PROGRAMUL DE STUDIU: ARTE PLASTICE (PICTURĂ ȘI MULTIMEDIA) FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: ZI SELFIE COORDONATORI ȘTIINȚIFICI: LECTOR UNIV. DR. BLÂNDA PAUL… [308817]

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ARTE

DEPARTAMENTUL DE ARTE VIZUALE

PROGRAMUL DE STUDIU: ARTE PLASTICE

(PICTURĂ ȘI MULTIMEDIA)

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: ZI

SELFIE

COORDONATORI ȘTIINȚIFICI:

LECTOR UNIV. DR. BLÂNDA PAUL

LECTOR UNIV. DR. FEKETE TIBERIU

ABSOLVENT: [anonimizat]

2017

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………………………………………………

Capitolul I. Autoportretul și evoluția sa…………………………………………………………………………

I.1. Autoportretul clasic……………………………………………………………………….

I.1.1. Grafic……………………………………………………………………….

I.1.2. Frescă……………………………………………………………………….

I.1.3. Sculptural……………………………………………………………………….

I.1.4. Pictural……………………………………………………………………….

I.2. De la oglindă la fotografie……………………………………………………………………….

I.2.1. Abstractizarea realității și predominarea imaginarului………………..

I.2.2. Multiplicarea ca instrument de reflexie personală……………………..

I.2.3. Alterarea realității fotografiate………………………………………………………

I.2.4. Alterarea realității în sine………………………………………………………..

Capitolul II. Autocunoasterea……………………………………………………………………….

II.1. Sinele și conceptia despre sine…………………………………………………………………

II.2. Formarea și schimbarea sinelui…………………………………………………………..

II.3. [anonimizat]…………………………………………….

Capitolul III. Selfie și socializarea electronică………………………………………………………….

Capitolul IV. Selfie – Este o poză sau mai mult? …………………………………………………………..

IV.1. Conceptul lucrării………………………………………………………………………………..

IV.2. Structura compozițională…………………………………………………………………..

IV.3. Cromatica și tehnica……………………………………………………………………..

Concluzie ………………………………………………………………………. …………………………………………

Bibliografie………………………………………………………………………. …………………………………..

Anexe ………………………………………………………………………. ………………………………………………

INTRODUCERE

Termenul de ,,selfie’’ este deja foarte bine cunoscut. [anonimizat] o fotografie a [anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat] o realitate, [anonimizat]: de la a captura momentul, impresiona, șoca, împărtăși, până la a stârni gelozia unor persoane.

Dacă fiecare poză este, într-o oarecare măsură, diferită de cealaltă poză, fiecare scenariu diferit de celălalt, înseamnă oare că purtăm mereu o altă mască?
Da si nu. Deși o poză este diferită de o alta, deși expresia dintr-una nu se regasește in cealaltă, personajul este același. Schimbările acestea pot fi văzute ca fiind diferitele părți ale persoanei în cauză, o suprapunere de măști, mai mult sau mai puțin întregi, care se arată în funcție de cât dorește el/ea să descopere celor cu care interacționează.

Dacă luăm în vedere această idee de măști suprapuse, de câte masti este nevoie sa trecem pentru a ajunge la, sau aproape de a descoperi, acel ceva numit ‘’eu’’ care ține pe umerii imaginari toată acea greutate a măștilor? Cazurile diferă de la persoană la persoană, dar o trăsătură general valabilă este aceea că nu vom putea fi suta la suta deschiși cu o persoana de la prima întâlnire. Nimeni nu este cu noi 24 de ore pe zi, numai propria persoană. Însemnând că nimeni nu va cunoaște vreodată, o altă persoană, în întregime, și poate e mai bine așa.

Personal, am crezut că masca este scutul meu, protecția mea, că mă pot distanța de cei din jurul meu, care nu mă vor înțelege vreodată, nu mă vor accepta și mă vor ridiculiza. Nu doream să mai am de a face cu suferința provocată de cei din jurul meu, așa că, instinctiv, mi-am creat mai multe măști pentru a mă proteja. Această atitudine pesimistă față de persoanele din jurul meu ducea către o stare care avea o traiectorie descendentă, trecând prin depresie, anxietate și atingând, la un moment dat, fundul. Și după cum știm, după ce ai atins fundul, nu mai ai unde să cobori. Am rămas cu două variante: să rămân în continuare la acel nivel sau să încerc să mă cațăr puțin câte puțin. Această stare deplorabilă în care m-am afundat a născut în mine dorința de schimbare, care mi-a dat energia necesară pentru a ieși din această situație.

Prima căzătura va fi cea mai grea, următoarele sunt mai suportabile, deoarece drumul este deja cunoscut. Dar în drumul nostru ascendent putem gasi satisfacția unei noi descoperiri a propriei persoane, care putea să treacă peste multele obstacole care se vor intersecta cu traiectoria noastra. Ei bine, oamenii care incep să ne cunoască parcurg invers drumul nostru. Noi urcând, creștem și peste acel om slab care eram la fundul prăpastiei, adaugam încă un strat și încă un strat de cunoaștere și rezistență în fața obstacolelor vieții de zi cu zi. Ceilalti, dorind să ne cunoască, trebuie să ne ‘’dezbrace’’ de toate acele straturi pentru a ajunge la acel om.

Pentru a întelege mai bine legătura dintre selfie și motivația personală, să luăm fiecare selfie ca fiind o alta parte a personalității mele. Uitându-te la o singură poză, nu poți să cunoști în întregime pe cineva. Uitându-te la mai multe poze, începi să îți creezi o imagine de ansamblu.

Un selfie = o parte a ta.

Lucrarea readuce în atenția noastră această problematică a autocunoașterii. „Unde nu exista meditator, nu exista nimic asupra caruia sa se mediteze.” Autocunoașterea este o problematică nouă pentru fiecare generație, și fiecare o reformulează într-un mod specific timpului respectiv și percepției individuale. Pentru a înțelege mai bine această problematică, vom cerceta evoluția și reprezentările artistice în istoria societății și anumite aspecte psihologice care gravitează în jurul acestei problematici. Vom cerceta evoluția metodei de reprezentare, a factorilor care le afectează și a relevanței acestora în autocunoaștere. Urmează ca în final să discut despre metoda personală prin care am abordat tema, influența diferiților artiști și stiluri plastice și valoarea sa în ochii omului contemporan. Lucrarea se prezintă ca o recapitulare a problematicii autocunoașterii și prin adaosul unei amprente personale mai mult sau mai puțin nouă. „Artistul este asemenea unui seismograf care inregistreaza curentele subterane ce zbuciuma sensibilitatea si inteligenta umana.”

În primul capitol se va aduce in vedere modalitatea de reprezentare, posibilitatea și relevanta acestor autoportrete atat pentru timpurile respective cat si pentru cele ce vor urma. Se va aborda contextul compozitional, cromatica, amprenta personala a artistilor și dezvoltarea cronologica.

In al doilea capitol se vor regasi aspectele psihologice ale problematicii autocunoasterii. Se va discuta despre aparitia si schimbarea conceptiei despre sine si a factorilor care participa la aceasta schimbare, si influenta benefica sau daunatoare ale acestor influente pentru a ajuta la dezvoltarea de sine.

Capitolul al treilea abordeaza problematica contemporana a termenului „selfie”, de la aparitia, dezvoltareapana la cresterea sa in popularitate si influenta psihologica. Se va prezenta si aparitia si relevanta platformei electronice sociale care impreuna cu problematica reprezentarii personale prin fotografie, duce la o noua metoda de a valorifica atat propria persoana cat si cele din jurul nostru. Se va aduce in discutie si aspectul negativ si pozitiv al raspandurii popularitatii fotografierii personale in contextul valorificarii mediului social virtual.

In ultimul capitol urmeaza sa discut despre modalitatea personala de percepere si reprezentare a temei autocunoasterii folosindu-ma de problematica „selfie”. Urmeaza sa discut despre tehnica folosita, relevanta folosirii abstractizarii, fragmentarii, unitatii si cromaticii in intelegerea unui concept pe cat de simplu pe atat de complex.

CAPITOLUL I

AUTOPORTRETUL ȘI EVOLUȚIA SA

I.1. Autoportretul

Autoportretul este o reprezentare a unui artist, desenată, pictată, sculptată sau fotografiată, a artistului însuși. Nu se poate vorbi de o identificare clară a autoportretizării artistului până la jumătatea secolului XV, deși cele mai vechi urme ale autoportretisticii datează din cele mai vechi timpuri. Printre cele mai vechi reprezentări pot fi găsite în statuile Egiptului Antic și picturile din Grecia Antică. Autoportretele pot fi doar a artistului sau unei compoziții în care artistul se include. Mulți pictori s-au inclus în picturi figurative, religioase sau alte tipuri de compoziții. Identitatea artistului nu era oferită publicului și era cunoscută doar de cel care a comandat pictura, lăsând publicul să fie judecătorul talentului artistului, daca acesta ar fi fost recunoscut sau nu în pictură.

Printre cele mai vechi exemple, existente, din Arta Medievală și Renaștere, putem găsi reprezentări care se folosesc de tematici biblice sau literatură clasică, care foloseau o sumedenie de persoane ca modele, deseori incluzându-l și pe artist. Această sumedenie oferă lucrării funcția de portret, autoportret și artă istorică/mitică. În aceste reprezentări, artistul se regăsea într-un grup de mai multe persoane, la marginea lucrării sau în spatele personajelor principale. „Incercand sa forteze una dintre limitele pe care i le impune natura, omul lupta cu ajutorul artei impotriva timpului, care, in trecerea sa, erodeaza neincetat tot ce exista.”Arta este instrumentul folosit de artist pentru a sfida pierderea in timp si autoportretul este unul din modurile prin care artistul isi ofera lui insusi imortalitate.

Autoportretistica, pentru multe generații, a servit ca instrument prin care artistul reușea sa se autoexploreze, într-o tentativă de cunoaștere care nu îi era oferită de alte medii, reușind, mai mult sau mai puțin, să facă descoperiri cruciale pentru sine și exploratorii problematicii. Pentru mulți din ei, căutarea ajunge să fie pusă prin filtrul social, cultural și ajunge pentru unii ca fiind asemenea unei căutări sacre care le oferă răspunsuri cruciale existenței lor individuale. “Fără îndoială că – o dată cu împărțirea societății în clase antagoniste – interesul claselor reacționare cerea să se abată atenția de la cunoașterea adecvată a realității.” Afirmația lui Marcel Breazu face referire la cerința de reprezentare cât mai realistică care să arate realitatea așa cum poate fi văzută și nu interpretată. Multe secole putem observa aceasta în lucrarile artiștilor care nu se abat de la realism. Deși arta prin caracterul său unic sfida cerințele publicului larg, aceasta nu era negată. Acceptarea artei ca o formă de sine stătătoare care are mai multă legătură cu imaginarul, personalul și fantasticul are loc gradual, dar nu total. ,,Arta, intocmai ca si stiinta este aceeasi constiinta a existentei, numai ca in alta forma.”

Valoarea pe care fiecare artist o ofera acestei problematici este nuanțată și cântărită diferit, făcând ca răspunsurile intrebărilor autoreflexiei să fie deseori la fel de multe ca artiștii. Fiecare gen de reprezentare a avut o altă evoluție, în funcție de posibilitatea de realizare, cerința cumpărătorilor și recognoscibilitatea socială a artistului. Vom vorbi despre cele patru forme majore, și anume: grafic, frescă, sculptural și pictural.

I.1.1. Grafic

Printre primele autoportrete din această categorie găsim lucrarea lui Dunstan, intitulată ‘’Autoportret în adorarea lui Hristos’’(Fig.1), realizată în 943-57 î.H. Aici artistul este reprezentat ca fiind un personaj secundar care nu este scos în evidență foarte mult, subiectul principal fiind Hristos. Învățătura bisericii face ca artistul sa nu pună valoare pe propria persoană se regăsesc în această reprezentare, dar artistul nu se exclude din lucrare, dorind totuși să arate că este un credincios care nu rămâne anonim. Însă, modul de realizare nu face ca recunoașterea artistului să fie extrem de evidentă. Reprezentările acestea nu puneau mare valoare pe afișarea frumuseții umane ci mai degrabă îndepărtarea de aceasta. Nu se dorea ca privitorul să fie captivat de frumusețea reprezentării sau talentul artistului, ci a subiectului religios, care era mai presus de tot. Daca „portretul este locul unde se implineste si se perpetueaza asocierea modelului cu autorul sau, atunci se poate spune ca autoportretul este o intalnire a eului cu persoana fizica, care il detine, care se cauta pe sine si se studiaza atat fizic cat si spiritual si psihic pentru a se regasi, pentru a se cunoaste intru totul. Pentru multi, ca si pentru Dustan, modul de autocunoastere trece prin filtrul divinului care ii ofera directia spre care trebuie sa se indrepte prin regulile impuse de aceasta divinitate, respectarea lor ducand la cunoasterea suprema si intreaga.

Fig.1 Dunstan – Autoportret în adorarea lui Hristos, 943-57, Biblioteca Bodleian – Oxford

Motivul religios era foarte popular în perioadele de început, mulți solicitau astfel de lucrări, făcând din aceasta posibilitatea ca artiștii să își scoată în evidență abilitățile și să fie plătiți pentru asta. Aspectul financiar era unul de neglijat, motiv pentru care nu vedem prea multe reprezentări artistice în afara mediului religios. În aceste timpuri, sarcinile vieții de zi cu zi îl împiedicau pe om să își dezvolte talentele artistice, făcând ca singurul mod ca un artist să ‘’crească’’ era acela de a face din talentul său o meserie. Iar în acele perioade singurii care îl puteau finanța erau biserica sau persoanele din înalta societate.

Această realitate este vie chiar și în perioada de început a renașterii, când autoportretistica ajunge să devină gen artistic. În mod evident, necesitatea autoportretizării era prezentă în gândirea artiștilor, aceștia îndrăznind din ce în ce mai mult să facă posibilă autoreprezentarea. Printre cei mai cunoscuți autoportretiști ai acestei perioade îl amintim pe Albrecht Durer, care reușește să facă acel pas spre reprezentarea propriei persoane ca centru de interes. În această perioadă, Durer este probabil artistul care s-a reprezentat cel mai des, realizând cel puțin o duzină de autoportrete.(Fig.2, Fig.3)

Cele mai vechi reprezentări ale sale sunt realizate folosind cretă, carbune și penițe cu vârf de argint. Tehnicile și materialele folosite erau printre cele mai puțin costisitoare la început, dar crescând în statut social și financiar, autoportretele începeau să prindă formă picturală. Desi aceste reprezentari grafice erau deseori studii, relevanta lor in analiza atentiei oferite cunoasterii prin autoportretistica nu poate fi negata, adaugandu-se inca o caramida in constructia perceptiei cunoasterii de sine.

Fig.2 Albrecht Durer – Autoportret, 1484, Muzeul Metropolitan de Artă – New York

Fig.3 Albrecht Durer – Foaie de studiu cu autoportret, mână și pernă, 1491-92, Muzeul Metropolitan de Artă – New York

Putem observa că artistul nu se reprezintă într-o ipostază smerită asemeni lui Dunstan, ci una obișnuită, dar cu un rafinament și executare care evidențiază trăsăturile sale fizice. Se observă folosirea oglinzii, oferind mai multe posibilități de explorare a portretisticii. Spre deosebire de portretele făcute clienților, care necesită prezența fizică a subiectului, în cazul autoportretizării în oglindă, artistul poate atinge un nivel de reprezentare superior datorită posibilității de analiză mai îndelungată a subiectului care nu mai este altcineva, ci este propria persoană. Reprezentările acestea se apropie de realitate, arătând talentul și măestria artistului. Victor Ieronim Stoichita afirma ca legatura dintre autoportret si oglinda este imaginea reflectata a sinelui care este „esenta oricarei portretizari”.

Spre deosebire de reprezentările de natură religioasă care punea mai mult accent pe mesajul sau subiectul divin și mai puțin pe frumusețea lumească, aceste autoportrete scot în evidență frumușetea și uneori statutul social al artistului care nu mai este într-un plan secund, el fiind centrul de interes. Sa fie acestea un fel de narcisism artistic, care asemeni lui Narcis, frumusetea sa fie atat de captivanta incat duce la o supraapreciere este greu de spus. Astfel de exemple putem găsi la alți artiști cum ar fi Gentile Bellini (Fig.4), Giuseppe Arcimboldo (Fig.5), Peter Paul Rubens (Fig.6) și alții.

Fig.4 Gentile Bellini – Autoportret, 1496

Fig.5 Giuseppe Arcimboldo – Autoportret, 1575

Fig.6 Peter Paul Rubens – Autoportret,1634

Aceste prime reprezentări de început se diferențiază prin materialele, tehnicile și posturile folosite, dar se aseamănă prin acea expresie neutră. Concentrarea artiștilor era etalarea măestriei lor în reprezentarea realistică a lor înșiși. Acesta era un prim pas înspre explorarea sinelui, următorul ar fi fost reprezentarea unor stări și expresii diferite. Surprindere, mister, furie și alte expresii se observă în anumite reprezentări, cum ar fi cele ale lui Rembrandt Harmenszoon van Rijn (Fig.7), John Constable (Fig.8) sau Caspar David Friedrich (Fig.9). Putem observa că concentrările artistului se extind înspre o abordare mai profundă a personalității. „Chipul inseamna dezvaluire, incompleta sau trecatoare, a persoanei … acesta nu poate fi cunoscut decat cu ajutorul unei oglinzi sau prin mesaj.” Folosind acelasi principiu al oglindirii, mitul lui Narcis ia nastere, iar acesta porneste de la un proces de autocunoasterea in urma experientei infruntate.

Fig.7 Rembrandt Harmenszoon van Rjin – Autoportret, 1630

Fig.8 John Constable – Autoportret, 1806

Fig.9 Caspar David Friedrich – Autoportret, vârsta treizecișișase, 1810

Aceste reprezentări pot servi ca bază pentru celelalte genuri de reprezentări. Desenul necesitând uneori mai multă răbdare și disciplină, obligă artistul la o analiză mai serioasă a caracteristicilor sale personale, reușind să se individualizeze mult mai bine. Reprezentările grafice, cu siguranță, au servit ca un mediu bun prin care artistul a putut explora propria persoană.

I.1.2. Frescă

Fresca este o pictură murală realizată pe o tencuială proaspătă, în care culoarea este incorporată chimic și poate fi astfel conservată un timp îndelungat. Secolele XIV și XV par să ne ofere un număr mai mare de autoportrete de această natură, chiar dacă pictura pe perete datează din cele mai vechi timpuri. Frescele erau ceva ce nu oricine putea să realizeze sau dețină, oamenii cu o poziție socială mai înaltă sau bisericile fiind printre puținii care puteau finanța astfel de picturi. Fresca avea un rol educativ, istoric, politic și religios. Analizând picturile pe pereți putem face o distincție clara între timpurile create, datorită subiectelor și stilurilor de execuție folosite.

Dacă este să căutăm autoportrete, acestea pot fi găsite în compoziții picturale religioase, istorice sau sociale, artistul nostru fiind plasat într-un plan inferior, făcând parte dintr-o mulțime de oameni, sau secundar, fiind plasat lângă subiectul principal. Putem găsi diferite expresii faciale în aceste autoportrete. Contextul afectează alegerea posturii artistului. În fresca “Sfântul Petru înviindu-l pe fiul lui Theophilus’’(Fig.10) realizată de Masaccio îl găsim pe acesta portretizat la marginea din dreapta a lucrării, având o expresie puțin neutră și uitând-se înspre cei ce privesc lucrarea. Artistul pare să facă astfel o legătura mai profundă cu privitorii, invitând la o analiză mai detaliată a scenei din care acesta face parte, artistul conștientizând valoarea și statutul său.

Acest gen de abordare se poate regăsi la autoportretul lui Dunstan, menționat anterior, care și el se portretiza într-un plan secund. Deși includerea într-o pictură tematic religioasă era prezentă, realizarea era total alta, valorificându-se mult mai mult frumusețea umană și reprezentarea realistică. Mergând pe acest mod de realizare, autoportretistica a putut explora noi posibilități de plasticitate, cu o diferită amprentă personală.

Fig.10 Masaccio – Sfântul Petru înviindu-l pe fiul lui Theophilus, 1424-6, Capela Brancacci – Florența

Acest fel de autoportretizare putem găsi și la Filippino Lippi în “Martirizarea sfântului Petru’’(Fig.11). Încă o dată îl vedem pe artist reprezentat la marginea din dreapta a lucrării, cu același tip de expresie facială, privind înspre privitorii lucrării, parând că se dorește o legătură mai profundă cu privitorul. Putem concluziona că artistul dorește să se afirme prin arta sa, impunând o abordare plastică mult mai personală, dorind să se expună publicului larg. De asemenea putem observa implicarea mediului social in reprezentarile acestea, oferindu-ne posibilitatea de intelegere a importantei mediului social pentru aceste timpuri, dar si de autovalorificarea artistului prin acest filtru social.

Fig.11 Filippino Lippi – Martirizarea Sfântului Petru, 1481-82, Capela Brancacci – Florența

În exemplele anterioare artistul se plasa la marginea lucrării, dar există unii artiști care s-au plasat chiar lânga centrul de interes, un exemplu fiind Pierro della Francesca. În lucrarea “Învierea” (Fig.12) artistul se autoportretizează ca fiind un soldat dormind. Acesta este al doilea personaj care are indreptat chipul inspre privitor, atrăgând atenția privitorului, dar ca un personaj secund, ochii lui Hristos fiind deschiși și El fiind ridicat este evidențiat ca centru de interes primar. Această abordare îl face pe artist să iși valorifice mai mult propria persoană, făcând încă un pas în evoluția valorificarii personale in autoportretistica.

Necesitatea de afirmare crește odată cu necesitatea de explorare plastică. Avem a face aici cu o problematică existențială chiar și în afara mediului artistic, și anume o autoreflexie prin filtrul social. Făcând o analiză personală putem să ne dăm o valoare mai mică sau mai mare în funcție de cerințele societății și anturajului personal. Alfred Adler in scrierile sale afirma ca,“caracterele, ca și orice realizare științifică, politică sau artistică, nu se vor dovedi niciodată mari și valoroase decât dacă au o valoare pentru obște.” Valorificarea personala este deseori oferita de anturaj, neglijandu-se uneori propria valorificare, ducand astfel la o dominanta valoric sociala in reprezentarile plastice.

Fig.12 Piero della Francesca – Învierea, 1463, Muzeul Civic – Sansepolcro

Pietro di Cristoforo Vannucci abordează această problematică de introducere a autoportretului într-o frescă într-un mod foarte diferit. Acesta nu se include ca un personaj participant la scenariul creat ci ca un tablou înrămat. În partea din dreapta a lucrării “Prudență și Justiție peste șase bărbați înțelepți antici” (Fig.13), găsim autoportretul lui Pietro, care asemenea altor reprezentări, se uită la privitor. Rama ofera unui tablou o valoare crescută, tabloul putând fi oferit și pus pe un perete ca o amintire sau un obiect de preț. Pietro dorește probabil să exprime această valoare personală în lucrarea sa.

Fig.13 Pietro di Cristoforo Vannucci – Prudență și Justiție peste șase bărbați înțelepți antici, 1496-1500, Collegio del Cambio – Perugia

Artiștii nu se reprezentau pe sine ca fiind centrul de interes datorită faptului că nu erau realizate pentru ei înșiși, ci pentru finanțatorii care cereau respectarea cerințelor lor. Deși, aceasta nu l-a oprit pe artist să facă un pas în introducerea reprezentării sale personale, oferind noi metode de reprezentare și noi posibilități spre autoreflectare. Societatea timpurilor respective dorea sa transmita un mesaj prin aceste reprezentari care aveau proprietati de lunga conservare, oferind numelui lor un prestigiu si o amprenta istorica indelungata.

I.1.3. Sculptural

Sculpturile oferă artiștilor noi posibilități de explorare a cunoasterii de sine prin autoportretistica. Având de a face cu tridimensionalitatea, artiștii reușesc să obțină rezultate imposibile bidimensionalității, si anume, introducerea unei noi metode de relaționare cu obiectul artistic, altul decât văzul, acela fiind tactilul. Sculpturile puteau fi realizate în piatră, lemn, lut, metal și realizarea lor necesita multă atenție, răbdare și ingeniozitate. Sculpturile oferă artiștilor posibilitatea de a modela formele pentru a crea înfățișarea unui om, făcând ca reprezentarea fizică tactilă să aibă o mult mai mare valoare prin generarea sentimentului de creator. Influența ideii unui Creator poate fi pentru unii un țel de aspirație aparent imposibilă, dar parțial asemănătoare prin actul sculptural.

Sculpturile timpurii erau deseori reprezentări ale persoanelor istorice, mitologice, religioase, politice și finanțarea lor era costisitoare pentru artistul de rând. Ele erau statui monumentale sau obiecte decorative pentru clădirile politice, regale sau religioase. Unul din cele mai vechi autoportrete sculptate poate fi găsit în secolul XIV î.H. Sculptorul șef al faraonului Akhenaten numit Bak, este reprezentat împreună cu soția sa (Fig.14). Cei doi nu au trăsături faciale recognoscibile și ceea ce îi diferențiază este condiția lor fizică. În timp ce soția sa e portretizată ca fiind îmbrăcată până la glezne și cu forme simple neexagerate, Bak are pieptul și zona abdominală ieșite în evidență mai mult decât soția sa. Acest gen de realizare arată importanța bărbatului în perioada respectivă. „Reprezentarea chipului omenesc este conventională, fiindcă egiptenii erau constrânși să picteze ”umbre” și să le dea chip de umbre, așa cum credeau ei că sînt sufletele umane în lumea de apoi.”Aceasta problematica a lumii de apoi este posibil sa afecteze si reprezentarile sculpturale, care ofera un caracter de imortalitate imaginii celor reprezentati.

Fig.14 Bak – Autoportret cu soția, 1352-1336 î.H, Muzeul Egiptean, Berlin

Sculpturile ce au urmat au abordat într-un alt mod problema autoportretisticii, făcând încă un pas inspre realism. Dorința artistului de a se individualiza și scoate în evidență creștea, făcând ca recunoasterea artistului sa fie mult mai ușoară, iar recunoașterea măestriei sale, mult mai apreciată. Aceste autoportrete pun accent pe chip, ignorând de cele mai multe ori brațele și tot ce este sub nivelul bustului, posibil datorita faptului ca, chipul si frumusetea sa era cea mai definitorie pentru observatori, neputandu-se neglija acest aspect.

Unul din cei mai influenți meșteri ai evului mediu care și-a realizat un autoportret sculptural a fost Peter Parler (Fig.15). Acesta a fost chemat la catedrala Sfântul Vitus pentru a continua și finaliza munca arhitecților și sculptorilor care au fost înaintea sa. Printre multele sale realizări, el și-a sculptat în piatră un autoportret. Detaliul trăsăturilor faciale și a veșmintelor arată o atentă reprezentare a realisticului.

Fig.15 Peter Parler – Autoportret, 1374-80, Catedrala Sf. Vitus – Praha

Aici putem observa o orientare frontală a privirii, în vreme ce în alte lucrări cum ar fi autoportretul cu soția sa, a lui Tullio Lambardo, cei doi privesc în alte direcții, nici la privitori, nici unul la celălalt (Fig.16). Dar această priviri sunt mult mai aproape de crearea iluziei unor ochi adevărați. Expresia lor facială este și ea mult mai realistă, exprimă o stare de contemplare, uimire, ce nu multe astfel de autoportrete relevă. In aceasta reprezentare sculpturala, spre deosebire de altele din genul autoportretisticii, gasim expunerea organelor sexuale, oferind o alt centru de interes si ofera o alta valorificare a reprezentarii de sine.

Fig.16 Tullio Lombardo – Autoportret cu soția, 1490, Galeria Giorgio Franchetti – Veneția

Autoportretele în metal ale lui Andrea Mantegna (Fig.17) și Lorenzo Ghiberti (Fig.18), deși nu se diferențiază mult de cele în piatră, mentionate anterior, când vorbim despre expresia facială, ele prin culoarea și luciul metalic fac o alta legatură cu participantul. Elementele decorative care înconjoară autoportretele lor oferă un aspect mult mai atrăgător. In aceasta forma de reprezentare artistii se expun cu o valoare mai mare in ochii observatorilor, sesizand o oarecare dorinta de afirmare publica. Avand in vedere ca acest tip de reprezentare se poate conserva in timp, ele sunt realizate in asa fel incat imaginea lor si valoarea lor personala sa fie reamintita.

Fig.17 Andrea Mantegna, Autoportret, 1491-94, Basilica Sf. Andrea – Mantova

Fig.18 Lorenzo Ghiberti – Autoportret, începutul secolului XV, Baptistiera di San Giovanni – Florența

Majoritatea autoportretelor erau forme tridimensionale care făceau parte dintr-un spațiu bidimensional. Adam Kraft reușește să își creeze un autoportret a întregului corp. Modul acesta de reprezentare are un alt impact asupra privitorului (Fig.19). Privirea, postura, expresia de o smerenie neîntâlnită la foarte multe autoportrete. Finetea si iluzia carnalitatii oferita de aceasta sculptura face ca relationarea observatorilor cu aceasta sculptura sa fie cu totul alta, creandu-se iluzia unei intalniri sociale. Sculpturile au oferit un numar de autoportrete care ne arata ca posibilitatea cunoasterii de sine poate fi mai apropiata de observatori prin tridimensionalitatea acestora, observandu-se o legatura mai profunda care bidimensionalitatea nu o ofera.

Fig.19 Adam Kraft – Autoportret, 1493-96, Biserica Sf. Laurențiu – Numberg

I.1.4. Pictural

Cel mai mare număr de autoportrete pe care le putem găsi au fost pictate. Istoria artei ne prezintă un numar mare de reprezentări pictate pe lemn, pânză, hârtie, carton, făcând acest tip de reprezentare, cel mai ales. Pictura ofera artistului posibilitatea de a picta într-un mediu ales de el, într-o maniera aleasă de el, într-o durata de timp aleasa de el. Un lux pe care sculptura si fresca nu il ofera. In scrierile lui Victor Ernest Masek se afirma ca „Inaintea cuvantului a fost imaginea: “primele incercari atestate ale omului de a determina realitatea sint incercarile picturale.” Pictura este, deci, o forma de transmite un mesaj, alterat numai de individualitatea si subiectivitatea observatiei personale ale artistului care ofera o alta amprenta asupra mintii umane.

Un avantaj al autoportretizarii picturale o are investitia care nu este intotdeauna atat de mare. O dilema cu care multi artisti s-au confruntat de-a lungul timpului, necesitand deseori o finantare exterioara care era deseori peste puterile lor. Pictorul reuseste sa impinga mult mai departe limitele autoexplorarii, datorita numarului mai mic de restrictii.

Printre primele urme ale autoportretului în pictură găsim lucrarea lui Rufillus Weissenau “Autoportret pictând R-ul” (Fig.20). Acest gen de reprezentare este simbolistica si autoportretiscică. Rufillus pictează litera R care era inițiala numelui său dar care în același timp este prima literă a cuvântului “rufus”, care în latină înseamnă roșu, așa cum era și părul acestuia. În acea perioada majoritatea artiștilor pictau în manăstiri și erau călugări. Fără posibilitatea de a printa paginile Scripturii, ei erau nevoiți să o transcrie manual, introducând deseori inițiale mărite și viu colorate. Făcând aceasta, ei amintesc că scrisul este o metafora pentru actul pictural. „Calitatea cunoasterii omenescului este conditionata atat de persoana cat si de sursele folosite.”

Fig.20 Rufillus Weissenau – Autoportret pictând R-ul, 1170-90, Biblioteca Bodmer – Geneva

Aici avem încă un exemplu în care artistul, care deși trebuia să își împlinească sarcina pentru cel care ii solicitase lucrarea, el își pune amprenta personală prin a-și introduce autoportretul. Acesta este unul exemplu din multe altele. Deși pictorul putea să își creeze un autoportret doar cu sine, acesta se folosea și de alte genuri de reprezentări. Deseori erau solicitați să își pună talentul în serviciul altora iar subiectul era ales de către cumpărător.

Victor Ieronim Stoichiță analizând oglinda în raport cu imaginea picturală, descoperă o legătură între conceptul de imagine și cel de oglindire, utilizat de altfel începând cu Renașterea. Autorul spune că „metafora- cheie a imaginii picturale europene a fost (…) metafora speculară”. În acest context pictura este oglinda realității, iar oglinda este considerată „metaforă a picturii”. Unii din artiștii care au făcut pasul spre autoreprezentare conditionata individual au fost Michelangelo Merisi Caravaggio și El Greco. Deși din punct de vedere pictural, aceștia erau destul de diferiți, amandoi se includeau în compoziții picturale cu mai multe personaje. Amintim aici “Judith decapitându-l pe Holofernes” (Fig.21) în care Caravaggio se autoportretizează ca unul din cele două centre de interes, punându-se într-o postură care atrage ușor atenția privitorului. „Exista reprezentari care depasesc cu mult gradul lor de claritate si care se manifesta ca perceptiile.”

Fig.21 Caravaggio – Judith decapitându-l pe Holofernes, 1599-1600, Galeria Națională de Artă – Roma

Spre deosebire de Caravaggio, El greco folosește un stil pictural mai expresiv, mai dur. Nu se reprezintă ca fiind un personaj important al scenariului pictural, se plasează la marginea lucrării, într-un plan secund. Dar reușește să atragă atenția privitorului prin ochii săi, care sunt singurii ce se uită în direcția privitorului (Fig.22). El Greco nu mizează atât de mult pe frumușetea reprezentării umane, ci mai degrabă pe profunzimea mesajului transmis prin compoziție și culoare.

Fig.22 El Greco – Autoportret ca Sfântul Iosif, 1592-1602, Muzeul Santa Cruz – Toledo

Acești doi artiști au avut numeroase autoportrete în care singurul subiect erau ei înșiși, dar modul lor de a se autoreprezenta era diferit. În vreme ce Caravaggio se autoportretiza într-o postură din înalta societate, El greco mergea pe latura smerită și apropiată de spiritual. Modalitatea de reprezentare cu valorificare sociala este inca o data prezenta si aceasta ofera o reprezentare care nu face abstractie de valorificarea prin anturaj si vesminte.

Fig.23 Caravaggio – Adolescentul Bacchus, 1596-98, Galeria Uffizi – Florența

Fig.24 Caravaggio – Autoportret ca Bacchus bolnav, 1594, Galeria Burgheză – Roma

Veșmintele, expresia facială, parțiala nuditate, fructele și vinul fac din autoportretele lui Caravaggio o reprezentare a statutului său înalt, a înaltei stime de sine și a conștientizării valorii sale. Prin autoportretele sale, Caravaggio arată că a ajuns la un nivel de autocunoaștere care îl acceptă și îl reprezintă cu mândrie. Pe de altă parte, El Greco se reprezintă lipsit de frumusețe fizică, veșminte care acopera întreg trupul, nimic care să arate bogăția sa materială, nimic care să arate mândrie. (Fig.25-26) El Greco pare să se plaseze la pol opus de Caravaggio, prin smerenia reprezentării sale. Religia joacă un rol crucial în toate acestea. El Greco pare să respecte în picturile sale învățătura smereniei pentru a atinge un frumos mult mai pur și adevărat. „Copia facuta de pictor dupa un tablou propriu nu este aidoma originalului, nici cand isi propune fidelitate absoluta.”

Fig.25 El Greco – Autoportret, 1595-1600, Muzeul Metropolitan – New York

Fig.26 El Greco – Autoportret ca Sfântul Luca, 1600, Catedrala Primada – Toledo

El Greco se reprezintă la un moment dat ca fiind mai mult decât un om simplu plin de smerenie, mergând până acolo în a se reprezenta ca un sfânt. În unele din reprezentările sale îl găsim autoportretizându-se ca pe Isus Hristos (Fig.27-28). Pare că dorește ca autoportretul său sa transceadă vizibilul existenței sale pâmăntești, într-o tentativă de a se autoînălța înspre divinul care îi guvernează viața.

Fig.27 El Greco – Isus ca salvator, 1607, Muzeul El Greco – Toledo

Fig.28 El Greco – Hristos, 1585, Muzeul de Artă McNay – Texas

În explorarea potențialului autoportretisticii, pictorii au făcut încă un pas, reprezentându-se practicându-și pasiunea. Există numeroase autoportrete în care pictorul decide să se reprezinte pictând, descoperind privitorilor că el nu este doar subiectul picturii, el este și creatorul ei și creatorul viitoarelor opere. Artistul se reprezintă ca fiind ceea ce este, un artist, cineva care se cunoaște la valoarea și-a acceptat-o și se prin aceasta dorește sa fie cunoscut. Marcel Zahar sustine ca „portretul este locul unde se împlinește și perpetuează asocierea modelului cu autorul său.” El se indoieste de sinceritatea pactului autorului cu modelul, de a-i respecta intimitatea, de a-l reprezenta pur fizic, fără a-și amprenta opera cu propriile trăiri, transformându-și modelul într-un pretext, un manechim pe care îl va îmbrăca în profunzimile eului interior. „E în natura creației ca autorul să aducă mult din sine însuși în lucrare. În portret, două ființe vor fi deci intim legate; asocierea lor se manifestă și in acest fel.” Prin citatul mentionat anterior Marcel Zahar susține ideea conform căreia artistul se va contopi cu modelul pe suprafața pânzei, va amprenta convertind-o în ceva personal, modelul rămânând la stadiul de pretext al unei reprezentări plastice.

Fig.29 Sofonisba – Autoportret, 1556, Muzeul Lancut – Polonia

Fig.30 Adriaen van der Werff – Autoportret cu soția și fiica, 1699,Muzeul Rijks – Amsterdam

Fig.31 Judith Leyster – Autoportret la șevalet, 1633, Galeria Națională de Artă – Washington

Renașterea abundă de autoportrete în care pictorii se reprezintă printr-un realism și o frumusețe atrăgătoare (Fig.29-31) și este nevoie de mult timp până ce se face pasul înspre o altă abordare, una care sa pună accent pe esența personalității, puterea culorii, a formelor și simbolisticii. Acestea devin tot mai vizibile după apariția aparatului foto și a posibilității reproducerii imaginilor, care ii conditioneaza pe artisti sa transceada dincolo de vizibil si de frumos.

I.2. De la oglinda la fotografie

Aparatul foto a fost o revoluție în reprezentarea vizuală, oferind posibilitatea de capturare a unei imagini și de a developa rapid pe o suprafață bidimensională. Primele fotografii apar la începutul secolului XIX, perioadă în care artistul este pus în față cu o nouă alegere. Aparatul foto putea să reprezinte realitatea mult mai rapid, mai exact și mai puțin costisitor decât o putea face artistul clasic, așa ca artistul trebuia să caute un alt mod de reprezentare, care îî era imposibil aparatului foto. Folosirea diferitelor metode de reprezentare a imaginii consta in redarea si conservarea imaginilor ca mijloc de a transmite informatii, dupa cum afirma si Victor Ernest Masek: ,,inca din primele etape ale evolutiei umane si pana in urma cu cateva secole, arta a reprezentat intai primordiala si apoi una din principalele forme de sintetizare si de tezaurizare a cunostintelor.” Fotografiile relevă ceea ce este real și nu imaginar, iar acesta este avantajul care artistul îl va avea întotdeauna. Imaginarul, abstractul și simbolistica formelor și a culorii devin interesul primar al artiștilor plastici.

I.2.1. Abstractizarea realității și predominarea imaginarului

Abstractizarea imaginii poate fi numit asul, din mâneca artistului, împotriva aparatului foto. Abstractul indică depărtarea de recognoscibil și apropierea de imaginar. Această depărtare poate fi într-o mică masură, parțială sau completă, oferind din ce în ce mai multă libertății de reprezentare. Așa cum realismul în reprezentare tinde spre perfecțiune, la fel face și abstractizarea, părându-se, totuși, ca nu ar avea limite.

Urmărind evoluția autoportretelor dăm peste postimpresionistul Vincent Van Gogh. Postimpresionismul a fost un curent artistic care este format din curentele care s-au separat de impresionism, reușind să-l dezvolte, negând limitele sale. Van Gogh reușește să iși creeze peste 30 de autoportrete, care îl ajută în drumul său spre cunoașterea personală (Fig.32-33). Artistul afirmă că nevoia de autocunoaștere și testarea abilitatilor, îl împing pe artist spre atingerea acestui rezultat, dar mai era și situația sa financiară. Van Gogh dorea să fie un țăran-pictor care creează artă pentru muncitori, țărani, pescari si prostituate, și de asemenea să obțină subtilități artistice asemeni marilor maeștri.

„Pictura a reusit sa se elibereze de campul de forta al unor necesitati sociale ce nu-i erau proprii si a putut sa revina la ceea ce dintotdeauna i-a fost specific, la problemele pe care le putea rezolva numai ea, respectiv la structura vizibilului ca atare, eliberata de orice interes neestetic fata de un obiect anumit.” Van Gogh in reprezentarile sale nu pare sa respecte vre-un criteriu social de atalare a unor frumuseti rapitoare, ci mai degraba mizeaza pe efectul culorilor, care le foloseste in reprezentarea acelui interior abstract.

Fig.32 Vincent Van Gogh – Autoportret, 1888, Muzeul de Artă Fogg – Cambridge

Fig.33 Vincent Van Gogh – Autoportret, 1889, Muzeul d’Orsay – Paris

În autoportretele sale putem observa o ușoară îndepartare de realism, datorită tușelor de culoare groasă, culorilor artificiale și, deseori, de o intensitate remarcabilă. Culoarea pare a fi o obsesie pentru artist, acesta obtinand deseori amestecuri de culori de o mare frumusete, care impinge observatorul spre o alta forma de observare si analiza a artistului.

„Ochii tai

iubito

sunt inodori

numai culoarea

ma urmareste, ma urmareste”

Postura, privirea și modul de realizare fac ca aceste autoportrete să impresioneze prin expresivitatea lor, reușind să transmită o gamă de emoții care erau imposibile realismului. Acest gen de reprezentare poate fi găsit și la Henri Matisse (Fig.34), dar spre deosebire de Van Gogh, acesta are o tușă diferită, forme mult mai aspre și culori mai reci, mai șterse. Impactul vizual este cu siguranță altul, arătând o altă abordare în aproximativ aceeași manieră. Oglinda ca mijloc de redare a sinelui produce în același timp iluzia realității, redând chipul lipsit de consistență. După afirmațiile lui Petru Creția, „oglinda ne spune <<eu sunt eu >>, dar această identitate este totuși o alteritate, o incomodă și totuși atât de dorită obiectivare a sinelui, o alienare ratată”.

Fig.34 Henri Matisse – Autoportret, 1906, Galeria Națională – Danemarca

Abstractizarea face un alt pas prin Egon Schiele. El era un pictor expresionist german ale căror autoportrete pot fi recunoscute prin ușoara lor sexualizare, intensitatea expresivității, formelor fluide și contorsionate ale corpului. Schiele era fascinat de aspectul său fizic, pictând peste o sută de autoportrete, dintre care multe erau nuduri. (Fig.35-37) Este evident că artistul a făcut pași considerabili în autoportretistică, dar mizând pe o frumusețe a urâtului. Aspectul neatrăgător al formelor și culorilor dau impresia unei automutilări, trupul fiind reprezentat ca fiind schilodit, chinuit și chipul reprezentând groază, furie și tristețe. Experții declară că lucrările sale par a fi un amestec narcisism și anxietate masochistă. Artistul invită privitorii aproape de el, aproape de iubirea sa, de pierderile sale, de viciile sale, provocând la experimentarea fascinației, repulsiei și admirației. Sabine Melchior-Bonnet spune despre oglindă că „nu reflectă decât o aparență, supusă manipulărilor și minciunilor”, ea dezvăluind astfel adevărata natură a lucrurilor, reliefând aspecte nemaiintâlnite.” Concentrarea asupra unui obiect te tine prizonier in cunoscut, meditatia apartine necunoscutului.” Posibilitatile abordarilor care transced realitatea pot fi scazute, daca artistul ramane prea axat pe analiza persoanei fizice, necesitandu-se o renuntare graduala sau permanenta la legaturile cu realul si adancirea in imaginar.

Fig.35 Egon Schiele – Autoportret cu Pyshalis, 1912, Muzeul Leopold – Austria

Fig.36 Egon Schiele – Autoportret, 1911

Fig.37 Egon Schiele – Autoportret cu vază neagră și degete depărtate, 1911, Muzeul Kunsthistorisches – Viena

Exemplele amintite anterior fac un pas înspre abstractizare, dar doi dintre profesorii de baza ai școlii de la Bauhaus duc abstractizarea la un alt nivel. La școala de la Bauhaus influența cursurilor de arhitectură, design, geometrie, fizică se vede în reprezentările lui Paul Klee și Wassily Kandinsky. Prieteni și colegi, aceștia fructifică mințile studenților care asemeni lor erau într-o dezvoltare și căutare artistică continuă. Modul de reprezentare pe care fiecare din ei îl abordează este unic, dar dorește sa meargă pe același drum al cunoașterii acelui univers interior nelimitat.

„A concepe actul de creație ca pe reconstituirea unui ansamblu de părți disparate, cu aplicare spatială a acestei concepții la corpul și chipul uman, cum se știe , un topos curent în gândirea artistică renascentistă; e vorba însă de a înlocui un element cu un altul de același fel.”

Acel univers interior nu are limite, contrar universului cel real care este guvernat de atâtea legi, însemnând că posibilitatea de explorare și dezvoltare nu are limite. În autoportretul lui Kandinsky are loc prin înlocuirea formei tridimensionale cu un simbol sau o formă geometrică care separate sau alăturate să ducă cu gândul la ceva din lumea reală (Fig.38). Această abordare este una îndrăzneață și revoluționară, ducând explorarea de sine pe căi nepătrunse. Fundalul și costumația din autoportretul lui Kandinsky merg evident pe ideea simbolisticii formelor și culorii, dar capul acestuia, deși colorat expresiv, continuă sa aibă proporții, umbre și carnalitate aproape de realism. „Artistul va conferi operei sale valente si semnificatii mai largi decat cele strict estetice, sau, mai corect spus, va folosi forta de soc emotional a valorilor artistice in sprijinul unei finalitati care le transcede, dar nu le anuleaza.”

Pe de altă parte Klee se rupe aproape de tot de forma reală a trăsăturilor naturale. Capul este un cerc, o sprânceană este un triunghi, nările sunt doua patrate aranjate nefiresc, gâtul și bustul sunt pătrate. Klee simplica formele naturale până la un nivel geometric brut și culorile vii sunt o plăcere vizuală (Fig.39). În autoportretul acestuia putem găsi acel umor, perspectivă copilăroasă și căldură, pe când în autoportretul lui Kandinsky se observă seriozitatea, meticulozitatea, strictețea liniilor și plasarea disciplinată a culorii.

Fig.38 Wassily Kandinsky – Autoportret

Fig.39 Paul Klee – Egal infinitate, 1932, Muzeul Kunstmuseum – Basel

Unul din cei mai influenti artisti care a reusit sa se indeparteze mult de concret este bine-cunoscutul Pablo Picasso. Autoportretele sale nu sunt putine, și departarea sa de realism se vede din ce in ce mai des, dar nu de tot (Fig.40). In ciuda faptului ca nu a reusit niciodata sa se rupa de forma obiectelor lumii reale, progresul sau nu poate fi ignorat. Trupul sufera modificari geometrice si schimbari care alterneaza intre trasaturi plasate apropiat de real sau total nenatural. Culorile și formele reprezintă stările în care artistul se găsește deseori, de la formele apropiate de spiritualitatea mastii africane, pana la haosul formelor aparent neorganizate (Fig.41). De-a lungul explorării sinelui, Picasso se reprezintă în multe înfățișări, deghizări și incarnatii a persoanei sale. Deseori reprezentarile sale releva complicate introspectii psihologice despre starea interioara si bunastarea sa. „A elabora un cap compus presupune efectuarea simultană a mai multor operații: descompunere , transferformal și de sens, substituire, recompunere.” Portretele sale trec prin aceste procese pentru a oferi privitorilor o noua forma inspre introspectia sinelui, facand ca bazele realismului sa piarda din valoare in favoarea abstractului.

Fig.40 Pablo Picasso – Autoportret – 1907

Fig.41 Pablo Picasso – Autoportret – 1972

I.2.2. Multiplicarea ca instrument de reflexie personală

In timp, acceptarea tehnologiei, in deosebi a aparatului foto, in reprezentarea plastica devine din ce in ce mai vizibila. Multi artisti integreaza pozele cu ei insisi in reprezentarile lor si se folosesc de ele pentru a descoperi alte posibilitati de explorare plastica. Unul din cei mai cunoscuti astfel de artisti este Andy Warhol, al carui stil si maniera plastica sunt unice si revolutionare (Fig.42). Andy fiind la un moment dat printre cei mai influenti artisti plastici ai timpului, si a carui valoare artistica se poate observa pana in prezent.

Fig.42 Andy Warhol – Autoportret, 1986, Muzeul de Artă Modernă – Texas

În acest exemplu Warhol își foloseste portretul fotografiat și prin diferite tehnici și amestecuri chimice se joacă cu ele, dandu-le alte culori și un alt impact vizual. Deși aceelași context, deși același personaj, culorile diferite face ca fiecare imagine sa fie unică. Realizarea posibilitățile ascunse a lumii dincolo de tradiționalism, îi deschide calea spre noi experimente și realizarea unor noi expresivități plastice. Warhol experimentează cu tot felul de tehnici inovative, printre care se numără și serigrafia. În timp ce lucra în industria încălțămintei, el și-a dezvoltat tehnica „liniei blotate”, prin aplicarea de cerneală pe hârtie și apoi ștergand-o în timp ce era umedă (Fig.43). El folosește hartia de urmărire și cerneala pentru putea reproduce aceeași imagine de bază, dar schimbând culorile, oferindu-i o posibilitatea de a crea variații nesfârșite. Această tehnică ajunge sa fie perfecționată și prin ea, Warhol reușește să creeze opere de artă minunate care îi aduc o faimă răsunătoare. “,,A cunoaste’’ inseamna in lumea umana, spre deosebire de cea a ”creierelor electronice”, infinit mai mult decat ,,surprinderea corecta a unor laturi, insusiri si legități noi ale realitatii obiective.’’

Fig.43 Andy Warhol – Autoportret

În autoportretele sale putem primi mesaje contradictorii, postura artistului părând sa ceară atenție, dar în același timp s-a saturat de nivelul ei copleșitor. Lucrările sale trec de la a ne spune tot la a ne spune nimic despre artist, care în aceeași lucrare poate părea atât vulnerabil cât și invulnerabil. Warhol se confruntă cu multe probleme existențiale, analizând condiția umană și problemele ei, în special repetitivitatea istoriei, greșelilor, iluziilor. “Unul din dispozitivele standard ale artei de a fi clovn este nesfârșita și insuportabila repetitivitate. Servește ca o ilustrație chinuitoare a soartei care condamnă umanitatea să se repete – aceleași greșeli, aceleași iluzii recurente, născute din aceleași vise imposibile.”

I.2.3. Alterarea realității fotografiate

În explorarea diferitelor forme în care fotografia a influențat arta, dam peste Arnulf Rainer. Rainer a fost un pictor australian care este recunoscut la nivel internațional pentru arta sa abstractă informală. Fotografia este baza autoportretelor sale, dar ele servesc doar ca un mediu de exprimare plastică. Peste fotografiile cu sine, acesta pictează sau desenează diferite forme, linii care schimbă total sau marește mesajul pozei (Fig.44-45). Prin lucrările acestea el reușește să descopere noi posibilități de explorare a sinelui, dar la un nivel în care nu se analizează subiectul, reprezentându-se pas cu pas pe o suprafață, ci mai degrabă el devine suprafața peste care se descopera sinele. „Artistul ,,construieste” tocmai in intentia, constientizata sau nu, de a face vizibili si deci comunicabil un anumit tip de experienta importanta pentru existenta sa, o anumita revelatie, un anumit adevar.”

Fig.44 Arnulf Rainer – O modificare la nas, 1971, Muzeul Tate – Londra

Fig.45 Arnulf Rainer – Siegel, 1970, Galeria Brigitte Schenk – Koln

Această metodă de modificare imaginilor este foarte populară în viitorul telefoanelor mobile, care ofera posibilitatea prelucrării pozelor în timpul sau după capturarea imaginii, toate pentru a transmite un mesaj diferit.

I.2.4. Alterarea realității în sine

Dacă în exemplele anterioare artiștii au ales prelucrarea unei imagini bidimensionale a propriei persoane, Orlan alege o abordare diferita (Fig.46-48). Analizând autoportretele ei vedem încă o data folosirea fotografiei, dar nu ca element de pază, ci ca element final. Modificarea și prealucrarea nu se mai desfășoară pe imagine ci pe propriul corp. Operațiile plastice, machiajul și costumațiile extravagante fac din corpul ei o operă de artă vie. Aceasta devine deseori o reprezentare vie a unor picturi și statui faimoase ale unor femei. Făcând acestea, dorește să atingă idealul frumuseții feminine surprinsă de artistul masculin. În procesul ei de regăsire personală face legături între lucrările acestea propria-i ființă, unindu-le pe toate cu sine. Dacă înainte expresiile, mimica și gesturile te ajutau să descoperi o parte din propria persoană, Orlan schimbă totul, demonstrând că realitatea poate fi alterată în funcție de preferința noastra, nefiind o sursă de bază în explorarea sinelui.

Fig.46 Orlan – Desfigurare-Refigurare, 1998

Fig.47 Orlan – Desfigurare-Refigurare, 1998

Fig.48 Orlan – Desfigurare-Refigurare, 1998

În acest capitol am putut observa ca metodele de reprezentare ale autoportresticii sunt foarte multe. Modurile de reprezentare ale fiecarei generatii si individ se diferentiaza partial sau chiar radical intre ele, oferind o multitudine de posibilitati de analiză.

Dorința oamenilor de a se contempla prin intermediul propriei lor imagini, este, se pare, una dintre cele mai vechi, iar arta portretului individual se numără printre activitățile artistice cele mai universal întâlnite în toate timpurile. Totuși, dezvoltarea sa nu este continuă: în ciuda facultății sale de a reapare sub diverse forme, ea cunoaște și eclipse, care se datorează, fără îndoială, unor obstacole de ordin extra-artistic sau chiar extra-tehnic.

Acest gen stilistic a aparut, deci, ca o nevoie de a contempla prin intermediul propriei reprezentari. Nevoia de autocunoastere fiind mereu prezenta si raspunsurile fiind deseori schimbatoare, profunzimea si analiza unora este uneori subiectiva sau obiectiva, dar cu un impact vizual valuros pentru oricine paseste mai adanc pe meleagurile sinelui.

CAPITOLUL II

AUTOCUNOAȘTEREA

Cine sunt eu? O întrebare la care artițtii, scriitorii și gânditorii lumii au încercat să dea un raspuns prin elaborarea unor opere de artă și opere literare profunde și sisteme de idei mai mult sau mai putin inchegate. Majoritatea din noi ne-am însușit răspunsuri gata oferite de religia, cultura și societatea noastră, care sunt mai mult sau mai puțin elaborate în funcție de personalitate, inteligență, cultură și experiență de viață a indivizilor respectivi. Dar, daca fiecare din noi are o concepție proprie, atunci problematica definirii propriei capătă o greutate mai mare și întrebările par să dea naștere la alte întrebări. Trecerea noastră prin viață poate fi plina de momente mai mult sau mai puțin dramatice cu o semnificație specifică experienței trăite, făcând defirinea si redifinea noastră o nesfârșită sarcină.

Chiar dacă în timp reușim sa ne formăm un nucleu care să nu se schimbe atât de des, multe din trăsăturile noastre pot fi schimbate de către alegerea importanței concepției personale față de noi înșine sau concepția celorlalți față de persoana noastră. În majoritatea cazurilor concepția personală despre sine este cea cu greutate mai mare, făcându-ne uneori să ignoram observațiile altora, care daca mai corecte, sunt diferite, deci le respingem. Este nevoie sa analizăm putin această problematică și apariția și posibil schimbarea/rezolvarea ei. In scrierile lui Vasile Pavelcu observatia conform careia „ideea ca “eul” social, personajul, constiinta de sine nu constituie intreaga noastra personalitate. Aceasta reprezinta un mod particular de adaptare si integrare a individului la grupul social din care face parte”

II.1. Sinele și concepția despre sine

Concepția despre sine poate fi definită ca o colecția organizată de credințe și simțăminte despre noi înșine. Fiecare individ este diferit când vine vorba de parerea personală despre sine, dar un lucru care unii il au in comun se bazează pe aria lor culturală. „Cu cat orizontul nostru cultural, intelectual se largeste, cu atat si personalitatea noastra se schimba, largindu-si dimensiunile” Statutul social ocupat de fiecare poate da o nuantare diferită perceptiei de sine, fiind diferita de la cultura la cultura, un student sau profesor sau artist fiind apreciat diferit. Desi prezentul statutului social ocupa o importantă diferita in functie de cultura, atunci cand introducem in discutie experientele trecute si viziunea asupra viitorului, avem o altă diferențiere valorică.

„In judecatile mele asupra mea insumi pot fi subiectiv sau obiectiv, la fel ca si in judecatile asupra lucrurilor din afara.” Putem sa avem o parere diferită despre persoana noastră în functie de modul in care reflectam, o supraanaliză este uneori mai distructiva decat o observare analitică de suprafață. Anazlizand si reanalizand ajungem să ratăm esentialul, ingropandu-l in prea multe intrebari, care de multe ori nu ar trebui sa existe sau al caror raspuns este mult mai simplu decat am dori noi sa credem.

„Determinarea unitatii psihologiei este mai dificila, fiindca si omul, ca obiect al psihologiei, este o realitate complexa, in care se structureaza toate instantele calitativ diferite, ale realitatii.”

Cunoasterea propriei persoane este adeseori paradoxală:

“Avem toate conditiile sa ne cunoastem cat mai bine, fiindca nimic nu ne ese mai apropiat (ontic si epistemic) decat fiinta proprie, dar, in acelasi timp, nimic nu ne este mai drag decat aceasta fiinta, avand deci toate sansele de a o privi si considera cu mare ingaduinta, de-a distorsiona perceptia in favoarea unei imagini pozitive.”

Valoarea care ne-o atribuim și stima față de propria persoana pot fi afectate de aspiratiile si idealurile noastre, intervenind aici valorile personale si eul dorit care se unesc cu perceptia asteptarilor persoanelor semnificative față de noi. Stima de sine este legată de raportul dintre sinele perceput, conceptia despre sine si sinele care il dorim. Uneori este mai bine sa ne indepartam de ideea de sine dorit sau de conceptia indusa despre sine, si sa ne multumim cu acel sine care reusim sa il percepem, ducand astfel la o autoacceptare, dar riscand probabil la atingerea unei stari vegetative.

O alta problematica in intelegerea sinelui o gasim in sexul persoanei in cauză. In functie de religia, mediul social, viata in familie și stereotipurile cultural sau universal valabile, avem o apreciere nuanțată a barbatilor si femeilor. Mergand in trecut putem observa ca in vreme ce barbatul a fost intotdeauna vazut ca fiind acel om puternic, acela ce putea face orice, acela superior, femeia era vazuta ca sexul slab, cea care era obligata sa poarte grija familiei si cea care nu putea face tot ce facea barbatul, impunandu-i-se o supunere voita sau forțată. In functie de mediul cultural, aceste perceptii si stereotipuri s-au schimbat in bine sau in rau, facand ca in unele cazuri asteptarile indatoririlor femeilor si barbatilor sa scada in valoare sau sa se inverseze. Astfel putem gasi azi barbati care au grija de copii in timp ce femeile lucreaza si femei in posturi de conducere asupra barbatilor.

II.2. Formarea si schimbarea sinelui

Pentru inceput daca analizam lucrarile lui E. Erikson ajungem sa descoperim un numar de opt stadii principale ale parcursului vietii.

Primul stadiu ar fi acela al încrederii sau neincrederii specific primului an de viată. Increderea obtinandu-se prin prezenta confortului psihic si fizic dar si prin grija apropiatilor de a-l feri pe copil de situatiile ce induc frica. Prezenta sau absenta acestei increderi are efecte de lunga durată, ducand la un optimism general sau la pesimism, ingrijorare si neincredere.

Al doilea stadiu este acela al autonomiei versus indoială, care apare in perioada unu-trei ani, perioada in care copii incep sa manifeste vointa si independenta in placerea efectuarii actiunilor autonome. Aceste actiuni nu sunt suficient de controlate de catre parinti, apare pedeapsa care duce la sentimente de indoiala si rusine.

Trecand la al treilea stadiu observam ca dupa trei ani pana la intrarea in scoala, copilul are un grad de autonomie care este confruntat cu un spatiu social mai extins care afecteaza cursul actiunilor in sale inspre indeplinirea unor responsabilitati legate de imbracaminte, jucarii si roluri sociale. Lipsa de responsabilitati poate genera sentimente de vinovatie si anxietate.

In perioada scolii elementare apare problematica a patra a straduintei sau harniciei contra inferioritatii, perioada in care copilul este confruntat cu evaluarea prin note a capacitatilor sale intelectuale. Copii sunt motivati sa isi redirectioneze entuziasmul si energia inspre obtinerea rezultatelor bune. Exista insa pericolul ca datorita etichetarii negative a parintilor sau profesorilor, copii sa experimenteze sentimente de incompetenta si ineficienta care duc la o inferioritate si o slaba pretuire de sine.

Stadiul identitatii si confuziei este de multe ori definitoriu in perioada zece-douazeci de ani, etapa in care se recomanda sfatuirea indivizilor, oferindu-le in acelasi timp libertatea alegerii. Absenta libertatii si impunerea unui fel de identitate poate duce la o confuzie identitară. Fiind nevoit să experimenteze diferite roluri vocationale, in dragoste si prietenii, individul se autocontureaza la un nivel unicat.

Perioada a sasea duce la problematica intimitatii si izolarii din inceputul vietii de adult, respectiv douazeci-treizeci de ani, cand esentiale sunt relatiile de dragoste si prietenie. Daca individul nu reuseste sa depaseasca pozitiv problema de izolare, se poate ajunge la o tristete si izolare cu urme adanci in viata.

In perioada a saptea suntem confruntati la varstele cuprinse intre patruzeci-cincizeci de ani cu problema de generativitate in care grija principala devine aceea de a ajuta noua generatie sa se realizeze in viata sau a stagnarea care inseamna contrariul.

Spre finalul vietii apare etapa a opta, de integritate si disperare, in care dupa sasezeci de ani suntem pusi in ipostaza unei recapitulari a vietii. Sentimentul de satisfactie sau nemultumire apar nu doar in urma analizelor obiective a propriei vieti ci si datorita unor imprejurari, mai mult sau mai putin previzibile, in viatile celor apropiati. „Pana in ultima clipa a vietii (ne) intrebam si aflam ceva despre sine care anterior ne scapase, avem un motiv in plus de multumire sau repros.”

„Structura psihica da nastere fenomenelor psihice care se afirma in interiorul si exteriorul structurii fizice.” Facand o sinteza a celor opt perioade putem deduce ca greutatea valorii sociale difera de la o varsta la alta, si paralel, si valorificarea si perceptia sinelui.

II.3. Scara de valori, autoportretul și sinele ideal

În cercetarea sinelui suntem puși în situații mai mult sau mai puțin importante, făcând ca relaționarea noastră cu ele să varieze. Ceea ce este important pentru o persoană este total nesemnificativ pentru alta, astfel că fiecare pare să aibă o scară de valori indusă sau creată în timp. Această scară de valori se schimbă în funcție de împrejurările și persoanele cu care ne confruntăm, ajungând să punem valoare mai mare pe părerea celor apropiați, chiar dacă e diferită de a noastră, ajungând uneori la o clarificare care o ignorasem până atunci sau la o rătăcire și mai adâncă. Valorile acestea ajung să fie deseori mai mult o problemă socio-culturală și se diferențiază de anumite valori abstract universale care se presupun a fi anumite valori ce orice persoană ar trebui să le aibă.

Imposibilitatea evitării influenței sociale face ca valorile noastre să nu fie întotdeauna autentice, făcând ca ele să se schimbe în timp, în funcție de împrejurare, fiind observabilă nevoia acomodării sociale. Izolarea față de influența aceasta poate fi parțială sau totală, reușind să ne cream singuri valorile personale, dar riscând la o respingere și neînțelegere printre ceilalți. Deși această sarcină de individualizare poate duce la o satisfacție personală, ea nu este decât de scurtă durată, imposibilitatea contactului social fiind puternic prezentă.

Încercând să ne formăm o imagine de sine puternică și plăcuta, trebuie să acceptăm anumite cerințe sociale prin care valoarea noastră în ochii celorlalți să crească, și prin aceasta în proprii ochi. Vorbind despre un model ideal acesta are „funcții normative asupra celui real, dar, la rândul său caută să țină seama de modelul real în așa fel încât să nu rămână o abstracție goală, lipsită de conținut”, iar fiecare judecă și acceptă diferit acest model. Aceasta se reflectă în viața individului prin trăirile personale care servesc ca un filtru temporar personal al acestui model ideal, acceptându-l sau negându-l.

Acceptând modelul ideal propus ajungem uneori la o aparentă acceptare socială dar deseori la o stagnare personală, iar daca negăm acest model putem ajunge la un rezultat opus, dar toate acestea variază în funcție de individ și credința în semnificația valorilor proprii. „Ne cunoastem prin altii si pe altii ii cunoastem prin noi.” Individualitatea face ca societatea să fie plină de diferite nuanțe de oameni, uneori nuanțe ale aceleași culori, alteori nuanțe ale unor culori diferite. Uneori nevoia de afirmare sau schimbare poate fi înlocuită cu acceptarea noțiunii că fiecare culoare face parte din același spectru de culoare divizat din acea sursă de lumină. Diferențele personale sunt mai mult sau mai puțin apreciate și în funcție de percepția atribuită acestora, privind uneori trăsăturile noastre diferite ca fiind mai degrabă o bucurie, decât o problemă. Sinele ideal poate fi acceptat ca fiind acela care în ciuda naturii sale unice individual, acceptă diferitele aspecte ale fiecăruia, influențând caracterul celuilalt până la un nivel nonimpunător.

CAPITOLUL III

SELFIE ȘI SOCIALIZAREA ELECTRONICĂ

Selfie este un autoportret realizat electronic folosind o camera digitala sau un telefon cu un aparat foto integrat. Astazi aceste poze urmeaza sa fie impartasite pe retelele de socializare care au o popularitate internationala accesibila tuturor varstelor. Am observat ca autoportretele timpurii au fost un produs al unei reflexii adanci și atente a propriei persoane, fiind conditionate de finantare si aspecte socio-culturale. Astazi, nu oricine detine o camera digitala, dar aproape oricine detine un telefon cu un aparat foto integrat, facand astfel ca fiecare sa aiba instrumentul reprezentarii personale. Spre deosebire de talentul picturii, desenului si sculpturii, fotografia personala nu necesita o pregatire intensa si indelungata, ci o atingere de deget. Maestria perfectionata in timp de artisti care era atat de cautata de cei mai putin inzestrati este inlocuit cu o secunda electronica.

Selfie-urile sunt la ordinea zilei, ele facand parte din viata de zi cu zi, estimandu-se ca în fiecare zi se realizeaza un numar de aproape un milion de selfie-uri. Justin Denison, vicepresedintele senior al strategiilor si marketingul produselor Samsung estimează ca oamenii vor face in durata vietii lor peste 25.000 de selfie-uri. Numerele cresc din ce in ce mai mult cu cât aceasta moda ajunge sa fie practica nu doar de cei mai activi participanti ci si de prescolari sau chiar varstnici. Dictionarele Oxford anunta in 19 noiembrie 2013 ca “selfie” este cuvantul anului, chiar dacă acesta este folosit pentru prima dată in 13 septembrie 2002 pe un forum australian, dar prima fotografie realizata propriei persoane este abia in 1839.

In 1839 Robert Cornelius produce prima fotografie cu el insusi care este si una din primele fotografii a unei persoane (Fig.49). Din cauza ca procesul era incet el reusea sa descopere obiectivul si sa alerge pentru a poza timp de un minut sau mai mult, apoi sa inlocuiasca capacul obiectivului. Aparatele de fotografiat portabile devin o realitate palpabila prin inovatia din 1900 a cutiei camera a lui Kodak Brownie, urmand o raspandire larga. De obicei se utiliza oglinda si aparatul se stabilea pe un obiect sau pe un trepied. Amintim aici de Ducesa Anastasia Nikolaevna, prima adolescenta care si-a facut o poza intr-o oglinda in 1914 pentru a o trimite unui prieten.

Fig.49 Robert Cornelius – Autoportret fotografic, 1839

Prin anii 1970 autoportretistica fotografică devine mai populară odata cu aparitia camerelor instant, dand nastere la un nou mediu de auto-expresivitate, capturand trasaturi personale ale persoanelor conservatoare și oferind amatorilor posibilitatea de a învata fotografia cu rezultate imediate. Desi posibilitatile de autofotografiere erau extrem de populare prin folosirea acestor dispozitive, o contributie substantiala selfie-urilor de azi o are aparitia camerei frontale la telefoanele Sony Ericsson Z1010.

Cand vine vorba de un selfie se pune problema aspectului personal si a mediului inconjurator. Majoritatea oamenilor doresc sa se autoportretizeze pentru a surprinde un moment placut in viata lor. Selfie-urile ajung sa fie foarte populare in special la tanara generatie fiind o forma prin care acestia isi afirma momentele placute cu prietenii si apropiatii. Necesitatea acceptarii sociale face ca aceste fotografii sa capete o mare greutate facand ca respingerea lor sa lase urme negative asupra indivizilor. Inainte de aparitia retelelor de socializare, posibilitatea de a impartasi cu altii bucuria analizei pozelor era directa si mai calda. “Reintalnirea autorului cu realizarea din momentele de inspiratie trecuta nu se repeta identic, imposibil sa se repete asa ceva pentru ca si el si contextul se transforma in fiecare clipa.”

Internetul ofera indivizilor posibilitatea de a cauta informatii de orice natura pe o platforma electronica in continua dezvoltare. In aceasta platforma pe langa expunerea de informatie simpla se poate gasi informatie interactiva in care cei ce ofera informatia si cei ce o primesc pot avea un dialog. Mergand pe aceasta idee ajungem sa descoperim conceptul de mediu social tehnologic . Acest mediu social face ca oamenii de pe intreaga planeta sa poata interactiona intre ei și sa isi formeze impresii, prietenii si popularitate prin schimburi de informatii. Popularitatea este un factor important in viata multor persoane si nicicand nu a avut o posibilitate de extindere mai mare ca acum. Retelele de socializare pot fi de diferita natura, de la informatii scrise la video si poze. Dintre care cea mai folosita este transmiterea de fotografii, datorita convenientei timpului scurt de realizare si distribuire. „Traiul omului in societate ii creaza anumite raporturi cu semenii sai, raporturi care fac insuficienta cunoasterea teoretica a realitatii.”

Printre cele mai populare retete de socializare amintim de Facebook, Instagram si Twitter care desi au caracteristici unice, se aseamana prin aceeasi posibilitate de impartasire de continut interactiv. Cea mai populara retea de socializare este Facebook, creata de Mark Zuckerberg in anul 2004 cu intentia de a oferi oamenilor posibilitatea ca prin folosirea unei adrese de e-mail, o parola si acces la internet sa poata interactiona intre apropiati si persoane straine. Aici posibilitatea de impartasire a continutului interactiv creste in timp si in anul 2007 se introduce ideea butonului de “LIKE”. Like inseamna a aprecia si este creat cu intentia de a obtine rezultate vizibile a continutului cel mai apreciat din acest mediu de socializare. Desi a inceput doar ca o forma de analiza, in prezent acesta capata o alta valoare pentru unii, si anume aceea valoarea sociala. „Caracterele, ca si orice realizare stiintifica, politica sau artistica, nu se vor dovedi niciodata mari si valuroase decat daca au o valoare pentru obste.”

Odata ce like-ul devine o forma de apreciere, ea devine pentru altii o evidenta a importantei personale. Cu cat cantitatea de aprecieri este mai mare cu atat valoarea acelui continut creste atat in ochii celorlalti cat si in ai individului care a distribuit acel continut, folosindu-se de aceasta masuratoare ca un fel de valorificare proprie. Daca numarul de aprecieri este scazut inseamna ca acel continut nu este apreciat, incurajand la schimbare dar de cele mai multe ori la dezamagire. Multe persoane au ajuns sa faca lucruri total nebunesti doar pentru a posta un continut cat mai apreciat.

Exemple de selfie-uri nebunesti putem gasi pe intreg internetul, de la a se fotografia sarind cu parasuta sau catarandu-se pe un zgarie nori, pana la a-si tine capul in gura unui aligator (Fig.50). Atentia acordata capturarii pozei perfecte este o dovada a importantei aprecierii sociale si a cresterii popularitatii. Daca este sau nu ceva pozitiv, depinde de la individ la individ, dar cert este ca unii au dus această nevoie de atentie prea departe. Avem exemple de oameni care si-au gasit sfarsitul incercand sa isi faca un selfie, neatentia elementelor din jur fiind principala cauza.

Fig.50 Selfie-uri

Fenomenul selfie ajunge in atentia psihologilor si se observa ca fotografii neprofesionisti au tendinta de a-si fotografia obrazul stang, lucru comun pictorilor profesionisti din diferite perioade istorice. In incercarea de a face acel selfie perfect, in 2014 un barbat petrece in jur de zece ore pe zi, dar nereusind sa realizeze ceea ce el considera selfie-ul perfect el incearca sa se sinucida. Putem observa o problema grava la nivel psihologic al acestui fenomen care poate fi uneori dus prea departe. Aceste tentative de a se poza excesiv da impresia unui narcisism infloritor, lucru care in 2015 ajunge sa se observe in special la barbati.

Pentru a genera o apreciere crescuta, se face pasul inspre introducerea de poze de grup in care individul se inconjoara cu persoane cu un statut social mai crescut. Persoanele atractive fizic, vedetele, persoanele politice sunt printre cele mai des intalnite persoane secunde celui ce se autofotografiaza. Aceasta alaturare face ca indivizii sa capete valoare pe retelele de socializare, fiind printre cele mai apreciate si raspandite poze. „Viata psihica a omului nu este in stare sa se guverneze in mod liber, ci se gaseste in permanenta in fata unor sarcini stabilite de undeva din afara.”

In dezvoltarea posibilitatilor de a captura cele mai bune poze, selfie stick-ul este creat. Acesta ofera posesorului posibilitatea ca, prin pozitionarea telefonului pe un brat mecanic retractabil, sa poata captura pozele de la o distanta mai mare decat ar fi putut doar cu propriul brat, oferind posibilitatea fotografierii unui spatiu mai larg.

Retelele de socializare au oferit oamenilor o posibilitate de a se expune public in moduri care inainte nu erau la indemana oricui. Accesibilitatea acestor retele de socializare este foarte bine primita de majoritatea persoanelor si desi multe din utilizarile sale au ajuns mai mult nocive decat placute, retele de socializare raman in continuare o posibilitate ca artistul sa se expuna public mult mai bine.

„Drumul nostru spre ‘’adevarul absolut’’ trece prin nenumarate erori” In nevoia de autovalorificare prin nivelul de aprecieri primite in urma postarii de continut fotografic, multi afirma ca pozele lor sunt unice, autoironice dar ale celorlalti sunt superficiale si egocentrice. Această nevoie de a ne autovalorifica prin subminarea celorlalti este foarte vizibila, practicandu-se destul de des in special pana la maturizare. Narcisismul este prezent in fiecare din noi intr-o anumita proportie, unii folosind-o in mod ironic, altii agresiv, neacceptand posibilitatea unui altul mai frumos sau popular ca ei insisi.

Paradoxul retelelor de sociale este acela ca desi impartim continut pentru a intra in legatura si a forma relatii noi sau mai stranse cu alti oameni, in acelasi timp petrecem atat de mult timp pe aceste retele de socializare cand suntem impreuna cu aceste persoane. Nevoia de a forma legaturi de prietenie este intrecuta de nevoia de atentie, o nevoie care este nesfarsita si daunatoare relatiilor de lunga durata, izolandu-te si formand relatii superficiale si reci. In nevoia de exteriorizare prin retelele de socializare evitam adesea contactul social fizic, ajungand adesea sa petrecem mai mult timp in fata unui ecran decat in fata unui chip. La adolescenti se obseva ca expunerea prelungita la astfel de medii sociale duce la o izolare fizica care afecteaza perceptia realului expresiilor si gesturilor celorlalti. „Ca fiinta umana in relatie cu toate fiintele vii trebuie mai intai sa fim in relatie cu noi insine. Nu putem intelege, iubi si accepta pe altii, fara ca mai intai sa ne cunoastem si sa ne iubim pe noi insine”

In acest capitol am parcurs anumite detalii legate de aparitia, popularitatea si aspectele pozitive si negative ale selfie-ului in raport cu retelele de socializare care le da valoare prin raspandirea lor internationala.

CAPITOLUL IV

SELFIE – ESTE O POZĂ SAU MAI MULT?

IV.1. Conceptul lucrării

Analizand problematica autocunoasterii intr-o perspectiva psihologica si istoric artistica am observat o nuantare distincta a fiecarei generatii, cultura, generatii. Fiecare artist a avut un mod propriu de reprezentare a ceea ce din perspectiva sa poate fi o perceptie mai mult sau mai putin solida a propriei persoane, regula de la care nu ma voi abate.

Lucrarea in cauza readuce in discutie aceasta problematica a autocunoasterii intr-o maniera personala dar cu influenta si nuantare neprevazuta, schimbandu-se pe parcurs, asemeni perceptiei personale de-a lungul vietii.

Termenul de selfie este folosit in această lucrare ca o referinta la timpurile in care traim. Termenul de selfie este arhicunoscut si face ca problematica fotografiei de sine sa fie dusa inspre o directie de autoreflexie. Cercetand nevoia de autoportretizare posibil sa nu mergem spre o directie a autocunoasterii, ignorand deseori greutatea unor activitati banale care pot duce la o intelegere mai profunda a propriei persoane. Fotografia este astazi, in era tehnologiei si a vitezei o reprezentare spontana a unei mici fractiuni de moment din aceasta viata care trece deseori mult prea repede pentru a tine pasul.

Fig.51 Cindy Sherman

Fig.52 Orlan

Pozele au ajuns sa fie un album foto in retelele de socializare care intr-un mod alert au ajuns sa fie un important criteriu definitor in existenta noii generatii. Imaginea care o publica individul pe reteaua de socializare ajunge sa fie trecuta prin filtrul analizei sociale care duce la acceptare, apreciere sau respingere si chiar ridiculizare. Aceasta este o problematica care duce la alterarea realitatii prin autointroducerea personala printre obiecte, spatii, persoane de o valoare culturala, sociala, religioasa s.a.m.d. mai mare, sau, in unele cazuri, la infrumusetarea artificiala a aspectului fizic cum putem observa la artistele Orlan (Fig.52) si Cindy Sherman (Fig.51).

Avand in vedere această alterare a realitatii suntem confruntati cu intrebarile referitoare la autenticitatea si relevanta imaginilor respective in analiza indivizilor. Aceste poze reflecta unul din nenumaratele momente, trairi si experiente, dar nu pot oferi o intelegere totala, ci fragmentata. Abia facand o analiza a componentei diferitelor fragmente putem estima anumite caractere ale persoanei in cauza, dar nu in intregime, deoarece fiecare din noi vedem atat cat ni se ofera. Indiferent daca judecata se face fata in fata sau analizand fragmentul fotografic, putem distinge atat cat vedem, dar niciodata intregul.

In lucrarea practica in cauza se poate observa elementul comun al fiecarei reprezentari ca fiind un autoportret impartit in diferite fragmente, fiecare din ele fiind un alt autoportret asemanator ca ipostaza dar individualizat ca realizare. Impactul vizual al fiecareia este diferit, asemeni diferitelor poze facute aceluiasi subiect in diferite momente. In ciuda diferentelor individuale, se poate observa buna unitate formata de acestea in crearea unui portret intreg.

Fig.53 Ilie Boca – Straturile gândului se suprapun

Fig.54 Andy Warhol, Autoportret

Inspiratia și modul de realizare au fost influentate, in special, de Andy Warhol (Fig.54) si Ilie Boca (Fig.53) care prin reprezentarile lor au servit ca un punct de pornire. Asemeni lucrarilor lui Warhol, subiectul reprezentarilor este acelasi dar diferit la un nivel diferit de al sau, mergand mult mai mult inspre o diferentiere potrivita lucrarilor lui Boca.

IV.2. Structura compozițională

În realizarea lucrării subiectul principal este autoportretul personal care în urma unei intervenții electronice de modificare cromatică și abstractizarea formei a dat naștere la un număr de patruzeci și nouă de autoportrete. Fiecare autoportret este de dimensiunea unei coli A3, fiecare individualizându-se de cealaltă prin culoare, tehnică și mod de realizare (Fig.55).

Fig.55. Rășinar Laviniu Marian, Selfie¸2017, 294 x 210 cm. Tehnică mixă pe carton

Aceste autoportrete în lipsa celorlalte sunt o entitate de sine stătătoare, dar prin alăturare se observă structurarea unui întreg, a unui alt portret. Acest tip de abordare scoate în atenșia privitorului ideea mai multor fragmente ale unui întreg. Folosindu-se de elementul comun al autoportretului asemănator autoportretului compus, se arată că fiecare fotografie făcută propriei persoane poate fi un fragment al unei imagini mult mai mare, care doar prin alătrare și analiză atentă se poate observa.

IV.3. Cromatica și tehnica

Tehnica folosită este mixta, folosind autoportretele modificate electronic ca bază, care dupa transpunerea lor electronica, acestea trec prin diferite tehnici clasice sau improvizate. Fiecare din aceste autoportrete se diferențiază prin modul, mai mult sau mai puțin, abstract în care au fost realizate și prin tehnica mixtă unică fiecărei lucrări. Peste unele din ele se intervine cu vopsele acrylice și colaj, peste altele cu creion și marker sau chiar și sclipici, iar peste altele nu se intervine deloc. Elementul comun al majorității lucrărilor este conturul autoportretului compus care este mascat suficient cât sa facă parte din fragmentul individual, dar suficient de evident pentru a se observa autoportretul compus. Fiecare fragment are o cromatică diferită. Se folosesc contraste calde-reci, complementare, simultane și contrast de cantitate. (Fig.56)

Fig.56. Rășinar Laviniu Marian, Selfie¸2017, 294 x 210 cm. Tehnică mixă pe carton (Fragmente)

CONCLUZIE

Prezenta lucrare a adus în discutie o problematica veche de cand omul, aceea a autocunoasterii. Fiecare este constient intr-o oarecare masura de capacitatile si trasaturile care il diferentiaza de ceilalti, dar aceasta nu este intotdeauna datorata individualitatii ci si relatiei sociale. Societatea in care traim poate sa altereze mult conceptia noastra despre noi insine de-a lungul vietii. Criteriile care ne pot altera sau uneori imbunatati perceptia de sine sunt societatea, cultura, religia si insasi sexul masculin sau feminin. Timpurile si indivizii se schimba de la o generatie la alta, nascand noi tipuri de perceptie, noi indivizi, noi problematici care duc la o inevitabila realizare ca ,cel mai probabil, nu vom fi niciodata constienti in intregime de acel eu, care este unicat.

In prezenta lucrare scrisa s-au adus informatii si exemple vizuale care sa ajute putin la intelegerea acestei problematici de-a lungul timpului prin anumite realizari individuale, asa cum si lucrarea practica a abordat tema autocunoasterii intr-un mod inedit.

Fragmentarea a jucat un rol important in realizarea lucrarii practice, dorind sa aduca in atentia privitorilor ideea de analiza a sinelui dintr-o perspectiva mult mai larga, evitand pe cat posibil tragerea de concluzii dintr-o singura bucata de adevar.

“În bucuria estetică noi ne întoarcem la noi înșine, aproape de ființa noastră primordială. Încântarea produsă de marile opere de artă are puterea să ne întoarne către ceea ce suntem, către goliciunea și zburdălnicia ființei simple, lipsită de gânduri și de conștiința de sine.”

Omul a incercat sa explice sinele prin diferite forme, mai mult sau mai putin relevante timpului lor si generatiilor ce au urmat, descoperind noi si noi adevaruri existentiale, dar cautarea nu este finala. Daca este posibila o autocunoastere totala, este putin probabil, dar timpurile se schimba si posibilitatile la fel. Certitudinea este aceea ca fiecare individ este asemenea celuilalt prin faptul ca si el ca oricare altul este mult mai mult decat poate fi spus intr-o poza, dar in acelasi timp unic prin caracteristicile sale personale. Se spune ca “fiecare poza face cat o mie de cuvinte”, dar o mie de cuvinte nu sunt suficiente pentru a ne descrie.

BIBLIOGRAFIE

Cărți:

Marcel Zahar, Arta timpului Nostru, Editura Meridiane, București, 1973.

Marcel Breazu, Cunoașterea artistică, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1960.

Adina Chelcea, Septimiu Chelcea, Cunoașterea de sine – Condiție a înțelepciunii, Editura Albatros, București, 1990.

Daniel Constantin, Arta și civilizațiile mediteraneene, Editura Meridiane, București, 1980.

Jean Klein, Cine sunt eu? Căutarea sacră. Editura Herald, București, 1988.

Liviu Lăzărescu, Culoarea în artă, Editura Polirom, București, 2009.

Alfred Adler, Cunoașterea omului, Editura Iri, București, 1996.

T.I. Ardelean, C.D. Avram, Cunoașterea omului – Corp fizic și corp psihic, Editura Concordia, Arad, 1993.

Sabine Melchior-Bonnet, Istoria oglinzii, traducere Luminița Brăileanu, Editura Univers, București, 2000.

Petru Iluț, Sinele și Cunoașterea lui – Teme actuale de psihologie, Editura Polirom, București, 2001.

Galliene și Pierre Francastel, Portretul. Cincizeci de secole de umanism în pictură, Editura Meridiane, București, 1973.

Piere Courthion, Curente și tendințe în arta secolului XX, Editura Meridiane, București, 1973,

Victor Ernest Masek, Mărturia artei, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1972.

Ioan Pavel Azap, Autoportret cu mască, Editura Recomfinas Fapta Transilvăneană, 1993.

Camilian Demetrescu, Culoarea. Suflet și retină. Editura Meridiane, București, 1966.

Vasile Pavelcu, Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității, Editura didactică și pedagogică, București, 1982.

Anca Oroveanu, Rememorare și uitare. Scrieri de istoria artei, Ed. Humanitas, București, 2005.

Chevalier J., Gheerbrant A., Dictionar de simboluri, Volumul II, Editura Polirom, Iași, 2009.

Antonia Valentin, Pablo Picasso, Editura Meridiane, București, 1968.

Ion Coman, Emil Burbulea, Cunoașterea de sine – fascinație și repulsie, Editura Viitorul Românesc, București, 1996.

Petru Creția, Oglinzile, Editura Humanitas, București, 2005.

Victor Ieronim Stoichiță, Instaurarea tabloului,Metapictura în zorii Timpurilor Moderne, traducere Andrei Niculescu, Editura Meridiane, București, 1999.

Lucian Culda, Omul, cunoașterea, gnoseologia, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.

Vasile Pavelcu, Invitație la cunoașterea de sine, Editura științifică, București, 1970.

Internet:

http://www.smash.com/21-extreme-selfies-time/

http://www.telegraph.co.uk/women/life/we-take-1-million-selfies-every-day–but-what-are-they-doing-to/

http://thefw.com/average-person-selfies-lifetime/

http://blog.oxforddictionaries.com/press-releases/oxford-dictionaries-word-of-the-year-2013/

http://www.studiointernational.com/index.php/andy-warhol-self-portraits

http://www.tate.org.uk/art/artists/arnulf-rainer-1813

ANEXE

Surse ale imaginilor

Fig.1 Dunstan – Autoportret în adorarea lui Hristos, 943-57, Biblioteca Bodleian – Oxford, din: http://www.saintedwardbrotherhood.org/dunstan.html

Fig.2 Albrecht Durer – Autoportret, 1484, Muzeul Metropolitan de Artă – New York, din: http://www.openculture.com/2013/07/the_genius_of_albrecht_durer_revealed_in_four_self-portraits.html

Fig.3 Albrecht Durer – Foaie de studiu cu autoportret, mână și pernă, 1491-92, Muzeul Metropolitan de Artă – New York, din: https://en.wikipedia.org/wiki/Self-Portrait_(D%C3%BCrer,_Munich)

Fig.4 Gentile Bellini – Autoportret, 1496, din: https://www.pinterest.com/pin/381469030918643196/

Fig.5 Giuseppe Arcimboldo – Autoportret, 1575, din: https://www.pinterest.com/pin/530017449871894541/

Fig.6 Peter Paul Rubens – Autoportret,1634, din: https://www.pinterest.com/pin/439663982344296874/

Fig.7 Rembrandt Harmenszoon van Rjin – Autoportret, 1630, din: https://www.pinterest.com/explore/rembrandt-self-portrait/

Fig.8 John Constable – Autoportret, 1806, din: https://www.pinterest.com/pin/570338740279822216/

Fig.9 Caspar David Friedrich – Autoportret, vârsta treizecișișase, 1810, din: https://www.pinterest.com/pin/355010383105967842/

Fig.10 Masaccio – Sfântul Petru înviindu-l pe fiul lui Theophilus, 1424-6, Capela Brancacci – Florența, din: https://it.wikipedia.org/wiki/Resurrezione_del_figlio_di_Teofilo_e_san_Pietro_in_cattedra

Fig.11 Filippino Lippi – Martirizarea Sfântului Petru, 1481-82, Capela Brancacci – Florența, din: http://galeriidearta.blogspot.ro/2015/04/filippino-lippi-c-1457-aprilie-1504.html

Fig.12 Piero della Francesca – Învierea, 1463, Muzeul Civic – Sansepolcro, din: https://it.wikipedia.org/wiki/Piero_della_Francesca

Fig.13 Pietro di Cristoforo Vannucci – Prudență și Justiție peste șase bărbați înțelepți antici, 1496-1500, Collegio del Cambio – Perugia, din: https://www.selfportraithistory.com/category/1400/

Fig.14 Bak – Autoportret cu soția, 1352-1336 î.H, Muzeul Egiptean, Berlin, din: https://www.selfportraithistory.com/category/a-c/

Fig.15 Peter Parler – Autoportret, 1374-80, Catedrala Sf. Vitus – Praha, din: http://www.wikiwand.com/en/Peter_Parler

Fig.16 Tullio Lombardo – Autoportret cu soția, 1490, Galeria Giorgio Franchetti – Veneția, din: https://www.flickr.com/photos/dalbera/sets/72157627669680303/

Fig.17 Andrea Mantegna, Autoportret, 1491-94, Basilica Sf. Andrea – Mantova, din: https://www.wikiart.org/en/andrea-mantegna/self-portrait-1506

Fig.18 Lorenzo Ghiberti – Autoportret, începutul secolului cincisprezece, Baptistiera di San Giovanni – Florența, din: https://commons.wikimedia.org/wiki/Self-portrait

Fig.19 Adam Kraft – Autoportret, 1493-96, Biserica Sf. Laurențiu – Numberg, din: http://www.panoramio.com/photo/24910693

Fig.20 Rufillus Weissenau – Autoportret pictând R-ul, 1170-90, Biblioteca Bodmer – Geneva, din: https://www.selfportraithistory.com/category/1100/

Fig.21 Caravaggio – Judith decapitându-l pe Holofernes, 1599-1600, Galeria Națională de Artă – Roma, din: https://www.selfportraithistory.com/category/1500/

Fig.22 El Greco – Autoportret ca Sfântul Iosif, 1592-1602, Muzeul Santa Cruz – Toledo, din: https://www.selfportraithistory.com/category/1500/

Fig.23 Caravaggio – Adolescentul Bacchus, 1596-98, Galeria Uffizi – Florența, din: https://www.selfportraithistory.com/category/1500/

Fig.24 Caravaggio – Autoportret ca Bacchus bolnav, 1594, Galeria Burgheză – Roma, din: https://www.selfportraithistory.com/category/1500/

Fig.25 El Greco – Autoportret, 1595-1600, Muzeul Metropolitan – New York, din: https://www.selfportraithistory.com/category/1500/

Fig.26 El Greco – Autoportret ca Sfântul Luca, 1600, Catedrala Primada – Toledo, din: https://www.selfportraithistory.com/category/1500/

Fig.27 El Greco – Isus ca salvator, 1607, Muzeul El Greco – Toledo, din: https://www.pinterest.com/pin/499336677406590808/

Fig.28 El Greco – Hristos, 1585, Muzeul de Artă McNay – Texas, din: https://g1b2i3.wordpress.com/tag/el-greco/

Fig.29 Sofonisba – Autoportret, 1556, Muzeul Lancut – Polonia, din: https://en.wikipedia.org/wiki/Sofonisba_Anguissola

Fig.30 Adriaen van der Werff – Autoportret cu soția și fiica, 1699, Muzeul Rijks – Amsterdam, din: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Self-portrait_by_Adriaen_van_der_Werff.jpg

Fig.31 Judith Leyster – Autoportret la șevalet, 1633, Galeria Națională de Artă – Washington, din: https://www.nga.gov/content/ngaweb/Collection/highlights/highlight37003.html

Fig.32 Vincent Van Gogh – Autoportret, 1888, Muzeul de Artă Fogg – Cambridge, din: https://en.wikipedia.org/wiki/File:Van_Gogh_self-portrait_dedicated_to_Gauguin.jpg

Fig.33 Vincent Van Gogh – Autoportret, 1889, Muzeul d’Orsay – Paris, din: https://en.wikipedia.org/wiki/Van_Gogh_self-portrait_(1889)

Fig.34 Henri Matisse – Autoportret, 1906, Galeria Națională – Danemarca, din: http://www.smk.dk/en/explore-the-art/highlights/henri-matisse-self-portrait/

Fig.35 Egon Schiele – Autoportret cu Pyshalis, 1912, Muzeul Leopold – Austria, din: http://www.leopoldmuseum.org/en/leopoldcollection/masterpieces/36

Fig.36 Egon Schiele – Autoportret, 1911, din: http://www.metmuseum.org/art/collection/search/483438

Fig.37 Egon Schiele – Autoportret cu vază neagră și degete depărtate, 1911, Muzeul Kunsthistorisches – Viena, din: http://www.widewalls.ch/artist/egon-schiele/

Fig.38 Wassily Kandinsky – Autoportret, din: https://www.pinterest.com/pin/314126142736871129/

Fig.39 Paul Klee – Egal infinitate, 1932, Muzeul Kunstmuseum – Basel, din: https://uk.pinterest.com/pin/556194622705538735/

Fig.40 Pablo Picasso – Autoportret – 1907, din: http://www.boredpanda.com/pablo-picasso-self-portrait-style-evolution/

Fig.41 Pablo Picasso – Autoportret – 1972, din: http://mymodernmet.com/pablo-picasso-self-portraits/

Fig.42 Andy Warhol – Autoportret, 1986, Muzeul de Artă Modernă – Texas, din: http://warholessays.tumblr.com/post/113779789675/andy-warhol-self-portrait-1986

Fig.43 Andy Warhol – Autoportret, din: http://uncyclopedia.wikia.com/wiki/Andy_Warhol

Fig.44 Arnulf Rainer – O modificare la nas, 1971, Muzeul Tate – Londra, din: http://www.tate.org.uk/art/artworks/rainer-untitled-face-farce-t03905

Fig.45 Arnulf Rainer – Siegel, 1970, Galeria Brigitte Schenk – Koln, din: http://www.tate.org.uk/art/artworks/rainer-untitled-face-farce-t03905

Fig.46 Orlan – Desfigurare-Refigurare, 1998, din: http://www.artnet.com/artists/orlan/past-auction-results

Fig.47 Orlan – Desfigurare-Refigurare, 1998, din: http://www.stuxgallery.com/exhibitions/orlan

Fig.48 Orlan – Desfigurare-Refigurare, 1998, din:

Fig.49 Robert Cornelius – Autoportret fotografic, 1839, din:

Fig.50 Selfie-uri, din: http://www.smash.com/21-extreme-selfies-time/

Fig.51 Cindy Sherman, din: http://www.skarstedt.com/artists/cindy-sherman/

Fig.52 Orlan, din: https://www.pinterest.com/pin/28780885090383694/

Fig.53 Ilie Boca – Straturile gândului se suprapun, din: http://artindex.ro/2015/10/02/expozitia-personala-ilie-boca-palimpsestes-elite-art-galler/

Fig.54 Andy Warhol, Autoportret, din: http://uncyclopedia.wikia.com/wiki/Andy_Warhol

Fig.55 Rășinar Laviniu Marian, Selfie¸2017, 294 x 210 cm. Tehnică mixă pe carton

Fig.56 Rășinar Laviniu Marian, Selfie¸2017, 294 x 210 cm. Tehnică mixă pe carton (Fragmente)

Formular “Tema – Lucrare de Finalizare a studiilor”

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA ____________________________________________________________________

DEPARTAMENTUL _______________________________________________________________

TEMA_____________________________

Lucrare de Finalizare a studiilor a studentului____________________________________

1). Tema lucrării de finalizare a studiilor:_______________________________________________

__________________________________________________________________________________

2). Termenul pentru predarea lucrării _________________________________________________

3). Elemente inițiale pentru elaborarea lucrării de finalizare a studiilor _____________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

4). Conținutul lucrării de finalizare a studiilor :__________________________________________

__________________________________________________________________________________

5). Material grafic:__________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

6). Locul de documentare pentru elaborarea lucrării:

__________________________________________________________________________________

7). Data emiterii temei_______________________________________________________________

Coordonatori științifici

LECTOR UNIV. DR. BLÂNDA PAUL

LECTOR UNIV. DR. FEKETE TIBERIU

DECLARAȚIE DE AUTENTICITATE A

LUCRĂRII DE FINALIZARE A STUDIILOR

Titlul lucrării _____________________________________________________

________________________________________________________________

Autorul lucrării ___________________________________________________

Lucrarea de finalizare a studiilor este elaborată în vederea susținerii examenului de finalizare a studiilor organizat de către Facultatea _________________________________________ din cadrul Universității din Oradea, sesiunea_______________________ a anului universitar ___________.

Prin prezenta, subsemnatul (nume, prenume, CNP) _________________

________________________________________________________________,

declar pe proprie răspundere că această lucrare a fost scrisă de către mine, fără nici un ajutor neautorizat și că nici o parte a lucrării nu conține aplicații sau studii de caz publicate de alți autori.

Declar, de asemenea, că în lucrare nu există idei, tabele, grafice, hărți sau alte surse folosite fără respectarea legii române și a convențiilor internaționale privind drepturile de autor.

Oradea,

Data Semnătura