PROGRAMUL DE STUDII: PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR [614896]

UNIVERSITATEA PETROL ȘI GAZE DIN PLOIEȘTI
FACULTATEA : LITERE ȘI ȘTIINȚE
DEPARTAMENTUL: ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI
PROGRAMUL DE STUDII: PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR
ȘI PREȘCOLAR
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT (IF/FR/ID): IF

LUCRARE DE LICENȚĂ
ROLUL FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA
MORALĂ A COPILULUI

Conducător științific :
Vasile Cristian
Absolven t:
Ion Adina -Ramona

PLOIEȘTI, 2019

2
Cuprins
ARGUMENT ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 3
CAPITOLUL I. FUNDAMENTARE TEORETICĂ ………………………….. ………………………….. …..5
1.1. DESCRIEREA CONCEPTELOR PRINCIPALE ………………………….. ………………….. 5
1.2. DEZVOLTAREA MORALĂ A INDIVIDULUI ………………………….. ……………………. 7
1.2.1. DEZVOLTAREA MORALĂ – JEAN PIAGET ………………………….. ……………… 7
1.2.2. DEZVOLTAREA MORALĂ – LAWRENCE KOHLBERG ………………………… 9
1.3. FAMILIA ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 12
1.3.1. FAMILIA TRADIȚIONALĂ ȘI FAMILIA MODERNĂ ………………………….. . 12
1.3.2. TIPURI DE FAMILII ………………………….. ………………………….. ……………………. 15
1.3.3. FUNCȚIILE FAMILIEI ………………………….. ………………………….. ………………… 20
1.4. FACTORI DE RISC ÎN DEZVOLTAREA MORALĂ A COPILULUI ………………. 23
1.4.1. VIOLENȚA ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 23
1.4.2. DIVORȚUL ȘI SEPARAREA ………………………….. ………………………….. ………… 27
1.4.3. DECESUL UNUI PĂRINTE ………………………….. ………………………….. ………….. 32
1.4.4. RECĂSĂTORIREA ………………………….. ………………………….. ………………………. 36
1.5. BUNELE MANIERE ÎNVĂȚATE ÎN FAMILIE ………………………….. …………………. 38
1.6. STILURILE PARENTALE ………………………….. ………………………….. ………………….. 44
1.7. ROLURILE PARENTALE ………………………….. ………………………….. …………………… 50
1.7.1. ROLUL MATERN ………………………….. ………………………….. ………………………… 50
1.7.2. ROLUL P ATERN ………………………….. ………………………….. …………………………. 52
CAPITOLUL II. METODOLOGIA CERCETĂRII ………………………….. ………………………….. ….. 55
2.1. OBIECTIVE ȘI IPOTEZĂ ………………………….. ………………………….. …………………… 55
2.2. EȘANTION ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 56
2.3. INSTRUMENT DE C ERCETARE ………………………….. ………………………….. ………… 58
2.4 . CALENDARUL CERCETĂRII ………………………….. ………………………….. …………… 59
CAPITOLUL III . ANALIZA DATELOR CERCETĂRII ………………………….. ……………………… 60
3.1. ANALIZE CALITATIVE ȘI CANTITATIVE ………………………….. …………………….. 60
3.2. DISCUȚII ȘI INTERPRETĂRI ………………………….. ………………………….. …………….. 72
3.3. CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 74
3.4. LIMITELE CERCETĂRII ………………………….. ………………………….. …………………… 76
BIBLIOGR AFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 77
ANEXE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 79

3
ARGUMENT

Am ales spre a aprofunda și studia în amănunt tema „Rolul familiei în dezvoltarea
morală a copilului” fiind interesată să aflu cât mai multe informații despre contribuția pe
care adultul o aduce în dezvoltarea trăsăturilor morale ale copilului încă de la cele mai
fragede vârste.
Această temă ridică semne de întrebare pentru mulți dintre părinți, care doresc să
știe cum pot acționa pentru a -i putea îndruma pe cei mici să înțeleagă ce înseamnă
bunătatea, cinstea, corectitudinea, dreptatea, în ideea ca aceștia să poată asimila valorile
morale pozitive și nu pe cele negative. Fiecare părinte este dornic să -și ajute copilul să
priceapă care este diferența dintre o bună purtare și una mai puțin bună, dintre un
comp ortament adecvat într -o societat e și unul neadecvat.
Părinții sunt primii cu care copilul intră în contact și primii de la care preiau
învățături, sfaturi, indicații legate de modul în care este potrivit să vorbească și să se
comporte. Aceștia vor influența purtarea copiilor și prin felul în care acționează, prin
reacțiile sau gesturile pe care le fac, deoarece ei reprezintă un prim model pentru cei mici.
Părinții pot asigura startul unei purtări dezirabile a copil ului lor și trebuie să trateze acest
subiect cu deosebit de multă implicare și interes.
Adesea auzim, în contexte în care se discută despre educație și bună creștere,
expresia „cei șapte ani de -acasă”. Acest fapt dovedește că pentru o bună adaptare a
indiv idului în societate, se cuvine ca adulții de acasă să își asume responsabilitatea de a
transmite copilului bunele maniere, fără de care acestuia îi va fi mult mai greu să
relaționeze armonios cu cei din jurul său. Însuș irea normelor morale reprezintă o par te
deosebit de importan tă a educației, întrucât influențele acestora vor fi reflectate în
comportamentul copilului , contribuind la for marea unei personalități integrale, puternice și
echilibrate . Este esențial să îi fie conturate copilului anumite valori pozitive încă de la
vârste fragede, deoarece acestea se vor sedimenta în conștiința, gândirea lui și îl vor ajuta
sa se definească ca individ, cetățean, parte componentă a societății.
Există însă și copii care trăiesc într -un mediu familial problematic , ale cărui
influențe vor fi observabile în personalitatea acestora mai devreme sau mai târziu.
În lucrarea de față mi-am propus să analizez modul în care familia dezorganizată,
dezechilibrul din mediul familial afectează dezvoltarea copiilor.
Lucrarea este structurată în trei capitole. În cadrul primului capitol am realizat
descrierea conceptelor principale și am prezentat baza teoretică necesară unei bune

4
înțelegeri a temei abordate în cuprinsul lucrării. În cel de al doilea capitol am preze ntat
ipoteza pe care mi -am propus să o analizez, obiectivele propuse spre îndeplinire,
instrumentele, eșantionul pe care s -a efectuat cercetarea, precum și demersul pe care l -am
urmat în c ercetarea realizată . În ultimul capitol am analizat calitativ și cantitativ rezultatele
obținute prin aplicarea instrumentel or de cercetare, am prezentat principalele concluzii la
care am ajuns în urma analizei realizate pe subiectul ales și am menționat câteva limite ale
cercetării realizate. Limitele sunt urmat e de bibliografia utilizată, iar la sfârșit su nt
adăugate anexele, reprezentat e de chestionarele apli cate părinților și copiilor lor și imagini
sugestive pentru subiectele dezbătute în partea teoretică a lucrării.

5
CAPITOLUL I. FUNDAMENTARE T EORETICĂ

1.1. DESCRIEREA CONCEPTELOR PRINCIPALE

Familia este forma socială de bază, realizată prin căsătorie, care unește pe soți
(părinți) și pe descendenții acestora (copiii necăsătoriți)
(https://dexonline.ro/definitie/familie ).
Familia este nucleul de bază al societății, este l ocul unde ne naștem și creștem. În
mijlocul acesteia copilul învață primele cuvinte, este îngrijit cu atenție, îndrumat să facă
primii pași, încurajat să rostească primele cuvinte și în cadrul căreia stabilește primele
contacte sociale , exceptând cazurile nefericite în care unii copii au fost lipsiți de căldura
unui cămin primitor.
În prima parte a vieții individului, mediul princip al de formare este familia, ace asta
reprezentând temelia peste care urmează să se adauge celelalte influențe educative. Familia
este datoare să încerce să -i ofere copilului cele mai bune condiții pentru o bună dezvoltare
morală, fizică, pshică, afectivă.
Acestea sunt susținute și în cadrul articolelor din Convenția cu privire la drepturile
copilului , semnat ă de mai multe țări membre ONU în anul 1989 , statele respective
obligandu -se astfel să asigure aplicarea și respectarea într -un mod corespunzător a
drepturilor menționate în conținutul documentului. În special în art icolul 7: „Copilul se
înregistrează imediat după nașterea sa și are, prin naștere, dreptul la un nume, dreptul de a
dobândi o cetățenie și, în măsura posibilului, dreptul de a -și cunoaște părinții și de a fi
îngrijit de aceștia ” (CONVENȚIA CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI, art.7, alin.
(1), 20/11/1989 ) și în articolul 27 : „Statele părți recunosc dreptul oricărui copil de a
beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală ,
morală și socială ” (CONVENȚIA CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI, art.27, alin.
(1), 20/11/1989 ) este explicat faptul că un copil este îndreptățit prin însăși nașterea sa să
aibă parte de o îngrijire corespunzătoare din partea mamei și a tatălui.
Copilul ar trebui să beneficieze în cadrul familiei de protecție și de toată asistența și
îndrumarea de care are nevoie în t oate perioadele dezvoltării lui și e ste absolut necesar ca
parinții să -și conștientizeze această îndatorire.

6
Legăturile afective, relațiile strânse între membri i familiei, apropierea emoțională
dintre ei pot ajuta copilul să facă față mai ușor tentațiilor, comportamentelor de risc care se
ivesc odată cu creșterea sa.
Moralitatea reprezintă natura, caracterul, valoarea unui fapt, a conduitei unei
persoane sau a un ei colectivi tăți din punct de vedere moral; Comportare, conduită,
moravuri în conformitate cu principiile morale; cinste, bună purtare
(https://dexonline.ro/definitie/moralitate ).
Morala este o componentă deosebit de importantă a educației, întrucât aceasta ajută
la formarea purtări i și conștiinței moral -civice a școlarului. Se cuvine ca acesta să fie
ajutat să po ată își însuș ească valo rile morale pozitive, cum ar fi : dreptatea, modestia,
onestitatea, libertatea, umanismul, demnitatea, sinceritatea, corectitudinea, respectul,
onoarea . De asemenea i se vor face cunoscute și valorile negative care le corespund,
precum: lașitatea, răul, minciuna , astfel învățându -l să facă diferenț a dintre cele două
categorii distincte și formân du-i capacitatea de a deosebi și a putea alege între ce e bine și
ce e rău.

7
1.2. DEZVOLTAREA MORALĂ A INDIVIDULUI

1.2.1. DEZVOLTAREA MORALĂ – JEAN PIAGET
Moralitatea urmărește modalitatea în care un copil reușește să aprecieze ceea ce
este corect și ceea ce este greșit, având un rol deosebit de însemnat în socializarea sa. Cel
ce prezintă o moralitate îndoielnică va întâmpina la un moment dat probleme de adaptare,
dificultăți în relațiile pe care le leagă cu ceilalți membri ai societății în care viețuiește.
Prin intermediul cercetărilor sale, Jean Piaget stu diază copiii si stabilește anumite
stadii al e dezvoltării cognitive ale acestora . Mai mult, Piaget corelează dezvoltarea
cognitivă a acesto ra cu dezvoltarea lor morală, gă sind o strânsă legătură între ele , acestea
evoluând direct proporțional.
Așadar, dezvoltarea morală are loc pe măsură ce individul acționează , modifică și
transformă lumea di n jurul său, el fiind în același timp afectat de rezultatele acțiunilor,
faptelor pe care le realizează.
Conform cercet ărilor efectuate de psihologul elvețian Jean Piaget, dezvoltarea
cognitivă cunoaște urmatoarele stadii:
1.Stadiul senzorio -motor ( 0-2 ani) ce corespunde dezvoltării și coordonării capacităților
senzoriale și motorii ale copilului.
2.Perioada preoperatorie (2-7/8 ani) se centrează în jurul funcției semiotice sau simbolice
(copilul poate să învețe să exprime o realitate – obiect, persoană, situație – cu ajutorul
unui sub stitut evocator – cuvâ nt, desen, comportament, imagine mintală).
3.Stadiul operațiilor concrete ( 7/8 – 11/12 ani) -achiziția reversibilității .
4.Stadiul operațiilor formale sau inteligența operațional -abstractă (11/12 – 15/16 ani
sau niciodată)
5.Gândirea categorială (15-19 ani) –se dezvoltă pe baza co nceptelor integrate în sisteme
(Vasile, C., 2014, p.20 -24).
Astfel, odată cu dezvoltarea cognitivă apare și judecata morală, în concordanță cu
trecerea de la gândirea pre operațională la cea operațională și apoi la cea operațional –
formală. Dacă la început copiii tind să creadă că relgulile sunt impuse de către cei din jur ,
ulterior ajung să își fixeze propriul sistem de reguli bazat pe propriile experiențe și
convingeri , dobândite odată cu creșterea lor treptată, produs cu ajutorul propriului
raționament .

8
Aceste observații ale lui Piaget au ca fundament experimentele, analizele pe care
acesta le -a realizat studiind comportamentele copiilor puși în diverse situații de natură să
demonstreze poziția, atitudinile lor față de regulile impuse. El le solicită să judece
neascultarea ca și trăsătură caracterială în baza actelor efectuate. Ca să surprindă poziția
unui copil față de o amunită regulă morală , Piaget pune în discuție mai întâi regulile de
care trebuie să se țină cont atunci când se joacă un joc , respectarea lor, aducând în discuție
mai ales în jocul cu bile , chiar dacă regulile diferă de la o regiune la alta, ba chiar și de la
un sat sau oraș, la altul.
Autorul analizează în „Judecata morală la copil ” părerile lor asupra anumitor
infracț iuni și reguli despre justiție, surprinse într -un mod cât mai spontan. El face aceste
cercetări pe un număr mare de școlari din Geneva și Neuchâtel și consideră că o „părere
spontan exprimată de copil valorează mai mult decât toate chestionările” (Piaget , J., 2012,
p.9).
De asemenea, Piaget aduce în discuție dezvoltarea reciprocității morale. Prin
aceasta pune accentul pe ideea de a-i trata pe ceilalți așa cum ți-ai dori ca și ei sa se
comporte cu tine .
Desigur că această reciprocitate poate fi înțeleasă în două feluri, două niveluri
diferite. În cadrul primului nivel, facându -se referire la planul concret, s -ar putea înțelege
că atunci când cineva te tratează rău, ești îndreptățit să îi plătești, l a rândul tău, cu aceeași
monedă, să te comporți cu el în același fel. Cineva care percepe reciprocitatea astfel va
considera că o nedreptate se cuvine a fi răsplătită prin o altă nedreptate. Pe de a ltă parte,
celălalt nivel la care poate fi înțeleasă reciprocitatea, cel idealist, abstract, presupune că
atitudinea amabilă, binevoitoare trebuie păstrată indiferent de modul cum ceilalți se poartă
cu tine și să -i tratezi în continuare în maniera în care ai vrea să fii tratat de către ei.
Tot Jean Piaget vorbește despre existența a d ouă stadii de dezvoltare morală,
analizând ră spunsurile mai multor copii situați la diferite niveluri ale dezvoltării cognitive.
Pentru studiul lor, Piaget folosește mici povestioare utile în a identifica modul de a gândi al
copiilor, printre care cea mai cunoscută este cea în care copiii sunt puși să decidă cine este
mai rău dintre un băiat care sparge câteva cești din greșeală, sau un alt băiat care sparge
doar o cană în vreme ce încerca să fure dulceața din dulap.
Primul este Stadiul moralității heteronome sau al realismului moral , care este
„dominat de raporturi autoritare, de constrângere, de obligativități severe, foarte aspru
dictate din exterior ” (Albu , E., 2007, p.65). În acest stadiu copiii văd regulile morale ca
fiind foarte rigide și imposibil de modificat. Răul și binele sunt foarte clar delimitate și

9
situate la poli opuși, fiind exclusă ideea de a vedea o situație „în gri”. Aflat în acest
moment al dezvoltării sale, copilu l va pricepe faptele, acțiunile în funcție de consecințele
pe care ele le provoacă. Deci, se înțelege că în acord cu situația mai sus prezentată , copilul
din acest stadiu va considera că cel care a spart mai multe cești, chiar și f ără să vrea, este
mai rău decât celălalt, întrucât fapta sa a adus o mai mare daună.
Cel de -al doilea stadiu este Moralitatea autonomă sau relativismul moral . Se
observă că odată cu înaintarea în vârstă copilul începe să judece faptele nu doar luând în
considerare consecințele observabile, ci și intențiile care au determinat subiectul să
acționeze în modul respectiv, adică motivul care a stat la baza respectivei acțiuni. Regulile
sunt stabilite în cadrul acestui stadiu prin cooperare, negociere cu membri i grupurilor din
care face parte, aceste aspecte putând fi observabile în jurul vârstei de 7 sau 8 ani .
Dreptatea va fi înțeleasă și în afara cerințelor adulților. Este de la sine înțeles că odată aflat
în acest punct, copilul va socoti că cel care a spart o singură cană urmărind să fure dulceața
este mai rău decât cel care a spart mai multe, dar fără intenție.
Se observă că Piaget dorește să evidențieze că în tim p ce copiii evoluează din
punct de vedere cognitiv, va a vea loc și o trecere a acestora de la o moralitate asociată
supunerii absolute, necontestabile în fața autorității adulților la o moralitate a colaborării
sociale.

1.2.2. DEZVOLTAREA MORALĂ – LAWRENCE KOHLBERG

Cu ajutorul unui demers de cercetare asemanator cu cel al lui Piaget, psihologul
Lawrence Kohlberg efectuează cercetări mai ample în ceea ce privește evoluția din punct
de vedere moral și schimbările pe care aceasta le aduce asupra comportamentului și
gândirii individului.
Metoda utilizată de el presupunea descifrarea, analizarea răspunsurilor pe care
copiii de diferite vârste și aparținând unor culturi diferite le ofereau , fiind puși în fața unor
situații ipotetice, care con țineau dileme morale și ofereau posibilitatea celor ce răspundeau
de a decide decursul evenimentului. Situațiile prezentate copiilor erau concepute astfel
încât să provoace gândirea critică și să declanșeze căutarea unei posibile soluții, lămuriri
în legă tură cu respectiva situație problemă. Una dintre cele mai cunoscute dileme morale

10
utilizate în acest sens este Dilema lui Heinz : „Dilema lui Heinz este un exemplu folosit
frecvent în etică și morală . O versiune binecunoscută este următoarea: O femeie era pe
moarte. Exista un singur medicament care ar fi putut -o salva. Era o formă de radium
descoperită recent de un farmaci st din oraș. Producția medicamentului era scumpă, iar
farmacistul cerea de 10 ori prețul de producție. El a plătit 200 de dolari pe radium și cerea
2000 de dolari pentru o doză mică din medicament. Heinz, soțul femeii bolnave a cerut
bani împrumut de la to ți cei pe care îi cunoștea, însă a reușit să adune doar 1000 de dolari,
jumătate din sumă. I -a spus farmacistului că soția sa moarte și i -a cerut să îi dea
medicamentul mai ieftin sau să îl lase să plătească mai târziu. Dar farmacistul i -a spus că el
a des coperit medicamentul și intenționează să fac bani pe seama lui. Așa că Heinz, disperat
fiind a spart laboratorul farmacistului și a furat medicamentul pentru soția lui. Ar fi trebuit
Heinz să facă asta? De ce sau de ce nu ?”
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Dilema_lui_Heinz ).
Psihologul analizează răspunsurile primite nu neapărat pentru a vedea pentru care
dintre soluții ar fi t rebuit să opte ze Heinz, să respecte legea sau o încalce, furând
medicamentul pentru a -i salva viața femeii. Important este raționamentul pe care copilul îl
face pentru a da răspunsul respectiv, structura răspunsului , cum judecă acesta cursul
evenimentului prezentat. Accentul a fost pus pe demersul c ognitiv pe care copilul îl
realiza , pe tehnica și stilul de rezolvare folosit, adică era mai important modul cum acesta
ajungea la un anumit rezultat, decât soluționarea, rezultatul propriu zis. Ținând cont de
acești indicatori, Kohlberg stabilește nivel ul maturității morale a subiectului.
Conform studiilor și stadiilor moralității realizate de psihologul american
Lawrence Kohlberg se dovedește faptul că un copil începe să se dezvolte din punct de
vedere moral în jurul vârstei de 4 ani.
El împarte acest proces în trei niveluri:
1.Nivelul preconvențional (4-10 ani ),
2.Nivelul moralit ății convenționale (10-13 ani)
3.Nivelul autonomiei morale sau al interiorizării și acceptării personale a principiilor
morale (după 13 ani sau nicioda tă)
Fiecare dintre acestea sunt împărțit e în alte două stadii diferite (Vasile , C., 2014, p.28 -30).
În cadrul primului nivel, copilul percepe activitățile strict în termenii consecințelor
lor imediate și le cataloghează precis în etichetele „a avea dreptate” sau „a greși” și în
termeni de „bun” sau rău ” , „cuminte” sau „obraznic” , „corect” sau „incorect” , „adevărat”
sau „fals” . Ei nu țin cont de interesele celorlalți, doar de ceea ce ei vor să obțină și respectă

11
ce le este impus din exterior doar pentru a primi o recompensă sau pentru a evita o
pedeapsă. În cadrul acestei etape, copilul se conformează regulilor doar pentru a primi la
schimb un alt serviciu.
Copilul aflat în al doilea nivel al dez voltării morale, conform lui Koh lberg,
respectă regulile adul ților doar pentru a fi considerat un copil bun, un copil model de către
membri i familiei și ai celorlalte grupuri sociale din care face parte. Fiind acum mai mare,
sfera lui de cunoscuți se lărgește și nu se mai raportează doar la familia sa, ci la mai mu lți
membri ai societății, în fața cărora dorește să pară de încredere, respectuos, să obțină
aprobarea și aprecierea lor. Vor aparea sentimente de responsabilitate, demnitatea și
onoarea, iar copiii încearcă să evite sentimentul de vinovăție. Ei înțeleg ac um că legile sunt
utile pentru a regl a comportamentul tuturor oamenilor , inclusiv pe al lor înșiși.
În ultimul nivel al dezvoltării morale, individul înțelege regulile, standardele ca
fiind rezultatul unor decizii comune, ale unor înțelegeri cu care sunt de acord toți membri i
comunității respective, deoarece ei acceptă și înțeleg necesitatea lor. Persoana este capabilă
să le interpreteze în termeni proprii și să -și fixeze propriul sistem de valori. Aceasta
conștientizează că există o interdependență între interesele sale și interesele celor din
grupurile de care aparține și totodată realizează că încălcând regulile ca re de comun acord
au fost const ituite, va pierde respectul și considerația lor. Evoluând tot mai mult, subiectul
ajunge să respecte standardele morale în scopul menținerii respectului de sine și face ceea
ce este corect pentru a evita automustrările.
Kohlberg consideră că după parcurg erea acestor stadii persoana acceptă normele
morale, este de acord cu acestea și le acordă însemnătate, considerând că este important să
fie respectate pentru o bună conviețuire și înțelege că este normal ca fiecare să aibă atât
drepturi, cât și îndatoriri .
Dacă după această perioadă de vârstă invidivul vede în continuare regulile morale
ca fiind inutile sau că trebuie să se supună acestora din cauza unor cerințe ale familiei,
profesorilor, grupurilor de care aparține și nu constată necesitatea reală a no rmelor
respective, persoana nu a reușit , din diferite motive, să evolueze corespunzător din punct ul
de vedere al dezvoltării sale morale.
Desigur, și familia contribuie considerabil și trebuie să sprijine individul în parcurgerea
acestor stadii.

12

1.3. FAMILIA

În lucrarea sa Educația în familie , Emilia Bătrînu consideră familia ca fiind
„colectivitatea socială capabilă să -i asigure individului acea capacitate emoțională absolut
necesară echilibrului psihic, să -i asigure încrederea de care el are nevoi e pentru a rezolva
cu succes p roblemele vieții ” (Bătrînu, E., 1980, p.16) . Altfel spus, familia este cea care îi
poate da individului un impuls pentru a face față dificultăților prin care trece la un moment
dat, îl poate motiva și susține pentru a urma calea spre succes, spre împlinire personală sau
profesională.

1.3.1. FAMILIA TRADIȚIONALĂ ȘI FAMILIA MODERNĂ

Există deosebit de multe definiții date „familiei” date de mulți autori ce au analizat
structura și evoluția acesteia de -a lungul timpului, pornind de la familia tradițională și
ajungând la familia de tip m odern.
Posibile definiții ale acesteia pot fi :
„Familia este un grup de indivizi uniți prin legături transgeneraționale și
interdependente privind ele mentele fundamentale ale vieții ” (Roland Doron și Fran çoise
Parot, Dicționar de psihologie , 1999 ).
Privind din alt punct de vedere, „familia reprezintă o excelentă posibilitate de a le
oferi copiilor o stimulare. Copiii mai mari pot fi stimulați să învețe și să dobândească
deprinderi atât de stabile, încât să -i poată învăța și pe cei mai mici. În același timp, copilul
mai mic este stimulat să învețe, privind la fra ții și la surorile lui mai mari ” (Kuzma , K.,
2003, p. 27 ).
„Familia este un grup care îsi are originea în căsătorie, fiind alcatuit din soț, soție și
copiii nascuți din unirea lor (grup căruia i se pot adauga și alte rud e) pe care îi unesc
drepturile ș i obligatii le morale, juridice, economice, religioase și sociale ” – antropologul
Cl. Levi Strauss (Ionescu M., N egreanu E., 20 06, p.8. apud Mitrofan, I., Mitrofan, N .,
1991, p. 141 -145).

13
„Familia constituie un grup înzestrat cu caracteristici proprii, cu anumite obiceiur i,
care respecta anumite tradiți i, chiar inconștient, care aplică anumite reguli de educație, care
creează o atmo sferă ”- R. Vincent (Ionescu M., N egreanu E., 2006, p.8 ).
Se întamplă ca între membri i cuplului să nu existe întotdeauna relații armonioase,
strâns unite, și pot apărea fenomene negative precum neînțelegeri, neajunsuri, infidelitate,
certuri. Însă toate aceste situații ar trebui pe cât posibil evitate și căutată o soluție de
reechilibrar e a cuplului, pentru ca durata relației să fie cât mai lungă. Cu atât mai mult în
familiile în care sunt și copii, mama și tatăl trebuie să fie conștienți că posibilele probleme
ar trebui ameliorate cât mai rapid, deoarece copiii simt aceste situații de c riză pe care le
traversează părinții și sunt afec tați de aceste dificultăți și de mediul familial încordat.
Familia se schimbă și evoluează odată cu societatea. În familie, fiecare dintre
membri ar e roluri foarte clar delimitate, iar rolul lor se schimbă în funcție de ti pul și
structura familie i din c are fac parte. În familia tradițională, spre exemplu, numărul de copii
era de 4 -6, sau chiar mai mulți în une le cazuri ( vezi anexa 3, img.2 ), în vreme ce în
societatea actulă majoritatea fam iliilor au 1 -2 copii, iar responsabilitățile lor diferă.
În cadrul familiei tradiționale puterea era distribuită inegal. Cel care domina și lua
deciziile era bărbatul. Femeia nu avea un loc de muncă și principala ei responsabilitate era
să aibă grijă de gospodărie și de copii, fapt ce explica atașamentul crescut al copiilor de
mamă în compara ție cu cel față de tată (vezi anexa 4, img. 3). Majoritatea familiilor erau
numeroase și femeia dădea naștere urmașilor oricand era cu putință .
Conflictele între generații erau mult mai rar e și netolerate. Copiii au trebuit să se
supună autorității tatălui, care impunea reguli stricte și delimita foarte clar sarcinile
fiecăruia. Ei știau cu precizie de cine trebuia să aculte și ce treburi să facă. Când tatăl n u
era prezent, copiii se se conformau autori tății mamei, însă ace asta era mult mai blajină și
mai sensibilă decât el. De educația lor se ocup a în mare parte tot mama, căci tatăl era
plecat la munci pentru a putea întreține familia. Fetele, până la maturitate erau în grija
mamelor și învățate de acestea cum să aiba grij ă de gospodărie, de casă, cum să să țeasă
(vezi anexa 4, img.4 ) și cum să se poarte cât mai chibzuit. Băieții, în funcție de mediul din
care veneau și de îndată ce creșteau suficient de mari, erau duși fie cu tatăl la muncile
câmpului, fie dați în ucenicie la un meșter pentru a învăța tainele unei anume meserii.
Lucrurile se schimbă atunci când vorbim despre familia modernă. Creșterea
nivelului de cultură al femeii a provocat emanciparea acesteia, astfel a câștigat dreptul la
opinie.

14
Partenerii cuplului au puteri egale și iau d ecizii împreună, de comun acord. Femeia
are dreptul de a -și exprima punctul de vedere , chiar și când acesta este opus celui susținut
de bărbat. Responsabilitățile fiecăruia diferă de la familie la familie, în funcție de
personalitatea, pasiunile, timpul liber pe care fiecare îl are la dispoziție, disponibilitatea și
răbdarea pe care o au pentru a efectua sarcina respectivă. Atât femeia, cât și bărbatul au un
loc de muncă, spre deosebire de famila tradițională, în care se obi șnuia ca doar bărbatul să
fie cel ce aduce venituri. Implicarea în munca fizică a scăzut datorită procesului de
industrializare, deci și activitatea la locurile de muncă s -a modificat și diversificat.
În societatea modernă s -au schimbat multe aspecte și în ceea ce privește copiii .
Tatăl nu mai este atât de restrictiv și autoritar cu copiii săi. Părinții trebuie să ofere un
model bun copiilor lor, căci ei sunt primii cu care aceștia se autoidentifcă, de la care preiau
atitudini, exemple de comportare. Părinții acordă o mare însemnătate rezultatelor școlare
ale copiilor și îi susțin pe aceștia în demersul lor educațional spre a putea dobândi cât m ai
multe cunoștințe (vezi anexa 6, img.5). Fiind tot mai ocupați cu locul de muncă, formarea
educației este în mare parte lăsată în seama cadrelor didactice. Se poate întâmpla ca
parinții, fiind prea solicitați cu locul de muncă, să lase prea mare independență copiilor lor,
care să evolueze într -o libertate totală la o vârstă prea fragedă ca să poată fi rațional
dirijată.
Anturajul din care face parte subiectul poate avea o deosebit de mare influență
asupra sa și asupra modului de a gândi și a acționa. De aceea este necesar ca familia să
comunice cu copilul despre cea mai mică neregulă observată în comportamentul lui și să
vegheze asupra dezvoltării armonioase a acestuia.
Copilului din societatea modernă i se oferă mult mai multe posibilități de a -și alege
activitățile pe care vrea să le desfășoare, față de cei din generațiile trecute.
Responsabilitățile lui legat e de munca pentru bunăstarea gospodăriei s -au diminua t și
accentul este pus pe desfăș urarea activităților instructiv -educative, care îi vor inflența
viitoarea carieră.
Educația în familie se realizează adesea spontan, neorganizat și pornește de la toate
evenimentele din viața curentă.
Familia fiind cea alături de care copilul petrece cea mai mare parte a timpului, ea
are o mare influență asupra moralității copilului. Exemplul pe care părinții îl oferă
copilului prin modul lor de a se purta, de a acționa, prin faptele bune pe care le fac ,
respectul cu care -i tratează pe cei din jur, amabilitatea cu care răspund întrebărilor,
interesul pe care îl acordă rezolvării dificultăților ivite, ajutorul pe care îl oferă celor aflați

15
într-un impas, toate acestea rămân impregnate în mintea copilului și el se va raporta la
acestea ori de câte ori se va afla într -o situație asemanătoare.

1.3.2. TIPURI DE FAMILII

În funcție de caracteristicile pe care le prezintă, familiile pot fi de mai multe feluri.
Vorbind despre structura familiei se vor lua în considerare mai multe elemente precum
componența numerică, generațiile din care fac parte membrii, relațiile care se stabilesc
între ei, cine deține puterea în familie , mediul din care aceștia fac parte.
Conform Elenei Bonchiș, psiholog, supervizor în psih ologie educațională și
consiliere școlară și vocațională, f amilia este „o formă de comunitate umană, un grup
primar, cu toate caracteristicile sale, care se deosebește de celelalte grupuri primare prin
câteva aspecte specifice: unește membrii prin relații de căsători e; aceștia trăiesc împreună
și desfășoară activități economice comune, dezvoltă relații de ordin biologic, spiritual,
ideologic; își acordă sprijin emoțional; acceptă reguli pr evăzute în documentele oficiale ”
(Bonchiș, E., 2011, p. 19). Analizând tipurile de familie, autoarea identificată: familia
extinsă, familia nucleară, familia monoparentală, familia compusă sau familia cu părinți
vitregi.
Familia extinsă este alcătuită, pe lângă nucleul familial și din alte rude: părinți,
bunici, surori/ frați ai soțului sau soției, mătuși, unchi etc. De obicei, în interiorul familiei
de acest tip se regăsesc trei generații, spre exemplu: mama și tatăl, copiii lor și părinții
unuia dintre soți formează o familie extinsă . Membrii conviețuiesc laolal tă și rolurile
fiecăruia sunt foarte clar delimitate. Acest tip este prezent preponderent în societățile
tradițional e , au o structură autoritată, caracterizându -se prin conservatorism. Regulile de
funcționare și organizare sunt foarte rigide și de obicei familia cea mai în vârstă le fixează,
iar bărbatul cel mai înaintat în vârstă e socotit drept capul familiei și ia hotărârile cele mai
importante. Majoritatea regulilor se transmit din generație în generație, evidențiindu -se
astfel conservatorismul. Stilul în care se educă copiii este mult mai rigid, ținându -se cont
de valori culturale, etice, religioase fixe.
Ca avantaje ale acestui tip de familie se evidențiază: faptul că un număr mai mare
de oameni contribuie la veniturile familiei; fiind mai mulți, copiii vor beneficia de mai

16
multe sfaturi și modele de comportament diverse pe care și le pot însuși ; treburile
gospodărești se pot rezolva mai rapid și mai ușor datorită faptului că mai multe persoane
lucrează pentru îndeplinirea lor; copiii stau mult timp în preajma celor mari, fapt care poate
influența pozitiv comportamentul lor;
Dezav antajele pot fi reprezenta te de: tensiuni, relații încordate ce pot aparea între
membri dator ate diferențelor de perspectivă ; intimitatea cuplului este afectată; cheltuiala
pentru satisfacerea nevoilor de bază este crescută; după apariția nepoților, bunicii își pot
lua prea mult a supra lor atribuțiile de creștere a copilului, considerând că ei se pot descurca
mai bine decât cei tineri și astfel pot produce confuzii copiilor, care nu mai știu de cine
trebuie să asculte. De asemenea, în astfel de familii, stilul de creștere și educar e a copilului
este mai rigid.
Traiul laolaltă cu membrii aparținând mai multor generații poate aduce beneficii
formării educației copiilor, deoarece „educația în familie nu se datorează doar mamei și
tatălui (factorii principali cărora le revine ocrotir ea, îngrijirea și formarea copilului pentru
viață), ci întregul ui ansamblu de interrelații familiale” (Bătrînu, E., 1980, p.88). Toate
raporturile care se stabilesc între membrii familiei influențează modul de a fi a copiilor,
care îi iau drept modele și înglobează în comportamentul lor atitudinile pe care le observă
la ceilalți.
Familia nucleară are în componență de regulă doar tatăl, mama și copiii acestora.
Tot mai multe familii nucleare sunt formate atunci când cuplul este capabil să se desprindă
de familia extinsă și să devină independente din punct de vedere eco nomic. Această formă
este cea mai des întâlnită în s ocietate și cea mai preferabilă. În cadrul acesteia sunt stabilite
propriile reguli într -un mod mai democrat, mai ușor și în funcție de specificul fiecărei
familii. În acest tip de familie adulții pot fi sau nu căsătoriți, iar copiii lor pot fi biologici,
dar și adoptați. Ei locuiesc pe un spațiu comun și se autogospodăresc.
„Numită și familie conjugală , acest tip de grup este o structură domestică, bazată,
de regulă pe egalitate și consens. Alegerea partenerului se bazează pe afecțiune, pe
libertatea de opinii, pe comunicare și acțiuni în comun ” (Bonchiș , E., 2011, p.24. apud
Mitrofan, I., Mitrofan, N., 1991 ). Comparativ cu familia extinsă, în familia nucleară există
mult mai multă libertate de a alege, de decizie cu privire la hotărârile care trebui e luate
despre viața familiei , deoarece nu mai sunt și celelat e rude cu care trebuie să se sfătuiască
ori cărora să le ceară acordul.
Relațiile dintre copii și părinți, dar și între părinți sunt mai strâns legate, bazate pe
emoții, afectivitate, flexibile. Familia oferă individului căldură, dragoste, înțe legere,

17
bunăvoință și îl sprijină pe fiecare membru ori de câte ori cere sau are nevoie. Fiind un
grup mic, apropierea dintre ei este evidentă, incontestabilă, și de fiecare dată când unul
trece printr -un impas este aproape imposibil ca ceilalți să nu sesiseze accest lucru. Membrii
familiei își împ art responsabilitățile și îndatoririle, atât pe plan economic, afectiv, cât și pe
plan social.
De-a lungul timpului, structura familiei nucleare s -a modificat. Dacă acum câteva
generații multe dintre familii aveau aproximativ 3-6 copii, acum numărul copiilor dintr -o
familie a scăzut, majoritatea cuplurilor având unul sau doi copii.
O familie nucleară foarte unită, închegată îi poate susține pe membrii ei să treacă
peste situațiile stresante ivite în viața cotidiană, să găsea scă mai ușor o rezolvare
problemelor apărute, beneficiind de ajutorul și sprijinul fiecăruia dintre ei.
Familia monoparentală reprezintă un tip mai deosebit de familie, aceasta fiind
alcătuită dintr -un singur părin te și unul sau mai mulți copii. Părinte le respectiv își asumă
responsabilitatea creșterii copiilor, iar aceștia sunt dependenți de el și de ajutorul lui.
Cazurile în care copilul este nevoit să crească doar cu unul dintre părinți sunt numeroase,
atât femeile, cât și bărbații îndeplinind roluri de părinte unic în societatea actuală.
De cele mai multe ori mamele sunt cele puse în situația de a -și crește singure
copilul, ceea ce este deosebit de dificil mai ales pentru mamele tinere care nu au experiența
de viață necesară pentru a putea face față cu ușurință acestei sarcini. Nici chiar pentru
persoanele mai înaintate în vârstă nu este ușor să fii pus în tr-o astfel de circumstanță
deosebit de delicată.
În conformi tate cu studiile specialiștilor din acest domeniu, s -a stabilit că familia
monoparent ală poate fi rezultatul unor evenimente/ experiențe distincte :
– decizia unei femei de a avea un copil în afara unei căsătorii legale;
– nașterea unui copil în urma unei experiențe sexuale juvenile care nu se
finalizează cu o căsătorie;
– decesul unuia dintre părinții;
– divorțul unor cupluri cu copii minori ; (Bonchiș , E., 2011, p.25. apud
Stănciulescu, E., 1997 ).
Desigur că ac eastă situație este dificilă atât pentru părinți, cât ș i pentru copiii lor.
Oricât ar fi părintele de responsabil, atent ca fiului să nu îi lipsească cele necesare, el tot
va observa la un moment dat că în structura familiei sale este un element (o persoană)
lipsă, în comparație cu majoritatea familiilor pe care le observă.

18
Un dezavantaj pe care îl prezint ă acest tip de familie este reprezentat de faptul că
părintele respectiv, fiind foarte ocupat cu toate sarcinile cărora este nevoit să le facă față,
poate acorda insuficientă atenție copiilor săi. Copiii au nevoie de aprecierea, considerația
părinților l or, simt nevoia să fie mângâiați și iubiți, să beneficieze de atenția acestora.
Comunicarea, relația deschisă dintre părinte -copil poate fi afectată din cauza timpului pe
care tatăl sau mama sunt nevoiți să -l acorde treburilor casnice, alimentării cu hran ă,
activităților la locul de muncă.
Se poate întâmpla ca din cauza numeroaselor activități pe care le are de îndeplinit,
părintele să scape de sub control educația, buna creștere a copilului său, caz în care el va
avea de suferit, căci un copil are nevoie de atenta supraveghere a părinților lui.
Mai mult decât atât, familiile monoparentale se pot confrunta cu probleme precum
veniturile scăzute, deoarece în cadrul acesteia există un si gur adult, o singură persoană
capabilă să muncească și să aducă un venit în casă. Se poate întâ mpla ca vârsta
copiilor/copilului să nu -i perimită acestuia să părăsească domiciliul pentru o parte din zi,
aceștia fiind prea mici și necesitând grijă și asistență permanentă. În aceste sit uații, familia
este nevoită să trăiască din ajutorul social oferit de la stat, care de multe ori este insuficient.
Lipsa unui model patern poate fi și ea un dezavantaj al familiilor monoparentale.
Absența unui tată alături de care copilul să crească, de la care să preia un model de curaj,
eroism, putere, încredere în forțele proprii va fi vizibilă în personalitatea copilului. Este
posibil ca la unii copii care aparțin unei asemenea familii să fie observ ate anumite aspecte
negative. „ De pildă, ei pot suderi depresii puternice și pot fi stresați în plan emoțional, pot
afișa un comportament nepotrivit la școală, pot avea dificultăți de învățare și pot fi forțați
să preia responsabilitățile de adult, de timpuriu ” (Băran -Pescaru, A., 2004, p.28) .
Părintele unic poate î ntâmpina dificultăți în îndeplinirea r olului său din cauza
resurselor materiale și de timp scăzute , multiplelor responsabilităț i pe care le are de
respectat, lipsei unui adult cu care să împartă sarcinile și împreună cu care să rezolve
problemele sau poate avea momente când se simte depășit în situația de a crește și educa
singur copiii.
Adesea, într -o astfel de situație, mamele tind să își crească copiii urmând niște
reguli mai rigide, într -un stil puțin mai autoritar, urmărind să substituie lipsa tatălui. De
asemenea, tații aflați în acest punct se vor comporta mai blând, mai delicat, afectuos tot din
același motiv.
Familia compusă sau familia cu părinți vitregi se formează prin căsătoria a doi
părinți care care au rămas singuri și din copiii acestora comuni sau proprii . Rămânând fără

19
partenerul de viață, femeia sau bărbatul respectiv se îndreptă spre o altă persoană de sex
opus în scopul de a substitui locul fostului partener , dar și pentru a oferi copiilor
posibilitatea de a crește într -o fa milie alaturi de mamă și de tată. Copiii proveniți din
relațiile anterioare ale fiecăruia dintre parteneri devin frați vitregi. Fiecare dintre soți
devine părinte vitreg pentru copiii pe care îi are deja cel/cea alături de care întemeiază o
nouă familie. De asemenea, copiii pe care cuplul nou format îi poate avea împreună sunt
frați vitregi cu copiii lor din prima căsătorie, întrucât ei au doar un părinte comun. Există
posibilitatea ca părintele vitreg să adopte în mod legal copiii noulul partener, dacă păr intele
biologic este de acord sau este absent , decedat .
Există însă probleme legate de modul în care copilul vede apariția unui nou adult în
viața sa. De cele mai multe ori, copilul se teme de apariția unor noi reguli, de faptul că va
trebui să împartă afecțiunea părintelui său cu noul partener de viață și că acesta nu -i va
mai oferi atât de multă atenție ca până acum.
Cauzele dezintegrării vechiului cuplu și formării familei vitrege pot fi multiple:
divorțul părinților, decesul unuia dintre părinți, copiii au rezultat dintr-o relație
extraconjugală. Familiil e vitrege se pot forma pornind de la una dintre aceste cauze, când
părintele rămas singur decide să își reia viața de cuplu alături de o altă persoană.
Întrucât mamele sunt cele care primesc mai des custodia copiilor după un divorț , se
poate observa ca familiile cu tați vitregi sunt preponderente. Cu toate că vechea relație s -a
destrămat, în situațiile în care adulții implicați acționează cu calm, cumpătare, bunăvoință,
ei permit desfășurarea permanentă a unei relații între copil și părintele biologic.
Fetele și băieții care fac parte din familii vitrege susțin că preferă mai degrabă din
partea părintelui vitreg afecțiunea verbală, decât o apropiere fizică, adică să fie îmbrățișați
sau sărutați părintește. De asemenea, se pare că fetele acceptă mai greu prezența unui
părinte vitreg, în comparație cu băieții.
Vorbind despre existența familiilor de acest tip, părerile cercetătorilor diferă și sunt
împărțite astfel:
– negativiștii, care susțin ideea căsătoriei pe termen lung, plecând de la supoziția
că pări ntele vitreg este, de regulă, inferior celui bilogic;
– voluntariștii, ce consideră că părinților vitregi ar trebui să li se perimită să -și
asume responsabilități;
– reformiștii, care susțin definirea legală a drepturilor și respons abilităților
părinților vitregi (Bonchiș , 2011, p.27 apud Băran -Pescaru , A., 2004 ).

20
Părintele biologic ar trebui să îi explice clar copilului că nu i se cere să îl iubească
forțat pe noul său partener, dar că ar fi de preferat să încerce să îl trateze cu respect, ceea ce
ar putea constitui un punct de plecare în stabilirea unei relații armonioase.
Relația dintre părintele vitreg și copii se poate îmbunătăți gradual, treptat . „Părinții
vitregi ar trebui la început să stabilească o relație cu copiii, care sunt mai degrabă dornici
de un prieten sau de un sfătuitor, decât de ci neva care să -i disciplineze. Cuplurile trebuie să
fie de acord asupra faptului că părintele biologic r ămâne principalul responsabil pentru
controlul și disci plina copilului , în vreme ce părintele vitreg are nevoie de timp pentru a
constr ui o legătură strânsă cu acesta ” ( Băran -Pescaru, A., 2004, P. 37) .
Inițial, părintele vitreg trebuie să îi câștige înc rederea copilului, să îi arate că este o
persoană bine intenționată, care îi vrea binele, îi este alături când întâmpină o dificultate. Îl
poate ajuta să rezolve teme la care nu se descrucă, îi poate da un sfat bun când acesta este
într-un impas, dovedindu -i că se poate baza pe el în orice situație. Copilul va realiza în
acest fel că nu trebuie să vadă noul membru al familie ca pe o amenințare, ca pe o persoană
străină venită în cămiul lor pentru a acapara atenția părintelui său biologic, ci ca pe o
persoană de care se poate atașa și alături de care se poate simți în siguranță și apreciat.

1.3.3. FUNCȚIILE FAMILIEI

Familia îndeplinește mai multe funcții, iar respectarea acestora are o importanță
crescută pentru a păstra echilibrul între membrii ei.
Funcțiile familiei pot fi definite ca „totalitatea responsabilităților ce revin familiei
în cadrul arhitectornicii de ansamblu a activității economico – sociale într -o anumită
perioadă istoricește determinată” (Mitrofan, I.; Mitrofan , N., 1991, p. 156 ).
Îndeplini rea atribuțiilor cuvenite de către părinți este deosebit de importantă,
întrucât familia este privită ca o primă școală pentru copii.
Între funcțiile p rincipale ale familiei enumerăm : (conform Dan Lupașcu, Dreptul
familiei )
 Funcția biologică – „familia este o realitate biologică, prin uniunea dintre un bărbat
și o fe meie, precum și prin procreație ” (Lupașcu, D., 2005, p.7 apud Albu, I., 1975,

21
p.7). Cu ajutorul acestei funcții este rea lizată reproducerea populației , care este
esențială pentru evoluția societății. Această funcție poate fi influențată diferi t de la
țară la țară, întrucât î n unele locuri este încurajată creșterea, sporirea natalității, iar
în altele nu.
Funcția bilogică a familie i asigură continuitatea în timp a speciei, existen ța unor
urmași, a unor descendenți fiind considerată ordinea firească a lucrurilor . Funcția
aceasta face referire și la asigurarea dezvoltării biologice normale a membrilor .
 Funcția economică – „acceastă funcție își găsește expresia în ducerea în comun a
gospodăriei casnice, comunitatea de bunuri a soților și în ajutorul acordat
membrilor familiei aflați în nevoie din cauza incapacității de a munci ” (Lupașcu,
D., 2005, p.8 ).
Soții au dator ia de a asigura bunăstarea materială a căminului prin contribuția lor
(mobilier, haine , lucruri necesare uzului casnic, hrană). Familia trebuie să fie unită
în ceea ce privește acest aspect, veniturile să fie clar determinate și întrebuințate în
acord cu necesitățile și acordul membrilor componenți. Vorbind de funcția
economică a familiei luăm în calcul și aspectele legate de gestionarea eficientă a
resurselor material e, plata cheltuielilor , administrarea veniturilor lunare , pregătirea
tinerilor din punct de vedere profesional.
Tot un aspect legat de această funcție este și comportamentul fiecăruia dintre
membrii aducători de venit la locul de muncă. Randamentul pers oanei este direct
influențat de caracteristicile mediului familial și de relația pe care o are cu celălalt
partener al cuplului. În cazul în care există un mediu tensionat, lipsit de înțelegere
și comunicare, persoana poate avea dificultăți în a se conce ntra la sarcina pe care o
are de făcut, poate fi iritat, irascibil și poate fi afectată și adaptarea sa în cadrul
colectivului.
Bineînțeles, funcția economică a familiei depinde și de gradul de dezvoltare
economică la acel moment al societății.
 Funcția educativă – întotdeauna familia a avut un rol esențial în educarea copiilor.
„Punctul de plecare în opera de educare a copilului se află în familie. În cadrul
acesteia, copilul dobândește noțiuni ale instrucției și educației care au o înrăurire
deosebită asupra formării caracterului și personalității sale” (Lupașcu , D., 2005 ,
p.8).
Copiii preiau de la părinții lor modele de comportare, de a acționa în diferite
circumstanțe, de a reacționa în diverse situații și de aceea adulții trebuie să fie

22
conștienți că ei reprezintă modele pe care copiii lor le preia u, le urmează. Influența
educaț ională asupra copiilor este exercitată atât direct, prin acțiunilor lor conștiente
realizate atunci când vor să îi învețe pe cei mici ceva nou, dar și indirect, fără să își
dea seama, prin faptele lor de zi cu zi, prin modelele de conduit ă înfățișate ,
atmosfera existentă în familie, relațiile care se stabilesc între membrii familiei și
prin mediul familial existent. Copiii observă rapid, copiază și își însușesc vorbele
și atitudinile adulților, de aceea părinții trebuie să își asume o mare responsabilitate
în legătură cu procesul de educare al acestora.
Statul este, de asemenea, interesat de educarea individului și de formarea lui ca un
bun cetățean. În acest scop, există anumite reglementări prevăzute prin legislație,
prin care familia primește rolul de a se îngriji de copii. În Noul Cod Civil, cartea a
II-a, titlul IV, capitolul II, articolul 487, referitor drepturile și îndatoririle pe care le
au părinții, este precizat: „p ărintii au dreptul și îndatorirea de a crește copilul,
îngrijind de sănătatea ș i dezvoltarea lui fiz ică, psihică și intelectuală, de educația,
învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potri vit propriilor lor convingeri,
însușirilor ș i nevoilor copilului; ei sunt dato ri sa dea copilului orientarea ș i sfaturile
necesare exercitarii corespunzatoare a drept urilor pe care legea le recunoaș te
acestuia” (http://www.dreptonline.ro/legi slatie/codul_civil_republicat_2011_noul_c
od_civil.php#cartea2 ).
Acestora li se poate adăuga funcția de socializare, prin intermediu l căreia copiii
sunt pregătiți de părinții lor pentru provocările vieții de zi cu zi.
 Funcția de socializare – părinții le transmit copiilor anumite norme de conduită,
care îi vor ajuta să se adapteze unor contexte , colective diferite, să lege și să
păstreze pritenii, să primească un loc de muncă mai bun în viitor, deci să se poată
integra în societate. Copiii vor acumula cu ajutorul părinților o serie de valori,
atitudini, norme , roluri, deprinderi, care vor consolida comportamentul dezirabil al
unei ființe sociale . Li se va face cunoscut sentimentul a partenenței la un grup, la o
comunitate.
Îndeplinirea acestei funcții contribuie la progresul social.

23

1.4. FACTORI DE RISC ÎN DEZVOLTAREA MORALĂ A
COPILULUI

Evenimentele negative existente în familie îi pot afecta foarte grav pe copii, le pot
crea traume ale căror urme vor fi șterse cu mare greutate sau deloc . În lipsa altor
perspective, aceștia pot crede chiar că faptele pe care le observă la el în familie , situațiile
tensionate și conflictuale sunt normale , firești.
Alina Decsei -Radu identifică în cartea „Familia și rolul ei în educarea copilului”
(coord. Elena Bonchiș) principalii factori de risc ce pot afecta dezvoltarea copilului.
Printre aceștia se numără: violența, divorțul și separarea, decesul unui părinte,
recăsătorirea unuia sau a ambilor părinți.

1.4.1. VIOLENȚA

Violența apărută între soț și soție prezintă un pericol mai mult sau mai puțin
previzibil. Situațiile în care se unul dintre soți se poate manifesta violent pot apărea
neașteptat, spontan ca reacție la un fapt , un comportament care nu i -a fost pe plac, dar și ca
răspuns în urma unei provocări venite să îl instige. De asemenea, unii indivizi recurg la
violență pentru a constrânge , supune partenerul și a -i schimba ori controla
comportamentul . Adesea violența este accentuată sub influența consumului de băuturi
alcoolice.
Violența reprezintă un act intenționat, care se poate manifesta o singură dată sau în
episoade repetate , frecvența lor fiind direct proporțională cu adâncirea rupturii relației
dintre cei doi parteneri. Agresorul urmărește prin intermediul violenței să int imideze,
umilească sperie victima, să îi arate că este dominată.
Violențele familiale pot fi definite ca „atitudini și condiute cu caracter
heteroagresiv ce se produc între membrii familiei, în contextul unui climat conflictual
sever , ce indică o deteri orare semnificativă a funcționalității familiei. Ele se produc mai
ales în contextul tulburări psihice pe care le pot prezenta unul sau mai mulți membri ai
familiei sau ca urmare a unor conduite ce frizează imoralitatea sau incongruențele

24
caracteri ale ale soților. De asemenea , devierile comportamentului parental pot fi însoțite
frecvent de conduite agresive , ostile și puniti ve nejustificate față de copii , a căror
intensitate și formă de manifestare conduc adesea la ps ihotraume afective import ante,
favorizând la acesta con duite de inadaptare ulterior” (Mitrofan, I. ; Mitrofan, N., 1991, p.
354 ).
Abuzurile nu sunt caracteristice doar anumitor medii sociale, ci acestea pot apărea
atât în ca drul familiilor sărace, cât și în cele bogate, atât în cele cu un nivel ridicat de
educație, cât și în cele cu un nivel scăzut. Acestea nu țin neapărat de criteriul socio –
economic, vârstă, religie, rasă, ci de gândirea și purtarea partenerilor. Este posibil ca
agresorul să invoce ca motiv că se poartă astfel fiindcă taversează o perioadă grea sau
stresantă a vieții sale, însă această scuză nu îi dă în niciun caz permisiunea de a se
comporta în acest fel. Relațiile dintre membrii familiei trebuie să fie de respect, înțelegere
colaborare, întrucât se pot găsi multiple modalități de a rezvolva problemele și de a ajunge
la un consens într -un mod pașnic. Se poate cere chiar și sprijinul unor persoane apropiate,
în care partenerii au încredere, precum părinții, frații, rude apropiate pentru a găsi o
modalitate de diminuare sau eliminare a neînțelegerii.
După primul act de violența fizică, agresorul încearcă să se disculpe , catalogându -l
ca fiind un eveniment izolat și asigură că nu se va mai repeta. În cele mai multe cazuri însă,
actele de violență nu doar că se repetă, ci ajung să se producă cu o frecvență din ce în ce
mai mare. Cel mai adesea, bărbații sunt cei care utilizează violența asupra soțiilor,
partenerelor, prietenelor, concubinelor lor, fostelor soții sau iubite și în u nele cazuri
nefericte, chiar și asupra copiilor. Unele dintre acestea reușesc să rupă relația cu acest tip
de partener atunci când observă aceste d evieri comportament ale, realizând că persoana
care le e alături nu este cea care le -ar putea satisface aște ptările și alături de care ar putea
avea o viață de familie frumoa să și liniștită. Îngrijorător este cazul în care femeia , deși este
victimă a partenerului său de viață și nu este mulțumită de relația sa și de viața de familie,
continuă să rămână alături de el , constrânsă de anumite motive precum: existența copiilor,
cărora le -ar dori să crească alături de mamă și de tată; resurselor financiare reduse sau
inexistente pe care le -ar avea în cazul unei despărțiri; lipsa unui domiciliu unde ar urma să
locuias că după despărțire; frica de reacția partenerului și de amenințările lui ; rușinea față
de cei din jur . Faptul că partenerul respectiv a fost martor unor experiențe violente în
copilărie sau chiar victimă poate cauza comportamentul său agresiv, dar aceasta nu este o
regulă. Sunt bărbați care deși au făcut parte dintr -o astfel de familie disfuncțională, au o
atitudine normală, fir ească față de partenerele lor, le iubesc și le protejează.

25
Mamele care sunt abuzate simt frică, deznădejde, teamă accentuală, frustrare,
rezerve de energie scăzute, stres continuu, stare care poate avea influențe negative asupra
relației sale cu copilul, în sensul că nu se mai poate dedica îndeajuns, oferindu -i acestuia
atenția ne cesară, educația cuvenită și să fie răbdătoare în gestionarea tuturor dificulăților
pe care le întâmpină copilul, ci poate adopta mai degrabă un stil autoritar, cerând acestuia
să-i respecte cerințele și sfaturile fără a cere justificări suplimentare, pentru că ea știe cel
mai bine ce este de făcut. Acesta este un lucru rău, pentru că un copil are nevoie să îi fie
justificat, explicat motivul pentru care un comportament este indezirabil pentru a -și putea
însuși norma respectivă și să poată înțelege cum este bine să acționeze pe viitor , de unul
singur , într-o sitiație similară. „Femeile abuzate folosesc adesea mecanisme defensive,
precum negarea sau minimalizarea. Acestea, pe de o parte, le permit să reziste în mediile
de viață periculoase, dar pe de a ltă parte, pot bloca schimburile pozitive și suportul activ
de care copiii lor au nevoie pentru a se recupera din punct de vedere psihologic. Unele
femei abuzate pot proiecta trăsăturile negative ale abuzatorilor asupra copiilor sau pot
nega faptul că abuzul asupra lor î i afectează pe copiii martori ” (Bonchiș, E. 2011, p. 325) .
Unele femei speră ca, măcar de dragul copiilor, experiențele violente la care sunt
supuse vor înceta într -un sfârșit, în să în majoritatea cazurilor acestea continuă. „Uneori,
mamele, din dorin ța de a face abuzul mai puțin înspăimântător pentru copiii lor, încearcă să
îl justifice furnizând scuze sau explicații pentru comportamentul agresiv al partenerului,
de tipul Tata e furios, obosit ” (Bonchiș, E., 2011, p.325) . Ele pot încerca să ascundă
copiilor o parte din evenimentele negative care au loc pentru a nu le adânci mai mult
suferința cauzată de tensiunea existentă în familie și vor încerca să îi învețe că în cazul
apariției unui conflict, există alte modalități de rezolvare problemelor interpersonale,
excluzând violența.
Sunt și mame care încearcă să mascheze aceste probleme, prefăcându -se că sunt
fericite, că nu întâmpină greutăți în relația cu partenerul, că un anumit conflict a fost unul
izolat și că acesta nu a afectat echilibrul, bunăstarea familiei. Aceasta poate crea o impresie
de moment, însă oricum adevărul va ieși la iveală în anumie circumstanțe, indiferent de
eforturile depuse. În anumite momente, copiii vor surprinde anumite gesturi, priviri, reacț ii,
fragmente din conversațiile dintre mama și tatăl lor care le vor da de înțeles că lucrurile
nu merg într -o direcție tocmai bună.
Copiii care sunt prezenți în momente violente vor simți teamă, am enințare și
tulburări puternice, se vor ascunde sau se vor retrage în camera lor pentru a nu mai auzi
larma provocată de ceartă. La un moment dat, c ei mici vor încerca să aplaneze ei înșiși

26
conflictele intervenind între părinți fizic sau cu țipete . Această intervenție directă
prezintă riscul ca aceștia să fie loviți accidental. „ Violența dint relațiile soț -soție este
asociată cu un risc mai ridicat ca mamele și tații să își abuzeze copiii; aceștia pot fi folosiți
de tată ca armă împotriva partenerei sale. Copiii pot fi afectați de confuzie, se pot simți
responsabili și pot manifesta un nivel ridicată de distres în prezența furiei adulților”
(Bonchiș, E., 2011, p.318).
În timpul confruntării iscate între cei doi adesea se întâmplă să fie și copiii în
preajmă, sau chiar să asiste la scenele violente. Există și riscul ca aceștia să f ie răniți în
mod neintenționat sau, în cele mai nefericte cazuri, pot ajunge și ei victime ale violenței
fizice sau de limbaj în conflictul declanșat între părinți. Aceste evenimente pot deveni
adevărate traume pentru copi ii respectivi, ale căror urme se vor reflecta în comportamentul
și gândirea lor. Copiii se pot simți responsabili de cearta dintre părinții lor și pot deveni
extrem de stresați și agitați. De asemenea, la copiii care sunt martorii acestor scene
violente pot fi observate probleme emoționale, anxietate, probleme cu somnul, lipsa
încrederii în sine, o tendință de a se izola sau de a sta singur în majoritatea timpului,
depresie, greutăți în efectuarea s arcinilor școlare , depresie, dificultăți de concentrare, sunt
mai agresivi față de cei de aceeași vârstă care nu au fost expuși unor astfel de situații.
Fiind martori ai violenței domestice manifestate adeseori, copiii pot suferi întârzieri
în dezvoltare , mai ales în ceea ce privește învățarea mersului, noile achiziții de la nivelul
limbajului , utilizarea toaletei.
Există și cazuri mai grave, unde agresivitatea se răsfrânge nu doar asupra mamei, ci
și asupra copiilor, care sunt total lipsiți de apărare. În aceste familii, copiii au parte de
indiferență, tero are, nepăsare, respingere , mustrări, jigniri, în vreme ce aceștia ar avea
nevoie de susținere și iub ire la acea vârstă fragedă .
Fiind întrebați la ce se gândesc și ce sentimente trăiesc atunci când își aud sau își
văd părinții certându -se, în cadrul unui studiu despre influența neîntelegerilor dintre
parteneri asupra lor, mai mulți copii cu vârste cuprinse între 10 și 12 ani a u afirmat că se
simt triști, afectați, nedumeriți, agitați, că au semnimente de culpabilitate , că sunt reținuți în
a fi de partea unuia dintre părinți, de teama de a nu se în străina de celălalt : „De multe ori,
auzind din camera mea discuțiile lor, îmi vin e să plâng, și după aceea nu fac altceva decât
să mă gândesc la vorbele pe care și le -au spus. Nu întotdeauna au amândoi dreptate și
atunci mă simt descumpănită: dacă -l aprob pe tata, mă îndepărtez de mama și atunci simt
ca o rană în inimă și invers. Nu șt iu ce să fac.” Alt copil povestește: „ Deseori părinții mei
se ceartă din cauza mea. Într -o seară am stat târziu la joacă; nu prea învățasem tabla

27
înmulțirii și mama m -a pus să o învăț. Tăticu l s-a opus, spunând că o știu, să mă lase să
dorm, și așa a început cearta! A doua zi am luat 4 la matematică! Mi -a părut rău că nu am
ascultat -o pe mama! ” (Bătrînu, E., 1980, p. 61 -62). De cele mai multe ori , cei doi părinț i
nu își dau seama că multe dint re cuvintele adresate unul altuia în timpul unei discuții
aprinse au un ecou profund în mintea copiilor și îi pot marca pe aceștia pe termen lung , ele
fiind intens gândit e și interpretate de ei.
Orice mamă aflată într -o asemenea situație se poate simț i deznădăjduită, singură și
lipsită de apărare. Important este ca aceasta să nu cedeze, să își găsească curajul de a apela
la instanț e competente care să intervină î n astfel de momente de criză și să fie informată
despre existența organizațiilor, asociațiilor pregătite să vină în sprijinul mamelor abuzate,
care să le ajute pe acestea să poată depăși repercursiunile abuzurilor și să poată avea din
nou o viață linișt ită.

1.4.2. DIVORȚUL ȘI SEPARAREA

Divorțul este văzut de copii ca o scindare a universului lor între două părți,
respectiv cei doi părinți. Copilul este pus în situația delicată de a alege sau de a se supune
hotărârii altor factori de d ecizie în legătură cu domiciliu l său. Odată cu separarea
părinților, copilul va locui cu unul dintre ei, fapt care îi va afecta grav echilibrul interior.
Printre motivele divorțului se pot regăsi: absența comunicării, lipsa de acasă în
mare parte a timpului a unuia dintre parteneri, injuriile aduse partenerului, agresivitate
fizică și a limbajului, infidelitatea, părăsirea partenerului pentru pent ru o lungă perioadă de
timp, neî mplinirea sarcinilor sau neimplicarea în creșterea copiilor, lipsa de maturitate, o
diferență prea mare de opinii ș i concepț ii, scăderea intensității sentimentelor, intervenț ia
negativă a celor din jur, de pendența de alcool a unuia dintre parteneri, nepotrivirea de
caracter, maltratarea. Una dintre originile neîn țelegerilor poate fi absența respectului și a
considerației față de persoana celuilalt, care depind de caracterul, modul de viață și gradul
de cultură a membrilor familiei. „Când certurile și neînțelegerile zilnice se produc fără ca
cei doi soți să facă cel mai mic efort să le pună stavilă, unitatea familiei este distrusă. Orice
urmă de dragoste, de respect reciproc dispare. Căminul se prăbușește, trăgând copilul după
sine în cea mai neagră nesiguranță și deznădejde” (Bătrînu, E., 1980, p.59).

28
Referito r la cauzele care stau la baza divorțului, Fra nçoise Dolto afirma că
„certurile nu sunt un motiv de divorț, contrar a ceea ce crede multă lume. Motivul real al
divorțului este că fiecare vrea să -și recâștige libertatea , fie libertatea sexuală, fie liberta tea
de acțiune, fie libertatea pecuniară, fără a mai fi obligat să audă reproșurile celuilalt,
deoarece acum iubirea nu mai există și nu mai există acea dorință ce face ca două ființe, în
ciuda dezacordurilor frecvente, să aibă electivitate de căutare sexu ală una pentru cealaltă ”
(Dolto, F., 2008, p.32) .
Mediul social în care trăiește cuplul poate influența, de asemenea, relația și cauzele
divorțului. Oamenii aparținând unor zone diferite pot avea păreri, convingeri diferite
referitor la căsnicie și durata acesteia. „În mediul țărănesc se căsătoresc pentru a fi în
rândul lumii, concubinajul având foarte multe i nconveniente; se divorțează rar , din motive
de cheluială și de procedură juridică dificilă. În clasele mijlocii salariate, căsnicia implică
un mic capital de transmis, dar cum acesta este mai degrabă cultural și social și mai puțin
economic, divorțul este destul de frecvent. În mediile bogate divorțul este rar, fiind
incompatibil cu gestiunea și transmiterea capitalului economic ” ( Druță, F., 1998, p.225) .
Așadar, se poate observa că în cazul unei despărțiri, oamenii iau în considerare într -o
mare măsură și urmările în ceea ce privește partea f inanciară, bunurile comune și
împărțirea convenabilă a acestora. În situația în care membrii unui cuplu tânăr, fără copii,
sunt căsătoriți de câțiva ani și nu au acumulat foarte multe bunuri comune, modalitatea de
a divorța prin consimțământ mutual va fi cea mai favorabilă. Aceasta presupune ca ambii
soți să fie de acord în privința despărțirii și a împărțirii bunurilor comune, fără a prezenta
neapărat un motiv în fața judecătorului, dar prezentându -se totuși în fața instanței
competente pentru a oficia dezlegarea căsătoriei. Situația se complică atunci când în
familie există unul sau mai mulți copii, al căror viitor domicilu trebuie stabilit. Cazul în
care copii sunt încredințați și urmează să stea cu unul dintre părinți nu presupune că
celălalt părinte nu mai trebuie să contribuie și el la cheltuielile de întreținere a copilului, ci
el poate plăti o pensie al imentară . „ Prestația compensatorie este concepută astfel încât să
compenseze dezechilibrul pe care destrămarea căsătoriei îl aduce în condițiile de viață ale
soților. Cuantumul acesteia este stabilit de judecător ținând cont de veniturile și de nevoile
fiecăruia dintre soți. Prestația compensatorie are un caracter forfetar și este plătită, în
principiu, sub formă de capital: fie prin plata unei sume de bani care poate face obiectul
unor modalități diferite de plată, fie prin atribuirea unor bunuri sau a unui drept temporar
sau viager de folosință, de abitație sau de uzufruct.” (https://e –
justice.europa.eu/content_divorce -45-fr-maximizeMS_EJN -ro.do?member=1 ).

29
Implicarea instanțelor de judecată este solicitată și dacă soții nu ajung la un consens în
ceea ce privește împărțirea bunurilor comune după anularea căsătoriei.
Sunt persoane care, deși nu se simt bine într -o căsnicie, continuă să trăiască alături
de partener, fie pentru că le este prea teamă de modul cum va reacționa acesta/ aceasta
atunci când îi va prezenta decizia sa (acuzații, insulte, violență și în cazuri grave se poate
ajunge chiar la crime) , fie pentru că se tem că nu vor putea face față nevoilor cotidiene fără
sprijinul material partenerului, pentru că vor să păstreze iluzia unei familii unite și fericite
de dragul copiilor pe care îi au împreună sau deoarece se gândesc că cei din jur vor
reacț iona negativ la primirea veștii . Oricare ar fi pretextele care îl determină pe unul dintre
parteneri să păstreze o căsnicie nefericită, asta nu -i va aduce decât o stare interioară de
neliniște, stres, frământare continuă care îi pot distrage atenția de la sarcinile pe care le are
de îndeplinit.
În cazul femeilor active din punct de vedere profesional se constată o rată mai
mare a cererilor de divorț decât în situațiile în care acestea sunt casnice. Faptul că femeia
are un loc de muncă stabil face ca rolul și îndatoririle ei în cadrul familiei să se modifice.
Astfel, ea și -a dobândit pe toate planurile o autonomie crescută, îndeosebi pe parte
economică, ceea ce a o face să fie și să se simtă mai independentă în cazul unei eventuale
despărțiri. Așadar, nu este de mirare faptul că soțiile cu o carieră profesiolală prosperă nu
se tem atât de mult să pună capăt unei relații în care nu mai regăsesc ceea ce își doresc.
„Din nefericire, oamenii ajung să se despartă din cauza neînțelegerilor permanente,
a con flictelor și a nepotrivirii de caracter. Anunțul divorțului trebuie să fie discret și să nu
se facă prea mare caz din aceasta. Se înțelege că această decizie a fost una extrem de
dificilă, iar perioada de dinainte a fost extrem de dureroasă. Nu se împărtă șesc detalii
jenante din viața cuplului oricui, și mai ales nu public. Despărțirea trebuie să fie civilizată
și discretă. Dacă sunt implicați și copiii acestora trebuie să li se explice situația în funcție
de vârsta acestora. Celor apropiați li se mărturis ește personal, prietenilor li se poate trimite
un email sau o scrisoare” (https://bunele -maniere.com/2014/02/02/bunele -maniere -si-viata –
de-familie/ ).
Părinții se pot întreba dacă trebuie să discute cu copii despre divorț, să îi
lămurească ce se întâmplă, sau să lase lucrurile să decur gă de la sine. Specialiștii cons ideră
că este de preferat ca adulții să poarte cu cei mici o discuție într -un cadru lini știt și să îi
facă pe acești a să înțeleagă că divorțul nu este răul suprem, ci că pentru unul sau pentru
ambii parteneri acesta constituie o modalitate de eliberare dintr -o viață nefericită, dintr -o
suferință pe care traiul în comun cu partenerul respectiv o generează. Nu trebuie oferite

30
copilului explicații superficiale care să dea de înțeles că de la o simplă neînțelegere mama
și tatăl său decid să se separe . Decizia de a se căsători este luată după o anumită perioadă
de timp și presupune asuma re, responsabilitate, iar fiecare trebuie să cântărească bine ceea
ce urmează să facă și dacă își dorește cu adevărat ca evenimentul respectiv să aibă loc ,
deoarece acesta marchează întreaga sa viață. La fel se întâmplă și în cazul divorțului, care
nu se d atorează strict unor întâmplări nefericite din prezent ori a unei neînțelegeri din ziua
precedentă, ci a unei situații de încordare, tensiune , neliniște, dezamăgire, suferință
continuă. Părinții trebuie să justifice că dezbinarea familiei nu s -a produs br usc, de pe o zi
pe alta și că lucrurile au fost îndelung gândite până ce s -au clarificat . „Copiii trebuie să știe
că părinții de fapt temporizează divorțul ș i nu recurg la el din capriciu ” (Dolto, F., 2008,
p.36 ) . Este necesar ca fiii să pri ceapă că divorțul nu reprezintă o decizie pripită , ci o
soluție la care s -a ajuns în ultimă instanță după mai multe încercări de reconciliere. De
fapt, această decizie poate fi benefică și pentru copii, care pot fi afectați emoțional din
cauză că sunt ne voiți să trăiască într -o atmosferă tensionată, cu certuri zilnice și discuții pe
un ton ridicat.
Când copiilor le este prezentată o astfel de situație, este posibil ca aceștia să
dorească să își exprime și ei o părere cu privire la decizia părinților, să ofere niște sugestii,
să indice care cred ei că este cauza conflictului și ar putea menționa chiar care dintre
părinți poartă cea mai mare vină, conform observațiilor și capacităților lor de a analiza cele
întâmplate, deoarece „în gândirea lor intervine t ot mai mult spiritul critic ș i operarea cu
seturi de reguli ” (Verza, E., 1993, p. 74). Este bine să fie ascultat și lui punctul de vedere,
deoarece este parte a familiei și are dreptul de a -și exprima o idee, având în vedere faptul
că urmările divorțului părinților îl vor afecta direct.
Copilul are nevoie să primească garanția că părinții îl vor iubi în continuare, chiar
dacă aceștia nu se mai iubesc unul pe celălalt. Dacă adulții își reneagă iubirea pe care și -au
purtat -o unul celuilalt și sentimentele pozitive care au existat odinioară, ei trebuie să
asigure copilul că nu ac eeași atitudine o vor adopta și față de el, că el este o reușită a
cuplului, un copil dorit, și doar pentru că între părinții săi nu mai există o iubirea atât de
puternică ca în momentul când el a părut pe lume, asta nu înseamnă că și ceea ce simt ei
pentru el s -a schimbat concomitent cu destrămarea cuplului . De asemenea, copiii nu
trebuie lăsați să se simtă vinovați de despărțirea părinților sau o povară pentru aceștia,
deoarece asta îl poate afecta din punct de ved ere ps ihic, nu doar în momentul respectiv, dar
și etapele următoare ale dezvoltării sale.

31
Consecințele d ivorțul ui asupra copiilor pot fi observate atât pe termen scurt, cât și
pe termen lung: tulburări comportamentale, dificultăți de adaptare, probleme
educaționale, probleme de natură emoțională, stimă de sine scăzută, întâmpină greutăți în
ceea ce privește relaționarea cu membrii familiei, cu co legii de școală și prietenii, însă nu
este o regulă ca acestea să fie prezente la toți copiii ai căror părinți s -au despărțit.
Perioada despărțirii și de după despărțire este deosebit de tulburătoare pentru
parteneri, care sunt confuzi în legătură cu viit orul lor, cu sarcinile care le revin, cu modul
în care ar trebui să se poarte cu copiii lor de acum înainte. Uneori, după divorț, copiii sunt
nevoiți să preia din atribuțiile părintelui care acum lipsește.
În urma studiilor efectuate pe perioade lungi de t imp (peste 40 de ani ) și
specializate în ceea ce privește familiile aflate în divorț, terapeuții Craig Everett și Sandra
Volgy Everett au identificat câteva principii de bază ale divorțului :
1- Divorțul apare ca rezultat final al mai multor ani de nef ericire.
2- Partenerii de viață rar se decid în același timp să divorțeze. Prin urmare, există
cel care părăsește și cel care a fost părăsit.
3- Păstrarea unei relații doar de dragul copiilor nu funcționează (Everett , C.,
Everett , S.V., 2008, p. 23 ).
Astfel deducem că divorțul este o hotărâre care nu se ia în urma unor conflicte
minore, a unor disensiuni care își pot găsi o rezolvare, ci după o lungă perioadă de timp
dominată de ne liniște , în care partenerii nu se mai simt în armonie unul cu celălalt și deci d
că le -ar fi mai bine dacă s -ar separa. Părinții trebuie să realizeze că i deea de a rămâne
împreună doar de dragul copiilor este una eronată și că este mult mai rău pentru aceștia să
trăiască într -un mediu tensionat, lipsit de dragoste și dominat de mânie și nefericire. Copiii
vor observa la un moment dat că părinții încearcă doar să păstreze aparența unei căsnicii
închegate. Dacă nu poate fi găsită o modalitate de remediere a rupturii dintre soți , divorțul
va apărea ca o opțiune inevitabilă.

32
1.4.3. DECESUL UNUI PĂRINTE

Decesul unuia dintre părinți aduce multă suferință și neliniște atât copiilor, cât și
singurului părint e rămas, care se vede pierdut și descurajat. Acest aspect este văzut diferit
în funcție de vâ rsta la care se află copilul, de relația pe care a avu t-o cu părintele respectiv
și de experiențele de viață similare trăite până în momentul acela.
Pierderea u nei persoane apropiate este trăită și simțită de fiecare într -un mod unic,
este o experiență pe care oricine o privește în manieră proprie, incomparabil cu altcineva.
Unii se exteriorizează și își prezintă îndurerarea celorlalți, simțind că așa se pot descărca
emoțional. A lții preferă să își interiorizeze tristețea și să nu vorbească cu cei din jur despre
momentele grele prin care trece, discuțiile pe tema respectivă afectându -l și mai mult.
Decesul unui părinte e socotit drept unul dintre evenimen tele cele mai marcante,
producătoare de stres și tensiune atât pentru copil, cât și pentru restul familiei lui.
Indiferent de condițiile în care are loc acest eveniment, copilul are nevoie de o
perioadă îndelungată ca să poată trece peste durerea morală r esimțită.
Viața de familie este presărată cu evenimente neprevăzute, iar modul în care
reacționăm când acestea se ivesc reflectă caracterul nostru.
Vestea decesului unui părinte poate avea un impact diferit asupra copiilor și în
funcție de vârsta pe care o au aceștia în momentul a avut loc nefericitul eveniment. Dacă
aceștia sunt foarte mici, este posibil ca ei să nu realizeze cu adevărat gravitatea și urmările
faptului respectiv. Atunci când ei conștientizează că părintele respectiv nu le va mai fi
alătur i, inițial, cel mai probabil aceștia vor avea o stare de șoc, neștiind cum să reacționeze,
cum să se comporte. Dacă cel mic este încă bebeluș, recomandat ar fi ca acestuia să nu i se
schimbe mediul în care trăiește sau rutina de viață în acele momente, să aibă pe cineva
permanent lângă el care să -l îngrijească, să -i vorbească și să interacționeze cu el. La vârsta
preșcolară, copiii nu pot să înțeleagă permanența morții și vor continua să întrebe când se
va întoarce cel decedat. Șc olarii mici , de 6 până la 9 ani, încep să înțeleagă aspecte legate
de ireversibilitatea morții, pot manifesta regres din cauza stresului acumulat și pot avea
dificultăți de concentrare la sarcinile școlare datorate îngrijor ării. Mai târziu , între 10 și
12 ani, este posibil ca cei mici să se teamă de a fi respinși de covârstnici din cauza
evenimentului prin care trece. În adolscență, unde datorită schimbărilor prin care trece și
faptului că aceasta este o perioadă delicată, de căutare a identității, pe fondul uno r certuri și
confruntări între el și părinți, este posibil ca acesta să fie încercat de sentimente de

33
vinovăție legate de moartea părintelui. De asemenea, acesta poate manifesta: izolare față
de prietenii săi și familie, agresivitate, iritabilitate, eșe c școlar, tulburări
comportamentale, depresie, consum de alcool și de droguri, reacții nepotrivite. În aceste
cazuri, copilul are nevoie de suportul părintelui rămas în viață care să -l susțină, să -l
încurajeze să poată trece peste acest moment dificil, da r în același timp să îi acorde și
intimitatea necesară.
Atunci când copilul manifestă un comportament îngrijorător pe termen lung, apărut
ca urmare a decesului unui părint, purtare ce nu poate fi controlată, însoțită de stări
emoționale și reacții greu de controlat, indicat ar fi ca acesta să poată merge la un psiholog
care să îl ajute prin procedee de specialitate să depășească drama respectivă și să poată
reveni, cel puțin parțial, la starea de normalitate. „În cazul procesului de doliu tipic,
majoritate a persoanelor își revin în lipsa unui ajutor de specialitate, procesul de consiliere
putând exacerba în acest caz simptomele de doliu prin crearea unui distres suplimentar” (
Bonchiș, E. 2011, p.367).
În discuția cu copilul despre moartea unui apropi at este recomandat ca: persoana
care deschide subiectul să fie una apropiată, iar discuția să se facă într -o atmosferă liniștită;
adultul să se poarte cât se poate de normal în fața copiilor pentru a nu le tulbura
cumportamentul și gândirea; explicațiile d ate copilului să fie cât mai clare, pe înțelesul lui
și chiar dacă va întreba de mai multe ori același lucru, răspunsurile trebuie date cu calm;
este necesar să îi fie lăsat copilului suficient timp pentru a putea procesa informațiile și
pentru a răspund e unor întrebări; este util să îl încurajăm să își exprime liber emoțiile și să
spună ceea ce simte; este important să îl asigurăm că nu are vreo legătură cu moartea
acestuia și că adesea decesul se produce în deosebi la persoanele în vârstă; dacă are o vârstă
suficient de mare ca să poată înțelege, să îi fie explicat că acest fenomen face parte din
ciclul normal al vieții și că se va întâmpla tuturor. „Dacă unui copil i se dă șansa să
înțeleagă moartea și să -și trăiască deplin perioada de doliu, el poate dobândi mai multă
forță sufletească în urma acestei experiențe, învățând totodată să fie mai sensibil în raport
cu durerea celorlalți și căpătând informații importante despre adevărurile existențiale și
despre importanța existenței umane ” (Bonc hiș, E. , 2011, p.362 ).
Este util ca adulții să vorbească cu copiii despre moarte ca fiind o parte din viața de
zi cu zi și să le dea explicații le potrivite despre acest lucru în conformitate cu vârsta pe care
o au și cu puterea lor de înțelegere. Aceste di scuții pot avea loc chiar înainte ca un astfel de
eveniment să aibă loc în familie. Ei trebuie ajutați să înfrunte această realitate , iar anumite
discuții purtate cu ei înainte îi pot ajuta să înț eleagă mai bine ce se întâmplă, cum trebuie

34
abordata situația. Acestea pot începe de la moartea unui animal de companie, a unei păsări
sau a unei plante, prilej pentru a aborda o astfel de temă. Părintele îl poate încuraja pe cel
mic să își exprime părerea în legătură cu moartea pentru a afla cum gândește, ce înțelege
în raport cu acest subiect destul de delicat. Copiii vor primi informații mai complexe odată
cu creșterea și maturizarea lor, în momentul când adultul consideră că acesta este suficient
de mare pentru a -i fi prezentate, fără a -i provoca traume .
Decesul partenerului de viață prezintă dificultăți pentru părintele rămas în viață și
din prisma faptului că acesta trebuie să preia atribuțiile celui care nu mai este. La bărbați,
acest lucru este destul de dificil pentru că acum trebuie să se ocupe de treburi gospodărești,
să îndeplinească anumite sarcini domestice în a căror realizare se implicase mai puțin
înainte. Acest lucru se complică mai ales pentru că are în grijă copiii, care sunt afectați
după pierderea suferită și pot avea nevoie de ajutor s uplimentar, mul tă atenție și grijă
pentru a putea reveni la starea emoționala de dinaintea decesului părintelui. De asemenea,
la toate acestea se adaugă și neliniștea și suferi nța lui însuși, datorate pierder ii soției.
Atunci când cel care își pierde viața este tatăl, lucrurile se pot complica și din punctul de
vedere al resurselor materiale ale familiei, mai ales în cazul în care nici perioada de
dinainte de deces ace asta nu a avut un loc de muncă. Veniturile scăzute pot constitui o
adevărată dificultate p entru mamele văduve, mai ales atunci când copiii sunt foarte mici și
ar necesita ocrotire și atenta ei supraveghere, iar aceasta se vede obligată să meargă la un
loc de muncă pentru a putea întreține familia. Un real sprijin în această situație ar putea
veni din partea unei rude apropiate care să îi fie alături părintelui văduv, ajutându -l la
îndeplinirea anumitor atribuții .
Pierderea partenerului de viață, destrămarea unei căsnici ei este un moment marcant,
dureros, cu efecte pe termen lung, pe care f iecare familie îl traversează în mod propriu.
Adina Băran -Pescaru prezintă cinci stadii prin care aparținătorii trec odată cu pierderea,
prin deces, unei persoane dragi lor. Stadiile respective reprezintă niște generalizări,
existând posibilitatea ca lucr urile să nu decurgă strict la fel în toate cazurile. Acestea sunt:
„
1. Negarea – stadiul « Nu, nu mie» .În această fază individul este cupri ns de
neîncredere și negare. Dacă partenerul a murit, cel rămas în viață încă se așteaptă
să-l vadă venind.
2. Furie -resentiment – stadiul « De ce mie? ». Furia asupra situației, partenerului sau
a altcuiva. Cel rămas în viață e furios pe alții pentru ceea ce i s -a întâmplat și pentru
durerea cauzată. E posibil să fie furios și pe partenerul decedat, pentru că a murit.

35
3. Acord – stadiul «Dacă eu fac asta, tu faci asta ». Se încearcă negocierea schimbării
situației. Dacă și -a pierdut soțul /soția se dorește stabilirea unui acord cu Dumnezeu:
Voi deveni mai bun/bună dacă mi -l aduci înapoi.
4. Depresia – stadiul «Chiar s -a întâmplat ». Cel aflat în suferință realizează că nimic
nu se va schimba. Conștientizarea situației atrage după sine depresia. E o perioadă
în care persoana respectivă e absorbită de o stare de durere tăcută.
5. Acceptarea – stadiul «Asta este… ». Momentul când cel rămas în viață înțelege că
trebuie să -și continue drumul ” (Băran – Pescaru, A., 2004, p.153 -154).
Primele experiențe legate de deces ale copiilor sunt reprezentate, în majoritatea
cazurilor, de moartea bunicilor. Dacă pierderea acestora este asociată atunci cu bătrânețea,
cu faptul că oamenii mor atunci când au o vârstă înaintată , după ce aceștia „și -au trăit
viața”, starea de spirit se schimbă atunci când vorbim despre decesul pă rinților. Indiferent
de vârsta pe care o au în momentul respectiv, moartea părinților provoacă o mare suferință
copiilor lor .
În aceste perioade delicate se pot observa schimbări în purtarea copiilor: revin la
unele obiceiuri nedorite mai vechi (suptul de getelor), le este frică să doarmă sau să rămână
singuri în cameră, se despart foarte greu de părinți sau bunici atunci când sunt lăsați la
gradiniță sau la școală , furie (manifestată concret, în interacțiunile cu colegii sau cu adulții ,
ori simbolic, de ex emplu printr -un desen), tristețe, plâng mult, au probleme de concentrare
la școală, au anumite momente când așteaptă venirea acasă a părintelui decedat.
La adulți, perioada de doliu e ste însoțită de stări de tristețe, nesiguranță,
dezechilibru, neîncredere, v ulnerabilitate , vinovăție (pentru că nu a izbutit să facă ceva
pentru a salva persoana respectivă, chiar dacă nu se mai putea face nimic), furie (care poate
fi nejustificată, împotriva personalului medical, a celor din jur, împotriva lui Du mnezeu
sau chiar a lui însuși) , frică, îngrijorări. Simte o pierdere a atașamentului sigur, sincer oferit
de părinți .
Pentru a putea trece peste această întâmplare de o importanță deosebită, este
necesar ca familia să fie unită. Legăturile dintre membrii familiei trebuie să fie strânse atât
în momente le frumoase, fericite ale vieții, cât și în momentele de răscruce din viața lor.
Pentru a consolida importanța familiei, membrii acesteia trebuie să se respecte între ei, să
se ajute unul pe altul în caz de nevoie, să fie sinceri unii cu ceilalți indiferent cât de greu ar
fi de spus adevărul, să își ceară scuze și să recunoască greșelile făcute intenționat sau
neintenționat, să -și vorbească frumos, blând, cald între ei, să fie îngăduitori cu cel care
trece printr -o perioadă dificilă, să înțeleagă că o ceartă nu trebuie să fie cauza ruperii

36
definitive a bunelor relații, dar mai ales să se iubească unul pe celălalt și să fie capabili de
sacrificii pentru binele comun.

1.4.4. RECĂSĂTORIREA

Recăsătorirea unuia dintre părinți poate fi considerată de către cei din jur uneori
un lucru pozitiv, alteori un lucru negativ. Aceia dintre ei care sunt deschiși spre schimbare
și au tăria să creadă, să spere că lucrurile pot evolua în mod prielnic pentru culpul nou
format, vor susține recăsătorirea . Cei care nu consideră că no ul partener este suficient de
capabil să -i țină locul fostului soț/ fostei soții, vor vedea reconstituirea cuplului drept un
lucru indezirabil. Oricare ar fi evenimentele neplăcute pe care le traversează o familie la un
moment dat, părinții trebuie să fie conștienți că cei mici au nevoie de multă dragoste și
atenție din partea lor pentru a putea trece peste dificultățile ivite.
Atunci când unul dintre soți ajunge „ serios implicat față de noul partener și începe
să discute despre recăsătorire, restul fam iliei poate începe să perceapă acest nou jucător ca
pe o amenințare. Parte a acestei reacții este faptul că această persoană nouă creează un
dezechilibru în întregul sistem dual, iar acum fiecare trebuie să se acomodeze într -o
manieră diferită . […] Copi ii pot vedea un părinte vitreg nu doar ca pe o intruziune în
securitatea lor, ci și ca pe o persoană care îi va lipsi de timpul și atenția acordate de
părinte ” (Everett , C.; E verett , S.V., 2008, p. 193 ). Copiii pot reacționa negativ la vestea că
părintele lor vrea să se recăsătorească, ba chiar își pot exprima ferm dezaprobarea. De
asemenea, pentru copii , recăsătorirea unuia dintre părinți poate reprezenta evenimentul
care spulberă orice speranță cu privire la împăcarea lor și reîntregirea cuplului. Părintele
vitreg poate fi identificat cu persoana care provoacă imposibilitatea de a readucere
împreună părinții biologici , căreia despărțirea i se d atorează, când este posibil ca acesta
nici să nu aibă vreo implicare în eveniment.
Părintele trebuie să abordeze acest subiect calm și cu tact, încercând să îi convingă
că lucrurile în relația cu noul partener au evoluat și că simte nevoia să își trăiască viața
alături de el pentru că asta îl face să se simtă fer icit. Există și situația în care părintele
rămas singur alege să nu -și refacă viața alături de un alt partener pentru a se dedica
compl et copiilor și face unele sacrificii pentru care s -ar putea să îi pară rău mai târziu, când
copii se vor căsători și vor avea propria lor viață, familie, locuință. Bineînțeles, sunt și
copii care cer părinților să se recăsătorească din dorința de a trăi împreună cu o mamă și un

37
tată așa cum vede la ceilalți prieteni ai lor, ori consideră că părintele lor merită o persoană
adultă care să -l iubească și să -l susțină, iar aceștia vor accepta mai ușor ideea recăsătoririi,
fără a protesta sau a se supăra.
În orice context s-ar prezenta ideea existenței unui nou partener, copilului trebuie să
i se explice că acesta nu urmărește s ă îi înlocuiască părintele absent, dar nici acesta din
urmă nu trebuie să încerce să îl convingă pe copil că mama/ tatăl vitreg nu are intenții
bune sau să -l instige împotriva sa fără vreun motiv. O problemă ar constitui și situația în
care mama sau tatăl alături d e care a rămas copilul să îi aco rde mai multă atenție noului
partener decât copilului, iar atunci acesta să se simtă neglijat sau ignorat.
În unele dintre cuplurile recăsătorite se înt âmplă ca femeia să mai aibă copii din
prima căsnicie, dar nu și bărbatul, iar acesta să își dorească un copil, decizie cu care ea să
nu fie de acod. Lucrurile poate sta și invers, iar situația trebuie gestionată cu multă
chibzuință pentru a nu se ajunge l a conflicte. Foarte important este ca noul cuplu să aibă
grijă să consolideze mai înt âi relația dintre ei pentru ca î mpreună să poată soluționa mai
ușor orice disensiune. Părintele vitreg nu trebuie să se simtă ofensat dacă în ciuda
eforturilor sale asidu e de a câștiga dragostea, simpatia copilului vitreg, la începutul
perioadei c ând încep să locuiască împreună, el manifestă interes doar pentru părintele
biologic absent. Dacă va continua să se comporte într -un mod agreabil, afectuos, probabil
că acesta îi va răspunde în același mod la un moment dat, când va trece de perioada de
acomodare și lucrurile se vor liniști. Este normal ca acesta să -și exprime sentimentele față
de tatăl și mama alături de care a crescut până nu de mult. În ceea ce privește locul unde
locuiește familia nou -formată, specialiștii recomandă că ar fi benefic să stea pe un teritoriu
neutru, într -o nouă casă, un spațiu unde fiecare să se simtă în largul lui, nu ca și cum ar
ocupa locul altcuiva.
Armonia în fam ilia nou formată depinde și de gradul în care părintele vitreg dorește
să se implice în relația cu copiii vitregi, semtimentele și atașamentul pe care le poate
manifesta față de copiii partenerului, experiențele anterioare legate de viața de familie,
rolur ile și responsabilitățile pe care dorește să și le asume în raport cu copiii vitregi,
prezența propriilor copii față de care trebuie să aibă grijă ca ei să nu se simtă uitați sau
înlocuiți.
Totuși, noul părinte se poate implica atât de mult în relația cu noua sa familie din
toate punctele de vedere (afectiv, material, moral etc.) , astfel încât va reuși să umple golul
creat odată cu despărțirea părinților. Părinții vitregi pot ajunge să iubească și să fie iubiți

38
de copiii vitregi și să stabilească cu aceștia relații demne de apreciat, bazate pe îngăduință,
bunătate, comunicare.

1.5. BUNELE MANIERE ÎNVĂȚATE ÎN FAMILIE

Comportamentul părinților îl influențează direct pe cel al copiilor. De asemenea,
așteptările pe care părinții le au cu privire la buna comportare a copiilor ar trebui să
corespundă cu cel pe care ei înșiși îl afișează în prezența copilului sau în discuțiile pe care
le poartă cu alți adulți atunci când de față su nt și copiii, deoarece aceștia sunt foarte
receptivi și atenți la tot ce se petrece în jurul lor. De la observare până la imitarea
comportamentului adulților este doar un pas.
„ Se spune că meseria de om copilul o învață din familie, deoarece de atitudin ea pe
care o adoptă față de membrii familiei vor depinde mai târziu rel ațiile sale cu restul
oamenilor ” (Bătrînu, E., 1980, p.73) .
Părintele trebuie să își controleze și asume toate actele sale, toate expresiile și
reacțiile în preajma celui mic. Nu este posibil să înveți cu copil să fie respectuos, dacă tu
(părintele, care reprezinți un idol pentru cei mici încă de la vârse fragede) treci pe stradă și
nu saluți vecinii langă care locuiești; nu îl poți învăța să mănânce frumos dacă tu servești
masa alătu ri mestecând pofticios cu gura deschisă și vorbind în același timp; nu poți cere
unui copil să folosească doar cuvinte frumoase, iar el să te audă țipând zgomotos și
adresând injurii persoanei care ți -a luat într -o seară locul de parcare; nu -l poți învăța cum
să fie punctual din moment ce el te vede în fiecare dimineață întârziind la locul de muncă
și căutând diverse scuze pentru a -ți motiva absența; nu îi poți cere copilului să fie bun și
iertător când tu ești certat cu mătușa lui de cateva luni și nu dore ști să mergeți în vizită
până ce ea nu -și va cere scuze pentru cele întâmplate. Exemplele în acest sens pot
continua, însă ceea ce este esențial este să conștientizăm puterea exemplului personal
asupra celor mici. Cel mai probabil, inițial, neavând posibil itatea să cantărească foarte bine
lucrurile, cei mici urmează sfaturile bune care li se dau, însă de îndată ce se măresc vor fi
dezamagiți dacă vor constata ca doar ei trebuie să țină cont de acestea și să le respecte.
Atunci când se creează o discordanț ă între felul în care adulții cer copiilor să fie, să
facă anumite lucruri și felul cum ei înșiși procedează, copiii înțeleg că nu este vreo
problemă dacă și ei se abat de la anumite canoane, vor fi încurajați în abaterea de la reguli

39
și vor urmări să mini mizeze gravitatea unor fapte greșite sau nepotrivite atunci când vor fi
trași la răspundere de cineva.
Atunci când promitem ceva unui copil, trebuie să o și facem. Responsabilitațile pe
care ni le asumăm trebuie îndeplinite fără abatere, căci așa vor proce da și cei mici la rândul
lor. „Printr -un principiu de educație se afirmă să nu ameninți niciodată un copil că îl
arunci pe geam, deoarece dacă ai spus -o, trebuie să îl arunci! ” (Marinescu, A., 2015,
p.178 ). Chiar dacă exemplul dat poate fi ușor exagerat, cuvântul dat trebuie respectat
pentru a crește încrederea celui mic în noi, în cei din jur și totodată pentru a îi oferi
acestuia un exemplu despre cum trebuie să procedeze atunci când ia asupra sa îndeplinirea
unei sarcini.
Copilul trebuie învățat din fa milie să folosească cuvintele magice: mulțumesc, te
rog, scuză -mă, îmi pare rău și este util să remarcăm, să -l lăudăm de fiecare dată când le
folosește în mod corect. Este important ca ei să fie încurajați să se comporte politicos, să
se convingă de ef ectul, avantajele cuvintelor magice și mai târziu va ajunge să le
folosească în mod consecvent. Acest lucru îi va fi de mare folos în viitor, pe durata întregii
vieți.
Atunci când greșesc, vom înțelege că este normal ca ei să facă mici pozne
caracteristic e vârstei, dar totuși trebuie să luăm măsuri atunci când neobrăzarea merge
prea departe .O astfel de situație problemă trebuie abordată cu mult tact, calm și grijă de
către părinți. „O explicație din câteva cuvinte în această situație este mai p otrivită d ecât o
criză de nervi ” (Marinescu, A., 2015, p.180). Un ton ridicat și reproșurile repetate de mai
multe ori ar putea doar speria copilul, neînțelegând clar, concret unde a greșit și cum ar fi
fost bine să procedeze în situația respectivă. Într -o astfel d e situație, când cei mici fac o
boacănă, ar fi mult mai potrivit ca părinții să vină în rezolvarea acestei probleme pornind
de la a prezenta mai multe argumente concrete, explicații, prin care să îi faca pe copii să
înțeleagă motivul pentru care data viit oare nu ar fi bine să procedeze la fel într -un context
asemănător. De preferat este ca adultul să își păstreze cumpătul indiferent de situația
creată, evitând discuții interminabile în contradictoriu.
Este important ca părinții să le explice și să le demonstreze ce este curajul, onoarea,
cinstea cât de devreme este posibil. Cu cât copiii înțeleg mai repede ce presupun aceste
valori, cu atât mai bine ei și le vor putea însuși și le vor putea utiliza în interacțiunile cu
ceilalți. De asemenea, dacă pă rinții observă unele defecte în accest sens, aceștia trebuie să
încerce să le corecteze din timp.

40
Este neapărat necesar să îi facem pe cei mici să înțegeagă importanța valorilor
morale și că nu trebuie să se lase pradă ideii că valorile materiale ne aduc fericirea în mod
cert și că acestea sunt cele mai importante.
Copilul trebuie să remarce de la părinții lui cumpătarea, cum să controleze și să
echilibreze lucrurile. În ceea ce privește cheltuirea banilor, părinții trebuie să aibă grijă să
nu atingă una dintre extreme: ori să nu le ofere copiilor nici măcar strictul necesar,
lamentându -se tot timpul că nu au posibilitate să le cumpere ceva anume (în acest caz,
copilul probabil va protesta că nu este corect faptul ca prietenul său are un anumit obiect și
el nu, însă va înțelege până la urmă că trebuie să renunțe la pretenția sa ), ori părinții le vor
oferi copiilor lor absolut tot ceea ce aceștia cer sau își doresc la cât mai scurt tim p după
solicitarea celor mici ( ei pot proceda așa deoarece consideră că trebuie să le ofere copiilor
tot ce ei nu au avut astfel încât să nu le lipsească nimic, sau pentru că și lor le -a fost oferit
în copilărie tot ce au vrut și consideră că este normal să procedeze într -o manieră similară
la rândul lor). Ideală ar fi pozițio narea undeva la mijloc, între aceste extreme, iar copilul să
primească anumite obiecte și daruri, fără a se ajunge la situația ca de îndată ce a primit ce a
cerut, să își chinuiască mintea spre a născoci noua dorință pe care le -o va cere părinților.
Trebu ie învățat să realizeze o ierarhie a priorităților, deoarece este important să
achiziționăm mai întâi strictul necesar și că nu este obligatoriu ca orice moft să i se
satisfacă. Desigur că nu ne putem aștepta la acest comportament din partea copilului d acă
adultu l procedează complet contrar. „ A trăi frumos nu înseamnă a avea bani. […] S ă fim
bine înțeleși: dacă cei vârstnici nu știu să -și chibzuiască bine veniturile, și orice sumă de
bani ar avea nu le este suficientă, atunci nici tinerii nu vor ști ce să facă mai târziu cu ceea
ce câștigă. […] Este foarte bine să -ți dorești mereu ceva, nu aici este problema; important
este să poți obține ceea ce îț i dorești cu mijloace cinstite ” (Marinescu, A., 2015, p. 180 –
181).
Tot din familie, copiii trebuie să î nvețe cum să manânce corect și frumos, cum să
folosească tacâmurile, să manânce cu gura închisă și înghițiturile să fie mici, să -și șteargă
buzele după ce beau ceva, să nu se joace cu mâncarea și să aibă un comportament cât se
poate de civilizat în timpul meselor. Pe de altă parte, nu este permis nici să -i deranjeze pe
alții care mănâncă. Este de dorit ca aduții, în special mama, să îi permită copilului să se
hrănească singur atât de devreme cât acesta va fi capabil de acest lucru, și nu să -l
obișnuiască să fie hrănit de către altcineva până la vârste mai mari, contribuind totodată la
creșterea încrederii celui mic în propriile forțe. Copilul nu va învăța imediat să cum să aibă
un comportament plăcut în timpul meselor, ci are nevoie de antrenament și exerciț iu zilnic,

41
explicații și mai ales exemplul celor adunați în jurul mesei. Oricât de ocupați ar fi părinții
în ziua de astăzi, este bine pentru cei mici ca măcar o dată pe zi să se ia masa alături de toți
membrii familiei. Acest moment petrecut împreună dup ă o zi în care fiecare a avut diverse
și diferite ocupații, va aduce o stare de bine tuturor membrilor. Privitor la pregătirea și
servirea mesei, cei mici vor învăța cum este bine să se poarte chiar implicându -se în
acțiune sub supravegherea adulților. Co piilor de place atunci când le sunt trasate sarcini și
pot fi de folos, așa că le va face plăcere să așeze pe masă farfuriile, lingurile, furculițele,
paharele, având grijă să nu le spargă și să nu se rănească. Ar fi bine ca părinții să le pună la
dispoziț ie copiilor pentru început vase confecționate din materiale care nu se pot sparge
prea ușor, precum plasticul. Chiar dacă se află acasă sau în vizită la cineva, aceste rânduieli
trebuie respectate, indiferent cine ar fi gazda în a cărei casă ajungem și ind iferent dacă la
masă, alături, este așezat cineva care nu cunoaște sau nu respectă bunele maniere. Va fi
nevoie ca regulile să -i fie amintite periodic copilului pentru ca acesta să și le poată întipări
în minte și să -i devină un obicei dezirabil. Bineînțel es că el nu va fi încă de la început
priceput și îndemânatic, dar asta nu trebuie să stârnească râsul adulților ori mânia, nu
trebuie ridiculizat sau subestimat. Părinții pot prezenta copiilor lor câteva reguli de care
aceștia să țină cont atunci când serv esc masa, precum: să se spele bine pe mâini înainte de
a mânca, să adopte și să păstreze o poziție normală pe scaunul de la masă, să își așeze în
poală un prosop pentru a preveni murdărirea hainelor, coatele nu se țin pe masă, să țină
gura închisă atunci când mestecă, să nu vorbească cu gura plină, să taie mâncarea în bucăți
suficient de mici cât să le poată mesteca. Totul se învață cu răbdare și bunăvoință, atât din
partea adulților, cât și din partea celor mici.
Chiar dacă uneori timpul petrecut împreu nă cu copiii este limitat din cauza
multiplelor solicitări de la locul de muncă ori diferitelor sarcini casnice care așteaptă a fi
îndeplinite, discuțiile părinților cu cei mici nu trebuie să se rezume doar la „Fă asta” și
„Nu ai voie să faci asta”. În primul rând, aceștia au nevoie de detalii, explicații clare pentru
care nu au voie să facă o anumită acțiune, să atingă un anumit obiect etc. În al doilea rând,
ei au nevoie de un exemplu apropiat care să le demonstreze clar cum anume să procedeze
pentru a îndeplini regula pretinsă. Ei vor fi învățați cu grijă și calm anumite
comportamente sociale importante precum să se aranjeze înainte de a ieș i din casă, să își
facă duș și să se îngrijească corespunzător, să se trezească de vreme pentru a ajunge la timp
unde trebuie, să fie punctual la o întâlnire, s ă aibă grijă de obiectele personale .
În familiile unde există mai mulți copii, părinții trebuie să fie antenți să acorde
atenție în egală masură fiecărui copil, să îi învețe pe aceștia despre egalitatea în drepturi.

42
Ideal este ca părinții dă adopte o atitudine imparțială față de toți copiii lor, să îi susțiă și
ajute indiferent de problemele pe car e aceștia le întâmpină și să nu manifeste o preferință
aparte pentru unul dintre ei, indiferent de motive, deoarece copiii simt și sunt afectați de
acest fapt. De asemenea, cei mari trebuie să vecheze ca unul dintre copii să nu aibă o
influență negativă as upra celuilalt și să intervină dacă este nevoie pentru a corecta
comportamentul indezirabil. Copiii trebuie să se simtă în egală măsură iubiți și ocrotiți de
părinți, să nu trăiască cu impresia că fratele/sora a reușit să treacă mai ușor peste obstacole
datorită faptului că a fost sprijinit sau motivat mai mult decât ei. Crescând într -un astfel de
mediu pozitiv, fără diferențe sau privilegii pentru unul din ei, copiii unei familii vor învăța
și ei să se comporte echilibrat, se vor ajuta și sprijini între e i. În caz contrar, pot interveni
frustrarea și gelozia, care pot afecta relația dintre frați, dar și relația cu părinții. Să trăiască
într-o familie cu mai mulți frați reprezintă um avantaj pentru copii și din prisma faptului
că vor învăța să împartă lucr urile, să țină cont de ceilalți, să renunțe la egocentrism șă să
abiă grijă și de cei din jurul său, în acest proces fiind bineînțeles îndrumați de către părinți.
Este necesar ca părinții să -i învețe pe copii lor și cum să se poarte cu cei din exterior,
începând de la salutul de la începutul întâlnirii și până în momentul desspărțirii. Auzim
adesea că trebuie să îi tratăm pe ceilalți în maniera în care ne -ar plăcea să fim și noi tratați
de către ei, sau altfel spus, „ce ție nu -ți place, altuia nu -i face”. S implul salut poate
demonstra persoanei cât de mult o respectăm în funcție de ținută, gesturi, de mimica feței
în momentul respectiv sau de poziția corpului. „Orice salut este o formă de politețe, dar nu
implică același grad de cordialitate. Știm cât de gre u este să -i faci pe copii să salute pe
cineva. Pentru adult, salutul nu presupune o manifestare a dragostei, ci un gest de politețe,
o convenție. Dar pentru copil, mai ales când este foarte mic, singurul criteriu este acela al
simpatiei sau al antipatiei. Mai târziu, sub influența educației, el se va convinge singur cât
de important este salutul în relațiile cu oamenii ” (Marinescu, A., 2015, p.36) . Indiferent de
clasa socială din care face parte, de funcția pe care o ocupă cineva, nu există persoană care
să nu merite să i se adreseze un salut. Dacă cineva are o funcție cu un grad mai ridicat sau
beneficiază de o situație materială foarte bună, acest lucru nu presupune că este sub
demnitatea sa să salute și să vorbească cu persoane care nu au aceleași disti ncții. Este bine
ca acest lucru să -i învățăm și pe copii, ca mai târziu aceștia să nu -și marginalizeze colegul
de clasă care nu a primit dulciuri, ci doar un sandviș în pachețelul cu mâncare, sau care nu
poate merge în excursia organizata la clasă deoare ce părinții nu -și pot permite să plătească
suma respectivă. Firesc este ca fiecare salut să primească un răspuns. În cazul în care
cineva nu răspundem la un salut, persoana care îl adresează va deduce că a făcut ceva care

43
ne-a deranjat, supărat, ofensat, că suntem supărați pe el dintr -un motiv anume și nu dorim
să-i vorbim. În afara unei justificări asemănătoare, să nu răspunzi unui salut poate
reprezenta o încălcare a bunelor maniere, a regulilor de bună purtare și îl va face pe
celălalt să se simtă nep lăcut. În timpul convorbirilor trebuie să acordăm atenție cuvintelor
pe care le folosim, să ne străduim să avem un limbaj ales, dar în același timp clar,
comprehensibil, fără aluzii pe care celălalt e posibil să nu le înțeleagă. Bine ar fi să nu
vorbim în tr-un ritm foarte rapid, riscând să stâlcim cuvintele sau ca interlocutorul să se
chinuie să înțeleagă ce vrem să -i comunicăm, dar nici să nu vorbim prea lent, riscând să -l
plictisim pe partenerul de dialog în timp ce își așteaptă rândul la replică. De evi tat sunt și
repetarea unor idei exprimate deja anterior sau abordarea unor subiecte care intuim că l -ar
deranja sau i -ar provoca un disconfort celuilalt. La plecare vom saluta politicos, de
asemenea. Putem adăuga „îmi pare foarte bine că ne -am întâlnit” s au „sper să ne mai
revedem”.
Purtându -ne politicos cu cei din jur, avem toate drepturile să așteptăm ca ceilalți să
ne trateze în aceeași manieră. Astfel, dacă ne dorim să trăim într -o societate care să se
ghideze după regulile bunului simt, atunci ar treb ui să începem prin a acorda atenție
modului cum noi înșine ne purtăm, gândim, vorbim.

44
1.6. STILURILE PARENTALE

Parentalitatea face referire la mai multe comportamente și activități ale părinților
care, împreună sau separat, lucrează în scopul influențării unor rezultate ale copiilor.
Conceptul de stil parental, analizat de către Diana Baumrind , reprezintă
„structurarea specifică a anumitor valori, practici și comportamente, ce se caracterizează
printr -un raport stabilit între contro lul și afecțiunea parentală” ( Turliuc, M. N., 2004, p.228
apud. Baumrind, D., 1991).
Stilul parental face referire la modul în care obișnuiește părintele să se poarte față de
copilul său, modul cum alege să îl educe, gradul permisivității în raport cu poznele, f elul de
a reacționa și de a -l face pe copil să înțeleagă unele norme, unele idei, unele greșeli făcute,
unele urmări ale faptelor sale. Stilurile parentale sunt definite prin raportare la căldura
afectivă pe care pări ntele o manifestă față de copil (e aten t la nevoile, emoțiile, problemel e,
punctele slabe, sesnibilitățile copilului) și la gradul de control manifestat în raport cu
copilul (impune reguli rigide și stabilește cu strictețe limite ).
Dacă inițial au fost luate în consid erare două mari stiluri parental e, anume cel
permisiv și ce l autoritar, realizându -se o cat egorisire clară, o împărțire în două „tabere”
complet opuse , ulterior s -au luat în calcul și alte categorii de stiluri parentale, care preiau și
unele elemente caracteristice celorlalte do uă stiluri principale. Părintele, în diferite
situații sau momente, poate folosi toate stilurile parentale, însă va exista unul care va fi
predominant, care -l va caracteriza în relația sa cu copiii.
Stilul autoritar adoptat în relația cu copiii este des utilizat de părinți pentru a -și
impune punctul de vedere ca fiind unica variantă acceptată de a proceda privitor la un
anumit aspect. Părinții care adoptă acest stil pretind copiilor să respecte cu strictețe un set
de reguli clare formulate de ei și nu concep o abatere de la acestea, indiferent de nevoile,
cerințele copiilor. Ei concep înfeudarea, ascultarea orbească a cerințelor lor ca fiind o
formă de respect manifestată de copii față de ei, iar neacceptarea unor reguli este
considerată o surs ă care alimentează un conflict între părinți și copii. Ei apreciază, de
asemenea, îndeplinirea sarcinilor casnice.
Părintele dictează copilului ce, când, unde și cum anume să procedeze , se impune
ferm și fără a lăsa loc protestelor sale, deci blocând liberul arbitru al acestuia și impunând
controlul absolut. Regulamentele sunt impuse în mod categoric, fără a fi însoțite de
justificări și explicații și pot fi întărite cu amenințări, părintele manifestându -se impunător

45
și prezentând in toleranță față de abateri. Acest tip de părinți nu sunt deschiși să primească
sugestii, informații, să asculte punctele de vedele ale copiilor, considerând că ei sunt mereu
cei care au dreptate și că părerea lor este incontestabilă, indiferent de subie ctul pe seama
căruia are loc o discuție.
Ei vor trata copiii mai degrabă cu răceală și seriozitate, decât cu blândețe și
înțelegere. Părinții autoritari își iubesc copiii, însă nu consideră necesar să le expună
sentimentele lor, să își mărturisească deschis atașamentul față de ei, socotind că acesta este
un semn de slă biciune. Aceștia frucționează conform mitului că „cei mici trebuie pu pați
doar în somn” pentru a nu le a răta că și ei au anumite nevoi, puncte sensibile,
vulnerabilități , temeri . Acești părinți consideră necesar să apeleze la pedepse și nu sunt
excluse chiar și pedepsele corporale.
Acest stil în care cei mici sunt crescuți le poate afecta capacitatea de a lua decizii fără
a depinde de altcineva, de a fi independent și de a se descurca singur î n viață. De
asemenea, copiilor l e va fi afectată și încrederea în sine, deoarece nu mai cred că sunt
capabili să reușească, să atingă succesul fără ca cineva „din umbră” să le dicteze pe ce cale
trebuie să meargă.
În cadrul acestor familii este stabilită o ierarhie a autorității. Astfel , tatăl este aflat în
fruntea acesteia, părerea și concepțiile sale cântărind cel mai greu. Este însoțit imediat de
mamă, iar apoi sunt situați copiii. Capul familiei, tatăl, urmat în deaproape de către mamă,
ia cele mai importante decizii, care nu pot fi ignorate sau contestate.
La copiii crescuți într -un stil a utoritar pot fi observate anumite probleme emoționale,
care nu vor fi cu ușurință înlăturate din cauza lipsei comunicării eficiente dintre părinte și
copil și lipsei unei relații afective deschise, care să fie orientată spre înlăturarea
dificultăților și depășirea obstacolelor. Copilului îi poate fi afectată capacitatea de
comunicare cu ceilalți și de transmitere a sentimentelor, ceea ce îl va afecta și în viața sa
de adult.
De asemenea, acești copii pot deveni lipsiți de curaj și inițiativă, vor fi reținuți în a
iniția și a duce la bun sfârșit un plan, simțind nevoia de o întărire din partea altora, de o
confirmare că ceea ce face este în ordine.
Este posibil ca cei crescuți în acest mod să devină responsabili , ordonați și
respectuoși doar de frică și să se manife ste astfel doar în prezența acelor persoane care le
inspiră teamă. În lipsa lor se pot purta complet diferit, în semn de răzvrătire și din dorința
de a se elibera de sub autoritate. Mai târziu, tot din acest motiv, este posibil să dezvolte

46
anumite comporta mente de risc, precum consumul de alcool, de droguri, delincvență,
agresivitate.
Stilul permisiv este situat în opoziție față de stilul auto ritar, caracterizându -se
printr -un nivel crescut de afecțiune, dar un control scăzut asupra copilului.
Spre deosebire de stilul parental anterior dezbătut, părinții permisivi își încurajează
copiii să -și exprime punctul de vedere, prezintă toleranță, înțelegere, sensibilitate,
indulgență, afecțiune în relația cu ei.
Părinții de acest fel impun puține reguli și nu monitorizează punerea în aplicare și
respectarea acestora. Adesea, ei intervin când lucrurile scapă de sub control, când acțiunile
realizate provoacă consecințe observabile, formulând observații ulterioare care nu sunt
întotdeauna utile. Ei sunt centrați pe copil și manifestă un grad ridicat de acceptare în
legătură cu nevoile și dorințele sale. În legătură cu așteptările părinților privind
comportamentul copiilor lor, acestea sunt scăzute, considerând că bunăstarea, fericirea lor
trebuie să p rimeze. Regulile nu sunt ferm prezentate, comunicarea pe această temă este
redusă, fapt poate ce aduce cu sine dezvoltarea unor comportanete indezirabile ale copiilor .
În familiile în care este adoptat acest stil, libertatea fiecăruia nu este îngrădită în
vreun fel, ceea ce îi permite copilului să se poarte așa cum consideră de cuviință. Acest
lucru poate avea ca urmare faptul că în viitor copilului îi va fi greu să se adapteze într -o
comunitate unde trebuie să țină cont de unele norm e de conduită .
Părinții permisivi nu sunt consecvenți în regulile pe care le propun, astfe l că unele
lucruri care astăzi sunt interzise, mâine pot fi permise, lucru care împiedică copilul să
înțeleagă semnificația regulii respective și a regulilor în gener al.
Pedepsele sunt foarte rar folosite de acest tip de părinți. Aceștia le cer și copiilor
părerea în luar ea unor decizii care îi privesc, țin cont de punctul lor de vedere și deciziile
lor. Cerându -le părerea, copiii se simt speciali, apreciați, ascultați, fapt ce aduce consecințe
pozitive asupra stimei de sine, contribuind astfel la o dezvoltare armonioasă a personalității
lor.
Faptul că părinții care adoptă acest stil în relația cu copilul lor le acord ă o atât de
mare libertate celor mici, va aduce influențe negative asupra adulților în momentul când
vor observa că toleranța crescută pe care au i-au acordat -o l-a facut pe copil să nu cunoască
existența unor limite, să aibă un comportament m anipulator prin care urmărește
satisfacerea propriilor interese, să nu mai țină cont de cuvântul lor. Aceasta este o situație
extrem de neplăcută, deoarece comportamentul copilului poate scăpa de sub control, iar
odată ce copilul simte această senzație de putere a sa și de slăbiciune a adultului, va fi greu

47
de remodelat și îi va fi greu să își schimbe modul de a gândi, considerând că are dreptul să
obțină și să se comporte așa cum dorește.
Copiilor crescuți într -o asemenea manieră le va fi greu să înțeleagă scopul limitelor,
al regulamentelor și al principiilor. Mai târziu, ei pot fi considerați copii problemă,
neascultători, obraznici, rebeli. Părinții pot întâmpina sentimentul că cel mic scapă de sub
control și nu vor ști cum să reacționeze.
În viața de adult, este posibil ca persoana respectivă să nu accepte cu ușurință
sfaturi și indicații, să dorească să preia controlul și să aibă puterea de decizie mereu. Acest
stil parental are însă consecințe pozitive asupra stimei de sine, autonomiei, creativității
copilului. De asemenea, copiii crescuți în acest mod sunt cel mai puțin predispuși la
depresie.
Stilul neglijent sau neimplicat pe care unii părinți îl adoptă față de copii lor
presupune un nivel redus atât al controlului, cât și al afectivității, ceea ce este destul de
nociv pentru cei mici.
Acești părinți nu le impun copiilor reguli, adoptând o atitudine distantă . Ei nu le
acordă prea mult sprijin, susținere, încurajare, atenție copiilor lor. Astfel, ei pot ajunge să
nu se mai implice emoțional în relația cu cei mici. Detașarea acestora, care poate fi
provocată de faptul că adulții se axează pe interesele și prioritățile lor, lăsând la o parte
responsabilitățile lor ca părinți, va conduce la răcirea relației.
Socializarea, comunicarea între acest ti p de părinți și copiii lor ating un nivel
scăzut, iar aceștia din urmă nu își pot face o idee clară despre ce înseamnă regulile în
cadrul unei familii.
Creșterea copilului în acest stil poate aduce multiple dezavantaje acestuia, precum:
o stimă de sine scăzută, deoarece nu este valorizat, apreciat în cadrul familiei sale;
dificultăți în a înțelege și a se supune normelor, deoarece în familia sa acest aspect a fost
neglijat și nu i s -a acordat prea mult interes; lipsa unei relații strânse, de iubire, preo cupare
și intres penru membrii familiei. Neglijența cu care este tratat poate avea influențe și în
viața de adult a individului, existând posibilitatea de a prelua acest stil drept model și de a -l
aplica în familia pe care și -o va construi în viitor.
Părinții nu sunt implicați în activitățile celor mici, în educația lor, nu manifestă
interes pentru preocupările, realizările, pasiunile lor, nu petrec timp împreună cu aceștia,
deci absența lor din viața copiilor are l oc atât pe plan ul fizic, cât și pe cel emoțional. Acești
adulți socotesc că asigurarea necesităților de bază este suficientă pentru copii.

48
Copilul cu astfel de părinți se poate considera o povară pentru familia sa, va fi
tăcut, anxios, rezervat , se poate simți nedorit și lipsit de importanță, părerea sa fiind
irelevantă indiferent de situație .
Individul crescut într -o asemenea familie va fi afectat și din puntul de vedere al
relațiilor cu ceilalți, va fi timorat, sensibil la critici, temător în fața eșecului și va c ăuta să
fie alături de ceilalți pentru a -și umple golul emoțional, dar totodată va fi foarte precaut în
relația cu cei din jur . Va căuta să se in tegreze grupului și se va teme tot timpul de
neacceptare și abandon. Va fi suspicios cu cei c e îi oferă afecțiune și nu va accepta prea
ușor să primească sfaturi, bazându -se doar pe experiența sa de viață . Stima de sine îi va fi
scăzută și poate prezenta un complex de inferioritate, deoarece nu a fost valorizat, apreciat
suficient de către părinți.
Stilul autorizat prezintă mult mai multe beneficii decât cele anterior dezbătute, atât
pentru copii, cât și pentru părinții lor. „Este specific părinților calzi, afectuoși, care
comunică bine cu copilul lor. Ei beneficiază de autoritate în fața copilulu i, mențin
controlul asupra conduitei acestuia și așteaptă din partea lui o conduită matură, adecvată
vârstei ” (Turliuc, M.N., 2004, p.231) .
Părinții de acest fel le respectă independența copiilor, iau în considerare părerile lor,
dar totodată își prezintă ș i-și mențin poziția și decizia ferm, argumentând clar orice idee. Ei
le expun copiilor motivele pentru care decid un anumit lucru și le explică hotărârile luate.
Aceștia stim ulează copiii să devină independenți, ajutându -i cu sfa turi și corectându -le
greșelile, spre deosebire de părinții autoritari, care urmăresc să le fie urmat cuvântul chiar
în pofida voinței fiilor .
De asemenea, părinții autorizați impun și ei reguli și pretind respectarea acestora,
dar nu recurg la amenințăr i, blamări, pedepse asemenea celor autoritari. Ei permit copiilor
să se manifeste liber, să descopere și să cunoască lumea încojnurătoare. Regulile stabilite
de ei sunt aplicate cu calm și afecțiune, nu în scopul de a induce frica spre preveni o
posibilă încălcare ulterioară a acestora.
Creșterea unui copil în acest stil aduce după sine consecințe pozitive. Copiii sunt
încurajați să încerce lucruri noi, să aibă inițiativă, să fie creativi, să contribuie la
soluționarea problemelor. Ei vor înțelege mai ușor scopul normelor, din moment ce acesta
le este justificat și vor deveni mai responsabili.
Autoarea Maria N. Turliuc, în cartea sa Psihologi a cuplului și a familiei , prezintă
stilul autorizat ca fiind scindat în două variante, anume stilul supraprotector și stilul

49
autorizat propriu -zis sau autoritar -obiectiv, considerându -l pe acesta din urmă ca fiind cel
mai adecvat.
Stilul supraprotector îi caracterizează pe acei părinți care tind să îi protejeze
excesiv pe copii, ajungând să exercite un prea mare control asupra lor, totul din prea multă
dragoste. Acești părinți acordă foarte mare atenție creșterii copilului și se dedică întru totul
satisfacerii nevoilor lui. Ei văd copilul ca fiind o ființă fragilă, care are nevoie de ocrotire și
protecție . Uneori aceștia pot exagera din acest punct de vedere și se vor teme pentru
posibile accidente care i se pot întâmpla copilului atunci când nu îi sunt aproape. Aceste
temeri le vor stârni îngrijorarea ori de câte ori copiii vor fi plecați singuri de acasă și de
aceea le va fi greu să accepte că aceștia trebuie să devină independenți la un moment dat.
Este posibi l ca unui copil să -i fie greu să îi prezinte o problemă unui astfel de
părinte, deoarece prevede că acesta s -ar alarma și îngrijora, fapt care îl poate determina să
păstreze pentru sine anumite informații și să aibă o atitudine destul de discretă .
Stilul autorizat propriu -zis sau autoritar -obiectiv este specific părinților care
consid eră că este important să stabilească un set de reguli pe care copii i să-l respecte , însă
nu încearcă să le impună conformarea fără a preciza motivele și beneficiile obținute dacă le
vor fi urmate sfaturile . Acești părinți sunt deschiși la nou, au o mentalitate flexibilă și sunt
receptivi la schimbări benefice.
De asemenea, părintele a utoritar -obiectiv este protector cu copilul îl sprijină când
este nevoie, dar nu insistă atât de mult pe acest aspect, astfel încât îi permite să ia singur
anumite decizii.
Odată ce copilul înțelege de ce i se cere să se comporte într -un anume fel, el va
încerca să -și ajusteze comportamentul, să se autoregleze în acord cu regulile stabilite,
devenind astfel responsabil și cooperant. El va deveni o persoană capabilă să ia decizii, va
ști să comunice eficient și să -și prezinte modul de a gândi, va fi echil ibrat din punct de
vedere emoțional, va fi creativ și rațional . Din moment ce părinții săi l -au tratat în același
mor, el va învăța să ia în considerare și opiniile celor din jur, să -i respecte. Ei vor reuși să
se autocunoască, cu greșeli și realizări , să -și cunoască limitele și să aleagă în viață ce este
mai bine p entru ei.

50
1.7. ROLURILE PARENTALE

Rolurile de părinți sunt deosebit de importante și presupun multiple responsabilități
pentru cei ce le îndeplinesc, curaj, asumarea unor îndatoriri în mod conștient și chibzuit.
Inițial, acest lucru poate părea destul de dificil pentru tinerii părinți, care nu au mai trecut
printr -o experiență asemănătoare. Este de preferat ca aceștia să poarte în prealabil discuții
referitor la sarcinile pe care le vor avea de îndeplinit, să încerce să se pregătească moral
pentru apariția noului membru al familiei, să adopte o atitudine calmă, caldă și
înțelegătoare. Va trebui ca membrii cuplului să realizeze că viața lor se va modifica ținând
cont și de necesitățile copilului și că o mare parte a atenției și timpului lor va fi alocată
copilului. Emoția apariției lui pe lume va fi atât de puternică încât îi va motiva să realizeze
cu succes toate aceste sarcini.
De modul în care părinții își cresc urmașii depinde evoluția societății, deoarece
„copiii de astăzi vor fi adulții de mâine”, iar c alitatea educației lor influențează bunăstarea,
prosperitatea societății ca ansamblu.

1.7.1. ROLUL MATERN

Legătura d intre mamă și fiu apare încă din primele luni de sarcină, din perioada
intrauterină. Mama observă mișcările vioaie ale fătului, iar acesta simte bătăile inimii ei.
Unicitatea relației dintre mamă și copilul ei rezidă în principal în faptul că aceasta îl
poartă în pântec timp de 9 luni, îi simte cu emoție primele semne de activitate, îl aduce pe
lume și îl îngrijește. Legătura lor este întărită de momentul deosebit de special al nașter ii și
prin alăptare, fiind favorizată apropierea dintre ei.
La începutul vieții sale, pruncul este alături de mamă în marea majoritate a timpului.
El se obișnuiește cu vocea, cu gesturile ei și începe să o recunoască și să o prefere. „Mama
este garanția si guranței lui, a unei existențe plăcute, este centrul său de referință, singurul
punct inteligibil, dacă se poate spune astfel, într -o lume care nu are deocamdată formă și
stabilitate” (Osterrieth, P., 1973, p. 141). Ea este primul punct de referință și prin
intermediul ei copilul începe să cunoască lumea.

51
Primele experiențe ale copilului legate de viață sunt reprezentate de contactele cu
mama, iar universul lui se conturează ca fiind bun sau rău în funcție de specificul acestor
legături.
În aceas tă primă perioadă a vieții, copilul are mare nevoie de iubirea și atenția mamei
pentru a -și putea contura sentimentul de siguranță, care stă la baza formării personalității.
Mama este prima pe care copilul o va iubi, iar atitudinile, relațiile pe care copilul le leagă
cu ceilalți oameni depind de prima lui relație cu o persoană, adică cu mama, care reprezintă
un model pentru el. Observând gesturile, acțiunile, reacțiile ei, copilul înțelege cum să se
poarte la rândul lui, imitând ceea ce vede la ea. Tot în relație cu mama, copilul va cunoaște
și autoritatea, v a lua contact cu primele norme m orale, primele reguli și obligații .
Mama este responsabilă de cultivarea la copii a elementelor ce țin de sensibilitate,
empatie, toleranță, încurajare, maleabilitate, tandrețe, grijă, afectivitate, blândețe,
cooperare , susținere .
Fiecare mamă își iubește copiii și își îndeplinește rolul de părinte în felul său unic,
exceptând cazurile în care unele mame nu î și doresc, nu își acceptă copilul sau refuză să se
implice în viața lui din diverse motive , mai mult sau mai puțin obiective. Nu există un tipar
al mamei perfecte, pot exista atâtea moduri de a crește un copil câte mame există.
Competența ei nu are legătură neapărat cu statutul social, cu m ediul din care face parte, cu
condițiile de ordin material pe care le are, cât ține cont de dorința ei de a fi un părinte cât
mai bun, de a se perfecționa, se a -și educa și îndruma copilul pe o cale corectă spre
realizare și succes.
Fiind cea care determin ă apariția și consolidează existența sentimentului de
securitate, mama va fi întotdeauna un refugiu atât pentru o fată, cât și pentru un băiat în
momentul când întâmpină o dificultate, indiferent de vârsta pe care o au. „Rolul mamei nu
poate fi calculat în ore de prezență; singura măsură dreaptă este bucuria pe care mama și
copilul o simt de a fi împreună” (Osterrieth, P., 1973, p.150) .
Unele mame manifestă față de copilul lor o afectivitate exagerată, o dragoste
posesivă, mult mai multă decât s -ar cuveni. Acest lucru se poate întâmpla mamelor care și –
au dorit foarte mult un copil dar l -au putut avea doar la o vârstă destul de înaintată, ori unor
mame foarte tinere, aflate la primul copil, care lasă la o parte atenția cuvenită partenerului
și își alocă toate resursele emoționale creșterii copilului lor. Comportamentul de acest fel
poate aduce efecte nocive asupra independenței individului, deoarece el fiind obișnuit să
fie pus pe primul plan, poate avea dificultăți în a se desprinde din brațele protectoare al e
părinților și poate manifesta o atitudine infantilă chiar și după ce devine adult.

52
1.7.2. ROLUL PATERN

În cadrul familiei unde apare un copil, iar acesta necesită grijă continuă, multă
atenție în îndeplinirea unor noi atribuții legate de el, mama se poate simț i la un moment dat
obosită, extenuată, descurajată. În astfel de situații -limită, când mama este suprasolicitată,
ea are nevoie de susținere, de un sprijin, care este tatăl.
Tatăl este dator de a fi antent la nevoile ei în perioada delicată și uneori dif icilă de
după naștere, deoarece aceasta are nevoie de o anumită perioadă de timp pentru a putea
reveni la condiția fizică de dinainte.
De cele mai multe ori se întâmplă însă ca tatăl să lipsească de acasă o parte din zi,
iar atunci mama va trebui să se descurce cu creșterea, educarea copilului, cu îndeplin irea
unor treburi gospodărești de una singură. Situația devine și mai complicată în momentu l
când mama își reia, parțial sau complet, atribuțiile profesionale. Eforturile mari depuse
pentru a duce la bun sfârșit toate aceste sarcini o vor epuiza și pe plan psihic, astfel ea va
avea nevoie de multe încurajări, ajutor și afecțiune pentru a nu se simți depășită,
devalorizată.
Tatăl este cel care contribuie la restabilirea echilibrului și a armoniei în familie
atunci când mama se simte că situația îi depășește limitele. „Cum ar putea mama să se
dăruiască copilului, să -i dea tot ce -i dă, să fie pentru el ceea ce este într -adevăr și să -i
insufle sentimentul de siguranță, dacă ea însăși nu ar cunoaște siguranța pe care i -o oferă
prezența virilă, în același timp protec totare și prietenească a soțului, dacă ea nu ar avea
seninătatea și certitudinea pe care ți -o dă o dragoste împărtășită?” (Osterrieth, P.,1973,
p.165) . Siguranța și dragostea pe care mama o primește de la soț îi dau putere și motivație
să trateze copilul cu multă grijă și afecțiune.
Dacă inițial aportul său este mai mult de ordin moral, deoarece mamei îi revin o
mare parte di n responsabilități, încetul cu încetul gradul de implicare a tatălui în creșterea
copilului va deveni mai ridicat.
Faptul că tatăl nu este întotdeauna prezent, că venirea lui este așteptată cu
nerăbdare și constituie un prilej de bucurie , face ca activitățile cu el să capete o
semnificație specială pentru copil, să -l încânte, întrucât el nu îi este pretutindeni ală turi,
precum mama . Pentru că i se cere părerea, acordul în legătură cu de ciziile care se iau în
familie chiar și atunci când nu este prezent fizic, pentru că într -o familie este normal să
existe comunicare și consonanță între parteneri, tatăl capătă prestigiu și considerație în

53
ochii copilului, realizând că este o persoană importantă. El poate astfel prin autoritatea pe
care o are să impună cu fermitate anumite reguli , dar fără a stârni frica copilului , fără a -i
provoca acestuia o reacție panică de fiecare dată când îl vede.
Copilul va realiza treptat că absența tatălui se datorează faptului că acesta merge la
muncă pentru a aduce un venit familiei și -l va aprecia pentru acest lucru. Copilul
conștientizează astfel rolul important al tatălui, apărând drept persoana care întreț ine
familia și este prețuit pentru asta. Urmând același șir logic, este considerat că autoritatea
tatălui se va reduce dacă el nu mai câștigă suficient de mult sau este forțat de împrejurări să
șomeze. Desigur că acest aspect este observat de copii la o vâ rstă mai mare, îndeosebi în
perioada adolescenței.
Tatăl oferă copilului său un model de putere, autoritate și curaj, iar cel mic este
mândru , vrea să-i semene și se simte valorizat când e lăudat de adult sau îl poate ajuta la
vreo treabă.
De asemenea, e l poate fi perceput de copil ca persoana cu care trebuie să împartă
atenția mamei. Mai târziu, se pot face observabile complexele Oedip la și Electra,
manifestate prin preferința băiatului pentru mamă și tendința de a -l da pe tată la o parte,
sau preferința fetei pentru tată , pe care îl vede ca pe o anticipare partenerului ei. Sigmund
Freud cercetează aceste aspecte în studiile sale, încadrându -le în stadiul falic ,
corespunzător vârst ei de trei până la șase ani , când se petrece identificarea sexuală a
copiilor . Tatăl va avea grijă ca fetița să nu rămână axată exclusiv pe modelul patern, pentru
a nu -i fi afectate relațiile cu ceilalți, dar și cu mama .Acestea complexe pot produce
copiilor conflicte interioare și trebuie gestionate și rezolvate cu grijă d e către părinți. „Prin
prezența sa în cămin, tatăl provoacă oarecum pe băiat să fie masculin și pe fată să fie
feminină ; el le face chiar de la vârsta de trei sau patru ani un serviciu considerabi, anume
că îi ajută pe băiat și pe fată să se instaleze în c aracteristicile sexului lor și să vadă acest
lucru ca un fapt pozitiv ” (Osterrieth, P., 1973, p.179).
Tatăl este responsabil să cultive copiilor creativitatea, inițiativa, dinamismul,
curajul, rezistența la efort, controlul, competiția, asumarea.
Chiar dacă poate părea că rolul central în educarea copiilor îl deține mama, tatăl are
și el un rol principal. Neimplicarea lui în experiențele timpurii ale copiilor le poate afecta
relația, astfel încât se poate găsi ulterior în imposibilitatea de a umple un gol afectiv creat
în timp, poate fi tratat de copii cu răceală sau indiferență. Tații care petrec mai mult timp
cu copiii lor îi pot cunoaște mai bine, pot comunica eficient cu ei și chiar în cazul apariției
conflictelor, îi vor înțelege și le vor reme dia mai ușor.

54
Timpul petrecut împreună cu familia este benefic pentru toți membii acesteia, este
un prilej pentru interrelaționare și ajută la crearea unor legăt uri mai strânse între părinți și
copii. De asemenea, zilele petrecute undeva în afara casei, î n vizite sau într -o vacanță poat e
pot reduce nivelul stresului, pot diminua tensiunile și readuce armo nia în relațiile
interfamiliale (vezi anexa 6 , img.6) .
Rolul mamei și al tatălui se completează reciproc. Unde unul greșeste, celălalt poate
interveni să -i atragă atenția că procedează în mod greșit. Când unul se simte compleșit de
probleme, celălalt îl va susține și -i va fi alături necondiționat. Mama și tatăl își împărtășesc
opiniile și principiile, își așe ază gândurile laolaltă, cercetează și caută împreună cele mai
bune soluții, toate acestea într -un singur scop: creșterea corectă a copiilor lor și menținerea
unei vieți de familie armonioase și plăcute, unde să domine bucuria, înțelegerea și iubirea,
în ciuda evenimentelor neplăcute sau greutăților care se pot ivi.

Img.1 – Complementaritatea masculinului cu femininul
Sursa: https://ioanastancu.ro/2014/12/04/rolul -masculinfeminin -rolul -maternpatern/

55
CAPITOLUL II. METODOLOGIA CERCETĂRII

2.1. OBIECTIVE ȘI IPOTEZĂ

Obiective le propuse :
 Stabilirea influențelor mediului familial organizat asupra copilului;
 Identificarea influențelor familiei dezorganizate asupra copilului;
 Evidențierea conduitei și a comportamentului copiilor proveniți dintr -un mediu
familial echilibrat;
 Elaborarea/sugerarea unor metode utile în a modifica comportamentul părinților
aflați în situații ten sionate.

Ne aștept ăm ca un copil este crescut într -o familie organizată, cu principii, între
membrii căreia există relații armonioase, să aibă un comportament moral dezirabil.
Urmând același demers logic,un copil ce trăiește în cadrul unei familii
dezorganizate, într -un mediu tensionat, dominat de conflicte și certuri, în care părinții nu -i
acordă suficientă atenție, probabil va avea o moralitate îndoielnică.

Ipoteze :

Ipoteza 1: Cu cât mediul familial este mai armonios, cu atât comportamentul mora l al
copilului/ copiilor din familia respectivă este mai dezirabil.

Ipoteza 2: Cu cât profilul moral al părinților este mai orientat prosocial, cu atât profilele
morale ale copiilor din familia respectivă vor avea mai multe valori prosociale .

Ipoteza 3: Ne propunem identificarea unor metode de a influența pozitiv comportamentul
părinților aflați în situații tensionate.

56
2.2. EȘANTION

Pentru a efectua această cercetare au fost aplicate chestionare de atitudini morale
atât copiilor, cât și pări nților acestora.
Chestionarele au fost aplicate părinților aparținând unor segmente diferite de vârstă,
iar în ceea ce privește vârsta copiilor, aceștia sunt elevi în clasa a III -a la Școala
Gimnazială C ., comuna B ., județul Prahova , din mediul rural, cu vârsta variind între 9 și
10 ani.
Colectivul analizat a fost format din 20 de elevi ( 11 fete și 9 băieți ) și 20 de
părinți, dintre care 18 femei și 2 bărbați. În două dintre familiile care au oferit răspuns uri
itemilor din chestionar e, părinții sunt divorțați, iar în alte două, relația dintre părinți este
una tensionată, conflictuală.

20
11 9
0 5 10 15 20 25
Nr. total elevi Fete Băieți Repartizare pe sexe
Fig.1 – Repartizare pe sexe a copiilor

57

Răspunsurile lor au fost notate de la 1 la 5, co respunzător cu umătorul tabel :

1 DELOC
2 FOARTE PUȚIN
3 MEDIU
4 NU ÎNTOTDEAUNA
5 ÎNTOTDEAUNA
Tabel 1 – Răspunsurile pentru chestionar Fig.2 – Repartizare pe sexe a părinților
20
18 2
0 5 10 15 20 25
Nr. total părinți Femei Bărbați Repartizare pe sexe
Fig.2 – Repartizare pe sexe a părinților

58
2.3. INSTRUMENT DE CERCETARE

Instrumentul de cercetare utilizat este chestionarul de atitudini morale .
„Un chestionar este un instrument de cercetare constând dintr -o serie de întrebări și
a altor solicitări în scopul de a aduna informații de la persoane. Deși ele sunt adesea
concepute pentru analiza statistică a răspunsurilor, acest lucru nu este întotdeauna valabil.
Chestionarul a fost inventat de Sir Francis Galton ”
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Chestionar ).
Chestionarul aplicat a fost preluat de pe www.Research Central.ro, fiind produsul
unui proiect al grupului de cercetare în evaluare psihologică și educațională din cadrul
Facultății de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București.
Chestionarul aplicat copiilor a fost modificat într -o mică măsură față de varianta
originală pentru a facilita înțelegerea unor termeni mai complicați de către copii , în vreme
ce acela pentru adulți a fost preluat fără a efectua schimbări. Acesta este un studiu pilot,
aparținând domeniului „Personalitate”. Este tradus în limba română de către Dragoș Iliescu
și este alcătuit din 12 itemi.
Prin chestionarea copil -părinte am urmărit evidențierea unor relații directe, a unor
influențe semnificative între mod ul în care gândesc părinții și modul în care gândesc copiii
lor, precum și influența adultului asupra copilului/ copiilor săi în ceea ce privește
moralitatea.
Am ales să utilizez acest intrument deoarece acesta oferă multe avantaje:
– completarea se face cu ușurință și nu necesită mult timp ;
-de ordin e conomic, față de alte metode de cercetare ;
-se pot colecta informațiile de care avem nevoie foarte facil și nu necesită condiții speciale
pentru aplicare;
-se poate afla opinia unui număr mare de indivizi ;
-subiectul nu este deranjat în elaborarea/alegerea răspunsurilor;
-sprijină investigarea statistică a datelor obținute .

59

2.4 . CALENDAR UL CERCETĂRII

2.
3. LUNA

ACTIVITATEA DECEMB
RIE IANUARIE FEBRUA
RIE
MARTIE
APRILIE
Alegerea temei
Selectarea cărților și a
materialelor necesare

Formularea ipotezei

Stabilirea eșantionului
Alegerea
instrumentului
Aplicarea
instrumentului
Analiza datelor de
cercetare
Formularea
concluziilor
Redactarea
proiectului de
cercetare

60
CAPITOLUL III . ANALIZA DATELOR CERCETĂRII

3.1. ANALIZE CALITATIVE ȘI CANTITATIVE
Rezultatele chestionarului:
La itemul 1: „ Nu aș trișa niciodată la un test/ la plata impozitelor.”, am primit
următoarele răspunsuri :

Se observă că majoritatea copiilor (18) au oferit același răspuns ca majoritatea
părinților (19), fapt ce demonstrează că valorile morale privind corectitudinea sunt
caracteristice părinților și transmise cu succes copiilor.
1 copil – varianta 2 (foarte
puțin)
1 copil – varianta 4 (nu
întotdeauna)
18 copii – varianta 5
(întotdeauna)

1 părinți – varianta 2
(foarte puțin)
19 părinte – varianta 5
(întotdeauna)

5%5%
90%Răspunsuri copii
varianta 2
varianta 4
varianta 5

5%
95%Răspunsuri părinți
varianta 2
varianta 5

61
La itemul 2: „ Respect int imitatea celor din jur.” , am primit următoarele răspunsuri
:

Părinții chestionați consideră în unanimitate că respectarea intimității celor din jur
este foarte importantă, fapt ce duce la implementarea aceleiași atitudini de respect în
comportamentul copiilor. Conform răspunsurilor date, subiec ții consideră că e ste normal să
respectăm lucrurile personale ale celor din jur, momentele de intimitate și să nu ivadăm
spațiul intim, personal al celor din jur. Fiecare dintre noi are dreptul la o viață privată,
acesta fiind un drept al omului.
2 copii – varianta 2
(foarte puțin)
1 copil – varianta 4
(nu întotdeauna)
17 copii – varianta 5
(întotdeauna)

20 părinți – varianta 5
(întotdeauna)

10%
5%
85%Răspunsuri copii
varianta 2
varianta 4
varianta 5
100%Răspunsuri părinți
varianta 5

62
La itemul 3: „ Îmi place să am armonie în viața mea.” am primit următoarele
răspunsuri :

Răspunsurile date de părinți acestui item dovedesc calmitate, echilibru, dorința de a
avea înțelegere în cămin și în relațiile cu cei din jur. 17 dintre copii au ales și ei varianta 5,
asemenea părinților, susținând că doresc să trăiască într -un climat pozitiv. De asemenea, o
atmosferă plăcută, calmă oferă premisele unei bune desfășurări a activităților, ne ajută să
ne concentrăm asupra sarcinilor pe care le avem de efectuat.
1 copil – varianta 2 (foarte
puțin)
2 copii – varianta 3 (mediu)
17 copii – varianta 5
(întotdeauna)

20 părinti – varianta 5
(întotdeauna)

5%
10%
85%Răspunsuri copii
varianta 2
varianta 3
varianta 5
100%Răspunsuri părinți
varianta 5

63
La itemul 4 : „Încerc să urmez regulile” s -au oferit răspunsurile :

Pentru bunăstrea noastră și a celor din jur este util ca fiecare să țină cont de anumite
reguli de bun simț, de comportare, de autocontrol , iar acest lucru este susținut de către toți
părinții prin răspunsurile lor. Se poate observă că și copiii (17) lor au aceeași părere și sunt
conștineți de necesitatea respectăr ii unor norme. Un procent de redus consider ă însă că pot
exista și abateri uneori de la unele dintre ele.

1 copil – varianta 2
(foarte puțin)
2 copii – varianta 4
(nu întotdeauna)
17 copii – varianta 5
(întotdeauna)

20 părinti – varianta 5
(întotdeauna)

5%
10%
85%Răspunsuri copii
varianta 2
varianta 4
varianta 5
100%Răspunsuri părinți
varianta 5

64
La itemul 5: „Respect autoritatea. ” s -au dat următoarele răspunsuri :

Toți părinții chestionați au răspuns cu „întotdeauna ” la acest item, susținând că
trebuie să se țină cont de autoritate în contextele în care ea apare. Aceeași idee a fost
adoptată și susținută și de către copii, observându -se că doar o mică parte s -au abătut de la
varianta oferită de majoritate (3 copii considerând că pot exista și abateri de la dezideratele
autorității uneori).

1 copil – varianta 2 (foarte
puțin)
2 copii – varianta 4 (nu
întotdeauna)
17 copii – varianta 5
(întotdeauna)

5%
10%
85%Răspunsuri copii
varianta 2
varianta 4
varianta 5

20 părinti – varianta 5
(întotdeauna)

100%Răspunsuri părinți
varianta 5

65
La itemul 6: „Nu -mi pasă de reguli.” răspunsurile primite au fost:

Majoritatea părinților au afirmat că nu sunt „deloc” de acord cu nepăsarea în raport
cu regulile, în vreme ce copiii consideră că nu întotdeauna trebuie să se raporteze cu
strictețe la norme și că există și anumite reguli de la care se pot abate, în funcție de
contextul dat . S-a observat că răspunsurile diferite față de cele ale majorității aparțin
părinților și copiilor care provin din familii î n care există conflicte, fapt ce poate fi
influențat de situația delicată din familie.
1 copil – varianta 5
(întotdeauna)
2 copii – varianta 3
(mediu)
17 copii – varianta 4
(nu întotdeauna)

10%
85%5%Răspunsuri copii
varianta 3
varianta 4
varianta 5
1 părinte – varianta 4
(nu întotdeauna)
1 părinte – varianta 3
(mediu)
18 părinți – varianta 1
(deloc)

90%5%5%Răspunsuri părinți
varianta 1
varianta 3
varianta 4

66
La itemul 7: „Le întorc spatele celorlalți când au nevoie de mine.” Raspunsurile
date au fost :

Din răspunsurile primite reiese faptul că părinții cultivă valori precum onestitate,
altruism, compasiune, generozitate. Se pare că și copiilor le -a fost insuflată empatia față de
semeni și „deloc” nu s -ar da în lături de la a ofe ri ajutorul cuiva aflat la nevoie. Cinci
dintre copii chestionați susțin că ar oferi sprijin doar în anumite circumstanțe.

1 copil – varianta 3
(mediu)
2 copii – varianta 4
(nu întotdeauna)
2 copii – varianta 2
(foarte puțin)
15 copii – varianta 1
(deloc)

20 părinți – varianta 1
(deloc)
75%10%5%10%Răspunsuri copii
varianta 1
varianta 2
varianta 3
varianta 4
100%Răspunsuri părinți
varianta 5

67
La itemul 8: „ Vorbesc numai despre ceea ce ma interesează, nu îmi dau cu părerea
despre restul lucrurilor.” am primit răspunsuril e :

Vizând discreția, faptul de a emite opinii doar despre lucrurile care țin de propria
persoană, majoritatea adulților au apreciat varianta 4, sunținând indirect că nu întotdeauna
sunt atât de rezervați în a -și da cu părerea despre l ucruri care nu îi privesc personal. Se
constată că și copiii împărtășesc acelaș i punct de vedere în mare parte 4 copii – varianta 5
(întotdeauna)
10 copii – varianta 4
(nu întotdeauna)
4 copii – varianta 3 (mediu)
1 copil – varianta 2
(foarte puțin)
1 copil – varianta 1 (deloc)

20%
50%20%5%5%Răspunsuri copii
varianta 5
varianta 4
varianta 3
varianta 2
varianta 1

18 părinți – varianta
4(nu întotdeauna)
2 părinți – varianta 3
(mediu)
10%
90%Răspunsuri părinți
varianta 3
varianta 4

68
La itemul 9 :„Am tendința de -mi supraaprecia realizările.” , răspunsurile primite au
fost :

Marea majoritate a părinților chestionați au ales varianta 4, iar copiii au ales în
special varianta 3, fapt ce denotă că niciuna dintre categorii nu a înlăturat opțiunile de
laudă, mândrie, orgoliu personal în acord cu reușitele lor. Cel mai probabil în jurul vârstei
pe care o au, co piii se pot lăuda cu notele și rezultatele lor școlare, iar părinții întăresc
acest lucru pentru a încuraja progresul .

3 copii – varianta 4 (nu
întotdeauna)
10 copii – varianta 3 (mediu)
1 copil – varianta 2 (foarte
puțin)
6 copii – varianta 1 (deloc)

2 părinți – varianta 3
(mediu)
18 părinți – varianta 4
(nu întotdeauna)
30%
5%
50%15%Răspunsuri copii
varianta 1
varianta 2
varianta 3
varianta 4
10%
90%Răspunsuri părinți
varianta 3
varianta 4

69
La itemul 10: „Complotez împotriva celorlalți.” În urma interpretării rezultatelor
primite, am primit următoarele rezulta te :

Răspunsul „deloc” a fost preponderent atât pentru părinți cât și pentru copiii lor,
demonstrând astfel că nu sunt interesați în a crea neplăceri celor din jur. Această
convingere exprimată denotă și faptul că așa li se pare normal să se comporte un cetă țean,
deci putem deduce că acesta este și modul în care doresc să fie tratați de către ceilalți.

1 copil – varianta 4
(nu întotdeauna)
2 copii – varianta
3(mediu)
17 copii – varianta 1
(deloc)

20 părinți – varianta 1
(deloc)
85%10%5%Răspunsuri copii
varianta 1
varianta 3
varianta 4
100%Răspunsuri părinți
varianta 1

70
La itemul 11 : „ Fac probleme altora prin comportamentul meu.” am primit
următoarele răspunsuri :

Să creezi neplăceri în mod intenționat altora prin comportamentul tău este un
comportament indezirabil. Părinții au susținut prin răspunsurile lor că ar evita cu precădere
asemenea fapte, promovând valori ca respectul, integritatea, autocontrolul, corectit udinea,
în vreme ce copiii se dovedesc și ei dispuși să respecte regulile civice în mare proporție (17
din 20 de copii chestionați).
2 copii – varianta 4 (nu
întotdeauna)
1 copil – varianta 2 (foarte
puțin)
17 copii – varianta 1 (deloc)

20 părinți – varianta 1
(deloc)

85%5%10%Răspuns copii
varianta 1
varianta 2
varianta 4
100%Răspuns părinți
varianta 1

71

La itemul 12 : „ Îmi place să încalc regulile.” , răspunsur ile primite au fost următoarele :

În număr apropiat , respectiv 18 dintre părinții și 17 dintre copiii care au răspuns la
întrebările chestionarului, au ales varianta conform căreia susțin că nu le place să fie puși
în postura de a încălca regulile, însă o mică parte a procentajului (atât din categoria
părinților, cât și din cea a celor mici) recunoaște rareori se bucură să facă lucrurile după
bunul lor plac, cotrar normelor date. 1 copi l- varianta 4 (nu
întotdeauna)
1 copil – varianta 3
(mediu)
1 copil – varianta
2(foarte puțin)
17 copii – varianta 1
(deloc)

2 părinți – varianta 4 (nu
întotdeauna)
18 părinți – varianta 1
(deloc)
85%5%5%
5%Răspunsuri copii
varianta 1
varianta 2
varianta 3
varianta 4
90%10%Răspunsuri părinți
varianta 1
varianta 4

72
3.2. DISCUȚII ȘI INTERPRETĂRI

Conform informațiilor pe care le -am obținut în urma interpretării răspunsurilor pe
care părinții și copiii lor le -au dat chestionarelor aplicate, putem afirma că ipotezele au fost
confirmate și că presupunerile făcute în legătură cu influența directă a modului de
comportare al adulților din familie asupra moralității copilului s -au validat.
Prima dintre ipoteze , prin care este susținut faptul că mediul armonios din familie
aduce cu sine un comportament moral dezirabil al copiilor, este confirmată prin
răspunsurile primite la itemii 2, 3, 7, 11. Prin variantele de răspuns alese de părinți și de
copiii lor refer itor la acest aspect, constatăm că în familiile unde adulții manifestă respect
pentru partenerul de viață, copii, apropiați, unde aceștia urmăresc să aibă o viață
echilibrată, armonie și liniște în relațiile cu cei ce îi înconjoară zilnic și fac tot posibi lul să
îi ajute, să le fie alături, să își dea interesul pentru bunăstarea familie i ca întreg, se observă
cum cei mici tind să adopte același mod de a gândi și consideră normal să se comporte
cuviincios, asemenea exemplului pe care l -au primit de la pări nți. Faptul că majoritatea
copiilor sunt deosebit de receptivi la ce se întâmplă în familiile lor este un lucru de care
părinții trebuie să fie conștienți, ba mai mult de atât, acest aspect trebuie să-i conștientizeze
pe părinți de faptul că pot pune baze le unui comportament cu adevărat de apreciat al
copilului lor prin simplul exemplu de atitudine, comportament afișat în viața de zi cu zi.
La răspunsurile oferite întrebărilor din chestionar sesizăm, de asemenea, că acolo
unde părinții au înclinat balanța către un anumit răspuns, în mod evident răspunsurile
primite de la copii au fost îndreptate în aceeași direcție, fapt care ne dovedește și validarea
celei de -a doua ipoteze a cercetării de față, conform căreia există o corespondență între
profilul moral a l părinților și cel al copiilor din aceeași familie. Este confirmat faptul că
există o legătură directă între atitudinile pe care părinții le iau și modul cum copiii acestora
consideră că este necesar, normal să se comporte când sunt puși și ei în fața unei situații
asemănătoare. Maria Montessori vorbește în scrierile sale despre „mintea absorbantă” la
copii, susținând prin acest concept că aceștia sunt deosebit de atenți și receptivi la ceea ce
se întâmplă în j urul lor, asimilează informații și modele de comportament extrem de rapid
și în mod spontan, mai ales la vârste mici. Ei fiind atât de deschiși spre a asimila, învăța
lucuri noi, descoperă în fiecare zi câte ceva nou în comportamentul celor din familie și
rețin cu ușurință fapte și vorbe.

73
Rezultatele înregistrate la itemii 4 și 12 ne prezintă informații referitoare la gradul
de acceptare al unor reguli de către părinții și de copii lor, fiecare cat egorie exprimându -și
părerea raportat la regulametele de care țin co nt în conformitate cu vârsta, mediul familia l,
dar și mediul în care sunt prez enți în afara domiciliului, anum e la locul de muncă, respectiv
la școală. Părinții care conștientizează rolul și utilitatea regulilor stabilite reușesc de
asemenea să își facă și copiii să înțeleagă de ce este bine să ținem cont de anumite norme,
să avem anumite limite, să ne comportăm civilizat și adecvat contextului în care ne aflăm.
Copiilor care obervă că părinții lor ignoră orice avertisment și trec peste orice limită le va
fi destul de greu să își adapteze comportamentul în conformitate cu un regulamet al clasei,
spre exemplu, deoarece au sesizat că există și posibilitatea de a se abate de la respectarea
unor cerințe și nu sunt conștienți de consecințele pe care nerespecta rea drepturilor pe poate
provoca.
În ceea ce privește părinții aflați în situații încordate din pricina diverselor motive
care se pot ivi, precum conflicte în căsnicie, inconveniențe apărute la locul de muncă,
stres, suprasolicitare etc. consider ăm că ar fi indicat ca aceștia să facă tot posibilul să le
amelioreze și chiar să le înlăture . Imediat ce în comportamentul lor se schimbă ceva în
sens negativ, copiii, care sunt foarte buni observatori, vor sesiza și există riscul să preia
drept model anumit e atitudini negative pe care adul tul le are ca reacție la tensiunile pe care
le trăiește . Drept metode pentru a putea trece peste asemenea ipostaze, părinții ar trebui să
comunice foarte mult despre neînțelegeril e create și să găsească împreună soluțiile
necesare depășirii situației respective, să își ia o perioadă de pauză de la acțiunile care îi
suprasolicită și să găsească o modalitate de a se relaxa și a redobândi energia pozitivă de
care ei și familia lor au nevoie. În cazuri mai delicate, mai dificile, când familia se află într –
un impas și nu găsește resursele necesare depășirii situației respective, adulții pot încerca
să apeleze la ajutorul unor rude, prieteni apropiați în care au încredere, sau chiar pot apela
la un expert în astfel de situații, precum un mediator sau un psiholog. Este posibil ca o
persoană din exterior să găsească mult mai rapid o rezolvare problemelor din cuplu, decât
înșusi partenerii cuplului, care pot fi derutați tocmai din pricina ci rcumstanțelor în care se
află.

74
3.3. CONCLUZII

Prin cercetarea de față am investigat influența pe care familia o are asupra copilului,
mai ales formării conduitei moral -civice a acestuia, a purtării sale cuviincioase sub
influența și îndrumarea membrilor familiei din care face parte.
Am urmărit să evidențiez dacă un mediu familial organizat, o familie cu principii
influențează în mod pozitiv dezvoltarea morală a copilului . Răspu nsurile primite la
chestionare au aparținut atât adulților , cât și celor mi ci. Pentru a ne asigura că răspunsurile
vor avea un grad cât mai mare de obiectivitate și că nu va fi evidențiat doar pun ctul de
vedere matern sau patern, am oferit chestionare atât mamelor, cât și taților. Analizând
răspunsurile pe care le -am primit de l a părinți, am constatat că majoritatea urmăresc să își
desfășoare activitatea într -un mediu armonios, calm, liniștit, fără a in tra în polemici cu cei
din jur. Comparând răspuns urile lor cu cele ale copiilor, am observat că și aceștia
împărtășesc aceleași convingeri și sunt în acord cu modul de a gândi al părinților referitor
la acest subiect.
De asemenea, vizând aspectele mai puțin pozitive observate în unele răspunsuri
ale părinților, se poate observa că și copiii au preluat o parte din viziunea lor . Mai ales la
întrebările ce vizau comportamente de supraapreciere ori cumpătare , discreție, se remarcă
faptul că răspunsurile copiilor erau îndreptate în aceeași direcție cu cele ale adulților. Un
mediu familial dezorganizat va afecta conduita și compor tamentul copiilor, deoarece
aceștia vor crește într -o atmosferă tensionată, cu stres și permanente griji și vor fi marcați
de evenime ntele neplăcute din familie, înd reptându -și atenția mai mult spre aplanarea sau
evitarea neînțelegerilor, decât pe activit ățile obișnuite ale unui copil/elev. Asemănarea
dintre alegerile copii lor și ale părinților lor referitoare la respectivele valori morale
demonstrează faptul că acolo unde părintele are o problemă de atitudine, purtare acest
lucru se răsfrânge asupra con duitei copilului, căruia îi oferă un model de atitudine, uneori
chiar și fără să își dea seama.
Luând în discuție compo rtamentul copiilor proveniți dintr -un mediul familial
echilibrat se poate constata că aceia dintre ei care aparțin unor familii în ca re părinții țin
cont, respectă și promovează valorile morale dezirabile în societate, purtarea pozitivă,
corectitudinea , împărtășesc și ei acest mod de a fi demn, generos, cu o atitudine de
respect față de cei din jur și față de părerea lor.

75
Copilul c are acasă remarcă relații armonioase între părinții săi, cuvinte frumoase,
exprimări calde, calme va înțelege că acesta este modul ideal în care trebuie să relaționeze
și el cu cei din cadrul grupurilor din care face parte . Modul cum părinții se raporte ază la
reguli și norme influențează în egală măsură deciziile pe care copilul le ia atunci când este
pus în situația de a le respecta . Dacă vede că părinții tratează anumite reguli ca și cum
acestea ar fi inexistente, atunci în mintea sa v a exista ideea că nu este vre o problemă dacă
va refuza să țină cont de unele idicații și norme.
„Mediul familial își pune pecetea asupra personalității, modelează trăsăturile de
caracter și convingerile individului, dar întotdeauna într -un context social” ( Bătrâ nu, E.
1980, p.88) .
În urma analizei și interpretării rezultatelor cercetării observăm că ipotezele se
validează și într -adevăr un mediu familial dominat de relații armonioase are o influență
pozitivă asupra profilului moral al celor mici.

76
3.4. LIMITELE CERCETĂRII

Pentru realiazarea acestei lucrări au fost chestionate un număr mic de persoane. În
viitor, pentru a putea mări gradul de certitudine, ar putea fi analizate răspunsurile mai
multor persoane, poate din mai multe și distincte medii de viață, aparținând atât mediului
rural, cât și mediului urban. Totodată cercetarea ar putea fi extinsă și asupra copiilor de
alte vârste.
Cercetarea nu s -a derulat pe o perioadă lungă de timp. Pentru a putea vizualiza o
dezvoltare pe termen mai lung, o evoluție a atitudinilor morale concomitent cu evoluția,
creșterea copiilor s -ar putea efectua un studiu longitudinal în acest sens și având în vedere
aceleași obiective. Perioada de cercetare se poate mări și o dată la un interval de timp cert
stabilit să se aplice din nou un instrument de cercetare pentru a putea observa dacă punctul
de vedere, gândirea și atitudinile morale s -au schimbat și dacă da, în ce măsură. Există
posibilitarea ca o dată cu înaintarea în vârstă, mentalitarea să se schimbe, părerile vechi să
fie înlocuite de altele noi, care pot fi rezultatul mai multor factori apăruți în viața
individului la un moment dat.
Rezultatele înregistrate nu reflectă în mod general atitudinea tuturor părinților și
mai ales a copiilor de această vârstă. Ele r eprezintă doar judecata, raționamentul celor
chestionați la momentul respectiv și suntem conștienți de posibilitatea obținerii unor
răspunsuri diferite la aceeași itemi din partea unui eșantion diferit.
De asemenea, în studiile ulterioare privind acest su biect ar putea fi luate în
considerare și alte variabile care influențează moralitatea copiilor, precum grupul de
prieteni pe care îl are, colegii de clasă ai acestuia, vecinii, rudele. Toți factorii educaționali
cu care copilul intră în contact prezintă i nfluență asupra moralității acestuia. Copilul, fiind
atent la tot ceea ce se petrece în jurul său și având o „minte absorbantă ”, preia foarte ușor
exemplul de comportare al celor din preajmă, fapt nefavorabil uneori.
În scopul colectării unor date cât mai relevante despre influența celor apropiați
asupra pro filului moral de la indivizii an alizați, se pot aplica și alte instrumente de
cercetare.
Totuși, rezultatele obținute în urma acestei cercetări sunt relevante și informațiile
obținute prin prelucrarea acestora își găsesc utilitatea în a atrage atenția asupra modului în
care adulții ar trebui să se manifeste în preajma celor mici, dar mai ales în relația cu
aceștia.

77
BIBLIOGRAFIE

1. Albu E., Psihologia vârstelor , Universitatea „Petru Maior” Târgu -Mureș,
DEPARTAMENTUL I.F.R.D., Pentru uzul studenților, 2007
2. Bătrînu E., Educația în familie , Editura POLITICĂ, București, 1980
3. Băran -Pescaru A., Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Editura Aramis,
București, 2004
4. Bonchiș E. (coord.), Familia și rolul ei în educarea copilului , Editura POLIROM,
Iași, 2011
5. CONVENȚIA CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI, 20/11/1989
6. Dolto F., Când părinții se despart . Cum să prevenim suferințele copiilor , Editura
Trei, București, 2008
7. Druță F., Psihosociologia familiei , Editura Didactică și Pedagogică, București,
1998
8. Doron R.; Parot F., Dicționar de psihologie , Editura Humanitas, București, 1999
9. Everett , C., E verett ,S.V., Divorțul sănătos. 14 etape ale separării,divorțului și
recăsătoririi , Editura Trei, București, 2008
10. Ionescu M., N egreanu E., Educația în familie. Repere și practici actuale , Editura
Cartea Universitara, 2006
11. Kuzma K., Înțelege -ți copilul , Editura „Viață și sănătate”, București, 2003
12. Lupașcu D., Dreptul familiei , Universitatea „Nicolae Titulescu” Învățământ la
distanță, An I, sem. I , Editura Dareco, 2005
13. Marinescu A., Bunele maniere ast ăzi, Editura HUMANITAS, București, 2015
14. Mitrofan , I.; Mitrofan , N., Familia de la A…la Z, Editura Științifică, București,
1991
15. Osterrieth P. , Copilul și familia , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973
16. Piaget J., Judecata morală la copil , Editura CARTIER, Chișinău, 2012
17. Stănciulescu E., Sociologia educației în familie , Editura POLIROM, Iași, 1997
18. Turliuc M. N. , Psihologia cuplului și a familiei, Editura PERFORMANTICA, Iași,
2004
19. Vasile C., Elemente de psihologia dezvoltării, Editura Universității Petrol -Gaze
din Ploiești, 2014
20. Verza E., Psihologia vârstelor , Editura Hyperion, București, 1993

78
21. https://bunele -maniere.com/2014/02/02/bunele -maniere -si-viata -de-familie/
22. http://www.dreptonline.ro/legislatie/codul_civil_republicat_2011_noul_cod_civil.php#ca
rtea2
23. https://dexonline.ro/definitie/moralitate
24. https://dexonline.ro/definitie/familie
25. https://e -justice.europa.eu/content_divorce -45-fr-maximizeMS_EJN –
ro.do?member=1
26. https://ro.wikipedia.org/wiki/Dilema_lui_Heinz . Referințe: Kohlberg, Lawrence
(1981). Essays on Moral Development, Vol. I: The Philosophy of Moral
Development . San Francisco, CA: Harper & Row.

79
ANEXE
Anexa 1
CHESTIONAR DE ATITUDINI MORALE – COPII
Alege unul dintre răspunsurile de la 1 la 5 pentru fiecare din cele 12 enunțuri.

1- DELOC
2- FOARTE PUȚIN
3- MEDIU
4- NU ÎNTOTDEAUNA
5- ÎNTOTDEAUNA
Nume copil : ……………………….

1. Nu aș trișa niciodată la un test.

2. Respect intimitatea celor din jur.
3. Îmi place să am armonie în viața mea.
4. Încerc să urmez regulile.
5. Respect autoritatea.
6. Nu -mi pasă de reguli.
7. Le întorc spatele celorlalți, când au nevoie de mine.
8. Vorbesc numai despre ceea ce mă interesează, nu îmi dau
cu părerea despre restul lucrurilor.
9. Am tendința de a mă lăuda cu realizările mele.
10. Complotez împotriva celorlalți.
11. Fac probleme altora prin comportamentul meu.
12. Îmi place să încalc regulile.

80
Anexa 2
CHESTIONAR DE ATITUDINI MORALE -PĂRINȚI
Alege unul dintre răspunsurile de la 1 la 5 pentru fiecare din cele 12
enunțuri.

1. Nu aș trișa niciodată la plata impozitelor.

2. Respect intimitatea celor din jur.
3. Îmi place să am armonie în viața mea.
4. Încerc să urmez regulile.
5. Respect autoritatea.
6. Nu -mi pasă de reguli.
7. Le întorc spatele celorlalți, când au nevoie de mine.
8. Vorbesc numai despre ceea ce mă interesează, nu emit opinii
despre restul lucrurilor.
9. Am tendința de a -mi supraaprecia realizările.
10. Uneltesc împotriva celorlalți.
11. Fac probleme altora prin comportamentul meu.
12. Îmi place să încalc regulile.

1- DELOC
2- FOARTE PUȚIN
3- MEDIU
4- NU ÎNTOTDEAUNA
5- ÎNTOTDEAUNA
Nume părinte : ……………… ..

81

Anexa 3

Img. 2 – Familia tradițională numeroasă
Sursa: https://www.google.com/search?q=familia+traditionala+roma neasca+poze&source=lnms
&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwjAurHD3oLiAhXfwsQBHWu4AT0Q_AUIDigB&biw=1366&bih=657
#imgrc=S5U2G37LOSw7aM:

82
Anexa 4

Img. 3 – Mama gătind pentru familie
Sursa:
https://www.google.com/search?q=fa milia+traditionala+romaneasca+poze&source=lnms&tbm=i
sch&sa=X&ved=0ahUKEwiRw -ST-
4TiAhXrlosKHeIfA5UQ_AUIDigB&biw=1366&bih=657#imgdii=PjQ9jsi2xM8OwM:&imgrc=S5U2G37
LOSw7aM:

83
Anexa 5

Img. 4 – Femeie țesând la război
Sursa : https://www.google.com/search?biw=1366&bih=608&tbm=isch&sa=1&ei=LzXPXM –
8AfqfjLsP9uGzyAk&q=femei++tesand+la+razboi&oq=femei++tesand+la+razboi&gs_l=img.3..
0i24.52315.52979..53256…0.0..0.157.725.0j6……1….1..gws -wiz-img.rT -7yHUXAfY#i mgrc=4 –
DSGR8j28n0EM:

84
Anexa 6

Img.5 – Părinții oferind ajutor la teme
Sursa : https://delamamici.ro/cum -iti-poti-ajuta -copilul -la-efectuarea -temelor -11796.html
Img.6 – Vacanța cu familia
Sursa: https://bit.ly/2LshOou