Programul de studii: DREPTURILE OMULUI [606723]

Programul de studii: DREPTURILE OMULUI

DREPTURILE OMULU I ÎN ERA INTEGR ĂRII SI
GLOBALIZ ĂRII

COORDONATOR, ABSOLVENT: [anonimizat]. Univ. Dr. PETRU DUNCA CHI Ș (căs) IEUDEAN ANU ȚA

2020

2

CUPRINS
CAPITOLUL I.
PREZENTARE GENERALĂ
ARGUMENT …………………………………………………. …………………… 4
1.1.IMPORTAN ȚA DREPTURILOR ÎN EPOCA CONTEMPORAN Ă………… 5
1.2.PRINCIPALELE ORGANIZA ȚII ȘI ORGANISME INTERNA ȚIONALE CARE AU
ATRIBU ȚII ȘI PREOCUP ĂRI ÎN DOMENIUL PROMOV ĂRII ȘI PROTEC ȚIEI
DREPTURILOR OMULUI ……………………………………………………………… .9

CAP ITOLUL II.
PROTEC ȚIA DREPTURILOR OMULUI PRIN REGLEMENT ĂRI JURIDICE
2.1.DOCUMENTE ADOPTATE DE ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR
UNITE …………………. …………………………………………………………………………………………… 14
2.2.DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI
(1948) ……………………. …………………………….. ……………………………………………………… …..15
2.3.PACTUL INTERNAȚIONAL CU PRIVIRE LA DREPTURILE CIVILE SI
POLITICE ……………………………………………………………………………………………. …………… 18
2.4.PACTUL INTERNAȚIONAL CU PRIVIRE L A DREPTURILE ECONOMICE,
SOCIALE ȘI CULTURALE …………. ………………………………………………………………. …….20
2.5.CONVENȚIA INTERNAȚIONALĂ PRIV IND ELIMINAREA TUTUROR
FORMELOR DE D ISCRIMINARE RASIALĂ …………………… ……… ……………….. …….. .22
2.6.CONVENȚIA ÎMPOTRIVA TORTURII ȘI ALTOR PEDEPSE ORI TRATAMENTE
DE CRUZIME INUMANE SAU DEGRADANTE …………………….. …………. …….. ………. 23
2.7.CONVENȚIA ASUPRA ELIMINĂRII TUTUROR FORMRLOR DE DISCRIMINARE
FAȚĂ DE FEMEI…………………………………….. …………………………………… …………………..25
2.8.CONVENȚIA CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI………………… ………….. ..26
2.9.MECANISME ȘI PROCEDURI DE PROTECȚIE A REPTURILOR OMULUI SUB
EGIDA ECOSOC………………………….. ……………………………………. …………………………….28

3

CAP ITOLUL III.
CONSILIUL EUROPEI
3.1.NOTIUNI INTRODUCTIVE …………………… ……………………………………… 34
3.2.CARTA SOCIAL EUROPEANA (1961) ȘI CARTA SOCIALĂ EUROPEANĂ
REVIZUITĂ (1996) ……………………………………… ……….. ………………….. 37
3.3.ALTE CONVENTII ALE CINSILIULUI EUROPEI …………………………… ………50

CAP ITOLUL IV.
PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI Î N UNIUNEA EUROPE ANĂ
4.1.PRINCIPIUL RESPECTĂRII DREPTURILOR OMULUI ÎN CARTA O.N.U ……..5 4
4.2.TRATATUL DE LA AMSTERDAM ………………………………………………… 56
4.3.ORGANISME INTERNAȚIONALE PENTRU PROTECȚIA ȘI GARANTAREA
DREPTURILOR OMULUI …………………………………………………………. …………………………59
4.3.1 ORGANISME CONSTITUITE ÎN SISTEMUL NAȚIUNILOR UNITE………….. …59
4.3.1.1.COMISIA DREPTURILOR OMULUI …………………………………… ….60
4.3.1.2.SUB -COMISIA PENTRU PREVENIREA DISCRIMINĂRILOR ȘI
PROTECȚIA MINORITĂȚILOR ……………… ……. ……………… ……………… 60
4.3.1.3.COMITETUL DREPTURILOR OMULUI ……………………… …… ……… 61
4.3.1.4.COMITETUL PENTRU DREPTURILE ECONOMICE, SOCIALE ȘI
CULTURALE …………… …..…………… …..……………………………………… 61
4.3.1.5.COMITETUL PENTRU ELIMINAREA DISCRIMINĂRII RASIALE …… ..62
4.3.1.6.COMITETUL PENTRU ELI MINAREA DISCRIMINĂRII ÎMPOTRIVA
FEMEII ………………………………………………………………………………………… .62
4.3.1.7.COMITETUL ÎMPOTRIVA TORTURII ……………………………………… .62
4.2.1.8.COMITETUL PRIVIND DREPTURILE COPILULUI ………………………… 63
CAP ITOLUL V.
APLICATIE PRACTICA PRIVIND PROTECTIA DREPTURIL OR OMULUI IN
SISTEMUL EUROPEAN
5.1.CAZUL GOLDER ………………… ………………………………………… ……… ….64
CONCLUZII ………………………………………………………………………………… ….74
BIBLIOGRAFI E…………………………………………… ……………………………… ……76

4

ARGUMENT

Drepturile omului au fost o preocupare majoră a filosofilor, avocaților și a altor gânditori din
diferite epoci. Ce este omul? Cum să trăiască? Cum să fii protejat? și multe alte întrebări au
tulburat, de la început, mulți filosofi și mari gânditori ai ant ichității, care au dat răspunsuri, în
primul rând, în lumina a ceea ce le oferă viața din jurul lor.
Abordarea internațională a problemei drepturilor omului a avut loc în strânsă legătură cu
procesul general de cristalizare și definire a idealurilor fundamentale sociale și umanitare.
Protecția legală a drepturilor omului la nivel internațional este, totuși, o prerogativă a lumii
moderne, a contemporaneității. S -a dezvoltat cu dreptul internațional și am putea spune că
punctul de plecare au fost câteva convenții internaționale care vizau în primul rând dreptul
umanitar, și în special „umanizarea războiului”.
Procesul internațional pentru drepturile omului a sufer it o dezvoltare miraculoasă în anii de la
fondarea Organizației Națiunilor Unite, ceea ce a condus la afirmarea „a treia generație” a
drepturilor omului.
Dacă inițial drepturile omului au fost afirmate în domeniul civil și politic drept drepturile
omului ș i drepturile cetățeanului „din prima generație”, dacă atunci preocupările sociale au
condus la necesitatea recunoașterii și includerii în constituțiile statului a unei „a doua generații”
a drepturilor omului, Drepturile economice și sociale, în timp, solid aritatea umană,
responsabilitatea oamenilor în crearea unui viitor comun au proiectat la dimensiuni
internaționale cooperarea statelor pentru recunoașterea și garantarea drepturilor unei „a treia
generații: dreptul la viață, dreptul la dezvoltare, dreptul la pace, dreptul la un mediu de viață
sănătos.
Există o legătură strânsă și permanentă între cele trei generații ale drepturilor omului,
întrucât în condițiile actuale ale evoluției societății internaționale devine din ce în ce mai clar că
drepturile pol itice și civile nu pot fi garantate independent de viața economică și socială, la fel
cum ambele categorii de drepturi trebuie să fie asigurate în mod eficient prin intermediul
mecanismului drepturilor de solidaritate „a treia generație”. Prin urmare, înce rcările de a exagera
importanța unei anumite categorii de drepturi în detrimentul altora, pentru a contesta caracterul

5
unora sau al altor drepturi recunoscute – orice drept în cauză riscă să afecteze grav conceptul
drepturilor omului, aplicarea sa practică în viața internă a fiecărei țări și în relațiile mondiale.
În zilele noastre, a fost lansată o adevărată campanie de informare asupra tuturor
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. La Geneva, precum și în alte centre cu
activități specifice în domeniu, au fost publicate numeroase documente, în principalele limbi
internaționale, privind drepturile omului.
În țara noastră, din 1945 până în decembrie 1989, nu existau practici politice și
democratice în niciun domeniu al vieții sociale și nu exis tau reglementări legale cu privire la
problema sensibilă a drepturilor omului. În aceste condiții, orice contribuție în domeniul
legislativ, cu accent pe problemele drepturilor omului, de la specialiști și politicieni, permite
realizarea și îmbunătățirea c adrului legal în care se desfășoară activitatea complexă a societății
românești, statul având obligația de a crea necesarul mecanisme care să garanteze respectarea
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, la nivelul cerințelor standardelor și
dispozițiilor actelor normative și a experienței țărilor cu tradiție democratică îndelungată .
1.1. Importanta drepturilor omului în epoca contemporană
Fiind unul dintre cele mai largi subiecte abordate la nivel internațional – problema
drepturilor omului – a fost, va fi și va rămâne în centrul preocupărilor statelor, precum și a unor
organisme și întâlniri internaționale importante, devenind acum un subi ect foarte comun atât în
domeniul specializat. lucrări, precum și în dezbateri publice.
Acum, la începutul secolului și al mileniului, umanitatea reflectă asupra siguranței ființei
umane și se întreabă dacă această creație rațională a naturii este mult m ai bine protejată și
protejată decât în trecut.
Comunitatea internațională este astăzi mai mult decât oricând preocupată de cea mai
largă promovare a drepturilor omului, de crearea unui cadru juridic mai divers și cuprinzător
pentru cooperarea internațio nală în acest domeniu, realizarea unui sistem de apărare mai
complex, în moduri juridice diferite. drepturile omului în diverse domenii și pentru a asigura
aplicarea lor deplină, inclusiv prin sancționarea încălcărilor normelor de drept existente,
indifere nt de forma pe care o iau.
Această manifestare intensă a problemei drepturilor omului nu se datorează doar
preocupării pentru necesitatea de a promova și garanta drepturile și libertățile inerente ființelor
umane, ci rezultă din faptul că de multe ori „ign oranța, uitarea sau disprețul pentru ființe umane”

6
au dus la situații de conflict care pun în pericol climatul de pace, stabilitate și securitate, așa cum
este, din păcate, astăzi pe întregul glob.
Putem concluziona astfel că problema drepturilor omului es te în esență legată de relația
dintre om și mediul social, în continuă evoluție (conflicte armate, dezvoltare tehnologică,
globalizare, diferențe culturale, sărăcie, terorism, corupție).
Drepturile omului au devenit una dintre ideile centrale ale vremii, c are tinde să fie
acceptată de toate statele lumii, dincolo de toate aspectele istorice, culturale, economice.
Interesul manifestat de comunitatea internațională pentru drepturile omului – element
esențial care asigură progresul, bunăstarea și civilizația î n orice societate – este dovedit în primul
rând de numărul mare de instrumente legale care le consacră, în total aproximativ 250 de
instrumente, care enumeră și reglementează peste 60 de drepturi și libertăți fundamentale. Peste
100 din aceste instrumente au fost adoptate în sistemul Națiunilor Unite, 7 dezvoltate în cadrul
Conferinței privind securitatea și cooperarea în Europa, peste 40 de către Consiliul Europei; la
acestea se adaugă cele adoptate de Organizația Statelor Americane și Organizația Unității
Africane. Deci, în paralel cu acțiunile statelor membre ale comunității internaționale, în special
concentrate în sistemul ONU; Au existat, de asemenea, unele preocupări privind reglementarea
diferențiată, la nivel regional, de către unele grupuri de stat e, precum: „Actul final al Conferinței
de la Helsinki” din 1975, Viena 1986, Carta Parisului – 1990, s.a. adoptat în cadrul Organizației
pentru Securitate și Cooperare în Europa. În cadrul subregional, Consiliul Europ ei a adoptat
„Convenția pentru protecți a drepturilor omului și a libertăților fundamentale la care sunt acum
34 de state părți”. Pe continentul latino -american, „Convenția americană pentru drepturile
omului” a fost adoptată în 1986 la San Jose, iar pe continentul african, „Carta africană a
drepturilor omului și popoarelor”.
Dar simpla înrădăcinare a drepturilor omului nu este suficientă pentru a asigura
finalitatea lor. De asemenea, au fost concepute și implementate sisteme de garanție care tind să
protejeze, la nivel internațional, ființa umană în orice circumstanțe: timp de pace sau în perioade
de conflict armat sau situații de dezastre naturale sau tehnologice.
Astfel, pe lângă mecanismele comunității internaționale, în unele state au fost create
câteva structuri de asistență juridică și socia lă care contribuie la protejarea drepturilor omului la
nivel național. Prin urmare, în cazul firmelor de avocatură din unele țări, a fost înființată o
comisie care se ocupă în principal de protecția drepturilor omului în chestiuni juridice, în altele
asistența juridică gratuită este oferită persoanelor care nu au resurse financiare. De asemenea, au

7
fost create comitetele și asociațiile pentru drepturile omului pentru a sfătui guvernele în
problemele drepturilor omului sau cu privire la modalitățile de integ rare a standardelor
internaționale de protecție în legislație sau practică. În România, un astfel de rol îl are Asociația
de Drept Umanitar din România.
Mijloacele practice prin care se respectă aceste drepturi sunt extrem de diverse și uneori
diferă de la un stat la altul. Aproape toate constituțiile lumii garantează dreptul persoanelor care
au fost prejudiciate în dreptul lor de a solicita dreptate. Într -o serie de constituții, instituția
Ombudsmanului, cunoscută și sub numele de Avocatul General, comisar parlamentar, controlor
de stat etc., a fost recunoscută și consacrată.
Cu toate acestea, este clar că, în ciuda progreselor înregistrate în protejarea și garantarea
drepturilor omului, în unele părți ale lumii prin menținerea factorilor de insecuritate, o serie de
drepturi fundamentale, începând cu dreptul la viață, sunt puse în pericol sau nu sunt garantate. În
cele mai sărace țări din Africa, Asia și alte continente, o mare parte a populației trăiește în cea
mai grea mizerie, neputând spera la o viață ma i bună. Educația, cultura, sănătatea sunt noțiuni
abstracte pentru ei.
Astfel, conform raportului de dezvoltare umană din 1997, aproximativ 1,3 miliarde de
persoane trăiau cu un venit mai mic de 1 dolar pe lună, aproximativ un miliard erau analfabeți,
peste un miliard nu aveau apă curentă și peste 800 de milioane sufereau din cauza că le era
foame sau nu avea mâncarea necesară.
În aceste condiții, comunitatea internațională nu poate rămâne insensibilă și ca urmare,
au fost luate unele măsuri. Astfel, Summit -ul de la Copenhaga pentru Dezvoltare Socială din
1995 a recunoscut obiectul eradicării sărăciei ca imperativ etic, socia l, politic și moral al
omenirii .
În această direcție, a depășit obstacolele în realizarea drepturilor omului. Adunarea
generală a ONU a adoptat Convenția internațională privind suprimarea eliminării terorismului.
Un alt motiv care sfidează drepturile omului este conflictele armate, care au izbucnit pe
Pământ, reclamând zeci de milioane de victime, degradând mediul na tural și pot provoca
catastrofe ecologice. Au existat situații în care forța și amenințarea au fost folosite pentru a
impune respectarea drepturilor omului. Aceste acțiuni se bazează pe faptul că orientările de bază
impuse de regulile dreptului internațional includ combaterea ș i reprimarea încălcărilor masive și
flagrante ale drepturilor omului.

8
Un exemplu în acest sens sunt evenimentele din Iugoslavia, unde NATO a intervenit în
armată, pornind de la oda de apărare a drepturilor unei minorități etnice, ignorate și condamnate
la frustrări sub pretextul suveranității naționale. Dar, așa cum au constat at pacifistii care s -au
opus intervenției NATO din 1999 împotriva dictatorului Milosevic în Iugoslavia, acea tactică a
fost decisivă pentru a submina o putere nelegitimă.
Cu toate acestea, scopul liderilor militari de la Bruxelles de a -i convinge pe sârbi să
respecte drepturile albanezilor kosovari nu și -a atins obiectivul, dar în primă instanță a contribuit
la emigrarea în masă din țara lor în țările vecine.
Din această perspectivă a drepturilor omului, este îngrijorător faptul că terorismul este o
politic ă de stat în unele țări, guvernele acționând sub pretextul idealului identității naționale sau
al revendicărilor religioase.
În ultima vreme putem vorbi despre un adevărat terorism religios în unele zone ale lumii,
terorism care nu lasă pe nimeni indiferen t, pentru că reprezintă o revenire la trecutul acelor zone,
o îndepărtare de la valorile și semnificațiile civilizației. Convingătoare în acest sens sunt
evenimentele din Afganistan, în care așa -numiții talibani, studenții fundamentaliști ai islamului,
au preluat frâiele guvernului, adoptând legi care au determinat regresarea acestei țări asiatice și
revenirea la un trecut despre care credea că este plecat pentru totdeauna.
Evenimentele tragice din Statele Unite ale Americii din 11 septembrie 2001 au dat de înțeles
că terorismul este un flagel care plagiează lumea.
Referindu -se la aceste evenimente, Koichiro Matsunra – directorul general al UNESCO –
afirmă că „atacul oribil și nemilos al Statelor Unite a fost, de asemenea, un atac la idealurile
demnității și democrației umane din întreaga lume”, iar Mary Robinson le -a clasificat drept
crime împotriva umanității și a insultelor. abuzuri grave ale drepturilor omului. "
Având în vedere amploarea promovării și respectării drepturilor omului ca urmare a
credinței răspândite că acestea afectează pozitiv toate sectoarele vieții sociale, asistăm la
detașarea de dreptul internațional public a unor noi ramuri care generează acest domeniu,
precum: drepturile omului drept, drept internațional umanitar cu sub -ramura sa în evoluție,
dreptul umanitar de mediu, dreptul internațional al refugiaților si dreptul internațional al
dezvoltarii umane, toate ținând a fi re unite într -un concept nou Drept Uman, destinat să
guverneze o cultură umană universal.1

1 Dr. I. Cloșcă – op.cit., pag. 3

9
1.2.Principalele organizații și organe internaționale care au atribuții și preocupări în
domeniul promovării ș i protecției drepturilor .
Organizațiile guvernamentale internaționale sunt înființate de țări ca subiecte principale
ale dreptului internațional publ ic, pentru a crea cadre organizaționale care să faciliteze
cooperarea și colaborarea statelor în anumite domenii ale relațiilor internaționale. Aceste
organizații sunt în general forme permanente de cooperare instituționalizate între state din
anumite dome nii.
Definirea acestor organizații este dificilă datorită variației lor largi, datorită obiectivelor
și scopurilor lor diferite. Datorită acestui fapt, numeroase definiții ale organizațiilor
guvernamentale internaționale sunt date în literatura de speciali tate. Astfel, organizația
internațională este definită drept „o comunitate compusă din state sau alte comunități și care nu
aparțin aceluiași stat, care urmărește un interes comun prin organele sale” sau „o asociație de
state suverane care urmărește un int eres comun prin propriile organe”. O astfel de definiție este
dată de Ion Diaconu, care arată că: multilaterale între state, pe diferite domenii, într -un cadru
instituționalizat, pentru realizarea obiectivelor stabilite și pe baza regulilor înscrise în sta tut și în
alte documente ale acestora.
Definiția dreptului internațional public al organizației guvernamentale internaționale este
dată, până în prezent, de Convenția internațională privind reprezentarea statelor în relațiile lor cu
organizațiile internați onale universale din 14 martie 1975, care prevede că o organizație
internațională înseamnă „o asociație a statelor constituite într -un tratat, înzestrat cu o constituție
și organe comune și având o personalitate distinctă de cea a statelor membre ”. Aceast ă definiție
conține elementele esențiale pentru caracterizarea unei organizații guvernamentale
internaționale:
a) Organizația guvernamentală internațională este o asociație liberă de state, înființată pe
baza unui tratat internațional multilateral, fiind o formă de cooperare permanentă,
instituționalizată, pentru atingerea obiectivelor comune în relațiile internaționale;
b) Tratatul care instituie organizația exprimă acordul statelor fondatoare ale organizației și
este, de asemenea, statut ul pe care organizația internațională îl operează, statutul
organizației fiind un tratat internațional este reglementat de regulile „legii tratatelor”
publice. drept internațional. De asemenea, trebuie să fie în conformitate cu normele
obligatorii ale drep tului internațional public pentru a fi legal;

10
Organizația guvernamentală internațională poate avea o personalitate juridică atribuită prin
actul constitutiv , un aspect distinctiv de cel a statelor membre. Statutul organizațiilor
guvernamentale internaționale le conferă anumite puteri necesare îndepli nirii funcțiilor lor. În
conformitate cu aceste competențe, organizația internațională are o anumită funcționalitate față
de statele membre și alte organizații internaționale. Personalitatea juridică a organizației
internaționale este un element cheie în c aracterizarea unei astfel de organizații ca subiect de
drept internațional public.
Datorită numărului mare de organizații internaționale care există în societatea internațională
și a varietății acestora, a devenit necesară clasificarea acestora în funcție de anumite criterii.
După deschiderea lor către statele comunității internaționale și includerea lor, organizațiile
internaționale sunt împărțite:
a) Organizații internaționale cu vocație universală, deschise tuturor statelor, indiferent de locația
lor ge ografică: Liga Națiunilor, ONU, agențiile specializate ale ONU;
b) organizații regionale, care în general includ state doar într -o anumită regiune geografică:
Organizația statelor americane, Consiliul Europei, Organizația unității africane.
În funcție de c alitatea membrilor lor în domeniul relațiilor internaționale, organizațiile
internaționale se împart în:
a) Organizații cu competență generală, în sensul că pot dezbate principalele probleme ale
relațiilor internaționale;
b) Organizații deosebit de compete nte, interesate de cooperarea statelor membre într -un
domeniu limitat al relațiilor internaționale;
După posibilitatea participării la organizații internaționale, acestea se împart în:
a) Organizații deschise participării tuturor statelor lumii și a altor entități în relațiile
internaționale (ONU și în general organizații cu vocație universală);
b) organizații închise la care participă numai statele fondatoare (de obicei organizații militare);
După obiectul organizației internaționale, acestea sunt clasific ate în organizații
economice, politice, militare, comerciale, culturale, științifice etc.

11
CAPITOLUL II
PROTECTIA DREPTURILOR OMULUI PRIN REGLEMENTARI JURIDICE IN
SISTEMUL NATIUNILOR UNITE

Documentul fondator al organizației, Carta ONU, adoptat la 26 iunie 1945 la San
Francis co, a explorat drepturile și libertățile fundamentale ale individului într-o serie de
dispoziții. I n Preambul, popoarele Națiunilor Unite își afirmă hotărârea de a „reafirma încrederea
lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și în valoarea persoanei umane, în
egalitatea de drepturi între bărbați și femei, precum și între națiuni, mari și mici ”.
Dorința de a dezvolta și încuraja respectul pentru drepturile omului și libertățile
fundamentale și de a facilita exercitarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este
exprimată în diverse forme și în mai multe rânduri: “de exemplu, în articol ul unu, care tratează
scopurile și principiile Națiunile Unite; la art.13, raportat la funcțiile și puterile Adunării
Generale; la art.62 cu privire la cele ale Consiliului Economic și Social. Art.8 prevede că
„Organizația nu va impune nicio restricție asu pra accesului bărbaților și femeilor, în condiții
egale, la toate funcțiile din organele sale principale și subsidiare. În art. 56, toți membrii O.N.U.
se angajează să acționeze, în comun și separat, în cooperare cu Organizația, pentru a atinge
obiectivele prevăzute la art. 55, în special „respectul universal și efectiv pentru drepturile omului
și libertățile fundamentale pentru toți, indiferent de rasă, sex, limbă sau religie”.
Aceste dispoziții au avut o serie de consecințe importante pentru promovarea
internațională a drepturilor omului, inclusiv:
a) “Carta a internaționalizat protecția drepturilor omului. Aderind la Cartă, fiind un tratat
multilateral, statele părți recunosc că drepturile omului invocate în ea devin acum o chestiune
internațională, prin urmare, aceste drepturi nu se limitează la competența lor exclusivă. Acest
principiu a fost frecvent contestat de unele state în primii ani de funcționare a ONU, dar astăzi
nu există niciun dubiu în acest sens. Totuși, acest lucru nu înseamnă că orice încă lcare a
drepturilor omului de către un stat membru ONU devine imediat o problemă internațională
b) Obligația statelor membre ale ONU de a coopera cu aceasta în promovarea drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului a permis Organizației să aibă baz a legală necesară pentru
a îndeplini sarcina de a defini și codifica aceste drepturi (acorduri și alte instrumente
internaționale cu o vocație universală).

12
c) A fost posibil, de -a lungul anilor, să clarifice întinderea obligației statelor de a „promova”
drepturile omului, oferind acestui termen o interpretare suficient de precisă și suficient de
largă pentru a permite crearea de instituții bazate pe Cartă, care trebuie să asigure respectul
drepturile omului de către guverne.
Carta ONU a avu t un rol important Adunării Generale, care, prin numeroasele sale
rezoluții, a contribuit într -o măsură foarte importantă la afirmarea și dezvoltarea drepturilor
omului. În același timp, inițiază studii și face recomandări, cu scopul de a „promova
cooperarea in ternațională în domeniile economic, social, cultural, educațional și de sănătate
și de a sprijini realizarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți,
indiferent de rasă, sex, limbă sau religie "
După 1948, data adoptării Declarației U niversale a Drepturilor Omului, Adunarea
Generală a ONU a adoptat numeroase declarații sau convenții cu privire la problemele
drepturilor omului.
Majoritatea problemelor legate de drepturile omului sunt sesizate de Adunarea Generală
a Comisiei a treia pent ru probleme sociale, umanitare și culturale.
În 1993, Adunarea Generală a creat, prin Rezoluția 48/141, funcția Înaltului Comisar al
Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului. Acesta este reprezentantul oficial al ONU. pentru
problemele legate de drepturil e omului și rapoarte direct la secretarul general al ONU.
“Înaltul Comisar se străduiește să conducă mișcarea internațională pentru drepturile
omului. El face declarații publice periodice și solicită crize de drepturi ale omului. De asemenea,
el călătoreșt e frecvent pentru a se asigura că mesajul drepturilor omului este înțeles în toate
părțile globului. În paralel, Înaltul Comisar dialogează și cooperează în mod constructiv cu
guvernele pentru a consolida protecția drepturilor omului la nivel național. În plus, Înaltul
Comisar lucrează cu o serie din ce în ce mai mare de organizații, inclusiv organizații
neguvernamentale, instituții universitare și sectorul privat, în vederea diseminării cât mai largi a
angajamentelor în materie de drepturi ale omului ”.
În baza “art. 62 din Carta ONU, Consiliul Economic și Social (ECOSOC) poate face
recomandări în scopul promovării respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale
pentru toți”. De asemenea, conform art. 68, Consiliul poate crea comisii în domenii le economic
și social și pentru protecția drepturilor omului ”.
De asemenea, ECOSOC poate pregăti proiecte de convenții pentru a fi supuse Adunării
Generale și convoca conferințe internaționale cu privire la problemele drepturilor omului.

13
În aplicarea art. 68 din Carta ONU, potrivit căreia „va înființa comisii pentru probleme
economice și sociale și pentru promovarea drepturilor omului”, Consiliul Economic și Social a
creat Comisia pentru drepturile omului și Comisia pentru statutul femeii.
Articolul 64 împu ternicește Consiliul să convină cu membrii Organizației Națiunilor
Unite și cu agențiile specializate în scopul obținerii de rapoarte cu privire la măsurile luate în
aplicarea propriilor recomandări și a Adunării Generale în materie de competența Consiliul ui.
Reamintim, de asemenea, că, de -a lungul timpului, ECOSOC a înființat o serie de
comitete speciale, numite sau autorizate secretarul general al ONU. desemnează raportori
speciali sau comisii de experți în problemele actuale ale drepturilor omului.
Consi liul de 54 de membri ține, în mod normal, o sesiune de organizare și două sesiuni
regulate în fiecare an. Problemele legate de drepturile omului sunt de obicei sesizate la
Comitetul al doilea al Consiliului (comitetul social) în care sunt reprezentați cei 54 de membri,
deși unele probleme sunt dezbătute în plen. Rapoartele Comitetului social, care conțin rezoluții
și decizii, sunt prezentate Consiliului pentru examinare și decizie în sesiunile plenare.

14
2.1. Documente adoptate de O rganizația Națiunilor Unite
„Aproximativ 70 de convenții și declarații privind drepturile omului au fost adoptate în cadrul
Organizației Națiunilor Unite din 1948. Zonele care fac obiectul acestora sunt următoarele:
– lupta împotriva discriminării;
– genocid, crime de război, cr ime împotriva umanității;
– drepturile femeilor;
– drepturile copiilor;
– drepturile persoanelor în vârstă;
– drepturile persoanelor cu dizabilități;
– drepturile omului în administrarea justiției;
– bunăstare, progres și dezvoltare în domeniul social;
– promovarea și protecția drepturilor omului;
– căsătorie;
– dreptul la sănătate;
– sclavie, servitute, muncă forțată și practici similare;
– drepturile migranților;
– cetățenie, apatridie, azil și refugiați;
– dreptul umanitar ”.
Cele mai important e documente adoptate în cadrul ONU în domeniul drepturilor omului sunt:

15
2.2. Declarația universală a drepturilor omului (1948)
“Declarația universală a drepturilor omului a fost proclamată și adoptată la 10 decembrie
1948 ”. A fost primul instrument internațional care a oferit drepturile tuturor persoanelor,
subliniind că „este esențial ca drepturile omului să fie protejate de un sistem de drept” .
Declarația listează, de asemenea, două categorii de drepturi: drepturi civile și politice, pe de o
parte, și drepturi economice, sociale și culturale, pe de altă parte.
Declarația universală a drepturilor omului nu este un act juridic, nu are puterea legală a
unui tratat. Cu toate acestea, de -a lungul timpului de la adoptarea sa, a fost utilizat ca document
de referință care conține standarde minime în domeniul drepturilor omului. Textul Declarației a
fost impus ca incluzând conceptul comunității internaționale în acest sens, fiind invocat ori de
câte ori au fost încălcări flagrante ale acestor drepturi. Ca atare, probabil pe teren, a fost
considerat parte a dreptului internațional obișnuit.
Cu toate acestea, acest document dă naștere la instrumente internaționale pentru
drepturile omului cu caracter normativ (pactele și convențiile) adoptate ulterior în cadrul
Organizației Națiunilor Unite și agențiilor specializate. Împreună cu Pactul internațional pentru
drepturile economice, sociale și culturale, Pactul internațional pentru drepturile civile și politice
și cele două protocoale opți onale la acesta, Declarația formează așa -numita Cartă internațională
a drepturilor omului.
Primul articol afirmă că „Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și
drepturi. Ei sunt înzestrați cu rațiune și conștiință și ar trebui să acționez e unul față de celălalt
într-un spirit de frăție. “
“Acest articol definește idealurile fundamentale pe care se bazează Declarația: dreptul
la libertate și egalitate, un drept dobândit de naștere și nu trebuie înstrăinat. Întrucât omul este
o ființă morală înzestrată cu rațiune, el diferă de alte ființe de pe Pământ și poate, în
consecință, să pretindă anumite drepturi și anumite libertăți de care alte lucruri vii nu se
bucură ”.
“Articolul 2, care stabilește principiul esențial al egalității și nediscrimină rii în ceea ce
privește exercitarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, interzice orice distincție,
cum ar fi, de exemplu, distincția între rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau
orice altă altă opinie, de origine națională sau socială, avere, naștere sau orice alte
circumstanțe ”.

16
“Articolul 3 prevede că „Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la
securitatea persoanei”. Acest articol, împreună cu articolul 22, introduc drepturile economice,
sociale și culturale, sunt considerate adevărate pietre de temelie, deoarece exprimă două dintre
caracteristicile fundamentale ale drepturilor omului: sunt universale și inalienabile.
Articolul 3 introduce articolele 4 -21, care stabilesc alte drepturi civile și polit ice și care
prevăd că nimeni nu poate fi ținut în sclavie sau servitute; nimeni nu va fi supus unei torturi sau
unui tratament sau pedepse crude, inumane sau degradante; fiecare are dreptul la recunoaștere
pretutindeni ca persoană în fața legii. fiecare pe rsoană are dreptul la o cale de atac eficientă în
fața instanțelor; nimeni nu poate fi arestat, reținut sau exilat în mod arbitrar; fiecare are dreptul
la o audiere corectă și publică de către un tribunal independent și imparțial; orice persoană
acuzată de comiterea unei fapte penale are dreptul de a fi prezumată nevinovată până când
vinovăția sa va fi stabilită legal în timpul unui proces public; nimeni nu va fi supus unor
imixtiuni arbitrare în viața personală, în familia sa, în casa sau în corespondența sa; fiecare are
dreptul la libertatea de mișcare și de ședere în granițele fiecărui stat. fiecare are dreptul la o
naționalitate; bărbații și femeile, fără nicio restricție cu privire la rasă, naționalitate sau religie,
au dreptul să se căsătorească și să își întemeieze o familie; fiecare are dreptul la proprietate,
libertate de gândire, conștiință și religie, libertatea de opinie și de exprimare, libertatea de
întrunire și întrunire pașnică; fiecare are dreptul să ia parte la guvernul țării sale și va avea acces
egal la funcțiile publice din țara sa ”.
Articolul 22 prevede că „Toți, ca membri ai societății, au dreptul la securitate socială; are
dreptul, prin efortul național și cooperarea internațională, luând în considerare organizarea și
resursele fiecărei țări, la realizarea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile
demnității și dezvoltării libere a personalității sale. “
Acesta introduce articolele 23 -27, care stabilesc drepturile economice, sociale și culturale,
drepturi pe care orice persoană le poate revendica „ca membru al societății”. Pe de altă parte,
trebuie să remarcăm că întinderea acestor drepturi depinde, întruc ât chiar art. 22 menționează
resursele existente în fiecare țară.
Articolele 22 -27 recunosc “o serie de drepturi economice, sociale și culturale de care
fiecare persoană ar trebui să se bucure, precum: dreptul la securitate socială; dreptul la muncă, la
libera alegere a muncii, la condiții de muncă corecte și satisfăcătoare, precum și la protecția
împotriva șomajului; dreptul la salariu egal pentru muncă egală; dreptul la o remunerație justă și
satisfăcătoare care să asigure atât lui, cât și familiei sale o existență în conformitate cu demnitatea

17
umană și completată, dacă este necesar, prin alte mijloace de protecție socială; dreptul de a
forma sindicate și de a se alătura sindicatelor pentru protecția intereselor sale; are dreptul
la odihnă și recreere, inclusiv limitarea rezonabilă a programului de lucru și concediu
periodic plătit; dreptul la un nivel de viață care să asigure sănătatea și bunăstarea lui și a
familiei sale, dreptul la educație; dreptul de a participa liber la viața culturală a
comunității, de a se bucura de arte și de a participa la progresul științific și la beneficiile
acesteia ”.
Articolul 28 subliniaza că „toată lumea are dreptul la o ordine socială și
internațională în care drepturile și libertățile prevăzute în prezenta dec larație să poată fi
realizate pe deplin . De asemenea, se subliniază că fiecare persoană are îndatoriri față de
comunitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă și deplină a
personalității sale”.
Articolul 29 prevede că „în exe rcitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană
este supusă numai restricțiilor stabilite de lege, exclusiv pentru a asigura recunoașterea și
respectarea corespunzătoare a drepturilor și libertăților celorlalți și pentru a îndeplini cerințele
corecte ale moralității , ordonați sănătatea publică și bunăstarea generală într -o societate
democratică ”.
În cele din urmă, articolul 30 prevede că „Nimic din prezenta Declarație nu poate fi
interpretat ca implicând pentru orice stat, grup sau persoană or ice drept de a se angaja în orice
activitate sau de a efectua orice act care vizează distrugerea oricăruia dintre drepturile sau
libertățile prevăzute în prezenta Declaratie. "
Concepută ca un ideal comun care trebuie atins de toate popoarele și toate naț iunile,
Declarația Universală a Drepturilor Omului a devenit efectiv un reper pentru a determina
măsura în care normele internaționale privind drepturile omului sunt respectate și aplicate.
Declarația universală a drepturilor omului este menționată și în C onstituția României.
Astfel, “art. 20 alin. 1 prevede că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile
cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în conformitate cu Declarația Universală a Drepturilor
Omului, a Pactelor și a altor tratate la care România este parte”. Prin această prevedere, este
recunoscut faptul că Declarația este documentul care conține principiile și normele generale în
domeniul drepturilor omului care au aplicarea lor deplină și în țara noastră.

18
2.3. Pactul internațional pentru drepturile civile și politice
Drepturile civile și politice garantate de Pactul internațional pentru drepturile civile și politice
sunt enumerate la articolele 6 -27 și prevăd:
– “Dreptul la viață (art. 6);
– Nimeni nu va fi supus unei torturi sau unui tratament sau pedeps e crude, inumane sau
degradante”.
Drepturile civile și politice garantate de Pactul internațional pentru drepturile civile și politice
sunt enumerat e la articolele 6 -27 și prevăd:
– “ Nimeni nu va fi ținut în sclavie; s clavia și comerțul cu sclavi, sub toate formele, sunt
interzise; Nimeni nu va fi ținut în robie; Nimeni nu poate fi obligat să efectueze munci forțate
sau obligatorii ;
– Nimeni nu poate fi arestat sau reținut în mod arbitrar în temeiul articolului 9;
– Orice persoană lipsită de libertate va fi tratată cu umanitate și cu respect pentru demnitatea
inerentă artei persoanei umane. 10;
– Nimeni nu poate fi închis pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligație
contractuală art. 11;
– dreptul d e a se muta acolo liber și de a alege liber reședința art. 12;
– interzicerea expulzării unui străin care se află legal pe teritoriul unui stat parte, cu excepția
executării unei decizii luate în conformitate cu legea articolului 13
– Toate persoanele sunt egale în fața instanțelor și tribunalelor și există garanții pentru
persoanele care fac obiectul urmăririlor judiciare art. 14;
– Nimeni nu va fi condamnat pentru fapte sau omisiuni care nu au constituit o faptă infracțională,
potrivit dreptului național sau internațional, la momentul când art. 15;
– Orice persoană are dreptul de a recunoaște pretutindeni ca persoană în fața legii. 16;
– Nimeni nu va fi supus vreunei imixtiuni arbitrare sau ilicite în viața privată, familia, casa sau
corespondența sa, și nici ingerințe ilegale cu onoarea și reputația sa în temeiul art. 17;
– Fiecare are dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie, art. 18;
– Toată lumea are dreptul la libertatea de exprimare art. 19;
– Orice propagandă în favoarea războiului este interzisă de lege; Orice instigare la ura națională,
rasială sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, ostilitate sau violență es te
interzisă de legea art. 20;
– Dreptul la întrunire pașnică este recunoscut art. 21 ”;

19
– “Orice persoană are dreptul de a se asocia liber cu alte persoane, inclusiv dreptul de a forma
sindicate și de a se alătura acestora, pentru a -și proteja interesele a rt. 22;
– Dreptul de a se căsători și de a începe o familie este recunoscut bărbatului și femeii,
pornind de la arta vârstei nubile. 2. 3;
– Măsurile menite să protejeze copiii sunt prevăzute la art. 24;
– Dreptul de a lua parte la gestionarea afacerilor publice, de a vota și de a fi ales, de a avea acces
egal la funcțiile publice art. 25;
– Toate persoanele sunt egale în fața legii și au, fără discriminare, dreptul la o protecție egală în
temeiul legii art. 26;
– Dreptul persoanelor aparținând minoritățil or etnice, religioase sau lingvistice de a avea, în
comun cu ceilalți membri ai grupului lor, propria lor viață culturală, de a profesa și exersa
propria religie sau de a folosi propria limbă artă. 27 ”;
Cu toate acestea, anumite drepturi nu pot fi suspenda te sau limitate în niciun caz, chiar și
în situații de urgență. Este vorba despre dreptul la viață, protecția împotriva torturii, sclavie și
servitute, închisoare pentru datorii și aplicarea legilor penale retroactive, dreptul tuturor la
recunoașterea pers onalității juridice și a libertății de gândire, conștiință și religie.

2.4. Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale
Spre deosebire de drepturile civile și politice, incluse în Pactul corespunzător, Pactul
internațional pentru drepturile economice, sociale și culturale este, după cum am spus, în
corelație directă nu numai cu voința politică a unui guvern sau a altuia, ci mai ales cu
disponibilitatea financiară. resurse, la care se adaugă condiții precum nivelul de educație sau
cooperarea internațională în domeniu. Prin urmare, „alin. 1 al art. Articolul 2 din Pact permite
statelor părți să întreprindă o aplicare progresiv ă a drepturilor incluse. Astfel, fiecare stat se
poate angaja să acționeze atât prin propriile eforturi, cât și prin asistență și cooperare
internațională, în special din punct de vedere economic și tehnic, utilizând pe deplin resursele
sale disponibile pe ntru a asigura exercitarea deplină a drepturilor recunoscute în acest pact. .
asigurat progresiv prin toate mijloacele adecvate, inclusiv prin adoptarea de măsuri legislative ”.
Drepturile garantate de Pactul internațional privind drepturile economice, soc iale și
culturale trebuie să fie exercitate fără discriminare pe motive de rasă, culoare, sex, limbă, religie,
opinie publică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, proprietate, naștere sau orice
alt o altă împrejurare (art. 2 alin. 2).

20
Astfel, dreptul la muncă include, potrivit “art. 6 alin.1, dreptul ca orice persoană să aibă
posibilitatea de a -și câștiga viața printr -o lucrare liber aleasă sau acceptată. Statele părți trebuie
să adopte astfel de măsuri pentru a asigura exercitarea deplină a acestui drept, în special în ceea
ce privește îndrumarea și instruirea tehnică și profesională, dezvoltarea de programe, măsuri și
tehnici adecvate pentru a asigura continuitatea economică, socială și culturală dezvoltare; o
utilizare productivă deplină a muncii în condiții care garantează indivizilor utilizarea libertăților
politice și economice fundamentale (art. 6 paragraful 2) ”.
În legătură cu dreptul la muncă, “este dreptul fiecăruia să beneficieze de condiții de
muncă corecte și favorabile, ceea ce presupune necesitatea asigurării unui salariu echitabil și a
unei remunerații egale pentru muncă cu valoare egală, siguranță și sănătate în muncă, limitarea
rațională a muncii ore și concedii periodice plătite (art. 7) ”.
Dreptul de organizare a sindicatelor este detaliat la articolul 8. ” Acesta include dreptul de
a forma sindicate, de a le structura în federații, confederații naționale, precum și organizații
sindicale internaționale. Dreptul la grevă este, de asemenea, gar antat. Mai departe, sunt statuate
dreptul la securitate socială, inclusiv la asigurări sociale (art.9), dreptul la protecția familiei
(art.10), dreptul la un nivel de viață satisfăcător (art.11), dreptul pe care îl are orice persoană
de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică și mintală pe care o poate atinge (art.12), dreptul
la educație (art.13 și 14) și dreptul de a participa la viața culturală și a beneficia de progresul
științific și aplicațiile acestuia (art.15) prezentand rapoarte cu privire la măsurile luate și cu
privire la progresele realizate”.
Rapoartele sunt examinate de Comisia pentru drepturi economice, sociale și culturale,
înființată în 1985 și compusă din 18 experți a căror competență în domeniul drepturilor omului
este recu noscută și care lucrează în calitate de personal. Experții sunt aleși de Consiliul Economic
și Social al Organizației Națiunilor Unite (ECOSOC) pentru un termen de 4 ani prin vot secret pe
o listă de candidați desemnați de statele părți la Pact.
După exami narea rapoartelor, Comitetul face sugestii și recomandări generale. Statele
părți pot numi reprezentanți la reuniunile comitetului atunci când sunt luate în considerare
rapoartele acestora. De asemenea, aceștia pot face declarații cu privire la rapoartele transmise și
pot răspunde la întrebările adresate de membrii Comitetului.
Comisia pentru drepturile economice, sociale și culturale are o sesiune de lucru anuală la
Oficiul Națiunilor Unite de la Geneva.

21
Acest mecanism de control al respectării angajamentelor asumate de diferitele state prin
ratificarea Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale este
limitat deci la analiza rapoartelor și prezentarea unor sugestii și recomandări. El nu instituie
un mecanism de garantare care să permită primirea și analizarea unor cereri interstatatale
sau individuale în cazul încălcării serioase a drepturilor garantate, așa cum este posibil în
sistemul de monitorizare instituit de instrumentul internațional corespondent, și anume Pactul
internațional cu privire la drepturile civile și politice. Această diferențiere se datorează
specificității drepturilor economico-sociale, cărora nu li se pot aplica întotdeauna criterii
unice de evaluare a progreselor înregistrate
2.5.Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare
rasială
“Eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială a fost adoptată prin reafirmarea
credinței că discriminarea dintre ființe umane pe motive de rasă, culoare sau origine etnică este
un obstacol în relațiile de prietenie pașnice între națiuni și este probab il să perturbe pacea și
securitatea popoarelor, precum și coexistența armonioasă a persoanelor în același stat ”.
În conformitate cu prevederile “art. 2 din Convenție, statele părți condamnă
discriminarea rasială și se angajează să urmărească, cu toate mijl oacele adecvate și fără
întârziere, o politică destinată eliminării tuturor formelor de discriminare rasială, promovând
înțelegerea reciprocă între toate rasele și în acest scop:
(a) fiecare stat parte se angajează să nu recurgă la acte sau practici de dis criminare rasială
împotriva persoanelor, grupurilor de persoane sau instituțiilor și să se asigure că toate autoritățile
publice și instituțiile publice, naționale și locale respectă această obligație;
(b) fiecare stat parte se angajează să nu încurajeze, să nu apere sau să sprijine
discriminarea rasială de către nicio persoană sau organizație, indiferent de situație;
c) fiecare stat parte ia măsuri eficiente de revizuire a politicilor guvernului național și
local și de modificare, abrogare sau abrogare a o ricărei legi și reglementări care au ca efect
crearea sau perpetuarea discriminării rasiale acolo unde există;
d) fiecare stat parte, prin toate mijloacele adecvate, inclusiv:
e) dacă circumstanțele impun acest lucru, prin măsuri legislative, să interzică și să pună
capăt discriminării rasiale din partea persoanelor, grupurilor sau organizațiilor;

22
(f) Fiecare stat parte se angajează să promoveze, dacă este cazul, organizații și mișcări de
integrare multirațială și alte mijloace de eliminare a barierelor ras iale și descurajarea eforturilor
de consolidare a diviziunii rasiale ”.
În baza art. Articolul 8 din Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor
de discriminare rasială, Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale în mod individual.
Comitetul are competența de a analiza nu numai rapoartele statelor cu privire la aceste
aspecte și plângerile interstatale cu privire la încălcările Convenției, ci și comunicările de la
persoane sau grupuri de persoane aflate sub jurisdicția statelor părți, cu condiția să fi recunoscut
competența Comitetului în această privință. domeniu.
2.6.Convenția împotriva torturii și altor pedep se ori tratamente cu cruzime, inumane
sau degradante
În sensul prezentei convenții, termenul „tortură” înseamnă orice act prin care o persoană
este supusă în mod intenționat unei dureri severe sau unei suferințe de natură fizică sau psihică,
în special în scopul obținerii de la acea persoană sau de la o pers oană. terță parte, informație sau
mărturisire, pentru a -l pedepsi pentru o faptă pe care a comis -o sau o terță persoană a comis -o
sau este suspectată că a comis -o, pentru a intimida sau a face presiune asupra unei terțe
persoane sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi, atunci o
astfel de durere sau suferință este cauzată de un agent al autorității publice sau de orice altă
persoană care acționează într -o funcție oficială sau la instigarea sa cu acordul expres sau tacit al
acestor persoane.
Convenția impune fiecărui stat parte să ia măsuri legislative, administrative, judiciare și
de altă natură pentru a preveni actele de tortură pe teritoriul de sub jurisdicția sa. Nicio
circumstanță excepțională, oricare ar fi ea, indiferent dacă este o stare de război sau o
amenințare de război , o instabilitate politică internă sau orice altă stare de urgență, nu poate fi
invocată pentru a justifica tortura (art. 2).
De asemenea, “niciun stat parte nu poate expulza, respinge sau extrăda o persoană într –
un alt stat atunci când există motive serioase pentru a crede că este expusă riscului de a f i supusă
torturii (articolul 3)”.
“Fiecare stat parte trebuie să se asigure că toate actele de tortură constituie infracțiuni. La
fel se va proceda și în ceea ce privește încercarea de a practica tortura sau orice faptă comisă de
orice persoană și care ar constitui complicitate sau participare la tortură (art. 4) ”.

23
În conformitate cu art. 17 din Convenție, Comitetul împotriva Torturii a fost înființat în
1987 și este format din zece experți independenți aleși de statele părți pentru o perioadă de patru
ani. Articolele 19 -24 din Convenție stabilesc competența Comitetului de a examina rapoartele
transmise de către statele părți în legătură cu măsurile pe care le -au luat pentru punerea în
aplicare a acesteia, pentru a primi plângeri de la un stat parte cu privire la aplicarea convenției de
către un alt Statul parte și să examineze plângerile persoane lor care pretind a fi victime ale
propriei încălcări a convenției.
Comitetul intervine numai atunci când, din surse precise, fiabile, este informat că tortura
este practicată în mod sistematic pe teritor iul unui stat . Într -un astfel de caz, acesta invită statul
în cauză să coopereze pentru eliminarea probelor și, dacă consideră că este necesar, va desemna
unul sau mai mulți membri ai acestuia pentru a întreprinde o anchetă confidențială. Rezultatele
investigației, împreună cu observațiile și sugestiile Com itetului, sunt transmise statului în
cauză.
Pentru a soluționa orice litigiu între state cu privire la aplicarea convenției, poate
exercita anumite funcții de conciliere, cu condiția ca acele state să -și fi recunoscut competența
în acest domeniu. În acest scop, poate înființa comisii de conciliere ad -hoc, punând la dispoziția
părților interesate bunele sale birouri pentru a ajunge la o soluționare pe cale amiabilă.
Comitetul poate examina comunicările (reclamațiile) prezentate de către sau în numele
persoa nelor care pretind a fi victime ale unei încălcări a dispozițiilor convenției de către statul
parte, sub jurisdicția căreia este supus numai recunoașterii de către st at a competenței
Comitetului .
2.7.Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei
Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor a fost
adoptată pe premisa că discriminarea împotriva femeilor încalcă principiile egalității drepturilor
și a respectului pentru demnitatea umană, că împiedică participarea f emeilor, în aceleași condiții
ca bărbații, la politici. viață. , viața socială, economică și culturală a țării lor, creează obstacole
în calea creșterii bunăstării societății și a familiei și împiedică femeile să își servească țara și
umanitatea la maxim.
Termenul “discriminare împotriva femeilor se referă la orice distincție, excludere sau
restricție bazată pe sex, care are ca efect sau scopul de a compromite sau anihila recunoașterea,
beneficiul și exercitarea de către femei, indiferent de starea lor civi lă, baza egalității. bărbat și

24
femeie, drepturile omului și libertățile fundamentale, în domeniile politic, economic, social,
cultural și civil în orice alt domeniu ”.
Convenția invită statele părți să ia măsurile necesare pentru a elimina discriminarea
împotriva femeilor în viața politică și publică, în educație, în domeniul ocupării forței de muncă
și în domeniul sănătății (art. 7 -11).
De asemenea, dorința de a ține cont de problemele specifice ale femeilor din mediul rural
și de rolul important pe care ac este femei îl au în sprijinul material al familiilor lor, în special
prin activitatea lor în sectoarele nefinanciare ale economiei (art.14) .
Statele părți recunosc egalitatea dintre femei și bărbați în fața legii. În acest sens, ei
recunosc femeia, în mat erie civilă, ca având o capacitate juridică identică cu cea a bărbatului și
aceleași posibilități de a o exercita (art.15).
În cele din urmă, Convenția invită statele părți să ia toate măsurile necesare pentru a
elimina discriminarea împotriva femeilor în toate problemele care decurg din căsătorie și în
relațiile de familie (art. 16).
În aplicarea art. 17 din Convenție, a fost constituit în anul 1982 Comitetul pentru
eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei compus din 23 de experți ce-și
desfășoară activitatea cu titlu individual și care se reunește de două ori pe an. Pe baza
rapoartelor statelor-membre ale Convenției, Comitetul întocmeș te un raport anual, cuprinzând
sugestii și recomandări în domeniu, pe care îl înaintează Adunării Generale a O.N.U., prin
ECOSOC. Potrivit Convenției, acest Comitet nu este autorizat să analizeze petiții individuale
sau plângeri ale unui stat împotriva altuia.

2.8. Convenția cu privire la drepturile copilului

În sensul convenției, un copil înseamnă orice ființă umană sub vârsta de 18 ani, cu
excepția cazului în care, în conformitate cu legea aplicabilă copilului, adultul este stabilit sub
această vârstă.
Drepturile prevăzute în prezenta convenție sunt garantate tuturor copiilor aflați sub
jurisdicția statelor părți, fără deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau de
altă natură a copilului sau a părinților sau a reprezentanților legali ai acestora. , originea lor
națională, etnică sau socială, situația lor materială, incapacitatea, nașterea lor sau orice altă
situație.

25
Cele mai importante drepturi garantate de Convenția privind drepturile copilului sunt
următoarele:
– “dreptul la viață (art. 6)
– dreptul la un nume, dreptul la dobândirea cetățeniei (art.7)
– dreptul la identitate (art. 8)
– dreptul copilului de a nu fi separat de părinții săi (art. 9)
– dreptul la o opinie (art.12)
– libertatea de exprimare (art. 13)
– dreptul copilului la libertatea de g ândire, conștiință și religie (art. 14)
– dreptul la libertatea de asociere și la libertatea întrunirii pașnice (art. 15)
– dreptul de a nu fi supus unei imixtiuni arbitrare sau ilegale în viața personală, familia, casa sau
corespondența sa, nici atacurile ilegale asupra onoarei și reputației sale (art. 16)
– protecția copilului împotriva oricărei forme de violență, vătămare sau abuz fizic sau psihic,
neglijare sau neglijare, maltratare sau exploatare, inclusiv violență sexuală (art. 19)
– dreptul copilului handicapat mental sau fizic de a se bucura de o viață plină și decentă, în
condiții care să îi garanteze demnitatea, să îi promoveze autonomia și să îi faciliteze participarea
activă la viața colecivității (art. 23)
– dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă (art.24)
– dreptul de a beneficia de securitate socială, inclusiv de asigurări sociale (art.26)
– dreptul fiecărui copil la un nivel de viață suficient pentru dezvoltarea sa fizică, mentală,
spirituală, morală și socială (art. 27)
– dreptul la educație (art. 28)
– dreptul la odihnă și timp liber, dreptul la joc și la implicarea în activități recreative (art. 31)
– dreptul copilului de a fi protejat împotriva exploatării și implicării economice în orice muncă
care ar implica riscuri sau împiedică educația sau care ar dăuna sănătății, dezvoltării fizice,
mentale, spirituale, morale sau sociale (art. 32)
– dreptu l de a fi protejat împotriva oricărei forme de exploatare sexuală și abuz sexual (art. 34)
– dreptul de a nu fi supus torturii, unui tratament sau a unei pedepse crude, inumane sau
degradante și de a nu fi lipsit de libertate în mod ilegal sau arbitrar (ar t. 37)
– dreptul oricărui copil suspectat, acuzat sau dovedit că a comis o încălcare a legii penale de a fi
tratat într -un mod care să promoveze simțul demnității și al valorii de sine, întărește respectul
său pentru drepturile omului și pentru elementele fundamentale libertățile celorlalți și să țină

26
seama de vârsta lui, precum și de nevoia de a promova reintegrarea copilului și de asumarea
unui rol constructiv în societate (art. 40) ”.
În conformitate cu articolul 43 din Convenție, constituirea unui Comite t pentru
Drepturile Copilului este compusă din 10 experți prin vot secret dintr -o listă desemnată de
statele părți și care își desfășoară activitățile individual.
Comitetul examinează rapoartele pe care statele părți trebuie să le întocmească la fiecare ci nci
ani cu privire la modul de aplicare a convenției, precum și la dificultățile întâmpinate.
Sugestii le și recomandări le gener ale sunt transmise statelor parte în cauză și aduse la cunoștința
Adunării Generale a ONU, însoțite, după caz, de comentariile st atelor părți.

2.9. Mecanisme și procedu ri de protecție a drep turilor omului sub egida ECOSOC
Comisia pentru drepturile omului este principalul organism al drepturilor omului al
ECOSOC. Realizează studii, pregătește recomandări și elaborează proiecte de instrumente
internaționale pentru drepturile omului.
Compusă din 43 de membri, selectați în conformitate cu reprezentarea geografică
echitabilă pentru o perioadă de 3 ani, Comisia își asumă, de asemenea, unele sarcini speciale care
i-au fost atribuite de Adunarea Generală a ONU. sau Consiliul Economic și Social.
Comisia pentru drepturile omului poate investiga acuzațiile de încălcare a drepturilor
omului și poate examina comunicările cu privire la astfel de încălcări, precum și răspunsurile
statelor la presupuse încălcări. Comisia își exercită aceste competențe în următoarele tipuri de
proceduri:
a)” Procedura instituită prin Rezoluția 1 503 a ECOSOC din 27 mai 1970. Comisia pentru
drepturile omului este abilitată să examineze încălcări flagrante, sistematice și justificate
corespunzător ale drepturilor omului și libertăților fundamentale, indiferent de țara în care se află.
Comunicările p ot veni de la orice persoană sau grup care afirmă că este victima unei încălcări a
drepturilor omului sau are cunoștințe directe și fiabile. Pentru a evita orice comunicare contrară
prevederilor Cartei ONU, Subcomisia pentru combaterea discriminării și pro tecția minorităților a
instituit o serie de reguli privind admisibilitatea comunicărilor.
b) proceduri și organe de investigare pentru analiza situațiilor care afectează drepturile
omului. Dacă procedura din 1503 nu și -a atins obiectivul, Comisia pentru Dr epturile Omului a
mandatat un număr de organisme să analizeze situațiile de drepturi ale omului într -o serie de țări.
Pentru a stabili faptele situației și pentru a contribui la restabilirea drepturilor, rapoartele sunt

27
transmise Comisiei și Adunării Gener ale de către personalități (experți, raportori speciali,
reprezentanți speciali) însărcinate cu investigarea încălcărilor drepturilor omului, fie în regiuni
sau într -o țară. fie într -un anumit fenomen”.
În aplicarea principiului potrivit căruia guvernele s unt responsabile de respectarea
drepturilor omului, care se confruntă cu încălcări evidente ale acestor drepturi, revine guvernului
să demonstreze pretenții inexacte sau să arate că există măsuri sau înțeleg să ia măsurile necesare
pentru a asigura respect ul pentru om drepturi. .
Rolul și scopul acestor organisme este de a asigura protecția drepturilor omului, de a
preveni încălcările, urmărind să le oprească dacă au avut loc și de a restabili drepturile omului
într-un mod general.
După cum am menționat, un rol important în desfășurarea acestor proceduri de
investigație îl are Subcomisia pentru combaterea discriminării și protecția minorităților. Acesta a
fost creat pentru a efectua studii, în special în lumina Declarației universale a drepturilor omului
și pentru a face recomandări Comisiei pentru drepturile omului privind combaterea măsurilor
discriminatorii de orice fel luate cu încălcarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Subcomisia are 28 de membri, care sunt aleși de Comisie, la recoman darea guvernelor, pentru o
perioadă de 3 ani, dar nu ca reprezentanți ai guvernului, ci ca experți individuali. De-a lungul
timpului, pe lângă Subcomisie s-au creat grupe de lucru pe diverse teme (comunicații,
sclavie, populații autohtone) sau de lucru în timpul sesiunilor anuale.
Prin Rezoluția A / RES / 60/251 adoptată de Adunarea Generală a ONU. la 15 martie
2006, a fost creat un Consiliu pentru drepturile omului, format din 47 de membri, care să
înlocuiască Comisia pentru drepturile omului ca organism subsidiar al Adunării Generale. Noul
organism are sarcina de a promova respectul universal și protecția drepturilor omului și a
libertăților fundamentale pentru toți, fără distincție și în mod echitabil și echitabil. Consiliul are
puterea de a examina încălcările drepturilor omului, în special atunci când sunt flagrante și
sistematice și face r ecomandări în acest sens.
Consiliul pentru drepturile omului efectuează, de asemenea, o revizuire universală
periodică, pe baza informațiilor obiective și fiabile, a modului în care fiecare stat respectă
obligațiile și angajamentele sale în domeniul dreptu rilor omului.
Spre deosebire de Comisie, Consiliul pentru Drepturile Omului se întrunește în mod
regulat pe tot parcursul anului și ține cel puțin 3 ședințe pe an, dintre care una este o sesiune

28
principală, care durează cel puțin 10 săptămâni. În plus, se poate întruni în ședință extraordinară,
dacă un membru solicită acest lucru, susținut de o treime din membrii Consiliului.

Organizația Internațională a Muncii (O.I.M.)

Organizația Internațională a Muncii, cea mai mare și cea mai mare agenție de specialitate
din sistemul Națiunilor Unite, a fost înființată în 1919 prin Tratatul de la Versailles, întruchipând
ideea fundamentală înscrisă în Constituția sa că o pace universală și de durată nu ar putea fi să
fie stabilit numai pe baza justiției social e.
Potrivit O.I.M., justiția socială implică respectarea drepturilor omului, un nivel de trai
decent, condiții de muncă umane, perspective pozitive de angajare și securitate economică.
Prin Declarația de la Philadelphia, au fost dezvoltate obiectivele și p rincipiile sale
fundamentale, afirmând în principiu că:
– munca nu este o marfă;
– libertatea de exprimare și de asociere este o condiție indispensabilă pentru progresul
susținut;
– sărăcia, oriunde există, reprezintă un pericol pentru prosperitatea tuturo r;
– Toate ființele umane, indiferent de rasă, credință sau sex, au dreptul să își continue
progresul material și dezvoltarea spirituală în libertate și demnitate, în securitate economică și cu
oportunități egale.
Organizația Internațională a Muncii este singura instituție internațională care
funcționează pe principiul tripatitismul ui, politica și programele sale fiind formulate de
reprezentanții angajatorilor și sindicatelor în condiții de egalitate cu guvernul. O.I.M.
încurajează, de asemenea, instituirea tripartitismului în statele membre, îndemnându -i să
stabilească un dialog soc ial eficient, implicând sindicatele și organizațiile patronale în elaborarea
și, după caz, în implementarea politicilor sociale și economice naționale, precum și în multe alte
sectoare.
Având în vedere că „eșecul unei anumite națiuni de a adopta un regim d e muncă cu
adevărat uman este un obstacol în calea eforturilor altor națiuni care doresc să îmbunătățească
lotul de lucrători din propriile țări”, O.I.M. a fost și este cel mai potrivit cadru instituțional care,
la scară internațională, permite rezolvarea problemelor și găsirea de soluții, astfel încât condițiile
de muncă și securitate socială din întreaga lume să fie cât mai bune.

29
În concretizarea principiilor constituționale, Organizația Internațională a Muncii și -a
structurat activitățile în următoarele direcții:
– “dezvoltarea de politici și programe internaționale care vizează promovarea drepturilor
fundamentale ale omului, îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă și dezvoltarea
oportunităților de angajare;
– stabilirea standardelor internațional e de muncă în paralel cu structurarea unui sistem de
monitorizare a aplicării normelor, conceput pentru a ghida acțiunile naționale către aplicarea
acestor principii;
– organizarea unui amplu program de cooperare tehnică internațională, definit și pus în
aplicare într -un parteneriat activ cu reprezentanți, menit să ajute țările să aplice aceste principii
într-un mod concret;
– desfășurarea de programe de formare, educație, cercetare și publicații care susțin alte
forme de activitate”.

Structura O.I.M . –“ Organizația Internațională a Muncii constă într -o adunare generală anuală,
Conferința Internațională a Muncii, un consiliu executiv – Consiliul de conducere și un
secretariat permanent – Oficiul Internațional al Muncii (B.I.M.). Organizația funcționează de
asemenea prin intermediul unor organisme subsidiare, cum ar fi conferințe regionale, comisii
din industrie și întâlniri de experți “.
Organul de conducere are de obicei trei întâlniri pe an la Geneva, pentru a lua decizii cu
privire la problemele polit ice, precum și programele de acțiune. Ca și Conferința, Consiliul de
conducere are un caracter tripartit. Este format din 28 de membri din guverne, 14 din
organizații patronale și 14 din sindicate. Guvernele unui număr de 10 state puternic
industrializate sunt reprezentate permanent, restul membrilor fiind aleși la fiecare 3 ani de către
Conferință.
Consiliul de conducere are un rol important în monitorizarea aplicării standardelor
internaționale de muncă. În acest scop, a înființat trei organisme, la care vom reveni, și anume:
Comitetul de experți pentru aplicarea convențiilor și recomandărilor, Comitetul pentru
investigare și conciliere pentru libertatea de asociere și Comitetul pentru libertatea de asociere.
Oficiul Internațional al Muncii este, așa cum a m menționat, secretariatul permanent al O.I.M.
Pregătește documente și rapoarte care sunt documentație indispensabilă pentru conferințele și
întâlnirile organizației.

30
De asemenea, B.I.M. recrutează experți pentru activități de cooperare tehnică din întrea ga lume.
B.I.M. organizează diverse activități pentru publicarea și publicarea documentelor pe o gamă
largă de probleme sociale și de muncă.
c. Normel e internaționale în domeniul muncii :
Una dintre sarcinile principale ale Organizației Internaționale a Muncii a fost, încă de
la crearea sa, îmbunătățirea condițiilor de muncă și viață prin construirea unui cuprinzător
cod de legi și practici. Se poate spune, astfel, că O.I.M. a creat dreptul internațional al
muncii prin cele 188 convenții și 199 recomandări adoptate până în anul 2007.
Convențiile O.I.M. sunt instrumente juridice ce reglementează unul sau altul dintre
aspectele administrării forței de muncă, ale bunăstării sociale sau ale drepturilor omului.
Ratificarea unei convenții implică o dublă obligație din partea unui stat membru: ea este un
angajament de a aplica prevederile convenției respective și, în același timp, indică
disponibilitatea statului ratificant de a accepta măsurile de supraveghere internațională specifice
organizației.

31
CAPITOLUL III
CONSILIUL EUROPEI

3.1. N otiuni introductive
a. Obiective, scopuri :
Consiliul Europei a fost înființat în 1949 ca o organizație europeană pentru cooperare
interguvernamentală și parlamentară, care numără în prezent 46 de state membre. Conform
primului articol din statutul său, organizația are scopul de a realiza o uniune mai strânsă între
membrii săi pentru a proteja și promova idealurile și principiile care sunt patrimoniul lor comun
și pentru a promova econ omia și socialul, cultural, științific, legal și progres administrativ.
“Principiile statutare ale Consiliului Europei sunt: democrația pluralistă, respectarea
drepturilor omului și statul de drept. Activitățile Consiliului Europei acoperă principalele
domenii de îngrijorare pentru diverse societăți, cu excepția celor militare, și anume: drepturile
omului, mass -media, cooperare legală, probleme sociale și economice, sănătate, educație,
cultură, sport, tineret, administrație locală și regională , mediu inc onjurator.
Conform articolului 3 din Statutul Consiliului European, s emnat la Londra la 5 mai 1949,
fiecare membru al Consiliului Europei recunoaște principiul statului de drept și principiul
potrivit căruia fiecare din jurisdicția sa trebuie să se bucure de drepturile fundament ale ale
omului și libertăți ”.
Respectarea statului de drept, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale este, în
același timp, principalul criteriu de admitere în Consiliul Europei, așa cum este obligația
esențială a statelor membre.
Regulile Consiliului Europei conțineau noțiunea de stat de drept. Aceasta implică
principiul legalității, dreptul la o bună administrare a justiției, accesul la o instanță, garanția unui
proces echitabil și public, imparțialita tea judecătorului, proporționalitatea pedepselor. Aceste
principii trebuie să caracterizeze acțiunea executivului și a administrației, precum și cea a
sistemului judiciar și a legiuitorului.
În ceea ce privește respectarea drepturilor omului, acesta a fost principalul obiectiv al
Consiliului Europei, sistemul creat în acest scop având o dublă bază convențională: Convenția
Europ eană a Drepturilor Omului și Carta socia lă europeană .

32
b . Structura :
“Consiliul Europei are două organe principale: Comitetul M iniștrilor și Adunarea
Parlamentară. Acestea sunt asistate de un secretariat, pus sub autoritatea unui secretar general
ales de Adunarea Parlamentară. Există, de asemenea, un Congres al autorităților locale și
regionale, format dintr -o cameră a autoritățil or locale și o cameră a regiunilor. Comitetul
Miniștrilor este organul decizional al Consiliului Europei. De obicei, este format din miniștrii de
externe ai țărilor membre în calitate de deținători și poate, în anumite cazuri, să fie înlocuit de
alți miniș tri”.
“Se întâlnesc cel puțin de două ori pe an pentru a analiza starea cooperării la nivel
european și pentru a discuta probleme de interes politic. Miniștrii adjuncți sunt reprezentanți
permanenți ai guvernelor la Consiliul Europei. Se întâlnesc timp de o săptămână în fiecare lună
și au practic aceleași puteri ca și miniștrii, care supraveghează activitățile Consiliului. Deciziile
Comitetului Miniștrilor se bazează pe recomandările Adunării Parlamentare, pe propunerile
comitetelor de experți guvernamental i și pe cele ale conferinței de specialitate a miniștrilor și a
Secretariatului General al Consiliului Europei. Deciziile Comitetului Miniștrilor sunt cuprinse
fie în recomandări către guvernele statelor membre, fie în convenții și acorduri europene, acest ea
din urmă fiind obligatorii pentru ratificarea statelor ”.
De asemenea, Comitetul adoptă declarații și rezoluții cu privire la problemele politice
internaționale. Majoritatea deciziilor necesită o majoritate de 2/3 din voturile exprimate.
Anumite decizii importante, precum adoptarea de recomandări către guverne, trebuie luate în
unanimitate. În materie de procedură, o majoritate simplă este suficientă.
“Comitetul de miniștri poate decide să înființeze comitete de experți guvernamentali care
să devină respo nsabili pentru un anumit sector. Comitetele de conducere cele mai reprezentative
sau europene, așa cum sunt numite și ele, au ca obiect de activitate drepturile omului, politica
socială, securitatea socială, populația, sănătatea, migrația și azilul, cooper area legală, problemele
legate de criminalitate etc.
Trebuiesc aminti te, totodată, conferințele miniș trilor din țările europe ne, care au un
important rol î n fundamentarea deciziilor Comitetului Mini ștrilor. Astfel, începand din anul
1959 se desfăsoară periodic conferințele mini ștrilor î nsărcinați c u problemele familiale, precum
și cele ale mini ștrilor educației, din anul 1961 al e miniștrilor justiț iei, din anul 1972 ale
miniștrilor muncii, din 1979 ale mini ștrilor securității sociale, din 198 0 ale mini ștrilor însărcinați

33
cu problemele migrației, din 1986 ale responsabililor ministeriali însărcinați cu problemele
egalității dintre femei ș i bărbați ”.
“Al doilea organ reprezentativ al Consiliului Europei, Adunarea Parlamentară, este, spre
deosebi re de Comitetul Miniștrilor, care este un organism decizional, un organism consultativ
fără putere legislativă. Numărul reprezentanților fiecărui stat membru (între 2 și 18) este
determinat în funcție de populația țării respective, componența delegațiilor reflectând echilibrul
de putere dintre partidele politice din țara respectivă. Parlamentarii votează însă în numele lor și
nu în numele parlamentului care i -a numit sau a partidului pe care îl reprezintă”.
În cadrul Adunării Parlamentare s -au format următo arele grupuri politice: socialiste,
Partidul Popular European, grup de democrați europeni, grup liberal, democratic și reformist,
grup pentru stânga unită europeană. România este reprezentată de un număr de 10 parlamentari.
Deciziile Adunării Parlamentare sunt orientări pentru guvernele statelor membre și, respectiv,
pentru parlamentele naționale. Pe lângă Adunare, mai multe comitete de experți sunt organizate
în diferite domenii, inclusiv în relațiile cu statele nemembre.
Adunarea menține un dialog perman ent, la toate nivelurile, cu Comitetul Miniștrilor, la
care prezintă rapoarte și recomandări. Adunarea parlamentară este responsabilă de alegerea
secretarului general al Consiliului Europei, secretarul general adjunct, judecătorii Curții
Europene a Dreptur ilor Omului și grefierul Adunării.
c. Activitatea normativă :
“Activitatea normativă a Consiliului Europei s -a materializat în elaborarea a 196 de
convenții și acorduri europene până în 2005, precum și protocoale pentru acestea, majoritatea
fiind deschise pentru ratificare sau aderare la statele care nu fac parte din organizație. Spre
deosebire de instrumentele normative adoptate în cadrul Uniunii Europene, care sunt obligatorii
pentru statele membre, convențiile Consiliului Europei sunt obligatorii numai în țările care le
semnează și le ratifică sau le aderă. Prin urm are, acestea nu conferă un caracter supranațional
Consiliului Europei. Pe de altă parte, convențiile și acordurile ratificate sunt o sursă de inspirație
sau inițiativă pentru guvernele statelor membre. Pe lângă convenții, Consiliul Europei a adoptat
o seri e de recomandări adresate statelor membre, care stabilesc orientări cu privire la diverse
aspect” .
Nefiind documente strict legale, cu caracter obligatoriu, ele urmăresc direcții de acțiune
ale organizației, putând fi transformate în convenții sau acorduri . Este interesant de menționat că
cele 196 de convenții și acorduri încheiate sub auspiciile Consiliului Europei acoperă ce ar fi

34
trebuit reglementat în zeci de mii de tratate bilaterale. Astfel, se poate vedea eficiența instituirii
organizației europene î n garantarea unor astfel de relații interstatale complexe prin tratate
multilaterale. Actele normative adoptate în cadrul Consiliului Europei acoperă aproape toate
domeniile dreptului: dreptul civil, inclusiv dreptul familiei, dreptul administrativ, dreptu l
internațional, dreptul penal etc. Acest întreg edificiu normativ are drept scop crearea unei
infrastructuri care să favorizeze cooperarea interstatală în Europa, stimulează actualizarea
sistemelor juridice naționale, precum și acoperă, după caz, unele la cune legislative. .

3.2.Carta socială europeană (1961) și C arta socială europeană revizuită (1996)
a. Caracteristici generale :
Convenția europeană a drepturilor omului se referă, așa cum am arătat, doar la drepturile
civile și politice. Ulterior, pentru a garanta drepturile economice și sociale, au fost adoptate o
serie de convenții, dintre care cele mai importante sunt Carta socială europeană (1961),
împreună cu Protocolul adițional (1988), Codul european de securitate socială revizuit (1964) .
În 1990, Convenția europeană privind securitatea socială (1972) și Convenția europeană privind
statutul juridic al lucrătorilor migranți (1977).
Carta socială europeană, care își are originea în Declarația universală a drepturilor
omului din 1948, din care a rticolele 22 -25 consfințesc o serie de drepturi sociale (dreptul la
muncă, dreptul la securitate socială, dreptul la concediu plătit, dreptul la organizare, dreptul
pentru protecția mamelor și copiilor), este corolarul Convenției Europene a Drepturilor Omu lui,
instituind un sistem european pentru protecția drepturilor economice și sociale.
Elaborarea acestui instrument internațional nu a fost lipsită de dificultăți, datorită
relativității inedite a acestor drepturi care, spre deosebire de drepturile civile și politice, nu au
găsit un loc în constituțiile naționale până relativ târziu. Pe de altă parte, diferențele
considerabile între structurile sociale și economice ale diferitelor state complică elaborarea
oricărui acord internațional în acest domeniu.
Dinc olo de numele său, Carta socială europeană nu este doar o declarație, ci un set de
drepturi fundamentale în domeniul muncii, ocupării forței de muncă, relațiilor sociale și
securității sociale. Efortul redactorilor săi a fost de a identifica, pentru fiecar e drepturi

35
recunoscute, un ansamblu d e obligații mai mult sau mai puț in precise ce vor reveni statului ce
ratifică acest instrument2.
Semnată la Torino la 18 octombrie 1961, Carta socială europeană a intrat în vigoare la 26
februarie 1965.
Deși numele să u este „Carta socială europeană”, trebuie menționat că nu este o simplă
declarație de principii, ci este de fapt o convenție internațională obligatorie pentru statele care au
ratificat -o. Cu alte cuvinte, nu ne confruntăm doar cu un text programatic, ci cu un set de
dispoziții obligatorii. Mai precis, după o primă parte declarativă, care cuprinde 19 drepturi
sociale, a doua parte indică obligațiile care revin statelor semnatare ale convenției, reluând
aceste 19 puncte. Ulterior, Carta socială europeană a fo st completată de trei protocoale, și
anume:
– Protocolul adițional din 5 mai 1988 care garantează noi drepturi grupate în patru
articole;
– Protocolul de modificare din 21 octombrie 1991 de restructurare a procedurii de
control;
– Protocolul adițional din 9 noiembrie 1995 de stabilire a procedurilor colective de
remediere.
La 3 mai 1996 a fost adoptată Carta socială europeană revizuită, ratificată de România
prin Legea nr. 74 din 3 mai 1999, care va înlocui Carta socială din 1961. Textul reunește
drepturile garantate de Carta din 1961, cu o serie de modificări, drepturile garantate prin
Protocolul adițional din 1988, precum și o serie de noi drepturi, care afectează redactarea, un
număr de 31.
Articolele Cartei sociale europene (revizuite) conțin dispoziții privind:
“Art. 1 – Dreptul la muncă prin garantarea dreptului la muncă, părțile se angajează să recunoască
ca unul din principale le lor obiective realizarea ș i mențin erea nivelului cel mai ridicat ș i cel mai
stabil posib il de ocupare a forței de muncă (par.1) ”.
“Art.2 – Dreptul la condi ții de muncă echitabile , in apl icarea acestui sistem se urmăreș te a se fixa
o durată r ezonabilă a zilei de muncă sau a săptămanii de lucru, a se preve dea zile de sărbătoare
plătite ș i un concediu anual de cel puțin patru săptăm ani, protecția lucrătorilor ce -și desfășoară
activitatea ȋn condiții periculoase, precum ș i acordarea unui repaus săptămanal. Dar, a șa cum s -a
observat ȋn literatura de specialitate, Cart a se limitează la generalități ș i nu se pune problema

2 X. Prétot – Le droit social europeen, Presses universitaires de France, Paris, 1990.

36
stabilir ii unei durate de muncă uniforme, comune. Un paragraf special obligă statele ce ratifică
Carta să se asigure că lucrătorii sunt informați asupra aspectelor esențiale ale contractului sau
relației de muncă ”.
“Art. 3 – Dreptul la sigura nță și igienă la locul de muncă e ste necesară adoptarea de
reglementări privind securitatea și sănătatea în muncă, precum și măsurile necesare pentru
controlul aplicării acestor reglementări.
Carta socială europeană revizuită a introdus o serie de dispoziții care impun statelor părți să
definească, să pună în aplicare și să revizuiască în mod regulat o politică națională coerentă
privind securitatea și sănătatea în muncă ” .
“Art.4 – Dreptul la o remunerare echitabilă.
Statele membre se angajează să recunoască dreptul lucrătorilo r la o remunerație suficientă pentru
a asigura un nivel de trai decent pentru ei și familiile lor (paragraful 1).
Nu există un salariu minim legal în toate țările semnatare. Cu toate acestea, organismele
responsabile de monitorizarea aplicării Cartei au reușit, prin interpretări, să dea un sens mai
concret acestei dispoziții (salariul cel mai mic nu trebuie să fie mai mic de 60% din salariul
mediu național). De asemenea, se prevede că plata orelor suplimentare trebuie plătită cu o rată
crescută ”.
În ceea ce privește salariile femeilor, textul afirmă dreptul lucrătorilor, bărbaților și
femeilor, la o remunerație egală pentru muncă cu o valoare egală, fără alte precizări. De fapt,
acest text este doar ușor diferit de cel cu salarii egale pentru bărbați și femei, consacrat în
convenția corespunzătoare a Organizației Internaționale a Muncii .
Articolul 4 conține, de asemenea, o dispozi ție privind eliminarea impozitelor reținute.
În sfârșit, se subliniază că, pentru a stabili o remunerare echitabilă, statele membre pot alege
între negocierea colectivă sau o metodă legală.
“Art.5 – Dreptul sindical conform art.5, ȋn vederea garantăr ii libertății pentru muncitori și
patroni de a constitui ș i de a adera la aceste organizații, părțile contractante se angajează ca
legislația națională să nu afecteze această libertate ș i nici să nu fie aplicată astfel ȋ ncat să
afecteze această lib ertate".
Carta autorizează o serie de excepții car e au fost solicitate de țările ȋ n care dreptul sindical nu
aparține tuturor categoriilor de lucrători, cum este cazul funcționarilor care nu se bucură, peste
tot, de deplină libertate sindicală. De asemenea , textul prevede că, pentru membrii forțelor

37
armate, măsura ȋn care garanțiile dreptului sindical vor fi prevăzute va fi determinată de
legislațiile naționale.
Art.6 – Dreptul de negociere colectivă .
Recunoasterea dreptului de negociere colectivă este core lată cu aceea a dreptului la
grevă. Acesta este un serios pas ȋnainte, dacă luăm ȋ n considerare că dreptul l a grevă nu este
recunoscut ȋ n convențiile Organizației Internaționale a Muncii, iar unele legislații ale țărilor
membre ale Consiliului Europei nu r ecunosc ca atare acest drept.
Art.7 Dreptul copiilor ș i adolescenților la protecție .
Vârsta minimă de admitere la angajare este fixată la 15 ani, ceea ce est e conform cu
prevederile convenț iilor Organizației Inter naționale a Muncii. Totodată, vâ rsta minimă pentru a
fi admis la muncă in cazul anumitor ocupații determinate, considerate ca fiind periculoase sau
insalubre, a fost fixată prin Carta socială europeană revizuită la 18 ani. De asemenea, este
prevăzută o protecție deosebită din punct de vedere medica l, inclusiv un control medical
periodic , pentru lucrătorii sub18 ani.Vârsta pâ nă la care durata de muncă trebuie să fie limitată a
fost stabilită la 18 ani.
Art.8 – Dreptul lucrătoarelor la protecția maternității .
Carta socială spre deosebire de convențiil e O.I.M., prevede că repao sul de maternitate va
putea fi ȋ nsoțit, fie de un concediu plătit, fie de prestații de secur itate socială, fie de un
vărsămâ nt prelevat din fondurile publice. Altfel spus, dreptul la concediul de maternitate dă
posibilitatea unei alegeri, fapt ce distinge Carta socială de prevederile Convenției O.I.M. nr.3
privind protecția maternității (1919). Conform convenției europene, protec ția maternității se
poate face ȋ n cadrul unei poli tici de securitate socială sau ȋ n cadrul dreptului mun cii, trebuind să
existe o compensare cvas iintegrală a salariului femeii ȋ n timpul concediului său de maternitate.
Carta merge, din acest punct de vedere, mai departe față de convențiile Organizației
Internaționale a Muncii.
Carta revizuită a extins perioada ȋn care o femeie ȋ nsărcinată nu poate f i concediată.
Această perioadă ȋncepe din momentul ȋ n care muncitoarea notific ă angajatorului faptul că este
ȋnsărcinată ș i se intinde pană la sfarsitul concediului de maternitate (stabilit la minimum 14
săptămani).
Art.9 – Dreptul la orientare profesională .
Statele membre se angajează să instituie un sistem instituțional care să sprijine toate
persoanele, inclusiv cele cu dizabilități, în soluționarea problemelor legate de alegerea profesiei

38
sau a ava nsării în carieră, ținând cont de caracteristicile acestora, precum și de posibilitățile
pieței muncii.
“Art.10 – Dreptul la pregătire profesională stabilește obligația statelor de a implementa
un sistem de formare, general și coerent și alte sisteme de fo rmare profesională în beneficiul
tinerilor. De asemenea, sunt prevăzute măsuri speciale pentru recalificarea profesională a
lucrătorilor adulți, în conformitate cu necesitățile progresului tehnic și noilor orientări ale pieței
muncii, prin măsuri speciale pentru reconversia și reintegr area pe termen lung a șomerilor”.
“Art.11 – Dreptul la protecția sănătății prevede angajamentul de a adopta acele măsuri
care elimină, pe cât posibil, factorii care induc o sănătate deficitară, precum și organizarea
serviciilo r de consultare și educație menite să îmbunătățească starea de sănătate și să consolideze
sentimentul responsabilității individu ale în sănătate”.
“Art.12 – Dreptul la securitatea social, s copul este menținerea unui sistem de securitate
socială la un nivel satisfăcător, cel puțin egal cu cel necesar pentru ratificarea Codului de
securitate socială european. În același timp, statele membre se angajează să ridice treptat nivelul
sistemului de securitate socială, inclusiv prin încheierea de acorduri bilaterale și multilaterale
sau alte instrumente juridice internaționale ”.
“Art.13 – Dreptul la asistență socială și medicală.
Pentru a asigura exercitarea efectivă a dreptului la asistență socială și medicală, statele
semnatare se angajează să se asigure că orice persoană care nu are resurse suficiente și care nu
este în măsură să le procure prin mijloace proprii sau să le primească din altă sursă, în special
prin beneficii rezultate dintr -o schemă de securitate socială, pentru a putea obține asistență
adecva tă și, în caz de boală, îngrijirile cerute de situația sa.
“Art.14 – Dreptul de a beneficia de servicii sociale acest drept vizează încurajarea și
organizarea serviciilor care utilizează metode specifice serviciului social și care contribuie la
bunăstarea și dezvoltarea persoanelor și grupurilor profesionale, precum și adaptarea acestora la
mediul social ”
“Art.15 – Dreptul persoanelor cu handicap la autonomie, integrare socială și participare
la viața comunității ”.
Se prevăd măsuri adecvate pentru plasarea persoanelor cu handicap fizic, ȋ n special prin
intermediul serviciilor specializate de plas are, precum și măsuri de ȋ ncurajar e a patronilor pentru
a angaja ȋ n muncă persoane cu handicap.

39
“Art.16 – Dreptul familiei la protecție socială, juridică ș i economică este un drept
asigurat prin intermediul prestațiilor sociale familiale, prin dispoziții fi scale de ȋ ncurajare a
construcțiilor de locuințe adaptate necesităților familiale, de ajutorare a tinerelor familii sau prin
orice alte măsuri adecvate ”.
“Art.17 – Dreptul copiilor ș i adolescenților la protecție socială, juridică ș i economic
articolul preve de, ȋ n mod general, că statele contractante v or lua toate măsurile necesare și
adecvate ȋ n acest sens, inclusiv crearea sau menținerea instituțiilor sau se rviciilor
corespunzătoare ”.
“Art.18 – Dreptul la exercitarea unei activități lucrativ e, acest articol in stituie obligația de
a aplica, ȋ ntr-un spirit liberal, reglementările privind exercitarea de către străini a unei activități
pe teritoriul altui stat. S tatele semnatare se angajează să faciliteze cetățenilor altor state
contractante să lucreze pe teritoriul lor, fiind expres indicat c ă se vor adapta reglementările ȋ n
vigoare și că se vor simplifica formalitățile care privesc lucrătorii străini.
“Art.19 – Dreptul muncitorilor migranți și al familiilor lor la protecție ș i asistenta ,c ele 12
paragrafe ale articolului instituie egalitatea cu priv ire la impozite, taxe, acțiuni ȋ n justiție,
expulzare, transferul c âstigurilor s.a ”.
Totu și, “conform art.19, lucr atorul migrant poate cere doar ȋ n limitele legislației statului
ȋn cauză ca familia să i se alăture, precum și să transfere integral câ stiguril e și economiile sale ”.
“Art.20 – Dreptul la egalitate de șanse ș i tratament în materie de angajare ș i profesie, fără
discriminare bazată pe sex ”.
Sunt vizate, ȋ n principal, accesul la angajare, protecția contra concedierii și reinserția
profesională, reciclarea, recalificarea profes ională, condițiile de angajare ș i de muncă, inclusiv
remunerarea, evoluția profesională, inclusiv promovarea.
“Art.21 – Dreptul la informare și consultare , conform legisției si practicii naționale,
statele membre se angajează să ia sau să promoveze acele măsuri care să permită lucrătorilor să
fie informați periodic sau ȋ n timp o portun asupra situației economice și financiare a
intreprinderii. Este reținută, totodată, obligația organizării de consultări privind deciziile
susceptibile să afecteze ȋ n mod substanțial interesele muncitorilor.
“Art.22 – Dreptul de a lua parte la determ inarea și ameliorarea condițiilor de muncă ș i a
mediului de muncă sunt re glementate protecția sănătății și securității ȋn cadrul ȋ ntreprinderii,
organizarea servi ciilor și facilităților sociale și socio -culturale ale ȋntreprinderii, precum ș i
control ul res pectării reglementărilor ȋ n aceste domenii ”.

40
“Art.23 – Dreptul persoanelor în vârstă la o protecție social , s unt avute ȋ n vedere, printre
altele, măsuri ce au ca obiect garantarea de resurse suficiente, locuin țe adecvate, diverse
ajutoare, ȋ ngrijirea sănăt ății etc ”.
“Art. 24 – Dreptul la protecție în caz de concediere ,acest articol protejează lucrătorii
ȋmpotriva concedierilor abuzive, precum ș i dreptul acestora la o indemnizație adecvată sau la o
altă reparație corespunzătoare.
“Art. 25 – Dreptul lucrătorilo r la protecția propriilor creanțe în caz de insolvabilitate a
patronului acestora . Creanțele lucrătorilor rezultate ca urmare a contractelor de muncă sau a
relațiilor de muncă trebuie să fie garantate de o instituție de garantare sau orice altă formă
eficientă de protecție ”.
“Art. 26 -Dreptul la demnitate în muncă , articolul urmăreste să promoveze sensibilizarea,
informarea și prevenirea ȋ n materie de hărțuire la locul de muncă sau ȋn legătură cu munca,
precum ș i ȋn privința oricărui alt comportament ostil sau ofensiv ”.
“Art. 27 – Dreptul lucrătorilor cu responsabili tăți familiale la egalitate de șanse ș i
tratament ”.
Scopul acestei prevederi este acela de a se evita ca responsabilitățile familiale să
diminueze sansele profesionale ale lucră torilor. De aceea, statele trebu ie să adopte măsuri
specifice, ȋ n special ȋn favoarea menținerii și ȋntoarcerii la viața activă după o p erioadă de
absență ca urmare a ȋngrijirii copilului ș i a concediului parental.
“Art. 28 – Dreptul reprezentanților lucrăt orilor la protecție în întreprindere si facilitățile
acordate acestora ”.
Părțile se angajează ca, ȋ n ȋntreprinderi, reprezentanții lucrătorilor să benef icieze de o
protecție efectivă ȋ mpotriva actelor care ar putea să le aducă un prejudiciu, inclusiv ȋmpot riva
concedierii, ș i care ar fi motivate de calitatea sau de activitățile acestora ca rep rezentanți ai
lucrătorilor din ȋ ntreprindere.
“Art. 29 – Dreptul la informare și la consultare în procedurile de concediere colectivă .
Articolul prevede obligația patronilor de a informa și consult a reprezentanții lucrătorilor, ȋ n timp
util, inaintea unor concedieri colective, precum si asupra posibilităților de a evita concedierile
colective sau a limita numărul și de a diminua consecinț ele acestora ”.
“Art. 30 – Dreptul l a protecție împotriva sărăciei ș i excluderii sociale .
Se reține imp erativul adoptării unor măsuri ȋn cadrul unei abordări globale ș i coordonate
pentr u promovarea accesului efectiv ȋ n special la angajare, locuință, formare, ȋnvățăm ânt,

41
cultură, asistență socială ș i medicală al persoanelor care se g ăsesc sau riscă să se găsească ȋ ntr-o
situație de ex cludere socială sau de sărăcie ș i al familiei acestora ”.
“Art. 31 – Dreptul la locuință .
Se prevede necesitatea adoptării unor măsuri menite să favorizeze accesul la locuință la
un nivel adecvat ”.
c. Mecanismul de control .
Există două tipuri principale de metode pentru a asigura aplicarea convențiilor
internaționale în domeniul social.
În primul rând, există reclama ții provenite de la persoane sau grupuri sau asociații. În al
doilea rând, există sistemul de analiză periodică a rapoartelor generale anuale, pregătit de
guverne care au ratificat o convenție particulară. Aceste rapoarte se referă la diverse puncte
prevăz ute în convenția respectivă.
Inițial, Carta Socială Europeană a adoptat sistemul de raportare ulterior, prin Protocolul
adițional din 1995 s -a adăugat un sistem de control bazat pe reclamațiile colective. Carta socială
europeană prevede transmiterea de căt re guverne a două feluri de rapoarte: unele vizează
posibilitatea unui control de legalitate propriu -zisă, altfel spus executarea angajamentelor
asumate; celelalte urmăresc un aș a-zis control al eficacității, vizâ nd, in principal, dispozițiile
care nu au f ost acceptate de statul respectiv.
Procedura de contro l propriu -zisă prevede intervenț ia a trei orga ne:
1) Primul este Comitetul european al drepturilor sociale, comitet de experți independenți,
compus din nouă mem bri desemnați de Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei ș i asistat de
un observator al Organizației Internaționale a Muncii. După analizarea rapoartelor b ienale și a
eventualelor observații ale partenerilor sociali, acest comitet prezintă observațiile sale privind
gradul de aplicare a dispozițiilor Cartei sub forma "concluziilor"3.
2) Aceste concluzii, precum ș i rapoartele bienale sunt apoi transmise unui comitet format din
reprezentanți ai fiecăruia din s tatele ratificante ș i denumit Comitetul guvernamental. Acest
comitet ȋș i desfăsoară activitatea ȋn prezența unor observatori ai organizaț iilor internaționale
sindicale și patronale, care participă la ș edințele sale cu titlu consultativ. Comitetul poate, de

3 În activitatea de interpretare a anumitor norme ale Cartei, Comitetul european al drepturilor sociale a invocat prevederi ale
Conven ției Europene a Drepturilor Omului, in special art. 6 (accesul la u n tribunal) si a rt. 13 (dreptul la un recurs efectiv). Este
situa ția unor drepturi cum sunt n ediscriminarea ȋn folosirea forț ei de muncă , egalitatea de remunerare, egalitatea șanselor și de
tratament in folosirea for ței de muncă ș i ȋn profesiune etc.

42
asemenea, să consulte reprezen tanți ai organizațiilor internaț ionale neguvernamentale ce au
statut consultativ pe langă Consiliul Europei.
Comitetul guvernamental pregătește deciziile Comitetului Miniștri lor ș i, in particular,
selecționează, pe baza consi derațiilor de politică socială ș i economică, situațiile care ar trebui să
facă obiectul recomandăr ilor pentru fiecare stat parte ȋ n cauză.
Comitetul guvernamental poate adresa un avertisment unui stat care nu se confor mează
unei prevederi a Cartei, ȋ n cazul unei concluzii negative a Comitetului european al drepturilor
sociale sau al lipsei de informații. Acest avertisment nu are însă valoare juridică, fiind mai
degrabă un semnal de alarmă care este menit să determine statul respectiv să acționeze, in caz
contrar fiind adoptată o recomandare la următorul ciclu de control.
3) Conform articolului 27, paragraf 3 al Cartei, Comitetul guvernamental al Cartei trebuie să
elaboreze u n raport, pentru Comitetul Miniș trilor, ȋn anexa căruia sunt cuprinse, totodată,
concluziile Comitetului de experți amintit.
Ȋn noiembrie 1995, a fost adoptat, un Protocol adițional la Carta socială care instituie
procedura reclamațiilor colective, un sistem similar celui existent ȋ n cadru l Organizației
Interna ționale a Muncii, prin care organizații p atronale și sindicale, precum ș i organizații
internaționale care au statut consultativ pe lang ă Consiliul Europei pot invoca ȋ ncălcări ale
Cartei sociale europene.
Se concretizează, astfel, un sistem care permite plangerile colective privind nerespectarea
obligațiilor asumate prin ratificarea Cartei. Plangerile sunt examinate de Comitetul european al
drepturilor socia le, care trebuie să decidă mai ȋntâ i admisibilitat ea lor pe baza criteriilor
enumerate de protocol. Comitetul ȋ naintează un raport către Comit etul Miniștrilor, care ȋ n cazul
aplicării nesatisfăcătoare a dispozițiilor Cartei sociale va adresa o recomandare.
În lucrarea de interpretare a anumitor reguli al e Cartei, Comitetul European pentru
Drepturile Sociale a invocat dispoziții ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, în special
art. 6 (acces la o instanță) și art. 13 (dreptul la un remediu eficient). Este situația drepturilor, cum
ar fi nediscrimina rea în ceea ce privește utilizarea muncii, salariul egal, șanse egale și tratament
în utilizarea muncii și în profesia statului contractant în cauză. Comitetul miniștrilor poate
consulta, de asemenea, în circumstanțe speciale, comitetul guvernamental cu pr ivire la problema
în cauză.

43
Pentru a fi admisibilă (în conformitate cu articolul 4 din Protocolul nr. 3), plângerea
trebuie să fie depusă în scris, referindu -se la o dispoziție acceptată de partea contractantă în
cauză și care să indice măsura în care respectiva dispoziție nu a fost aplicată. satisfăcător.
d. Domeniu de aplicare
Fiind mai restrictivă decât Convenția Europeană a D repturilor Omului, potrivit căreia
părțile contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile
prevăzute în convenție, Carta socială se aplică numai resortisanților statelor contractante. Anexa
sa precizează în mod clar că „persoanele menționate la articolele 1 -17 și 20 -30 vor include
străinii numai în măsura în care sunt resortisanți ai altor părți, rezidenți legal sau salariați
obișnuit pe teritoriul acelei părți, înțelegând că articolele menționate se interpreteaz ă în lumina
dispozițiilor articolelor 18 și 19 ".
Această concepție, care se bazează pe noțiunea de reciprocitate, comună în tratate, se
îndepărtează de cea care inspiră convențiile internaționale de muncă deschise ale Organizației
Internaționale a Muncii, care stabilesc în mod normal reguli de protecție aplicabile tuturor
lucrătorilor din lume. o țară, indiferent de naționalitatea lor. În literatura de specialitate se
apreciază că aceasta este o caracteristică a inferiorității evidente în modul de concepți e a Cartei
sociale.
Articolul G din partea V din Carta socială revizuită stabilește o serie de restricții care pot
fi impuse drepturilor prevăzute în Cartă. Conform acestui articol, punerea în aplicare a
drepturilor declarate nu poate fi supusă niciunei r estricții sau limitări, cu excepția celor necesare
într-o societate democratică pentru a asigura respectarea drepturilor și libertăților altora sau
pentru a proteja ordinea publică, securitatea națională, sănătatea. moravuri publice sau bune.
Pe de altă pa rte, pentru țările care nu au elaborat legislație socială, Carta le permite să
pună în aplicare unele dispoziții cuprinse în acordurile colective încheiate între angajatori sau
organizațiile patronale și sindicatele. Mai mult, această metodă prevăzută la a rticolul 33 este
deja acceptată în cadrul Organizației Internaționale a Muncii.

e. Jurisprudența .
Controlul aplicării Cartei a dus la elaborarea unei jurisprudențe extinse. Printre cele mai
importante elemente se numără definiția mai exactă a beneficiaril or diferitelor drepturi
recunoscute de Cartă.

44
Prin urmare, a fost necesar să se explice conținutul ratione materiae din Cartă, dând, în
unele cazuri, semnificație conceptelor sau trasând limitele noțiunilor utilizate. Astfel,
angajamentul prevăzut la ” articolul 1 alineatul (1) , care este de a recunoaște obiectivul complet
de a atinge un loc de muncă co mplet”, exclude adoptarea unui sistem economic care să prevadă
o rezervă de șomaj permanentă”.
Comitetul European pentru Drepturile Sociale a interpretat ac eastă prevedere ca o
obligație a mijloacelor și nu o obligație de rezultat. Scopul acestei reguli nu este ca statele să
recunoască un drept individual la un loc de muncă, ci să urmeze o politică economică care să
îmbunătățească situația ocupării forței de muncă și să ia măsurile necesare în acest sens.
-“Dreptul la siguranță și igienă în muncă, astfel cum este prevăzut la articolul 3, nu
menționează în mod explicit categoriile de lucrători în cauză. Unele organisme de control au
considerat că reglementarea securității și igienei trebuie să se aplice, în principiu, atât
lucrătorilor salariați, cât și familiilor sau lucrătorilor independenți, în toate sectoarele
economiei ”. Cu toate acestea, gradul acestui regulament și gradul de control asupra aplicării sale
pot diferi, în funcție de sectorul în cauză; astfel, de exemplu, regulile de siguranță vor avea
propriile caracteristici de aplicare în industrie și agricultură.
“ În fața unei astfel de noțiuni imprecise, precum ce a a orelor de lucru rezonabile (art. 2,
alin. 1), organismele de control, considerând relativitatea sa în timp și spațiu, s -au abținut să o
definească într -un mod absolut” . Evaluarea trebuie făcută de la caz la caz, luând în considerare
nu numai durata activității, așa cum este stabilită de legi slația națională, ci și cea rezultată din
contractele colective. Mai mult, un alt element de evaluare trebuie căutat în natura și întinderea
dreptului angajatorului de a solicita, dacă este necesar, efectuarea orelor suplimentare.
Pentru a fi considerat co rect în sensul articolului 4 alineatul (1), un salariu nu trebuie să
fie mult sub salariul mediu național. Pragul adoptat în acest sens de Comitetul pentru drepturile
sociale este de 60% (valoare netă). De asemenea, salariile trebuie să fie întotdeauna pes te limita
sărăciei din țara respectivă. "
Metoda de calcul a Comitetului se bazează pe sume nete, adică după deducerea
contribuțiilor la asigurările sociale și luarea în considerare a scutirilor de care beneficiază
angajatul pentru impozitul pe venit.
Principiul important al egalității de remunerare pentru bărbați și femei, pentru muncă cu
valoare egală, recunoscut de „Articolul 4, alin. 3, a fost, de asemenea, obiectul unei interpretări a
organismelor de control prevăzute în Cartă. S -a dovedit că, în caz de nerespectare, acest

45
principiu trebuie să poată face obiectul unei căi de atac efective în fața unei instanțe sau a unei
alte instanțe independente. În astfel de cazuri, solicitantul trebuie să fie ferit de orice act de
represalii de către angajatoru l său. În plus, în cazul în care clauzele contrare acestui principiu au
fost convenite, totuși, în contractele colective sau contractele de muncă, acestea ar trebui
considerate nule.
– Alineatul (4) al articolului 4 califică, de asemenea, „rezonabil” perio ada de preaviz pe
care orice lucrător trebuie să o primească în cazul încetării angajării. În acest caz, abordarea
organismelor de control a fost de a evalua, de la caz la caz, durata notificării, ținând cont de
criterii de echitate, cum ar fi, de exemplu, vechimea.
– Dreptul la o notificare rezonabilă în cazul încetării angajării se aplică tuturor
categoriilor de angajați, inclusiv celor care se află într -o relație de muncă atipică sau celor aflați
în probă .
– Articolul 5 permite statelor să restricționeze dreptul de organizare a polițiștilor, dar nu
autorizează abolirea completă a acestui drept. Ofițerii de poliție pot fi solicitați să se alăture
organizațiilor sau să formeze numai organizații compuse exclusi v din membrii lor. Cu toate
acestea, aceste asociații de poliție trebuie să poată exercita anumite prerogative sindicale, cum ar
fi dreptul de a negocia condițiile de muncă, remunerarea și dreptul de a reuni. Aderarea la
uniune nu poate fi obligatorie în n iciun caz.
– Articolul 6 alineatul (4) recunoaște dreptul angajatorilor și al lucrătorilor la acțiuni
colective. Organele de control au fost unanime în recunoașterea faptului că, dacă pentru
lucrători, acest drept se traduce prin recurs la grevă, pentru an gajatori „blocarea” este principalul
mijloc, dacă nu singurul, și că cele două tipuri de acțiune colectivă nu ele trebuie să fie așezate
în mod egal.
Dreptul la acțiune colectivă este garantat numai în cazul conflictelor de interese. Rezultă
că nu se refer ă la greve „politice” și nu ar trebui invocată în caz de conflicte de drepturi, adică în
cazul unor diferențe privind existența, validitatea sau interpretarea unui acord colectiv sau
încălcarea unei astfel de convenții.
– Dreptul la acțiune colectivă, ca o rice alt drept, poate fi reglementat în exercitarea sa, în
limitele sale definite. Astfel, articolul 6 alin. 4 permite în mod expres anumite restricții, inclusiv
obligația de a respecta o anumită „pace socială” pentru o anumită perioadă de timp, dacă rezul tă
dintr -un acord colectiv.

46
De asemenea, a fost considerată o măsură admisibilă, obligația impusă de lege, de a
respecta, înainte de a recurge la o acțiune colectivă, o perioadă de „sincronizare”, în cazul în
care negocierile ar fi demarate sau ar fi în cu rs de proceduri de conciliere și arbitraj.
În ceea ce privește efectele grevei, în opinia organelor de control, aceasta nu ar trebui să
conducă la rezilierea contractului de muncă. Cu toate acestea, nu există nicio încălcare a Cartei
dacă această reziliere este numai formală și dacă, la sfârșitul grevei, lucrătorul continuă să se
bucure de drepturile sale anterioare.
Interzicerea muncii copiilor prevăzută la articolul 7 alineatul (1) acoperă toate domeniile
de activitate, adică toate sectoarele economice ș i toate tipurile de întreprinderi, inclusiv
întreprinderile familiale și toate formele de muncă plătită sau neplătită, munca agricolă, munca
casnică și munca la domiciliu, subcontractare și muncă desfășurată de copii în cadrul familiei.
Ca o derogare de la interdicția de a angaja copii sub 15 ani, alin. 1 își autorizează
angajarea pentru muncă ușoară determinată, care nu riscă să le afecteze sănătatea, moralitatea și
educația. Aceste sarcini trebuie, în principiu, să fie stabilite într -o listă restrictivă.
Aplicarea principiului egalității de tratament în domeniul muncii s -a materializat în
diferite țări, prin eliminarea progresivă și constantă a oricărei forme de discriminare bazată pe
sex. Aceasta a determinat organismele de inspecție să clarifice domeniul de aplicare al
articolului 8 paragraful 4, care implică obligația de a reglementa angajarea femeilor pentru
munca de noapte în unitățile industriale și de a interzice orice muncă de sex feminin în munca
subterană, precum și, dacă este cazul, în orice lucr are care nu le convine, datorită naturii lor
periculoase, nesănătoase sau jenante.
Interzicerea angajării femeilor în locuri de muncă subterane se referă numai la utilizarea
femeilor în lucrări miniere subterane în mine și poate fi admisă pentru activități în special cu
caracter social, medical, de inspecție și management.
În conformitate cu “articolul 15 alin. 2, politica de angajare pentru persoanele cu
dizabilități nu ar trebui să se limiteze la posibilitățile de acces la un loc de muncă, ci ar trebui s ă
vizeze integrarea durabilă a persoanelor cu dizabilități, de exemplu, cu ajutorul unor măsuri
privind păstrarea. În acest scop, angajatorii trebuie să fie supuși obligațiilor pozitive (obligația
de reabilitare) și obligațiilor negative (interdicția de a concedia o persoană din cauza
dizabilității) ”.
Pentru a asigura respectarea art. 20, statele trebuie să ofere în legislația lor o protecție
adecvată împotriva oricărei măsuri de discriminare sau represalii. Legislația ar trebui să prevadă

47
recuperarea situa ției, de exemplu, în caz de concediere, reîncadrarea persoanei în cauză și
compensații pentru orice pierdere financiară suferită în perioada interimară. În cazul în care o
astfel de soluție nu este posibilă, se poate oferi o compensație financiară, dar num ai cu condiția
să fie suficient de semnificativă pentru a descuraja angajatorul, dar și pentru a compensa
lucrătorul. . De asemenea, este posibil să se prevadă o inversare parțială a sarcinii dovezii
referitoare la discriminare bazată pe sex, trebuind să fa că dovada că discriminarea aparentă se
datorează unor factori obiectivi care nu au nimic de -a face cu discriminarea bazată pe sex ș i nu
constituie, deci, o violare a principiului egalității de tratament.

3.3. Alte convenții ale C onsiliului Europei
Conven ția pentru prevenirea torturii și a tratamentului sau pedepselor inumane sau
degradante Consiliul Europei a adoptat în 1987 Convenția europeană pentru prevenirea torturii
și a pedepsei sau pedepselor inumane sau degradante, care a intrat în vigoare în 1989 . Prezenta
convenție completează protecția oferită de Convenția Europeană. crearea unui Comitet european
pentru prevenirea torturii (CPT). Comitetul este format din experți independenți și imparțiali,
care provin din diferite domenii: avocați, medici, expe rți în probleme penitenciare sau
polițienești. El poate vizita orice fel de loc de detenție: închisori și centre de detenție pentru
tineri, secții de poliție, centre de detenție pentru deținuți de imigranți și spitale de psihiatrie
pentru a examina tratame ntul persoanelor private de libertate. El are acces nerestricționat la
locurile de detenție, poate să intervieveze deținuții fără martori și poate contacta liber orice altă
persoană sau organizație neguvernamentală care îi poate furniza informații.
Scopul Comitetului este de a consolida protecția deținuților împotriva torturii și a
pedepsei sau a tratamentului inuman sau degradant și a condamnării statelor de abuz. După
fiecare vizită, Comitetul întocmește un raport care să prezinte rezultatele vizit ei și orice
recomandări pe care le consideră necesare pentru a îmbunătăți situația persoanelor private de
libertate. Acest raport confidențial este transmis statului în cauză. Raportul include solicitarea
unui răspuns scris din partea statului, specificând măsurile luate pentru implementarea
recomandărilor făcute, reacțiile la comentariile făcute și răspunsurile la informațiile solicitate.
Rapoartele comitetului și răspunsurile statelor în cauză sunt confidențiale, dar a devenit o
practică comună ca statele să fie de acord să facă publice aceste documente.

48
În cazul excepțional în care un stat nu cooperează, Comitetul European pentru Prevenirea
Torturii poate decide să facă o declarație publică. Convenția -cadru pentru protecția minorităților
naționale.
În ur ma Summit -ului șefilor de state și de guvern de la Viena (1993), Consiliul Europei a
adoptat în 1994 Convenția -cadru pentru protecția minorităților naționale, primul instrument
multilateral obligatoriu legal pentru protecția minorităților naționale în gene ral. Această
convenție -cadru definește anumite obiective pe care statele contractante se angajează să le
urmărească prin intermediul legislației și politicilor naționale, cum ar fi egalitatea în fața legii,
adoptarea de măsuri care vizează păstrarea și îmb unătățirea culturilor, protecția identităților,
religiilor, limbilor minoritare și tradiții, care garantează accesul la mass -media, instituind relații
transfrontaliere libere și pașnice.
Convenția -cadru a intrat în vigoare la 1 februarie 1998. Statele contractante întocmesc un
raport asupra măsurilor luate și îl transmit în termen de un an de la data ratificării ș i ulterior la
fiecare cinci ani . Comitetul consultativ evaluează aceste rapoarte și stabilește dacă obligațiile au
fost îndeplinite pe deplin. Avizele sale sunt transmise Comitetului Miniștrilor, care va informa
statele părți cu privire la concluziile și recomandările sale. Normele care reglementează această
procedură de monitorizare permit, de ase menea, organizațiilor neguvernamentale și asociațiilor
minoritare să trimită informații și / sau rapoarte alternative. Consiliul Europei a considerat o
serie de activități pentru protecția minorităților naționale ca parte a programului său de
cooperare și asistență: organizarea de întâlniri pentru a furniza informații detaliate despre
Convenția -cadru pentru minoritățile naționale (și alte instrumente juridice europene) și nu sunt
părți la Convenția -cadru pentru semnarea și ratificarea acesteia.
Pentru stat ele părți reuniunile de informare permit discutarea, de o manieră aprofundaă ,
evolu țiile intervenite la nivel na țional și cel privind apl icarea Convenț iei-cadru. Delega țiile
includ parlamentari, oficiali guvernamentali și reprezentan ți ai minorităț ilor na ționale. Sunt
efectuate, de asemenea, expertize legislative privi nd chestiuni relative la protecți a minorit ăților
naționale. Sunt organizate, totodat ă, seminarii de pregatire asupra redact ării rapoartelor statale
cu scopul de a eficientiza procedura de supe rvizare. La 3 noiembrie 2004, Delega ții Mini ștrilor
au decis reactivarea Comitetului de expert ț privind chestiunile relative la minorit ățile na ționale
(DH-MIN) .

49
În fiecare an, mii de femei, copii și bărbați sunt traficate în scopul exploatării sexuale sau
a altor exploatări, în interiorul sau în afara granițelor țărilor lor. Acest fenomen a dobândit o
amploare fără precedent, astfel încât putem vorbi de o nouă for mă de sclavie. Consiliul Europei
este o organizație internațională a cărei preocupare principală este protejarea și protejarea
drepturilor omului. Printre cele 46 de state membre ale sale se numără țările de origine, de
tranzit și de destinație ale victime lor acestui trafic. Consiliul Europei a adoptat Convenția
europeană împotriva traficului de persoane la 3 mai 2005, deschisă pentru semnarea tuturor
statelor membre.
Obiectul acestei convenții este prevenirea și combaterea traficului de persoane sub toate
formele, naționale și internaționale, indiferent dacă sunt sau nu legate de criminalitatea
organizată.
Un prim principiu fundamental, precizat precis în noua convenție, prevede că protecția și
promovarea drepturilor victimelor trebuie asigurate fără nicio diseminare, indiferent de sex, rasă,
culoare, limbă, religie, opinie politică sau de altă natură, de origine națională. sau social,
apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea sau orice altă situație.

50

CAPITOLUL IV
PROTEC ȚIA DREPTURILOR OMULUI ÎN UNIUNEA EUROPE ANĂ

4.1. Principiul res pectarii drepturilor omului în C arta O.N.U.
Principiul PACTA SUNT SERVANDA apare din cele mai vechi timpuri, fiind găsit în
caldei, egipteni, chinezi și, ulterior, la greci și romani.
Inițial, acest principiu era strâns legat de religie. Încheierea pactelor internaționale a avut
o componentă religioasă importantă, fiind însoțită cel mai adesea de diverse ritualuri. În paralel
cu aspectul religios, vor apărea și vor apărea elemen te ale concepției juridice embrionare.
Forța obligatorie a tratatelor derivă din „bona fides” – idee recunoscută de toate popoarele
antice. Buna credință este listată ca un element al structurii moral -etice și religioase: reprezintă o
datorie a onestității , o obligație de a ține cuvântul cuiva dat sub sancțiunea unei pedepse mult
mai severe decât cea impusă de oameni, pedeapsa transcendentală a omniprezentului zei.
Preambulul Cartei ONU afirmă că Organizația Națiunilor Unite urmărește, printre altele,
să cr eeze condiții în care justiția și respectarea obligațiilor din tratate și alte surse de drept
internațional să poată fi menținute. În art. 3 (2) din Cartă prevede obligația membrilor
organizației de a îndeplini cu bună -credință obligațiile pe care și le -au asumat conform Cartei.
Mai mult, majoritatea tratatelor și documentelor internaționale fac referire expresă la
principiul potrivit căruia pactul este un servitor. Jurisprudența internațională a făcut din ea însăși
o aplicare largă a principiului respectăr ii tratatelor internaționale. Încălcarea principiului
respectării obligațiilor tratatelor este o manifestare a disprețului față de regulile dreptului
internațional. Acest principiu domină întreaga problemă a tratatelor, fiind un principiu
fundamental al dr eptului internațional de aplicare generală, format în mod obișnuit și consacrat
în majoritatea tratatelor internaționale.
Noțiunea de „bona fede” are o aplicare generală în relațiile internaționale și un conținut
juridic, nu numai etico -moral în îndeplinir ea obligațiilor internaționale. Conceptul de bună –
credință se referă la modul sau spiritul în care obligația trebuie îndeplinită, la gradul de
conștiință și de strictețea cu care trebuie respectată promisiunea făcută.
Declarația ONU din 1970 a adus cu sine o reformulare a acestui principiu, acordându -i o
mai mare forță juridică: "… fiecare stat este obligat să îndeplinească cu bună -credință obligațiile

51
care-i incumbă în virtutea acordurilor internaționale, în conformitate cu principiile și normele
general recunoscute ale dreptului internațional…”În condițiile lumii contemporane, în prezența
complexelor relații intemaționale dintre state și a consecințelor grave pe care nerespectarea
obligațiilor internaționale sau neîndeplinirea lor cu bună -credință le p oate avea pentru pacea și
securitatea omenirii, principiul potrivit căruia statele trebuie să îndeplinească cu bună – credință
obligațiile asumate, conform Cartei este destinat ca, alături de celelalte principii fundamentale
ale dreptului internațional să c ontribuie la desfășurarea normală a vieții internaționale, la
promovarea păcii și colaborării între toate statele lumii.
Acest principiu impune statelor să respecte angajamentele pe care le iau în tratatele
internaționale și să le îndeplinească cu bună cr edință. Principiul respectării tratatelor
internaționale (pacta sunt servanda) este unul dintre cele mai vechi și mai importante principii
ale dreptului internațional.
Kantylia, premierul împăratului Indiei, Candagupta, a vorbit despre forța juridică a
tratatelor bazate pe probitate. Pentru Confucius, respectarea tratatelor a fost o regulă absolută, un
imperativ al societății umane.
Cicero afirmă: „Fundamentum autem este justitiae fides, id est dictorum conventorumque
constantia et veritas”, adică „Temelia justiției este buna credință, adică fidelitatea și adevărul
față de cele spuse și convenite”.
În Evul Mediu, o serie de autori, inclusiv Ayala (De jure et officiis bell icis et disciplina
militari), Gentilis (De jure belli), Zouche, Grotius au subliniat necesitatea și importanța
respectării tratatelor.
Loialitatea față de tratate a devenit un adevărat precept religios, Coranul a spus: „Fiți
credincioși în executarea trata telor voastre, căci Allah vă va cere”, iar pentru cavaleri, păstrarea
cuvântului a fost o chestiune de onoare.
Principiul pacta sunt servanda, căruia doctrinarii burghezi i -au atribuit caracterul unui
principiu al dreptului natural, a fost înscris într -o serie de documente internaționale, ceea ce
dovedește că este un principiu cu conținut normativ al dreptului internațional în vigoare.
Declarația Conferinței de la Londra din 17 ianuarie 1871 prevede că „Niciun stat nu poate fi
scutit de obligațiile unui tra tat și nici nu își poate schimba dispozițiile altfel decât cu acordul
părților contractante, obținut prin acord amical”. Menționăm, de asemenea, o rezoluție a
Consiliului Ligii Națiunilor din aprilie 1935 și Declarația de principii adoptată de Conferința P an
Americană la Lima la 24 decembrie 1938.

52
Cel mai important dintre aceste documente este Carta ONU. care prevede, în preambul,
decizia statelor membre de a crea „condițiile în care se poate menține justiția și respectarea
obligațiilor, care decurg din tra tate și din alte surse de drept internațional”, iar la art. 2: "Toți
membrii organizației, pentru a asigura toate drepturile și beneficiile care decurg din calitatea lor
de membru, trebuie să îndeplinească cu bună -credință obligațiile pe care și le -au asum at în
conformitate cu prezenta Cartă."
Principiul pacta sunt servanda nu este absolut, în sensul că nu orice tratat trebuie
respectat, ci doar tratatele încheiate legal, în conformitate cu dreptul internațional. Tratatele de
inlaviere inegale, care stabile sc condiții pentru subordonarea unui stat în altul, care încalcă
principiile fundamentale ale dreptului internațional, pot fi anulate de statele care au fost obligate
să le încheie.
Având în vedere acest lucru, principiul pacta sunt servanda trebuie defini t în sensul că
statele sunt obligate să respecte cu bună credință și în întregime tratatele internaționale care sunt
legal încheiate, respectând astfel, prin clauzele lor, dreptul internațional.
Istoria ne oferă nenumărate exemple de încălcări ale acestui principiu de către state bazate
pe exploatare. O astfel de atitudine față de obligațiile internaționale și -a găsit expresia în
binecunoscutele cuvinte ale cancelarului german Bethmann Hollweg, care, în ajunul Primului
Război Mondial, a declarat cin ic că tratatele nu valorează la fel de mult decât bucata de hârtie pe
care se aflau in scris .
4.2.Tratatul de la A msterdam
Atasamentul la drepturile sociale fundamentale este confirmat așa cum este definit în
Carta socială europeană, semnată la Torino la 18 octombrie 1961 și în Carta comunitară a
drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor din 1989. Se decide promovarea progresului
economic și social al popoarelor prin luând în considerare piața internă, consolidarea coeziunii și
protecției mediul ui și a progresului economic și a altor domenii prin aplicarea de politici
capabile să contribuie la aceasta. Se decide implementarea unei politici externe și de securitate
comune, prin dezvoltarea unor principii care promovează pacea și securitatea, progr esul în
Europa și Europa în lume. Începutul facilitării liberei circulații a persoanelor, ceea ce obligă, de
asemenea, la protejarea siguranței și securității popoarelor.
Tratatul de la Amsterdam creează impresia unei întregi unități care ajută la stabilir ea unei
uniuni strânse între popoarele Europei, ceea ce marchează un alt punct important.

53
Uniunea își propune să abordeze forța de muncă și să promoveze progresul economic și
social, ceea ce contribuie la crearea unei zone fără frontiere interne și la stab ilirea unei monede
unice.
Scopul este de a stabili cetățenia Uniunii prin consolidarea protecției drepturilor și a
intereselor cetățenilor aparținând statelor membre. Controlul frontierelor externe ale azilului și al
imigrației, al criminalității, dezvolta rea Uniunii ca zonă de libertate și securitate în care se
bazează libera circulație a persoanei, face ca controlul criminalității să fie mai sever.
Examinarea unor revizuiri politice și a formelor de cooperare instituite prin acest tratat,
prin menținere a acquis -ului comunitar și dezvoltarea lui. Uniunea Europeană asigură coerența
tuturor masurilor externe adoptate în cadrul politicilor sale cu privire la relațiile externe, la
securitate, economie și dezvoltare, unde Consiliul și Comisia au responsabilita tea, conform
propriilor competențe, asigurării acestei coerențe și obligația cooperări, totodată implementarea
acestor politici. În condițiile și scopurile Tratatelor institutive ale Comunității Europene și actele
care le -au precedat, care le -au modificat sau completat și acest Tratat de la Amsterdam,
Parlamentul European, Consiliul, Comisia, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi își exercită
atribuțiile.
Uniunea este fondată pe principiul libertății, democrației, respectului drepturilor omului și
libert ăților fundamentale, precum și al statului de drept, principii care sunt commune statelor
member. Uniunea respectă identitatea națională a statelor member.
Consiliul, întrunit la nivelul șefilor de stat sau de guvern și acționează în unanimitate la o
propunere din partea unei treimi din statele membre sau a Comisiei și, după obținerea avizului
Parlamentului European, poate constata o încălcare gravă și persistentă a principii prevăzute la
articolul F. alineatul (1) de către un stat membru după ce a invitat guvernul respectivului stat să
își prezinte observațiile. În cazul unei astfel de constatări, Consiliul poate decide suspendarea
anumitor drepturi ale statului membru în cauză care rezultă din aplicarea Tratatului de la
Amsterdam, inclusiv dreptul la vot în Consiliul reprezentantului guvernului statului membru.
Consiliul poate, cu o majoritate calificată de vot, să modifice măsurile luate sau să solicite
încetarea acestora. Se reamintește că votul reprezentantului guvernului statului membru în cauză
nu va fi luat în considerare. Majoritatea calificată este definită ca aceeași proporție a voturilor
ponderate ale membrilor Consiliului, astfel cum este prevăzută la ” articolul 148 alineatul (2) din
Tratatul de instituire a Comunității Europene, adică ponderat d upă cum urmează: Belgia, Grecia,
Olanda și Portugalia – 5, Danemarca, Irlanda, Finlanda – 3, Germania, Franța, Italia, Marea

54
Britanie – 10, Spania – 8, Luxemburg – 2, Austria și Suedia – 4, iar adoptarea actelor Consiliului
necesită adoptarea a 62 de votur i pentru propunere a Comisiei, 62 de voturi care exprimă
acordul a cel puțin zece membri . “
Uniunea stabilește și pune în aplicare o politică externă și de securitate comună care
acoperă toate domeniile politicii externe și de securitate, ale căror obiecti ve sunt protejarea
voturilor comune, a intereselor fundamentale, a independenței și a integrității Uniunii, în
conformitate cu principiile Statelor Unite Carta Națiunilor. Uniune, menținerea păcii, unde se
discută consolidarea securității internaționale și a frontierelor externe. Promovează cooperarea
internațională, dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept și respectarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Statele membre cooperează pentru consolidarea
și dezvoltarea sol idarității politice reciproce.
Uniunea își urmărește obiectivele prin definirea principiilor și orientărilor generale ale
politicii externe și de securitate comune, luând decizii privind strategiile comune, adoptând
acțiuni comune, poziții comune și intens ificând cooperarea sistematică între statele membre în
desfășurarea politicilor lor.
Pe lângă dispozițiile privind politica externă și de securitate comună, dispozițiile privind
cooperarea judiciară și polițienească în materie penală oferă cetățenilor un n ivel ridicat de
protecție, într -un spațiu de libertate, securitate și justiție, prin dezvoltarea unei acțiuni comune
de către statele membre în domeniul cooperării polițienești. și chestiuni judiciare în materie
penală și prin prevenirea și represiunea ras ismului și xenofobiei. Prevenirea și combaterea
criminalității, terorismului, traficului de persoane și infracțiunilor împotriva minorilor, trafic de
droguri, arme, corupție și fraudă, obiectivele propuse pot fi atinse.
Acest tratat ridică, de asemenea, problema cooperării consolidate care poate fi realizată
prin utilizarea instituțiilor, procedurilor și mecanismelor prevăzute în prezentul tratat. Statele
membre aplică actele și deciziile luate pentru punerea în aplicare a cooperării la care participă, în
măsura în care acestea se referă la acestea. Statele membre care nu participă nu intervin în
punerea în aplicare a cooperării de către statele membre participante. Cel mai înalt nivel de
cunoștințe este promovat printr -un acces larg la educație și prin actualizarea permanentă a
acestuia.

55
Consiliul decide asupra măsurilor de creștere a cooperării vamale între statele membre și
între acestea și Comisie. Aceste măsuri nu se referă la aplicarea dreptului penal intern și nici la
administrarea justiției în statele membre.
Tratatul de instituire a Comunității Europene, inclusiv anexele și protocoalele sale, este
modificat în conformitate cu dispozițiile caduce și pentru a adapta textul anumitor dispoziții.
În partea a treia, în prev ederile generale și finale, articolul 13, se prevede că acest act este
încheiat pe o perioadă nelimitată. Acesta va fi ratificat de Înalte Părți Contractante în
conformitate cu cerințele lor constituționale. Instrumentele de ratificare sunt prezentate
guve rnului Republicii Italiene și intră în vigoare în prima zi a celei de -a doua luni după
depunerea instrumentului de ratificare de către ultimul stat semnatar pentru a completa această
formalitate.
Tratatul de la Amsterdam a fost redactat în 12 limbi, după c um urmează: daneză, engleză,
finlandeză, franceză, germană, greacă, italiană, olandeză, portugheză, spaniolă și suedeză,
textele autentice fiind depuse în arhivele Guvernului Republicii Italiene , care va trimite o copie
certificată pentru fiecare guvern a l celorlalte state semnatare .

4.3.Organisme internaționale pentru protecția și garantarea drepturilor omului
Concomitent cu adoptarea unor instrumente juridice adecvate 4, comunitatea
internațională s -a concentrat asupra constituirii unor organisme și mecanisme eficiente pentru
protecția și garantarea drepturilor omului5, urmărind: cunoașterea evoluțiilor în acest domeniu și
elaborarea unor recomandări adecvate.

4.3.1 Organisme constituite în sistemul Națiunilor Unite
Prin instrumente j uridice adoptate după al II -lea război mondial6 s-au constituit :
a) Comisia pentru Drepturile Omului ;
b) Sub-Comisia pentru Prevenirea Discriminărilor și Protecția Minorităților ;
c) Comitetul Drepturilor Omului ;
d) Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale și Culturale ;

4 Victor Duculescu, Analiza principalelor documente intemaționale care garantează drepturile omului, în „Protecția juridică a d repturilor omului
– mijloace interne și internaționale", Editura Lumina Lex, București, 1998, pp. 63.
5 Viorel Marcu, Les mecanism es internationaux garantissant les Droits de l'Homme, These dedoctorat, Cluj -Napoca, 1997.
6 Pactul cu privire la Drepturile Civile și Politice și prin Pactul cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale.

56
e) Comitetul pentru Elim inarea Discriminărilor Rasiale ;
f) Comitetul pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeii ;
g) Comitetul împotriva torturii ;
h) h. Comitetul privind Drepturile Copilului.

4.3.1.1. Comisia drepturilor omului
Acest organism al Națiunilor Unite a fost constituit de catre Consiliul Economic și Social
al O.N.U. prin rezoluția Nr.5 (I) din anul 1946.
Prin “rezoluția nr.9 (II) din anul 1946, Consiliul Euconomic și Social al națiunilor Unite a
statuat principalele a tribuții ale Comisiei, precizând că rolul său constă în dezbaterea
problemelor drepturilor omului, pregătirea de recomandări și rapoarte privind Declarația
Universală a Drepturilor Omului; convențiile asupra libertăților publice; statutul femeii;
libertate a informației și a altor mijloace de comunicare; protecția minorităților; prevenirea
discriminărilor pe bază de sex, rasă, libbă sau religie, precum și asupra altor pro bleme privind
drepturile omului ”.
La constituirea Comisiei, în anul 1946, numărul membr ilor ei a fost de 18. în anul 1961 –
printr -o Rezoluție a Consiliulu i Economic și Social al O.N.U. – numărul membrilor Comisiei a
crescut la 21; în 1966, la 32; în 1979, la 43, iar în anul 1990, numărul statelor membre în
Comisie a crescut la 53 50. Membrii Comisiei Drepturilor Omului sunt aleși de Consiliul
Economic și Social pe o perioadă de 3 ani, p e o bază geografică echitabilă .

4.3.1.2.S ub-comisia pentru prevenirea discriminărilor și protecția minorităților
Sub-Comisia a fost constituită de către Com isia Dreptu -rilor Omului în conformitate cu
Rezoluția Consiliului Economic și Social al Națiunilor Unite No 9 (II) 1946.
În conformitate cu Rezoluția Consiliului Economic și Social al O.N.U., Sub – Comisia
pentru Prevenirea Discriminărilor și Protecția Min orităților efectuează studii – îndeosebi în
lumina Declarației Universale a Drepturilor Omului – și „face recomandări Comisiei Drepturilor
Omului privind prevenirea discriminărilor de orice natură în domeniul drepturilor omului și
libertăților fundamentale și protecția minorităților rasiale, naționale, religioase și lingvistice”. De
asemenea, Sub -Comisia „îndeplinește și alte funcții încredințate de către ECOSOC și de către
Comisia pentru Drepturile Omului”.

57
Sub-Comisia a avut inițial 12 membri. În anul 1959, numărul membrilor a crescut la 14;
în anul 1965, numărul a crescut la 18, iar din 1968, Sub -Comisa are 26 de membri , ei
acționează însă în calitate de experți independenți, promovând opinii „în capacitatea lor
person ală” în diferite probleme supuse dezbaterii și analizei .

4.3.1.3 Comitetul drepturilor omului
Comitetul a fost constituit în baza Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și
Politice 56. Acest comitet „este compus din resortisanți ai State lor- părți", care „trebuie să fie
personalități de înaltă moralitate și având o competență recunoscutâ în domeniul drepturilor
omului".
Comitetul Drepturilor Omului examinează rapoartele Statelor -părți cu privire la măsurile
pe care le -au adoptat pentru t ranspunerea în viață a drepturilor civile și politice, precum și a
progreselor realizate „în folosința acestor drepturi".
În urma analizei r apoartelor prezentate își elaborează propriile puncte de vedere și
observațiile pe care le consideră potrivite, aducându -le la cunoștința Statelor -părți. în același
timp, Comitetul poate să transmită Consiliului Economic și Social aceste observații, însoțite de
copii ale rapoartelor pe care l e-a primit de la Statele -părți.

4.3.1.4 C omitetul pentru drepturile economice, sociale și culturale
Comitetul s -a constituit în scopul de a urmări „implementarea prevederilor Pactului cu
privire la Drepturile Ec onomice, Sociale și Culturale în baza Rezoluției 1988 (LX) din 1976,
Consiliul Econom ic și Social al Națiunilor Unite a stabilit o proce -dură privind Implementarea
prevederilor Pactului".
Constituit la început ca „un Grup de lucru privind Implementarea Pactului cu privire la
Drepturile Economice, Sociale și Culturale , ulterior – prin Rezo luția ECOSOC No 1985/17 – a
primit denumirea de Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale și Culturale, fiind compus
din 18 membri, personalități recunoscute pentru competența lor în domeniul drepturilor omului ”.
Comitetul analizează rapoartele preze ntate de statele membre, își formulează observațiile
proprii asupra acestor rapoarte, pe care le prezintă Consiliului Economic și Social al Națiu -nilor
Unite , asistând Consiliul „în îndeplinirea obligațiilor ce -i revin în baza Pactului".

58
4.3.1.5 C omitet ul pentru eliminarea discriminării rasiale
Comitetul s -a constituit în conformitate cu prevederile “Convenției privind Eliminarea
Discriminării Rasiale , fiind alcătuit din 18 membri cunoscuți penfru înalta lor moralitate și
imparția -litate, care sunt aleși de Statele -părți din rândul cetățenilor lor și care își exercită
funcțiile cu titlu individual".
Comitetul analizează rapoartele primite din partea statelor și supune, în fiecare a n,
Adunăr ii Generale a Națiunilor Unite prin intermediul Secretarului General – „un Raport asupra
activi -tății sale și poate să facă sugestii și recomandări de ordin general bazate pe examinarea.
rapoartelor și informărilor primite de la St atele -părți" .
Comitetul „transmite comunicarea Statului -parte interesat", care -în termen de 3 luni –
prezintă Comitetului explicații sau declarații scrise prin care: clarifică problema respectivă și
precizează ce măsuri au fost întreprinse „pentru remedierea situației" .

4.3.1.6 Comitetul pentru eliminarea discriminării împotriva femeii
Comitetul a fost instituit în baza prevederilor Convenției pentru Eliminarea tuturor
Formelor de Discriminare împotri va Femeii , adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite
în anul 1979 .
Comitetul este alcătuit din 23 de experți, având „o înaltă ținută morală și competență în
problemele reglementate prin Convenție". Membrii Comitetului acționează ca experți, în capaci –
tâtea lor personală .
Comitetul privind Eliminarea Discriminării împotriva Femeii este îndrituit „să analizeze
progresele înregistrate în imple -mentarea Convenției, inclusiv rapoartele prezentate de statele –
părți cu privire la evoluțiile constatate în țările lor".
4.3.1.7 C omitetul împotriva torturii
Comitetul a fost instituit pe baza Convenției împotriva torturii și a altor pedepse sau
pedepse crude, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite.
Comitetul este format din 10 experți, cu o înaltă competență morală și o competență
recunoscută în domeniul drepturilor omului. Experții acționează în calitate de personal, după
alegerea de către statele părți la convenție.
În conformitate cu dispozițiile convenției, în cazul în care Comitetul primește informații
credibile care indică practicarea sistematică a torturii pe teritoriile unui stat parte, poate decide
să investigheze, inclusiv vizitând statul în cauză, cu acordul acestuia.

59
4.3.1.8 C omitetul privind drepturile copilului
Comitetul a fost înființat în conformitate cu prevederile Convenției privind drepturile
copilului, adoptată de Adunarea Ge nerală a Organizației Națiunilor Unite în 1989. Convenția a
intrat în vigoare la 2 septembrie 1990.
Acest organism este alcătuit din 18 experți, cu înaltă calitate morală și competență
recunoscută în domeniile reglementate de convenție. Acești 18 experți s unt aleși de către statele
părți dintre resortisanții lor și își vor îndeplini mandatul „în calitate de personal”.
Comitetul este împuternicit „să examineze progresele înregistrate de statele părți în
asigurarea îndeplinirii obligațiilor care le revin în t emeiul convenției." Statele părți raportează –
prin intermediul secretarului general al Organizației Națiunilor Unite – asupra măsurilor luate
pentru a da efect "drepturilor copilului consacrate în convenție".

60
CAPITOLUL V
APLICAȚIE PRACTICĂ PRIVIND PROTECȚ IA DREPTURILOR OMULUI ÎN
SISTEMUL EUROPEAN

5.1 Cazul Golder
Sunt discutate lucrările Curții Europene a Drepturilor Omului în soluționarea cauzelor.
Problema interpretării regulilor cuprinse în C.E.D.O. corelat cu regulile Convenției de la Viena a
fost pus pentru prima dată în fața comisiei și Curtea E.D.O. în cazul lui Golder vs. Reforma
Unită din 1970.
Sidney Elmer Golder, cetățean britanic născut în 1923, a fost condamnat în 1965 la 15
ani de închisoare pentru fu rt armat. În octombrie 1969, o revoltă de deținuți a avut loc în
închisoarea unde își îndeplinea pedeapsa. Golder a fost acuzat de unul dintre paznici că l -a
agresat în timpul represiunii. Deținutul a fost separat temporar de ceilalți deținuți și chestiona t de
un inspector de poliție care l -a avertizat că va deschide o rechizitoriu împotriva sa pentru
violență. Gardianul care a acuzat inițial Golder și -a retras declarația o lună mai târziu, spunând
că nu este sigur că a fost atacat de Golder.
Două zile mai târziu, un alt paznic a declarat că Golder a fost în compania sa pentru cel
mai mult timp în care au avut loc incidentele. După aceste declarații, Golder s -a întors în celula
sa și i -a cerut ministrului de interne, în conformitate cu reglementările penite nciare, să -i permită
să consulte un avocat pentru a depune un proces de defăimare împotriva paznicului care l -a
acuzat în mod nejustificat. Cererea sa din 20 martie 1970 a fost respinsă la 6 aprilie 1970. La 18
aprilie 1970, Golder a depus plângerea la Com isia EDO, susținând că a fost încălcat dreptul său
de a consulta un avocat, ceea ce l -a împiedicat să ia măsuri legale. – dreptul prevăzut la art. 6 (1)
C.E.D.O. – și să își exercite dreptul de acces la o instanță într -o cauză civilă. De asemenea, a
invoca t încălcarea art. 8 C.E.D.O., deoarece același refuz l -a lipsit de drept ul de a corespunde cu
un avocat.
Domnul Golder a fost lasat în libertate condiționat la 12 iulie 1972. În examinarea
faptelor, Curtea afirmă că domnul Golder a fost împiedicat să apară în instanță, deși nu i s -a
refuzat în mod oficial acest drept. Curtea a considerat că art. 6 (1) nu proclamă în mod expres
dreptul de acces la o instanță și nici dreptul de a sesiza o instanță în materie civilă. Cu toate
acestea, având în vedere scopul și obiectul convenției, regulile Convenției de la Viena din 1969
(care încă nu erau în vigoare, dar ale căror reguli de interpretare erau în general acceptate și la

61
care Curtea EDO a făcut referință extinsă), Curtea a adoptat în 17 februarie 1975, decizie pr in
care se constată încălcarea art. 6 (1) și art.8 C.E.D.O. Acesta discută raționamentul Comisiei și
al Curții, precum și modul în care a soluționat cazul folosind regulile de interpretare a
Convenției de la Viena.
Comisia a considerat că dispozi țiile Convenției de la Viena erau aplicabile cazului Golder
ca expresie a dreptului internațional obișnuit și a principiilor fundamentale acceptate de națiuni.
Această clarificare este necesară având în vedere faptul că această convenție nu era în vigoare la
data la care organele de la Strasbourg au soluționat cazul. Având în vedere natura juridică
specială a C.E.D.O., care este un tratat normativ. Comisia și -a interpretat dispozițiile în mod
obiectiv și nu în funcție de sensul special care i -a fost atribui t de fiecare parte contractantă la
data ratificării. Dispozițiile convenției trebuie interpretate „fără restricții” pentru a permite
atingerea scopului și obiectului convenției. Comisia a analizat sensul obișnuit al art. 6 (1) în
contextul spiritului și sc opului C.E.D.O.
De asemenea, a făcut apel în conformitate cu art. 32 din Convenția de la Viena, la
lucrările pregătitoare pentru adoptarea C.E.D.O., la care guvernul britanic a făcut referiri extinse.
Alături de aceste norme, art. 31 din Convenția de la V iena, care prevede, în strânsă legătură cu
regula sensului obișnuit al termenilor și regula de a nu admite interpretarea termenilor într -un
sens absurd sau irațional. Folosind tehnici și diverse argumente interpretative, Comisia a
acceptat argumentele recl amantei cu privire la atribuirea unui sens extins și nerestrictiv (așa cum
a fost solicitat de guvernul britanic) termenilor existenți în conținutul art. 6 (1) C E.D.O.
Considerațiile decisive s -au bazat pe rolul Convenției și pe funcția interpretării acesteia:
realizarea unei protecții eficiente a individului, a drepturilor sale fundamentale.
Curtea a aplicat regula general ă din art. 31 al Conven ției de la Viena, considerând că
procesul interpretarii unui tratat în intregul să u este o opera țiune comple x și singular (unic ă).
Argumentele Curtii s -au bazat pe "ratiunea legiuitorului" care n -ar fi reglementat in detaliu
garantii procedurale, daca acestea ar putea fi inlaturate de state in mod discretionar, fara
respectarea vreunei proceduri legale.
Judecato rul Sir Gerald Fitzmaurice a facut opinie separata, motivata cu argumente
radicale. El a argumentat ca o interpretare de esenta a fondului, a substantei normei, ridica
problema de principiu a alegerii ce trebuie sa se faca intre doua norme importante de
interpretare: interpretarea favorabilă protec ției dreptu rilor omului sau interpretarea î n favoarea
statului ori a suveranit ății na ționale. Apreciind că C.E.D.O. con ține norme prin care se

62
reglementeaz ă un domeniu ce fusese p ână atunci rezervat exclusiv jurisdicț iei na ționale,
judec ătorul britanic consider ă că este necesar ă o mai mare precauți e și o interpretare
conservatoare, restrictiv ă mai degrabă în favoarea statului intimat dec ât împotriva acestuia.
Curtea, cu șase voturi pentru și trei împo trivă, a constatat o încălcare a art. 6 (1) și art. 8
C.E.D.O.Normele de interpretare a Convenției de la Viena utilizate de organismele de la
Strasbourg sunt următoarele:
1. regula conform căreia interpretarea trebuie să țină cont de sensul obișnuit al cuv intelor
considerate în lumina obiectului și scopului tratatului; regula interpretării textelor autentice care
reflectă cel mai bine intențiile părților contractante (articolul 31 din Convenția de la Viena) și
interpretarea prioritară a termenilor textului tratatului redactat în limba negocierilor, tratatului
autentificat și redactat în diferite limbi (art. 33 din Convenția de la Viena); având în vedere
C.E.D.O. ca un tratat -lege (și nu un contract -tratat) care pune bazele unui sistem permanent
recunoscut de state ca ordine juridică europeană în afara ideii de reciprocitate sau avantaj
reciproc. Aceste reguli au fost aplicate în cauzele SundayTimes v. Marea Britanie20, James și
alții împotriva Regatului Unit Feldbrugge Vs. Olanda și Deumeland vs. Germania.
2. interpretare literală sau în „spiritul” Convenției. În contextul în care textul singur nu este
suficient sau decisiv, Curtea a aplicat cu prioritate acea regulă de interpretare care a fost în
spiritul Convenției și a urmărit protecția drepturilor indivi duale. În cazul Wemhoff vs. În
Germania, Curtea a preferat să țină seama de intenția părților cu prioritate față de sensul literal al
termenului „rezonabil”, aplicabil momentului în care urma să aibă loc procesul. A considerat că
o astfel de interpretare e ste în concordanță cu intenția Înaltelor Părți Contractante la Convenție,
care a ratificat textul articolului 5 alineatul (3).
3. Regula recurgerii la documente pregătitoare ca măsuri interpretative complementare
(articolul 32 din Convenția de la Viena) a fost aplicată de Curte în trei cazuri:
a) atunci când sensul termenului elucidat de Curte este clar, dar contrazice documentele
pregătitoare. În astfel de cazuri, Curtea nu a ținut cont de lucrările pregătitoare, care reprezintă
un mijloc complementar. Un exemplu elocvent este cazul lui Young, James și Webster vs.
Regatul Unit privind dreptul sindical și dreptul lor exclusiv de a angaja;

63
b) situația în care semnificația termenului elucidat de Curte este confirmată de textele
pregătitoare. Acesta este cazul educației sexuale în școlile primare din Danemarca;
c) situa ția în care textul elucidat r ămane controversat ș i este nevoie s ă i se determi ne
conținutul. O astfel de ipotez ă este foarte rar ă.
4. regula interpretării în context sau interpretarea sistematică poate fi găsită în
jurisprudența Curții, care a decis în cazul limbii belgiene că „dispozițiile convenției și ale
protocoalelor trebuie examinate în ansamblu”. Cu toate acestea, contextul său este diferit în
fiecare caz. aceeași convenție, întreaga convenț ie împreună cu preambulul și protocoalele
adiționale, alte tratate care guvernează aceeași categorie de relații sociale Dificultatea cu care se
confruntă Curtea în stabilirea contextului legal este legată de granița care trebuie stabilită între
contextul r elevant, ceea ce duce la o interpretare sistematică și o interpretare autonomă a
Convenției bazată pe logica politicii publice. Chiar dacă necesită o interpretare autonomă a
Convenției, Curtea încearcă să lase statelor libertate și discreție în aplicarea d ispozițiilor CEDO
de interpretare contextuală. nu duce la concluzia că statele pot deduce implicații. Existența altor
drepturi decât cele prevăzute în convenție (dreptul de a se căsători nu implică existența dreptului
la divorț).
5. interpretarea teleologi că sau în conformitate cu obiectivele și scopul unui tratat este
privită în dreptul internațional cu prudență, deoarece favorizează elementele subiective.
Pericolul care îl însoțește se datorează elementelor dinamice, care pe baza unei interpretări
subiect ive, ar putea să prevaleze asupra elementelor consensuale considerate „statice”, imobile
sau „date”. Întrebarea care apare în astfel de circumstanțe este să știm care este elementul
predominant în stabilirea obiectivelor unui tratat: trecutul sau viitorul? Judecătorul britanic Sir
Gerald Fitzmaurice a declarat: „Obiectivele unui tratat nu există în abstract: ele derivă din
intenția părților, așa cum este exprimată în termenii tratatului sau subliniate de acestea în strânsă
legătură cu acesta, ca fiind singu rul Sursa (sursa). Intenția părților nu poate fi ulterior introdusă
printre obiectivele care nu existau la momentul încheierii tratatului.
Curtea a re ținut, prin jurispruden ța ei, c ă scopul și dorin țele sunt obiectivele care trebuie
realizate; din ac est c onsiderent ele sunt apte să fie perfec ționate ș i extinse . Această alegere a
Curții a fost inclus ă în preambulul C.E.D.O. care mentioneaz ă "dezvoltarea" drepturilor omului,
alături de protec ția lor și în Preambulul Statutului Consiliului Europei, care se refer ă la dorin ța

64
statelor membre ale Consiliului Europei de a realiza progresiv idealul libert ății și supremaț ia
legii.
Metoda teleologică a fost aplicată în toate cazurile soluționate de Curte, în conformitate cu
art. 33 (4) din Convenția de la Viena. Mo dul concret de interpretare a fiecărui articol din
C.E.D.O. Pentru a obține protecția drepturilor omului, se deduce în fiecare caz separat, art. 33
(4) oferind Curții posibilitatea unei game largi de opțiuni pe baza cărora să contribuie la
protecția dreptu rilor, fără a -i atribui capacitatea de a le crea. Pakelli Vs. R.F.G în care s -a pus
problema dacă art. 6 (3) c din C.E.D.O. acesta își propune să protejeze dreptul de apărare al
inculpatului sau să garanteze dreptul de a avea un avocat din oficiu, chiar da că inculpatul se
poate apăra. Curtea s -a pronunțat asupra clasificării obligațiilor statului ca alternative sau
cumulative, concluzionând că scopul convenției era protejarea drepturilor acuzatului. A decis în
unanimitate că există o încălcare a art. 6 (3) c din Convenție; cauza Delcourt vs. Belgia, în care
Curtea a decis în unanimitate că nu există nicio încălcare a art. 6 (1) C.E.D.O., deoarece „o astfel
de interpretare nu poate fi făcută atât de restrâns pe motive de bună administrare a justiției într -o
societate democratică, încât să considere că scopul și dispozițiile acestui articol nu sunt
aplicabile procedurii de casare”; cauza Airey vs. Irlanda, în care guvernul irlandez își justifică
nerespectarea unui avocat din oficiu într -o cauză civilă pe motiv că a făcut o rezervare la art. 6
(3) din Convenție. Curtea a lămurit că interpretarea textului Convenției nu se bazează pe
rezervele făcute de statele părți, care (rezervele la tratat) nu influențează în niciun fel
interpretarea tratatelor. Elementele pe b aza cărora organele de la Strasbourg au determinat
obiectivul și scopul C.E.D.O sunt următoarele:
-Carcterul concret și eficient al drepturilor reglementate în C.E.D.O .;
-echilibrul dintre interesul general și drepturile fundamentale ale individului;
-standardele societatii democratice, printre care un rol particular apartinand suprematiei
legii;
-legitimitatea societății democratice.
Curtea E.D.O. a apelat în activitatea ei și la alte reguli de interpretare care nu fac parte
din Conven ția de la Viena din 1969. Acestea sunt urmatoarele:

65
-interpretarea flexibilă și neformală a unor prevederi legale, considerata ca o obliga ție a
Curții, nevoia de a evita orice interpretare care d uce la un rezultat absurd sau neraț ional;
-nevoia existenț ei unei interpret ări autonome a unor dispozitii ale C.E.D.O.
Aceste reguli se g ăsesc altfel exprimate și în textul Convenț iei de la Viena, dar aceasta le
prevede ca metod e complementare de interpre tare in activitatea curentă a Curț ii de la Strasbourg,
regulile amintite au natura juridic ă a unor obligatii asumate de Curte. Ele au valoarea unor
principii.
Interpretarea flexibila și non formal ă asigură o protec ție larg aă și efectiv ă drepturilor
omului, atribui nd prioritate spiritului legii și nu literei legii, fă ră a fi lipsit ă de rea lism ș i
"responsabilitate." Curtea a atribuit termenilor "vinovaț ie", "disput ă" (art. 6 C.E.D.O.) un înțeles
material, de substanță și nu de form ă; termenul "amenințare cu expropiere" este similar priv ării
de posesia bunurilor. Acestea sunt doar ca âeva exe mple ale aplică rii principiului amintit, care nu
a ridicat probleme de interpretare a Curtii.
Al doilea principiu de interpretare folosit de E.D.O. se bazează pe ideea c ă, prin logica
juridică, interpretarea unui text creează consecințe raționale. De regulă, Curtea folosește acest
principiu pentru a elimina orice altă interpretare care anihilează drepturile individului, atribuind
o marjă de apreciere prea largă autorități lor naționale. Recurgând la o astfel de interpretare,
Curtea a declarat că „o interpretare extensivă a unei excepții de la articolul 5 C.E.D.O. ar duce la
un rezultat incompatibil cu principiul statului de drept”. În deciziile Curții sau în avizele separat e
ale unor judecători, motivația s -a bazat și pe regula interpretativă menționată: Guzzardi vs.
Italia, Airey vs. Irlanda, Le Compte, Van Leuven, De Meyere vs. Belgia, Feldbrudgge vs.
Olanda, Deumeland vs. Germania. Regula interpretării autonome a dus la d iscuții și comentarii
ample privind „marja de apreciere” a statelor exercitate în limitarea exercitării drepturilor
fundamentale. Curtea s -a confruntat cu dificultăți complexe în aplicarea dispozițiilor convenției.
Ordinea juridică europeană creată de cătr e C.E.D .O are un singur înțeles și o interpretare unitar ă,
care nu poate fi modificată în func ție de intelesul atribuit de fiecare parte contractant ă. Este î nsă
la fel de adevărat că numeroase dispozi ții ale Conven ției las ă statelor lib ertatea de apreciere a
modului î n care aplic ă la nivel naț ional prescrip țiile acestei a. Acestor elemente li se adaugă
faptul c ă numeroase concepte ale Conven ției se bazeaz ă pe conceptele na ționale cuprinse în
legisla ția statelor.
Datorită acestui complex de factori, Comisia și Curtea nu pot ignora înțelesul dat
conceptelor din dreptul intern al statelor părți la convenție. Regula aplicabilă de către organele

66
de la Strasbourg este interpretarea bazată pe sensul comun al termenilor. În cazul în care
interpretarea națională face ca dispozițiile C.E.D.O. ineficientă și ineficientă, Curtea va aplica o
interpretare autonomă, adică o interpretare care nu se bazează pe consens, pe interesul comun
atribuit termenilor Convenției. Această interpretare urmărește să protejeze ordinea jurid ică
europeană și este justificată de interesele majorității. Sensul noțiunii de majoritate nu este
statistic sau doar calitativ. Răspunsurile la ceea ce „majoritatea” menționată în Curte rezultă
dintr -o hotărâre.
Interpretarea autonomă se corelează cu inte rpretarea comparativă (națională), astfel încât
să se realizeze un echilibru între controlul exercitat de organele Convenției și autonomia
autorităților naționale. Un astfel de echilibru înseamnă că intervenția Comisiei și a Curții nu este
în întregime sub sidiară și nici nu constituie un control total. Cu alte cuvinte, organele de la
Strasbourg, prin jurisprudența lor, specifică sensul și conținutul unor termeni, ținând cont de
specificul național. Comisia și Curtea recurg la interpretarea autonomă a dispoz ițiilor convenției
În situațiile în care nu există un concept uniform la data judecării cauzei. O astfel de interpretare
a recurs la următoarele concepte: interes public, probleme penale, disciplină militară, infracțiuni
administrative, moralitate etc. Com isia și Curtea au apelat nu numai la un „numitor comun” al
dreptului național, ci și la evoluții interpretare, referindu -se la legea și practica majorității
statelor. Chiar dac ă autoritatilor na ționale ale statelor li se recunoa ște în princi piu libertatea de a
decide ce mă suri sunt adecvate în situatiile excepțio nale sau de criz ă, organele de control pot
exercita la nivel european o supraveghere strict ă a conformit ății sau compatibilit ății lor cu
dispozițiile Convenț iei.
Diversitatea dispoziț iilor convenționale răspunde relativismului cultural al statelor
părinte. Relația internațional -națională este una de coordonare, care poate sta la baza ordinii
juridice europene, care este un pluralism juridic. Acest „spațiu eterogen” duce la crearea unui
ordin juridic dublu bazat pe mai multe criterii: legalizarea, legitimarea, necesitatea, spiritul
democratic.
Legalitatea este conform ideii liberale conform căreia orice restricție a drepturilor omului
trebuie să fie prevăzută de lege. Cererea este o idee de drept care conduce la consfințirea
principiilor legale ale incriminării. Sancțiunile penale reprezintă restricții privind libertatea de
mișcare și circulație individuală și sunt aplicate în conformitate cu condițiile reglementate în
mod expres de lege. În concepția europeană prin „lege” se elaborează următoarele: norma scrisă,

67
obișnuită, jurisprudența Curții E.D.O .; Norma poate fi internă sau internațională, cu condiția să
fie accesibilă, clară și anticipativă (capabilă să formuleze îngrijire pentru a anticipa
consecințele). Utilizarea anumitor caracteristici, legea este democratică, adică este pusă în
serviciul individual, garantând exerciții reale în drepturi.
Legitimitatea este un criteriu aplicabil în ceea ce privește nevoile și proporționalitatea
tuturor situațiilor în îngrijire cărora li se aplică limitări în exercitarea drepturilor omului.
Categoriile de drepturi protejate după criterii legitime sunt numărul: libertatea de exprimare;
libertatea de gândire, conștiință și religie; există viață intim ă și de familie; libertatea de mișcare
(de circulație) etc. . Aceste m ăsuri sunt legitime dac ă exist ă o stare excepț ional ă, dac ă sunt
prevazute de lege, dac ă sunt strict necesare în circumstanț ele de fapt și dac ă sunt proporț ionale
cu împrejur ările care le -au determinat ș i scopul pentru care au fost luate. Interesul public într-o
societate democratic ă, ordinea publică, protecț ia sănătății sau moralei publice, protec ția față de
interferenț a anumitor grupuri, protec ția bun ăstării na țiunii etc. , sunt toate mot ive ca re pot duce
la limitarea exerciț iului drepturilor omului. Ele sunt legitime dac ă întrunesc cumulativ cerinț ele
de a fi reglementate de lege, necesare ș i propor ționale. Necesitatea a fost apreciat ă de Curtea
E.D.O. ca un criteriu care justific ă mă surile restrictive, dac ă acestea sunt oportune, rezonabile,
absolut necesare și strict cerute de î mprejur ările situa ției. Numeroase au fost cauzele în care
Curtea a apreciat dac ă acest criteriu a fost îndeplinit de statul care a luat măsu ri de limitare a
drepturilor prev ăzute de Convenț ie. Amintim cu titlu de exemplu cauza Handyside vs. Reg atul
Unit, Dudgeon vs. Irlanda ș i Silver vs. Regatul Unit.
Preambulul C.E.D.O. reafirmă dorința membrilor Consiliului Europei de a asigura
aplicarea universală și eficientă a drepturilor omului pe baza unei „democrații politice eficiente”
și a unui „spirit democratic”. Cunoașterea conținutului acestor termeni este importantă, deoarece
reprezintă limita aplicabilă restricțiilor luate de autoritățile naționale. Această „limită a
limitărilor” este compatibilitatea. Măsurile restrictive luate de state sunt adecvate spiritului
democratic al Convenției dacă sunt compatib ile cu dispozițiile acesteia. Ele corespund spiritului
democratic: toleranță, pluralism, garanție împotriva riscului de incertitudine și arbitrar;
garantarea clarității, flexibilității și aplicării individuale a legilor; garantarea respectării limitelor
legale. Curtea a invocat aceste elemente specifice democrației și spiritului democratic în cauza
Winterwerp c. Olanda, Young, James și Webster împotriva Regatului Unit, Dudgeon împotriva
Irlandei, Lingens împotriva Austriei.

68
Toate aceste criterii pot fi regă site în jurisprudența organismelor de la Strasbourg care le -au
utilizat pentru a evalua conformitatea sau compatibilitatea măsurilor restrictive, derogatorii și
excepționale luate de state cu privire la exercitarea drepturilor omului. „Marja națională de
apreciere”, ca prerogativă a statelor de a lua măsuri care derogă de la obligațiile CEDO, a fost
analizată de Comisie în cauza Lawless împotriva Irlandei și de către Curte în cauza lingvistică
belgiană. Această organizație eterogenă se bazează pe armonizare a normelor, astfel încât cele
similare și apropiate să poată fi considerate compatibile cu normele europene și naționale.
CEDO Limita obiectivă aplicabilă tuturor sistemelor naționale în evaluarea compatibilității
acestora este „principiile și regulile de interpretare a dreptului internațional” utilizate de Comisie
și de Curte pentru interpretarea conceptelor CEDO.
În prezent, Curtea aplică doctrina competenței duble în fața instanțelor naționale și
internaționale. După epuizarea tuturor căilor de atac inte rne, petiția poate fi înaintată autorităților
de la Strasbourg. Această doctrină nu exclude aplicarea marjei naționale de apreciere. Aplicarea
dublei jurisdicții se face de către Curte numai în situațiile în care autoritățile naționale au recurs
prin măsur i legislative la derogări sau restricții la drepturile omului, iar măsurile au fost
„necesare într -o societate democratică”. În cazul excepțiilor, Curtea evaluează compatibilitatea
pe baza unei analize mai complete. Analiza teoriei și practicii C.E.D.O. ne permite să apreciem
existen ța unei influențe reciproce care se manifestă dinspre dreptul intern spre cel interna țional
și invers. Conceptele juridice na ționale stau la baza conceptelor Convenț iei și se aplic ă
"îmbogațite" de jurisprudența Comisiei ș i Cur ții cazurilor concret e soluț ionate de acestea. Prin
intermediul controlului interna țional exercitat de organele de la Strasbourg în scopul stabilirii
compatibilit ății sau al conformit ății legisla ției naț ionale cu ordinea Juridic ă europeana, Comisia
și Curtea aplic ă împreun ă atât interpretarea bazat ă pe marja na țional ă de apreciere, c ât și
celelalte metode de interpretare necesare realiz ării dublei jurisdic ții. Prin intermediul acestor
metode complexe jurispruden ța creat ă de Curte și Comisie contribuie la dezv oltarea Dreptului
european al drepturilor omului. Rolul organelor de la Strasbourg, ca organe care creeaza
"construitul” sau partea mobil ă, variabil ă a sistemului juridic european de protec ție a drepturilor
omului, este important și dificil. În soluționarea concretă a cauzelor, Comisia și Curtea E.D.O.
au luat deci zii motivate prin intermediul că rora au "construit" dreptul pe baza motivației juridice
a soluț iilor lor. Obiectivul realizat de a ceste organe a constat în găsirea echilibrului dinamic si a
compromisului legal și legitim î ntre principiul suveranit ății na ționale ș i necesitatea protej ării

69
ordinii juridice europene prin controlul instituit de Conven ție. Controlul inten ațional se exercit ă
asupra modului î n care C.E.D.O. a fost receptat ă teoretic ș i practic în statele pă rți. El este fie un
control de conformitate, fie unul de compatibilitate dup ă cum se exercit ă cu privire la derogăr i
sau restric ții pe de o parte si excepț ii pe de alt ă parte.

70
CONCLUZII

În această lucrare, m -am referit în general la conceptul de drepturi ale omului, care a fost un
subiect de dezbatere pentru marii filosofi, teoreticieni și chiar șefi de stat încă din antichitate și
până în ziua de azi, ajungând astfel la rezultatul firesc, materializat în instituționalizare din
această noțiune.
Deși sursele drepturilor omului și ale libertăților fundamentale sunt diverse, ele au un
caracter universitar, indivizibil strâns legate.
Comunitatea internațională în ansamblu și fiecare stat trebuie să trateze drepturile omului la
nivel global într -un mod echitabil și echilibrat, în condiții de egalitate, acordându -le o
importanță egală.
O datorie prioritară a fiecărui stat astăzi este „democrația și respectarea drepturilor omului și
a libertăților fundamentale care sunt interdependente și se consolidează reciproc”.
Acțiunea internațională în domeniul mecanismelor și procedurilor pentru drepturile omului
create pentru aplicarea corectă a dispozițiilor instrumentelor convenite de state au ca obiectiv
principal respectarea demnității umane, cel mai concis indicator al tuturor drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului și, prin urmare, prevenirea, condamnarea și reprimarea
încălcăr ilor flagrante, masive și permanente ale acestor drepturi.
Sistemul internațional pentru promovarea și garantarea drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului se bazează pe relația dintre dezvoltarea instrumentelor legale în
domeniu, aplicarea lor î n fiecare stat și diseminarea pentru cunoașterea și educarea fiecărui
membru al societății.
La nivelul mondial se află sistemul Națiunilor Unite care au o triplă funcțiune:
1. De a elabora documente ce consacră drepturile și libertățile fundamentale ale omulu i;
2. De a conveni căi și modalități specific de promovare și respectare a normelor convenite;
3. De a reacționa la violarea sistematică și flagrantă a drepturilor omului.
Drepturile și libertățile fundamentale ale omului consacrate în multe instrumente
internaț ionale – convenții, pacturi, declarații care postulează relația dintre individ și stat sunt
plasate pe două coordonate: asigurarea protecției drepturilor omului în raport cu statul sau
autoritatea stabilită în stat și îndatoririle și obligațiile individulu i față de instituțiile statului,
statul de drept și drepturile altora.

71
Scopul principal al acestor instrumente internaționale este de a asigura și garanta protecția
drepturilor persoanelor în relațiile lor cu statul și autoritatea consacrată.
Nenumăratele abuzuri și atacuri ale statului asupra cărora umanitatea a asistat justifică pe
deplin preocuparea comunității internaționale de a stabili ca prioritate anumite standarde de
protecție și mecanisme care să garanteze drepturile și libertățile fundamentale al e omului.
Conceptual de drepturile și libertățile fundamentale ale omului, care au ghidat autorii
instrumentelor internaționale, pornește de la considerarea menținerii unui echilibru între
interesele, drepturile și libertățile individului pe de o parte și cerințele comunității (statului) pe
de altă parte. .
Este un fapt binecunoscut și demonstrat prin practică că exercitarea efectivă a drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului nu poate fi concepută într -un mod abstract în afara cadrului
concret al unei societăți.
Conceptual de li bertate pe care se bazeaza promovarea și asigurarea drepturilor omu lui a
avut diferite caracterizari , de la societate la societate, în funcție de bazele social -politice și
economice ale fiecărei comunități umane.

72
BIBLIOGRAFIE

1. A. Bolintineanu, I. Ceterchi, N. Androne – “Drepturile omului in lumea contemporană”,
Editura Politică, București 1980 .
2. A. Kiss, Le role de la Declaration universelle des droits de l’homme dans le
developpement du droit international, O.N.U. , Bulletin des droits de l’homme, 1988.
3. Gerard Lyon -Caen, Antoine Lyon -Caen, Droit social international et europeen. Precis
Dalloz, Paris, 1991.
4. I. Cloșcă – “Drepturile omului în sistemul Națiunilor Unite”, Fundația Europeană
Drăgan, Lugoj 1997.
5. Ion Diaconu – “Drepturile omului în dreptul internațional contemporan”, Editura
Lumina Lex 2001.
6. Ion Suceavă, Marcu Viorel, Gheorghe Constantin, Omul și drepturile sale, Tipografia
Ministerului de Interne.
7. Marțian I. Niciu, Organizații internaționale guvernamentale, Editura Fundației
“Chemarea”, Iași 1994
8. Raluca Miga-Beșteliu, Drept internațional. Introducere în Dreptul internațional
public, Editura All București, 1998.
9. V. Crețu – “Drept internațional public”, Editura fundației “România de mâine”,
București 1999.
10. Victor Duculescu, Analiza principalelor documente intemaționale care garantează
drepturile omului, în „Protecția juridică a drepturilor omului – mijloace interne și
internaționale", Editura Lumina Lex, București, 1998.
11. Victor Duculescu, Protecția juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex,
Bucureșt.
12. V. Popa, Care sunt și cum se pot apăra drepturile omului, Editura Luminalex.
13. Viorel Marcu, Les mecanismes internationaux garantissant les Droits de l'Homme,
These dedoctorat, Cluj -Napoca, 1997.
14. X. Préto t – Le droit social europeen, Presses universitaires de France, Paris, 1990.
15. ***Carta socială europeană -scurt ghid, Consiliul Europei, 2000.

73
16. ***Declarația din 1789 – “ignorarea, uitarea sau disprețul față de om” sunt singurele
cause ale nefericirii publice și ale corupției guvernanților
17. ***Dictionnare de la terminologie du droit international, Paris, Editions Sirey, 1960.
18. ***Institutions internationals, Paris, Dallooz, 1978.
19.
20. ***Rezoluția 54/109 din 9 decembrie 1999
21. ***Pactul cu privire la Drepturile Civile și Politice și prin Pactul cu privire la Drepturile
Economice, Sociale și Culturale.
22. ***Revista Drepturile Omului, IRDO, nr.4/2001
23. ***Re zoluția 34/180 din 18 decembrie 1979. Intrată în vigoare la 3 septembrie 1981.
România a ratificat Convenția la 26 noiembrie 1981 prin Decretul nr. 342, publicat în
Buletinul Oficial al României, partea I, nr. 94 din 28 noiembrie 1981
24. http://europa.eu.int ;
25. www. echr .coe.int.com
26. www.un.org