PROGRAMUL DE STUDII : DREPT ZI DISCIPLINA . DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE TEMA . EXCEPȚIA DE NECONSTITUȚIONALITATE Subsemnatul ENEA… [614702]

PROGRAMUL DE STUDII : DREPT ZI

LUCRARE DE LICENȚĂ
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC :
LECTOR UNIV. DR. OANA ȘARAMET
AUTOR :
ENEA TUDOR – IOAN
BRAȘ OV
2019

PROGRAMUL DE STUDII : DREPT ZI

DISCIPLINA .
DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE

TEMA .
EXCEPȚIA DE NECONSTITUȚIONALITATE

Subsemnatul ENEA TUDOR – IOAN declar pe proprie răspundere, sub
incidența legii penale și a Legii dreptului de autor, că lucrarea de licență
prezentată este elaborată de mine și am respectat normele deontologice de
folosire a bibliografiei.
Data predării lucrării, Semnătură,

CUPRINS
INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 4
CAPITOLUL I. DREPTUL CONSTITUȚIONAL, RAMURĂ A DREPTULUI PUBLIC … 5
1.1. Normele și raporturile de drept constituțional ………………………….. …………………. 5
1.2. Noțiunea de constituție. Aspecte generale ………………………….. …………………… 7
1.3. Adoptarea, modificarea, suspendarea, abrogarea și supremația constituției 8
CAPITOLUL II. FUNDAMENTAREA LEGALĂ A EXCEPȚIEI DE
NECONSTITUȚIONALITATE ………………………….. ………………………….. …………………….. 11
2.1. Reglementări constituționale și legale privind excepția de neconstituționalitate.
………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 11
2.2. Reglementări constituționale și legale actuale privind excepția de
neconstituționalitate ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 13
2.3. Exc epția de neconstituționalitate și sesizarea (obiecția) de neconstituționalitate
………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 19
CAPITOLUL III. PROCEDURA INVOCĂRII ȘI SOLUȚIONĂRII E XCEPȚIEI DE
NECONSTITUȚIONALITATE ………………………….. ………………………….. …………………….. 25
3.1. Excepția de neconstituționalitate, modalitate de exercitare a controlului concret
al constituționalității legilor ………………………….. ………………………….. ……………………… 25
3.2. Organele în fața cărora poate fi invocată excepția de neconstituționalitate …. 27
3.3. Inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate ………………………….. ………… 32
3.4. Soluționarea excepției de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională
………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 36
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 39
Bibiliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 41

4
INTRODUCERE

Excepția de neconstituționalitat e reprezintă o procedură de iniț iere
de către instanțele ordinare de judecată, la inițiativa părtilor sau din
oficiu, a controlului conformității unei legi sau a unui alt act normative, cu
normele contituționale. Ea reflect ă existența raportului triunghiul ar între
partea aflată în proce s, instanța de judecată, în fața căreia se in vocă
neconstituționalitatea, ș i Curtea Const ituțională, chemată să soluționeze
excepția de neconstituționalitate.
Constituționalitatea este cond iția de a acționa în conformitate cu o
cons tituție aplicabilă statutului unei legi, al unei procedure sau al unui act
conform cu legile sau îndrumările stab ilite în contituția aplicabilă. Când
una dintre aceste acte, legi , procedure încalcă în mod direct constituția,
este neconstituțională. Toate celelalte sunt considerate constituționale
până când sunt contestate și declarate astfel, în mod obișnuit de cătr e
instanțe prin intermediul unei revizuiri justificare.
Un act sau un statut adoptat ca lege fie de un legiuitor național, fie
de legiuitorul unui nivel subordonat de guvernare, cum ar fi un stat sau o
provincie, poate fi declarat neconstituțional. Cu toa te acestea, guvernele
nu creează doar legi. De asemenea, guvernele aplică legile stabilite în
documentul care definește guvernul în Constituție. Atunci când instanța
competent stabilește că un act legislative, o lege, es te în contradicție cu
contituția, el constată că legea este neconstituțională și o declară
anevoioasă în totalitate sau parțial. Acesta se numește revizuire
judiciară. Porțiunea de lege declarată nulă este considerată lovită sau
întregul statut este considerat lovit de lege.
Din punct de ve dere al modalității de revizuire, co nstituțiile pot fi
clasificate î n constituții suple si constituții rigide. Această clasificare este
aplicabilă doar constituțiilor scrise, din moment ce constituțiile cutumiare
nu sunt susceptibile de revizuire. Constitu țiile rigide constituie un
important corolar al supremației legii fundamentale. Aprecierea rigidit ății
nu trebuie raportată doar î n funcție de procedurile prevăzute pentru
revizuire, ci și în funcție de efectivitatea aplicării lor. În anumite cazuri, o
constituție stabilind proceduri mai complicate de revizuire poate fi
revizuită mai frecvent decât o constituție cuprizând norme mai simple.
Excepția de neconstituționalitate nu poate forma obiectul unei
acțiuni principale nici in fața intenței de judecată sa u de arbitraj, unde
contituie intotdeauna un mijloc de apărare intr -un litigiu de curs de
soluționare, și nici in fața Curții Constituționale1.

1 Horea Crișa „ Procedura de invocare a excepției de neconstituționalitate “

5
CAPITOLUL I. DREPTUL CONSTITUȚIONAL, RAMURĂ A
DREPTULUI PUBLIC
1.1. Normele și raporturile de drept constit uțional

Obiectul dreptului constituțional este format din norme juridice care
reglementează relațiile sociale care apar in procesul instaurării,
menținerii și exercitării statale a pute rii. Această teorie este
cuprinzătoare intrucât se referă și elementele care se perfecționează in
procesul menținerii si exercitării puterii.
Normele de drept constituțional sunt acele norme juridice care
reglementează conduit oamenilor în relațiile sociale fundamentale ce
apar în procesul ins taurării, menținerii ăi exercitării puterii. Norma
juridical este regula social de conduit general și obligatorie, instituită și
sancționată de stat, menită să asigure consolidarea și dezvoltarea
relațiilor sociale în conformitate cu interesele și voința g uvernanților,
determinată de condițiile material din societate și a cărei respectare este
impusă, la nevoie, prin forța constrângătoare a statului.
Normele constituționale au, de asemenea, si prevederi care
formulează principia, consfințesc bazele puterii și defines instituții. Exista
unele teorii care susțin faptul că dreptul constituțional nu ar fi norme de
drept authentic, intrucât nerespectarea lor nu atrage sancțiuni, nefiind
alcătuite în general după schema: ipoteză – dispoziție – sancțiune.
În dreptu l constituțional, sancțiunea nu este la fel de evidentă ca în
alte ramuri ale dreptului ea totuși există, având trăsături specific:
-pentru mai multe dispoziții este prevăzută o singură
sancțiune;
-sunt sancțiuni specific: revocarea mandatului parlamentar,
declararea neconstituționalitătii unui act normative;
-în cazul raporturilor cu dublă natură juridică unele dintre
sancțiuni se regăsesc în alte ramuri de drept.
Dreptul constituțional este format din anumite izvoare care exprimă
la modul general o formă de exprimare a dreptului. Distincția se face
intre izvoarele material si izvoarele formale ale dreptului. Izvoarele
materilae, denumite si reale, sunt reprezentate de realitatea exterioară,
care determină acțiunea legiuitorului. Prin izvor de drept, în se ns
material, ințelegem viata social, economic si cultural în complexitatea ei,
progresul social care determină nașterea unor reguli de drept și instituții.
Izvoarele de drept în general sunt forme de exprimare ale normelor
juridice care sunt determinate de modul de sanționare de către stat. Cele
mai importante izvoare formale ale dreptului constituțional sunt:
a) Principalul izvor al dreptului constituțional este Constituția si
legile de modificare a Constituției.

6
b) Legea ca act juridic al Parlamentului este i zvor al dreptului
constituțional, cu condiția să reglementeze relațiile sociale ce
apar în procesul instaurării, menținerii și exercitării puterii.
c) Regulamentele Parlamentului sunt izvoare ale dreptului
constituțional întrucât reglementează relațiile socia le ce apar în
procesul instaurării, menținerii și exercitării puterii.
d) Tratatele internaționale care sunt formate din cutumă (aceasta
fiind una dintre pricipalele izvoare ale dreptului în general);
actele cu putere de lege dacă reglementează relatii
consti tuționale ; practica judecătorească; doctrina, anume
opiniile doctrinaire exprimate în literature de specialitate este
necesar a sublinia că nu este recunoscută ca izvor de drept nici
în ramura dreptului constituțional2.
Raportat la subiectele dreptului con stituțional, sunt oameni luați
individual sau grupați pe colective, unul dintre ele fiind totdeauna fie
deținătorul puterii, fie statul, fie un organ reprezentativ3.
a) Poporul
 Unii contestă calitatea poporului de a fi subiect de drept ;
 Unii admit că poporul este subiect de drept în relațiile
internaționale;
 Alții admit că poporul poate fi subiect al raporturilor juridice
de drept constituțional, deci și în plan intern
b) Organele statului sau autoritățil e publice:
 Organele legiuitoare sunt subiecte ale dreptului
constituțional cu condiția ca raportul juridic la care particip
să fie de drept constituțional;
 Organele interne ale organelor legiuitoare acestea fiind
comisiile parlamentare, birourile parlamentare, grupurile
parlamentare;
 Celelalte autorități ale statu lui (executive și judecătorești),
numai dacă celălalt subiect al raportului juridic este statul
sau organelle legiuitoare si numai dacă raportul se naște
în procesul instaurării, menținerii și exercitării puterii.
c) Partidele politice, formațiunile politice si alte organizații:
 Sunt subiecte ale raporturilor de drept constituțional ca
forme organizatorice prin care cetățenii participă la
guvernare.
d) Unități administrative -teritoriale
 Sunt subiecte ale dreptului constituțional numai dacă sunt
înțelese ca grupuri de populație organizate pe teritoriu și
nu ca părți din teritoriu.

2 Ioana Muraru și Simina Elena „ Drept constituțional și instituții politice ”, Editura C.H. Beck vol I și II, București,
2008,2009
3 Tudor Drăganu „ Drept constituțional și instituții politice ”, Editura Lumina, vol I și II, Bucureșt i, 1998

7
e) Cetățenii
 Pot apărea ca subiecte ale unora dintre raporturile de
drept constituțional în trei ipostaze: pentru realizarea
drepturilor fundamentale, subiecte ale dreptului de
repreze ntare si cu ocazia alegerilor.
f) Străinii și apatrizii
 Pot fi subiecte în raporturile ce se nasc cu privire la
acordarea cetățeniei, a aziluilui politic, etc.

1.2. Noțiunea de constituție. Aspecte generale

Constituția este legea fundamental ă a unui stat, constituită din
norme juridice, investite cu forța juridică supremă care reglementează
acele relații sociale fundamentale care sunt esențiale pentru instaurarea,
menținerea și exercitarea puterii politice a poporului.
Constituția este o categorie istorică apărută pe o anumită treptă a
dezvoltării societății mult mai târziu decât legile, reprezentând evoluția
sistemului legislative și exprimând o ideologie politică și juridică.
Supremația constituției este calitate care o situează în vârful
instituțiilor pol itico-juridice într -un stat, o noțiune complex în conținutul
căruia se cuprind elemente politice și juridice care exprimă poziția
primordial a acesteia în întregul system social -politic al unei țări.
Fundamentarea științifică a supremației contituțoeo înse amnă
idenficarea cauzelor care determină conținutul și forma sa precum și
poziția supraordonată din sistemul de conducere social4.â
Consecințele supremației contituției sunt următoarele:
a) Consecințele privind adoptarea Constituției :
Față de conținutul ăi sc opurile constituției din totdeauna s -a pus
problema unor procedure special de adoptare care să pună în
valoare supremația ei ăi deosebirile față de restul dreptului.
Consecințele supremației se evidențiază în procesul complex al
adoptării care cuprinde ini țiativa adoptării organului competent și
modalitățile de adoptare.
b) Consecințele privind modificarea, suspendarea si abrogarea
Constituției:
Procedurile de modificare trebuie să pună în evidență caracterul de
mai mare stabilitate al constituției în raport c u celelalte legi și să
reflecte poziția supremă a acesteia în sistemul de drept. În acelasi
timp însă constituția trebuie să țină pasul cu dinamica economic și
social pentru a nu devein o frână în calea dezvoltării iar abrogarea

4 Șaramet, O „ Drept constituțional , suport de curs – suport electronic ”, 2015 -2016

8
și suspendarea trebuie să p ună de asemenea în valoare
supremația constituției.
c) Consecințele privind deosebirile dintre Constituție si legi:
Prin conținutul și poziția în system, Constituția comandă întregul
drept, toate celelalte ramuri găsindu -și punctual de plecare la
nivelul principiilor celor mai înalte, numai în prevederile
contituționale.
Orice abatere de la această concordanță este considerată o
încălcare a constituției și este sancționată cu nulitatea dispozițiilor legale
prin intermediul controlului de contituționalitat e.
O altă consecință este aceea că, în situația în care o dispoziție
constituțională este modificată, în mod obligatoriu trebuie modificate și
normele din ramurile de drept corespondente.
Desi modificările sunt obligatorii, ele nu sunt însă și automate c i
pentru ca ele să opereze trebuie să se emită alte acte normative.
Controlul general al aplicării Constituției este rezultatul faptului că
întreaga activitate statală este organizată prin aceasta care statornicește
categoriile organelor statului și compe tența acestora precum și
împrejurarea că activitatea lor trebuie să se înscrie în spiritual și litera
legii fundamentale.
Pentru ca aceste cerințe să nu rămână simple deziderate, orice
constituție organizează un system complex și efficient de cpntrol al
aplicării sale care este prima garanție juridică a supremației legii
fundamentale și se realizează prin forme și căi specifice.
Controlul constitulionalității legilor este o activitate organizată de
verificare a conformității legilor cu Constituția. Privit ă ca o instituție de
drept constituțional, controlul constitușionalității legilor reglementează
organe le competente a efectua verificarea, competența lor, procedura de
urmat și măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei procedure.
Îndatorirea fundam ental ă de a respecta Constituția asigură ca
prevederile să fie aplicate și respectate de către cetățeni.

1.3. Adoptarea, modifi carea, suspendarea, abrogarea și
supremația constituției

Adoptarea constituției reprezintă un process complex în care
identificăm 3 elemente esențiale: inițiativa adoptării, autoritatea
competent, modurile de adoptare .
a) Inițiativa adoptării constituției aparține acelui organ statal, politic
sau social care, ocupâ nd în sistemul politic al societății locul cel
mai înalt, fiind in măsură să cunoască evoluția societății. Actuala
Constituție a României nu prevede expres cine are inițiativa
adoptării existând două soluții: inițiativa aparține puterii

9
constituante, iniți ativa aparține celor care nu au posibilitatea
revizuirii.
b) Modurile de adoptare diferă de la țară la țară, determinate de
stadiul de dezvoltare, de ideologia dominant și de raporturile
sociale existente la un moment dat. Adoptarea Constituției a
cunoscut în general următoarele moduri: Constituția acordată,
Constituția plebiscitară, pactul, Constituția convenție și Constituția
parlame ntară.
Față de importanța politică și juridică a Constituției precum și a
locului pe care il ocupă în sistemul juridic, este d e majoră importanță
problema de a ști cine are inițiativa revizuirii sale, cine are dreptul de a
revizui și care este procedura de urmat .
În acest sens sunt esențiale trei principii: dreptul de revizuire
trebuie să aparțină aceluiași organism care a adpota t-o; autoritatea
competent diferă după felul constituției; procedura de modificare este în
principiu asemănătoare celei de adoptare în baza principiului juridic
fundamental al simetriei actelor juridice.
Există moduri de modificare ale constituției ce se p ot identifica în
două categorii: constituțiile supple sau flexibile care se pot modifica după
procedura legilor organice și constituții rigide care se mofidică după alte
reguli decât cele obișnuite5.
Pentru constituțiile rigide s -au folosit mai multe metod e:
a) Imposibilitatea revizuirii Constituției după ce a fost adoptată.
Valoarea unor astfel de prevederi este nulă, puterea constituantă
de azi nu are puterea de a limita atributele puterii constituante de
mâine. Spre exemplu Art. 152 din Constituția României enumera
domeniile care nu pot forma obiectul revizuirii;
b) Stabilirea unei perioade de timp în care Constituția nu poate fi
modificată. Spre exemplu Constituția americană din 1787 in care
prevedea o perioadă de 21 de ani;
c) Stabilirea unei procedure greoaie de mofidicare (Constituțiile
romane de la 1866 și 1923);
d) Alte reguli cu privire la revizuirea constituției. Spre exemplu
Constituțiile franceze din 1946 și 1958 in care prevedeau ca nici o
procedură de revizuire nu poate fi folosită în caz de ocupație de
către forțe străine.
În practicile constituționale ale statelor au fost cazuri în care
constituțiile au fost total sau parțial suspendate, normele constituționale
fiind scoase din vigoare. Unele constituții interzic posibilitatea
suspendării lor. Alte cons tituții nu prevăd dispoziții cu privire la
suspendare. Cu toate acestea, în practica burgheză constituțiile au fost

5 Șaramet, O „ Drept constituțional , suport de curs – suport electronic”, 2015 -2016

10
suspendate în perioada de criză politică, când guvernanții renunțau la
forma democratic de conducere6.
În general, în semenea situații, cons tituția se suspend prin
proclamarea stării de asediu, prin guvernarea prin decrete -legi, prin
lovituri de stat. Doctrina juridică s -a exprimat în sensul că suspendarea
constituției este ilegală, deși în practică ea a fost pusă în aplicare.
Suspendarea tota lă a constituției constituie o abatere de la idea de
constituționalitate și de legalitate.
Abrogarea constituției, chiar dacă nu este stipulată în mod expres,
sigur atunci când raportul de forțe politice se schimbă în esența sa, in
mod necesar este adoptat ă o noua constituție.
Actuala Constituție a României prevede în art 153, că prezenta
Constituției intră în viguare la data aprobării ei prin referendum. La
aceeași dată Constituția din 21.02.1965 este și ramâne în întregime
abrogată.
Supremația constituți ei este noțiunea în conținutul careia se
cuprind trăsături și elemente politice și juridice, care exprimă poziția
supraordonată a constituției nu numai în sistemul de drept ci și în
întregul sistem social politic al unei țări. Această poziție deosebită
imprimă un conținut normative complex dar și importante consecințe
statele și juridice.
Supremația constituției este o realitate incostestabilă și nu o simplă
afirmație. Ea imprimă o serie de consecințe juridice, dar se bucură în
același timp de garanții jur idice specifice legii fundamentale și anume:
a) Controlul general al aplicării constituției
b) Controlul constituționalității legilor
c) Îndatorirea fundamental de a respecta constituția.

6 Muraru I., Tănăsescu S.E „ Drept constituțional și instituții politice ”, Editura C.H. Beck”, Editura C.H. Beck, vol I,
București, 2011

11
CAPITOLUL II. FUNDAMENTAREA LEGALĂ A EXCEPȚIEI DE
NECONSTITUȚIONALITATE

2.1. Reglementări constituționale și legale privind excepția de
neconstituționalitate.

Excepția de nec onstituționalitate nu reprezintă o instituție nouă în
dreptul românesc. Ea a fost introdusă pe care pretoriană în anul 1912, în
varianta controlului judecătoresc difuz de tip American, iar ulterior a
primit consacrarea constituțională prin înscrierea sa în textul Constituției
din 1923, în variant controlului judecătoresc concentrate.
Principiul ju risprudențial care s -a stabilit în anul 1912 presupunea
ca orice instanță judecătorească să aibă competența de a examina, cu
ocazia judecării unui process, dacă o lege invocată de una din părți este
sau nu contrară Constituției, si de a înlătura aplicarea acelei legi,dacă se
constata că disp ozițiile sale sunt în contradicție cu principiile
constituționale.
Una dintre cele mai înalte principia ale dreptului public fiind, și incă
rămânând pe aceeași poziție, dreptul puterii judecătorești cu puterea de
a înlătura orice lege neconstituțională, re glementarea constituțională de
la 1923 a introdus raționalizarea controlului jurisdicțional al
constituționalității legilor7. Aceasta a fost determinată, în primul rând, de
necesitatea unei mai bune administrări a justiției, prin evitarea ca
procesul să re vină, ca urmare a exercitării controlului constituționalității
legilor, de două ori la aceeași instanță8.
Sistemul de control fiind unul concentrate în care judecătorii de la
prima instanță și de la apel pierdeau competența de a se pronunța
asupra constitu ționalității legilor. Excepțiile de neconstituționaliate erau
soluționate de Curtea de Casație, care statua în plenul său, devenind
astfel „o Curte Constituțională unică și supremă”9. Regimul juridic al
controlului de constituționalitate era prevăzut de art. 103 din Constituția
din 1923 și de art. 29 din Legea de organizare a Curții de Casație.
Aceste prevederi au limitat competența în exercitarea controlului
constituționalității legilor, încredințând -o exclusive Curții de Casație în
Secțiuni Unite: „ Nu mai Curtea de Casație, în Secțiuni Unite, are dreptul
de a judeca constituționalitatea legilor și a declara inaplicabile pe acelea

7 A. Rădulescu”Puterea judecătorească, în Constituția de la 1923 în dezbaterea contemporanilor, Ed. Humanitas,
București, 1990, p. 286
8 G. Alexianu „La suprematie de la Constitution assuree par les ju ges en Rounmanie, în Melanges Paul
Negulescu, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statulu”i, București, 1935, p.8
9 G. Alexianu, „La suprematie de la Constitution assuree par les juges en Rounmanie, în Melanges Paul
Negulescu, Monitorul Oficial și Imprimerii le Statului”, București, 1935, p.8

12
care sunt contrarii Constituției. Judecata asupra neconstituționalității
legilor se mărginește numai la cazul judecat”.
Lacon ismul textului constitutional a fost acoperit abia în anul 1925,
la apariția noii legi pentru Curtea de Casație, care stabilea procedura
exercitării controlului de constituționalitate. Potrivit art. 29 din această
lege, chestiunea constituționalității unei legi nu putea fi dedusă direct
Curții de Casație, ci doar după ce cauza era soluționată de instanța în
fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate. Prin urmare,
procedura de invocare și soluționare a excepției de neconstituționalitate
nu presupunea suspendarea obligatorie a cursului procesului în care a
fost invocată. Doar dacă părțile procesului erau de acord, instanța putea
suspenda cauza și deferi soluționarea excepției instanței supreme.
Recursul la Secțiunile Unite ale Curții de Ca sație era, potrivit
aceluiași art. 29 din Legea Curții, un recurs special, grefat pe un process
în curs, dar care purta doar asupra neconstituționalității. Principiile
procedurii de soluționare a excepției de neconstituționalitate nu au fost
toate expres r eglementate de Constituție și nici de legea menționată, ele
impunându -seîn special prin jurisprudența Curții de Casație.
Principalele trăsături ale regimului juridic al controlului de
constituționalitate sub imperiul Constituțiilor din 1923 și 1938 erau
următoarele:
a) Încredințarea competenței de exercitare a controlului doar Curții de
Casație;
b) Posibilitatea inițierii controlului doar cu ocazia unui litigiu, pe care
de excepție;
c) Constituționalitatea legii era verificată doar în ultimă instanță, după
parcurger ea tuturor gradelor de jurisdicție. Un astfel de recurs la
jurisdicția Secțiunilor Unite ale Curții de Casație era o cale
extraordinară de atac împotriva unei horărâri judecătorești. Există
însă o excepție, și anume în cazul în care părțile litigiului acce ptau
suspendarea procesului pentru a permite discutarea prealabilă a
constituționalității legilor a cărei aplicare se cerea;
d) Soluția privind neconstituționaliatea unei legi producea efecte doar
în care aceasta a fost invocată.
Drumul parcurs până la variant actuală a reglementării
constituționale a controlului constituționalității legilor nu a fost unul lipsit
de asperități. Dezbaterile din Comisia de redactare a proiectului
Constituției au scos la iveală tendințe diverse, de la opinii total opuse
ideii de control al constituționalității legilor și de organ special însărcinat
cu acest control, până la susținerea adoptării unor variante ale acestui
control. Așa cum arată unul din experții acestei comisii, dezbaterile
privind crear ea unei instanțe competente a exercita controlul
constituționalității legilor ar putea fi sistematizate în patru mari direcții: „a)
eliminarea instituției, fără nici o variant; b) eliminarea Consiliului

13
Constituțional, cu încredințarea misiunii sale de con trol instanțelor
judecătorești; c) încredințarea controlului de constituționalitate unei
comisii; d) acceptarea controlului constituționalității legilor exercitat de o
autoritate distinctă, consiliu, curte sau tribunal constitutional”.
Soluția adoptată de Adunarea Constituantă, în pofida contestărilor
din cadrul dezbaterilor10, soluție confirmată p rin referendum este cea a
unei Curți Constituționale ce corescpunde tendinței recente a statelor
est-europene, de a adopta modelul kelsenian al controlului
constit uționalității legilor. Această reglementare confirm, cel puțin
theoretic, afirmația unui autor Belgian: „ Ceea ce a triumfat în țările din
Est este domnia dreptului, si în mod special a Constituției”11.
Crearea Curții Constituționale se înscrie astfel în pe rspectiva
instituirii și întăririi statului de drept, precum și a adoptării unei
modernități constituționale consecrate deja la nivel european, cu un
mare accent pus pe respectarea ordinii constituționale și pe protecția
drepturilor și libertăților fundame ntale.
Crearea în sine a unei asemenea instituții nu ar fi fost însă
suficientă. Esențiale sunt procedeele și tehnicile consecrate pentru a
pune în practică aceste idei generoase. O simplă continuitate, legată de
tradiția modern a statelor occidentale, ar fi fost lipsită de conținut dacă nu
s-ar fi prevăzut instrumente concrete, aflate la îndemâna judecătorului
constitutional pentru a îndeplini scopurile și funcțiile clamate cu atâta
entuziasm de promotorii sistemului. Constituantul roman a reușit, în
mare parte, să răspundă acestei necesități prin reglementarea a două
forme principale de control al constituționalității legilor: controlul abstract
a priori și controlul concret a posteriori . Chiar dacă îmbinarea celor două
forme de control nu este întotdeauna ferici t reglementată, faptul că s -a
prevăzut un mijloc de acces al persoanelor la jurisdicția Curții
Constituționale, pe case de excepție ridicată în fața instanțelor
judecătorești, reprezintă o recunoaștere a rolului Curții de garant al
drepturilor fundamentale , dicolo de caracterul esențialmente obiectiv al
controlului pe care îl exercită.

2.2. Reglementări constituționale și legale actuale privind excepția
de neconstituționalitate

Constituția României din 1991, revizuită în 2003, consacră Curții
Constituțion ale un titlu distinct, Titlul V. Articolele 142 -147 din Constituție
determină, în primul rând, structura Curții, statutul judecătorilor, atribuțiile
Curții Constituționale și efectele deciziilor sale.

10 A se vedea și I. Muraru, N.M. Vlădoiu, A. Muraru, S.G Barbu, op cit, p. 11
11 M. Verdussen, „ La justice constitutionnelle en Europe Centrale . Essai de synthese, în MM. Verdussen, La
justice constitutionnelle en Europe Centrale”, Bruylant, Bruxelles, 1997, p. 229

14
Atribuțiile Curții Constituționale sunt stabilite de ar t. 146 din
Constituție. Aceste atribuții pot fi clasificate, după obiectul activității la
care se referă, în următoarele categorii:
 Controlul constituționalității legilor, regulamentelor
Parlamentului și a tratatelor internaționale, art. 146 lit.
a),b),c) si d)
 Controlul Constituționalității partidelor politice, art. 146 lit.
k)
 Controlul criteriilor constituționale pentru îndeplinirea
funcției de Președinte al României, art. lit. f), g) si h)
 Controlul referendumului și inițiativei legislative populare ,
art. 146 lit. i) si j)
 Soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională
dintre autoritățile publice, art. 146 lit. e).
Dintre acestea, definitorii pentru funcția Curții de garant al
supremației Constituției sunt atribuțiile privind controlul con stituționalității
legilor în sens larg, cuprinzând aici și controlul constituționalității
ordonanțelor Guvernului și a regulamentelor parlamentare. Aceste
atribuții ale Curții Constituționale sunt reglementate în următorii termini
ale art. 146:
a) „se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de
promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a
unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei
Curți de Casație și Justiției, a Avocatului Poporului, a unui număr
de cel puțin 50 de deputați și 25 de senatori, precum și, din oficu,
asupra inițiativelor de revizuire a Constituției…;
b) se pronunță asupra constituționalității regulamentelor
Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două
Camere, a unui grup sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați
sau de cel puțin 25 de senatori;
c) hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și
ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj
commercial; excepția de neconstit uționalitate poate fi ridicată și
direct, de Avocatul Poporului.”
Constituția stabilește cadrul juridic al controlului constituționalității
legilor, reglementarea în detaliu aducând -o legea organic privind
organizarea și funționarea Curții Constituționale a României. Legea
fundamental instituie un control prealabil intrării în vigoare a legii,
exercitat in abstracto , și un control posterior intrării în vigoare a legii,
control cu character concret. De asemenea, sunt supuse controlului de
constituționalitate și alte acte normative: regulamentele Parlamentului, în
condițiile art. 146 lit. c), fiind vorba despre un control abstact a posteriori ,
și ordonanțele Guvernului, în aceleași condiții ca și controlul posterior al
onstituționalității legilor.

15
Varianta con sacrată pentru controlul concret a posteriori este cea
care asigură accesul persoanelor la jurisdicția Curții Constituționale.
Acest acces nu se face prin recurs direct, pe cale de acțiune, întâlnit în
alte sisteme europene, spre exemplu: Austria, Germania , Spania, ci prin
recursul pe cale de excepție sau excepția de neconstituționalitate,
ridicată în fața instanțelor judecătorești și soluționată de Curtea
Constituțională.
Din reglementarea constituțională se desprind câteva principia în
legătură cu excepți a de neconstituționalitate:
a) Curtea Constituțională este singura autoritate competent să
soluționeze aceste excepții;
b) Excepțiile de neconstituționalitate pot fi ridicate în fața instanțelor
judecătorești și în fața instanțelor de arbitraj commercial. Termen ul
de „instanță judecătorească”, insuficient determinat de textul
constituțional, a făcut ulterior obiectul unor controverse atât în
doctrină, cât și în jurisprudența Curții Constituționale;
c) Controlul de constituționalitate pe cale de excepție este un cont rol
concret și, totodată, un control „esențialmente juridic și
jurisdicțional”12;
d) Obiectul excepției de neconstituționalitate include atât legile, cât și
ordonanțele Guvernului, acte cu forță juridică legislativă;
e) Excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată și direct de către
Avocatul Poporului.
Reglementările legale privind excepția de neconstituționalitate este
un cadru constituțional, legea organic privind organizarea și funționarea
Curții Constituționale, legea nr 47/1992, republicată13 oferă
reglementarea de detaliu a excepției de neconstituționalitate. Legea
menționată a suferit importante modificări în anii 1997 și 2004, inclusiv în
privința reglementării excepției de neconstituționalitate. Potrivit art. 1 din
alin. 2) din Legea nr. 47/1992, rep ublicată, Curtea Constituțională este „
unica autoritate de jurisdicție constituțională în România”. Asupra acestei
formulări au fost exprimate unele rezerve, la care achiesăm, în sensul că
ea exclude controlul constituționalității actelor subordinate legi i, control
ce poate fi efectuat și de instanțele judecătorești14.
Ca principiu general, art. 2 alin. 3 din Legea nr. 47/1992.
Republicată, prevede că, în exercitarea controlului, „ Curtea
Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actel or cu
care a fost sesizată, fără a putea modifica sau complete prevederile
supuse controlului”. Este o aplicare a teoriei kelseniene a legis latorului
negative, potrivit căreia funcția unei curți constituționale este „veritabil

12 I. Deleanu, p. 246
13 M. Of. Nr. 643 din 16 iulie 2004
14 I. Muraru, „ Implicarea Avocatului Poporului în controlul de constituționalitate. Comunicare susținută la zilele
Constituționale Româno -Germane”, București, 3 -4 iunie 2004

16
jurisdicțională”15 și nu pres upune crearea sau modificarea de norme
juridice.
Un alt principiu al reglementării legale este cel privind competența
restrânsă, de atribuire a Curții Constituționale. În exercitarea atribuțiilor
care îi revin, Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască
asupra competenței sale . Competența Curții Constituționale, stabilită
potrivit alin. 2 din Legea nr. 47/1992, nu poate fi contestată de nici o
autoritate publică.
De asemenea, sunt prezente principiile independenței și
inamovibilității judecăt orilor Curții Constituționale, garanții indispensabile
pentru exercitarea eficientă a atribuțiilor sale.
Legea stabilește și unele reguli generale de competență și de
procedură. Potrivit art.11 alin (1) pct. A lit. d) din Legea nr. 47/1992,
republicată, av ându -se în vedere competența stabilită în art. 146 din
Constituție, actele Curții Constituționale prin care hotărăște asupra
excepțiilor de neconstituționalitate sunt deciziile.
Dintre regulile de procedură remarcăm principiul publicității
ședințelor, prec um și pe cel al accesului părților la lucrările dosarului.
Aceste reguli constituie și ele garanții de bază ale unei procedure
echitabile în fața Curții Constituționale, reprezentând totodată și
aplicarea în planul activității Curții Constituționale a ceri nțelor art. 6 din
Convenția europeană a drepturilor omului.
O altă regulă deosebit de important privind procedura
jurisdicțională în fața Curții Constituționale este cea prevăzută de art. 14
din Legea nr 47/1992, republicată, care stabilește dreptul comun în
materie; „Procedura jurisdicțională prevăzută de prezenta lege se
completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt
compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale.
Compatibilitatea se hotărăște exclusive de Curte”.
Alături de aceste reguli generale, Legea nr. 47/1992, republicată,
cuprinde și o serie de reguli special privind soluționarea excepției de
neconstituționalitate. Aceste reguli pot fi grupate în două categorii: reguli
privitoare la inovarea excepției în fața instanței de judecată (faza
judecătorească a soluționării excepției) și reguli privitoare la soluționarea
excepției de către Curtea Constituțională. Articolul 29 cuprinde normele
referitoare la invocarea excepției de neconstituționalitate în fața instanțe i
judecătorești sau de arbitraj commercial, arătând cine poate invoca
excepția, cauzele de inadmisibilitate a excepției, sesizarea Curții
Constituționale de către instanța de judecată, suspendarea judecării
cauzei pe perioada soluționării excepției. Artico lele 30 și 31 cuprind cea
de-a doua categorie de norme, care privesc procedura în fața Curții
Constituționale, și anume desemnarea unui judecător -raportor,
comunicarea încheierii de sesizare, judecata propriu -zisă, precum și

15 H. Kelsen,„ La garantie juridictionnelle de la Constituțion ( la justice constitutionnelle)”, în R.D.P., 1928, p. 226

17
decizia Curții Constituționale și efectele sale. Regulamentul de
organizare și funcționare a Curții Constituționale, adoptat printr -o
hotărâre a acesteia, completează prevederile Legii organice16.
Situarea excepției de neconstituționalitate în sistemul excepțiilor
procesuale din dreptul românesc impune un examen sistetic al acestuia,
cu referire special la dreptul procesual civil sau o formă a apărărilor
procesuale.
Într-o definiție complex, excepția procesuală este considerate a fi
„mijlocul procedural prin care, în condițiile legii, pa rtea interesată,
procurorul sau instanța din oficiu, invocă, în cadrul procesului civil și fără
a pune în discuție fondul dreptului, neregularități procedural privitoare la
compunerea și constituirea instanței, competența acesteia ori la
procedura de judec ată sau lipsuri referitoare la exercițiul dreptului la
acțiune ori, dimpotrivă, aplicarea normelor legale referitoare la aceastea,
urmărind, după caz, declinarea competenței, amânarea judecății,
refacerea unor acte, anularea, respingerea ori primarea cerer ii”.
Sub aspectul procedurii de soluționare a excepțiilor procesuale, art.
137 alin. (1) din Codul de procedură civilă, oblige instanța să se pronunțe
mai întâi asupra excepțiilor care fac inutilă examinarea în fond a cauzei.
Dacă pentru soluționarea excep ției este nevoie să se administreze probe
în legătură cu fondul cauzei, în mod excepțional, excepția va putea fi
unită cu fondul.
O problem deosebit de importantă în demersul necesar stabilirii
naturii juridice a excepției de neconstituționalitate este dis tincția dintre
noțiunea de „ excepție de neconstituționalitate” și cea de „ chestiune
prejudicială”. Problema s -a pus cu precădere în doctrina franceză, cu
ocazia dezbaterilor relative la eventuala introducere a excepției de
neconstituționalitate ca mod de sesizare a Consiliului Constituțional.
Excpția de neconstituționalitate a fost definite în doctrina română
ca fiind „un incident ivit în desfășurarea unui process în fața instanței
judecătorești, constând în contestarea legitimității constituționale a unei
prevederi legale dintr -o lege sau ordonanță de care depinde judecarea
cauzei”. Având ca obiect o dispoziție legală de care depinde soluționarea
cauzei, excepția de neconstituționalitate este caracterizată ca fiind o
apărare de fond, dar ea constituie totodată un mijloc specific jurisdicției
constituționale pentru exercitarea controlului de constituționalitate, cu o
semnificație proprie în cadrul procedurii civile sau penale.
Într-o opinie similar, excepția de neconstituționalitate nu este o
simplă exce pție procesuală. Asemănarea cu această categorie este data
doar de caracterul ei de incident în cursul unui proces .

16 Hotărârea nr. 12 din 4 noiembrie 1007 pentru adoptarea Regulamentului de organizare și funcționare a Curții
Constituționale (M. Of. Nr. 308 din 12 noiembrie 1997).

18
Excepția de neconstituționalitate este considerată o excepție
procedural de fond, fiind în legătură direct cu dreptul pretins și care, în
situația admiterii ei, face inutilă orice examinare de fond a acțiunii.
Deși controlul de constituționalitate a fost gândit ca un control
esențialmente obiectiv, excepția de neconstituționalitate îmbină acest
caracter al controlului cu interesul subiectiv al protecției drepturilor
individuale. Sub aspect procesual, prin excepția de neconstituționalitate
se realizează o îmbinare între mijloacele specific de apărare din dreptul
procesual și instrumentele specific dreptului constitutional și controlullui
constit uționalității legilor.

2.3. Caracteristicile excepției de neconstituționalitate

Excepția de neconstituționalitate este o excepție de ordine publică.
Ca o consecință, ea poate fi invocată de toate părțile litigiului, de
Ministerul Public sau de instanța din oficiu. De asemenea, invocarea
excepției de neconstituționalitate se poate face în orice etapă a
procesului, neexintând nici o circumstanțiere în art. 29 din Legea nr.
47/1992, republicată. Caracterul de ordine publică al excepției de
neconstituțional itate atrage și imposibilitatea acoperirii ei, precum și a
renunțării la excepție, principiul disponibilității nefiind aplicabil după
sesizarea Curții Constituționale. Sub aspect procesual, excepția de
neconstituționalitate este o excepție dirimantă, pentr u că poate duce la
respingerea acțiunii fără ca dreptul dedus judecății să mai fie examinat
pe fond.
Exceția de neconstituționalitate este o chestiune prejudicială
relativă la legitimitatea constituțională a legii aplicabile cauzei în care a
fost invocată . Ca atare, pe de -o parte, excepția trebuie sa fie pertinentă,
adică să poarte asupra unei legi de care depinde soluționarea cauzei,
iar, pe de altă parte, de soluționarea excepției depinde și soluționarea
procesului principal. Ea este un mijloc de apărare , având o dublă funcție.
Astfel, excepția de neconstituționalitate face parte din instrumentele puse
la dispoziția părților în vederea apărării drepturilor și intereselor lor, dar
aparține și arsenalului dreptului constitu țional pentru asigurarea
supremați ei Constituției prin controlul concret al constituționalității legilor.
Procedura de soluționare a excepției de neconstituționalitate este
de drept public, punând în mișcare o competență de atribuire exclusive și
cu caracter imperativ. Procedura de soluți onare a excepției de
neconstituționalitate cuprinde două faze, respective cea prealabilă,
scrisă, condusă de către judecătorul -raportor, ce se încheie o data ci
întocmirea și depunerea raportului la președintele Curții, și cea cu
caracter deliberative, ce se încheie o data cu emiterea și publicarea
deciziei în Monitorul Oficial al României.

19
Soluționarea excepției de neconstituționalitate este de competența
exclusive a Curții Constituționale. Această trăsătură rezultă direct din
prevederile constituționale, respectiv din opțiunea legiuitorului constituent
pentru o aplicare a modelului european de justiție constituțională,
precum și din reglementarea legală care stabilește că instanța va sesiza
Curtea Constituțională printr -o încheiere, atunci când constată c ă
excepția este admisibilă. Excepția de neconstituționalitate are marele
merit de a realiza asocierea la procesul de control al constituționalității
legilor a instanțelor judecătorești, dar și a persoanelor interesate.

2.4. Excepția de neconstituționalitate și sesizarea (obiecția) de
neconstituționalitate

Excepția de necostitu ționalitate și sesizarea de
neconstituționalitate sunt mijloace tehnice prin care se exercită două
forme principale ale controlului constituționalității legilor: c ontrolul concret
a posteriori și controlul abstract a priori. Sesizarea de
neconstituționalitate în cadrul controlului anterior al constituționalității
legilor mai este cunoscută și sub denumirea de obiecție de
neconstituționalitate, consacrată de fostul a rt. 145 alin. (1) din
Constituție, acum abrogate, și desemnează acșiunea prin care este
sesizată Curtea Constituțională în cadrul controlului anterior promulgării
legii.
În doctrină a fost exprimată opinia potrivit căreia utilizarea
sintagmei „ obiecție de neconstituționalitate ” este eronată. De
asemenea, se remarcă folosirea termenului de „sesizare” în art. 146 lit.
a) pentru a desemna modul de învestire a jurisdicției constituționale cu
controlul a priori al constituționalității unei legi, în timp ce te rmenul „
obiecție” apărea în fostul art. 145 alin 1) pentru a evidenția înlăturarea de
către Parlament a criticii de neconstituționalitate care formează obiectul
sesizării.
Reglementarea românească a celor două forme de control al
constituționalității legi lor corespunde tendințelor înregistrate deja pe plan
european. În aplicarea modelului kelsenian, majoritatea statelor au
realizat o îmbinare a controlului prealabil și abstract cu controlul concret
sau chiar abstract, dar posterior intrării în vigoare a le gii. S -a considerat
că îmbinarea celor două forme de control ar fi de natură „ să asigure
plenitudine vocației și obligației Curții Constituționale de a garanta
supremația Constituției, ca una dintre condițiile sine qua non ale statului
de drept și ale de mocrației constituționale”. Prin această îmbinare se
sigură și un echilibru între scopurile celor două forme, dincolo de scopul
general al asigurării supremației Constituției. Astfel, dacă excepția de
neconstituționalitate este un mijloc consacrat de prote cție a drepturilor

20
fundamentale, sesizarea de neconstituționalitate se constituie într -un
mijloc de protecție a minorității politice în raport cu majoritatea , în cadrul
procesului de legiferare.
Primul și cel mai important element comun al celor două proce dure
de control al constituționalității legilor este obiectul lor: contestarea
legitimității constituționale a legii. Ambele procedure au ca scop
verificarea conformității legilor cu legea fundamental, făcând parte din
categoria de atribuții de control al constituționalității legilor ale Curții
Constituționale.
Un alt element comun este exercitarea acestui control de către
instanța de contencios constituțional numai la sesizare, Curtea neputând
să se pronunțe din oficiu. Există o singură excepție de la acea stă regulă,
în ceea ce privește inițiativele de revizuire a Constituției, conform art.
146 lit. a) din Constituție17.
În doctrină au fost făcute unele propuneri de lege ferenda privind
introducerea controlului din oficiu, argumentându -se, între altele, că
„dacă autoritatea de justiție constituțională are ca scop fundamental
garantarea supramației Constituției, atunci îndeplinirea acestui scop nu
poate fi decât incompatibilă cu existența unor condiționări pentru
exercitarea controlului de constituționalitate a legilor”.

Spre deosebire de sesizarea de neconstituționalitate, excepția de
neconstituționalitate poate avea ca obiect legi intrate in vigoare și nu
există o limită temporal a invocării, raportată la obiectul său. Excepția de
neconstituționalitate se mai deosebește și prin aceea că obiectul ei îl pot
forma și ordonanțele Guvernului, potrivit art. 146 lit. d) din Constituție.
Cât privește conținutul propriu -zis al controlului de
constituționalitate, în ambele sale variante, acesta poate privi atât
const ituționalitatea intrinsecă sau internă, cât și constituționalitatea
extrinsecă sau externă. Constituționalitatea intrinsecă reprezintă
conformitatea cu Constituția din punctual de vedere al substanței
reglementării actului controlat iar c onstituționalitate a extrinsecă rezultă
din raportarea legii controlate la procedurile instituite de Constituție
pentru adoptarea ei18. Conformitatea externă prevalează asupra celei
interne: o lege adoptată cu nerespectarea procedurilor prevăzute de
Constituție este neconstit uțională, indiferent dacă, sub aspectul
conținutului reglementării, nu este contrară legii fundamentale.
Unul din punctele commune ale celor două instituții, sub aspectul
prodecurii de soluționare, este existența unor cause de inadmisibilitate a
sesizării, adaptate însă specificului fiecăruia. Astfel, în cazul sesizării de
neconstituționalitate, inadmisibilitatea poate decurge din nerespectarea
prevederilor constituționale privind subiectele îndrituite să sesizeze

17 E.S. Tănăsescu ,„ Cronica jurisprudenței Curții Constituționale a României”, în R.D.Pb., n r. 2/2004, p. 122.
18 I. Muraru, M. Constantinescu, p.118

21
Curtea Constituțională precum și din contes tarea unei legi aflate déjà în
vigoare. În aceste situații, revine Curtii Constituționale competența de a
constata inadmisibilitatea sesizării. În cazul excepției de
neconstituționalitate, problema inadmisibilității este mult mai complex,
cauzele de inadmi sibilitate fiind strâns legate de caracterul concret al
controlului sau subiectele și obiectul sesizării sub aspect formal.
De asemenea, în cazul excepției de neconstituționalitate, prima
sarcină de verificare a îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a parține
instanței în fața căreia este invocată excepția, care poate să o respingă
ca inadmisibilă fără a mai sesiza Curtea Constituțională. În cadrul
ambelor procedure, însă, controlul se exercită in liminae litis, ceea ce
presupune existența unei condiții commune de admisibilitate, și anume
indicarea temeiului constituțional al sesizării și motivarea acesteia19.
 Subiectul dreptului de sesizare;
Ambele proceduri examinate sunt forme ale controlului
constituționalității legilor exercitat la sesizare. Ceea ce le deosebește
însă în mod fundamental sunt subiectele cu drept de sesizare a Curții
Constituționale.
În cazul controlului anterior promulgării legii, realizat pe calea
sesizării cu o obiecție de neconstituționalitate, art. 146 lit. a) din
Constituție enume ră limitative subiectele dreptului de sesizare a Curții
Constituționale: Președintele României, unul din președinții celor două
Camere, Guvernul, Înalta Curte de Casație și Justiție, Avocatul Poporului
sau un număr de cel puțin 50 de deputați sau cel puțin 25 de senatori. În
doctrină s -a propus lărgirea sferei acestor subiecte prin includerea și a
persoanelor fizice și juridice, pe calea acțiunii directe. Teoretic, o
asemenea extindere s -ar putea dovedi utilă mai ales în scopul protecției
drepturilor fundam entale, însă considerăm că o asemenea extindere ar fi
mai potrivită sub forma acțiunii directe a posteriori , exercitată în
condițiile din dreptul german sau austriac, în scopul apărării drepturilor
fundamentale. Aceasta ar presupune exercitarea unui control abstract,
dar posterior intrării în vigoare a legii și în condiții foarte stricte de
sesizare, pentru a s e Evita efectele practice negative ale unei action
popularis , respective supraîncărcarea instanței, durata mare a
procedurii.
Controlul pe calea excepției de neconstituționalitate poate fi inițiat
în cadrul unui proces în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj
commercial, la sesizarea uneia din părți, a Ministerului Public sau a
instanței , din oficiu. Unicul subiect cu drept de sesizare a Curții
Constituționale, în acest caz, este instanța judecătorească sau de
arbitraj comcommercialtunci când co nsider că excepția ridicată este
admisibilă în condițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.
Excepția de neconstituționalitate creează un „raport triunghiular” între

19 Bianca Selejan -Guțan, „ Excepția de neconstituționalitate”, Ediția 2, C. H. Beck

22
autorul excepției din faza judecătorească a soluționării acesteia, instanța
de ju decată în fața căreia se invocă ți instanța de contencios
constituțional chemată să hotărască asupra excepției.
După revizuirea constituțională din 2003, un alt subiect cu drept de
sesizare direct a Cuții Constituționale cu o excepție de
neconstituționali tate este Avocatul Poporului, potrivit art. 146 lit. d) din
Constituția revizuită.
 Procedura de control;
Una din deosebirile esențiale dintre cele două proceduri de control
al constituționalității legilor pornește de la faptul că, în vreme ce controlul
anterior promulgării legii este esențialmente un control abstract, în afara
oricărui litigiu legat de aplicarea legii, controlul pe cale de excepție este
un control concret, care privește soluționarea unui incident ivit în cadrul
unui litigiu în fața instanțe lor judecătorești, problema de
neconstituționalitate rezultând, în acest caz, din procesul de aplicare a
legii.
Principala consecință este caracterul procedurii în cazul soluționării
sesizării de neconstituționalitate, care se bazează doar pe actul de
sesizare și pe investigația făcută de Curte. Această procedură
împrumută, așadar, trăsăturile unei procedure jurisdicționale
necontencioase, în timp ce procedura de sluționare a excepției de
neconstituționalitate este prin excelență o procedură contradictorie,
având caracterul unui „contencios constituțional”20. Cu toate acestea, și
în cazul procedurii de soluționare a sesizării de neconstituționalitate, fiind
vorba de un conflict privind constituționalitatea unei norme, subzistă un
character de contradictoriali tate, chiar dacă nu este atât de evident:
„Contradictorialitatea rezultă din confruntarea sesizării, prin care obiecția
a fost invocată, și a punctelor de vedere ale președinților celor două
Camere și al Guvernului, care exprimă, în ultimă analiză, pe cel al
majorității”21.
 Sesizarea Curții Constituționale;
Procedura jurisdicțională de soluționare a sesizării de
neconstituționalitate se declanșează la sesizarea direct a subiectelor
enumerate limitative de Constituție . Legea nr. 47/1992, republicată,
prevede p procedură prealabilă de comunicare a legii, cu 5 zile înainte
de a fi trimisă spre promulgare. Aceste termene sunt prevăzute pentru a
asigura efectivitatea dreptului de sesizarea, în scopul evitării unei
promulgări pripite ce ar face imposibilă sesizarea Curții Constituționale.
Ele nu împiedică însă formularea unei obiecții de neconstituționalitate și
după împlinirea lor, cu condiția ca legea să nu fi fost însă promulgată.
Potrivit art. 15 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată,
sesizarea făcută de parlamentari se trimite Curții Constituționale în ziua

20 I. Muraru, „ Proceduri civile special ”, Ed. All Beck, București, 2000
21 I. Muraru, M. Constantinescu, E. S. Tănăse scu, M. Enache, Gh. Iancu, p. 241

23
primirii ei, de către secretarul general al Camerei respective. Articolul 16
din aceeași lege prevede și obligativitatea comunicării sesizării
autorităților interesate. Dintre acestea, cea mai importan t este
comunicarea sesizării Pre ședintelui României, atunci când sesizarea s -a
făcut de una din celelalte autorități prevăzute de Constituție, deoarece ea
are efectul întreruperii exercitării de către președinte a atribuției de
promulgare a legii.
În cazul excepției de neconstituționalitate, procedura de sesizare a
Curții Constituționale comport două faze, respective invocarea excepției
în fața instanței judecătorești sau de arbitraj commercial în cadrul unui
proces și sesizarea, de către instanță, a Cuții constituționale printr -o
încheiere care trebuie să cuprindă punctele de vedere ale părților, opinia
instanței asupra excepției și să fie însoțită de dovezile depuse de părți.
Dacă instanța s -a sesizat din oficu cu excepția de neconstituționalitate,
încheie rea de sesizare a Curții Constituționale trebuie să fie motivată,
cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Și în
aceast caz, încheierea de sesizare se comunică președinților celor două
Camere, Guvernului și Avocatului Poporului, pen tru a putea trimite
punctele lor de vedere.
 Procedura de soluționare;
Soluționarea sesizării de neconstituționalitate se face pe baza
actului de sesizare și pe investigațiile Curții Constituționale. În plus, până
la data dezbaterilor, președinții celor două Camere, Guvernul și Avocatul
Poporului pot prezenta, în scris, punctual lor de vedere. Este vorba
despre o posibilitate, și nu depre o obligație a aces tor autorități.
Dezbaterea asupra obiecției de neconstituționalitate are loc în
plenul Curții Constituționale, pe baza sesizării, a documentelor și a
punctelor de vedere primate, atât asupra prevederilor menționate în
sesizare, cât și asupra celor de care, în mod necesar și evident, nu pot fi
dissociate.
Procedura de soluționare a excepției de neconstituționalitate are
un character mai complex. În primul rând, această procedură cuprinde
două faze: prima, prealabilă, are loc în fața instanței judecătorești s au de
arbitraj commercial unde a fost ridicată excepția iar a doua, decisivă, se
desfășoară în fața Curții Constituționale. În cadrul primei faze, după
ridicarea excepției, instanța verifică îndeplinirea condițiilor de
admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr.
47/1992, republicată. Dacă excepția este inadmisibilă, instanța o
respinge prin încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea
Constituțională. Dacă, dimpotrivă, instanța constată că excepția este
admisibilă sub aceste asp ect, va sesiza Curtea în condițiile arătate.
Procedura din fața Curții Constituționale comport și ea mai multe
aspect. Astfel, președintele Curții numește un judecător -raportor, care
are obligația de a lua și măsurile necesare pentru administrarea probelor

24
la data judecății. Judecata propriu -zisă are loc tot în plenul Curții, pe
baza raportului prezentat de judecătorul -raportor, a încheierii de
sesizare, a punctelor de vedere ale Camerelor Parlamentului, Guvernului
și Avocatului Poporului, a probelor administrate și a susținerilor părților.
 Efectele deciziei Curții Constituționale;
Excepția de neconstituționalitate și sesizarea de
neconstituționalitate se deosebesc esențial și sub aspectul efectelor
deciziilor Curții Constituționale prin care sunt solu ționate. În ambele
cazuri, deciziile Curții pot fi de două feluri: decizii prin care se constată
neconstituționalitatea acesteia. Deciziile Curții Constituționale în ambele
procedure se adoptă cu votul majorității judecătorilor. Potrivit art. 147
alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general
obligatorii și au putere numai pentru viitor, de la data publicării în
Monitorul Oficial al României. Această dispoziție constituțională are
aplicabilitate diferită , după cum este vorba de de ciziile de soluționare a
sesizării de neconstituționalitate sau a excepției de neconstituționalitate.
În cazul sesizării de neconstituționalitate, decizia Curții
Constituționale prin care se confirm constituționalitatea legii are ca efect
reluarea procedur ii de promulgare a legii de către Președintele
României, deci reactualizarea obligației de promulgare într -un termen de
10 zile, prevăzut de art. 77 alin. (3) din Constituție.
Decizia prin care se infirm constituționalitatea legii are ca effect,
potrivit a rt. 147 alin. (2) din Constituție, deschiderea procedurii
parlamentare de reexaminare a legii. Spre deosebire de reglementarea
constituțională anterioară, textul actual precizează expres că
Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile constatate ca
neconstituționale, pentru punerea lor de accord cu decizia Curții
Constituționale. Noul text constituțional confer, așadar, un efect
consolidate deciziilor Cuții Constituționale în soluționarea unei sesizări
de neconstituționalitate.
Efectele deciziei de soluționare a unei excepții de
neconstituționalitate diferă și ele după cum este vorba de o decizie de
confirmare sau de infirmare a constituționalității dispoziției atacate. Ca o
consecință a naturii juridice a excepției de neconstituționalitate de mijlo c
tehnic specific dreptului constituțional de exercitare a controlului
constituționalității legilor, efectele deciziei de neconstituționalitate sunt și
trebuie să fie ergo omnes. Conform art. 29 alin. (3) Legea nr. 47/1992,
republicată, o prevedere declara tă neconstituțională nu mai poate face
obiectul unei excepții de neconstituționalitate. Dispoziția respectivă nu
este abrogată pe această cale, dar aplicarea ei încetează ca urmare a
neconformității cu Constituția. O consolidare a efectelor deciziilor Curț ii
Constituționale în acest sens a adus -o modificarea constituțională din
2003, prin consacrarea constituțională expresă a efectelor ergo omnes
ale deciziilor de constatare a neconstituționalității.„ Dispozițiile constatate

25
ca neconstituționale își încete ază efectele juridice la 45 de zile de la
publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,
Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de accord prevederile
neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,
dispozi țiile constatate ca neconstituționale sunt suspendate”.

CAPITOLUL III. PROCEDURA INVOCĂRII ȘI SOLUȚIONĂRII
EXCEPȚIEI DE NECONSTITUȚIONALITATE

3.1. Excepția de neconstituționalitate, modalitate de exercitare a
controlului concret al constituționalității legilor

Excepția de neconstituționalitate este un mijloc procesual de
apărare prin care partea chemată în fața unei instanțe de judecată sau
de arbitraj, procurorul sau instanța din oficiu invocă neconstituționalitatea
unei legi sau o rdonanțe ori a unei dispoziții dintr -o lege sau dintr -o
ordonanță.
Procedura de soluționare a excepției de neconstituționalitate
presupune parcurgerea a două etape distincte:
 O etapă procedural premergătoare care constă în invocarea
excepției de neconstituționalitate în cadrul unui process aflat pe
rolul unei instanțe, undei se pronunță judecătorul asupra acestui
incident, în măsura în care excepția îndeplinește condițiile, la
sesizar ea Curții Constituționale.
 O etapă de contencios constitutional propriu -zis, care constă în
soluționarea excepției de către Curtea Constituțională.
Excepția de neconstituționalitate poate fi invocată în cadrul oricărui
tip de proces ( civil, penal, adminis trative, etc), în orice fază a acestuia (
fond, apel, recurs sau căile extraordinare de atac) și în faza oricărei
instanțe ( judecătorie, tribunal, curte, iccj).
Excepția de neconstituționalitate nu poate fi folosită pe post de
cerere de deschidere a unui process și nici invocată la primul termen de
judecată,așa cum nu poate fi ridicată direct în fața Curții Constituționale.
Excepția de neconstituționalitate reprezintă un mijloc tehnic prin
care se exercită controlul concret a posteriori al constituționalit ății legilor.
Controlul pe cale de excepție rezultă din procesul de aplicare a legii,
proces condiționat de efectele pe care aceasta le produce la scară
socială. Dacă adoptarea legii este prin excelență o problem a cla sei

26
politice, aplicarea ei este îndeos ebi o problem a societății civile, iar în
acest sens primordial este protecția drepturilor fundamentale.
Controlul pe cale de excepție nu este in totalitate un control
subiectiv și concret deoarece, desi este invocată de către una din părți în
fața judecăt orului ordinar, sesizarea instanței de contencios
constitutional se face de către acesta din urmă, iar protecția interesului
general al asigurării respectării ordinii constituționale prevalează asupra
interesului particular, individual. Caracterul concret al procedurii este dat
în cea mai mare măsură de impactul deciziei jurisdicției constituționale
asupra procesului principal în care a fost invocată excepția. Aceasta
influențează în mod hotărâtor cursul procesului, prin faptul că de legea
contestată depind e soluționarea cauzei principale. Excepția de
neconstituționalitate este însă esențialmente o excepție de ordine
publică, soluționarea ei fiind subordonată principiului fundamental al
supremației Constituției22.
Există însă și opinii care dezavuează control ul a posteriori , în
general, și excepția de neconstituționalitate, în special, arătând că
judecătorii constituționali sunt deseori reticenți în cenzurarea unor legi
care produc deja efecte, de teama ridicării unor problem legate de
reparațiile privind dre pturile deja dobândite în temeiul legilor respective.
Pentru a determina cadrul material în care se situează procedura
de invocare și soluționare a excepției de neconstituționalitate este
necesară determinarea sferei obiectului acestei excepții. Atât Const ituția,
în art. 146 lit. d), cât și Legea nr. 47/1992, republicată, în art.29 alin. (1),
statuează că excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată împotriva
unei legi sau ordonanțe sau a unor dispoziții ale acestora, care au
legătură cu soluționarea cauzei. Există o deosebire de nuanță față de
reglementarea legală anterioară, potrivit căreia de dispoziția atacată
trebuie să depindă judecarea cauzei.
Articolul 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, aduce o
clarificare a sferei obiectului exc epției de neconstituționalitate, respectiv
legea sau ordonanța atacată trebuie să fie în vigoare și să aibă legătură
cu soluționarea cauzei. Acestea reprezintă două dintre condițiile de
admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.
Soluția adoptată de legiuitorul român prin art. 29 alin. (1) din Legea
nr. 47/1992, republicată, urmează tendința celorlalte sisteme europene,
impunând condiția ca excepția de neconstituționalitate să poată privi
doar legea sau actele ce conțin norme cu putere de lege, cum sunt
ordonanțele, sau dispoziții ale acestora. În sistemul nostru, este vorba de
conceptul de „lege” în accepțiunea restrânsă, de act juridic adoptat de
Parlament și promulgat de Președintele României, după procedura
stabilită prin Constituție. Acest crit eriu formal este determinat în distincția
dintre lege și alte acte normative. Legea poate fi definită însă și sub

22 C. H. Beck, Bianca Selejan – Guțan, „ Excepția de neconstituționalitate”, Ediția 2

27
aspect material, ca reglementare primară a unor relații sociale, general –
obligatorie și a cărei excutare este asigurată prin forța de constrân gere a
statului. Dacă criteriul formal este definitoriu pentru stabilirea actelor
supuse controlului, inclusiv pentru determinarea obiectului excepției de
neconstituționalitate, criteriul material este esențial pentru efectuarea
controlului de constituțion alitate.
Sunt excluse de le exercitarea controlului omisiunile legislative.
Este o soluție adoptată de majoritatea legislațiilor europene, soluție ce
derivă din rolul Curții Constituționale de legislator negativ. Există însă și
legislații care consacră posibilitatea controlului asupra omisiunilor
legislative.
Una din direcțiile în care Curtea Constituțională și -a stabilit
competența în privința obiectului controlului de constituționalitate este
aceea conform căreia obiectul acestui control îl reprezintă exclusiv textul
legii, iar nu posibilele sale interpretări realizate de organele de aplicare a
legii. Curtea a arătat că „ dacă interpretarea legii ar putea duce la
concluzii neconforme cu Constituția, aceasta este o problemă ce nu intră
în câmpul de acțiu ne al contenciosului constituțional. Curtea
Constituțională rezolvă litigii relative la neconstituționalitatea legilor,
nicidecum la posibililele interpretări de către instanțele judecătorești”.
Curtea a mai arătat, în repetate rânduri, că necorelările leg islative nu pot
forma obiectul conteciosului constituțional.

3.2. Organele în fața cărora poate fi invocată excepția de
neconstituționalitate

Dispozițiile art. 146 lit. d) din Constituție și ale art. 29 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, republicată, stab ilesc că excepția de
neconstituționalitate poate fi invocată în fața instanțelor judecătorești și a
instanțelor de arbitraj comercial. În reglementarea anterioară, excepția
de neconstituționalitate se putea invoca numai în fața instanțelor
judecătorești, c eea ce a determinat necesitatea stabilirii noțiunii de
instanță judecătorească folosite de Constituție și de Legea nr. 47/1992,
noțiune controversată atât în doctrină, cât și în jurisprudența Curții
Constituționale.
Legislațiile altor state ce aparțin mode lului European de justiție
constituțională conțin și ele prevederi asupra determinării noțiunii de „
instanță judecătorească” în legătură cu sesizarea Curții Constituționale.
Mai utile în acest senst s -au dovedit însă jurisăprudențele curților
constituțion ale respective, datorită interpretării prevederilor legale
adesea vagi sau prea generale.

28
în Spania, art. 163 din Constituție confer puterea de a declanșa
procedura controlului concret indirect al normelor organelor judiciare, iar
art. 35 din Legea organică a Tribunalului Constituțional menționează
noțiunea de judecător și tribunal, pentru a diferenția organelle judiciare
compuse fie dintr -un singur judecător, fie având o structură colegială.
Interpretarea judecătorului constituțional spaniel limitea ză dreptul de
sesizare pe această cale doar la organelle judiciare din sistemul de
organizare judiciară.
În Italia, determinarea înțelesului noțiunilor de judecător și proces,
cuprinse în textele constituționale și legale, este esențială pentru
declanșarea procesului de control de constituționalitate pe cale de
excepție în fața Curții Constituționale și a necesitat o interpretare unitară
din partea Curții italiene. Prima condiție legală pentru ca instanța
constituțională italiană să poată fi sesizată cu o e xcepție de
neconstituționalitate este ca aceasta să fi fost invocată „ în cursul unui
proces în fața unei autorități jurisdicționale”.
Curtea italiană a dat o interpretare extensivă celor două noțiuni
amintite, considerând că sunt autorități jurisdicționa le, sunt învestite,
chiar în mod excepțional, cu funcție de judecată pentru aplicarea
obiectivă a legii.
În Austria, până în anul 1975, numai instanțele superioare cum ar fi
Curtea Supremă de Justiție și Curtea Administrativă puteau sesiza
Curtea Constituț ională cu o excepție de neconstituționalitate. După
reforma din 1976, curțile de apel au primit dreptul de sesizare a Curții
Constituționale, dar, în practică, aceasta este sesizată cel mai frecvent
de jurisdicțiile supreme.
În România, în jurul noțiunii d e instanță judecătorească s -a
conturat o bogată jurisprudență a Curții Constituționale. Astfel, s -a pus
problema dacă excepția de neconstituționalitate poate fi invocată și în
fața altor organe jurisdicționale sau cu activitate jurisdicțională.
a) Invocarea excepției de neconstituționalitate în fața instanței
judecătorești sau de arbitraj comercial
Potrivit art. 29 alin. (2) din Legea nr 47/1992, republicată, excepția
de neconstituționalitate poate fi ridicată la cererea uneia din părți sau, din
oficiu, de că tre instanța de judecată sau de arbitraj comercial. De
asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de
judecată, în cauzele la care participă.
Se poate vorbi astfel despre „autorul ” excepției, în faza
judecătorească a soluționării ac esteia, ca despre cel care o inițiază, cel
care o invocă în cadrul litigiului concret existent: părțile, procurorul,
instanța din oficiu. În doctrină se mai întâlnește termenul de „titular” al
excepției de neconstituționalitate.
Termenul de „titular” al ex cepției mai poate avea și o altă conotație,
atunci când este utilizat pentru a distinge pe cel care a invocate excepția

29
de neconstituționalitate în fața intanței de instanță însăși, care este
unicul autor al sesizării Curții Constituționale, și pentru a ma rca faptul că
și în etapa contenciosului constitutional autorul initial al excepției își
păstrează calitatea de parte în fața Curții Constituționale.
Termenul de „autor” este cel utilizat de către Curtea Constituțională
în deciziile sale, atunci când face referire la cel care invocat excepția de
neconstituționalitate.
b) Invocarea excepției de neconstituționalitate de către părți
Părțile sunt cea mai largă categorie de subiecte cu vocația de a
ridica excepția de neconstituționalitate. De alt fel, aceasta este ș i menirea
principal a excepției, din perspectiva protecției drepturilor fundamentale,
aceea de asigurare a accesului persoanelor la justiția constituțională.
Reglementarea constituțională și legală nu face nici o distincție în
privința părților care pot in voca excepția de neconstituționalitate. Dacă în
dreptul procesual, excepțiile sunt de regulă instrumente aflate la
îndemâna părții care se apără ( pârât, intimat, inculpate), excepția de
neconstituționalitate privește deopotrivă și apărările reclamantului,
recurentului, acuzatului, fiind o excepție de ordine publică. Acest caracter
al excepției determină și posibilitatea invocării ei în orice etapă a
procesului (fond, apel; recurs sau în exercitarea altei căi de atac).
Cu privire la această regulă se impugn însă unele precizări. Astfel,
cerința privind relevanța excepției se impune cu prioritate, în sensul că
nu este posibilă invocarea într -o fază superioară a procesului a unei
excepții de neconstituționalitate care, din punctul de vedere al relevanței,
ar fi trebuit ridicată la judecata în fond, iar pertinența dispoziției legale
respective nu persistă și în faza ulterioară; excepția va deveni astfel
tardivă. Tot astfel, cerința relevanței poate duce la inadmisibilitatea unei
excepții invocate premature, astf el încât, în faza procesuală în care este
invocată soluționarea cauzei nu are legătură cu dispoziția legală
criticată23. De asemenea, excepția de neconstituționalitate se poate
invoca și în cursul executării silite, cu condiția ca dispozițiile legale
atacat e să fie determinate pentru soluționarea cauzei24.
Particularitățile procesului penal, sub aspectul întinderii acestuia,
implică și ele unele consecințe asupra invocării excepției de
neconstituționalitate.
Principiul accesului liber al justiției impune însă posibilitatea părții
interesate de a invoca o excepție de neconstituționalitate și în această
etapă a procesului. Se consideră că o posibilă soluție a acestei problem
ar fi invocarea excepției în cadrul acelor momente ale urmăririi penale în
care se ajung e în fața instanței ca urmare a unor plângeri împotriva
actelor procurorului sau împotriva altor acte și măsuri luate în cursul

23 C.C., Decizia nr 53/2000 ( M. Of. Nr. 366 din 7 august 2000)
24 C.C., Decizia nr 524/1997 ( M. Of: Nr. 125 din 25 mai 1998)

30
urmăririi penale, adresate instanței competente, potrivit art. 278 din
Codul de procedură penală.
Analiza invocării excepției de neconstituționalitate de către părți în
cadrul procesului nu poate fi disociată de relevarea particularităților
calității de parte în funcție de natura juridică a procesului ( civil,
administrative, comercial, etc ) , pe de o parte, respective penal pe de
altă parte. Deși caracterul de ordine politică al excepției de
neconstituționalitate impune o unitate de interpretare a regulilor ce
guvernează aceste procese, atât doctrina, cât și practica jurisdicțională a
Curții Constituționale au scos în evidență unel e aspect importante care
justifică o astfel de distincție.
În general, dreptul de a invoca excepția de neconstituționalitate se
regăsește în cadrul dreptului oricăreia dintre părți de a adresa cereri și
excepții instanței25. Spre deosebire însă de alte cere ri sau excepții
ridicate în cadrul procesului, (parte – autor al excepției de
neconstituționalitate), nu -și poate exercita și dreptul de a renunța la ea,
aceasta fiind o excepție de ordine publică, Curtea Constituțională a
decis, în acest sens, că excepția de neconstituționalitate nu rămâne la
dispoziția părții care a invocat -o și nu este susceptibilă de acoperire, nici
pe calea renunțării exprese la soluționarea ei de către instanță.
O regulă comună în privința autorilor excepției de
neconstituționalitate e ste aceea că aceasta nu poate fi invocată de către
martori, experți, interpreți, deoarece aceștia nu au calitatea de parte în
proces.
Excepția de neconstituționalitate poate fi invocată și de
reprezentanții legali sau convenționali ai părților, în numele ș i interesul
acestora.
În privința persoanelor juridice, acestea participă la procesul civil
prin reprezentant, care, de regulă, este jurisconsultul și care poate
invoca excepția de neconstituționalitate în cadrul litigiului, în numele și în
interesul perso anei juridice pe care o reprezintă.
În cee ace privește calitatea jurisconsultului de a ridica excepția de
neconstituționalitate, Curtea Constituțională s -a pronunțat, nuanțând
unele aspect, prin Decizia nr. 81/1993. În speță, jurisconsultul unei
societăți comerciale, parte într -un proces având ca obiect contestația
privind aplicarea unei sancțiuni contravenționale, a ridicat excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor Decretului nr 143/1955 privind
organizarea și funcționarea oficiilor juridice, arătând că acestea ar
contravene principiului egalității prevăzut de art 16 din Constituția
României.
c) Invocarea excepției de neconstituționalitate de către procuror
Procurorul poate invoca excepția de neconstituționalitate, actuala
reglementare menționând expres aceasta în art. 29 alin. (2) din Legea nr

25 V. M. Cioban u, „ Tratat theoretic și practic de procedură civilă”, vol. II, Ed. Național, București 1997

31
47/1992, republicată. Anterior modificării acestei legi, procurorul nu
apărea printer autorii excepției de neconstit uționalite enumerați de textul
legal, cee ace a generat o serie de discuții în doctrină și în jurisprudența
Curții Constituționale.
Una dintre aceste discuții, care a procedat modificările legislative
din 2004, viza prevederile anterioare ale art. 45 alin (1) din Codul de
procedură civilă, care circumstanțiau participarea procurorului la
procesul civil, limitând -o la anumite situații. Această soluție legislative a
fost amendată pe calea controlului concret de constituționalitate, în
sensul înlăturării limit elor participării procurorului la procesul civil, ce
contraveneau prevederilor constituționale. În Decizia nr 1/1995 Curtea
Constituțională a arătat că în temeiul art. 130 alin (1) din Constituție, care
stabilește că în activitatea judiciară Ministerul Pub lic reprezintă interesele
generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile
libertăților cetățenești, „ una din formele concrete prin care Ministerul
Public își poate realiza acest rol este aceea de a participa la judecata
proceselor, în oricare fază a acestora, și de a pune concluzii în accord cu
obiectivele stabilite de Constituție”. S -a stability în considerentele acestei
decizii, că participarea procurorului la procesul civil nu presupune
prezența acestuia în toate etapele procesua le, inclusive la deliberare,
dar impune prezența sa la dezbateri și posibilitatea de a invoca excepții
de ordine publică, între care se numără și excepția de
neconstituționalitate.
Rolul Ministerului Public este acela de a apăra interesele societății,
ordinea de drept, drepturile și libertățile cetățenești. Excepția de
neconstituționalitate este un astfel de mijloc de apărare, iar idicarea ei de
către procuror în procesul civil trebuie să se încadreze în competența sa
normal de reprezentare a intereselor so cietății. Excepția de
neconstituționalitate nu este o excepție procesuală obișnuită, ci una de
ordine publică. De aceea, se consider firească posibilitatea, acum
recunoscută expres de lege, a reprezentantului Ministerului Public de a
ridica excepția de nec onstituționalitate, atât din punctul de vedere al
rolului său de reprezentant al interesului general, cât și al interesului
concret, de apărare a unor drepturi individuale în cauzele concrete la
care acesta participă. În incovarea excepției de neconstituți onalitate
procurorul nu se substituie celorlalte părți în procesul civil, acestea
putând, la rândul lor, să invoce o asemenea excepție.
d) Invocarea excepției de neconstituționalitate din oficiu de către
instanța de judecată
Legea nr 47/1992, republicată, pri n art. 29 alin (2), dă posibilitatea
instanței judecătorești sau de arbitraj comercial de a declanșa procesul
de control concret al constituționalității legilor, invocând, din oficiu, o
excepție de neconstituționalitate a unei dispoziții legale care are l egătură
cu soluționarea cauzei.

32
În procesul de aplicare a legii în cadrul litigiilor ce le sunt aduse
spre soluționare, instanțele judecătorești și de arbitraj comercial au
obligația de a verifica validitatea normelor pe care le aplică. În cadrul
acestei obligații, instanța trebuie să verifice și legitimitatea constituțională
a acestor norme și, atunci când constată o posibilă neconcordanță cu
legea fundamental, este datoare să ridice excepția de
neconstituționalitate și să sesizeze Curtea Constituțională.
În România , instanța invocă excepția din oficiu, în loc de a -și
preciza opinia, este obligată să indice motivele prin care își intemeiază
excepția, nemotivarea atrăgând inadmisibilitatea excepției26.
În practica jurisdicțională a Curții Constituționale ap ar foarte puține
cazuri în care instanțele judecătorești au fost autori ai excepțiilor de
neconstituționalitate. Acest fenomen, apreciat ca „paradoxal” în doctrină,
a fost pun pe seama „ prudenței sau profesionalismului ” instanțelor.
Necesitatea și eficie nța practică a excepției de neconstituționalitate
ca instrument de apărare a constituționalității și a drepturilor
fundamentale este demonstrate de numărul mare de excepții ridicate de
părți în cadrul litigiilor concrete. „Adoptarea” excepției de
neconstit uționalitate și de către instanțele judecătorești ca mijloc current
de sesizare a neconstituționalității ar da naștere unui activism judiciar cu
efecte positive pentru constituționalizarea dreptului prin deciziile
ulterioare ale Curții Constituționale deoa rece, chiar dacă excepția de
neconstituționalitate are la bază premise subiective, rezultate din cadrul
concret al procesului principal, ea constituie esențialmente o excepție de
ordine publică și servește un interes general.
În concluzie, asocierea instan țelor judecătorești la controlul
constituționalităților legilor cale de excepție înseamnă nu doar că ele
sunt un filtru stabilit de lege, al excepțiilor ridicate de părți și o inevitabilă
punte între cetățean și instanța de contencios constitutional, ci și că
instanțele trebuie sa -și valorifice rolul active prin exercitarea din oficiu a
dreptului și obligației de a constata eventualele situații de
neconstituționalitate și de a face posibilă, prin sesizarea Curții
Constituționale, exercitarea controlului de constituționalitate.

3.3. Inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate

În cadrul procedurii de soluționare a excepției de
neconstituționalitate se creează un „ raport triunghiular” între judecătorul
a quo , judecătorul ad quem și părțile procesului principal, raport în care
atât instanța judecătorească, cât și părțile sunt asociate controlului de
constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională. Ca urmare a
acestei asocieri, în cadrul etapei judecătorești a procedurii s -a pus

26 I. Muraru, M. Constantinescu, „ Studii constituționale”

33
problema verificării de către instanța judecătorească sau de arbitraj
comercial a legalității excepției de neconstituționalitate invocate, în
vederea sesizării instanței de contencios constitutional.
Legea nr. 47/1992, în forma ei inițială, nu conține a nici o referire
expresă la posibilitatea pronunțării de către instanță a inadmisibilității
excepției de neconstituționalitate, fiind obligatorie sesizarea Curții
Constituționale. Această situație a dus în practica instanțelor
judecătorești la apariția u nor interpretări și soluții contradictorii ale
invocării unor excepții inadmisibile, generatoare de întârzieri în
soluționarea unor litigii, precum și la un mare număr de soluții de
inadmisibilitate pronunțate de Curtea Constituțională.
Mofidicarea legii n r. 47/1992 prin Legea nr 138/1997 a introdus în
circuitul legislativ national de „ inadmisibilitate a excepției de
neconstituționalitate”, prin art. 23 alin. (6), actualmente art. 29 alin. (6).
Cu toate aceastea, inadmisibilitatea a constituit subiect de a naliză în
doctrină încă înainte de consacrarea ei pec ale legislative27. De
asemenea, această reglementare consacră din punct de vedere
legislative soluții deja existente în practica instanței de contencios
constitutional, inadmisibilitatea găsindu -și chiar consacrarea
jurisprudențială înainte de adoptarea soluției legislative menționate.
Inadmisibilitatea este o soluție pronunțată de instanța în fața căreia
este invocată o cerere sau excepție, atunci când constatâ neîndeplinirea
anumitor condiții impuse de lege, deci apariția unor cause ce fac
imposibilă începerea sau continuarea procedurii judiciare. În procedura
civilă, noțiunea de „inadmisibilitate” desemnează „ o anumită modalitate
de respingere a cererii”. În jurisdicția constituțională au fost institui te, prin
Legea nr. 47/1992 republicată, o serie de cause de inadmisibilitate,
definite în doctrină ca „ motive legale ce împiedică declanșarea sau
extinderea procedurii de control al constituționalității legii”.28
Cauzele de inadmisibilitate pot apărea, în principiu, în legătură cu
exercitarea mai multor atribuții ale Curții Constituționale. Cu toate
acestea, datorită caracterului definitoriu al controlului constituționalității
legilor pentru existența și activitatea Curții Constituționale, cauzele de
inadmi sibilitate s -au dezvoltat pe cale jurisprudențială în special în cadrul
acestui control. Aceste cauze sunt specifice în practica procedurilor de
control al constituționalității legii, iar dintre formele acestui control cea
mai vastă jurisprudență a instanț ei constituționale în material
inadmisibilității s -a dezvoltat în cadrul soluționării excepției de
neconstituționalitate.
Cauzele de inadmisibilitate determină limitele legale ale controlului
pec ale de excepție, fiind strâns legate de competența de atribu ire a
Curții Constituționale în exercitarea acestuia. Această competență este

27 I. Muraru ,„ M. Constantinescu ”
28 I. Muraru, M. Constantinescu, „ Cauzele de inadmisibilitate în jurisdicția constituțională”

34
determinată de prevederile art. 146 lit. d) din Constituție, potrivit căruia
Curtea nu exercită controlul din oficiu, ci numai la sesizare și în limitele
acesteia. Ca urmare „ ca uzele de inadmisibilitate sunt consecințe de
ordin procedural ale acestor limite și condiționări”.
Cauzele de inadmisibilitate au caracter imperativ. De asemenea,
ele sunt de ordine publică, astfel încât se impugn din oficiu, nici părțile și
nici instanța neputând trece prin existența lor. Reglementarea cauzelor
de inadmisibilitate are ca scop ocrotirea unui interes public, și anume
respectarea limitelor exercitării controlului de constituționalitate. Tot ca
urmare a caracterului de ordine publică al cauzelor de inadmisibilitate, în
cazul în care instanța judecătorească în fața căreia a fost ridicată
excepția de neconstituționalitate nu a constatat existența lor, Curtea
Constituțională este deplin competentă a de clara excepția inadmisibilă.
Soluția legiuitorului roman în material cauzelor de inadmisibilitate
se alătură reglementărilor altor state ce aplic ă modelul European de
control al constituționalității legilor: Italia, Germania, Spania și Belgia. De
asemenea, cauze de inadmisibilitate cu anumite particularități pot fi
întâlnite și în cadrul modelului American, în jurisprudența Curții Supreme
a S.U.A.
În lipsa unor precizări legale asupra conținutului noțiunii de
„manifest nefondată”, Curtea Constituțională italiană trebuie ca, prin
deciziile sale, să ofere orientare și modele pentru autoritatea
jurisdicțională în aprecierea fundamentării excepțiilor ri dicate în fața ei,
indicând în ce ipoteze excepția de neconstituționalitate nu trebuie
înaintată Curții. Prin puterea precedentului de care se bucură deciziile
Curții Constituționale italiene, interpretarea aceteia, în cee ace privește
această condiție de inadmisibilitate, se poate impune instanțelor
judecătorești, depășind astfel un obstacol serios și des invocate
împotriva reglementării acestei condiții respective caracterul neunitar al
practicii judecătorești.
Aceast argument a fost utilizat și în Români a, atunci când s -a
dezbătut în Camera Deputaților legea de modificare a Legii nr. 47/1992.
Deși legea fusese adoptată de Senat într -o variant ce cuprindea și
această condiție de admisibilitate, ea a fost înlăturată în final, ajungându –
se la o situație ce a fost calificată drept tranzitorie în doctrină. De altfel,
introducerea acestei condiții fusese propusă în doctrină încă înainte de
modificarea Legii nr. 47/1992.
De lege ferenda , condiționată însă și de „ un stadiu superior al
practicii judecătorești, în care ar prevala caracterul său consecvent și
unitar”, crezând că este posibilă și chiar necesară introducerea unei
asemenea condiții de admisibilitate a excepției de neconstituți onalitate,
respective de a nu fi manifest nefondată. Aceasta pentru că accentuarea
rolului de filtru al instanțelor judecătorești în jurisdicția constituțională și
asocierea lor deplină la controlul de constituționalitate exercitat de

35
Curtea Constituțional ă ar contribui la creșterea eficienței acestui control
și, implicit, a încrederii cetățeanului, principalul beneficiar al său, în
mecanismul justiției consituționale.
Sub aspectul clasificării cauzelor de inadmisibilitate, în doctrină au
fost deosebite dou ă mari criterii: legalitatea sesizării și întinderea
controlului. Dintre aceastea doar unele cauze de inadmisibilitate din
prima categorie privesc etapa judecătorească a soluționării excepției de
neconstituționalitate.
Din punct de vedere al legalității se sizării, cauzele de
inadmisibilitate pot fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării
sau de temeiul constitutional al acesteia.
Limitele întinderii controlului pot determina existența inadmisibilității
în situația abrogării sau modificării legi i ulterior ridicării axcepției. Aceste
cauze de inadmisibilitate sunt specifice procedurii de soluționare a
excepției în fața Curții Constituționale.
Cele mai numeroase cauze de inadmisibilitate sunt cele legate de
obiectul sesizării, generând, de altfel, și cea mai vastă jurisprudență în
materie.
În cee ace privesc cauzele de inadmisibilitate privind obiectul
sesizării, una din principalele condiții de admisibilitate a excepțiilor de
neconstituționalitate este natura actului ce poate face obiectul lor. Ast fel,
potrivit Constituției și Legii nr. 47/1992, republicată, pot forma obiectul
unei excepții de neconstituționalitate legile și ordonanțele sau dispoziții
ale acestora.
O cauză de inadmisibilitate privind obiectul excepției de
neconstituționalitate, frec vent întâlnit în jurisprudența Curții, este
neîndeplinirea cerinței ca actul atacat să fie în vigoare.
O cauză de inadmisibilitate devenită clasică în reglementările
constituționale și legale privind justiția constituțională este irelevantă.
Este vorba tot de o cauză de inadmisibilitate privind obiectul sesizării cu
o excepție de neconstituționalitate. Condiția relevanței excepției de
neconstituționalitate este strâns legată de idea de interes în introducerea
oricărei cereri în justiție.
Irelevanța este sit uația in care excepția de neconstituționalitate nu
este pertinentă pentru rezolvarea cauzei în care a fost ridicată, adică nu
are legătură cu această cauză. Cerința de pertinență a excepției de
neconstituționalitate exprimă legătura obiectivă între aceasta și litigiul în
cadrul căreia a fost invocată și impune o analiză riguroasă din partea
instanței în verificarea îndeplinirii ei. Această condiție este o consecință a
caracterului concret al controlului pec ale de excepție și derivă din
caracterul incident al excepției față de litigiul concret principal.
Irelevanța a devenit o cauză de inadmisibilitate „ clasică”, specific
și chiar inerentă mecanismului de control al constituționalității legilor pe

36
cale de excepție. Ea este consacrată și în legislațiile celo rlalte state
europene care au reglementat excepția de neconstituționalitate.

3.4. Soluționarea excepției de neconstituționalitate de către Curtea
Constituțională

Soluționarea excepției de neconstituționalitate de către Curtea
Constituțională îmbracă form a unei procedure cu caracter contecios, în
care se îmbină interesul public, obiectiv al rezolvării chestiunii de
neconstituționalitate și interesul privat al părții care a invocate excepția în
procesul principal. Cu toate acestea, „procesul constitutional” care
începe odată cu sesizarea Curții Constituționale se bucură de
autonomie față de procesup principal. Astfel, în cadrul acestei etape a
controlului constituționalității legilor pec ale de excepție, se aplică reguli
specifice care confirm această indep endență, și anume regulile
procedurale privind suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului
nu sunt aplicabile, pot apărea cauze de inadmisibilitate specifice
aceastei faze .
Este incontestabil caracterul specific al procedurii de control al
constitu ționalității legilor pec ale de excepție de către Curtea
Constituțională. Această procedură este „ subordonată îndeplinirii menirii
Curții ca autoritate constituțională”, fiind un mijloc prin care se realizează
rolul acestei instanțe de garant al supremați ei Constituției și al drepturilor
fundamentale.
Desi Legea nr. 47/1992, republicată, prevede că procedura în fața
Curții Constituțională se completează cu regulile procedurii civile, trebuie
remarcat că procedura de soluționare a excepției de neconstituțio nalitate
are un caracter de drept public, punând în mișcare o competentă de
atribuire exclusive și cu caracter imperative.29 Ea cuprinde două etape:
etapa prealabilă, scrisă, condusă de judecătorul -raportor desemnat de
președintele Curții și etapa cu caract er deliberative, cea a contenciosului
constitutional propriu -zis.30
 Ridicarea excepției de neconstituționalitate de către Avocatul
Poporului
O problem nouă și deosebit de importantă în această fază a
procesului constitutional a apărut o data cu revizuirea C onstituției, în
sensul acordării dreptului Avocatului Poporului de a ridica direct o
excepție de neconstituționalitate, potrivit ar. 146 lit. d) din Constituție.
Practic, Avocatul Poporului nu ridică o excepție, ci formulează o
acțiune direct în fața Curții Constituționale, independent de orice conflict
juridic concret din fața unei instanțe judecătorești.

29 C.C., Decizia nr. 148/2003 privind constituționalitatea propunerii de revizuire a Constituției .
30 Editura C.H. Beck, „ Excepția de neconstituționalitate ”, Bianca Selejan – Guțan, Ediția 2

37
În doctrină s -au făcut deja câteva observații privind această nouă
atribuție a Avocatului Poporului. Astfel, dacă privim dreptul Avocatului
Poporulu i de a ridica excepția de neconstituționalita prin prisma rolului
acestei instituții , rol consacrat de art. 58 din Constituție, se poate deduce
că ridicarea excepției de neconstituționalitate se poate face numai atunci
când legea sau ordonanța de Guvern ori dispozițiile acestora încalcă
drepturile și libertățile persoanelor fizice. Desigur, Avocatul Poporului nu
se substituie prin aceasta unei personae fizice, ci își exercită rolul
constitutio nal.
Acodarea dreptului Avocatului Poporului de a sesiza Curtea
Constituțională cu neconstituționalitatea legilor, alături de obligația Curții
de a cere punctul de vedere al Avocatului Poporului în privința altor
excepții de neconstituționalitate care vize ază protecția drepturilor și
libertăților înseamnă lărgirea cadrului de acțiune al acestuia, prin
transformarea sa într -un intermediar între cetățean și Curtea
Constituțională, în vederea unei mai eficiente protecții a drepturilor
fundamentale.
Din punct d e vedere procedural, art. 33 din Legea nr. 47/1992,
republicată, statuează că, la soluționarea excepției de
neconstituționalitate ridicate direct de Avocatul Poporului, dispozițiile art.
29-31 ale aceleiași legi se aplică în mod corespunzător. Sesizarea Cu rții
Constituționale de către Avocatul Poporului va avea valoarea juridică a
încheierii prin care instanța judecătorească sau de arbitraj sesizează
Curtea Constituțională. Sesizarea Avocatului Poporului trebuie făcută în
scris și motivate, iar la judecarea excepției de către Curtea
Constituțională va fi citat Avocatul Poporului.
 Inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate în faza
contenciosului constitutional
Pe parcursul derulării procedurii de control în fața Curții
Constituționale pot apărea une le cauze de inadmisibilitate a excepției.
Aceastea sunt în primul rând legate de întinderea sau limitele controlului
de constituționalitate. Desigur, și celelalte cauze de inadmisibilitate pot fi
„ activate” în această fază a procesului, dar numai în subsi diary, în
măsura în care instanța a quo nu le -a luat în considerare.
Cele două impedimente majore pentru continuarea procesului
constitutional ce apar frecvent în această etapă sunt abrogarea și
modificarea normei contestate după ridicarea excepției de
neconstituționalitate.
O primă cauză de inadmisibilitate din această categorie derive din
abrogarea legii după invocarea excepției . Aceasta este consecința unei
situații aflate în strânsă legătură cu cerința ca excepție de
neconstituționalitate să aibă ca obi ect o lege în vigoare. Inadmisibilitatea
nu apare, în aces caz, în momentul ridicării excepției, ci ea este
determinate de abrogarea legii după sesizarea Curții Constituționale.

38
O variant a acestei cauze de inadmisibilitate derive din situația în
care, în timpul soluționării excepției de neconstituționalitate care are ca
obiect o ordonanță, aceasta este respinsă prin lege de către Parlament.
În acest caz, excepția de neconstituționalitate a ordonanței devine lipsită
de obiect.
O altă cauză de inadmisibilita te apare în cazul modificării legii pe
parcursul soluționării excepției. Într -o primă etapă a jurisprudenței sale în
material modificării legii, Curtea Constituțională a avut în vedere doar
sensul formal al noțiunii de „lege” și, în consecință, controlul C urții se
exercita în limitele acestui sens numai asupra constituționalității
prevederilor legale ce făceau obiectul excepției: „ Datorită modificării
textului de lege a cărui constituționalitate a fost contestată, excepția care
privea tocmai acest text a r ămas în present fără obiect și, deci, urmează
a fi respinsă”.31
Practica ulterioară însă a generat necesitatea unei nuanțări. Din
acest motiv s -a solicitat Plenul Curții Constituționale o decizie de
principiu asupra situației modificării unei dispoziții leg ale ulterior invocării
excepției. Decizia Plenului Curții Constituționale nr. III/1995 a marcat
schimbarea jurisprudenței Curții în această materie. Schimbarea
jurisprudenței a fost în primul rând fundamentată pe conceptul de „lege”
în sens material, iar n u în sens formal. De aceea, modificarea legii nu va
avea ca effect, ipso facto, inadmisibilitatea excepției invocate, în cazul în
care soluția legislative de principiu a fost menținută și după modificare.
În acest caz, motivele de neconstituționalitate in vocate se mențin,
deoarece ele privesc „ legea în sens material, iar nu în sens formal”32,
aceste motive având în vedere încălcarea unei prevederi constituționale.
În doctrină s -a arătat că „ modificarea dispoziției ce face obiectul
excepției este un fapt ulterior și exterior manifestării de voință a părții sau
instanței ce a ridicat excepția și care, dacă ar avea ca efect întreruperea
judecății și respingerea sesizării pe unicul motiv că legea a fost
modificată, ar constitui o împiedicare în realizarea exc epției de
neconstituționalitate, nemijlocit legată îndeosebi de conținutul
reglementării.”33
 Modificarea temeiului constitutional al excepției direct în fața Curții
Constituționale
Constituie o altă cauză de inadmisibilitate a acesteia în această
etapă. Din practica jurisdicțională a Curții Constituționale rezultă
imposibilitatea invocării unei excepții de neconstituționalitate direct în
fața Curții, prin indicarea altui temei constitutional decât cel cuprins în
încheierea de sesizare. Această cauză de inadm isibilitate reflect
necesitatea exercitării controlului în limitele sesizării: „ Cadrul interlocutor
al controlului fiind dat de dispoziția legală atacată și de temeiul

31I. Muraru, M. Constantinescu, „ Cauzele de inadmisibilitate în jurisdicția constituțională ”.
32 I. Muraru, M. Constantinescu, „ Cauzele de inadmisibilitate în jurisdicția constituțională ”, op. cit., p 8
33 I. Muraru, M. Constantine scu, „ Studii constituționale ”, vol. II, p. 140

39
constitutional invocate pentru contestarea constituționalității acestei
dispoziții, el nu poate fi modificat nici de autorii sesizării și nici de
Curte”.34 Modificarea temeiului constitutional al sesizării este posibilă
doar pe calea unei noi sesizări, deoarece „ o excepție de
neconstituționalitate nu poate fi invocată direct în fața Curții
Constituționale, ci numai în fața unei instanțe judecătorești”.
În etapa conteciosului constitutional, problema admisibilității
excepției de neconstituționalitate s -a pus și din perspectiva subiectului
sesizării Curții Constituționale. Prin prisma interpretării doctrinaire și
jurisprudențiale a noțiunii de „ instanță judecătorească” utilizată de
textele constituționale și legale sunt considerate inadmisibile excepțiile
de neco nstituționalitate care provin de la alte organe cu activitate
jurisdicțională decât instanțele judecătorești sau decât instanțele de
arbitraj comercial.

Concluzii

În concluzie, privind Decizia nr. 838/2009, Curtea Constituțională,
constatând existența unui conflict juridic de natură constituțională între
autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și
Guvernul României, pe de altă parte, a hotărât ca „ Înalta Curte de
Casație și Justiție nu are competența constituțională să instit uie, să
modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze
controlul de constituționalitate al acestora”.
Curtea Constituțională deține, prin urmare, competența „ exclusive
și cu caracter imperative” de a soluționa excepția de
neconst ituționalitate. De aceea, astfel cum în mod pertinent s -a afirmat in
doctrină „ se impune o interpretare strictă” a cauzelor de inadmisibilitate
a cererii de sesizare a Curții Constituționale, „ în sensul limitării instanței
numai la cele care sunt expres și limitativ prevăzute de lege, fără a
interfera cu activitatea Curții Constituționale, cum ar fi aprecierea asupra
competenței instanței de contencios constitutional de a soluționa o
excepție de neconstituționalitate, raportată la motivarea autorului
exce pției”.
Nu lipsită de semnificație este și împrejurarea că, nerespectarea
de către judecători și procurori a deciziilor Curții Constituționale
constituie abatere disciplinară, în conformitate cu dispozițiile art. 99 lit. ș)
teza I din Legea nr. 303/2004 pr ivind statutul judecătorilor și procurorilor.

34 I. Muraru, M. Constantinescu, „ Cauzele de inadmisibilitate în jurisdicția constituțională”

40
Este necesar, prin urmare, ca instanțele judecătorești în fața cărora
se invocă o excepție de neconstituționalitate să vegheze ca, în
examinarea condițiilor de admisibilitate analizate, specificul controlului d e
constituționalitate să nu fie deturnat, iar accesul cetățeanului la justiția
constituțională să nu fie îngrădit în mod nejustificat.
În opinia mea, consider că experiența de peste 17 ani a sistemului
actual de control al constituționalității legilor pec ale de excepție în
România demonstrează însă necesitatea unor modificări ale
reglementărilor în vigoare. Dacă revizuirea din anul 2003 a legii
fundamentale a adus modificări substanțiale în material controlului
constituționalității legilor, inclusiv a celu i pec ale de excepție, consider că
se menține necesitatea unor modificări legale în domeniul strict al
excepției de neconstituționalitate, alături de cele operate deja prin
modificarea din 2004 a Legii nr. 47/1992. Aceste eventuale modificări ar
avea ca sc op o mai eficientă exercitare a controlului de constituționalitate
și, mai ales, o mai eficientă protecție a drepturilor fundamentale, ce a
devenit tot mai mult ultima ratio a controlului de constituționalitate la nivel
european.
În concluzie, excepția de neconstituționalitate ocupă un loc aparte
în sistemul excepțiilor procesuale din dreptul românesc. Fundamentată
pe idea de control al constituționalității legilor, ea se înscrie între
mijloacele specific de exercitare a acestui control. Astfel prin interme diul
ei se realizează controlul concret a posteriori și, totodată, reglementarea
excepției de neconstituționalitate asigură și accesul indirect al
persoanelor la justiția constituțională.

41

Bibiliografie

1. Horea Crișa „ Procedura de invocare a excepției de
neconstituționalitate “,
2. Ioana Muraru și Simina Elena „ Drept constituțional și instituții
politice ”, Editura C.H. Beck vol I și II, București, 2008,2009,
3. Tudor Drăganu „ Drept constituțional și instituții politice ”, Editura
Lumina, vol I și II, București, 1998 ,
4. Șaramet, O „ Drept constituțional , suport de curs – suport electronic ”,
2015 -2016 ,
5. Muraru I., Tănăsescu S.E „ Drept constituțional și instituții politice ”,
Editura C.H. Beck”, Editura C.H. Beck, vol I, București, 201 1,
6. A. Rădulescu”Puterea judecătorească, în Constituția de la 1923 în
dezbaterea contemporanilor, Ed. Humanitas, București, 1990, p. 286 ,
7. I. Muraru, „ Implicarea Avocatului Poporului în controlul de
constituționalitate. Comunicare susținută la zilele Constituționale
Româno -Germane ”, București, 3 -4 iunie 2004 ,
8. Hotărârea nr. 12 din 4 noiembrie 1007 pentru adoptarea
Regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale (M.
Of. Nr. 308 din 12 noiembrie 199 7),
9. I. Muraru, „ Proceduri civile special ”, Ed. All Beck, București, 2000 ,
10. Bianca Selejan -Guțan,„ Excepția de neconstituționalitate”, Ed. C.H.
Beck, Ediția 2.

42