PROGRAMUL DE STUDII MASTER: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ ȘI INTEGRARE [609068]

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE
PROGRAMUL DE STUDII – MASTER: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ ȘI INTEGRARE
EUROPEANĂ
Disciplina: Evoluții economice și sociale românești în context european
Recenzie carte:
“SCHIMBAREA SOCIALĂ ÎNTR-O SOCIETATE PERIFERICĂ
Formarea unei colonii balcanice”
Autor: Daniel Chirot
Coordonator științific,
Prof. univ. dr. CRISTIAN APETREI
Masterand: [anonimizat]: SCHIMBAREA SOCIALĂ ÎNTR-O SOCIETATE PERIFERICA
Formarea unei colonii balcanice
Autorul: Chirot, Daniel
Traducătorul: Rizescu, Victor
Editura și locul publicării : Corint, București
Anul apariției: 2002
Număr de pagini: 310
ISBN: 973-653-297-6
Despre autor
Daniel CHIROT, născut în Franța în 27 noiembrie 1942 , profesor la Școala de Studii
Internaționale „Henry M. Jackson” din cadrul Universității Statului Washington, cu sediul la
Seattle, Statele Unite ale Americii, este o personalitate de prim rang în mediul academic din
S.U.A. și se bucură de o largă recunoaștere internațională. În lunga sa carieră academică,
profesorul Chirot a publicat un număr impresionant de lucrări care au contribuit în mod hotărâtor
la dezvoltarea unor teme importante din diverse domenii ale cunoașterii, precum: sociologia
istorică – cu accent pe studiul schimbărilor sociale, economice și politice, conflictul etnic și
religios, violența politică, tiraniile moderne sau revoluțiile și consecințele acestora.
Profesorul Chirot a contribuit la diseminarea cunoștințelor de specialitate despre
România. Studiile și articolele sale pe teme românești, sau care plasează evoluții din spațiul
românesc în context sud-est sau central european, au un impact semnificativ la creșterea
interesului specialiștilor din întreaga lume pentru teme românești, contribuind în mod
semnificativ la creșterea vizibilității României ca obiect de studiu în S.U.A. și la nivel
internațional. Cartea sa, Social Change in a Peripheral Society: The Creation of a Balkan
Colony (New York: Academic Press, 1976), este un exemplu grăitor pentru cadrul teoretic și
metodologic inovativ aplicat pentru cercetarea schimbării sociale și culturale în spațiul românesc.
Rezumatul carții și instrumentele de analiză utilizate de autor
Lucrarea „Schimbarea socială într-o societate periferică: crearea unei colonii balcanice”
este pe de o parte o reconstituire istorică și pe de altă parte este și un exercițiu teoretic, fiind o
interpretare a evoluției sociale românești din perioada 1250-1917 dar, contribuind în același timp
la studierea societăților periferice în general, societăți aflate în marginea lumii capitaliste
europene, care au fost absorbite de economiile industriale dinamice și transformate în societăți
„coloniale” sau „neocoloniale”. Această carte subliniază teoria unui sistem mondial
interdependent dominat de societăți de bază care supun, prin mijloace directe sau indirecte,
societăți periferice. Sunt descrise, de asemenea, studii asupra mai multor societăți periferice, în
principal cele din „lumea a treia” contemporană, care se află în fostele colonii ale Europei în
America Latină, Asia și Africa.
Aria de studiu a profesorului Daniel Chirot se limitează în această lucrare la teritoriul
Valahiei, dar concluziile la care ajunge sunt în mare parte valabile și pentru cealaltă provincie
românească cu care aceasta s-a unit in 1859, Moldova. Reconstituind evoluția socială a societății
1

românești de-a lungul a mai bine de 6 secole, autorul oferă un model de studiere a societăților
periferice în general, nu numai a celor din Balcani sau din Europa de Est.
Instrumentele de analiză utilizate în această lucrare sunt prezentate chiar de autor în
prefața la ediția în limba română. Pe de o parte este vorba despre nucleul viziunii marxiste, în
baza căruia studierea unei societăți ca un sistem de clase sociale cu interese conflictuale permite
înțelegerea modului în care societatea în chestiune se adaptează la circumstanțe diferite, sub
influența unor forțe economice și politice. Pe de alta parte este transpunerea teoriei marxiste la
nivel internațional (re-elaborată de profesorul Immanuel Wallerstein – “teoria sistemului
mondial”), potrivit căreia statele puternice, cu economie dezvoltată, le obligă pe cele mai slabe
să se alăture sistemului internațional capitalist, care le afectează în mod negativ, fapt ce explică
de ce unele regiuni sărace ale lumii nu pot depăși condiția sărăciei, deși sunt integrate în
economia mondială dominată de regiunile bogate.
Această publicație este benefică pentru istorici, economiști și antropologi interesați de
schimbarea socială a societății periferice.
Conținutul lucrării
Conform autorului, această carte este rezultatul efortului de a explica în ce fel experiența
istorică a României a făcut ca ea să ajungă la situația în care se afla la începutul secolului al XX-
lea. Ea nu intenționează să indice ce anume ar trebui să facă România în secolul al XXI-lea.
Daniel Chirot subliniază că modelul teoretic pe care l-a folosit este valabil pentru epoca pe care a
studiat-o, dar nu le poate folosi în nici un fel celor care studiază epoca prezentă, precizând
totodată că cei care se ocupă cu sociologia istorică, se străduiesc să explice cum și de ce s-au
petrecut schimbările societății în trecut, dar trebuie să fie foarte reticenți în privința posibilității
de a face recomandări pentru prezent.
Studiul prezentat în această carte se ocupă de schimbarea socială în partea de sud a
României — Valahia — de-a lungul unei perioade de 650 de ani, tema centrală fiind originea și
dezvoltarea unui sistem politico-economic colonial.
Cartea profesorului Daniel Chirot „Schimbarea socială într-o societate periferică: crearea
unei colonii balcanice” este structurată în opt capitole, care încearcă o etapizare cronologică a
evoluției sistemelor economico-sociale în cazul Valahiei (Țara Românească).
Bazându-se pe modificările formei economice și controlul clasei economice, istoria Țarii
Românești este împărțită de Chirot în patru etape ale sistemului politico-economic:
I.„Comunitar-comercial” (1250-1500), abordată în capitolul 3.
Autorul, încă de la începutul lucrării, delimitează intervalul 1250-1500 ca naștere a
primelor state sau cnezate românești, la baza firavelor state valahe și moldave stând
tiparul comunitar-comercial. Adică statul, reprezentat, de boieri, de aristocrații de
arme, impune taxe populației, dar tolerabile, întrucat statul își acoperea nevoile prin
impozitarea negoțului pe rutele comerciale cu Orientul Mijlociu-Asia de Sud-Est.
Drumul mătăsii, al chihlimbarului, mirodeniile care intrau în Europa prin partea sa
estică, au favorizat mult regiunile din jurul Mării Negre, dar și porturile aferente.
Asfel, satele, în care domina proprietatea în comun și autarhia, nu interacționau prea
2

mult cu straturile sociale superioare, explicând astfel fragilitatea organizărilor politice
„medievale” românești. În mare parte țăranii erau liberi. Elitele erau titularii de drept
ai pământurilor, dar neexistând documente scrise sau administrare directă a feudelor,
țăranii compuneau de facto clasa proprietarilor colectivi, dacă poate fi spus așa.
Titularii statului locuiau în afara ordinii sociale majoritare, definindu-se ca o clasă
superpusă, dar ruptă de contactele feudale cu supușii săi, obișnuite în Europa de Vest.
Aceștia reprezentau o clasă de boieri care încasau taxe comericale și atât.
Cine erau nobilii? O categorie de administratori ai statului ridicată în urma servituților
armate prestate voievozilor vremurilor. Aceștia aveau control direct asupra robilor
țigani, sclavii Valahiei și Moldovei, direct aserviți curților domnești și
reprezentanților statului până aproape de 1850. Boierimea avea grijă ca mărfurile
orientale să treacă peste Carpați înspre burgurile Transilvaniei, încasând astfel sume
semnificative. Chirot subliniază lipsa unor relații feudale vestice la nord de Dunăre în
această perioadă. Boierimea nu se comporta feudal. Țăranii nu erau sedentarizați într-
o economie agrara tipic feudală. Șerbia sau iobagia încă nu prinsese contur în Țările
Române.
Concluzionând, sistemul politico-economic de tip „comunitar-comercial” avea la
bază o societate constituită din comunități agrare libere, de la care statul percepea
impozite foarte mici. În cadrul acestei etape comerțul de tranzit, bazat cu precădere pe
articole de lux, era esențial pentru veniturile statului, structura politică bazându-se pe
controlul asupra marilor rute comerciale. Organizarea, caracterul și amploarea
comerțului, în special a celui de mare distanță, reprezintă o explicație atât pentru
relativa bunăstare a statului, în acea perioadă, cât și pentru nivelul relativ ridicat al
activităților de schimb, chiar dacă majoritatea populației trăia în comunități sătești
primitive care nu erau supuse unor impozite de valoare semnificativă și nici nu erau
prea implicate în viața politică și economică.
II.“Seniorial” (1500-1600), abordată în capitolul 4.
După anul 1500, comerțul asiatic a fost sistat pe ruta până atunci cunoscută, ceea ce,
pe fondul cuceririlor otomane de după 1453, a pus în dificultate boierimea locului
prin incapacitatea sa de a colecta produse sau bani de la populație necesare pentru a
plăti tribut Constantinopolelui.
În această perioadă se poate vorbi de apariția unui stat feudal în Țările Române.
Presiunea otomană s-a accentuat, mai ales în intervalul 1550-1600, când tributul a
crescut de la 24,000 de ducați la 155,500 de ducați. Autorul transformării țăranilor
vlahi și moldoveni în șerbi, legându-i de glie și inaugurând un regim feudal agricol,
după modelul Europei de Vest de până în anul 1200, este nimeni altul decât Mihai
Viteazul, eroul istoriografiei naționaliste românești. Acesta poseda singur 129 de sate
(aproximativ 1/5 din populația Țării Românești era direct aservita voievodului Mihai)
și a instaurat șerbia la nord de Dunăre până în 1746. De aici se trag țăranii supuși
supranumiți „rumâni”, cei care purtau numele viitorului stat. Datorită demografiei
deficitare, feudalismul inaugurat de Mihai Viteazul nu a avut consistența celui vestic:
mulți țărani și-au cumpărat pământurile înapoi, alții au fugit peste Prut, Dunăre sau
Carpați, iar simpla colectare a birurilor a fost unica relație cu impact economic dintre
boierimea și țăranimea medievale. Nobilul vlah nu intervenea nemijlocit în lumea
satului și nu îi exploata neintemeiat pe țăranii rumâni. Acesta nici măcar nu s-a
3

străduit să-și întocmească un registru cadrastal care să confirme granițele moșiei,
încasând doar birurile anuale și retrăgându-se apoi în târguri.
Concluzionând, sistemul politico-economic de tip „seniorial” are la bază extinderea
dominației otomane asupra Valahiei, de la sfârșitul secolului al XIV-lea până la
începutul secolului al XVI-lea, și care avea să altereze sistem ul comunitar-comercial
în primul rând prin subminarea vechilor drumuri comerciale, dar și prin povara
tributului pe care trebuia să îl plătească către visteria imperiului și prin scăderea
accentuată a populației. Toate acestea au dus la o profundă schimbare în structura
socială, fiind, în opinia autorului, "cele mai importante din istoria Valahiei, ele stând
la originea problemelor sociale din secolele XIX-XX”. Analizând funcționarea
societății valahe în secolele XVI-XVII, autorul demonstrează că întreaga societate era
organizată în funcție de interesele unei puteri imperiale străine care menținea
structurile de stat interne, dar preleva cea mai mare parte a surplusului economic. În
această lumină explică și creșterea puterii economice a boierimii. Acordă de
asemenea, o importanță specială conjuncturii internaționale care a avut un rol
determinant în marile schimbări social-economice pe care le-a cunoscut societatea
românească de-a lungul Evului Mediu.
III.“Proto-colonial” (1600-1821), abordată în capitolul 5.
Teritoriul nord-dunărean, deși era o colonie a Imperiului Otoman, s-a bucurat de o
anumită libertate ca raia, autoritățile otomane conducând în prima fază printr-o
boierime creștină autohtonă, iar după anul 1710 printr-o boierime greco-turcă, care se
baza tot pe extragerea de rente pentru a aproviziona cerințele Portii și pentru a se
îmbogăți la nivel personal. Cultura cerealieră menită comerțului în imperiu a luat
amploare după 1700.
Sistemul politico-economic de tip „proto-colonial” are la bază schimbarea ordinii
politice, a modului de colectare a surplusului necesar pentru a susține noua structură
politică, în acest context statul devenind mai slab, nobilii mai puternici, iar țăranii
pierzându-și libertatea, având de suportat sarcini fiscale tot mai grele. În acest
context, Țările Române devin parte a sistemului economic otoman, cu deosebirea
esențială că, față de sistemul economic occidental, s-a întâmplat un proces opus: atât
în cazul otoman cât și în cel spaniol, coloniile au fost exploatate ca surse de venituri
pentru viața luxoasă, pentru efortul militar și pentru întreținerea unor structuri mult
prea extinse geografic și nu pentru a dezvolta economiile metropolitane. A fost un
proces opus celui ce se profila în Occident, de aceea atât Spania cât și Imperiul
Otoman vor deveni simple periferii ale Occidentului în secolul al XIX-lea.
IV.“Colonial” (1821-1917), abordată în capitolele 6 și 7.
Principatele dunărene au păstrat dupa 1821 caracterul colonial, după ce Imperiul
Țarist a poziționat trupe de ocupație în teritoriu și a trimis delegați administrativi
imperiali la București și Iași. Imperiul Otoman nu a eliberat teritoriul nord-dunărean
decât la 1877, după cum se știe din istoria națională. Regulamentele Organice, de
inspirație franceză, dar gândite de generalul țarist Pavel Kiseliov, au dat o primă
formă vestică viitorului stat român. Populația a crescut exponențial, exporturile de
cereale către vest s-au înmulțit de câteva ori, viața urbană a devenit ceva mai
dinamică, dar, în continuare, orășenii au fost mai mult turci, greci, armeni, evrei decât
4

români. Țărănimea a fost obligată la munci și dări împovărătoare în folosul marilor
proprietari funciari, boieri și administratori ai statului. Reforma agrară din 1864 a dus
la agravarea problemelor demografice ale României și la accentuarea posturii
neocoloniale a elitelor occidentalizate și desprinse de realitățile economice ale țării.
Între 1866, trecând prin 1881, și până la 1918, progresele au fost întocmai precum ale
unei colonii vest-europene: metropola București și alte două orașe (Galați, Ploiești)
din provincie au găzduit birocrația și clasa latifundiară occindentalizată, „civilizate”,
în vreme ce neoiobăgia comandată de centrele capitaliste a înflorit în mediul rural.
Burghezia românească și ideile politice ale Occidentului nu au avut cum să prindă
viață și să schimbe structurile sociale profund inegalitare ale unei economii agrare
înapoiate.
Important de precizat este faptul că factorii cei mai importanți ai evoluției Valahiei au
fost dați de caracterul comerțului și de natura tributului către imperiu și tot ele au
reglat și relațiile de putere între diversele clase sociale. A fost un proces îndelungat și
sinuos, desfășurat până în primele decenii ale secolului al XIX-lea, când, datorită
aceluiași context internațional, Valahia a devenit un avanpost colonial al economiilor
occidentale, ieșind treptat din sfera economică a Imperiului Otoman.
Orientarea spre piața mondială a fost însoțită de importante transformări în structura
economiei agrare și, implicit, în cea socială.
Adevărata eră colonială, susține autorul, începe abia după 1864. Legea agrară din
1864 nu a adus schimbări decât de formă și nu de substanță. Dimpotrivă, noile relații
agrare erau chiar mai oneroase decât cele anterioare, generând ceea ce și alți
teoreticieni numeau neoiobăgia.
O altă latură a analizei pune problema genezei modernității în condițiile economico-
sociale prezentate, precum și a formelor sale de manifestare. Întrebarea este cum se
modernizează o societate periferică, în ce măsură urmează ea modelul clasic sau dacă există așa
ceva. Criteriile clasice de definire a modernității: progres tehnologic, dinamism social, capital,
piață, dinamism economic, nu ne îngăduie să afirmăm că Valahia sfârșitului de secol XIX era
modernă potrivit acestora. Ea se afla cel mult într-o fază de tranziție: "dacă nu devenise modernă
societatea valahă încetase, în schimb să mai fie una strict tradițională". Diferențele esențiale au
fost că procesul de modernizare a fost extrem de sinuos, supus permanentelor influențe dinspre
exterior. Schimbările succesive ale societății valahe s-au petrecut de fiecare dată determinate de
cele internaționale, semn că societatea românească nu a fost strict periferică, ci conectată
permanent mediului internațional. Principalele carențe ale fenomenului de modernizare au
constat în faptul că urbanizarea și industrializarea s-au menținut la cote scăzute, nu a existat o
tendință susținută spre democratizare, iar falia culturală dintre elită și masa populației s-a lărgit.
La nivel concluziv, cartea de față pune două mari probleme spre elucidare: în ce măsură
teoriile generale despre evoluția socială se verifică în cazul societăților periferice și ce modele
teoretice verificate pe baza unor date empirice pot fi aplicate studierii unor astfel de societăți.
Ideea susținută de autor este că operarea cu astfel de generalizări este foarte riscantă, iar
relevanța unor astfel de studii nu poate fi decât pe măsură.
Daniel Chirot oferă in lucrarea sa o cale de mijloc de interpretare a istoriei sociale ce se
bazează pe accentuarea factorilor interni și externi răspunzători de dinamicile și schimbările
sociale.
5