cu norma de spațiu verde pe locuitor. Ceea ce se poate generaliza și afirma cu certitudine este că existența spațiilor verzi plantate, întreținerea și dezvoltarea lor reprezintă un factor de reducere a riscurilor ecologice urbane, cu efecte pozitive asupra aerului, desfășurării ciclului hidrologic, solului și colectivităților umane.

Tampon al efectelor poluării atmosferice, prin capacitatea de epurare fizică, chimică și bacteriologică, vegetația este concomitent însă și victimă. Sub influența poluanților vegetația lemnoasă reacționează prin dereglări metabolice cu efecte morfologice ireversibile, precum: nanism, atrofierea organelor, necroze, cloroze, rarefierea învelișului foliar și în final, moartea arborilor. Aceste modificări reflectă reacția directă la stresul de poluare care, acționând continuu și cumulativ, poate genera adevărate situații de criză fiziologică.

2.8.1.1.Funcția hidrologică se caracterizează prin efectele spațiilor verzi asupra reținerii precipitațiilor atmosferice, echilibrarea alimentării susținute a pânzei de apă freatică, reducerea și purificarea scurgerilor de apă, prevenirea torenților. Umiditatea aerului este direct influențată prin procesele de evapo-transpirație specifice plantelor, umiditatea relativă a aerului în parcuri și păduri fiind cu 7-14% mai mare decât în zonele lipsite de vegetație. În mediul urban, unde aportul higrometric al apei din precipitații este redus, datorită sistemului de evacuare a apei prin canale colectoare închise, vegetația (ierboasă și lemnoasă) umezește atmosfera, realizând acel nivel higrometric confortabil al atmosferei urbane, în special în timpul verii. De exemplu, se apreciază că un arbore de mărime medie dintr-o plantație stradală poate transpira într-un sezon de vegetație circa 5m3.

2.8.1.2. Funcția antierozională include însușirile spațiilor verzi de a împiedica eroziunea solului și degradarea rocilor, de a reține materialele aluvionare și a consolida malurile cursurilor de apă etc.

2.8.1.3. Funcția climatică rezidă în însușirile spațiilor verzi de a modela amplitudinile și variațiile climatice diurne și sezoniere prin procesele de evapotranspirație, prin albedoul specific, sau prin reducerea efectului de răcire a vântului, ceea ce duce la: micșorarea vitezei vântului, sporirea umidității atmosferice, reducerea intensității radiației solare etc. Climatul urban se distinge în toate sezoanele prin anomalii de temperatură, umiditate și lumină. Precipitațiile din oraș sunt colectate și evacuate prin canalizare, ceea ce conduce la aspectul secetos, deșertic al climatului urban. Aerul devine uscat, umiditatea relativă scăzând deseori sub 5%, ceea ce defavorizează atât oamenii cât și plantele.

Temperatura mai ridicată din oraș, în comparație cu împrejurimile, este sesizabilă încă din primăvară. Astfel în zona centrală, liliacul, castanii, teii înfloresc cu circa 6-8 zile mai devreme decât la periferie.

Clădirile înalte, blocurile (construite îndeosebi în perioada 1970-1990) sunt adevărate oglinzi ce reflectă înspre sol o parte din razele solare și transformă străzile, vara, în cuptoare fierbinți. Temperatura medie anuală este mai ridicată cu 0,5-20C în zona centrală față de periferii. În perioada unui timp frumos, calm, diferența de temperatură între centrul orașului (cald) și împrejurimi (răcoare) determină o circulație atmosferică, funcționând ca într-un vas închis, fenomen care generează poluare urbană.

Efectele de prospețime, răcoare, umiditate a vegetației asupra microclimatului urban se datorează fenomenului de evapotranspirație, care transformă plantele în adevărați refrigeratori, prin evaporația puternică și foarte eficace a apei. La evaporația unui gram de apă se consumă circa 590 calorii. Un arbore mediu, solitar, transpiră vara, în jur de 500 l apă pe zi, consumând aproximativ 300000 kcal pe zi. Un arbore bine dezvoltat poate reduce în acest fel, local, temperatura cu până la 8-120C față de aceea de pe o stradă fără arbori. În mijlocul unui parc, diferența poate atinge 6-80C. Fiecare aliniament stradal, scuar, parc sau zonă verde influențează, prin efectul răcoritor, circulația locală a aerului. Vegetația lemnoasă, prin microclimatul pe care-l realizează, moderează temperaturile excesive, astfel, temperaturile în zilele toride de vară sunt mai scăzute în interiorul masivelor de arbori, a perdelelor de protecție, fâșiilor plantate în lungul străzilor, sau în apropierea acestora, iar iarna temperaturile sunt mai ridicate datorită  efectului de diminuare a mișcării aerului. Suprafețele acoperite cu gazon se încălzesc mai puțin comparativ cu suprafețele acoperite cu nisip, pietriș, cărămidă, asfalt sau beton. De exemplu, dacă temperatura aerului la suprafața betonului este de 30°C, în aceleași condiții temperatura la suprafața asfaltului va fi de 45°C, iar temperatura aerului la nivelul gazonului va avea valori cuprinse între 22-24°C. Acest aspect se poate pune ușor în evidență prin diferențele de temperatură dintre zonele verzi și aglomerările de construcții, sau dintre zonele verzi și zonele deschise, lipsite de vegetație, care se încing în zilele toride de vară și sunt expuse temperaturilor foarte scăzute iarna. Viteza vântului sau viteza de deplasare a aerului, este ameliorată în special de arbori și arbuști, și în principal de speciile cu frunziș sau coroană densă, sau cu frunziș sempervirescent. Plantațiile și zonele cu vegetație lemnoasă protejează împotriva vânturilor puternice, diminuându-le considerabil viteza în zonele adiacente, acestea comportându-se nu ca paravane compacte ce creează în spatele lor curenți turbionari (ca în cazul clădirilor, diferitelor construcții sau ziduri) ci ca adevărate filtre de atenuar și de deviere a maselor de aer aflate în mișcare. Perdelele de protecție, aliniamentele stradale sau orice alt masiv de arbori sau arbuști favorizează starea de calm a masei de aer atât în interiorul acestora cât și în zonele învecinate, astfel, la o distanță de 30-60 m de la lizieră în interiorul unei păduri, viteza vântului scade cu 30-60%, iar la 120-200 m în interior, atmosfera devine calmă. Aceste valori variază în funcție de speciile sau specia componentă, vârsta arboretului, structură pe verticală, consistență, elagaj și anotimp.

Ameliorarea intensității radiațiilor solare este realizată pe de o parte prin efectul de umbrire, datorită frunzișului speciilor arborescente și arbustive, dar și prin cantitatea de radiații solare reflectate de vegetație (albedo). Intensitatea luminii are valori corespunzătoare, ce nu deranjează ochii, în zonele plantate, cu vegetație ierboasă și lemnoasă, și este supărătoare în zonele lipsite de vegetație în care abundă materialele inerte precum sticla, betonul, marmura, gresia, oțelul, etc.

2.8.2. Funcțiile sociale

Funcțiile sociale răspund nevoilor umane de recreare și petrecere a timpului liber. Verdele urban joacă un rol semnificativ în creșterea incluziunii, promovarea sănătății populației, fiind în același timp o resursă educațională prin oportunitățile oferite în dezvoltarea valențelor științifice, civice și estetice ale citadinilor. Peter Groenewegen (2006), profesor la Institutul de Cercetări Medicale din Olanda propune chiar termenul de „vitamina G” (engl. green – verde) pentru numeroasele beneficii aduse populației de către spațiile verzi intravilane din punct de vedere al sănătății, bunăstării și securității sociale. Spațiile verzi se încadrează în categoria „peisajelor estetice vitalizate”, cu un real potențial sanogen, fiind astfel destinate promovării sănătății publice.

2.8.2.1. Funcția recreativă. Amenajările peisagistice sunt benefice pentru sănătatea oamenilor nu numai prin crearea unui microclimat mai favorabil și a unui mediu mai calm, cu aer mai curat și mai bine oxigenat, ci și prin influența stenică asupra stării neuropsihice. Ca urmare a intensificării acțiunii factorilor de stres și poluanților, omul societății moderne „simte tot mai mult nevoia“ de a evada în mijlocul naturii, în scopul refacerii capacității sale psihice și fizice, al relaxării, al destinderii, al recreării stării sale generale. Spațiile verzi constituie o ambianță deosebit de favorabilă pentru practicarea a numeroase activități recreative, ca cele din domeniile culturii, artei, sportului, divertismentului, turismului, fiind un element compensator al condițiilor de lucru, al solicitării fizice, intelectuale sau psihice, la care este supus omul în viața cotidiană, în general. Cu cât sunt mai mari aceste solicitări, cu atât mai mare este nevoia omului de a fugi din cotidian, cele mai multe destinații, în acest sens fiind zonele cu vegetație, spațiile verzi urbane sau extraurbane. Prin recreare se creează o stare de destindere, de relaxare, prin care se elimină traumele psihice și nervoase provocate de stările de tensiune, sau este eliminată oboseala temporară cauzată de progra-mul zilnic de activitate. Însăși trecerea printr-o zonă verde intravilană provoacă sentimente diferite, constrastante cu cele înregistrate atunci când se traversează peisaje urbane în care betonul, sticla, asfaltul și zgomotul predomină. O altă metodă de relaxare este divertismentul sau amuzamentul, prin care se înlătură plictiseala, sau efectul automatismelor zilnice, evadarea prin care individul iese din mediul său obișnuit. În spațiile verzi, recrearea umană se realizează permanent. Aceasta poate fi de scurtă durată, în zonele aglomerate, cum sunt aliniamentele stradale sau scuarurile, sau poate fi o odihnă mai îndelungată, activă sau pasivă, ca repausul pe o bancă sau plimbare ușoară, realizate în parcurile publice sau în cele de cartier, în grădinile botanice. Spațiul verde contribuie enorm la confortul urban, ca parte componentă a unui peisaj urban optim, caracterizat de un raport echilibrat între construcții vegetație, căi de circulație, etc. Printre sarcinile de bază ale recreării este și dezvoltarea personalității prin care individul se eliberează pentru o perioadă de timp de automatismele zilnice, având un comportament și activități creatoare și novatoare.

Factorii care influențează recrearea sunt timpi de existență, respectiv timpul alocat servirii mesei, odihnei prin somn, întreținerii personale, serviciului, timpi de subzistență care este alocat deplasării la serviciu, cumpărăturilor pentru hrană, îmbrăcăminte, timpul liber care este împărțit la rândul său în timp liber zilnic, timp liber de week-end și timp liber de lungă durată, respectiv concediile, vacanțele, pensia. Nivelul de trai, este un alt factor care influențează recrearea în funcție de care sunt mai mult sau mai puțin accesibile diferite obiective: stațiuni, călătorii, obiective turistice, etc.

2.8.2.2. Funcția sanitară (sanitar-igienică)a spațiului verde este reprezentată de ansamblul însușirilor acestuia de a contribui la realizarea unor condiții de mediu favorabile sănătății oamenilor. Această funcție se referă la acțiunea directă asupra organismului uman prin crearea de condiții cât mai apropiate de nivelul optim existențial al ființei umane prin scăderea intensității luminii directe sau reflectate, stimularea schimburilor de aer, oxigenarea și purificarea aerului, reducerea curenților de aer, fixarea și chiar metabolizarea unor noxe (monoxid de carbon, dioxidul de azot, diverse metale grele), ionizarea negativă și epurarea microbiană a aerului.

Aerul din oraș este poluat de numeroase particule aflate în suspensie, produse de activitatea industrială, traficul rutier, diverse activități cotidiene. Aceste particule sunt: toxice (metale grele, cum este plumbul emis de autovehicule), caustice (clorfluorurații), cancerigene (carburi rezultate din combustii incomplete) etc. Particulele din atmosfera urbană poluată sunt nocive pentru aparatul respirator uman. Ele îngreunează și suprasolicită sistemul uman de apărare și exercită un efect depresiv asupra amplitudinii mișcării aparatului respirator, diminuând oxigenarea, ceea ce conduce la oboseală, devitalizare. Atmosfera urbană este, de asemeni, contaminată de diverse gaze toxice. Un autovehicul degajează în medie 2 – 4 grame oxizi de azot la un parcurs de 1 km.

Asocierea frecventă a poluării prin particule cu poluarea gazoasă și formarea de peroxizi, cloruri etc., sunt periculoase atât pentru om cât și pentru plante. Această poluare este atenuată de foliajul arborilor; vegetația este capabilă de a fixa monoxidul de carbon, pe o alee cu arbori și arbuști absorbându-se până la 30% din monoxidul de carbon emis. Denumite și plămâni ai orașelor, spațiile verzi purifică aerul, captând în medie, vara, până la 50% din praful atmosferic, iar iarna, până la 37%.

Ozonul cu care se îmbogățește aerul prin oxidarea substanțelor organice din litieră și, mai ales a terebentinei din rășină, constituie un factor sanitar important. Ozonul, fiind puțin stabil, se descompune ușor, eliberând oxigenul sub formă de ioni. Fiind un oxidant mai puternic decât oxigenul în stare moleculară, el activează arderile și produce în organism un spor de vitalitate, îl fortifică și creează buna dispoziție.

Aerul ionizat exercită o acțiune pozitivă asupra organismului, având proprietăți curative și profilactice. Ionizarea mai accentuată din spațiile verzi se datorează, pe de o parte fotosintezei, prin care se eliberează electroni ce ionizează aerul din apropiere, iar pe de altă parte, faptului că vârfurile ascuțite ale frunzelor mijlocesc, în anumite condiții atmosferice, descărcarea electricității care contribuie la creșterea numerică a ionilor din atmosferă. Aeroionii influențează organismul uman prin acțiunea asupra alveolelor pulmonare și a sistemului nervos. O parte din ioni trec în sânge și transmite sarcina ei electrică celulelor, contribuind la scăderea tensiunii arteriale, la ameliorarea formulei sanguine, la sporirea absorbției de oxigen, și implicit, la mărirea capacității de efort și atenție, ceea ce creaază un sentiment de bucurie.

Spațiile verzi au, de asemenea, capacitatea de a neutraliza pulberi biologic active (radioactive), extrem de periculoase pentru sănătatea oamenilor. Având o deosebită capacitate de epurare microbiană a aerului, spațiile verzi funcționează ca o barieră biologică. Fitoncidele emanate de stejar distrug bacilul dizenteriei, iar diferite tipuri de stafilococi sunt afectați de fitoncidele emanate de arțar, castan, paltin, plop, salcâm, pin, tuie, tisa. Un hectar de ienupăr emană, în 24 de ore, aproximativ 30 kg de fitoncide, o cantitate suficientă pentru distrugerea microorganismelor nocive din atmosfera unui mare oraș. Acțiunea bactericidă este mai pronunțată la rășinoase față de foioase. Capacitatea de epurare fizică depinde de specie, respectiv de mărimea frunzelor, părozitatea acestora, durata de viață a frunzelor etc. De exemplu, o suprafață îngazonată reține de 3-6 ori mai mult praf  și particule solide decât o suprafaț nudă, iar un arbore de mărime medie reține de 10 ori mai multe impurități decât suprafața proiecției coroanei acestuia, acoperită cu gazon. Un hectar de pădure de stejar poate reține circa 68 t de particule solide și praf, în cazul molidului circa 30 t/ha, pinului silvestru circa 35 t/ha, iar a teiului pucios circa 42 t/ha. Reducerea poluării chimice este realizată de spațiile verzi în primul rând prin consumarea CO2 și producerea de O2, prin fixarea activă a unor gaze toxice rezultate din diferite activități: arderea combustibililor, industria chimică, metalurgică, de prelucrare a petrolului, de prelucrare a produselor minerale, transportul auto, aerian, sau diferite activități curente ale populației. Spațiile verzi se comportă ca adevărate filtre biologice ce îmbunătățesc însușirile aerului, datorită capacității de fixare prin metabolizarea diferitelor gaze nocive din atmosferă. Această capacitate depinde de specie (specii mai rezistente și specii mai puțin rezistente), de structura spațiului verde respectiv (monocultură/amestec, echien/plurien, arbori+arbuști+specii de gazon), dar și de condițiile climatice la un moment dat (precipitații, radiație solară, inversiuni termice, ceață, umiditate, ionizarea aerului). Acțiunea antipoluantă a vegetației are anumite limite, ce sunt atinse atunci când apar simptomele diferitelor boli specifice (cloroze, necroze, căderea frunzelor, creșteri defectuoase) sau chiar simptomele uscării fitoindivizilor, aspecte evidente în cazul spațiilor verzi din jurul surselor de poluare intensă.

Arborii și arbuștii produc schimbări ale condițiilor edafice, determină o creștere a cantității de humus din sol prin acumularea litierei, îmbunătățesc structura și permeabilitatea solului și modifică raportul cationilor și pH-ul.

Spațiile verzi contribuie la reducerea poluării fonice, acționând ca o adevărată barieră acustică. Coroanele arborilor și arbuștii reduc poluarea sonoră, absorbind în jur de 26% din energia sonoră, contribuind la starea de sănătate și confort urban. Peluzele gazonate pot diminua intensitatea zgomotului cu până la 6 decibeli. În general, în orașele mari, intensitatea zgomotului atinge frecvent 80 de decibeli în zonele intens traficate față de 45-55 de decibeli, cât este limita acceptabilă pentru un ambient urban.

Speciile cu coronament larg, frunziș bogat, ca arțarul teiul, carpenul, fagul, stejarul contribuie, în mare măsură, la reducerea intensității zgomotului. Crearea perdelelor de protecție, cu lățimea de 25-30 m, formate din 5-6 rânduri de arbori, asigură o atenuare a zgomotului, în medie, cu 1,8 decibeli de fiecare rând. Pentru a se mări suprafața de reflectare a energiei acustice, se recomandă ca rândurile să fie în zig-zag, iar intercalarea unui ecran opac mărește eficacitatea perdelei, cu reducerea a încă 12-17 decibeli.

Cele mai frecvente surse de zgomot sunt: transportul auto (în zonele limitrofe autostrăzilor, intersecțiilor aglomerate, a arterelor principale), transportul aerian (în zonele limitrofe aeroporturilor), transportul pe căi ferate (în zonele gărilor și stațiilor CFR, sau în zonele în care se utilizează frecvent semnalizarea sonoră), întreprinderile industriale, șantierele, etc. Zgomotele pot fi atenuate cu ajutorul maselor dense de frunziș ale arborilor și arbuștilor, dispuși sub formă de benzi în lungul porțiunilor de drumuri sau de autostrăzi ce trec prin zone locuite, sau prin realizarea de masive dispuse în jurul întreprinderilor ce constituie surse de zgomot sau chiar a aeroporturilor. Prin măsurători s-a constatat că o perdea deasă de vegetație lemnoasă, ce are lățimea de 200-250 m, reduce zgomotul cu 35-45 decibeli, echivalând cu zgomotul sesizat la 2 km față de autostradă, în teren liber, fără obstacole cu efect antifonic. În orașe, plantațiile stradale, plantațiile rare dintre construcții, scuarurile cu suprafață mică reduc foarte puțin zgomotul (cu doar 4-5 decibeli), având un efect nesesizabil. Dar în parcuri sau acolo unde există plantații dese, perimetrale, vizitatorii resimt efectul antifonic al vegetației, prin senzația de liniște, efect maxim în sezonul de vegetație. Pentru obținerea efectului antifonic maxim, se combină de regulă diferite modele de relief sau diferite panouri cu efect antifonic, cu plantații dispuse în anumite dispozitive, cu rolul de a absorbi și de a disipa undele sonore.

Importanța sanitară deosebită o au spațiile verzi asupra stării psihice, care influențează, într-o mare măsură, starea fizică a organismului uman: activitatea organelor digestive, secretoare sau cu funcții motrice, circulația sângelui, respirația, funcția endocrină etc. Se consideră că aproape jumătate din patologia umană este condiționată de psihic. De aceea, la amenajarea spațiilor verzi se urmărește ca acestea să influențeze asupra sentimentelor, stimulând emoțiile stenice (bucurie, vioiciune) care tonifică și fortifică activitatea organismului și să le reducă sau înlăture pe cele astenice (îngrijorare, tristețe, supărare, depresiune) care slăbesc sau dezorganizează activitatea organismului. Prin forma trunchiului, a coroanei, dispoziția ramurilor, modul lor de grupare, arborii exercită o acțiune diferită asupra stării psihice. Coroanele arborilor foioși sau rășinoși, de formă columnoasă sau conică, stimulează voința, elanul, fermitatea. Coroanele sferice contribuie la întreținerea unei stări psihice normale, creând o atmosferă liniștită, familială. Formele umbrelate au efecte calmante, degajând o atmosferă de ocrotire, apărare. Coroanele compacte cu frunziș bogat, stimulează puterea de concentrare și cea creatoare, iar coroanele transparente și contururile vagi acționează ca un factor conservativ, tradițional, de continuitate.

Gradul de luminozitate, ca și culorile diferite ale spațiilor verzi, influențează asupra stării psihice; în timp ce o poiană sau un parter de flori intens luminate imprimă un sentiment de stimulare, de dinamism, o porțiune umbrită dintr-o zonă verde constituie un mediu tipic conservant. De aceea, pentru oamenii suprasolicitați, agresați, spațiile verzi trebuie să fie în așa fel amenajate, încât dozarea luminii soarelui să fie moderată, pe când cei în stare de depresiune psihică au nevoie de mai multă lumină.

Gama cromatică a vegetației este variată și într-o continuă modificare, după anotimp. Culoarea verde are un efect benefic asupra psihicului uman, în orice conjuctură. Culorile galben, roșu, portocaliu și nuanțele vii ale lor înviorează peisajul și favorizează buna dispoziție, iar culorile reci, precum albastru, gri, predispun la liniște, calm și pasivitate. Formele și culorile vegetației, jocurile de lumină și umbră influețează psihicul uman și starea de spirit a celor ce beneficiază de spațiile verzi, care își impun, și în acest fel, amprenta asupra calității mediului ambiant urban.

2.8.2.3. Funcția estetică. Este vizibilă prin valențele decorative ale speciilor vegetale, introducerea varietății în geometrismul și monotonia construcțiilor, determinând expresivitate artistică ansamblurilor arhitecturale, mascarea unor aspecte inestetice, accentuarea perspectivelor arhitecturale. Prin prezența lor pe un anumit teritoriu, spațiile verzi imprimă acestuia o deosebită valoare decorativă, apreciată prin satisfacția ce o realizează omul față de vegetația arborescentă, arbustivă, erbacee sau floricolă care, datorită tulpinilor, ramurilor, frunzelor, florilor, lujerilor, fructelor ori semințelor, dau impresia unui lucru bine organizat, compus, în care părțile se îmbină între ele și se subordonează în mod armonios întregului, pentru a pune în evidență „măsura inerentă a fiecărei compoziții, ceea ce înseamnă, de fapt, frumusețe“.

Importanța estetică a vegetației în formarea peisajului arhitectural urban este multilaterală. În geometrismul construcțiilor, spațiile verzi introduc completări contrastante. Contururile pitorești și coloritul grupurilor constituite din vegetație, suprafețe ocupate de gazon, flori și oglinzi de apă sporesc expresivitatea artistică a ansamblurilor arhitecturale.

Valoarea estetică a spațiului verde este conferită, deci, de faptul că spațiul verde este elementul activ ce leagă atât arhitectura urbană de om, cât și activitatea umană de soluția arhitecturală a zonei, ceea ce conferă mai multă expresivitate artistică peisajelor arhitecturale, varietate și pitoresc.

2.8.2.4. Funcția științifică și educativă este exercitată de zonele verzi monumente ale naturii, de rezervațiile științifice, grădinile botanice etc. Grădinile botanice se realizează, astăzi, urmărind îmbinarea funcției științifice cu cea educativă, fără a se neglija rolul decorativ al plantelor, funcția sanitar-igienică și de recreare. Grădinilor botanice le revine principala misiu-ne de a conserva plantele amenințate cu dispariția, avându-se în vedere ritmul intens cu care dispar unele specii. De aceea, pentru multe specii vegetale cultura în grădini botanice rămâne singura lor șansă de a supraviețui. Prin gruparea ecologică a vegetației, grădina botanică modernă îndeplinește toate funcțiile atribuite de-a lungului timpului: educativă, de cercetare, de conservare a naturii.

Prin educarea tineri generații, începând de la primele faze de insturire, spațiul verde, vegetația, în general, și, în ultimă instanță, natura, pot deveni obiectul petrecerii plăcute a timpului liber și al ocrotirii umane, acest fapt având repercursiuni pozitive în atitudinea față de mediul înconjurător a viitorilor adulți și în perpetuarea acestei atitudini la noile generații.

2.8.3. Funcția economică

Impactul pozitiv al spațiilor verzi se extinde și în sfera activării vieții economice a orașelor, prin creșterea valorii prorietăților localizate în proximitatea verdelui urban amenajat, crearea unor atitudini și comportamente topofile, importanța utilitară a unor categorii plante (consolidarea terenurilor nisipoase, asanarea unor zone cu exces de umiditate, reabilitarea unor terenuri neproductive, neconstruibile sau degradate antropic, securitatea traficului, diminuarea propagării nocivităților industriale), susținerea imaginii urbane (parcuri – emblemă). Verdele urban poate reprezenta și o sursă de materii prime vegetale pentru industria lemnului, farmaceutică, cosmetică și alimentară, oferind oportunități în susținerea profitabilă a întreprinderilor de producere a materialului săditor.

2.8.3.1. Funcția de producție. Este specifică fiecărui tip sau categorie de spațiu verde, fiind obținute diferite categorii de produse: lemn, fructele, semințe sau masă vegetală din diferite culturi agricole, flori din culturile floricole. În cazul particular al spațiilor verzi amenajate cu rol decorativ, recreativ sau sanitar, această funcție are un caracter puternic diminuat. Se știe că dintre ecosistemele naturale, pădurile, ocupând mari suprafețe pe glob, exercită cea mai importantă funcție de creare și conservare a mediului de viață al uscatului; de aceea prezentarea lor, gospodărirea și exploatarea rațională, în contextul cerințelor tot mai mari cărora trebuie să facă față, în primul rând ca resursă economică, necesită adoptarea unor strategii speciale, fundamentate ecologic, care să asigure stabilitatea lor. Pădurile actuale sunt absolut indispensabile pentru menținerea unor echilibre în natură, pentru buna funcționare a întregii biosfere, condiție de bază a existenței în continuare a omului.

2.8.3.2. Funcția utilitară este îndeplinită de anumite plantații realizate pentru protecția unor obiective speciale, a resurselor hidrologice și a diferitelor categorii de terenuri. Astfel, zonele industriale sunt prevăzute cu plantații speciale pentru diminuarea propagării substanțelor nocive, bazinele deschise de apă (acumulările de apă) și instalațiile de aprovizionare cu apă potabilă trebuie să fie prevăzute cu perdele de protecție sanitară, unele porțiuni de drumuri sau căi ferate cu probleme sunt prevăzute cu plantații ce asigură consolidarea terenului sau securitatea traficului (bariere vegetale antifar ce separă sensurile de circulație, bariere împotriva vântului, cu efect de parazăpezi). Prin aplicarea unor proiecte de dezafectare a unor întreprinderi industriale și de redare în folosință a teritoriilor respective, prin ecologizarea spațiilor și prin amenajări peisagistice menite să atenueze impactul vizual al instalațiilor și integrarea anumitor folosințe specifice spațiilor verzi.

CAPITOLUL III

3. PROIECT DE AMENAJARE A UNUI PARC TEMATIC- GRĂDINA JAPONEZĂ

Introducere- sensul de frumusețe japoneză

Au fost nevoie de multe dezastre ecologice majore pentru a reaminti omenirii că Pământul nostru este atât o entitate vie și conștientă. Chiar și cel mai întărit materialist trebuie să recunoască faptul că pietrele, plantele, animalele și oamenii sunt elemente inseparabile ale întegii naturi. Înrădăcinați în tradițiile noastre occidentale, ni se pare greu să acordăm credit credinței orientale care ne poate îndepărta de credința noastră. Nu pentru că ni se pare eronată, ci pentru că nu se poate explica științific. Cu toate acestea, suntem în general pregătiți să atribuim un grad de conștiență plantelor și animalelor, putem chiar să acceptăm faptul că, atunci când o ființă umană devine conștientă de sine ca parte a Pământului iar Pământul ca parte a Universului. Este mai greu de înțeles, conceptul unei ființe umane care atinge iluminarea, deci conștiința devine conștientă de ea însăși. În acel moment delicat, în legendele mistice din est presupun, că o floare se deschide în "grădina" Universului. Acesta este un moment de implozie cosmică, comparabilă doar cu momentul exploziei cosmice originale pe care o cunoaștem ca Big Bang.

Mintea iluminată găsește Paradisul Lotus peste tot, iar muritorii obișnuiți, îl caută în grădină. Istoria grădinii japoneze este istoria căutării omului un loc în natură și căutarea lui în sine.

Grădina japoneză nu este pur și simplu natura, nu pur și simplu "creată de la sine", ca traducerea literală a cuvântului japonez pentru natură -shizen- cum am fi crezut. Grădina japoneză este și a fost întotdeauna natură creată de om. Acesta aparține domeniului arhitecturii și este considerată ca fiind artă.

În Japonia, ca și în multe alte culturi, grădina își are originile în primele așezări și locuri urbane. A apărut ca un produs secundar al bogăției materiale și al petrecerii timpului liber de care se bucurau civilizațiile timpurii. Din aceste vremuri, forme selectate ale naturii au fost izolate din contextul lor natural și au fost experimentate în noul cadru al unei incinte artificiale, impuse intelectual. Natura este încadrată fizic și vizual în limitele rectangulare ale zidului grădinii. Pătratul naturii, astfel capturat, a devenit grădina sau "paradisul", cuvântul din limba greacă paradeisos, însemna parc sau parc de animale și care a fost inițial derivat din vechiul cuvânt persan pairi-daeza, care înseamnă incintă. În grădinile Persiei antice, unghiul drept era proiectat pe plan orizontal, grădina fiind împărțită în patru părți egale de cursurile artificiale de apă. Atingerea "paradisului", în context budist, nu înseamnă să ne întoarcem la natură ca atare, ci mai degrabă la o natură creată de om – o grădină.

Primele grădini din China atașate palatelor imperiale au servit drept teren de vânătoare. Astfel de grădini au fost mai puțin obiecte de design arhitectural decât contemporanii lor din Orientul Apropiat, dar au fost totuși închise de ziduri. Aici, de asemenea, natura a fost modelată și monitorizată; chiar și animalele din parc au fost supuse controlului uman. Grădinile străvechi din Orientul Apropiat și Orientul Îndepărtat nu au reprezentat extreme de "artificial" și "natural". Ele se deosebeau pur și simplu de tipul și de gradul de artificialitate al acestora.

Grădina japoneză arată aceeași simbioză figurativă, de unghi drept și formă naturală, în variante tot mai noi în toate cele cinci epoci majore ale istoriei sale. În eseul său cu privire la designul japonez, Walter Dodd Ramberg își exprimă părerea că frumusețea este percepută și venerată în Japonia, fie ca o proprietate a unui accident natural, fie ca o perfecțiune a omului. În shintoism, cea mai veche religie nativă din Japonia, unicul sau extraordinarul în natură, este adesea venerată ca go-shintai, adăpostul unei zeități. Go-shintai poate fi o stâncă de formă neobișnuită, un copac erodat de-a lungul secolelor, un munte ciudat sau o cascadă de formă sau dimensiune rară. În ultimele perioade ale istoriei japoneze, artiștii au folosit intenționat frumusețea naturală, după cum au revelat în defectele sofisticate ale vitrajului ceramicii și stropirii în caligrafie.

În același timp, însă, cultura japoneză percepe și urmărește frumusețea în perfecțiunea tipului artificial – în proporțiile delicate ale paravanului de hârtie diafan, structurile de lemn de pe fațadele orașelor tradiționale și o liniaritate clară a sistemul modular al arhitecturii japoneze clasice. Artefactul construit este privit ca un șir de construcții, ale căror blocuri individuale sunt combinate conform unor reguli fixe, cu funcționalitate și perfecțiune estetică mult mai mare. Este instinctul de joc al omului care îl determină să exploreze și să extindă aceste sisteme impuse în permutări noi.

Aceste două moduri de a percepe frumusețea – ca un accident natural și ca perfecțiunea făcută de om – nu se exclud reciproc. Dimpotrivă: este cultivarea lor simultană și suprapunerea conștientă care caracterizează cel mai bine percepția tradițională japoneză asupra frumuseții.

Această suprapunere a raționalului și a aleatoriului, unghiului drept și a formei naturale, la toate nivelele designului japonez, în nișele ornamentale ale ceaiului (tokonoma) decorate cu role de pergamen cu caligrafie, într-o compoziție de roci naturale, acoperite cu mușchiuri, văzute prin rama dreptunghiulară a unui ecran tradițional de hârtie glisantă, sau într-un decor teatral de lei printre bambuși care ocupă ritmul obișnuit al partițiilor interioare. În cel mai bun caz, aceste două opuse ale ordinii aleatorii și impuse se completează reciproc, ca principiile chinezești ale Yin și Yang. Fiecare își pierde vibrația dacă este luată separat de cealaltă. Fără contrastul oferit de un cadru vizual dreptunghiular sau fundal rectiliniu, nu ar fi posibil să recunoaștem câțiva bolovani, cu toate că acestea sunt selectați atent. Astfel, "grădina" din Japonia nu poate fi tratată independent de arhitectură. Ordinea întâmplătoare a naturii servește la consolidarea ordinii rationale impuse de unghiul drept și invers. În căutarea fuziunii fizice și intelectuale dintre aceste două opuse, în căutarea unui fel de “uniune mistică estetică”, există un motiv recurent al sensului japonez de frumusețe, care se comportă ca un fir ascuns prin marile lucrări de artă japoneză până în prezent.

Memoriu justificativ

Tema de proiectare. Cerințe și precizări

Tema de proiectare constă în amenajarea unui parc cu tematică japoneză, de o suprafață de 30.069, situat la periferia orașului Oradea. Având în vedere situarea Consulatului Japonez pe acest teritoriu, am ales stilul japonez pentru amenajarea parcului. Spațiul ce urmează să fie amenajat este situat lângă o pădure.

Modul de concepere și designul parcului ce urmează a fi amenajat dorește să transforme spațiul într-o zonă verde multifuncțională care să ofere vizitatorilor un spațiu destinat agrementului și care să se potrivească contextului.

Dimensionarea suprafețelor ce urmează a fi amenajate este prezentată în tabelul 6, în urma calculelor effectuate și având în vedere destinația parcului, rezultă că repartizarea suprafețelor în funcție de zona de întrebuințare se încadrează normelor în vigoare.

Terenul este situat la o altitudine medie de 170 m deasupra nivelului mării. Ca limite în partea de N, NV și V se învecinează cu două cartiere, în timp ce în parte de NE cu o șosea, iar partea de S, SE și E sunt locuri de parcare și mai apoi artere de circulație.

Tema generală a parcului face ca acesta să fie împărțit în șase zone diferite, fiecare dintre ele evidențiindu-se printr-o anumită funcționalitate. Prin modul în care a fost proiectat urmează să satisfacă un număr mare de beneficiari și să asigure desfășurarea unei game largi și variate de activități.

Tabel 6. Dimensionarea suprafețelor parcului.

Principiile care guvernează proiectarea în stil japonez

Arta grădinilor în Japonia a fost preluată din China, și asemenea acesteia a fost pătrunsă de spiritul budist, mai ales al sectei Zen doctrină care propovăduia admirarea frumosului în orice împrejurare. Grădinile japoneze, mai mari sau mai mici prezente pretutindeni atât pe lângă locuințe cât și pe lângă temple sau palate, comparativ cu cele chinezești sunt sensibil mai rafinate și puternic personalizate. Călugării sectei Zen au avut o contribuție aparte în evoluția grădinilor, unii dintre aceștia fiind socotiți adevărați maeștri ai acestei arte, de exemplu, Muso-Iokushi a înființat în jurul unei mănăstiri (Sachoji) așa-numita „Gradină de mușchi", în care pietrele, solul și trunchiul arborilor erau acoperite de mușchi luxurian. Simțul rafinat al frumosului a dominat și clasa conducătoare, astfel prin grija împăratului Kwammu (782-806), Kyoto (capitală la acea vreme) se transformă într-un adevărat oraș grădină, specific pe care-l păstrează și în zilele noastre.

Asimetrie-Fukinsei: controlează echilibrul dintr-o compoziție; spațiul este organizat din trei dimensiuni: înălțime, lățime, profunzime; elemente neregulate.

Simplitate- Kanso: eliminarea oricăror elmente; lucrurile care exprimă simplitate sunt adevărate, naturale, lipsite de falsitate; simț pentru curățenie, lucruri proaspete și nu foarte decorate.

Austeritate, maturitate- Koko: aspect ascetic, trecător în aparență; denotă trecerea timpului, elementele vizule sunt reduse la structura lor de bază, fără aspect senzuale.

Naturalețe, absența falsului- Shizen: implică un simț creator și un scopbine determinat; implică un act creator și se manifestă printr-o aparentă naturalețe și impresie de spontan în modul de amenajare a grădinii.

Subtilitate- Yugen: evitarea lucrurilor evidente; peisaje ascunse în care există jocuri de umbre, reflexii parțiale și contururi negre; reflexiile din lac, textura pietrelor și nisipului.

Transcendență- Datsuzoku: treanscendența ideilor convenționale și a obișnuințelor tradiționale.

Liniște, calm- Seijaku: reflecțiile apei; liniștea și calmul domnesc într-o grădină zen; o stare active cu efecte de calmare.

Structurarea spațiului

Structurarea spațiului presupune proporționarea funcțională a volumelor, suprafețelor și formelor planului respectând principiul funcționalității, astfel încât fiecărei funcții îi este permis să se dezvolte în corelație perfectă cu alte funcții și cu toți factorii pozitivi și negativi ai mediului, proiectarea fiind întradevăr organică. Un asemenea plan, elaborat prin corelarea optimă a folosinței cu ambientul, este expresiv ca funcție, are afinități cu acesta și realizează maximul de armonie al relației plan-mediu.

Spațiul fiind de 30.069a fost structurat astfel încât să permit intrarea și ieșirea din mai multe zone (vezi planul general). S-a luat în considerare crearea de repere în peisaj, eficientizarea circulației, prin stratificarea multiplelor elemente și crearea unui peisaj echilibrat din punct de vedere estetic și functional. De asemeanea intrările sunt prevăzute cu o poartă corespunzătoare în design cu stilul de amenajare ales și un spațiu mai larg pentru a satisfice nevoile de staționare și circulație. Lățimea intrărilor diferă în funcție de importanța acestora și de numărul vizitatorilor care se apreciază că vor vizita parcul, astfel intrările au 3,5 m lățime.

Pentru mașini au fost prevăzute un număr suficient de locuri de parcare, amenajate în apropierea intrărilor, în exterior ca zgomotul mașinilor să nu deranjeze principiul liniștii care stă la baza unui parc japonez sau zen. Amplasarea zonelor de parcare se va face pe o infrastructură de rezistență, spațiul fiind asfaltat fără înierbare. Pentru a nu fi inestetice și în vederea creerii unei atmosfere plăcute și în același timp pentru a asigura umbră, am recurs la “înverzirea” lor cu aliniament de Fagus sylvatica ‘Purpurea’ (Figura III.1.), arbore ce la maturitate atinge o înălțime de 12-15 m. Acesta este o specie decorative prin frunze, au foliolele de culoare roșie care dau o notă aparte spațiului, înlătură monotonia cromatică și se potrivește cu stilul japonez deoarece când ne gândim la designul japonez majoritatea se gândesc la acei arbori de cireș cu flori roz.

Figura III.1. Fagus sylvatica ‘Purpurea’

Cunoscut fiind că actul de naștere al unei compoziții peisagere îl constituie proiecția în plan, am recurs la structurarea acestuia cu ajutorul sistemului de circulație, lunând în considerare elemente morfologice, tema propusă, cunoașterea sitului și alegerea elementelor ce urmează a răspunde optim funcțiilor prevăzute creând în același timp o ambianță adecvată trăirilor preconizate.

Structurarea spațiului s-a realizat ținând cont de principiul funcționalității, al unității, al compatibilității funcției cu ambientul și al proporționalității.Aleile (jap. roji) în grădina japoneză nu sunt doar un element functional, și nu reprezintă numai intrarea în grădină. Este o alee filosofică care separă privitorul pas cu pas de lumea agitată din care a venit. Sistemul de circulație împarte spațiul în zone de folosință diferite. Acesta este format din alei principale (de gradul I) ce au o lățime de 3,5 m, acestea fiind dimensionate în funcție de numărul de vizitatori preconizat la ore de maximă circulație. Din aleile principale pornesc aleile secundare (de gradul II) ce au o lățime de 3 m, iar din aceste se desprind aleile terțiale (de gradul III), late de 2 m. Potecile fac legătura între diferite obiective și aleile de gradul III, au o lățime de 1-1,5 m (vezi planul general).

Modul în care s-a realizat structurarea spațiului este determinat de clădirile aflate în interiorul parcului (vezi planul general), astfel avem următoarele sectoare:

Templu;

Consulat;

Centru cultural;

Restaurant japonez;

Casă de ceai;

Intrări;

Zona lacului;

Grădină interioară;

Grădina templului;

În partea de vest a parcului se va amenaja zona destinată activităților culturale, astfel în clădire se vor ține diferite cursuri cu tematică japoneză(cursuri de limbă japoneză, curs de origami, curs de gătit-specialități japoneze șiatelier ikebana), iar spațiul din jurul clădirii este adecvat cursurilor de yoga și arte marțiale. Aliniamentul de la marginea parcului aurol estetic, de protecție, de ameliorare a climatului și calității aerului. Am folosit Acer rubrum, specie a cărui cromatică dă o valoare estetică ridicată parcului, de asemenea este rezistent la poluare. Spațiile din jurul clădirii sunt acoperite de gazon, și sunt potrivite activităților în aer liber organizate în cadrul centrului cultural. Alăturarea elementelor și subordonarea lor s-a făcut fără a neglija unitatea ansamblului, ceea ce presupune o multitudine contopită, care se bazează pe o concepție dominantă, capabilă să închege toate părțile într-un întreg obținându-se în final, unitatea de diversitate. Cunoscut fiind că stilul japonez presupune o reprezentare a universului și a elementelor acestuia, implică un simț și act creator și se manifestă printr-o aparentă naturalețe și impresie de spontan în modul de amenajare.

În zona nordică a parcului se află consulatul, dotat cu un singur punct de acces din motive de siguranță. Clădirea este protejată de o pădure cu specii de Acer campestre și Quercus cerris, asigurând protecția fonică. Fațada clădirii este decorată cu Hosta plantaginea, plantă decorativă prin frunze dar are și o inflorescență albă deosebit de estetică. Marginea aleii este decorată de asemenea cu Hosta plantaginea dar și Azalea japonica, cu toate că grădina japoneză nu se presupune a fi amenajată pentru a arăta o gamă largă de flori, arbuști cu flori, se tund în așa fel încât să facă cât mai puține flori. Această zonă este înconjurată de specii tipice grădinilor japoneze, Acer saccharum, Prunus serrulata și Albitzia julibrissin. Aceste trei specii prin culoare frunzelor și florilor au un impact vizual mare asupra privitorului. Spațiul este prevăzut, de asemenea, cu bănci care să permită vizitatorilor atât odihna și recreerea cât și admirarea naturii.

În partea estică a spațiului amenajat se află templul budist. Aici s-a utilizat simbolismul filozofic, fiind folosite toate elementele din natură, prelucrate după anumite reguli compoziționale și diferite simboluri. În această grădină este reconstituit la o scară redusă un peisaj complet cu munți, coline, lac cu insule, pârâu cu cascadă, stânci colțuroase, pietre rotunjite, nisip, pietriș, arbori și arbuști, diverse plante cu sau fără flori(Figura III.2.).

Această zonă este imaginată cu puțin material vegetal pentru a reda mai bine simbolismul unei grădini aride. Singurele plante din această zonă este gardul viu alcătuit din Thuja orientalis, gazonul, ferigile și mușchii ce acoperă pietrele.

Figura III.2. Pietre de mărimi și culori diferite care creează contrast

În mijlocul spațiului amenajat se găsește casa ceaiului (Figura III.3.). Acest loc este cel mai protejat de agitația exterioară, având astfel o atmosferă deosebit de liniștită. Această clădire este accesibilă din 4 direcții, datorită terasei și este dedicată în totalitate relaxării. Toți arborii din jur au inflorescența roz sau coroana de culoare roșie-vișinie, creând o atmosferă japoneză .

Figura III.3. Ilustrație: casă de ceai cu terasă

Florile de cireș simbolizeaza fertilitatea, fericirea și sărbătoarea. În Japonia, ele sunt considerate drept flori naționale și întruchipează frumusețea, politețea/curtoazia și modestia.
Pentru japonezi, florile de cireș înglobează semnificații foarte diverse. Ele sunt simboluri ale efemerității și trecerii rapide a vieții, ale vieții războinicilor, dedicate până la sacrificiul unei cauze; sunt asociate vizual ori poetic cu norii si zăpada, dar reprezintă și un semn al norocului, ori o emblema a dragostei și afectiunii.Odată cu echinoxul de primăvară și mărirea imperceptibilă dar fatidică a zilelor, frigul iernii își pierde vigoarea iar razele soarelui mângâie pomii, îndemnându-i să-și dea la iveala gingașele, imaculatele flori. După o vreme, ca o încoronare a primaverii, florile de cires explodează în nuanțe strălucitoare de roz si alb-roziu, în această perioadă, Japonia devine "țara florilor de cireș"(Figura III.4.). Emblema și obiect de mândrie națională în Japonia, florile de cireș, numite "sakura" ( în limbajul kanji japonez) sau "hiragama" ( în limba japoneză), sunt slăvite și onorate ca reprezentări ale primăverii și frumuseții.Unul din motivele pentru care "sakura" sunt atât de apreciate constă în scurta perioada de timp în care florile rezistă în crengile cireșului. Credința budistă asemuie vremelnicia și frumusețea vieții cu cele ale florilor de cireș.

Figura III.4. Imagine reprezentînd cireș înflorit

Ceremonia ceaiului  este o creație a sectei budiste Zen din secolul al XII-lea și s-a născut în grădinile alese ca loc de meditație a membrilor săi. Ceaiul este folosit de multă vreme în toată lumea dar numai în Japonia a căpătat semnificații spirituale de de un mare rafinament. Mesajele transmise de armonia ceaiului sunt: simțăminte de sinceritate, respect reciproc în relativ, curățenie, ordine în viața oamenilor și îndepărtarea neliniștii. Buchetul ceaiului devine popular spre sfârșitul secolului al XVI-lea. Gazda și invitații săi reuniți urmăresc cu atenție cum florile își deschid peetalele. Floarea în momentul deschiderii expresia timpului care trece. Buchetul de flori tradițional pentru ceremonia ceaiului se face în fața participanților. Florile destinate acestui tip de aranjament au viață scurtă: camelii, narcise, bujor, glicină. Florile cum sunt crizantemele au o viață mai lungă, nu sunt agreați pentru acest tip de aranjament, se exclud florile masive, bogate în petale, cele cu spini, cele parfumate. Floarea este obligatorie, nefiind admis buchetul fără măcar un boboc care să se deschidă în fața participanților.

Restaurantul din sud-estul parcului este plasat în așa del încât de pe terasă vizitatorii să aibă o priveliște deosebită pe cireși și pe lac. La fel ca și în cazul casei de ceai este o zonă de relaxare, înconjurat de cireși, camelii și glicini. Aleile care duc spre restaurant sunt mărginite de aliniamente de glicini și cireși care dau o atmosferă aparte.

Peștii koi (Figura III.5.) se consideră a fi un element important al lacurilor grădinii japoneze, de aceea lacul din spațiul amenajat conține mai multe specii. Numiți si crapi japonezi, sunt pești de apă dulce, originari din Japonia. Rudele lor din mediul natural nu sunt atât de colorate și variate însa datorită selecțiilor și încrucișărilor de-a lungul timpului realizate de specialiștii japonezi s-a ajuns la exemplarele deosebite pe care le putem vedea în ziua de azi. Exista multe varietati de pesti koi, de diferite culori și aspect al solzilor.Peștii Koi sunt animale sociale, trăiesc în grupuri, într-un iaz mare cu multe exemplare se poate observa existența mai multor grupuri, precum și organizarea socială a lor. Acești pești au viață îndelungată, mai ales dacă sunt bine îngrijiți. Speranța de viață medie este de 25- 30 de ani, s-au întâlnit multe exemplare care să ajungă și până la 60-70 de ani. Creșterea peștilor Koi este o artă în Japonia și oferă numeroase satisfacții. Chiar și ținuți doar ca animale de companie tot necesita multa atenție și dăruire.

Figura III.5. Imagine reprezentând peștii koi într-un lac

Principalul simbol al peștilor koi este norocul. O legendă spune că odată un pește koi a încercat să „escaladeze” o cascadă undeva pe Râul Galben, pentru a deveni un dragon. Semnificația din spatele acestei legende fiind aceea că fiecare dintre noi încearcă să se autodepășească și să aspire spre mai bine.Un lucru interesant de reținut despre koi este că simbolismul lor în sine, se bazează în principal, pe calitățile exterioare și anume, pe cele comportamentale. Atunci când este observat într-un iaz, crapul japonez tinde să fie foarte activ și curios. Ei sunt într-o continuă mișcare și aparent cotrobăind prin nămol făcând deranj prin ghivecelecu plante din iaz. Acest comportament al crapului japonez simbolizează masculinitatea și puterea.

Lacul artificial este înconjurat de sălcii, plante decorative prin frunze, ferigi mușchi. S-au amenajat de asemenea cinci insule, patru legate între ele cu podețe de lemn iar a cincea insulă reprezintă „insula vieții veșnice”- nirvana, un loc liniștit. Insulele sunt legate între ele cu poduri de lemn de culoare roșie (Figura III.6.). Arborele de pe insulă (Cryptomeria japonica) (Figura III.7.) este un simbol al longevității și al unei vieți prospere.

Figura III.6. Pod roșu din lemn

Figura III.7. Cryptomeria japonica

Proiectarea principalelor elemente vegetale și semiarhitecturale ale compoziției

Grădina de mușchi, grădina aridă

Grădina de lângă templul budist este un spațiu destinat meditației. Intrarea este umbrită de un aliniament de Prunus serrulata. Zona templului conține un spațiu simbolic (vezi planul general-I) amenajat cu nisip sau roci de dimensiuni foarte mici, acestea fiind metafora apei, astfel devenind o grădină japoneză de meditație. Pietrele sau stâncile din acest „lac” sunt de obicei într-un număr impar iar liniile trase în nisip în jurul pietrelor (fără a le atinge) simbolizează mișcările „apei”. Pietrele sunt acoperite cu mușchi, simbolul vârstei. Pe partea opusă este amanajată de asemenea o zonă cu pietre de diferite culori și texturi (Figura III.8.). Sunt grădini „vizuale" sau de „iluzie" numite grădini de piatră sau aride, în care apa, deși lipsea, era sugerată prin modul de așezare a nisipului și a rocilor contorsionate. La japonezi aceste grădini poartă denumirea de „Kara-SanSui" remarcându-se prin compoziții desenate de artiști de prestigiu, destinate contemplării din interiorul clădirii, sau de pe verandă. Dominantă pentru aceste grădini era suprafața acoperită cu nisip alb așezat ca valurile mării, pe care erau dispuse câteva stânci mari sugerând insule mai mari sau mai mici (similare cu caracterul insular al peisajului mării) și relativ puțină vegetație: mușchi și foarte puțini arbori.

Figura III.8. Grădină aridă, pietre acoperite de mușchi, liniile trase în nisip cu mare atenție, nu atinge niciodată piatra, simbolizează valurile apei.

Aleile

Aleile din parc sunt concepute a fi cât mai tradiționale și naturale. Indiferent că acestea sunt alei principale, secundare, terțiale sau doar poteci se utilizează lespezi de piatră neregulate ca formă, cu aspect cât mai natural, formând așa numitul pas japonez. Pietrele de pe alee sunt plasate iregular, intenționat și conduc adesea spre zone ascunse. Locurile în care aleea cotește într-o direcție sau alta sunt puncte de atracție.

Iluminatul, porțile (Figura III.9.) și băncile, la fel ca în cazul aleilor, au fost concepute dintr-un material natural. Se folosește piatra deoarece această grădină este o reprezentare a elementelor universului: focul în forma lanternelor și pământul în forma pietrei.

De asemenea se amenajează și fânâni arteziene pentru vizitatori, tot pe tema naturaleții (Figura III.10.).

Figura III.9. Modelul de poartă ales. Inspirație din tradiționala poartă Tori

Figura III.10. Model de corp de iluminat, țâșnitoare, bancă și pavaj utilizat

Grădina interioară

Grădinile miniatur erau o replică a celor mari, născute din aceeași concepție de comuniune cu natura în toate ocaziile vieții. Grădinile miniaturale se caracterizau prin dimensiuni foarte mici, respectiv: 40-90 m2, în care totul era amenajat la o scară foarte mică, miniaturală: cursul de apă, podurile, stâncile, speciile lemnoase de talie mică și arbuștii cu forme ciudate.

Clădirea consulatului este dotată cu o grădină interioară zen, desparțită de două poteci care se încrucișează la mijloc, făcând posibil trecerea dintr-o parte a clădirii în cealaltă parte. Acest spațiu este amenajat cu 11 specii de plante. Contrastul de culori este dat de arțarul japonez, cu frunzele roșiiși de rocile albe (Figura III.11.). Plantele sunt tunse în formă globulară iar bambusul crează o umbră plăcută pe terasa interioară a clădirii.

Figura III.11. Planul de proiectare a grădinii interioare.

Arțarul japonez (Figura III.12.) este un arbust foarte decorativ cu frunzele de culoare roșu-bordo. La maturitate dezvoltă o coroană bogată. Frunzele reprezintă principala atracție a arțarului japonez, acestea sunt căzătoare, palmate, cu lungimea între 4-10 cm. Culoarea frunzelor este roșie pe față și verzui pe spate iar toamna toate nuanțele se transformă în ruginiu intens. Este un arbore de talie mică ajunge la înălțimea de 2-3 m. Ritmul de creștere este lent.

Figura III.12. Arțarul japonez- Acer palmatum

Zona destinată activităților în aer liber

Zona destinată activităților în aer liber este localizată în partea de vest a parcului și oferă spațiu activităților organizate în cadrul centrului cultural.

Această zonă a parcului se poate accesa doar prin trecerea prin clădire pentru a evita unele accidente care se pot produce. În acest spațiu se țin cursuri de arte marțiale. Deoarece budismul Zen se potrivea ca doctrină, clasei războinicilor samurai și clasei conducătoare japoneze (propăvăduia acceptarea ordinii stabilite de conducător), a sporit dezvoltarea artelor marțiale. (Figura III.13.)

Figura III.13. Tai chi în aer liber

Casa de ceai

Cele mai specifice creații japoneze sunt așa-numitele grădini pentru ceremonialul ritual al ceaiului și grădinile miniaturi. Primele erau concepute ca locuri de meditație, fiind încadrate de roci și vegetație sălbatică; neavând alei, pentru trecere erau așezate din loc în loc pietre sau dale, iar pentru iluminat existau lanterne din piatră. Ca vegetație în aceste grădini era specific „cireșul japonez", (Figura III.14.) care cu timpul a fost înlocuit cu arbori și arbuști cu frunze persistente.

Figura III.14. Casă de ceai înconjurată de cireși

ANEXE

Evaluarea generală a costurilor materialului vegetal

Plantele folosite în amenajarea parcului

Imagini cu plantele utilizate

BIBLIOGRAFIE

Archer-Hind, L., (1928), A History of Garden Art, vol I;

Badea L.; Bogdan, O. et al, (1992), Geografia României. Vol. 4. Regiunile Pericarpatice: Dealurile și Cîmpia Banatului și Crișanei, Podișul Mehedinti, Subcarpații, Piemontul Getic, Podișul Moldovei, București;

Bandici Gh., (2012), Fiziologie și elemente de ecofiziologie vegetală, Editura Universității din Oradea;

Boults, E., Sullivan, Ch., (2010), Illustrated History of Landscape Design, ed. Wiley- John Wiley& Sons, Inc.;

Ciulache, S, (1978), Ierarhizarea noțiunilor: climă, topoclimă, microclimă, Studii Geografice, București;

Ciulache, S., (1977), Rolul climatologiei în construcția și sistematizarea orașelor și comunelor, Studii Geografice, București;

Ciulache, S., (1980), Orașul și clima, Editura Științifică și Enciclopedică, București;

Columella, (1951-1955), On Agriculture and Trees, Cartea XI;

Dumiter, A.F., (2005), La polluation et la protection de l`atmosphere dans la ville d`Oradea, Analele Universității din Oradea, Seria Geografie, tom XV, Oradea;

Dumiter, A.F., (2007), Clima și topoclimatele orașului Oradea, Editura Universității din Oradea, Oradea;

Gaceu, O., (2005), Inversiunile termice din arealul orașului Oradea, Comunicări de Geografie, București;

Pestii Koi – bijuteriile iazurilor

Ce simbolizeaza crapul japonez ?

https://www.diane.ro/2010/04/florile-de-cires-legenda-si-simbol.html

https://www.elitattoo.ro/blog-tatuaje/semnificatia-pestelui-koi-21-12-2014/

I. O. Berindei și colab., (1977) Berindei I. O., Șuta I., Czaholi A. (1969), Aspecte privind dezvoltarea urbanistică a orașului Oradea, Lucrări Științifice, Seria Geografie – Institutul Pedagogic Oradea;

Măhăra, Gheorghe (1967), Contribuții la studiul climei orașului Oradea, Lucrări Științifice, Nr.1, Oradea;

Posea A., (1969), Terasele Crișului Repede, Lucrări Științifice – Institutul Pedagogic Oradea;

Power, E., (1928), The Goodman of Paris.

Savard J.P.L., Clergeau P., Mennechez G. (2000), Biodiversity concepts and urban ecosystems, Landscape Urban Plan;

Traducere de Calkins, R. G., în Medieval Gardens, ed. E. B McDougall;

Traducere după Harvey, Jh. în Medieval Gardens;

Vidican I. T., (2012), Proiectare Peisagistică: support de curs, Editura Universității din Oradea;

Vlad I., (2012), Floricultură, Editura Universității din Oradea.

Vlad M., (2006), Arboricultură ornamentală, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea;

Surse poze: https://ro.pinterest.com/