Programul de studii………………………………… Forma de învățământ ……………….. REGIMUL CONSTITUȚIONAL ȘI POLITIC ROMÂNESC ACTUAL… [610580]

1
UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI FACULTATEA
DE ȘTIINȚE ECONOMICE ȘI DREPT

REGIMUL CONSTITUȚIONAL
ȘI POLITIC ROMÂNESC ACTUAL

Coordonator științific
Titlu Prenume Nume
Absolvent: [anonimizat] 2019

2
UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE ȘI DREPT
Programul de studii…………………………………
Forma de învățământ ………………..

REGIMUL CONSTITUȚIONAL
ȘI POLITIC ROMÂNESC ACTUAL

Coordonator științific
Titlul academic Prenume
Nume Absolvent: [anonimizat]
2019

3
DECLARAȚIE PRIVIND ORIGINALITATEA LUCRĂRII DE LICENȚĂ /
PROIECTULUI DE DIPLOMĂ UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE ȘI DREPT
PROGRAMUL DE STUDII………………………………………………………….
NUMELE ȘI PRENUMELE. …………………………………………………………
PROMOȚIA…………………………………………………………………………………
SESIUNEA DE LICENȚĂ/ DIPLOMĂ/ …………………………………………
DENUMI REA LUCRĂRII / PROIECTULUI : Regimul constituțional și politic
românesc actual

Declar pe propria răspundere călucrarea de față este rezultatul muncii proprii, pe
baza cercetărilor mele și pe baza informațiilor obținute din surse care au fost citate
și indicate conform normelor etice, în textul lucrării/proiectului, în note și în
bibliografie. Declar că nu s -a folosit în mod tacit sau ilegal munca altora și că nicio
parte din teză/proiect nu încalcă drepturile de proprietate intelectuală ale altcuiva,
persoană fizicăsau juridică. Declar că lucrarea/proiectul nu a mai fost prezentat(ă)
sub această formă vreunei instituții de învățământ superior în vederea obținerii unui
grad sau titlu științific ori didactic. În cazul constatării ulterioare a unor declaraț ii
false, voi suporta rigorile legii.
Data: ………………
Numele, prenumele și semnătura absolvent: [anonimizat]

4

CUP RINS

Introducere …………………………………………………………………………………………..pag.5
Capitolul I. Noțiuni generale despre regimul politic și constituțional…………..pag.6
I.1 Regimul constituțional………………………………………………………………………pag.9
I.2 Regimul politic……………………………………………………………………………….pag.13
Capitolul II. Regimul constituțional r omânesc actual……………………………….pag.15
II.1 Constituția, lege fundamentală………………………………………………………..pag.17
II.2 Puterea legislativă…………………………………………………………. ………………pag.19
II.3 Puterea executivă…………………………………………………………………………..pag.23
II.4 Puterea judecătorească……………………………………………………………………pag.28
Capi tolul III. Regimul politic românesc actual………………………………………..pag.30
III.1 Caracterul semidirect și liberal al democrației române………………………pag.33
III.2 Alegerile în cadrul democrației semidirecte române………. …………………pag.35
III.3 Procedeele de intervenție cetățenească în cadrul democrației semidirecte
române………………………………………………………………………………………………..pag.37
IV. Concluzii…………. …………………………………………………………………………….pag.48
Bibliografie

5

INTRODUCERE
Regimul constituțional constituie o trăsătură definitorie a statului de drept și că atare, nu
poate fi neglijat atunci când este cercetată problematica legată de consolidarea unui stat.
Definirea regimului constituțional că ansablu de stratagem, de măsuri de precauție
destinate să complice procesul de guvernare, astfel încât să nu fie posibil că o singură persoană sau
un singur partid să dețînă controlul asupra întregului mechanism al puterii și să îl folosească în
scopuri private.
Aceste stratageme și măsuri de precauție intervin în procesul de modificare, creare,
interpretare și aplicare a dreptului, având scopul de a apară dr eptul de uzurpari tiranice.
Constitutionalistul francez Michael Troper atribuie constituionalismului trei sensuri:
– Constituționalismul lato -sensu, ce înseamnă idea potrivit căreia oricărui stat îi este
necesară o constituție, prin ea împiedicându -se desp otismul;
– Constituționalismul strico -sensu, corespunde ideii că pe lângă necesitatea unei
constituțîi, această trebuie să se bazeze pe principia care să producă anumite efecte precum
imposibilitatea despotismului sau libertatea politică. Principiile a căr or consacrare constituțional se
impune sunt : separația puterilor, distincția dintre puterea constituantă și puterile constituite,
guvernarea reprezentativă, controlul jurisdicțional al constituționalității legilor sau numai al unore
dintre ele;
– Constitu ționalismul strictissimo -sensu, corespunzând idee că rezultatul droit
(imposibilitatea despotismului sau libertatea politică) nu poate fi obținut decât dacă printer
principiile fundamentale consecrate de constituție figurează controlul jurisdicțional al
constituionalitatii legilor.
Într-o lucrare anterioară, același autor atribuie termenului “constitutionalism” două
sensuri și anume:
– doctrina în concordanță cu care este necesară o constituite scrisă, pentru a limita
puterea și și garanta libertatea;
– doctrina în concordanță cu care trebuie realizat un control al constituționalitățîi
legilor, astfel încât fiindu -i conservat caracterul cu normă obligatorie.
De aceea, este permanent indispensabilă confruntarea prevederilor constituționale că
realitate normat ivă, cu realitatea faptică. Statul de drept nu este un ansamblu de norme, fie ele și
constituționale, ci un fenomen social complex care trebuie privit în lumina practicii constituționale,
precum și a reflectării ei în conștiința socială.

6
Capitolul I. No tiuni generale despre regimul politic si constitutional
În definițiile icontemporane există și unele aspecte care pun accentul pe instaurarea,
exercitarea sau menținerea puterii de stat și în altele sunt relevate că note definitorii relațiile sociale
privitoare la consacrarea și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Definițiile juridice propuse dreptului constituțional pot fi sistematizate, în opinia unor
autori, în două categorii : definiții materiale și definiții formale. De finițiile materiale au în vedere
specificul raporturilor sociale reglementate de normele dreptului constituțional. Aceste definiții
sunt criticate din motivele următoare:
– sunt definiții unilaterale, deoarece au în vedere exclusiv conținutul reglementării juridice
și se face abstracție de formă reglementării care determina supremația dreptului constituțional;
– toate normele uconstituționale reglementează raporturi de drept constituțional, dar nu
toate raporturile sociale reglementate prin normele constituț ionale sunt raporturi exclusive de drept
constituional, unele dintre ele fiind în același timp și raporturi specifice altor ramuri de drept.
Definițiile formale ale dreptului constitutionall pun accent pe supremația normelor
constituționale față de celelal te norme juridice. Și definitile formale le -au fost aduse critici, astfel:
– aceste definiții sunt unilaterale, deoarece fac abstracție de conținutul reglementării și
implică o distincție între conținutul și formă reglementării;
– criteriul formal este def ormator, deoarece o normă juridică poate fi considerată
constituțională numai pentru că a fost iadoptată printr -o procedura specifică, chiar dacă prin
obiectul ei nu are o asemenea valoare.
Se poate spune că nu există o definiție yunanim acceptată a acestei ramuri de drept, dar
analiză științifică a definițiilor și teoriilor constituționale evidențiază importantă dreptului
constituțional că ramură juridică în sistemul unitar al dreptului, deoarece prin constituție și celelalte
izvoare formale ale a acestei ra muri sunt stabilite structurile social politice ale unui stat, principiile
juridice de organizare a vieții sociale, economice și culturale, precum și mecanismele juridice de
protecție a individului, în primul rând zprin consacrarea și garantarea drepturilor fundamentale.
Această ramură juridică determina și fixează cadrul de dezvoltare pentru întreg sistemul juridic,
dar și pentru viață socială, economică, culturală a unui stat și în același timp stabilește statutul
omului în relațiile sale complexe cu statu l și societatea. iÎncercând o sinteză a acestor orientări
teoretice se poate defini dreptul constituțional că fiind acea ramură a dreptului unitar, formată din
norme juridice cu forță juridică superioară și adoptate de regulă după proceduri speciale, care
reglementează relațiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menținerii și
exercitării statale a puterii, al cgarantării drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale
cetățenilor.
Dreptul constituțional stabilește modul de or ganizare și funcționare precum și atribuțiile
instituțiilor prin intermediul cărora se exercită puterea politică.

7
In literatura de specialitate, regimurile politice sunt analizate din diverse perspective
teoretice; o seamă de abordări extind definirea aces tuia la organizarea întregului sistem politic,
identificând regimul cu sistemul. Intre cele două concepte există, însă, o distincție clară. Conceptul
de regim politic, deși are ca temei aceeași existență politică a societății, reflectă doar unele elemente
din sistemul politic și se subinclude acestuia.
Astfel, în timp ce regimul este rezultatul raporturilor politice complexe care, prin
intermediul instituțiilor, dă expresie poziției și acțiunii grupurilor sociale și politice în lupta pentru
cucerirea, exercitarea și menținerea puterii, sistemul se compune din întreg ansamblul vieții
politice, cuprinde, deci, toate componentele politicului și nu doar ceea ce este în legătură cu puterea
politică a unui stadiu sau altul, a unei legistraturi, ca în cazul regimului politic. De aceea, mai multe
regimuri pot fi expresia aceluiași sistem politic, rămas neschimbat.
Unii analiști, constatând complexitatea crescândă a raporturilor politice, extensia socială
a acestora, susțin că politica nu este o activi tate autonomă, disociată de contextul uman și social
din care izvorăște; politica și politicul pot fi considerate un instrument al reînnoirii „ordinii sociale"
și, în consecință, a omului însuși, politica exprimând „socialul devenit conștient". Intr -o asem enea
accepție largă asupra politicii, regimurile sunt considerate moduri de exercitare a puterii, în timp
ce, după alte abordări teoretice, regimul politic poate fi definit numai prin referire la modul de
organizare a statului, echivalând statul, ca princi pală instituție politică, cu un tip sau altul de regim
politic.
Răspunde exigențelor analizei științifice și este mai aproape de realitate opinia, relativ mai
răspândită, potrivit căreia prin regim politic se poate înțelege modul concret de organizare și
funcționare a sistemului politic, de constituire a organelor de conducere în societate în raport cu
cetățenii, regimul exprimând un raport direct între organele de conducere din societate și cetățeni.
Regimurile care, într -o formă sau alta, dau expresie voi nței și intereselor cetățenilor sunt,
în esența lor, democratice, după cum cele care nu urmează aceste căi sunt de factură autoritară și
totalitară, dictatorială.
Regimurile autoritare se caracterizează prin „pluralism politic limitat, în care clasa polit ică
nu dă socoteală de faptele săvârșite, care nu sunt bazate pe o ideologie clar articulată, dar sunt
caracterizate de mentalități specifice, în care nu există o mobilizare politică la bază și pe scară
mare, cu excepția unor momente din dezvoltarea lor, ș i în care un lider, sau uneori un mic grup, își
exercită puterea în limite slab definite în plan formal, dar în fapt mai degrabă previzibile", în timp
ce regimurile 108 totalitare se caracterizează prin „a) prezența unui partid unic; b) o poliție secretă
foarte bine dezvoltată; c) monopolul statului asupra mijloacelor de comunicare; d) controlul
centralizat al tuturor organizațiilor politice, sociale, culturale, până la crearea unui sistem de
planificare economică; e) subordonarea completă a forțelor armate puterii politice."1
Diversitatea constituirii și evoluției regimurilor politice este în strânsă legătură cu modul
preluării și exercitării puterii, pe căi democratice sau nedemocratice, după cum anumiți factori
sociali și economici pot genera sau stimula un gen sau altul (democratic sau autoritar, totalitar) de
regim politic. Criteriile viabile de apreciere a unui regim politic sunt, deci, natura și modalitățile
sale de funcționare (democratică sau dictatorială), valorile pe care le promovează, eficiența
procesului de guvernare etc.
In funcție de formele de expresie ale exercitării puterii sau actelor de guvernare, analizele
politice disting câteva tipuri de regim politic:

8
• parlamentar sau reprezentativ – republican sau monarhic -, de exemplu, în Anglia,
Germania, Spania, Italia etc., în care parlamentul deține un rol preponderent, iar șeful statului,
dacă este monarh, are un rol nesemnificativ în viața politică; în sistemul republican,
președintele este ales de către parlament, are prerogative reduse, fiind dependent de parlament;
• prezidențial, cum este cazul în SUA, în care președintele este și șef al guvernului,
parlamentul și președintele având aceeași sursă de învestire: voința poporului, adică au
legitimitatea alegerii prin vot universal. Există diferite variante de regim prezidențial; de
exemplu, în Rusia, președintele este secondat de un prim -ministru, al cărui rol este însă mai
restrâns în raport cu ceea ce, tradițional, înseamnă un șef de guvern
• semiprezidențial, care este o variantă de regim republic an ce îmbină trăsături ale
regimului prezidențial și ale celui parlamentar sau reprezentativ. Acesta presupune un
președinte ales prin sufragiu universal și cu anumite puteri proprii, un prim -ministru și un
guvern care răspund în fața parlamentului. Un ase menea tip de regim politic funcționează in
Franța, Portugalia etc.; după prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est a fost adoptat
în Polonia, Bulgaria, România etc. Raporturile dintre președinte, parlament și șeful guvernului
pot fi diferite, în f uncție de normele constituționale din fiecare țară. Caracteristic pentru regimul
semiprezidențial este faptul că, deși atât șeful statului, cât și parlamentarii sunt învestiți cu
legitimități echivalente, prin vot popular, președintele are dreptul de a diz olva parlamentul;
• militar, regim în care puterea politică este preluată și exercitată de cadre militare; în
funcție de împrejurări, regimul militar poate fi dictatorial sau cu caracter general -democratic.
Regimul militar poate recurge la militarizarea unor sectoare de activitate și guvernează prin
decrete -lege.

9
I.1 Regimul Constituțional
Regimul constitutional se refera la modul in care au fost reglementate in Legea
Fundamentala organizarea puterilor si relatiile dintre ele, cu accent pe raporturile dintre Parlament
si institutiile guvernamentale, cum se acomodeaza si se limiteaza reciproc in actiunea lor.
Regimurile constitutionale sunt de fapt modalitatea prin care regimurile politice se
exprima pe plan juridic si al organizarii constitutionale. Ca Lege Fundamentala a statului,
Constitutia va consacra ideile politice si modalitatile de organizare ce se reflecta in sistemul politic
respectiv.
In literatura de specialitate1, in legatura cu regimul constitutional sunt facute referiri la
stratageme constitutionale, ca masuri de precautie, destinate sa complice procesul de gu vernare,
astfel incat sa nu fie posibil ca, o singura persoana, un singur partid, sa obtina controlul asupra
intregului mecanism al puterii si sa -l foloseasca in scopuri private. Aceste stratageme
constitutionale intervin in procesul de modificare, de elab orare, de interpretare si aplicare a
dreptului, avand scopul sa mentina domnia legii si sa apere dreptul de uzurpari tiranice.
Componentele sistemului constitutional sunt tocmai organismele de suveranitate
nationala, adica Parlamentul, Seful Statului (pres edinte sau monarh) si Guvernul. Un rol important
in constituirea si functionarea sistemului ca atare, il au instantele judecatoresti si intr -o anumita
masura, organismul special insarcinat cu controlul constitutionalitatii legilor.
Componenetele sistemului si mai ales functiile acestuia sunt determinate de factori
nationali de natura politica, economica, sociala, dar si de conditii concret istorice ale societatii
date2.
Exprimarea pe plan juridic este data de rigoarea juridica, ce asigura interpretarea text ului
constitutional in mod just, si de clarificarea unor prevederi neechivoce ce nu sunt suficient de
concret relatate, astfel incat textul constitutiei sa serveasca intereselor statului de drept.
In functie de regimul politic al unui stat, dar si de forma de guvernamant, dispozitiile
constitutionale consacra diferite principii pe baza carora sunt delimitate notiunile de putere
executiva, facand referire aici la atributiile Presedintelui, la rolul sau de mediator, ori la
atributiile Guvernului, ponderea pre rogativelor Presedintelui sau Guvernului, variind in functie
de tipul de regim constitutional.
Orice sistem constitutional are capacitatea de a se autoregla si adapta la noile cerinte
sociale. Aceasta capacitatea este posibila datorita stipularii in Consti tutie a unor norme si
proceduri de revizuire a acesteia si datorita perfectionarii legislatiei generale sau a celei care
reglementeaza direct, diferite aspecte ale constituirii, organizarii sau functionarii unor institutii
guvernante.
In afara de capacitat ea de autoreglare, orice sistem constitutional are si o capacitate de
autoaparare fata de factorii social -politici, perturbatori, care ar intentiona sa deregleze echilibrul
constitutional, sa contravina literei si spiritului Constitutiei . Activitatea de au toaparare este

1 N.B. Reynolds, Grounding the Rule of law
2 Cristian Ionescu, Drept constitutional comparat , Bucuresti, Editura C.H. BECK

10
asigurata fie de un organism special, cum ar fi Consiliul Constitutional, Curtea Constitutionala,
Tribunalul Constitutional, fie de instantele de judecata pe calea controlului constitutionalitatii
legilor.
Notiunea de “regim constitutional” este definit dintr -o dubla perspectiva:
a) o perspectiva materiala;
b) o perspectiva formala.
Din punct de vedere material, regimul constitutional exprima ansamblul regulilor care
reglementeaza organizarea si conducerea unui stat intr -o anumita etapa de de zvoltare a sa, de
aici desprinzandu -se ideea ca orice stat are o organizare, o Constitutie. Expresia institutionala a
regimului constitutional s -ar concretiza astfel, in existenta organismelor de guvernare, indiferent
care ar fi continutul si amploarea act ivitatii desfasurate de acestea3. Regimul constitutional in
sens material corespunde unei epoci istorice in care statele nu erau guvernate potrivit
Constitutiilor scrise.
Din punct de vedere formal, regimul constitutional exprima exteriorizarea sau
obiecti varea ansamblului de reguli care reglementeaza organizarea si conducerea unui stat intr –
un document politico -juridic4. Regimul constitutional in sens formal corespunde statelor
moderne care sunt guvernate pe baza Constitutiei scrise.
Prin urmare, ceea ce ii da valoare regimului constitutional sunt regulile de organizare
si de conducere ale statului, indiferent care ar fi forma lor: cutumiara sau scrisa.
Un sistem constitutional poate fi privit din mai multe puncte de vedere:
a) al conceptiilor poltitice c are stau la baza lor. Din acest punct de vedere distingem
sisteme cosntitutionale bazate pe conceptii liberale si pe marile idei umaniste despre drepturile
si libertatile cetatenesti, pe principiile pluralismului politic si sisteme constitutionale a caror
doctrina politica si economica se bazeaza pe conceptia partidului unic, pe restrangerea
drepturilor cetatenesti sau pe favorizarea anumitor clase sau grupuri sociale si respectiv pe
excluderea principiilor pietei libere si centralizarea intregii economii nationale;
b) al raporturilor existente intre puterea legislativa si executiva, indeosebi intre Parlament si
Seful Statului. In functie de acest criteriu, distingem sisteme constitutionale prezidentiale (SUA,
aproape toate statele din America Latina si une le state din Africa), sisteme constitutionale semi –
prezidentiale (Franta, Finlanda, Austria, Portugalia, Polonia, Romania, Bulgaria), sisteme
constitutionale parlamentare (Italia, Grecia, Elvetia, Suedia etc.);
c) al doctrinei ideologice, distingem sisteme constitutionale intemeiate pe o ideologie oficiala si
dominanta (sisteme constitutionale socialiste) si sisteme in care pluralismul ideologic este o
componenta definitorie a societatii civile (Franta, SUA, Marea Britanie, Spania, Elvetia, Italia,
etc. );
d) al metodelor de guvernare (al regimului politic). In functie de acest criteriu distingem sisteme
constitutionale democratice si sisteme constitutionale totalitare .

3 Cristian Ionescu, Drept constitutional si institutii politice, Editia a2a rev., Bucuresti, Editura ALL
BECK, 2004
4 Constitutie

11
Cel mai important criteriu de clasificare al sistemelor constitutionale este din punct d e
vedere al raporturilor existente intre puterea legislativa si executiva, indeosebi intre Parlament
si Seful Statului.
Subiecte ale raporturilor de drept constituțional sunt:
Poporul.
Doctrina juridică nu este unanimă în a recunoaște poporului calitatea de subiect al unor
raporturi juridice. iUnii autori consideră că jpoporul e o entitate care poate fi greu caracterizată
juridic, dar totodată creează toate relațiile isociale reglementate d e normele de drept fără a se putea
consideră că e un subiect de drept participant la aceste relații sociale. Alți autori consideră că
poporul poate fi subiect numai pentru raporturile juridice specifice dreptului internațional public.
Într-o a treia opinie poporul este subiect al raporturilor de drept constituțional.
“Suveranitatea națională aparține poporului român care o exercită prin organele sale
reprezentative sau prin referendum”5, în același timp dispozițiile art.1 din alin.2 din Constituție
prevăd c ă : “nici iun grup și nici o persoană nu pot exercită suveranitatea în nume propriu”.
Apare deci evident că poporul român kconcentrează în mâinile sale întreagă putere și
singur, are dreptul să decidă asupra sorții sale, lucru ce -l face cu prisosință în proc esul de instaurare,
menținere și exercitare a puterii.
În calitate de dețînător ial puterii statale participa la toate raporturile juridice referitoare la
titularul puterii statale și a modalității de exercitare a acesteia.
Poporul își exercită puterea stat ală prin două modalități constituționale:
– prin reprezentare, situație dată de faptul că desemnează competență organelor
reprezentative ale statului care la rândul lor, în baza atribuțiilor constituționale, exercită puterea de
stat.
– în mod direct, prin ireferendum, situație în care se pronunță asupra unor aspecte esențiale
privind organizarea statatala a societății. iEl apare în mod direct că subiect al raporturilor de drept
constituțional cu ocazia stabilirii formei de guvernământ, a structurii de stat, c u ocazia
referendumului pentru modificarea Constituției, etc.
Această formă de intervenție directă a electorilor în luarea deciziilor, dacă imediat după
1989 a fost destul de rar utilizată, mai exact în două momente: pentru aprobarea Constituției din
1991 și pentru aprobarea revizuirii legii fundamentale în 2003, în ultimii ani sesizandu -se o creștere
exponențială a acestora, de -a lungul a doar doi ani fiind organizate trei referendumuri: cu privire
la introducerea scrutinului majoritar uninominal în anul 2 007, pentru demiterea Președintelui
României în 2007 și în 2009 ipentru reducerea numărului de parlamentari de la 471 la 300 și pentru
transformarea Parlamentului României în Parlament unicameral.

5 Potrivit idispozițiilor art.1 alin.1 din Constituție

12
Statul.
Statul poate apărea că subiect jfie direct, fie repr ezentat prin organele sale. Statul apare
direct că subiect în raporturile ijuridice privitoare la cetățenie și în raporturile juridice privind
federația (în cazul statelor federative).
Organele statului
Sunt subiecte ale raporturilor ide drept constituțional dacă îndeplinesc condițiile cerute
subiectelor raporturilor de drept constituțional.
Organele legiuitoare apar întotdeauna că subiecte ale raporturilor de drept constituțional,
cu condiția că raportul la care participa isă fie vde drept constituțional. Parl amentul este astfel
subiect calificat al raporturilor de drept constituțional având în vedere funcția pe care o exercită.
Structurile de lucru ale Parlamentului cum ar fi Comisiile Parlamentare sau Birourile
permanente ale Camerelor sunt isubiecte ale raporturilor de drept constituțional în măsură în care
participa la astfel de relații juridice. Deși nu pot emite acte de conducere obligatorii, organele
interne ale Parlamentului îndeplinesc unele atribuții de propunere, avizare și control.
Organele execu tive și organele judecătorești pot fi subiecte ale raporturilor de drept
constituțional numai dacă participa ila un raport juridic în care celălalt subiect este poporul, statul
sau organele legiuitoare și dacă raportul la care participa neste de drept consti tuțional, adică se naște
în procesul instaurării, menținerii și exercitării puterii. Astfel Guvernul are această calitate în
procedura delegării legislative sau în procedura de control parlamentar.

13
I.2 Regimul politic
Noțiunea de regim politic
Este dificil de a ida definiția regimului politic. Prin formă de guvernământ se încearcă de
a stabili cine exercită puterea politică într -o societate dată
a) o persoană, un grup restrâns de persoane sau
b) masă populației.
Prin determinarea regimulu i politic se pun în evidență modalitățile, procedurile sau
metodele prin care aceste persoane guvernează.
Regimul politic exprimă totalitatea procedeelor de realizare a puterii de stat, evocă
raporturile dintre componentele sistemului social -politic și eco nomic. I.Deleanu menționează că
regimul politic reprezintă iansamblul instituțiilor și al mijloacelor prin care se realizează puterea.
Unul dintre criteriile care stau la baza stabilirii tipurilor de regimuri politice este puterea,
mai precis modul de organizare a puterii. Totodată se ia în considerație natură raporturilor dintre
guvernanți și cei guvernați, jocul politic dintre instituțiile guvernante, caracterul real al opoziției,
etc. În dependență de criteriile date, doctrina constituțională a clasi ficat regimurile politice în trei
categorii:
1. Regimuri politice pluraliste;
2. Regimuri politice dictatoriale sau totalitare;
3. Regimuri politice mixte.
Luând în considerare modul de organizare iși exercitare a puterii, a distribuirii func țiilor
acesteia între diferite categorii de iorgane, regimurile politice se clasifică în:
1. Regimul convențional sau guvernământul de adunare (are la bază confuziunea
puterilor);
2. Regimul dictatorial;
3. Regimul directorial;
4. Regimul parlamentar, identificat prin colaborarea puterilor;
5. Regimul prezidențial caracterizat prin separarea strictă a puterilor;
6. Regimuri mixte;
7. Regimurile țărilor socialiste.
Regimul dictatorial este o varietate a regimul ui politic rezultat din confuziunea puterilor.
Se instaurează preeminența executivului ifață de legislativ. Nu doar prin opresiunea adunării sau
adunărilor legiuitoare se ajunge la un regim politic autoritar. Acest regim politic autoritar este

14
instituit și menținut prin constrângere. iÎn condițiile existenței unui șef de stat (șef al executivului),
puterea se personalizează excesiv ce duce la instaurarea unui sistem totalitarist.
Regimul directorial . Întreaga putere executivă este deținută de un colegiu. Acest colegiu
este ales de legislativ pe un terme stabilit de constituție și nu poate fi revocat înainte de expirarea
mandatului său. Legislativul poate anula sau modifică actele executivului. Regimul directorial nu
cunoaște instituția responsabil itățiiipolitice a miniștrilor. Astfel, iexecutivul regimului directorial
este dependent de legislativ. În practică, subordonarea executivului față de legislativ nu este
întotdeauna realizată în regimul directorial. În Elveția, țară care consacră astăzi aces t sistem,
executivul influențează în mare măsură legislativul.
În Guvernământul de adunare puterea ilegislativă o domină pe cea executivă.
Caracteristicile acestui regim politic sânt:
– plenitudinea competenței parlamentului;
– dreptul parlamentului de a an ula deciziile guvernului;
– structura colegială a executivului;
– desemnarea și revocarea executivului de către parlament;
– imposibilitatea executivului de a demisiona.
Un astfel de regim apare rar și este temporar. De obicei se transformă într -un guvernă mânt
dictatorial sau în regim parlamentar.
Regim parlamentar are la bază ideea colaborării puterilor . Aici organul legislativ și
organul executiv sânt distincte și colaborează în exercitarea funcțiilor statului. ele dispun de
mijloace politice care le perm it să se controleze reciproc. iCaracteristic pentru regimul dat este.
– existența unui executiv dualist: șeful statului și guvernul;
– șeful statului nu este responsabil politic față de parlament;
– dacă șeful statului a ifost ales de parlament sau de către corpul electoral, el nu poate fi
revocat;
– guvernul, că organ colegial, răspunde politicește în fața parlamentului;
– parlamentul poate demite guvernul;
– guvernul răspunde indirect pentru iactivitatea șefului statului. Actele șefului statului
trebuie contrasemnate de către șeful guvernului;
– guvernul se sprijină în activitatea să pe majoritatea parlamentară;
– guvernul, prin intermediul șefului de stat poate recurge la dizolvarea parlamentului.
Că produs al istoriei, regimul iparlamentar se divizează în două tipuri:
Regimul parlamentar dualist seicaracterizează prin responsabilitatea colectivă a
guvernului nu doar în fața parlamentului, ci și în fața șefului de stat.
Regim parlamentar monist . Aici guvernul este responsabil doar în fața parlamentului ales
prin vot universal, direct.

15
Capitolul II. Regimul constitutional romanesc actual
Constituția iRomâniei iesteilegea ifundamentală iaistatului iromân icareireglementează,
printre altele,principiile generale de organizare a statului,drepturile,libertățile și
îndatoririle ifundamentale ialeicetățenilor ișiiautoritățile ipublic ifundamentale .
În țară noastră prima constituție a intrat în vigoare în anul 1866 după care au urmat
Constituția României din 1923, Constituția României din 1938,Constituția României din
1948,Constituția României din 1965,Constituția României din 1991 și Constituția României din
2003.Pentru a vedea evoluția constituției în România am ales să vorbesc despre Constituția din
1866 ișiiceeaidini1991.

După abdicarea la i11 februarie 1866 a lui Alexandru Ioan Cuza,atât liberalii cât
conservatori au înclinat în ma joritate pentru aducerea la tronul țării a unui prinț dintr -o familie
străînă pentru o stabilitate politică și socială.În acests sens a fost adus în țară Carol de
Hohenzollern -Sigmaringen,acesta a fost iproclamat domn la dată de 10 mai
18666.
Constituția din 1866 este prima constituție propriuzisa a României această a fost
promulgată de Carol I la 1 iulie 1866,după modelul Constituției Belgiei din 1831.
În Constitu ția din 1866 regăsim pentru prima oară principiul separări puterilor in
stat,acesta fiind alcătuit astfel
a) Puterea executivă (domn și guvern)
– prerogativele Domnului: -lider suprem al armatei;
-are drept de a bate moneda;
-dispune de drept de veto;
-acord ă distinc ții și decora ții.etc
b) Puterea legislativa (adunarea deputatilor si senatului )
– Parlamentul: -cu o structura bicamerală ;
– are drept de interpelare a miniștrilor ;
– are drept de inițiativa și sancțiuni ;
– adunarea deputaților discuta și votează bugetul stat.
c) Puterea judecătorească:
-este exercitată prin Curții de judecată,Tribunale și prin instituția supremă:
-Înalta Curte de Casație.

6 Constituția României din 1866

16
-hotărârile și sentințele lor se pronunță în virtutea legii și se execută în numele domnului

În constituția din 1991 găsim următoarele principii:
– Statul român;
– Suveranitatea;
– Teritoriul;
– Unitatea poporului și egalitatea între cetățeni
Principiul statului român
România este stat național,suveran și independent unitar și indivizibil;formă de guvernare
a statului este republica;România este un stat de drept,democratic și social,în care demnitatea
omului,dreptului și libertățile cetățenilor,liberă dezvoltare a perso nalității umane,dreptatea și
pluralismului politic reprezintă valori supreme su sunt garantate.
Principiul teritoriului
Teritoriul României este inaliena bil;frontierele țării sunt consfințite prin lege
organică;teritoriul este organizat,sub aspect administrativ în comune,orașe și județe;pe teritoriul
statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populații străine.
Între cele două Constituții iregăsi m câteva deosebiri printre care sistemul electoral;acestea
se deosebesc foarte mult,având cerințe total diferite pentru a putea vota.în Constituția din
1866 electoratul se împarte în:electorat rural (puteau vota cei care plăteau o dară către stat de 48
lei) și electoratul urban (puteau vota cei care plăteau o dară către stat de 110 lei) pe de altă parte
în Constituția din 1991 nu trebuie să se iplătească nici un fel de taxa pentru a vota,dreptul la vot
fiind liber,singură condiție este că pentr a putea vo ta trebuie să ai împliniți 18 ani până în ziua
alegerilor inclusiv.
O altă deosebire este aceea că, Constituția din 1866 cuprinde 8 titluri și mai multe articole
spre deosebire de Constituția din 1991 care cuprinde doar 7 titluri fiecare cu articolele
referențe. Într-un stat democratic și liber constituția are un rol important,fără ea ar fi un fel de
haos,dezordine.Rolul ei este de a ne arată drepturile pe care le avem,institutile statului și cea ce
trebuie să respectat,fără ea nu am putea alege,desemn a un președinte,toate structurile statului nu ar
putea există.
Dacă ne luăm după ultimele evenimente politice ce au dus la formularea Constituția din
1991, putem spune că să produs o modificare majoră și esențială în țar ă noastră.În constituția de
dinaintea celei din 1991 regăsim multe abuzuri față de drepturile omului,cum ar fi dreptul la
opinie.În concluzie constituția are un rol esențial și bine structurat.

17

II.1 Constituția lege fundamentală
Teoria dreptului proprietățîi private și natură statului
Pentru a înțelege corect atât natură statului, cât și a legii trebuie să plecăm de la distincția
dintre două moduri de dobândire ia resurselor (cu implicațîi complet diferite la nivel economic,
social și cultural):
1. Un mod legitim prin:
a) transformarea unor resurse naturale din mediul înconjurător nedeținute de nimeni
anterior în proprietatea să privată;
b) prin schimb liber stabilit prin consimțământul fiecărei persoane participante la schimb.
2. Un mod ilegitim prin agresiunea asupra dreptului natural al unei persoane de a
transformă resursele apropriate ioriginar (resurse care nu se aflau la momentul aproprierii în
proprietatea nimănui) și de a da orice utilizare resurselor dobândite non -agresiv din prod ucție
proprie sau schimb liber.
Această distincție face clară axiomă non -agresiunii care afirmă că niciun individ sau grup
de indivizi nu este îndreptățit să agreseze persoană sau proprietatea altcuiva . Agresiune are sensul
strict de inițierea sau amenința rea cu inițierea violenței fizice împotriva persoanei sau proprietățîi
sale legitim dobândite. (Rothbard, 2006: 27).
Dată fiind condiția lumii în care trăim, (faptul incontestabil că există resurse rare pe care
le dorim), drepturile de proprietate și regul ile pornind neapărat de la principii de apropriere naturală
elaborate sistematic prin iteoria drepturilor de proprietate privată sunt necesare pentru a descoperi
cărei persoane i se poate atribui controlul resurselor rare.
Această se dovedește a fi o observ ație extrem de importantă deoarece dacă ar fi să
identificăm cea mai importantă funcție etică și socială a drepturilor de proprietate privată, atunci
această ar fi aceea de a preveni conflictul interpersonal asupra resurselor rare7. Acolo unde nu
există re surse rare ci există supraabundență, nu poate există nici conflict interpersonal cu privire la
resurse.
Din această perspectivă, a evitării conflictului interpersonal asupra resurselor rare, juristul
Stephan N. Kinsella insistă iasupra ideii că drepturile d e proprietate trebuie delimitate obiectiv,
distinct, intersubiectiv recognoscibil, de aceea, granițele proprietățîi private sunt întotdeauna (sau
ar trebui să fie în cazul în care nu sunt) public observabile8. Dacă un individ nu poate demonstra în
mod obie ctiv (pe baza unor reguli derivate exclusiv din principiile aproprierii enunțate) că un bun
X îi aparține, indicând legătura dintre sfera proprietății sale private și bunul respectiv, nu poate
pretinde că el este proprietarul de drept al bunului respectiv.
Analitic, se pot distinge două tipuri de apropriere ilegitimă în conformitate cu modul în
care agresiunea este utilizată pentru a expropria resurse din sfera proprietățîi private just deținute
și obținute de diverse persoane sau grupuri de persoane. Un pr im tip ar fi aproprierea ilegitimă
printr -o formă nesistematică de agresiune. În acest prim tip sunt incluse acte de violență că

7 Kinsella 1999, 2003, 2008; Hoppe 1989: 7 -18
8 Kinsella 1999

18
amenințarea, fraudă, furtul, iviolul, crimă și în general orice act ce aduce atingere integrității fizice
a persoanei non -agresi ve și proprietății sale. Un al doilea tip ar fi aproprierea ilegitimă printr -o
formă sistematică de agresiune: aproprierea agresivă instituționalizată .
Acest al doilea tip de apropriere, deși prin natură să ilegitim dacă este supus analizei
scrupuloase p e baza teoriei dreptului de proprietate privată, pretinde (prin simple declarații, deși
formalizate în jargon, acte oficiale, alegeri „libere” și proceduri mai mult sau mai puțîn sofisticate
menite să -i camufleze natură și în același timp să -i confere o im portanță deosebită în ochii celor
expropriați) legitimitatea iaproprierii prin acte de agresiune. Însă în realitate, aceste acte de
agresiune sistematică nu sunt în esența lor distincte de actele de agresiune nesistematică.

19

II.2 Puterea legislativă

În cadrul "puterilor" statului se distinge, prin conținut și trăsături specifice, puterea
executivă. Această putere este nominalizată în știință și legislație fie prin expresia "putere
executivă", fie prin cea de "autoritate administrativă", fie prin cea de "administrație de stat".
Desemnarea șefului de guvern și a membrilor acestuia
În România, potrivit Constituției, șeful de stat desemnează un candidat pentru funcția de
prim -ministru, în urmă consultării partidu lui care are majoritatea absolută în parlament ori, dacă
nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în parlament. Candidatul va cere, în
termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al parlamentului asupra programului și a
întregii liste a Guvernului. Programul și lista guvernului se dezbat de către Camera Deputaților și
de către Senat în ședința comună. Votul de încredere se acordă cu votul majorității deputaților și al
senatorilor, iar pe baza să Președintele României numește Guve rnul. Primul -ministru și ceilalți
miniștri vor depune individual, în față Președintelui, ijuramântul de credință, acesta fiind momentul
începând cu care membrii Guvernului își încep exercitarea mandatului9.
Președintele României are dreptul să revoce și să numească, la propunerea primului
ministru pe membrii Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului.)
In Constituția revizuită prevede că Președintele nu poate totuși să îl revoce pe Primul -Ministru10.
Doar în cazul în care iPrimul -Ministru se află într -una din situațiile enumerate la art. 106 din
Constituție (demisie, pierderea drepturilor electorale, stare de incompatibilitate, deces sau alte
cazuri prevăzute de lege) șeful statului poate desemna un alt membru al Guvernului că prim –
ministru interimar, pâna la formarea noului Guvern.

Raporturile legislativ -executiv în legătură cu activitatea acestora
În activitatea de guvernare legislativul și executivul au un rol hotarâtor. Participarea lor la
actul guvernării este complexă și nuanțată încât uneori este dificil de identificat cât reprezintă în
guvernare intervenția legislativului și cât cea a executivului.
Se afirmă tot mai des și mai iferm că organele executive sunt singurele în măsură să
elaboreze politică și să o p ună în aplicare. Rolul organelor executive, se spune, este de a lua decizii,
de a realiza programe, de a angaja și realiza negocieri, de a recompensă pe cei devotați, de a
sancționa încalcarile, de a reglementa afacerile și problemele curente, ceea ce nu p oate face o
adunare parlamentară.
Se consideră că organele iexecutive sunt perfect înarmate pentru această misiune. Din
punct de vedere tehnic ele dispun de oameni de decizie, ierarhizați. Din punct de vedere politic
membrii executivului (a se vedea situația primului -ministru) sunt conducători, lideri ai partidului

9 art. 104 din Constituția revizuită
10 Articolul 107 alin. (2 )

20
majoritar, în fine, din punct de vedere instituțional executivul dispune de mijloace administrative,
financiare și de o forță publică ce este indispensabilă executării legilor.

Intervenția legislativului în activitatea executivului
Această se realizează prin mai multe cai:
a. Adoptarea legilor
Puterea legislativă este cea care stabilește normele juridice (legile) pe care puterea
executivă trebuie să le aducă la îndeplinire, să le execute.
b. Aprobarea programul executivului
Orice guvern își formulează iun program de guvernare. Acest program este aprobat de
parlament, aprobarea fiind și un vot de încredere în guvern. De regulă, neaprobarea programului
conduce la demisia guvernului.
c. Aprobarea delegării legislative
În anumite situații și condi ții guvernul poate fi abilitat să emită norme juridice în domenii
rezervate legii. Trebuie observat că numai parlamentul da o asemenea delegare, stabilind cu acest
prilej domeniul și durata delegării, precum și imodul în care va controla exercitarea delegaț iei de
către guvern 11.
d. Controlul activității guvernului
Este una din cele mai importante funcții ale parlamentului. Deși această funcție pierde
mult din importantă dacă guvernul dispune în adunări de o majoritate fidelă, ea ramâne o funcție
nu numai teoretică, ci și practică. Dar iexistența parlamentului și dreptului sau de control, explicit
prevăzut în constituții, constituie un avertisment permanent pentru executiv și un garant contra
eventualelor abuzuri.
2. Intervenția executivului în activit atea legislativului
Relațiile dintre cele idouă puteri, legislativă și executivă implică și intervenții ale
executivului, care se exprimă îndeosebi cu prilejul inițiativei legislative, al promulgării legilor și al
referendumului.
a. Cu prilejul inițiativei legislative
Importantă inițiativei legislative în guvernare a fost explicată deja. Se constată că, în toate
sistemele constituționale, printre isubiectele dreptului de inițiativa legislativă se numără și

11 art. 115 din Constituția României privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe

21
guvernul. Dar, și acest lucru este revelator aici, guvernul își exercită cu prisosință dreptul de
inițiativa legislativă.
b. Cu prilejul promulgării legilor
Promulgarea legii, etapă finală în proc esul complex de elaborare a acesteia, a aparținut
și aparține de regulă executivului, prin șeful acestuia. Promulgarea legii nu este o simplă semnare
a legii. Deși de regulă este obligatorie, în unele sisteme constituționale promulgarea presupune
posibilit atea pentru șeful statului de a cere, în cazuri întemeiate, reexaminarea legii de către
Parlament. Uneori șeful statului are drept de veto, putând practic bloca o lege.
c. Cu prilejul referendumului
În multe sisteme iconstituționale organizarea referendumul ui este în sarcina
executivului și el poate privi chiar adoptarea unor legi.
Compatibilitatea funcției parlamentare și funcției executive
Practică constituțională a statelor evidențiază cel puț in trei soluții distincte. Sunt sisteme
constituționale în care exercițiul unei funcții ministeriale este considerat ca incompatibil cu
exercițiul unui mandat în parlament.
Un al doilea sistem practicat caută să valorifice cât mai mult echilibrul și colaborarea
puterilor permitând cumularea celor două funcții (mandate).
Există un al treilea sistem, ide mijloc, în țările în care miniștrii nu sunt obligați să fie și
parlamentari.
În România , potrivit Constituției, funcția de membru al guvernului este compatibilă cu
cea de parlamentar.
Creșterea rolu lui executivului. Cauze și consecințe
Există tendința constanța de creștere a rolului executivului, tendința evidență în sistemele
pluraliste de guvernamânt.
Această tendința nu este iîntâmplatoare și nici pur subiectivă. Ea își găsește explicația și
justificarea în rolul hotarâtor al partidelor politice în crearea celor mai importante instituții statale.
Așa văzute lucrurile vom observă că la putere este adus acel guvern care să înfaptuiasca platforma
electorală a partidului învingator în alegeri, desigur împreuna cu majoritatea din
corpurile legiuitoare.
De aici tendința de a da guvernului misiunea, dar posibilitatea luării marilor decizii
politice care se traduc prin legi sau prin măsurile executive, corpurilor legiuitoare rezervându -li-se
rolul de organisme de reflecție și de control al acțiunilor guvern ului. Această fundamentare
teoretică și practică face că guvernul, considerat subordonat parlamentului fiindcă nu rezultă direct

22
din alegeri, să fie în realitate "elementul motor și dinamic al întregului sistem politic"12. în relația
legislativ -executiv guv ernului nu i se mai rezervă deci un rol secundar, ci deseori un rol primordial.
Dacă privim executivul în complexitatea lui, vom observă că tendința de creștere a rolului
sau este practic instituționalizată. Astfel, în unele sisteme constituționale, șeful de stat este ales prin
vot universal, el primind împuternicirile sale direct de la popor (SUA, Franța, România).
Creșterea rolului iexecutivului se exprimă și prin trecerea în sarcina să a unor atribuțîi
legislative, lucru evident mai ales prin ilegislația d elegată (Franța, România), în fine, importantă
crescânda a sectoarelor afaceri străine, apărare, economie, sectoare în care parlamentele pot face
puține lucruri, duce evident la sporirea rolului executivului.

12 Pierre Pactet

23
II.3 Puterea executivă
Conceputul de „putere executiva” este studiat in literatura de specialitate sub mai multe
forme :
– autoritate administrativa
– administratie de stat
– administratie publica.
Autorittatile statale prin care se realizeaza puterea executiva desfasoara acea activitate
statala care consta in organizarea executarii si executarea in concret a legii.
Autoritatile administrative (in special la nivel central) au ca pricnipala sarcina conducerea
si infaptuirea politicii nationale si dispun pentru acest lucru de un aparat administrativ specializat.
Puterea executiva si structura institutionala a executivului este studiata de dreptul
constitutional sub aspectul principiilor fundamentale, normelor juridice generale si esentiale de
organizare si functionare, precum si sub aspectul raporturilor cu celelealte organe ale statului, cu
cetatenii13.
Structura constitutionala a executivului este compusa din:
1.Institutia Sefului de stat, care de care este de obicei unul dintre sefii executivului alaturi
de Primul Ministru;
2.Guvernul, care are denumiri diferite in functie de normele constitutionale. Aceasta
institutie are doua componente importante:
a) Seful Guvernului, denumit Prim -ministru;
b) ministrii, respectiv secretarii de stat .
In Romania, Prim -ministrul are un rol important in formarea executivului deoarece
prezinta lista membrilor Guvernului si programul de guvernare Parlamentului, solicitand votul de
incredere al acestuia. Totodata, Prim -ministrul conduce Guvernul si coordon eaza activitatea
membrilor Guvernului fara a exista relatii de subordonare intre ministrii, membrii guvernului si
Prim -ministrul.
3. Ministrele si celelalte organe centrale ale administratiei de stat au ca principale atributii
executarea si organizarea ex ecutarii legilor in domeniul lor de specialitate, subordonate de
teritoriu.De regula, ministerele se subordoneaza Guvernului dar exista si organe centrale ale
administratiei de stat care nu se subordoneaza Guvernului, cu o autonomie sporita si se

13 Marius Andreescu;Andra Puran ; Drept constitutional Teoria generala a statului

24
subordone aza direct Parlamentului : Consiliul Suprem de Aparare al Tarii, Consiliul National al
Audiovizualului, Avocatul Poporului, Curtea de Conturi, etc.
4. Organele administratiei publice locale. Organizarea si functionarea acestora au la baza
principiile auton omiei locale si al descentralizarii serviciilor publice si isi desfasoara activitatea in
unitatile administrativ teritoriale: judet, municipiu, oras si comuna.
Principala sarcina administrativa a organelor autonome este sa rezolve treburile publice
din loc alitatile in care functioneaza. Consiliile judetene, ca autoritati ale administratiei publice
coordoneaza activitatea celorlalte consilii existente in fiecare judet.
Institutia Sefului de stat.
Institutia Sefului de stat este o institutie a puterii executi ve si isi are originea in istoria
lumii si in evolutia sistemelor statale.
Explicarea institutiei sefului de stat presupune intelegerea corecta a relatiei popor –
organizare statala a puterii, astfel ca poporul detine puterea politica pe care o incredintea za
organelor reprezentative, printre care si seful de stat.
Din punct de vedere juridic, edificarea structurii statale pe teoria unicitatii puterii a
nsemnat includerea sefului de stat n cadrul organelor puterii de stat, alaturi de organismul legiuitor.
In statele organizate pe teoria separatiei puterilor, seful statului face parte de regula din cadrul
organelor executive.
In alte state, puterea executiva la nivel central este realizata de doua organe de stat,
respectiv seful statului si guvernul. Acest sis tem este legat de dezvoltarea regimului constitutional
parlamentar.
Distinctie se mai poate face intre sistemele de organizare statala in care institutia sefului
de stat este exercitata de organe colegiale, denumite prezidii, consilii de stat, consilii pr ezidentiale
si acelea in care aceasta institutie este unipersonala.
Alaturi de seful de stat (care personifica natiunea) a aparut ca organism statal cabinetul
sefului de stat, respectiv un grup de functionari care contribuie la realizarea atributiilor executive
ale sefului de stat.
Insitutia Presedintelui Romaniei
Presedintele Romaniei este un organ al administratiei de stat si exercita puterea executiva
la nivel central alaturi de Guvern. Alaturi de Prim -ministru, Presedintele exercita con ducerea
executivului.
Presedintele are atributii in cadrul procesului complex care il constituie adoptarea si
promulgarea legii. Activitatea Presedintelui este supusa in primul rand controlului parlamentar, dar
si controlului corpului electoral, fapt ce co nstituie serioase garantii privind exercitarea atributiilor
sale numai in limitele prevederilor constitutionale, impiedicandu -se astfel ca puterea pe care o
exercita sa devina una discretionara. Ca organ ce exercita puterea executiva la nivel central,

25
atributiile Presedintelui nu se suprapun si nici nu se inlatura atributiile Guvernului. Din acest punct
de vedere, Constitutia a prevazut un raport complementar intre cele doua institutii ale statului.
Desemnarea si alegerea Presedintelui Romaniei14 se fac respectiv prin vot universal,
direct, egal, secret si liber exprimat. La alegerea Presedintelui se practica sistemul electoral
uninominal, in consecinta intreg teritoriul tarii formeaza o singura circumscriotie electorala.
Durata mandatului este de 5 ani si s e exercita de la momentul depunerii juramantului si
pana la data depunerii juramantului de Presedintele nou ales15.
In consecinta, mandatul se prelungeste de drept, daca este cazul, pana la depunerea
juramantului de presedintele nou ales sau poate fi prelun git prin lege organica de catre parlament,
in caz de razboi sau catastrofa naturala.
Un cetatean roman poate indeplini functia de Presedinte al Romaniei cel mult pentru doua
mandate, indiferent daca acestea sunt sau nu succesive16.
In conformitate cu dispozitiile art. 84 din Constitutie, pe durata exercitarii mandatului,
presedintele este ingradit de o serie de incompatibilitati in sensul ca nu poate fi membru al unui
partid si nici nu poate exercita alta functie publica sau privata.
Mandatul se poate incheia inainte de termen prin deces, demisie, demitere,
incompatibilitate in exercitarea atributiilor, situatie in care intervine vacanta functiei prezidentiale.
Atributiile Presedintelui Romaniei
Potrivit dispozitiilor art. 80 din Constit utie, Presedintele Romaniei are o tripla calitate:
– Sef de stat. In aceasta calitate are atributii de reprezentare a statului roman in relatiile cu
alte state;
-Sef al executivului alaturi de Prim -ministru . In baza acestor calitati, seful statului are
dreptul de a participa la sedintele guvernului, desemneaza candidatul la functia de Prim -ministru,
iar in conformitate cu dispozitiile art. 92 din Constitutie este comandantul fortelor armate si
indeplineste functia de Presedinte al Consiliulu i Suprem de Aparare al Tarii;
3. Este garant al Constitutiei. In aceasta calitate urmareste respectarea dispozitiilor
constitutionale si ale legilor tarii de catre toate autoritatil e publice in stat si realizeaza medierea
intre organele reprezentative ale puterii statului sau dupa caz intre stat si societate sau partidele
politice si grupurile de presiune sociala.

14 fac in conformitate cu prevederile art.81 din Constituie si in baza Legii nr.370/2004
15 dispoziti a art.83 din Constitutie
16 dispozitia art 81 alin. (4)

26
Din Constitutie, Presedintele numeste in functie judecatorii, cu exceptia celor stagiari, la
propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Ac easta este o conditie pentru magistrati de
dobandire a inamovibilitatii17.
In conformitate cu art. 142 din Constitutie numeste 3 judecatori la Curtea Constituionala.
Atributiile Presedintelui Romaniei ca sef al executivului sunt in general limitate si
prevazute in mod explicit de Constitutie. Studiul lor aprofundat face obiectul dreptului
administrativ, de aceea in prezenta prelegere vom expune numai reglementarea lor constitutionala.
Aceste atributii se exercita in special in raporturile cu Guvernul, d ar si cu alte autoritati
ale administratiei publice.
In literatura de specialitate doua sunt acceptiunile mai importante pentru notiunea de
Guvern. Intr-o acceptiune mai larga, Guvernul desemneaza totalitatea organelor care formeaza
puterea executiva, resp ectiv seful statului si celelalte organe ale administratiei de stat.
Prin Guvern se intelege organul administrativ al statului, care realizeaza puterea
executiva, si este format din totalitatea ministrilor si sefilor de departamente la nivel central, care
exercita conducerea generala a administratiei. Intr -o asemenea acceptiune este exclus din
continutul notiunii, seful statului si organele administrative teritoriale.
Guvernul este consacrat în iconstituții sub denumiri diferite precum cele de Cabinet,
Guver n, Consiliu de Miniștri. Aceste denumiri depind de sistemul constituțional, de faptul dacă
executivul este format din una sau două structuri. Guvernul are două componente și
anume șeful guvernului (acolo unde există) siministri și secretari de stat. Guvern ul este alcătuit din
prim -ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică18.
Ministerele și celelalte organe icentrale ale administrației publice execută legile în
domeniile lor de activitate. De aceea mai sunt denumite de domeniu sau de resort. Ele se
subordonează guvernului.
Organele administrației publice locale își desfășoară activitatea în unitățile administrativ –
teritoriale. Ele cunosc o subordonare ierarhică (pe verticală) față de organele executive superioare,
dar și (uneori) o sub ordonare pe orizontală față de organele locale alese prin vot de către cetățeni.
Desemnarea șefului de guvern și a membrilor acestuia
În România, potrivit Constituției, șeful de stat desemnează un candidat pentru funcția de
prim -ministru, în urmă consultă rii partidului care are majoritatea absolută în parlament ori, dacă
nu există o asemenea majoritate, a partidelor ireprezentate în parlament. Candidatul va cere, în
termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al parlamentului asupra programului și a
întregii liste a Guvernului. Programul și lista guvernului se dezbat de către Camera Deputaților și
de către Senat în ședința comună. Votul de încredere se acordă cu votul majorității deputaților și al
senatorilor, iar pe baza să Președintele României n umește Guvernul. Primul -ministru și ceilalți

17 Art 125 din Constitutie

18 art. 102 alin. (3) al Constituției României

27
miniștri vor depune individual, în față Președintelui, juramântul de credință, acesta fiind momentul
începând cu care membrii Guvernului își încep exercitarea mandatului19.
Președintele României are dreptul isă re voce și să numească, la propunerea primului
ministru pe membrii Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului.
Constituția revizuită prevede că Președintele nu poate totuși să îl revoce pe Primul -Ministru20. Doar
în cazul în care Primul -Ministru se află într -una din situațiile enumerate la art. 106 din Constituție
(demisie, pierderea drepturilor ielectorale, stare de incompatibilitate, deces sau alte cazuri prevăzute
de lege) șeful statului poate desemna un alt membru al Guvernului că prim -ministru interimar, pâna
laiformarea noului Guvern.

19 art. 104 din Constituția revizuită
20 Articolul 107 alin (2)

28
II.4 Puterea judecatoareasc ă
În teoria clasică a separației puterilor, una dintre puteri este puterea judecătorească. De
altfel, separația puterilor în stat este iîn realitate o justificare a unui scop politic concret: să slăbească
guvernanții în ansamblul lor, limitându -i pe unii prin alții. Într -o asemenea viziune, două aspecte
bine distincte se conturează și anume:
a) separația Parlamentului vis -a-vis de Guvern, car e se referă la guvernanți în sensul larg
al cuvântului;
b) separația jurisdicțiilor în raport cu guvernanții, care permit controlul acestoraprin
judecătorii independenți.
Evoluția teoriei clasice a separației puterilor ia implicat și evoluția explicățiilor și
practicilor privind puterea judecătorească. Această explica chiar terminologia diferită sub care
această putere este exprimată în constituții și doctrina și anume: Putere judecătorească, putere
jurisdicționale. Denumirea de autoritate judecătorească ev ocă foarte clar justiția că funcție distinctă
și că sistem distinct.
Termenul justiție are două sensuri. Într -un sens, prin justiție înțelegem sistemul organelor
judecătorești, iar într -un al doilea sens înțelegem activitatea de soluționarea proceselor civ ile,
administrative, comerciale, penale, de muncă, etc, de aplicare de santiuni, de restabilire a
drepturilor. În limbajul obișnuit a se face justiție înseamnă a se face dreptate.
Justiția s -a impus din cele mai vechi timpuri, că o funcție de judecare a proceselor, de
reprimare a persoanelor care produc pagube iși suferințe altora prin încălcarea regulilor sociale
convenite sau stabilite, de anulare a actelor ilegale sau abuzive. Justiția și -a îmbogățit conținutul,
ea privind direct chiar exerci țiul puterii politice în sensul efectuării controlului asupra modului cum
guvernanții acționează în limitele constituției și dreptului, adică în realizarea principiului egalității.
Statul de drept că atare a devenit de neconceput fără justiție, lipsa justi ției veritabile
insemnandarbitrariu și nedreptate. Dacă viață socială trebuie să se desfășoare conform constituției
și legilor, în mod firesc trebuie să existe o funcție care să le cunoască și să le poată interpreta și
aplică concret atunci când sunt încăl cate, când drepturile și libertățile cetățenilor sunt periclitate,
neglijate.
Concepută astfel, că o funcție realizată independent și imparțial, justiția s -a impus că o
idee și realitate în care oamenii cred că -i poate apară atunci când drepturile și inter esele legitime
sunt încălcate. Fiat justiția pereat mundus (justiția să -și urmeze cursul ei, chiar dacă lumea ar fi să
piară) a devenit dictonul preferat în legătură cu justiția.

Specificul activitatii jurisdictionale

Activitatea jurisdicțională are un conținut și principii care o diferențiază de legislativ și
executive dar o și integrează, într -o viziune sistematică în ansamblul activităților statale.
Această pentru simplu motiv că puterea jurisdicțională este o parte a organizări i statale a
puterii politice.
Statul de drept implică obligativitatea respectării și aplicării constituțiilor și legilor.
Judecătorul interpretează legea și o aplică, dar nu creează drept. El aplică dreptul creat de către
Parlament, el nu poate înlătura o lege pe motiv că nu -I de acord cu ea, din diferite motive reale sau
pur sentimentale, știut că “dura lex sed lex”.
Va trebui să constatăm că însăși competență instanțelor judecătorești este stabilită prin
constituție și legi.
Justiția (în general activitatea ijurisdicțională) este o activitate de rezolvare a litigiilor, în
litera și spiritul constituției, legilor, obiceiurilor, convențiilor și contractelor. Judecătorul care

29
înfăptuiește justiția caută să afle adevărul în procesul respectiv pentru a identifica exact încălcarea
legii, victimile, cauzalitatea, răspunderea și responsabilii.
Pentru că justiția să -și poată înfăptui misiunea ea cunoaște o anumită organizare și anumite
principii. Organizarea justiției se iface pe grade de jurisdicție. Aceste grade de jurisdicție permit o
evaluare în fond dar și posibilitatea de recurs, că posibilitate de îndreptare a erorilor, de reevaluare
a situațiilor și probelor. Se consideră că cea mai eficientă este organizarea a trei grade de jurisdicție:
fond, apel, r ecurs.

Principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiția

Justiția trebuie să răspundă unor exigențe fundamentale. În cadrul acestor exigențe se
enumeră în general următoarele: legalitatea, bună administrare a justiției, accesul la tribunal,
garanția unui proces echitabil, publicitatea procesului, imparțialitatea judecătorului,
proporționalitatea în stabilirea santiunilor, etc.
Din aceste exigențe irezultă principiile potrivit cărora este organizată și funcționează
justiția. În legătură cu aceste principiianumite precizări se impun. Astfel există principii aplicabile
întregului sistem statal –juridic și care firesc sunt aplicabile și justiției. Există apoi unele principii
proprii justiției (jurisdicțiilor) că activitate și sistem de autorități. Există, de asemenea, principii
specifice diferitelor categorii de jurisdicții (sau procese) sens în care se discuta de exemplu de
principiile dreptului procesual civil sau principiile dreptului procesual penal.
Toate aceste principii sunt iimportante . Uneori în activitatea de judecată, în lipsa de text
expres sau apropriat judecătorul recurge la analogia dreptului, adică la aplicarea principiilor
fundamentale, iar încălcarea principiilor poate atrage nulitatea hotărârii judecătorești sau a al tor
acte de procedura.
Unele principii privesc organizarea judecatoaresca, altele activitatea sau poziția justiției și
a judecătorului.

30
Capitolul III. Regimul politic românesc actual
Evoluția sistemul politic actual din România
Sistemul politic rămânesc a cunoscut, în general, aceleași avataruri ca toate sistemele
politice caracteristice statelor ieuropene mici și mijlocii din estul Europe. Primul sistem comun de
guvernare a celor două principate l -a constituit Regulamentul Organi c – o lege organică cvasi –
constituțională promulgată în 1831 -1832 de către autoritățile imperiale rusești în Țara Românească
și Moldova.
Prin acest Regulament sunt instituite adunări mixte cu rol deliberativ , alcătuite din trei
grupuri mixte: episcopi, bo ieri de treapta întâi și ideputații aleși din județuri (Muntenia) și ținuturi
(Moldova). Ele prevăd, pe de altă parte, alegerea domnului pe viață .
În total, Adunarea din Muntenia avea avea 42 de membri, iar în Moldova Adunarea era
compusă din 35 de membri. Aici ar trebui să amintim că societatea românească din acele vremuri
era încă una aflată sub autoritate clericală, iar în Adunările organice episcopii și mitropolitul erau
singurii membri permanenți. Boierii erau desemnați prin ceea ce numim astăzi vot ma joritar cu un
mandat de cinci ani. iÎn privința legiferării, procedura iera una specială. Inițiativa legislativă
aparținea Domnului: doar el putea iniția proiecte de legi, iar Adunarea delibera și avea drept de
modificare a textului sau drept de veto. De ase menea, ambele Adunări putea fi dizolvate la discreția
Înaltei Porți sau a Imperiului Țarist.
Spațiul public trece și el printr -un soi de modernizare, înregistrând două momente
determinante.
Primul este presa . Aceasta a apărut aproape în același timp cu Regulamentul Organic,
primele publicații fiind Curierul Românesc și Albina Românească (1829), precum și Gazeta
Teatrului Național (1835). Primele publicații erau redactate atât în română, cât și în franceză.
Al doilea element -cheie ieste urbanizarea în contextul în care „societatea modernă este
opera orașelor și burgheziei”. Procesul de urbanizare s -a produs pe fondul creșterii demografice,
adică al trecerii de la microcomunitate la societate deschisă.
După adopt area Regulamentului Organic, începe să ise răspândească două mari teme de
opoziție: prima se referă la opoziția sat -oraș, iar cea de a doua la opoziția dintre marii boieri și micii
proprietari (burghezia).
După înfrângerea revoluției, de fapt între 1849 și 1856, soarta politică a Principatelor a
fost reglementată de o inouă înțelegere ruso -turcă21. Este perioada în care, deși Regulamentul
Organic a fost ,restaurat, s -a renunțat la alegerea adunărilor, iar domnii – numiți „înalți funcționari”
– erau desemnați d e sultan.
Adunările, numite de către Domn, vor exista sub numele de „divan obștesc” păstrând doar
atribuția adoptării bugetului și incluzând judecători și membri ai guvernului (mitropolitul și
episcopii erau chemați numai dacă se discutau probleme biseric ești).
În următoarii ani, activitatea acestor divanuri era redus, fiind în cele din urmă blocată de
declanșarea unui nou război. Contextul internațional se modifică și asta influențează cadrul
național: soarta Moldovei și Valahiei trece de sub influența acordului ruso-turc spre un compromis
internațional asigurat de mai multe țări influente din Europa. Aceasta este epoca în care sistemul
politic și componentele acestuia erau create și impuse internațional.
De exemplu, Convenția de pace ide la Paris instituie un nou sistem politic, fiind un text cu
valoare constituțională, și Statutul Desvoltător al Convenției care crează cea de a treia cameră –
Consiliul de Stat. Alegerea lui Cuza de către cele două „divanuri ad -hoc” a reprezentat primul
„input” al b oierilor și micii burghezii unioniști, reducând iinfluența mediul extrasocietal

21 Convenția de la Balta -Liman (1849).

31
(internațional). Se instituie votul direct și indirect pe criteriul venitului funciar și al vârstei (minim
25 ani). Tot atunci s -a mărit corpul electoral la 4 138 de votanți, in cluzând, pe lângă marii boieri și
fiii lor, mai multe categorii sociale printre care amintim de mici proprietari, țăranii clăcași și
locuitorii orașelor. Totuși, domnitorul intră în conflict cu Adunările dominate de către conservatori,
ceea ce -l determină să recurgă într -un final ,la dizolvarea acestora. Domnitorul mai avea și dreptul
de veto asupra legilor elaborate de Adunăre, iar aceasta din urmă putea bloca inițiativele lui Cuza.
Domnitorul numea componența guvernului prin miniștrii desemnați, conform di spozițiilor
Convenției, care prevedea ca orice act emis de domn trebuia contrasemnat de ministrul de resort.
Revolta împotriva lui Cuza va porni din aceeași iAdunare (nemulțumirea s -a tradus politic
prin constituirea așa -numitei monstruoase coaliții dintre conservatorii de dreapta și liberalii de
stânga) care l -a acuzat că întreține o camarilă și că e un dictator. Pe 11 februarie 1866 domnitorul
semnează actul abdicării, iar conducerea revine unui guvern provizoriu.
Cu Carol I începe o epocă lungă, de apro ape jumătate de secol continuată de perioada
interbelică în care sistemul politic cunoaște adoptarea iunei serii de constituții, astfel încât din 1866
până astăzi avem șapte Acte fundamentale.
În sensul cel mai general cu putință, România modernă cunoaște două tipuri de regim:
monarhie22 și republică23. Monorahia și -a oferit trei dispozitive constituționale: 1866, 1923 și 1938
– reperele esențiale ale evoluției sistemului politic.
Modelul constituțional era cel belgian, unde puterea legislativă era organiza tă pe trei
nivele: regele și cele două camere ale Parlamentului (Senatul și Adunarea Deputaților) – este vorba
de un bicameralism veritabil. Mai precis, pentru ca o lege să fie adoptată, era nevoie de acordul
celor trei nivele. De asemenea, Senatul nu mai era un corp numit, precum cel al lui Cuza, ci unul
ales. Regele avea dreptul de a numi și revoca miniștrii – monarhul devine factorul determinant în
sânul puterii executive. Tot regele iavea dreptul al inițiativă legislativă și dreptul de veto asupra
legilo r emise de cele două camere. Decizia de dizolvare a Parlamentului aparținea tot regelui.
Din 1866 până în 1919 avem un sistem de vot cenzitar pur. Erau identificate patru clase
sau patru colegii de alegători: două erau alcătuite în funcție de nivelul veni tului, iar alte două în
funcție de nivelul impozitului plătit statutului. Argumentul în favoarea votului direct era că doar
cei ce dispuneau de avere puteau dobândi instrucția care să le permită isă își înțeleagă datoria.
Odată cu alipirea noilor provincii istorice, statul român modern este supus unor noi
presiuni precum ar fi creșterea demografică (de la 7 700 000 la 18 000 000), caracterul preponderent
rural (80%), deplasarea echilibrului urban -rural în defavoarea etnicilor români (doar 58,6% dintre
români locuiau la orașe). Cu toate acestea, sistemul politic românesc avea toate elementele și
caracteristicile unui sistem democratic. Din motive de stabilitate politică, înregistrăm două note
specifice în funcționarea sistemului:
1. Primul -ministru era numit de r ege în mod arbitrar și putea ușor obține
decretul regal de dizolvare a parlamentului;
2. Partidul care câștigă cel puțin 40% din alegeri obținea automat majotitatea
absolută în Parlament (prima majoritară) → parlamentul devine expresia guvernului!

Regele juc a rolul de arbitru, asigurând rotația guvernamentală (alternanța
guvernamentală).
Coruperea electorală era masivă, ideoarece se înregistra o prezențe majoră la alegeri în
mediul rural, iar mediul urban era mult mai pasiv electoral. De fapt, lipsa culturii politice,

22 (1866 -1947)
23 (1948 -prezent).

32
inexistența unoer condiții economice, sociale și culturale proprii democrațiilor înlesnesc coruperea
electorală oriunde.
Însă în anul 1938, odată cu proclamarea idictaturii regale a lui Carol al II -lea, urmând apoi
o scurtă colaborare între Garda de Fier și armată, care va alimenta un regim de natură fascistă.
Astfel, între anii 1938 -1944, isistemul politic intră într -o „suspensie”, fără ca instituțiile sale
fundamentale să fie afectate. Deși funcționalitatea sistemului era alta, existau anumite portițe
deschise pentru revenire la vechiul sistem democratic, ceea ce s -a și întâmplat pe o perioadă scurtă
de timp 6 martie 1945 -31 decembrie 1947. iPrin ultimul act de democrație mimată, în România
avea să se instaureze regimul comunist în urma u nor alegeri falsificate.
Sistemul politic comunist a fost, ca peste tot în sfera de influență sovietică, un sistem
totalitar. El nu s -a constituit pe o bază națională, singurele elemente de continuitate au fost unele
scopuri de politică externă pe care Par tidul Comunist, după ce și -a asumat o oarecare independență
față de Moscova, le -a promovat.
Acest sistem avea toate caracteristicile isistemului bolșevic. Plecând de la principiile
marxism -leninismului, sistemul ajunge la un ecletism aproape analfabet. Prin cipiul constitutiv al
acestuia a fost deci antagonismul de clasă. În aceste condiții, statul își menținea doar formal
suveranitatea. Or, după iproclamarea republicii populare nu exista un șef de stat. Președintele Marii
Adunări Naționale era doar o figură isimbolică în contactele cu șefii de stat străini. De fept, atunci
s-a consacrat „rolul conducător al partidului” care a idesființat statul și a instaurat „dictatura
proletariatului” sau „teroarea de clasă”, sprijinindu -se pe „brațul armat al clasei muncitoar e” –
securitatea nou creată, cu sprijinul și participarea directă a sovieticilor.
Restabilirea suveranității statului se concretizase odată cu declarația de independență a
Partidului față de Moscova24. Atunci se înființase un Consiliu de Stat ca instituție efectivă a
suveranității, iar raporturile cu URSS se schimbase.
Următoarea etapă a fost marcată de activiștii de ipartid care au simțit că autoritatea lor
scade și au dorit instrumente mai eficace pentru menținerea dominației lor. Ce s -a întâmplat în a
treia fază? De fapt, autoritatea statală a fost însușită la vârfurile structurilor de partid de la toate
nivelurile. Partidul -stat atinge apogeul. iStructurile așa -zis democratice suferă un proces de
degradare, de vidare, ajungând în momentul prăbușirii comun ismului sp fie absolut formale, în așa
fel încât ele au dispărut ca și când nu ar fi existat niciodată.
Dacă sistemul politic românesc din perioada interbelică era o democrație mimată, s istemul
politic comunist din România a fost o democrație simulată .
Noul sistem politic edificat după iDecembrie 1989 a oferit României un curs spre o
democrație reală.
În 1989, ca și acum, România a fost și este o țară în curs de dezvoltare , deși, în același
timp, tipul de cultură politică și, iîn general, așteptările populației sunt de tip european. Apartenența
la Europa, din toate punctele de vedere, nu poate fi negată în nici un fel. De aceea nu se poate
susține că sistemul politic de tip european – democrația liberală – este străin realităților românești .
Așadar, am putea să conchidem că isistemul politic românesc „a evoluat” de la democrația
mimată la democrația simulată și apoi la democrația originală.

24 din 1964

33
III.1 Caracterul semidirect și liberal al democrației române
Democrația este un sistem de guvernare caracterizat prin pariciparea cetățenilor la
procesul de conducere. Cuvântul "democrație " provine din greacă și este format din cuvintele
"demos " = popor și "kratos "= putere,prin urmare înseamnă puterea poporului.
Acest regim politic s -a dezvoltat iși se dezvoltă inumai în măsura în care relația dintre
conducători și conduși (guvernanți și guvernați) se înclină în favoarea celor din urmă, când
condușii impun conducătorilor, prin modalități și mijloace variate, respec tarea drepturilor
fundamentale ale individului.
Democrația liberară clasică a începutul secolului XIX sub influența directă și
multilaterală a liberalismului. iMeritele liberalismului în dezvoltarea gândirii atât politice cât și
democratice sunt destul de m ari. Aceste idei politice au apărut sub lozincă libertății individului
și separarea ei de tirania statală.
Liberalismul pentru prima oară în istoria gândirii social -politice a separat individul de
societate și stat în două sfere autonome: statul și societa tea civilă, a limitat sfera constituțională
și sfera instituțională a acțiunilor istatului asupra cetățenilor și a vieții lor personale, a apărat
autonomia și drepturile minorității în comparație cu majoritatea, a propus egalitatea politică a
tuturor cetățenilor.
Patria ideilor liberale este în primul rînd Anglia. Încă din isecolele medievale când pe
continentul Europa era la putere absolutismul, englezii au reușit să limiteze puterea monarhului.
Punctul de pornire al liberalismului englez datează încă din anul 1215 cînd în Anglia a apărut
prima schița a constituției: ''Magna Charta Libertatum”. iAceastă carte era încă departe de
democrație și limita puterea monarhului doar în folosul aristocrației.
Dar în ea se prevedea și idreptul cetățeanului la liberta te și securitate,iar nici un om
liber nu trebuie arestat, închis sub pază, deposedat de bunurile personale, înjosit, prigonit sau
pedepsit cu alte mijloace decît cele prevăzute de lege”. De acum în secolul XIV în Anglia există
parlamentul care în anul 1689 odată cu adoptarea "Declarației Drepturilor" a primit drepturi
legale definitive de activitate. Dar acestei țări i -au trebuit încă 200 de ani pentru democratizarea
parlamentului.
Ideile și practicile liberalismului imult timp nu au convins cu democrația că teorie și
mișcare. Ideologii liberalismului timpuriu că John Locke, Charl -lui, Montesquieu și alții erau
concentrați nu în a obține și a asigură toți cetățenii cu idrepturi politice egale ci se stăruiau să
izoleze și să micșoreze clasă proprietarilor și ar istrocratia de la influența asupra deciziilor luate
de către monarh.
Atitudinea luată de către liberalism față de imăsele popularea afectat desigur
democrația liberală de limitare a puterii cu ajutorul drepturilor individuale și principiul
democratic al suv eranității poporului. iÎn întregime acest model de democrație în variant lui
clasică25 are următoarele trăsături caracteristici:
Identificarea poporului că subiect al puterii și în special bărbații, excluzîndu -se
păturile de jos în primul rînd muncitorii ina imiti dar totodată și femeile din numărul cetățenilor

25 (sec.XIX – inc.sec.XX)

34
cu drept de vot. În mai multe sisteme idemocratice din vest, în prima jumătate a sec. XX s -au
păstrat bogățiile și alte valori că condiții necesare fără care omul nu avea dreptul la vot.
Individualitatea , recunoașterea ipersonalității că primul, și cel mai important izvor al
puterii, prioritatea individului asupra legilor de stat. Dreptul la personalitate în întregime este
conținut în constituție, indeplinerea căreia este controlată de curtea supremă.
Caracterul democratic formal icu înțeles politic îngust, înțelegerea libertății ca lipsă de
obligațiuni. Spre deosebire de democrația antică libertatea aici se interpretează nu ca egală
libertate de a iactivă la viață politică a statului, dar ca un drept ind ividual pasiv de a fi protejat
de implicarea din partea statului și a altor persoane străine.
Parlamentarismul, ca formă de conducere și influența politică. După cum scria sir John
Dalberg -Acton, lecția data de democrația ateniana ne iinvata că conducerea î ntregului popor,
conducerea de întrega clasă numeroasă și atotputernică este la fel de rea că monarhia absoluta”.
Limitarea competenței și sferei de acțiuni a istatului în privință securității și ordinii
publice, securitatea și dreptul icetățeanului, neimpli carea lui în treburile comunității publice,
economice, sociale și procesele religioase.
Împărțire puterii, formarea
Limitarea puterii majoritatiii asupra iminorității, asigurarea autonomiei și libertății
individuale și colective. Minoritatea este obligată s ă se supună majorității doar în limitele unor
situații, în rest ea este complet liberă. Minoritatea are dreptul la opinie proprie care nu încurcă
la luarea deciziilor de către majoritate.
Acestea și alte itrăsături a demcratiei liberale ne demonstrează că e a a făcut un pas în
eliberarea omului și recunoașterea drepturilor lui.
Dar în același timp acest model de democrație în variantă lui clasică este departe de
democrația ideală. Ca neajunsuri ale democrației clasice de obicei se evidențiază:
Limitarea clase lor sociale. iAsemănător cu democrația antică, ea nu se bazează pe
majoritatea locuitorilor: proletari, alte pături sociale joase, femei iși de aceea nu este puterea
poporului în întregul sens a cuvintului.
Formalitatea și ica urmare declarea democrației pent ru săraci paturilor sociale
neasigurate, transformarea ei din puterea poporului în întrecerea sacilor cu bani. Nebazarea
democrației pe procesele economice iși sociale duce la sporirea conflictelor sociale și nu
satisface interesele cetățenilor.

35
III.2 Alegerile în cadrul democrației semidirecte române
Alegerile generale din România au loc la fiecare patru ani, când se aleg
membrii Parlamentului diniCamera Deputaților și Senat . Mandatul acestora durează patru ani.
Candidații, aleși printr -un sistem de liste proporționale, sunt în compe tiție pentru unul din
cele 345 de locuri din Camera Deputaților (un deputat la 70.000 locuitori) și 140 în Senat (un
senator la 160.000 locuitori).
Odată cu referendumul constituțional idin perioada 18-19 octombrie 2003 s-a pus și
problema introducerii votului uninominal , însă Comisia Electorală a respins propunerile pentru
introducerea acestei proceduri în februarie 2004 . Conform aceluiași referendum alegerile
prezidențiale au fost decalate, astfel că durata unui mandat de președinte este acum de cinci ani,
spre deosebire de cel al unui parlamentar, care este limitată la patru ani.
România are o formă ide organizare și de conducere politică a societății bazată pe
principiul exercitării puterii de către popor. Statul român se organizează potrivit principiului
separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației
constituționale26.
Desfășurare
Înainte de începerea ifiecărui mandat parlamentar trebuie să aibă loc alegeri generale. De
vreme ce durata unui mandat parlamentar este de patru ani, alegerile pentru Camera Deputaților și
pentru Senat se des fășoară în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea
Parlamentului. Cei patru ani încep de la prima întrunire a Parlamentului , la
convocarea președintelui . Data alegerilor se află la discreția prim -ministrului .
Organi zațiile cetățenilor iaparținând minorităților naționale, chiar când nu întrunesc în
alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au totuși dreptul la câte un loc de
deputat, putând fi reprezentate de o singură organizație.
Din 1990 încoa ce toate alegerile generale s -au ținut duminica: o dată în mai, o dată în
septembrie și de două ori în noiembrie.
Pragul electoral al partidelor este de 5 % din voturi. iÎn 2004, numărul de mandate va
scădea cu 5 %, datorită scăderii numărului de locuitori. Comisia electorală a stabilit durata
campaniei electorale la 30 de zile.
Eligibilitate
Oricine este cetățean român, iare domiciliul stabil în România și a împlinit până în ziua
alegerilor inclusiv vârsta de 23 de ani pentru Camera Deputaților sau respectiv 33 de ani pentru
Senat, poate deveni membru al Parlamentului României . Excepție fac debilii și alienații mintali
puși sub interdicție precum și persoanele condamnate care prin hotărâre judecătorească definitivă
și-au pierdut drepturile electorale. Cetățenii români din străinătate sunt și ei eligibili.
Legislație
Legea electorală din România ia fost criticată pentru faptul că împiedică micile formațiuni
să se înregistreze ca partide politice, prin impunerea strângerii unui minim de 200.000 de

26 Art 1 Constituția României

36
semnături. De asemenea, marile partide au fost acuzate de fraude uriașe în procesul electoral
premergăt or alegerilor parlamentare programate, criticii susținând că formațiunile politice de
calibru din România au sute de mii de semnături false pe listele de adeziuni obligatorii prin lege.
Sistem
Se folosește un sistem de reprezentare proporțională .iDe exemplu, un partid cu 20 % din
voturi la nivel național va primi 20 % din locurile din Parlament. Totuși, in urma redistribuirii
voturilor acordate partidelor care nu trec de pragul electoral, numărul de mandate acordate
partidelor parlamentare poate de veni mai mare decât scorul electoral obținut. În cazul în care un
partid deține majoritatea absolută, iacesta își numește propriul cabinet. În cazul în care nici un partid
nu întrunește jumătate din numărul total de voturi, de obicei se formează un guvern d e coaliție ,
astfel încât partidele din coaliție să aibă împreună mai mult de jumătate din numărul de
parlamentari. Este posibi l însă și ica partidul cu cele mai multe locuri în parlament să formeze un
guvern minoritar.
Camera Deputaților a adoptat legea electorală, fiind eliminat pragul electoral27.
Societate
Ca în iorice societate democratică, preferințele de vot ale electoratului se pot schimba în
decursul timpului. La alegerile trecute de obicei a existat un partid care a obținut o victorie
clară. Partidul Social Democrat a obținut trei astfel de ivictorii, în 1990, 1992 și respectiv 2000,
întrerupt fiind de Convenția Democrată Română în 1996. În 2004 au fost alegeri cîștigate
de Alianța D.A. PNL -PD, președinte al României fiind ales iTraian Băsescu , reales în funcție în
2009. Actualul președinte al României este Klaus Werner Iohannis , ales din 2014.
După alegeri
Urnele se închid la ora 21, iar numărătoarea voturilor începe în majoritatea
circumscipțiilor imediat. Rezultatele ipreliminare sunt anunțate la ora 23, iar cele finale la ora 3.
Când numărătoarea voturilor se încheie, prima reacție oficială guvernamentală vine de la prim –
ministrul în exercițiu. Acesta își păstrează funcția, dacă este susținut de majoritatea membrilor din
noul parlament, sau demisionează, dacă part idul său a pierdut majoritatea.
Cel mai mare partid care nu participă la guvernare devine Opoziția Oficială . Partidele mici
și fără locuri în guvern sunt considerate în mod colectiv drept opoziție.
De la Biroul Electoral iCentral s -a comunicat că în 2000 prezența la vot a fost de 65,31 %
(11.559.458). Au fost validate în total 10.839.424 voturi și anulate 706.761 voturi.

27 22 mai 2012

37

III.3 Procedeele de intervenție cetățenească în cadrul democrației semidirecte
române
Procedeele de intervenție cetățenească prin care se realizează exercițiul direct al
suveranității demosului, reunite de articolul 2 alin. (1) din Constituție sub denumirea generică
„referendum” sunt, în sistemul român, referendumul propriu -zis, revocarea p opulară a
Președintelui (referendumul de demitere a acestuia) și inițiativa populară.
Simetric, la nivel local, intervenția directă a cetățenilor în procesul decizional îmbracă
forma referendumului, a revocării populare a aleșilor locali (prin referendum pentru demiterea
primarului sau președintelui consiliului județean, respectiv prin referendum pentru dizolvarea
consiliului local sau a consiliului județean) și, respectiv, a inițiativei populare. Acesta din urmă
constă în inițiativa cetățenească în sensul propunerii de proiecte de hotărâri.
Participarea cetățenească directă la realizarea democrației locale are ca fundament art. 3
alin. (3)28, ce prevede că: „dispozițiile alin. (2) (referitor la organele prin care se exercită autonomia
locală, n. a.) nu adu c atingere posibilității de a recurge la consultarea locuitorilor prin referendum
sau prin orice altă formă de participare directă a cetățenilor la treburile publice, în condițiile legii”.
Principiul consultării cetățenilor este obligatoriu pentru organiz area și funcționarea
administrației publice locale, impunându -se așadar autorităților acesteia și nefiind o simplă
posibilitate a cărei punere în practică ar fi lăsată la libera lor apreciere, așa cum ar putea rezulta din
terminologia „posibilității de a r ecurge la consultarea locuitorilor”. Legiuitorul pare să înțeleagă că
între principiul consultării cetățenilor și noțiunea de participare directă există identitate, cât timp
se referă la consultarea cetățenilor „prin referendum sau prin orice altă formă de participare
directă”, instituind, totodată, ca regulă, caracterul nelimitat al formelor de participare directă –
„orice altă formă”.
Consultarea nu trebuie înțeleasă în sensul că intervenția cetățenească directă la nivel
local are efecte facultative, in diferent de forma în care intervine. Dimpotrivă, în majoritatea
cazurilor, efectele intervenției cetățenești sunt obligatorii, așa cum va rezulta din abordarea lor în
cele ce urmează.
Referendumul național, indiferent de varianta sub care se prezintă, treb uie reglementat,
conform art. 73 alin. (3) lit. d) din Constituție, prin lege organică, fiind exclusă delegarea
legislativă. Legea -cadru în materia referendumului național este legea 3/2000 privind organizarea
și desfășurarea referendumului. Pentru ca refe rendumul național să fie valabil, trebuie să se bucure
de participarea a cel puțin jumătate plus unu din numărul cetățenilor cu drept de vot înscriși în
listele electorale permanente, cu excepția referendumului pentru demiterea Președintelui, care se
consi deră valabil exprimat indiferent de numărul cetățenilor participanți29.
Au dreptul de a participa la referendum toți membrii corpului electoral, adică toți cetățenii
români care au împlinit vârsta de 18 ani până în ziua referendumului inclusiv. Sunt excluș i debilii

28 din legea 215/2001
29 Art. 5 alin. (2), coroborat cu art. 10 din legea 3/2000

38
sau alienații mintal puși sub interdicție, precum și persoanele condamnate prin hotărâre
judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale30.
În cazul tuturor tipurilor de referendum național, în virtutea art. 146 lit. i) din Constitu ție,
Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea
referendumului și confirmă rezultatele acestuia. Atribuția este reluată în art. 46 alin. (1) din legea
47/1992. Aceeași lege prevede că în scopul îndeplinirii acestei atribuții, Curtea poate cere
informații de la autoritățile publice, iar Biroul Electoral Central este obligat să prezinte, la
solicitarea Curții, informări asupra fazelor și operațiunilor de desfășurare a referendumului31.
În scopul exercitării de către Curte a competenței sale, legea 3/2000 prevede, în art. 44, că
Biroul trebuie să înainteze Curții, cu pază militară, rezultatele referendumului așa cum le -a
centralizat la nivel național, cuprinzând numărul voturilor valabil exprimate pentru fiecare răspuns
de pe buletinul de vot și numărul voturilor nule, în termen de 24 de ore de la încheierea centralizării.
Conform art. 47 alin. (1) și (2) din legea 47/1992, plenul Curții decide cu o majoritate de
două treimi asupra valabilității referendumului, printr -o hotărâre ce stabilește dacă a fost respectată
procedura pentru organizarea referendumului și prin care, totodată, confirmă rezultatele acestuia.
Potrivit celui de -al treilea alineat al treilea al art. 47, hotărârea se prezintă Camerei Deputaților și
Senatului, întrunite în ședință comună, după care Curtea trebuie să publice hotărârea în Monitorul
Oficial, Partea I. Obligația de publicare a rezultatului referendumului în Monitorul Oficial, precum
și în presă este prevăzută și de art. 45 din legea 3 /2000, care stabilește, totodată, pe lângă atribuția
Curții de a confirma rezultatele referendumului, obligația acesteia de a prezenta Parlamentului un
raport cu privire la respectarea procedurii pentru organizarea referendumului32.
Conform art. 151 alin. (3) din Constituție, o primă formă de referendum național este
referendumul decizional ce se organizează, în mod obligatoriu, în cazul revizuirii
Constituției, fiind vorba de un referendum ale cărui rezultate sunt obligatorii: „reviz uirea este
definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării
proiectului sau a propunerii de revizuire”33. Cetățenii care participă la referendum au dreptul să se
pronunțe prin „DA” sau „NU” la întrebarea în scrisă pe buletinul de vot: „Sunteți de acord cu legea
de revizuire a Constituției României în forma aprobată de Parlament?”, rezultatul referendumului
stabilindu -se în funcție de majoritatea voturilor valabil exprimate pe întreaga țară34. Obiectul și
data desfășurării acestui referendum sunt stabilite prin lege, cu respectarea termenului prevăzut de
Constituant35.
Un asemenea referendum a fost organizat în 18 -19 octombrie 2003, validarea
acestuia, precum și confirmarea rezultatelor sale fiind realizate prin Hotărârea Curții
Constituționale nr. 3 din 22 octombrie 2003, conform căreia participanții la referendum au
constituit 55,70% din totalul persoanelor cu drept de vot înscrise în liste, 89, 70% dintre participanți
răspunzând „Da”.

30 Art. 4 din legea 3/2000
31 Art. 46 alin. (2) și (3) din legea 47/1992
32 Art. 45 alin. (1) și (3) din legea 3/2000
33 Caracterul obligatoriu al organizării, precum și al rezultatelor acestui referendum sunt prevăzute și de art. 6 alin. (2)
din legea 3/2000
34 Art. 7 din legea 3/2000
35 Art. 15 alin. (1) lit. a) din legea 3/2000

39
Legea de revizuire a Constituției intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial a
hotărârii Curții Constituționale de confirmare a rezultatelor referendumului36.
A doua formă de referendum național instituită de Constituție, în art. 90, este referendumul
consultativ, facultativ, pe care îl poate iniția Președintele și ale cărui rezultate sunt, de asemenea,
facultative: „Președintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să -și
exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național”. Obiectul acestui tip
de referendum poate fi simplu sau multiplu, constând fie într -o singură problemă de interes
național, fie în mai multe asemenea probleme37.
Conform interpretării date de către judecătorul constituțional, art. 90 d in legea supremă
nu definește problemele de interes național și nici nu statuează prevederea lor ulterioară prin lege,
astfel că Președintele are un drept exclusiv de a decide care sunt problemele de interes național38.
Nu pot face însă obiect al acestui re ferendum problemele ce nu pot constitui obiectul revizuirii,
conform art. 152 din Constituție39. Acesta dispune: „(1) dispozițiile prezentei Constituții privind
caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de
guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială nu
pot forma obiectul revizuirii; (2) de asemenea, nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca dacă
are ca rezultat suprimarea drepturilor și a libertă ților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor
acestora”.
Problema sau probleme care se supun referendumului, precum și data desfășurării
acestuia, se stabilesc de către Președinte, prin decret40.
Dispozițiile legislative care circumscriau sfera prob lemelor de interes național41 și-au
încetat efectele, prin declararea neconstituționalității lor prin Decizia 567/2006 a Curții
Constituționale42 și nepunerea lor de acord cu dispozițiile Constituției, de către Parlament, în
termenul de 45 de zile prevăzut d e art. 147 alin. (1) din Constituție.
Singura condiție constituțională pe care trebuie să o respecte Președintele pentru a putea
iniția un referendum consultativ este consultarea prealabilă a Parlamentului, neexistând nicio altă
condiție instituită de Con stituant. Referendumul se poate desfășura oricând în cursul anului, fiind
neconstituțională, așa cum a confirmat și Curtea Constituțională, instituirea prin lege a
imposibilității desfășurării referendumului simultan cu alegerile prezidențiale, parlamentar e, locale
sau pentru Parlamentul European ori într -un interval de timp anterior sau posterior oricăruia dintre
aceste tipuri de alegeri43.

36 Art. 45 alin. (2) din legea 3/2000
37 Art. 2 alin. (3) din legea 3/2000
38 Aceeași opinie este prezentă și în Decizia 70/1999: “în realitate, Președintele este singurul îndreptățit să stabilească
“problemele de interes național” asupra cărora poate cere poporului să își exprime voința prin referendum ”. De
asemenea, acest punct de vedere este exprimat și în doctrină : I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Ed. C.
H. Beck, București, 2006, p. 579 -580, citat de G. Gîrleșteanu, Organizarea generală a administrației, ediția a doua,
Ed. Sitech, Craiova, 2009, p. 151
39 Art. 3 din legea 3/2000
40 Art. 11 alin. (2) din legea 3/200
41 Art. 12 alin. (1) din legea 3/2000
42 Publicată în Monitorul Oficial nr. 613 din 14 iulie 2006
43 Decizia 147/2007, în care Curtea declară neconstituționalitatea un or dispoziții legale de completare a legii 3/2000
conform cărora organizarea referendumului nu poate avea loc simultan cu desfășurarea alegerilor prezidențiale,
parlamentare, locale sau a alegeri lor pentru Parlamentul European ori cu mai puțin de 6 luni în ainte de data alegerilor
menționate

40
Punctul de vedere al Parlamentului asupra referendumului inițiat de Președinte nu
condiționează dreptul acestuia de a iniția organizarea referendumului și se exprimă prin hotărâre
adoptată în ședința comună a celor două Camere, cu votul majorității deputaților și senatorilor
prezenți, în termen de cel mult 20 de zile de la solicitarea Președintelui. Dacă Par lamentul nu
transmite punctul de vedere în acest termen, Președintele emite decretul privind organizarea
referendumului după expirarea termenului, procedura constituțională de consultare a Parlamentului
considerându -se îndeplinită44.
La acest tip de refer endum, cetățenii sunt chemați să se pronunțe prin „DA” sau „NU”
asupra problemei sau problemelor supuse consultării, decizând cu majoritatea voturilor valabil
exprimate la nivelul țării45, fără însă a fi vorba despre o decizie căreia să -i fie atașate efecte juridice
obligatorii pentru vreun subiect de drept.
Un asemenea referendum a avut loc în 25 noiembrie 2007, atestând complementarizarea
sistemului electoral prin care se realizează reprezentarea cu intervenția cetățenească directă în
exercițiul suveranit ății, întrucât referendumul a vizat tipul de scrutin practicat la alegerile
parlamentare, componentă a sistemului electoral. Întrebarea înscrisă pe buletinele de vot a constat
în „sunteți de acord ca, începând cu primele alegeri organizate pentru Parlament ul României, toți
deputații și senatorii să fie aleși în circumscripții uninominale, pe baza unui scrutin majoritar la
două tururi?”.
Prin Hotărârea nr. 8 din 29 noiembrie 2007, Curtea Constituțională a confirmat rezultatele
referendumului, 81, 36% din pa rticipanți răspunzând „DA”, statuând însă că numărul
participanților (doar 26,51% din numărul cetățenilor cu drept de vot înscriși) este insuficient pentru
ca referendumul să fie declarat valabil. Cu toate acestea, votul majoritar favorabil al corpului
electoral, deși lipsit de constrângere juridică pentru Parlament, a contribuit la adoptarea unei noi
legi în materia alegerilor parlamentare, legea 35/2008, care însă, spre deosebire de formularea
întrebării de la referendum, nu instituie un scrutin majoritar la două tururi46.
Al doilea moment în care s -a organizat referendum consultativ la inițiativa Președintelui
a fost 22 noiembrie 2009, simultan cu primul tur de scrutin pentru alegerea Președintelui, corpului
electoral fiindu -i supuse spre aprobare sau deza probare două probleme considerate de interes
național. Cele două întrebări înscrise pe două buletine de vot diferite au fost următoarele: „sunteți
de acord cu trecerea la un Parlament unicameral în România?”, respectiv „sunteți de acord cu
reducerea număru lui de parlamentari la maximum 300 de persoane?”. Prin Hotărârea nr. 37 din 26
noiembrie 200947, Curtea Constituțională a validat referendumul și a confirmat rezultatele acestuia,
după cum urmează: 72,31% din participanți au răspuns „DA” la prima întrebare, respectiv 83,31
% la a doua, participarea fiind de 50,94 % din totalul cetățenilor cu drept de vot înscriși pentru
referendum.
În doctrină s -a exprimat opinia conform căreia acest tip de referendum ar trebui să fie
utilizat „cu o anumită prudență și chi ar parcimonie”, „deoarece în materie de opinii consultative
poporul este liber oricând să își exprime orice părere și să își schimbe orice opinie odată formulată,
nimic neputând limita această libertate a sa (…) legitimarea aparentă a unei decizii luate ul terior

44 Art. 11 alin. (3) și (4) din legea 3/2004, introduse prin OUG 103/2009
45 Art. 12 alin. (2) din legea 3/2000
46 Pentru opinia contrară, cu care nu putem fi de acord, că rezultatul referendumului “s -a concretizat” în lege a 35/2008,
vezi L. -F. Mușat, op. cit., p. 70
47 Publicată în Monitorul Oficial nr. 923 din 30 decembrie 2009

41
pe baza unui astfel de referendum -plebiscit (…) poate fi oricând răsturnată în orice moment
ulterior”48.
Conform art. 95 alin. (3) din Constituție, o a treia formă de referendum național se
organizează, în mod obligatoriu, pentru demiterea din funcți e a Președintelui României ,
ulterior suspendării din funcție a acestuia, în condițiile art. 95 alin. (1) și (2) din Constituție,
rezultatele referendumului fiind obligatorii. Astfel, art. 95 dispune: „(1) în cazul săvârșirii unor
fapte grave prin care înca lcă prevederile Constituției, Președintele României poate fi suspendat din
funcție de Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună, cu votul majorității deputaților și
senatorilor, după consultarea Curții Constituționale. Președintele poate da Parlame ntului explicații
cu privire la faptele ce i se impută; (2) propunerea de suspendare din funcție poate fi inițiată de cel
puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor și se aduce, neîntârziat, la cunoștință
Președintelui; (3) dacă propunerea de su spendare din funcție este aprobată, în cel mult 30 de zile
se organizează un referendum pentru demiterea Președintelui”.
De asemenea, conform art. 99 din Constituție, persoana care asigură interimatul funcției
de Președinte poate fi demisă în aceleași cond iții ca și Președintele ales, dacă săvârșește fapte grave,
prin care încalcă prevederile Constituției.
Singura condiție constituțională necesară pentru organizarea acestui tip de referendum
este aprobarea suspendării din funcție a Președintelui de către Parlament, cu majoritatea cerută de
Constituant, legiuitorul neputând adăuga legii supreme și impune alte condiții. Astfel, acest
referendum, la fel precum cel consultativ inițiat de Președinte, se poate desfășura oricând, chiar
simultan cu oricare tip de alegeri, nefiind condiționat de organizarea și desfășurarea acestora,
aspect confirmat de Curtea Constituțională, cu aceeași ocazie cu care a statuat, în același sens, cu
privire la referendumul consultativ organizat de Președinte.
Referendumul local și re vocarea populară a aleșilor locali

Legea 3/2000 prevede în art. 2 alin. (2) o primă formă a referendumului local:
referendumul asupra unor probleme de interes deosebit pentru unitățile administrativ –
teritoriale . Acest tip de referendum se organizează și s e desfășoară potrivit legii 3/2000, astfel
încât este considerat valabil dacă se bucură de participarea a cel puțin jumătate plus unu din
numărul persoanelor înscrise în listele electorale, având dreptul să participe toți cetățenii români
care au împlinit vârsta de 18 ani până în ziua referendumului inclusiv și fiind excluși debilii sau
alienații mintal puși sub interdicție, precum și persoanele condamnate prin hotărâre judecătorească
definitivă la pierderea drepturilor electorale49.
Referendumul asupra unor probleme de interes deosebit pentru unitățile administrativ –
teritoriale are caracter facultativ, la nivelul organizării.
Această variantă de referendum local se poate organiza atât la nivelul unei unități
administrativ -teritoriale, cât și la nivelul subdi viziunilor administrativ -teritoriale ale municipiilor,
astfel că se poate desfășura un referendum în toate satele și localitățile componente ale comunei

48 Ibidem, citând pe I. Muraru, E. -S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, ed. 12, vol. II, Ed. C. H. Beck,
București, 2006, p. 14 1
49 Art. 4 și 5 din legea 3/2000

42
sau orașului ori numai în unele dintre acestea, referendumul la nivel județean putându -se organiza
în toate comunele și orașele din județ sau numai în unele dintre acestea, care sunt direct interesate50.
Un atare tip de referendum local se poate organiza simultan cu un referendum
național, printr -o consultare unică a electoratului, ce va purta asupra a două probleme, una de
interes național și una de interes local, înscrise pe buletine de vot separate51.
Simetric problemelor de interes național ce pot face obiectului referendumului
național inițiat de Președinte, problemele de interes deosebit pentru unităț ile administrativ –
teritoriale ce pot face obiectul unui referendum local se stabilesc de către consiliile locale sau
județene, după caz, la propunerea primarului, respectiv a președintelui consiliului județean sau a
unei treimi din numărul consilierilor lo cali, respectiv al consilierilor județeni52. Dreptul de a decide
problemele are ca titulari exclusivi pe consiliile locale, respectiv județene, primarilor, președinților
consiliilor județene, respectiv unei treimi din concilierii locali sau județeni, după c az, revenindu -le
exclusiv dreptul de a propune asemenea probleme.
Procedeul prin care consiliile decid care probleme propuse pot fi considerate de
interes deosebit este adoptarea sau respingerea, prin hotărâre, a problemei propuse, astfel că
determinarea unei probleme ca fiind de interes deosebit presupune exprimarea voințelor atât a
persoanelor sau organelor ce pot propune atari probleme, cât și a celor ce au dreptul de a decide,
niciuna dintre aceste două categorii neputând stabili singură caracterul de osebit al unei probleme53.
Problemele de interes deosebit nu pot avea decât natură administrativă, și nu
politică, întrucât puterea de reglementare proprie autorităților administrației publice locale prin
care se realizează autonomia locală în statul român, ca stat unitar descentral izat, este limitată la
organizarea aplicării legilor, aceste autorități nedeținând competența de normare directă și primară,
specifică exercițiului funcției legislative.
Sfera problemelor considerate de interes deosebit trebuie să respecte limitele
materiale constând în aceea că nicio problemă nu poate fi calificată și nici stabilită ca fiind de
interes deosebit dacă excede cadrului competențelor organelor administrației publice decizionale
implicate în adoptarea unei hotărâri asupra unei as emenea probleme54.
De asemenea, ca și în cazul referendumului inițiat de Președinte asupra unor
probleme de interes național, nu pot fi considerate probleme de interes deosebit și deci nu pot face
obiectul referendumului local, problemele care, conform art . 152 din Constituție, nu pot face
obiectul revizuirii55.
Obiectul și data referendumului local se stabilesc și se aduc la cunoștință publică,
prin orice mijloace de informare în masă, cu cel puțin 20 de zile înaintea desfășurării acestuia, care
nu se poat e realiza decât într -o singură zi, ce nu poate fi decât duminica56. Obiectul referendumului
poate fi simplu sau multiplu, constând așadar într -una sau în mai multe probleme de interes deosebit
pentru unitatea administrativ -teritorială.

50 Art. 13 din legea 3/2000
51 Art. 2 alin. (3) din legea 3/2000
52 Art. 14 alin. (1) din legea 3/2000
53 G. Gîrleșteanu, Organizarea generală a administrației, op. cit. , p. 154. Pentru exemplificări de posibile probleme
de int eres deosebit, vezi Idem, p. 155
54 Idem, p. 156
55 Art. 3 din legea 3/2000
56 Art. 16 din legea 3/2000

43
Asupra acestora, ce tățenii cu drept de vot din unitatea administrativ -teritorială la
nivelul căreia se organizează referendumul sunt chemați să -și exprime voința prin „DA” sau „NU”,
decizând cu majoritatea voturilor valabil exprimate la nivelul unității administrativ -teritor iale
respective57.
Supravegherea organizării și desfășurării referendumului local se realizează de către
prefect58.
În ce privește efectele referendumului local asupra unor probleme de interes general,
ne raliem opiniilor ce consideră că acestea sunt obl igatorii pentru autoritățile publice locale, în
sensul că instituie în sarcina acestora o obligație de conformare, de receptare prin acte juridice a
problemei supuse consultării59.
În cazul în care consiliile locale sau județene refuză explicit să recunoa scă voința
cetățenească exprimată prin referendum, în sensul că adoptă acte juridice al căror conținut este
contrar deciziei electoratului, prefectul poate sesiza instanța de contencios administrativ, în virtutea
art. 123 alin. (5) din Constituție, care di spune: „prefectul poate ataca, în fața instanței de contencios
administrativ, un act al consiliului județean, al celui local sau al primarului, în cazul în care
consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept”. Instanța poate fie declara neleg alitatea
actului atacat, fie să oblige, prin hotărârea pronunțată, consiliul emitent al actului să adopte un act
administrativ care să înglobeze voința exprimată prin referendum60.
Un al doilea tip de referendum local are ca obiect modificarea limitelor te ritoriale
ale comunelor, orașelor și județelor. Acest tip de referendum local se organizează și se desfășoară
în condițiile legii 3/2000, ale cărei dispoziții sunt aplicabile în mod corespunzător. Este vorba
despre un referendum obligatoriu, art. 13 alin. (3) al legii dispunând că „proiectele de lege sau
propunerile legislative privind modificarea limitelor teritoriale ale comunelor, orașelor și județelor
se înaintează Parlamentului spre adoptare numai după consultarea prealabilă a cetățenilor din
unitățile administrativ -teritoriale respective, prin referendum. În acest caz, organizarea
referendumului este obligatorie”. De asemenea, art. 22 din legea 215/2001 prevede că modificarea
limitelor teritoriale ale diferitelor forme de organizare administrativă a te ritoriului României poate
fi efectuată numai prin lege și după consultarea prealabilă a cetățenilor prin referendum. Sensul
noțiunii de lege este cel de lege parlamentară, delegarea legislativă nefiind posibilă în această
materie.
Rezultatele acestui ref erendum sunt obligatorii, creând în sarcina subiectelor ce pot
exercita inițiativă legislativă, prevăzute de art. 74 alin. (1) din Constituție, obligația de a exercita
inițiativa în sensul exprimat prin referendum.
O a treia formă și a patra formă de ref erendum local sunt referendumul cu privire la
trecerea localităților de la un rang la altul, respectiv cel pentru organizarea de noi comune,
prevăzute de art. 3, respectiv art. 5 ale legii 215/2001. Organizarea și desfășurarea acestor
referendumuri, care s unt obligatorii, se supune, în mod corespunzător, dispozițiilor legii 3/2000.
Modificarea rangului localităților, precum și organizarea de noi comune se realizează prin lege,
numai după organizarea referendumului corespunzător, dublat de consultarea instit uțiilor
implicate. În cazul organizării de noi comune, sunt consultați prin referendum atât cetățenii cu drept

57 Art. 14 alin. (2) din legea 3/2000
58 Art. 46 alin. (1) din legea 3/2000
59 C. Manda, C. Manda, op. cit. , p. 148, citați de G. Gîrleșteanu, Organizarea gen erală a administrației, op. cit., p. 160
60 G. Gîrleșteanu, Organizarea generală a administrației, op. cit., p. 161

44
de vot din unitatea administrativ -teritorială din care se preiau localitățile rurale, cât și cei din
unitățile administrativ -teritoriale ce preia u localitățile rurale în cauză.
Similar confuziei dintre referendum și revocarea populară a Președintelui, în cadrul
democrației semi -directe de la nivel local, legiuitorul face aceeași confuzie între referendum și
revocare populară atunci când o institu ie pe aceasta din urmă, folosind terminologia de referendum,
prevăzând posibilitatea pentru cetățenii cu drept de vot de a decide încetarea înainte de termen a
mandatului organelor administrative alese. Astfel, art. 55 alin. (3) – (7) din legea 215/2001
reglementează referendumul ce are ca obiect dizolvarea consiliului local; art. 99 alin. (3) – (7)
prevede referendumul având ca obiect dizolvarea consiliului județean; art. 70 reglementează, cu
trimitere la art. 55 alin. (3) – (7) în privința procedurii, ref erendumul având ca obiect demiterea
primarului, iar art. 102¹ instituie demiterea prin referendum a președintelui consiliului județean.
În cazul referendumului ce are ca obiect dizolvarea consiliului local, inițiativa aparține,
conform art. 55 alin. (3), unui procent de minimum 25 % din numărul cetățenilor cu drept de vot
înscriși pe listele electorale ale unității administrativ -teritoriale. Valabilitatea referendumului este
condiționată, conform art. 55 alin. (6), de prezentarea la urne a cel puțin jumăt ate plus unu din
numărul total al locuitorilor cu drept de vot din unitatea administrativ -teritorială respectivă. Efectul
referendumului, constând în dizolvarea consiliului local, conform art. 55 alin. (6), este condiționat
de pronunțarea în acest sens a c el puțin jumătate plus unu din numărul total de voturi valabil
exprimate. Prin prisma acestui efect – încetarea înainte de termen a mandatului întregului organ
reprezentativ local -, produs, conform art. 55 alin. (7) din lege, la data rămânerii definitive și
irevocabile a hotărârii judecătorești de validare a rezultatelor referendumului, putem susține că este
vorba despre o veritabilă revocare populară colectivă.
Simetric, același lucru se poate susține și despre referendumul având ca obiect încetarea
înain te de termen a mandatului consiliului județean, singura diferență procedurală față de
referendumul pentru dizolvarea consiliului local constând în procentul cetățenilor ce îl pot iniția,
mai redus de această dată, și anume 20 % din numărul cetățenilor cu d rept de vot înscriși pe listele
electorale ale județului.
Referendumul având ca obiect încetarea înainte de termen a mandatului primarului, adică
demiterea acestuia, în termenii legii 215/2001, spre deosebire de referendumurile privind
dizolvarea consiliu lui local, respectiv județean, poate fi inițiat de minimum 25 % din numărul total
al electorilor înscriși pe listele electorale ale unității administrativ -teritoriale în cauză, care însă
trebuie, conform art. 70 alin. (2) și (4) din lege, să adreseze în ac est sens o cerere scrisă prefectului.
Procentul trebuie să fie întrunit, conform art. 70 alin. (4), în fiecare dintre localitățile componente
ale orașului, municipiului, comunei. Cererea trebuie să conțină, conform art. 70 alin. (3) din lege:
motivele ce i -au stat la bază, ce sunt circumscrise de alin. (2) al aceluiași articol – nesocotirea de
către primar a intereselor generale ale colectivității locale sau neexercitarea atribuțiilor ce îi revin,
potrivit legii, inclusiv a celor pe care le exercită ca repr ezentant al statului; datele de identificare
ale alegărilor ce solicită organizarea referendumului (nume, prenume, data și locul nașterii, seria și
numărul buletinului sau ale cărții de identitate); semnăturile olografe ale acestora.
Efectele acestui refe rendum, produs la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii
judecătorești de validare a rezultatelor sale, legitimează faptul că în realitate este vorba despre o
revocare populară individuală, chiar mai eficace decât revocarea Președintelui, înt rucât aceasta din
urmă nu poate fi inițiată direct de către cetățeni. Simetric, aceleași precizări îl vizează și pe
președintele consiliului județean, (căruia, conform art. 102¹ din lege, îi sunt aplicabile dispozițiile
art. 70).

45
Ca procedeu de intervenție directă a corpului electoral prin care se exercită direct
suveranitatea, inițiativa populară este instituită, sub forma inițiativei legislative în materia legilor
organice și ordinare, în art. 74 din Constituție, respectiv sub forma inițiativei în materia revizuirii
Constituției, în art. 150 din legea supremă. Ambele tipuri de inițiativă sunt formulate.
Potrivit art. 74 alin. (1) din Constituție, inițiativa legislativă aparține, după caz, guvernului,
deputaților, senatorilor sau unui număr de cel puțin 100. 000 de cetățeni cu drept de vot. Cetățenii
care își manifestă dreptul la inițiativă legislativă tre buie să provină din cel puțin un sfert din județele
țării, iar în fiecare din aceste județe, respectiv în municipiul București, trebuie să fie înregistrate
cel puțin 5. 000 de semnături în sprijinul acestei inițiative.
Obiectul inițiativei legislative cet ățenești nu poate consta, conform art. 74 alin. (2), în
probleme fiscale, cele cu caracter internațional, amnistia și grațierea. Cetățenii ce exercită dreptul
la inițiativă legislativă pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiect ele
de legi, conform alin. (4) al aceluiași articol constituțional.
Conform art. 150 alin. (1) și (2) din legea fundamentală, inițiativa populară în
materia legilor constituționale, a revizuirii Constituției, poate fi exercitată de cel puțin 500. 000 de
cetățeni cu drept de vot, care trebuie să provină din cel puțin jumătate din județele țării, iar în fiecare
din aceste județe sau în municipiul București trebuie să fie înregistrate cel puțin 20. 000 de
semnături în sprijinul acestei inițiative.
Nu pot f ace obiectul acestei forme de inițiativă populară dispozițiile constituționale
la care face referire art. 152 alin. (1), și anume cele privind caracterul național, independent, unitar
și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, inte gritatea teritoriului,
independența justiției, pluralismul politic și limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii. De
asemenea, dispunând că nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea
drepturilor și a libertăților fundamentale a le cetățenilor sau a garanțiilor acestora, art. 152 alin. (2)
din Constituție prohibește orice inițiativă populară de revizuire constituțională cu un atare efect.
Cu respectarea exigențelor constituționale, condițiile concrete ale exercitării
inițiativei populare, atât în materie legislativă organică și ordinară, cât și în ce privește legile
constituționale, fac obiectul legii 189/1999 privind exercitarea inițiativei legislative de către
cetățeni61.
Astfel, promovarea inițiativei legislative a cetățenil or se asigură de către un comitet
de inițiativă, care îi reprezintă pe cetățenii ce susțin propunere legislativă și care este alcătuit din
cel puțin 10 cetățeni cu drept de vot, care nu pot fi persoanele alese in funcție prin vot universal,
membrii Guvernu lui, persoanele numite in funcție de primul -ministru sau care nu pot face parte,
potrivit legii, din partide politice. Componența comitetului se aduce la cunoștință, împreună cu
propunerea legislativă obiect al inițiativei, prin publicare in Monitorul Ofic ial al României, Partea
I.
Propunerea legislativă obiect al inițiativei legislative trebuie întocmită de comitetul
de inițiativă în forma cerută pentru proiectele de lege si însoțită de o expunere de motive semnată
de toți membrii comitetului. Propunerea se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, în
maximum 30 de zile de la emiterea avizului obligatoriu de către Consiliul Legislativ, realizată în
cel mult 30 de zile de la sesizare. Avizul se publică odată cu propunerea legislativă.

61 Art. 2 -9

46
Promovarea propunerii legislative publicate se face pe baza adeziunii cetățenilor,
atestată prin semnarea de către aceștia a listelor de susținători. Pentru a atesta respectarea
condițiilor de situare în teritoriu impuse de Constituant, listele se întocmesc cu respe ctarea
organizării administrativ -teritoriale a țării și cuprind, sub sancțiunea neluării în considerare:
denumirea propunerii legislative obiect al inițiativei și identificarea Monitorului Oficial al
României în care a fost publicată, județul și localitate a în care își au domiciliul sau reședința
susținătorii, numele, prenumele, domiciliul, menționarea actului de identitate și a codului numeric
personal, precum și semnăturile lor. Delegarea sau reprezentarea sub orice formă pentru semnarea
listei sunt prohi bite. Pentru a proteja libertatea susținerii prin semnarea listei, este incriminată ca
infracțiune constrângerea unei persoane sau inducerea ei în eroare ori determinarea ei în orice alt
mod ca împotriva voinței sale să semneze lista de susținători.
Legiuitorul prevede expres condițiile de imprimare a listelor de susținători, precum
și cele privind păstrarea listelor, odată semnate, exemplarul în original păstrându -se la Curtea
Constituțională, iar o copie a acestuia la Parlament.
Atestarea calității de cetățean cu drept de vot și a domiciliului susținătorilor se face
de către primarul localității fie personal, fie, în localitățile urbane, prin funcționarii primăriei pe
care îi împuternicește în acest scop. Termenul de atestare este de cel mult 15 zil e lucrătoare de la
înregistrarea dosarului la primărie. Atestarea se face prin verificarea listei de susținători, iar în ce
privește domiciliul, în colaborare cu organul local de poliție, dacă este cazul. În vederea atestării,
dosarul cuprinzând listele în original cu datele și semnăturile susținătorilor din localitate se depune
la primărie.
Semnăturile, precum și orice altă prevedere cuprinsă în listele de susținători pot fi
contestate de orice persoană interesată, care are, în acest sens, dreptul de con sulta dosarul.
Contestația se adresează primarului, în scris. În cazul în care contestația privește realitatea
semnăturii, primarul o soluționează, solicitând susținătorului să confirme semnătura. Dacă acesta
nu poate să confirme semnătura sau refuză să o facă, lista nu va fi luată în considerare. Dispoziția
primarului prin care soluționează contestația poate fi contestată la judecătorie, care se pronunță cu
citarea părților, potrivit procedurii ordonanței președințiale. După atestare lista de susținători n u
mai poate fi contestată.
Înregistrarea propunerii legislative obiect al inițiativei populare se face la Camera
competentă a Parlamentului, însoțită de expunerea de motive și de originalele listelor de susținători,
la cererea semnată de membrii comitetu lui de inițiativă. În vederea promovării și susținerii
inițiativei după înregistrare, cererea trebuie să cuprindă și împuternicirea a cel mult 5 membri care
reprezintă comitetul în acest scop. Camera trebuie să trimită originalele listelor de susținători l a
Curtea Constituțională și păstrează o copie a acestora.
Înregistrarea propunerii se face în termen de cel mult 6 luni de la data publicării
acesteia, după împlinirea acestui termen propunerea nemaiputând fi prezentată decât ca o nouă
inițiativă legislat ivă. Dacă la data înregistrării nu sunt atestate toate listele de susținători ca urmare
a nerespectării termenului de atestare, președintele Camerei Parlamentului solicită Guvernului
urgentarea operațiunilor de atestare, listele de susținători depuse în co mpletare, dar nu mai târziu
de 7 zile de la atestare, fiind considerate în termen.
În virtutea exercitării de către Curtea Constituțională a competenței sale
constituționale prevăzute la art. 146 lit. j) din legea supremă, aceea de a verifica îndeplinirea
condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni, Curții îi vor fi trimise numai
liste de susținători atestate. Curtea, din oficiu sau pe baza sesizării președintelui Camerei

47
Parlamentului la care s -a înregistrat inițiativa, verifi că62 următoarele: caracterul constituțional al
propunerii legislative obiect al inițiativei; îndeplinirea condițiilor referitoare la publicarea
propunerii; dacă listele de susținători sunt atestate; întrunirea numărului minim de susținători
pentru promovare a inițiativei, prevăzut la art. 74 și, după caz, la art. 150 din Constituție; respectarea
dispersiei teritoriale în județe și în municipiul București, prevăzută de aceleași articole.
Curtea se pronunță în termen de 30 de zile de la sesizare asupra propune rii
legislative și în termen de 60 de zile de la sesizare asupra propunerii de revizuire a Constituției.
Decizia sau, după caz, hotărârea Curții se comunică președintelui Camerei Parlamentului care a
sesizat -o și se publică în Monitorul Oficial al României , Partea I. De la data primirii hotărârii Curții,
Camera Parlamentului sesizată cu inițiativa legislativă începe procedura parlamentară de legiferare.
În acest din urmă caz Curtea se pronunță, prin decizie, și asupra constituționalității propunerii de
revizuire a Constituției, potrivit art. 146 lit. a) din Constituție.
Ca procedeu de participare cetățenească la luarea deciziilor la nivel local, inițiativa
populară este prevăzută de legea 215/200163, conform căreia proiectele de hotărâri ale consiliilor
locale și județene pot fi propuse nu doar de consilierii locali, respectiv județeni, de primari sau
viceprimari, de președinții consiliilor județene sau de vicepreședinții acestora, ci și de către
cetățeni64.
Dreptul de inițiativă cetățenească în materie se exercită prin propunerea de către
cetățeni, consiliilor locale și consiliilor județene pe a căror rază teritorială domiciliază, spre
dezbatere și adoptare, a unor proiecte de hotărâri. Promovarea unor asemenea proiecte poate fi
inițiată de un ul sau mai mulți cetățeni cu drept de vot, dacă proiectul este susținut, prin semnături,
de cel puțin 5% din populația cu drept de vot a unității administrativ -teritoriale respective.
Inițiatorii au obligația de a depune la secretarul unității administrat iv-teritoriale
forma propusă pentru proiectul de hotărâre, care va fi afișat prin intermediul secretarului, în scopul
informării publice. Listele de susținători trebuie întocmite de către inițiatori, sub forma
formularelor puse la dispoziție de către secre tarul unității administrativ -teritoriale. Listele trebuie
să cuprindă următoarele mențiuni: numele, prenumele și domiciliul, seria și numărul actului de
identitate și semnăturile susținătorilor, putând fi semnate exclusiv de către cetățenii cu domiciliul
pe raza teritorială a unității administrativ -teritoriale respective. Consiliul local sau județean al
acesteia va dezbate proiectul de hotărâre astfel depus.
După depunerea documentației și verificarea acesteia de către secretarul unității
administrativ -teritoriale, proiectul de hotărâre inițiat de cetățeni urmează procedurile
regulamentare de lucru ale consiliului, local sau județean.

62 Art. 7 din legea 189/1999; art. 48 și 49 din legea 47/1992 de organizare și funcționare a Curții Constituționale
63 Art. 109 -111
64 Art. 45 alin. (6) și art. 97 alin. (2) din legea 215/2001

48
IV.Concluzii
Ca urmare a yschimbãrii radicale survenite în decembrie '89, actualul sistem politic din
România poate fi edificator pentru evidențierea elementelor de fond, care întrã în definirea unui
sistem politic.
Așa cum am ivãzut, democrația apare că un concept și un fenomen integrator, în care
sunt sistematizate și interactivizate valorile morale, poli tice și juridice ale societãții, într – un
context social – istoric determinat.
Exercițiul elementelor democrați ei presupune, în mod necesar și prioritar, existența și
funcționarea statului de drept și implicit, ia separației puterilor în stat că mecanism intem
alcãtuit din contraponderi și frâne chemate sã înlãture ipericolul alunecãrii spre adoptarea unor
mãșuri tiranice.
O analizã yde ansamblu ia sistemului juridic oferã numeroase repere – garanții
pentru democrația româneascã.
Legea fundamentalã a statului:
a. suveranitatea naționalã iaparține poporului român;
b. poporul, că titular exclusiv ial suveranitãții, își exercitã aceastã atribuție fie direct, fie
prin referendum, fie indirect prin organele sale reprezentative.
Parlamentul, potrivitxConstituției, este organul reprezentativ suprem al poporului român
și unică autorjtate legiuitoare a tãrii. El ieste ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber
exprimat. Președintele României este, de asemenea, ales prin vot universal, egal, direct, secret și
liber exprimat, iar demiterea lui din funcție poate fi fãcutã numai prin referendum.
Acesta este organizat la inițiativa Președintelui și vizeazã exprimarea voinței poporului cu
privire la problemele de interes național. yTotodatã, poporul ieste și subiect nemijlocit în procesul
legiferãrii, beneficiind de dreptul de a avea, cu respectarea anumitor condiții procedurale, initiativã
legislativã;
c.autoritãțile publice centrale (parlamentul, guvemul și autori -tatea judecãtoreas cã) sunt
organizate și functioneazã că "pãrti" rela -tiv independente și interdependente ale unuia și aceluiași
sistem, organic articulat și ierarhizat, având că finalitãți majore atlrmarea și ocrotirea demnitãții
omului, a drepturilor și libertãților cetãt enilor, liberă dezvoltare a personalitãții umane, instaurarea
dreptății și promovarea plurarismului politic.
Autoritãtile administratiei publice – consiliile locale isi primarii -sunt alese prin vot
universal, iegal, direct, secret si lib er exprimat, iar principiile de bazã ale administratiei publice îrt
unitãtile administra tiv teritoriale sunt principiul autonomiei loca1e si principiul descentralizãrii;
d. tot sub aspectul valorilor democratice ale societãții, legiuitorul român a reglementat
principiul pluralismului, asigurat prinxpluripartidism și libertatea de constituire și de acti une a
partidelor politice. Că o garanție a democrației, prin lege se stabilește cã pot fi declarate

49
neconstituționale numai acele partide politice care, prin scopul declarat ori activitatea lor, sunt
potrivnice suveranitãții, integritãții sau iindependenței României, plural ismului politic sau
principiilor statului de drept;
e. principiul majoritãții este iconsacrat prin reglementarea cvoru – mului legal necesar
pentru adoptarea legilor tsi a hoțãrârilor de cãtre Camerele Parlamentului, precum și a inițiativelor
de revizuire a Constituției;
f. drepturile și libertãțile fundamentale sunt nu numai consacrate exhaustiv, dar acestora
li se asigurã realizarea, îrt fapt, printr -uniadevãra t sistem de garanții constituționale;
g. constituția deține isupremația în piramidă juridicã a societãții; sancțiunea acestei
supremații este controlul constitutionalit ãții legilor, regulamentelor Camerelor și ordonanțelor,
prin Curtea Constituționalã c are este un organ special și specializat.
Mentinând practic a deja consacratã iîn difer itele sisteme juridice a1e statelor lumii,
Adunarea Românã nu a mai menționat expres în textul legii fundamentale principiul separației
și echilibrului puterilor în stat, iel fiind însã reținut în substanță textelor constituționale.

50
Bibliografie
• „Monitorizarea activității parlamentare a reprezentanților minorităților naționale” (PDF).
Material editat de Fundația Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală și
Asociația Pro Democrația. 2007 . Accesat în 25 februarie .
• „Organizarea sistemului judiciar în România” (PDF). Consiliul Suprem al Mag istraturii.
2008 . Accesat în 12 februarie . Parametru necunoscut |accessyear= ignorat (posibil, |access –
date= ?) (ajutor ); Verificați datele pe ntru: |access -date= (ajutor )
• „Romanian Legal system” . CIA Factbook. 2000 . Accesat în 11 iunie 2019.
• 18 organizații ale minorităților naționale vor fi reprezentate în Parlament – HotNews.ro –
Accesat la data de 25.02.20 19
• Art. 85 din Constituția României
• Art.81 din Constituția României
• BIRN Romania Partners EDRC on Ethnic Minority Issues – Accesat la data de 25.02.20 19
• Bos, Stefan (01 January 2007). „Bulgaria, Romania Join European Union” . VOA News.
Voice of America. Arhivat din original la 6 July 2009 . Accesat în 2 January 2009 . Verifica ți
datele pentru: |date= (ajutor )
• Camera Deputaților – Palatul Parlamentului – Accesat la data de 12.02.2009
• Constituția României – Titlul I, Principii generale – Statul român, Articolul 1. – Accesat la
data de 12.02. 2019
• Contribuții privind viața politică din România: evoluția formei de guvernămînt în istoria
modernă și contemporană , Ioan Scurtu, Editura științificǎ și enciclopedicǎ, 1988
• Curtea Constituțională a României – Legea Nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea
Curții Constituționale – Accesat la data de 1 2.05.2019
• Dicționarul partidelor politice din România: 1989 -2001 , Stan Stoica, Editura Meronia,
2001
• Drăganu T. „Drept constituțional și instituții politice”, vol. I , Lumina Lex 2000, p. 266.
• Drăganu T. „Drept constituțional și instituții politice”, vol. I , Lumina Lex 2000, p. 279 –
286.
• Drăganu T. „Drept constituțional și instituții politice”, vol. I , Lumina Lex 2000, p. 276 –
278.
• Drept constitutional, Marius Andreescu; Andra Pura n, Editia a -3a, Editura C.H.Beck
• Drept electoral, Elena Madalina Nica, Editura Universul Juridic
• Drept Online – Constitutia Romaniei din 2003 – Legea de revizuire a Constituției României
nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul național din 18 -19 octombrie 2003 și a
intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărâri i Curții Constituționale nr. 3
din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului național din 18 -19
octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituției României. – Accesat la data de
15.05.2019
• Enciclopedia istoriei politice a Român iei: 1859 -2002 , Stelian Neagoe , Editura Institutului
de Științe Politice și Relații Internaționale, 2003
• Enciclopedia partidelor politice din România, 1859 -2003 , Ioan Scurtu, Editura Meronia,
Political parties, 2003
• Encyclopedia Britannica – Romania -> Government and society – Accesat la data de
18.04.2019
• Gov.ro – Guvernul României – Prezentare – Accesat la data de 16.05.2019

51
• Guvernul României – Palatul Victoria – Accesat la data de 30.04.2019
• Oameni politici români – enciclopedie , Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București,
2007 – recenzie p. 93 -94.
• Partidele politice din România 1918 -1940: programe și orientă ri doctrinare , Gheorghe
Sbârnă, Editura Sylvi, 2001
• Partidele politice din România, 1862 -1994: enciclopedie , Ion Alexandrescu, Editura
Mediaprint, 1995
• Președintele României – Palatul Cotroceni – Accesat la data de 12.0 3.2019
• Prezentare. – Înalta Curte de Casație și Justiție a României – Accesat la data de 13.03.2019
• România, viața politică în documente , Arhivele Statului din România, 1945
• Senat.ro – Organizarea și funcționarea – Accesat la data de 13.03.2019
• Sistemul partidelor politice din România, 1919 -1940 , Alexandru Gh. Savu, Editura
științifiǎ și encilopedicǎ, 1976