Programul de studii universitare de master [311650]

Universitatea “Ovidius” [anonimizat]. UNIV. DR. FLORI BRAȘOVEANU

ABSOLVENT: [anonimizat] 2020

Universitatea “Ovidius” din Constanța

Facultatea de Drept și Știinte Administrative

Programul de studii universitare de master

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE. [anonimizat]. UNIV. DR. FLORI BRAȘOVEANU

ABSOLVENT: [anonimizat] 2020

CUPRINS

Intrоducеrе …………………………………………………………………………………………….

Capitоlul I. Cоnѕidеrații privind lоcul și rоlul ONU în societatea internațională …………………………………………………………………………………….

1.1. Crеarеa Organizației Națiunilor Unite ………………………………………………………..

1.2. Obiective și principii ……………………………………………………………………………

1.3. Ѕtructura Organizației Națiunilor Unite………………………………………………….

1.4. Organisme specializate ale ONU ………………………………………………………….

Capitоlul II. Rolul ONU în menținerea păcii în lumea contemporană ……………

2.1. Αѕpеctе gеnеralе …………………………………………………………………………………

2.2.Reforma ONU în Politica de Securitate Internațională…………………………………..

2.3.Rolul ONU în Politica Dezarmării și Controlul armamentelor ……………………..

INTRODUCERE

CAPITOLUL I Cоnѕidеrații privind lоcul și rоlul ONU în societatea internațională

Crеarеa Organizației Națiunilor Unite

Organizația Națiunilor Unite (abreviat ONU) este cea mai importantă organizație internațională din lume. Fondată în 1945, [anonimizat] 193 de state membre. Întemeierea ei a [anonimizat], a Cărții Organizației Națiunilor Unite. [anonimizat] a asigura „pacea mondială”, „respectarea drepturilor omului”, „cooperarea internațională” și „respectarea dreptului internațional”. Sediul central al organizației este la New York.

1.2. Obiective și principii

Obiectivul numărul unu și cel mai cunoscut este reducerea la jumătate a sărăciei în lume. [anonimizat]. Aceasta este însă o [anonimizat], sănătatea, implicarea socială și politică. [anonimizat].

[anonimizat]. Deși în ultimii 30 de ani cifra școlarizărilor s-a [anonimizat] 113 milioane. ONU și-a propus ca până în anul 2015 copiii din întreaga lume să aibă posibilitatea de a termina ciclul primar de învățământ. În Germania fondurile pentru programe educative în cadrul învățământului primar se vor majora în următorii 5 ani cu 120 de milioane de Euro.

Obiectivul numărul trei este promovarea egalității dintre sexe. Guvernul german sprijină diverse programe care facilitează implicarea socilă, politică și economică a femeilor, accesul nediferențiat la educație și resurse, militează pentru combaterea violenței domestice și a traficului cu femei precum și pentru interzicerea circumciziei femeilor.

Următoarele 3 obiective se referă la îmbunătățirea stării de sănătate la nivel mondial, reducerea mortalității infantile și protejarea mamelor. Obiectivul cu numărul 6 are în vedere combaterea unor boli precum SIDA și malaria. Deși în ultimele decenii s-au înregistrat progrese notabile privind creșterea speranței de viață, malaria, tuberculoza, complicațiile la naștere și SIDA provoacă încă milioane de victime la nivel mondial – ceea ce înseamnă că obiectivul privind sănătatea este departe de a se putea realiza în viitorul apropiat. ˝În loc să stabilească obiective și să prezinte explicații, șefii de guverne ar trebui să întreprindă măsuri concrete pentru a realiza progrese reale˝, este de părere Secretarul General al ONU, Kofi Annan.

Protecția mediului constituie un alt țel al ONU. În timp ce în țările puternic industrializate distrugerea mediului este cauzată de producția și consumul neraționalizat, în țările în curs de dezvoltare aceasta este urmare a sărăciei, a creșterii demografice, a condițiilor de trai proaste și a necunoașterii metodelor de prevenire. Guvernul german și-a adus contribuția la finanțarea proiectului multilateral ˝Facilități Globale pentru Mediu˝ încă din 1991.

Ultimul obiectiv stabilit la summitul ONU din 2000 îl constituie construcția unui parteneriat de dezvoltare mondială care are în vedere realizarea unui sistem financiar comercial deschis și echitabil, ștergerea datoriilor statelor în curs de dezvoltare, majorarea ajutorului financiar pentru proiecte de dezvoltare, precum și cooperarea în cadrul acestor proiecte, cu sectorul economiei private. Începând din anul 1999 Ministerul german al Dezvoltării a contribuit cu peste 8 miliarde de Euro la proiecte de parteneriat, dintre care 5,5 miliarde au fost mobilizate din sectorul privat al economiei.

Politica de dezvoltare din ultimii ani include nu doar acodarea de ajutoare financiare, ci și metode de planificare, monitorizare și evaluare a diverselor proiecte. ˝Țările în curs de dezvoltare trebuie să-și asume bineînțeles responsabilitatea printr-o guvernare competentă, prin combaterea corupției, asigurarea unui cadru legal, respectare a drepturilor omului˝, afirmă ministrul german pentru dezvoltare, Heidemarie Wieczorek-Zeul.

Se urmărește o armonizare a proiectelor pentru dezvoltare în țările partenere, pentru a se evita realizarea în paralel a unor proiecte similare. ˝Este important ca mijloacele disponibile să fie folosite în mod eficient, de aceea coordonarea acțiunilor statelor ONU participante la proiect este de importanță majoră˝ a precizat Wieczorek-Zeul. Se încearcă în plus aplicarea la nivel național a proiectelor locale care s-au bucurat deja de succes. Rezultate importante și rapide se pot obține doar dacă statele ONU își armonizează strategiile globale privind protecția mediului și liberalizarea comerțului internațional.

1.3. Ѕtructura Organizației Națiunilor Unite

Organizația Națiunilor Unite este compusă din cinci entități: Adunarea Generală a Națiunilor Unite, Secretariatul Națiunilor Unite, Curtea internațională de justiție, Consiliul de Securitate al ONU și Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite. O a șasea entitate, Consiliul de Tutelă, și-a încetat activitatea în 1994, atunci când Palau a devenit stat independent. Patru dintre cele cinci entități au sediul în New York. Curtea internațională de justiție se află în Haga, Regatul Țărilor de Jos, iar alte agenții își au sediile în Biroul Națiunilor Unite de la Geneva , Biroul Națiunilor Unite de la Viena  și Biroul Națiunilor Unite de la Nairobi. În baza Convenției legată de privilegii și imunități a Națiunilor Unite, ONU și agențiile sale au imunitate în fața legilor din țările în care își desfășoară activitatea, menținând astfel imparțialitatea Națiunilor Unite legată de țările gazdă și statele membre.

Alături de cele șase entități principale se regăsește „o colecție extraordinară de entități și organizații, unele dintre ele chiar mai vechi decât organizația mamă, care își desfășoară activitatea aproape independent față de Națiunile Unite” (Linda Fasulo). Această colecție include agenții specializate, instituții de cercetare și educație, programe, fonduri etc.

1.4. Organisme specializate ale ONU

Sistemul ONU este format din șase organe principale: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul, precum și agenții specializate, programe și fonduri de dezvoltare.

a) Adunarea generală

Adunarea generală a ONU este compusă din cele 192 de state member, poate discuta orice problemă referitoare la Carta ONU sau la funcțiunile oricărui organism al ONU. Poate face recomandări statelor membre ONU și Consiliului de Securitate în orice chestiune cu excepția celor aflate în dezbaterea Consiliului de Securitate al ONU. Adunarea generală primește și analizează rapoarte din partea altor organe și organisme ONU și a Secretarului General al Organizației mondiale. Alege cei 10 membri nepermanenți ai Consiliului de Securitate și pe unii membri ai Consiliului de Tutelă. Împreună cu Consiliul de Securitate, dar votând independent, alege membrii Curții Internaționale de Justiție. De asemenea, numește Secretarul General al ONU, la recomandarea Consiliului de Securitate. Aprobă bugetul Organizației mondiale.

Deciziile în probleme privind pacea și securitatea internaționale sunt adoptate cu 2/3 din votul statelor membre, iar în alte probleme, cu majoritate simplă. Potrivit regulilor de procedură, Adunarea generală are următoarea structură: cele șase comisii principale, comitetele procedurale (Comitetul General – format din președintele Adunării Generale, care îl și prezidează, cei 21 de vice-președinți ai Adunării generale și președinții celor șase comisii principale), comitetele permanente (Comitetul Consultativ pentru Probleme Administrative și Bugetare și Comitetul pentru Contribuții).

Adunarea generală își desfășoară activitatea în cadrul sesiunilor plenare anuale, care se deschid în luna septembrie a fiecărui an, precum și în cadrul celor șase comisii. Dezbaterile generale în cadrul plenarei Adunării generale a ONU se desfășoară de-a lungul unei perioade de două săptămâni. Sesiunile se organizează la sediul ONU din New York. Sesiuni speciale pot fi organizate la cererea Secretarului General sau la cererea majorității statelor membre. Sesiuni de urgență pot fi organizate în 24 de ore, în baza unei cereri primite de Secretarul General din partea Consiliului de Securitate (potrivit unei decizii adoptate cu 9 voturi favorabile) sau a unei decizii adoptate de Adunarea generală (majoritate simplă).

Cele șase comisii corespund domeniilor majore aflate în responsabilitatea Adunării generale: Comisia I (securitate și dezarmare), Comisia a II-a (economică și financiară), Comisia a III-a (social-umanitară), Comisia a IV-a (politici speciale și decolonizare), Comisia a V-a (administrativ-bugetară), Comisia a VI-a (juridică). Activitatea celor șase comisii se desfășoară pe parcursul dezbaterilor generale care continuă cu dezbaterile tematice și consultările informale pe marginea proiectelor de rezoluție ce urmează a fi adoptate, ulterior, în plenul fiecărei Comisii, iar apoi, în plenara Adunării Generale a ONU.

b) Consiliul de Securitate al ONU

Consiliul de Securitate este compus din cinci membri permanenți (China, Federația Rusă, Franța, Marea Britanie și SUA) și zece membri nepermanenți, dintre care cinci sunt aleși în fiecare an de Adunarea generală. Membrii nepermanenți sunt aleși conform distribuției geografice echitabile: 5 din grupurile regionale african și asiatic, unul din grupul regional est-european, doi din grupul regional latino-american și caraibian și doi din grupul regional vest-european.

Deciziile pe teme procedurale sunt luate cu votul favorabil a nouă membri. Pe aspectele de fond, deciziile se adoptă cu cel puțin nouă voturi favorabile, membrii permanenți votând în favoare sau abținere. În structura Consiliului de Securitate se mai află comitetele permanente (Comisia pentru Construcția Păcii, comitetul de experți privind regulile de procedură, comitetul pentru reuniuni în afara cartierului general, comitetul privind admiterea de noi membri, grupuri de lucru ad-hoc, comitetele de sancțiuni, tribunalele internaționale).

Consiliul de Securitate are ca responsabilitate fundamentală menținerea păcii și securității internaționale, prin soluționarea pașnică a disputelor și prin întreprinderea de acțiuni împotriva amenințărilor la adresa păcii și securității internaționale și a actelor de agresiune și își desfășoară activitatea în ședințe oficiale și în ședințe cu caracter neoficial.

c) Consiliul Economic și Social (ECOSOC)

ECOSOC este compus din 54 de state membre. Deciziile sunt adoptate cu majoritatea simplă a membrilor votanți. Sesiunile ECOSOC sunt organizate în fiecare an în luna iulie, alternativ la Geneva și la New York. În subordinea ECOSOC se află diverse comisii sau comitete specializate cu o componență limitată, cum ar fi: Consiliul Drepturilor Omului, Comisia pentru Statistică, Comisia pentru Populație și Dezvoltare, Comisia privind Combaterea Traficului, Consumului și Abuzului de Stupefiante, Comitetul pentru Resurse Naturale etc.

ECOSOC inițiază studii și analize privind economia mondială, problematica socială, culturală, educația și sănătatea la nivel internațional și face recomandări în legătură cu aceste probleme Adunării generale, membrilor ONU și agențiilor specializate.

d) Consiliul de Tutelă

Consiliul de Tutelă este compus din reprezentanții membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU și reprezentanții aleși de Adunarea generală, pentru un mandat de trei ani. Conform unei interpretări juridice supuse atenției de către Secretarul General al ONU, Consiliul de Tutelă este compus din reprezentanții țărilor care administrează teritoriile aflate sub tutelă și reprezentanții statelor membre permanente în Consiliul de Securitate neimplicate în administrarea teritoriilor aflate sub tutelă.

Consiliul de Tutelă examinează rapoartele supuse atenției de autoritățile administrative ale teritoriilor aflate sub tutelă; acceptă petiții și le examinează în consultare cu autoritățile administrative; organizează vizite periodice în teritoriile aflate sub tutelă; întreprinde alte activități în conformitate cu acordul de tutelă.

În 1994, Secretarul General a recomandat în raportul său anual asupra activității Organizației, ca Adunarea generală să treacă la eliminarea treptată a acestui organism, în conformitate cu articolul 108 din Carta ONU.

e) Curtea Internațională de Justiție

Curtea Internațională de Justiție este formată din  15 magistrați aleși în mod independent de Adunarea generală și Consiliul de Securitate și are competență contencioasă și competență consultativă.

Competența contencioasă poate fi privită din două perspective :

ratione personae – numai statele pot fi părți în cauzele supuse Curții (atât statele membre ONU, cât și cele nemembre, dar care au devenit părți la Statutul Curții în condițiile fixate de Adunarea generală la recomandarea Consiliului de Securitate) ;

ratione materiae – asupra a două categorii de cauze : cele pe care i le supun părțile și « toate chestiunile prevăzute în mod special în Carta Națiunilor Unite sau în tratatele și convențiile în vigoare » (art. 36 alin. 1 din Statut).

Competența consultativă – Curtea este împuternicită să emită avize consultative care pot fi cerute pentru orice problemă juridică de Adunarea generală și Consiliul de Securitate, precum și de alte organe ONU autorizate de Adunarea generală  și de instituțiile specializate, în probleme juridice care privesc sfera lor de activitate.

f) Secretariatul ONU

Secretariatul ONU are sediul în New York și este condus de Secretarul General, ales de membrii Adunării generale la recomandarea Consiliului de Securitate al ONU.

Structura organizatorică/Departamente:

Biroul executiv al Secretarului General;

Serviciul de supraveghere internă;

Oficiul pentru probleme juridice;

Departamentul pentru afaceri politice;

Departamentul pentru probleme de dezarmare;

Departamentul pentru operațiuni de menținere a păcii;

Oficiul de coordonare a problemelor umanitare;

Departamentul pentru probleme economice și sociale;

Departamentul pentru problemele Adunării generale și serviciile de organizare;

Departamentul pentru informații publice;

Departamentul de management.

Capitоlul II. Rolul ONU în menținerea păcii în lumea contemporană

2.1. Αѕpеctе gеnеralе

Organizația Națiunilor Unite este cea mai importantă organizație internațională. A fost fondată în 1945, după Cel de-al Doilea Război Mondial. În prezent, numără 193 de state membre. ONU are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internaționala și respectarea dreptului internațional. Sediul central al organizației este situat în New York. Conform Cartei ONU, responsabilitatea menținerii păcii și securității în lume îi revine Consiliului de Securitate, care trebuie să adopte decizii, privind reglementarea pașnică a litigiilor și, dacă este necesar, să ia măsuri de constrângere prin forțe militare internaționale.

În perioada postbelică, ONU a fost implicat în soluționarea diferitor conflicte locale. În anii 1947-1948, ONU a contribuit la crearea Statului Israel, în Orientul Apropiat, ulterior a contribuit la aplanarea conflictelor israelo-arab din această regiune în anii: 1949, 1956, 1973. În anii 1991-1992, ONU a contribuit la curmarea conflictelor izbucnite din fosta Iugoslavia. ONU a intervenit promt și în alte conflicte regionale: Kashmir, Cipru, Yemen, Republica Dominicană.

Organizația Națiunilor Unite a jucat un rol important și în reglementarea relațiilor internaționale dintre diferite state, cum au fost: ”Criza Nucleară” din Marea Caraibelor, agresiunea sovietică împotriva Afganistanului, războiul civil din El Salvador, agresiunea Irakului contra Kuwaitului, conflictul din Somalia etc.

2.2.Reforma ONU în Politica de Securitate Internațională

Revitalizarea activității Adunării Generale

Revitalizarea Adunării Generale ONU (AG), aflată pe agenda ONU din 1991, a fost dezbătută în cadrul unui Grup de lucru ad-hoc al AG, deschis participării tuturor statelor. Discuțiile s-au concentrat pe rolul și autoritatea AG, precum și pe metodele de lucru, relațiile cu celelalte organisme ale ONU (în special Consiliul de Securitate) și procesul de selecție a Secretarului General (SG).

Reforma Consiliului Economic și Social (ECOSOC)

Scopul reformei ECOSOC îl reprezintă identificarea acțiunilor și a mijloacelor care să facă din ECOSOC un organ proactiv în domeniile economic și social.

Reforma managerială

Scopul acestui segment de reformă îl reprezintă utilizarea mai eficientă a mijloacelor economice și a resurselor umane de care dispune Organizația, în vederea respectării principiilor și realizării obiectivelor specifice.

1) Reforma Secretariatului

Reforma Departamentului pentru Afaceri Politice – DAP, prin consolidarea funcțiilor de diplomație preventivă și mediere ale Secretariatului ONU.

Realinierea Departamentului pentru Operațiuni de Menținere a Păcii (DPKO), prin crearea unui departament specializat pentru aspectele de logistică a misiunilor ONU pentru menținerea păcii – Departamentul pentru Sprijin.

2) Revizuirea mandatelor

În 2006 s-a decis întocmirea, pentru prima dată în istoria ONU, a unui registru în care să figureze toate mandatele mai vechi de cinci ani. În decembrie 2008, AG a adoptat o serie de rezoluții referitoare la aspecte bugetare și administrative, inclusiv un document în 13 părți privind reforma managerială, prin care au fost aprobate noi aranjamente contractuale pentru numiri temporare și permanente, în vigoare de la 1 iulie 2009.

Coerența sistemului ONU

Creșterea gradului de coerență a sistemului ONU a figurat printre obiectivele majore în cadrul procesului de reformă.

În 2006, Secretarul General al ONU a desemnat un Panel la nivel înalt care să exploreze modalitățile prin care sistemul ONU ar putea deveni mai coerent și eficient în domeniile: dezvoltare, asistență umanitară și mediu, cu luarea în considerare a aspectelor privind dezvoltare durabilă, egalitatea de șanse între femei și bărbați și drepturile omului. Panelul a prezentat (la sfârșitul anului 2006) raportul « Delivering as one », care a formulat propuneri de creștere a coerenței sistemului ONU, atât la nivel central, cât și la nivel operațional, în teren. Consultările interguvernamentale care au urmat au abordat următoarele teme majore: finanțare, guvernare și reformă instituțională, egalitate între sexe, ca și practici de afaceri, drepturile omului, mediu și probleme de ordin umanitar. În iulie 2008 a fost prezentat Raportul asupra realizărilor în domeniu, a cărui concluzie a fost continuarea consultărilor între statele membre.

Revizuirea cuprinzătoare la 4 ani a politicii din 2012 este principalul instrument de politică a Adunării Generale responsabil cu definirea modalităților de dezvoltare a ONU pentru sprijinirea programelor țărilor în eforturile lor de dezvoltare.

Examinarea cuprinzătoare evaluează patru poziționări strategice, și anume structura, prezența în teren, finanțarea și modalitățile de lucru în sistemul ONU, în scopul de a îmbunătăți coerența, eficacitatea, eficiența și impactul.

2.3.Rolul ONU în Politica Dezarmării și Controlul armamentelor

Politica aliată din acest domeniu se întemeiază pe angajamentul statelor membre de respectare, implementare și întărire a acordurilor și regimurilor de control al armamentelor, dezarmare și neproliferare, angajament stipulat în majoritatea documentelor strategice ale Alianței.

La Summit-ul de la București (aprilie 2008), șefii de stat și de guvern aliați au reafirmat rolul controlului armamentelor, dezarmării și neproliferării pentru asigurarea păcii, securității și stabilității internaționale. Au luat notă, de asemenea, de raportul privind creșterea profilului NATO în domeniu și au însărcinat Consiliul Nord-Atlantic să evalueze aceste subiecte în mod periodic.

Drept rezultat, raportul pe această temă, prezentat la Summit-ul de la Strasbourg-Kehl (2009), a reflectat o gamă largă de activități și eforturi pentru prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă, precum și pentru distrugerea surplusului de arme de calibru mic și mijlociu, ca și a surplusului de muniție. Raportul a stabilit ca obiectiv al Alianței creșterea nivelului de informare a opiniei publice cu privire la contribuția NATO în aceste domenii.
Declarația Summit-ului NATO de la Lisabona și Conceptul Strategic al Alianței adoptat cu aceeași ocazie (2010) au inclus în mod explicit, pentru prima dată, intenția Alianței de a sprijini crearea condițiilor pentru o lume liberă de arme nucleare, conform obiectivelor Tratatului de Neproliferare a Armelor Nucleare (NPT), pentru a asigura promovarea stabilității internaționale și a unei securități egale pentru toți.Adoptat la Summit-ul NATO de la Chicago (2012), raportul privind Revizuirea Posturii de Apărare și Descurajare a reiterat rolul controlului armamentelor, dezarmării și neproliferării în îndeplinirea obiectivelor de securitate ale Alianței.

Declarația Summit-ului NATO din Țara Galilor (2014) evidențiază rolul controlului armamentelor, dezarmării și neproliferării pentru realizarea obiectivelor de securitate ale Alianței. Eforturile întreprinse pe această linie pot avea un impact direct asupra mediului de securitate al NATO.

De aici decurge necesitatea respectării tratatelor în materie, inclusiv a Tratatului privind Forțele Nucleare cu Rază Medie de Acțiune (INF) – element crucial al securității euro-atlantice.

Importanța controlului armamentelor, dezarmării și neproliferării a fost reafirmată și cu ocazia Summit-urilor NATO de la Varșovia (2016) și Bruxelles (2018). Comunicatele ultimelor două Summit-uri reiterează angajamentul aliat față de întărirea și modernizarea regimului de control al armamentelor convenționale ȋn Europa, pe baza principiilor și angajamentelor asumate, inclusiv cele privind reciprocitatea, transparența și acordul statului-gazdă pentru staționarea pe teritoriul său a forțelor și armamentelor aparținând altui stat. Referitor la Tratatul INF, prin Declarația Summit-ului de la Bruxelles din 2018, Alianța a evocat identificarea unui sistem rus (9M729) care generează preocupări importante. Ulterior, în decembrie 2018, miniștrii de externe aliați au emis o Declarație referitoare, între altele, la dezvoltarea și dislocarea sistemului rus 9M729, respectiv încălcarea Tratatului INF. Miniștrii aliați au făcut, totodată, apel la o revenire urgentă a Rusiei, pe deplin și în mod verificabil, în parametrii tratatului, responsabilitatea pentru menținerea sa în vigoare revenindu-i.

PozițiaRomâniei

România acordă o atenție deosebită acestor teme și se implică în discuțiile desfășurate în adrul NATO pe palierele respective, inclusiv în sfera controlului armamentelor convenționale, în mod particular în formatul Grupului de Lucru la Nivel Înalt pentru Controlul Armamentelor Convenționale – High Level Task Force (HLTF). România pledează, totodată, pentru respectarea tratatelor din domeniul controlului armamentelor convenționale, precum Tratatul CFE (Conventional Armed Forces in Europe Treaty), modernizarea Documentului de la Viena, respectiv menținerea și întărirea Tratatului Cer Deschis (Open Skies Treaty)

Introducere

Organizația Națiunilor Unite este o grupare internațională fondată în 1945, are 194 state membre, întemeierea ei a constat în semnarea Cărții Organizațiilor Națiunilor Unite de către membrii fondatori. Carta ONU a fost ratificată în anul 1945 de către China, Franța, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Statele Unite, este instrumentul consitutiv al organizației consacrând drepturile și obligațiile statelor și stabileste organele și procedurile O.N.U.

O.N.U are misiunea de a asigura pacea și securitatea internațională, de a dezvolta relații de cooperare între națiuni, de a asigura egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul acestora la autodeterminare. Prin apartenența la această organizație statele membre se angajează în menținerea păcii mondiale și au obligația de a rezolva pe cale pașnică disputele, iar O.N.U își îndeplinește scopurile prin disponibilitatea de cooperare a membrilor.

În 1398 Serbia a fost învinsă de Imperiul Otoman, devenind spațiu otoman, iar din acest motiv albanezii au început să preia provincia cu acordul Înaltei Porți, (aceasta le-a recunoscut suveranitatea în anul 1489), aceștia au preluat provincia forțând sârbii ortodocși să migreze spre nord, deplasarea lor fiind cunoscută drept ''marea migrație sârbă''.

În 1912 Serbia a reușit să recapete Kosovo doar pentru puțin timp, fiind inclusă în Noua Albanie independentă, marile puteri implicându-se pentru a presa Albania să cedeze Serbiei această reuniune.

În anii 80 au început abuzurile albanezilor asupra sârbilor din Kosovo, aceștia s-au bucurat de cea mai mare autonomie administrativă și culturală din întreaga lor istorie. În 1990 Guvernul Sârb a modificat Constituția redefinind statul Kosovo drept regiune a Serbiei, iar Guvernul de la Belgrad era cel care deținea controlul administrativ și executiv.

Armata de eliberare din Kosovo a fost o organizație formată din albanezi kosovari, iar scopul acesteia a fost obținerea independenței Kosovoului față de Iugoslavia, luând naștere după eșecul albanezilor în aplanarea crizei cu sârbii, făcându-se cunoscută pentru numeroasele atacuri împotriva polițiștilor și a membrilor serviciilor speciale sârbe.

Armata de eliberare din Kosovo este văzută de albanezi ca o grupare care lupta pentru libertate, guvernul iugoslav îi descria ca fiind teroriști, deoarece au lansat patru atacuri asupra civililor și asupra poliției, în anul 1992 a condus un program violent pentru a recăpăta independența Kosovo.

Acest program conținea o strategie de a stârni neliniște în rândul sârbilor pentru a-i face pe aceștia să acorde independența Kosovo.

Campania împotriva securității sârbe a precipitat o lovitură puternică pentru armata Iugoslavă, acest lucru declanșând războiul din Kosovo. Intervenția armatei din Iugoslavia și a militanților sârbi a dus la exodul albanezilor kosovari, un număr mare de persoane s-au refugiat, N.A.T.O împreună cu UE și organizațiile pentru drepturile omului au considerat aceste acțiuni ca fiind campanii de purificare etnică

Atacul N.A.T.O și implicarea O.N.U

Din 1949 și până în zilele noastre, legătura dintre O.N.U și Alianța Nord-Atlantică a rămas constantă și s-a manifestat în relațiile juridice dintre documentele fondatoare, contactele dintre instituțiile Națiunilor Unite și cele ale Alianței au fost extrem de limitate, dar în momentul în care conflictul din fosta Iugoslavie s-a precipitat, situația s-a schimbat. În iulie 1992, din cauza accentuării conflictului, navele N.A.T.O care aparțineau Forțelor mediteraneene permanente ale Alianței, asistate de Aviația de patrulă maritimă a N.A.T.O, au început să monitorizeze operațiunile din Adriatica deoarece doreau respectarea embargoului pe armament instituit de O.N.U împotriva republicilor fostei Iugoslavii.

Pe toată durata mandatelor, cele două forțe multinaționale au colaborat strâns, în Bosnia și Herțegovina cu alte organizații internaționale și agenții umanitare, inclusiv cele ale Națiunilor Unite, precum Înaltul comisariat pentru refugiați (UNCHR) și Forța operativă de poliție internațională a O.N.U (IPTF), iar în februarie 1998, N.A.T.O a anunțat că este pregatită să organizeze și să coordoneze o forță multinațională care să continue activitatea în Bosnia și Herțegovina, în conformitate cu mandatul primit de către Consiliul de Securitate ca urmare a încheierii mandatului S.F.O.R. Noua forță își menținea denumirea de “S.F.O.R”, aceasta reflecta necesitatea continuă de stabilitate în Bosnia și de instaurare a fundamentelor unei păci definitive în regiune.

N.A.T.O a decis să atace Iugoslavia pe 24 Martie 1999 fără autorizarea O.N.U, lovind numeroase ținte civile (spitale, biserici, poduri), membrii N.A.T.O considerau aceasta, singura soluție care ar fi putut potolii acțiunile militare și violența în Kosovo, doreau retragerea din Kosovo a forțelor de poliție, prezența unor trupe internaționale, reîntoarcerea refugiaților în plină siguranță la casele lor.

Obiectivele NATO în conflictul din Kosovo au fost prezentate la reuniunea Consiliului Nord-Atlantic, alianța dorea: încetarea tuturor acțiunilor militare și încetarea imediată a violenței și a activităților represive ale guvernului Milosevic; retragerea tuturor forțelor militare, de poliție și paramilitare din Kosovo, staționarea prezenței ONU de menținere a păcii în Kosovo, returnarea necondiționată și sigură a tuturor refugiaților și a persoanelor strămutate, stabilirea unui acord-cadru politic pentru Kosovo bazat pe acordurile Rambouillet, în conformitate cu dreptul internațional și Carta Națiunilor Unite.

Principalul vinovat a fost găsit președintele Milosevic, acesta a refuzat să coopereze pentru a aplana conflictele din zonă, lucrurile au degenerat din cauza dorinței sale de a se implica într-o maniera violentă în problema Kosovo fiind acuzat pentru ''crime de război''.

În afara pozițiilor militare ale armatei sârbe, campania aeriană a NATO a vizat clădiri guvernamentale și infrastructura pentru a oprii regimul Milosevici. La 11 iunie 1999 operațiunile aeriene au fost suspendate deoarece Serbia a acceptat un acord de pace care a prevăzut retragerea forțelor sârbe din provincie și înlocuirea lor cu trupe NATO care aveau ca scop menținerea păcii.

Au existat și incidente nefericite care au dus la moartea unor refugiați albanezi, membrii ai Armatei de Eliberare din Kosovo și civili albanezi, cel mai controversat incident a fost bombardarea ambasadei Chinei din Belgrad, la data de 7 mai 1999, în care au murit trei jurnaliști chinezi, acest lucru declanșând o criză în relațiile bilaterale chino-americane.

KFOR (Forțele din Kosovo) este forța militară condusă de NATO care avea scopul de a menține pacea în Kosovo, fondată după sfarșitul războiului ca urmare a Acordului de la Kumanovo între Iugoslavia și NATO în 12 iunie 1999, iar legalitatea acestei misiuni a fost asigurată de Rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate ONU .

KFOR au fost formate din 4 brigăzi multinaționale ale regiunii care erau responsabile pentru acțiunile unei zone specifice, sub comanda unui singur lanț de comandanți aceștia fiind la rândul lor conduși de Comandantul KFOR.

Obiectivele acestei forțe sunt enumerate într-un mandat emis de NATO, se dorea împiedicarea amenințărilor contra Kosovo de către Iugoslavia și forțele sârbe, demilitarizarea Armatei de Eliberare din Kosovo, siguranța publică și ordinea civililor, susținerea efortului militar și a prezenței civile internaționale. Kfor a asigurat trecerea la starea de pace în Kosovo, iar după cinci ani de calm relativ, au izbucnit confruntările albanezilor contra autorităților internaționale și a minorității sârbe punând în dificultate forțele NATO și poliția internațională, acest conflict a dus la moartea a 19 oameni și părăsirea caselor de către sârbi.

Amiralul Gregory Johnson, Comandantul flancului sudic al dispozitivului Alianței a criticat KFOR și O.N.U pentru faptul că nu au anticipat intensitatea revoltei și pentru lipsa de cooperare, numind acel eveniment unul de purificare etnică.

Pe 24 Martie 1999 Iugoslavia, Rusia și Belarus au cerut o întrunire cu Consiliul de Securitate scopul lor fiind găsirea unei soluții pentru a determina pacea în Kosovo și pentru a-i convinge pe reprezentanții N.A.T.O să renunțe la violență. Atentatele au continuat până când s-a ajuns la un acord care a dus la retragerea forțelor armate iugoslave din Kosovo și la înființarea misiunii O.N.U pentru administrarea interimară a Kosovo (UNMIK), misiunea O.N.U de menținere a păcii în Kosovo.

În favoarea intervenței NATO au pledat SUA, Marea Britanie, Franta, Olanda, Canada, Germania, reprezentantii acestor state văzând intervenția N.A.T.O utilă ținând cont că nu s-au încălcat Rezoluțiile nr 1160, 1199, 1203. China, India, Rusia, Belarus și Namibia nu au fost de acord cu intervenția militară NATO susținând că lipsa autorizației Consiliului de Securitate reprezintă o încălcare a Cartei O.N.U și a principiilor dreptului internațional.

Intervenția militară a NATO în Kosovo, din martie 1999, (sub pretextul unei acțiuni umanitare pentru a sprijinii comunitatea albaneză), a încălcat criteriile dreptului internațional.

Președintele Statelor Unite din acea vreme, Bill Clinton a numit bombardarea Iugoslaviei o intervenție umanitară menită să echilibreze situația din Kosovo, adăugând că "este de asemenea foarte importantă pentru interesul național al Americii". Cu toate că a încheiat conflictul dintre forțele sârbe și albanezi, intervenția NATO nu a rezolvat și criza umanitară provocată de război.

Consiliul de Securitate nu a condamnat NATO ori membrii acestei alianțe pentru folosirea neautorizată a forței, a fost prezentată invocarea art. 51 din Carta O.N.U drept temei legal al intervenției. S-a argumentat faptul că rezoluțiile Consiliului de Securitate nr. 1199 și 1203 declară situația din Kosovo ca fiind o amenințare la adresa păcii și securității din regiune.

Un asemenea argument nu poate fi luat în considerare, deoarece art.51 din Carta O.N.U are în vedere un atac armat îndreptat asupra unui stat, iar fluxul refugiaților nu constituie un astfel de atac. În baza art.51 nu sunt permise loviturile preventive, chiar dacă s-ar proba faptul că un conflict armat s-ar putea extinde și la statele învecinate drept consecință a neintervenției.

Profesorul Antonio Cassese a sugerat anumite criterii pentru a justifica folosirea unilaterală a forței în scopuri umanitare, condițiile se bazează pe: încălcări evidente ale drepturilor omului, în cazul în care crimele împotriva umanității au rezultat dintr-o situație de anarhie se vede necesară dovada care arată că autoritățile centrale au fost incapabile de a rezolva crimele sociale, refuzând apelarea sau acordarea permisiunii altor state să patrundă pe teritoriul lor pentru a asista la încetarea conflictelor Daca asemenea crime reprezintă consecința acțiunii autorităților centrale, trebuie dovedit dacă aceste autorități au cooperat cu O.N.U, sau dacă au refuzat ajutorul uneia dintre organizații.

Alte sugestii sunt: Consiliul de Securitate nu poate adopta nici o acțiune coercitivă pentru a oprii masacrele datorită dezacordurilor existente între membrii permanenți, sau exercitării dreptului de veto. Consiliul de Securitate fie se abține de la vreo acțiune, fie condamnă masacrele respective dar și faptul că toate modalitățile pașnice nu au condus la nicio soluție pentru a

rezolva criza din Kosovo.

REZOLUȚIILE O.N.U ÎN KOSOVO

Rezoluția 1160 din 31 Martie 1998

Obiectivul principal al rezoluției 1160 este rezolvarea problemelor din Kosovo pe cale pașnică cu ajutorul unei autonomii administrative a regiunii. Această rezoluție a luat naștere ca urmare a problemelor tot mai grave cu care se confrunta Kosovo, atacurile armatei iugoslave și securității sârbe au dus la creșterea victimelor civile și la forțarea a 230.000 de persoane să-și părăsească locuințele

Se condamnă actele de violență aduse în scopuri politice și se cere interzicerea oricărui ajutor adus din exterior pentru sprijinirea acestora, se interzice furnizarea de armament care ar putea fi folosit pentru atacurile teroriste.

Rezoluția 1160 acționează în conformitate cu capitolul 7 prezent în Carta Națiunilor Unite și dorește încetarea focului în Kosovo pentru crearea unui dialog pașnic între autoritățile Republicii Federative a Iugoslaviei și conducătorii albanezilor din Kosovo pentru a evita catastrofele umanitare și pentru a reuși să soluționeze criza din provincie.

Se cere permisiunea pentru supravegherea Kosovo de către Comunitatea Europeană libertatea observatorilor de a intra și ieși din regiune fără a fi opriți de autoritățile guvernamentale și eliberarea actelor care ajută observatorii să aibe acces în Kosovo pentru a supraveghea provincia. Rezoluția 1160 dorește să acorde ajutor refugiaților pentru a se întoarce la casele în condiții de securitate și cere acordul pentru a trimite organizații umanitare ca să ajute populația greu încercată după numeroasele conflicte.

În această rezoluție se menționează angajamentele președintelui Republicii Federative a Iugoslaviei luate în cadrul declarației cu Președintele Federației Ruse.

Angajamentele președintelui cuprind rezolvarea problemelor prin mijloace politice susținand drepturile și egalitățile cetățenesti, liberul acces al Crucii Roșii și al HCR pentru a ajuta umanitatea și, după pierderile suferite dar și reconstruirea locuințelor distruse în urma atacurilor teroriste.

Se precizează faptul că Republica Federativă a Iugoslaviei are responsabilitatea de a asigura securitatea întregului personal diplomatic, organizațiilor internaționale și neguvernamental-umanitare care se află pe teritoriul său, rezoluția cere autorităților Republicii Federative a Iugoslaviei, cît și altor organisme interesate, să ia toate măsurile necesare pentru a le asigura observatorilor condiții bune de desfășurare a activității lor, securitate deplină, pentru a nu se ajunge la amenințare sau la folosirea forței împotriva acestora.

Autoritățile Republicii Federative Iugoslave au obligația să cheme în justiție membrii forțelor de Securitate care au acționat împotriva civililor sau a bunurilor acestora. Secretarul general este rugat să prezinte rapoarte pentru a reflecta gradul de respectare a rezoluției 1160 de către autoritățile Republicii Federative și comunitatea albaneză din Kosovo dar și pedepsirea celor care nu respectă cerințele acestei rezoluții.

Rezoluția 1199

Rezoluția 1199 a luat naștere pe 24 octombrie 1998 și felicită acordul semnat de către șeful statului armatei Republicii Federative a Iugoslaviei și Comandantul Suprem al Forțelor Aliate în Europa al O.T.A.N (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord),care prevede stabilirea unei misiuni de verificare aeriană în Kosovo.

Se reamintește că în conformitate cu prevederile Cartei Națiunilor Unite, Consiliul de Securitate este singurul responsabil de menținerea păcii și securității internaționale, se arată îngrijorarea pentru încălcarea interdicțiilor prezente în rezoluția 1160 din anul 1998.

Această rezoluție cere liderilor albanezilor din Kosovo să respecte rezoluțiile 1160 și 1199, se cere cooperarea cu Misiunea de verificare a O.S.C.E în Kosovo și finalizarea anchetelor privind atrocitățile comise contra civililor dar și cooperarea cu Tribunalul internațional.

Ca urmare a evoluțiilor politico-militare din provincia Kosovo, NATO a justificat prin rezoluția 1199 amenințarea Iugoslaviei cu lovituri aeriene în conditiile în care doi membrii permanenti si alții nepermanenți se opuneau folosirii forței.

În spiritul acestei rezoluții erau convenite limitări în ceea ce privește valoarea unităților și efectivele forțelor sârbe dislocate în Kosovo, scopul operațiilor desfășurate de acestea, în conformitate cu acordul convenit între autoritățile sârbe și generalii Naumann și Clark, Belgradul accepta prezența în Kosovo a unei misiuni de verificare, condusă de O.S.C.E, care a avut scopul de monitorizare pe teren a modului de respectare a acordurilor iar NATO trebuia sa execute supravegherea aeriana a provinciei fără a deține aparate de zbor înnarmate.

Secretarul General al O.N.U, Kofi Annan, în anul 2006 a afirmat faptul că Belgradul nu și-a respectat obligațiile cerând Consiliului de Securitate să adopte măsurile impuse. Acesta menționa faptul că multe atrocități au fost comise de forțele de securitate federale, care au acționat sub autoritatea Republicii Federale Iugoslavia, dar, în același timp, și unitățile U.C.K au fost prezente în acțiunile armate.

Rezoluția nr. 1199 cere autorităților federale să înceteze ostilitățile și să-și retragă forțele speciale din Kosovo, să inițieze negocieri cu separatiștii albanezi.

Secretarul General al O.N.U, Kofi Annan afirma într-un raport că Belgradul nu a respectat obligațiile, că forțele sârbe au savârșit atrocități din cauză că nu s-au retras din provincie și faptul că un dezastru umanitar era imposibil de evitat din cauza acestor lucruri.

Rezoluția 1203

Rezoluția 1203 a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, a fost adoptată la 24 octombrie 1998, iar după ce a reamintit rezoluțiile 1160 și 1199, a cerut Republicii Federale Iugoslavia (Serbia și Muntenegru) să respecte rezoluțiile Consiliului de Securitate, să accepte operarea cu misiunile de verificare NATO și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE).

La 16 octombrie 1998, a fost semnat la Belgrad un acord între Serbia și Muntenegru și OSCE, care a prevăzut înființarea unei misiuni de verificare în Kosovo, cu ocazia căreia s-au acceptat verificările aeriene asupra Kosovo în ziua precedentă, iar secretarul general Kofi Annan urma să trimită o misiune în Republica Federală Iugoslavia pentru a evalua situația din Kosovo.

Rezoluția 1203 a fost adoptată cu 13 voturi pentru, 0 împotrivă și 2 abțineri din partea Chinei și a Rusiei care s-au opus, China considera că rezoluția exercita presiuni asupra afacerilor interne ale Republicii Federale Iugoslavia, iar Rusia a declarat că în rezoluția nu s-au precizat evoluțiile pozitive din Belgrad

În cursul anului 1998 conflictul dintre forțele poliției și armatei sârbe și Armata de Eliberare a Kosovo a degenerat și s-a emis o ipoteza a unei execuții în masă, deoarece trupurile a 40 de albanezi au fost găsite în localitatea Racak, la începutul anului 1999 situația s-a agravat din nou din cauza actelor de provocare executate de ambele părți.Consiliul de Securitate a spus că dorește rezolvarea conflictului din Kosovo într-un mod pașnic, a fost condamnată violența, teroarea și oferta de arme și instruirea teroriștilor din Kosovo în scopul atingerii obiectivelor politice.

Conflictul era văzut ca o amenințare la adresa păcii și securității internaționale și acționând în temeiul capitolului VII din Carta Organizației Națiunilor Unite, rezoluția a cerut ca Serbia și Muntenegru să respecte pe deplin acordurile cu NATO și OSCE, conducerea albaneză a Kosovo trebuia să respecte acordurile și rezoluțiile anterioare ale Consiliului de Securitate. Ambele părți au fost îndemnate să se angajeze în dialog pentru rezolvarea crizei și pentru a coopera cu eforturile internaționale de îmbunătățire a situației umanitare, pentru asta albanezii kosovari au fost nevoiti să renunțe la teroare și să-și atingă obiectivele în mod pașnic, iar refugiații au primit acordul de a se întoarce în plină siguranța la casele lor

În final, s-a precizat că orice infracțiuni comise împotriva populației ar trebui să fie investigate de Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, s-a cerut asistență internațională în acest sens.

Rezoluția 1244

O.N.U a aprobat înțelegerea în care s-a precizat că provincia Kosovo este parte a teritoriului sârb, această întelegere a fost denumită'' Rezoluție de Securitate ONU 1244/1999'', iar delegația albaniei a acceptat termenii rezoluției. Pentru Kosovo, Rezoluția 1244 a furnizat mandatul politic care includea un rol important pentru forța de securitate internațională, se detaliază relația strânsă care era necesară între autoritățile civile (Misiunea Administrativă Interimară O.N.U în Kosovo U.N.M.I.K) și autoritățile militare (K.F.O.R). În conformitate cu Rezoluția 1244 Kosovo a fost plasat sub administrația interimară a ONU până la stabilirea viitorului statut al provinciei.

Rezoluția stabilea că Reprezentantul Special al Secretarului General trebuie să coopereze cu K.F.O.R pentru a asigura că ambele entități să opereze pentru îndeplinirea acelorași scopuri într-o manieră mutuală. Comandantul K.F.O.R a demonstrat că succesul misiunii sale depinde de succesul U.N.M.I.K

Rezoluția 1244 a fost emisă în 1999 și a inițiat Misiunea de Administrație Interimară a Organizației Națiunilor Unite în Kosovo (U.N.M.I.K), o administrație civilă interimară aflată sub autoritatea Organizației Națiunilor Unite.

Structura Misiunii de Administrație Interimară a Organizației Națiunilor Unite în Kosovo a luat naștere pe 10 Iunie 1999 prin Rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate. U.N.M.I.K este singura operațiune de pace care a angajat alte organizații multilaterale în calitate de parteneri sub conducerea O.N.U

Obiectivele acestei organizații sunt: înființarea unei auto-guvernări autonome în Kosovo, sprijinirea reconstrucției infrastructurii, menținerea ordinii civile și respectarea drepturilor omului, asigurarea revenirii refugiaților în Kosovo în condiții de sigurantă. Pilonul 1 a fost într-un final desființat ca urmare a unei restructurări interne ale activitaților sale, iar pilonul II a fost redus la un departament al administrației civile.

Misiunile UNMIK au un domeniu de aplicare fără precedent, pentru tratarea multitudinii de obiective și pentru coordonarea anumitor organizații, cuprinde patru piloni fiecare fiind corespunzator unui domeniu de activitate diferit în conformitate cu Rezoluția 1244. Pilonii sunt plasați sub autoritatea și supravegherea Reprezentantului Special al Secretarului General(SRSG), fiind conduși fiecare în parte de un adjunct al SRSG.

Pilonul 1 asigura coordonarea și acordarea asistenței umanitare cu ajutorul Oficiului Înaltului Comisar pentru Refugiați(UNHCR), până la terminarea etapei de urgență, controlul a fost eliminat treptat la sfârșitul lunii iunie 2000, în anul 2001 s-a format în cadrul pilonului 1 poliția și administrația justiției. Cele două obiective principale ale poliției în UNMIK erau de a asigura aplicarea legii și de a dezvolta un serviciu profesional și imparțial al poliției din Kosovo, instituit în activitatea poliției democratice.

Administrația publica (pilonul2), poliția și administrația publică sunt conduse de ONU, iar pilonul 3, cel care cuprindea democratizarea și consolidarea inistituțiilor este condus de Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa(OSCE). Ultimul pilon avea ca sarcină reconstituirea economiei, infrastructurii, sarcină condusă de Uniunea Europeană.

Reconfigurarea U.N.M.I.K a fost inițiată în anul 2008 reducînd personalul cu 90% reorientand activitatea pentru îndeplinirea funcțiilor politice și de monitorizare, pentru facilitarea dialogului și relațiilor externe așa cum a dorit Secretarul General în raportul sau din iunie 2008 adresat Consiliului de Securitate al O.N.U.

În problema Kosovo s-a implicat trimisul special al O.N.U, Martti Ahtisaari, acesta și-a început activitatea în anul 2006, în anul 2007 găsind deja o soluție eficientă pentru rezolvarea crizei din provincia Kosovo cerând liderilor de la Belgrad și Pristina o ''independență supravegheată''.

Acesta a prezentat un proiect în care își dorea ca UE să trimită un reprezentant special ''investit cu atribuții de supraveghere a aplicării Regulamentului și, în caz de necesitate, de rectificare a legislației kosovare, dar și o misiune de tip stat de drept care ar avea funcții de încadrare și consiliere, putând chiar să angajeze urmăriri penale în cazurile delicate.

La 2 februarie 2007 Martti Ahtisaari, a transmis la Belgrad și Pristina un proiect de propunere de reglementare a statutului, care acoperea o gamă largă de chestiuni care aveau legatură cu viitorul provinciei Kosovo, în special măsurile de protecție a comunităților non-albaneze din Kosovo. Propunerea cuprindea dispoziții referitoare la: dispoziții constituționale, drepturile comunităților și ale membrilor acestora, descentralizarea administrației locale și sistemului judiciar, patrimoniul religios și cultural, datoria internațională, proprietate și arhive, sectorul securității din Kosovo, politica europeană de securitate și apărare (PESA), prezența militară internațională (de exemplu, continuarea KFOR), ordinea de zi legislativă.

În timp ce nu menționează încă cuvântul "independență", proiectul de soluționare include mai multe dispoziții care au fost interpretate pe larg ca implicând statalitate pentru Kosovo, de exemplu, proiectul de decontare ar acorda Kosovoului dreptul la candidare în organizațiile internaționale, de creare a unei forțe de securitate în Kosovo și de adoptare a simbolurilor naționale. Ahtisaari a spus că, după o perioadă de consultări cu părțile, el va reușii finalizarea propunerii de soluționare pentru depunerea la Consiliul de Securitate al ONU și dupa aceasta, va elabora și problema statutului însuși

În Belgrad, premierul sârb Vojislav Koštunica a refuzat planul emis de Ahtisaari, susținea că, deoarece Serbia dupa alegerile parlamentare nu constituise un nou guvern, nu avea mandat să discute despre Kosovo, cu toate acestea, el a denunțat ulterior propunerea ca fiind "ilegitimă și inacceptabilă" pretinzând că aceasta încalcă regulile Cartei ONU, subminând suveranitatea membrilor ONU. Ministrul de Externe, Vuk Drašković, a avertizat că "este necesar să se evite o soluție impusă care ar putea determina Serbia să devină un factor de instabilitate"

În Pristina, liderii albanezi kosovari au emis o declarație după întâlnirea cu Ahtisaari, în care au declarat ca sunt "convinși că procesul internațional pentru rezolvarea statutului provinciei Kosovo condus de președintele Ahtisaari va fi încheiat curând, iar Kosovo va deveni un stat independent"

La 21 februarie, Ahtisaari a început de consultările împreună cu partidele de la Viena pentru a finaliza Acordul, el a arătat clar că propunerea sa este un proiect și că va include soluții de compromis în documentul final. După această perioadă de consultări, Ahtisaari a convocat la Viena, la 10 martie, o reuniune la nivel înalt a partidelor, iar după această întâlnire, liderii de ambele părți au semnalat o lipsă totală de compromis asupra cererilor lor centrale (albanezii kosovari pentru Independența Kosovo, Serbia pentru continuarea suveranității asupra provinciei Kosovo).Văzând că nu există nicio șansă ca ambele părți să-și reconcilieze pozițiile, Ahtisaari a spus că intenționează să prezinte Consiliului de Securitate al ONU recomandările sale privind statutul propus, inclusiv o recomandare explicită pentru rezultatul statutului însuși.

La 3 aprilie, Ahtisaari a prezentat Consiliului de Securitate al ONU ultimul său pachet de propuneri, care a inclus o recomandare clară că Kosovo ar trebui să devină stat independent, aceasta independența fiind una supravegheată internațional.

Ipotezele și condițiile planului Ahtisaari

S-a presupus faptul că toate părțile doresc rezolvarea problemei pe cale pașnică și evită eforturile de încercare a impunerii unilaterale a rezultatelor politice prin utilizarea forței.

Condițiile care trebuiesc respectate:

Nordul Kosovo rămâne în continuare parte a provinciei fiindu-i respectată integritatea politică și teritorială

Populația majoritară sârbă din nordul râului Ibar își menține administrația locală în cele patru municipalități, fiind inclusă și Mitrovica de Nord-fără influență unilaterală din partea instituțiilor kosovare din sudul Ibarului.

Problemele care nu au legatură cu planul Ahtisaari (vama și funcționarea de telecomunicații și energie din nord) ar trebuii să fie rezolvate în maniera compatibilă cu abordarea generală din Nord.

Poliția și justiția funcționează în compatibilitate cu autonomia locală și cu coerența globală într-un cadru comunitar.

Un rol internațional este necesar până când planul Ahtisaari va putea rezista pe cont propriu (în mâinile celor două părți), acest lucru putând fi posibil în momentul în care va fi realizată o soluție politică globală.

Structura planului Ahtisaari:

Planul are ca prim scop menținerea democrației multietnice, non-religioase, iar limbile albaneză și sârbă să fie recunoscute drept limbi oficiale, cu economie deschisă și concurență liberă.

Oferă lucruri esențiale pentru drepturile minorităților, pentru legăturile municipalității și Belgradului, dar și pentru formarea unei administrații locale solide.

În articolul 3.2 se prevede protejarea identității naționale sau etnice, culturale, lingvistice și religioase a membrilor comunității. Articolul 4 asigura întoarcerea refugiaților și revendicarea proprietății acestora, iar articolul 6 permite dreptul la cooperare intercomunitară și transfrontalieră în chestiuni de interes reciproc. Articolul 8.3 asigură sursele locale de venituri municipalității

Anexa 1 articolul 6 oferea de asemenea reprezentanților comunității minoritare un rol important în Alegerea membrilor Curții Constituționale și în procesul de modificare a Constituției.

Anexa 2 articolul 4 oferea posibilitatea comunităților de a-și dezvolta limba și cultura, de a primii educație prescolară primară și secundară în limba maternă, acestea au deasemenea propriile lor mass-media.

Articolul 4 din anexa 3 conferă municipalităților sârbe de majoritate dreptul de a alege comandantul stației de poliție. Articolul 5 desemneaza delegația guvernului centrală pentru a fi responsabil cu registrele cadastrale și civile, repartizarea plăților de asistență socială și protecția silvică. Anexa 3 oferă municipalităților șansa de a primii fonduri din partea Belgradului.

Articolul 8 le da dreptul la propriile resurse financiare incluzând autoritatea de percepere și colectare a impozitelor și taxelor locale și le oferă subvenții centrale alocate, prin urmare anexa 3 permite municipalităților din majoritatea sârbă să aiba acces la finanțare din partea Serbiei

Planul Ahtisaari nu cuprinde chestiuni importante care ar fi trebuit să fie rezolvate, cum ar fi serviciile vamale, telecomunicațiile și energia, de asemenea trebuia luat în considerare fapul că acest plan putea include: participarea sârbilor din nord la instituțiile centrale din Kosovo și prezența funcțională între instituțiile din Kosovo și instituțiile municipale din nord.

Pristina a acceptat soluționarea finală a lui Ahtisaari, dar Belgradul a respins-o, imediat după publicarea propunerilor, Statele Unite și Germania (în calitatea sa de președinție a UE) au emis o serie de declarații care susțineau planul Ahtisaari, Parlamentul Uniunii Europene și-a exprimat de asemenea sprijinul deplin .Cu toate acestea, Rusia a cerut noi runde de negocieri, eventual cu un nou trimis special iar cel puțin un alt membru al Consiliului de Securitate din Africa de Sud, membru nepermanent, și-a exprimat acordul cu preocupările Rusiei.

Rusia a respins luni, 16 iulie, un alt proiect de rezoluție care a cerut continuarea discuțiilor dintre Serbia și albanezii kosovari, descriind proiectul ca fiind "permeabil la conceptul de independență a Kosovo. Din cauza faptului că Rusia nu a acceptat să acorde sprijin în această problemă, Statele Unite, Regatul Unit și alți membri europeni ai Consiliului de Securitate au "înlăturat" în mod oficial un proiect de rezoluție care sprijină propunerea lui Ahtisaari la 20 iulie 2007. În noiembrie 2008, UE a acceptat cererea Serbiei de a nu aplica planul Ahtisaari prin intermediul EULEX.

După o perioadă lungă de bombardamente Belgradul a acceptat să acorde ''autonomie substanțială'' provinciei Kosovo, a retras din provincie forțele speciale, a permis refugiaților să se întoarcă la casele lor, iar Iugoslavia a obținut respectarea integrității teritoriale. Independența provinciei Kosovo este recunoscută de unele state europene dar și de către o mare parte din populația din Kosovo, adunarea din Kosovo adoptând uninominal declarația de independență la 17 februarie 2008. Rezoluția 1244 rămane în vigoare, iar responsabilitatea administrativă a provinciei Kosovo se află în continuare în mâinile Reprezentantului Special, Reprezentantul Special al Secretarului General este ales de către Secretarul General, acesta din urmă se sfătuiește cu statele membre O.N.U în luarea acestei decizii, în 2006 fiind ales diplomatul german Joachim Rucker

Kosovo și-a proclamat independența pe 17 februarie 2008, actul fiind nerecunoscut de Belgrad, care îl descrie drept o încălcare gravă a suveranității și integrității teritoriale ale Serbiei, contravine Statutului O.N.U, Rezoluției 1244, cât și prevederilor de bază ale Actului final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa.

Rezoluția 1244 adoptată pe baza acordului tehnico-militar încheiat cu o zi înainte la Kumanovo între reprezentanții militari ai N.A.T.O și cei ai Republicii Federale Iugoslavia, a însemnat sfârșitul războiului de 79 de zile din Balcani, declanșat de presedintele Slobodan Miloșevici, cel care în loc să înceteze campania de epurare etnico-religioasă a preferat să-și sacrifice propriul popor și să rezolve problemele într-un mod violent.

Documentul atribuie provinciei o autonomie sporită (conform planului Ahtisaari) și prevede retragerea verificabilă și progresivă a tuturor forțelor sârbe, militare, de poliție și paramilitare din provincia Kosovo, concomitent cu demilitarizarea imediată a Armatei de Eliberare din Kosovo, autorizând angajarea Misiunii de Administrație Interimară a Organizației Națiunilor Unite în Kosovo – U.N.M.I.K și a trupelor militare (Forțele de Menținere a Păcii în Kosovo K.F.O.R), sub auspiciile O.N.U.

Recunoașterea independenței Kosovo la nivel internațional

Declarația de independență a Republicii Kosovo a fost adoptată pe data de 17 Februarie 2008 cu un cvorum unanim de către Adunarea din Kosovo, iar reacția internațională a fost divizată între state care au recunoascut independența Kosovo și state care nu au fost de acord cu acest fapt. După doar două zile de la citirea declaratiei de independenta situatia de la fata locului a degenerate, sarbii kosovari au atacat portile vamale din nordul regiunii, violenta crescand in momentul in care protestatarii au preluat un tribunal al UNMIK din orasul Mitrovica, unde un ofiter de politie a fost ucis si alti politisti si civili au fost raniti in timpul operatiunii de preluare a curtii.

Până pe data de 4 Februarie 2011 s-au obținut 28 de recunoașteri diplomatice, adică 98 din 193 de state membre O.N.U, 22 din 27 de statre membre UE și 24 din 28 state membre N.A.T.O.

Mai multe state au considerat un lucru îngrijorător faptul că declarația din Kosovo are un caracter unilateral, Consiliul de Securitate ramâne divizat asupra acestei dispute deoarece din cele cinci membre cu drept de veto, trei au recunoscut independența, Statele Unite, Regatul Unit și Franța, iar Republica Populară Chineză a fost împotrivă la fel și Rusia care a considerat declarația ilegală. În 2008 Rusia, India și China au dorit rediscutarea problemelor între autoritățile de la Belgrad și Pristina.

În ciuda protestelor Rusiei și Serbiei, Secretatul general al Onu Ban Ki-moon a continuat planul de reconfigurare declarând că în ciuda faptului că Consiliul de Securitate nu a fost în măsură să ofere îndrumare, el totuși va continua planul stabilit informând Reprezentantul Special de acest lucru, iar motivul pentru care el a declarat acestea este pentru că dorea adaptarea U.N.M.I.K la o realitate schimbată.

Serbia, statul suveran, nu este de acord cu independența Kosovo, și observa lipsa rezoluției Consiliului de Securitate O.N.U care ar fi trebuit să autorizeze desprinderea Kosovoului de Serbia, considerând această acțiune ilegală.

Serbia și Rusia considerau că rezoluția 1244 nu autorizează independența, cele doua state aduc în vedere articolul 10 din rezoluția 1244, care autorizează o autonomie substanțială pentru Kosovo, în cadrul Republicii Federale Iugoslavia. Un alt argument punctează faptul că rezoluția 1244 vorbește despre organizații internaționale care trebuiesc desfășurate în Kosovo sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite, ceea ce nu facea legitimă misiunea U.E.

Uniunea Europeană și-a argumentat misiunea în Kosovo respectând procedurile Uniunii Europene printr-un document care scoate în evidență faptul că independența Kosovo este atestată de rezoluția 1244 cu toate ca nu este formulată ca atare. U.E aprobă recunoașterea internațională precizând că o dată ce o entitate a devenit stat, trebuie luată o decizie politică pentru a fi recunoscut în sensul legii internaționale iar în ceea ce privește legalitatea misiunii U.E, se precizează ca nu se poate oprii cu nimic preluarea controlului de către U.E de la O.N.U deoarece rezoluția 1244 interzice acest lucru doar prezențelor internaționale civile și de securitate.

Cei care se opun recunoșterii independenței, își explică raționamentul făcând legătura la principiile dreptului internațional, s-a evidențiat faptul că doar popoarele își pot exercita autodeterminarea pe plan extern, minoritățile naționale neavând acest drept, iar drepturile acestora sunt individuale nu „colective''.

Motivul principal pentru care dreptul internațional contemporan nu recunoaște dreptul de auto-determinare pentru minorități este acela că minoritățile nu sunt recunoscute ca subiecți de drept internațional, în lume neexistând state cu o compoziție etnică pură. În zona în care trăiește o minoritate, există și alte grupuri etnice care sunt minoritare în comparație cu primul, iar în momentul în care ele vor dori auto-determinarea poate duce la o ''atomizare'' a înțelegerilor teritoriale, acest proces continuând la nesfarșit.

Argumentul care susține faptul că albanezii din Kosovo sunt diferiți etnic și cultural de sârbi îl constituie regiunea geografică distinctă în care traiesc aceștia. După pierderea autonomiei și a drepturilor s-a produs o mișcare împotriva dominației sârbe care a urmat după războiul condus de Armata de Eliberare din Kosovo în anul 1999, de aceea sunt considerați îndreptățiți să se autoguverneze.

Argumentul contra se bazeaza pe faptul că diferențierea pe criteriul etnic sau religios nu reprezintă un motiv solid pentru declararea independenței, proclamarea acesteia neputând fi luată de orice grup minoritar fiind necesare motive întemeiate, altele decat diferența culturală sau etnică.

Dreptul la autodeterminare este recunoscut în Carta O.N.U, acesta reprezintă baza relațiilor dintre popoare'' este un alt argument care a stârnit păreri pro, dar și reacții negative. Se considera pe de o parte că este justificată independența albanezilor din Kosovo, asta deoarece decizia I.C.J acest lucru fiind considerat un argument juridic solid. Pe de altă parte nu este definită motivația Kosovo pentru independență, mai mult numarul sârbilor s-a redus după atacul N.A.T.O în regiune.

Este adevărat că albanezii au trăit presiuni din partea Serbiei însă nu trebuie uitată semnificația istorică a acestei provincii pentru Serbia în legatură cu ortodoxia.Schimbarea de suveranitate bazată pe un raport temporar al structurii etnice a populației ar însemna ocultarea problematicii complexe a teritoriului.

Secretarul General a considerat că O.N.U a folosit o poziție neutră cu privire la statutul Kosovo, iar în anul 2008 Consiliul de Securitate al O.N.U a dat voie să se desfașoare misiunea pusă în aplicare de UE prin organizația EULEX. Această misiune avea datoria de a asuma poliție, justiție și taxe vamale din partea O.N.U funcționând în conformitate cu Rezoluția 1244 a O.N.U..

O rezoluție adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în anul 2008 a sprijinit cererea Serbiei de a solicita un aviz din partea Curții Internaționale cu privire la legalitatea independenței proclamată de Kosovo unilateral, iar Curtea Internațională de Justiție a prezentat avizul consultativ în anul 2010, unde s-a precizat faptul că declarația de independență nu a încălcat normele legii internaționale pentru că nu a fost promulgată de Adunarea din Kosovo sau orice alt organ official, iar cei care s-au auto-numit reprezentanții poporului din Kosovo nu erau legați de Constituția promulgată de U.N.M.I.K sau de Rezoluția 1244 care este adresată numai statelor sau organelor membre O.N.U.

Concluzii

În conflictul din Kosovo s-au implicat mai multe organizații internaționale, iar în pofida faptului că Belgradul susține că implicarea O.N.U este o afacere internă, nu poate fi ignorată extinderea crizei în zonă având în vedere poziția celorlalte provincii iugoslave.

Declarația de independență a provinciei a fost citită pe 17 februarie 2008 de către primul ministru Hashim Thaci în fața Parlamentului de la Pristina fiind votată legislativ, iar printre statele care se opun vehement, se numara România, Spania, Slovacia, Cipru, Grecia. În această declarație este consacrată o republică democratică, seculară și multietnică care presupune un spațiu public al includerii și participării politice.

Operațiunea organizată de O.N.U în iunie 1999 a angajat organizații multilaterale, criza din Kosovo a marcat reculul O.N.U, deoarece au existat divergențe între membrii Consiliului de Securitate, organizația nu a putut acționa eficient pentru a soluționa criza.

O.N.U s-a implicat în problema Kosovo cu trei rezoluții principale criticate la Guvernul de la Belgrad, fiind considerate afaceri interne. Toate rezoluțiile emise de Consiliul de Securitate cer Iugoslaviei și armatei să se abțină de la acte de terorism și să nu împiedice activitatea observatorilor internaționali.

Din punct de vedere tehnic Kosovo încă face parte din Serbia, dar este protectorat de facto al O.N.U, după adoptarea rezoluției 1244 provincia a fost plasată sub administrația organizației, iar în 2005 după mai bine de 6 ani de administrație O.N.U, a fost ales Martti Ahtisarii ca Emisar Special pentru a conduce demersurile politice.

În 2006 a avut convorbiri intense la Belgrad și Pristina pentru a determina statutul final al provinciei, iar în cadrul unei sesiuni de urgență din 17 noiembrie 2006 Parlamentul kosovar a aprobat declarația de independență față de Serbia, "Noi, liderii instuțiilor din Kosovo, declarăm Kosovo țară liberă și independentă". Documentul prevede respectarea planului prezentat de Martti Ahtisaari, acest plan prevede anumite limite cum ar fi prezența unei forțe internaționale, măsuri pentru a proteja minoritatea sârbă, dar și interzicerea provinciei Kosovo de a se alipii unei alte țări.

BIBLIOGRAFIE

SURSE ELECTRONICE:

https://ro.wikipedia.org/wiki/KFOR

http://www.mpil.de/files/pdf2/mpunyb_friedrich_9_225_293.pdf

https://ro.wikipedia.org/wiki/Misiunea_de_Administra%C8%9Bie_Interimar%C4%83_a_Organiza%C8%9Biei_Na%C8%9Biunilor_Unite_%C3%AEn_Kosovo_https://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C8%9Bia_Na%C8%9Biunilor_Unite

Kosovo – principii contra pragmatism

http://www.ziare.com/international/stiri-externe/argumente-juridice-pro-si-contra-recunoasteriikosovo-242192

http://documents.tips/documents/conflictul-din-kosovo-implicarea-onu-si-natodancuta.html , https://ro.wikipedia.org/wiki/Misiunea_de_Administra%C8%9Bie_Interimar%C4%83_a_Organiza%C8%9Biei_Na%C8%9Biunilor_Unite_%C3%AEn_Kosovo

https://www.mae.ro/node/1587,%20https://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C8%9Bia_Na%C8%9Biunilor_Unite

http://documents.tips/documents/conflictul-din-kosovo-implicarea-onu-si-natodancuta.html http://altera.adatbank.transindex.ro/pdf/12/008.pdf

file:///C:/Users/1-Elena/Downloads/58-269-1-PB%20(4).pdf

http://www.un.org/en/peacekeeping/missions/unmik/background.shtml

https://en.wikipedia.org/wiki/United_Nations_Security_Council_Resolution_1203

http://www.icj-cij.org/docket/files/141/15987.pdf

www. onuinfo.ro/mass_media/comunicate_de_presa/396/

SURSE CULTURALE

1 Elite • 146, The Yugoslav Wars (2).Bosnia, Kosovo and Macedonia 1992-2001, Dr NThomas & K Mikulan

2 Jean-Baptiste Duroselle,Andre Kaspi,Istoria relațiilor internaționale (1948 – până înzilele noastre),vol. II, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006

3 James Summers, Kosovo:A Precedent?:The Declaration of Independence, the Advisory Opinion and Implications for Statehood, Self-Determination and Minority Rights, Ed. Martinus Nijhoff Publishers, Boston, 2011.

4. Peter Hilpold,Kosovo and International Law:The ICJ Advisory Opinion of 22 July 2010, Ed. Martinus Nijhoff Publishers, Boston, 2012.

5 Dufor Jean-Louis, Crizele internaționale. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999),Editura Corint, București, 2001.

6 Frunzeti Teodor, Panait Ion,Duță Paul,Organizații internaționale și problema balcanică. Studiu de caz: Kosovo, Editura Techno Media, Sibiu, 2008.

7 Lumea 2009. Enciclopedie politică și militară (Studii strategice și de securitate), Editura Centrului Tehnico-Editorial al Armatei, București, 2009.

8 Grecescu Ion, Carta Națiunilor Unite și Statutul Curții Internaționale de Justiție, Editura Roseti, București, 2002. Iordache Constantin, Rezolvarea legală a diferendelor internaționale, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I” , București, 2005.

9 Malița Mircea, Jocuri pe scena lumii. Conflicte, negocieri, diplomații, Editura C.H.Beck, București,

10 Elite 146, The Yugoslav Wars (2).Bosnia, Kosovo and Macedonia 1992-2001,

11 Dr NThomas & K Mikulan.Jean-Baptiste Duroselle,Andre Kaspi,Istoria relațiilor internaționale (1948 – până înzilele noastre),vol. II,

LEGISLAȚIE

1 Carta Națiunilor Unite.

2 Rezoluția nr. 1.160 a Consiliului de Securitate al ONU.

3 Rezoluția nr. 1.199 a Consiliului de Securitate al ONU.

4 Rezoluția nr. 1.203 a Consiliului de Securitate al ONU.

5 Rezoluția nr. 1.244 a Consiliului de Securitate al ONU.

6 Tratatul Atlanticului de Nord.