PROGRAMUL DE STUDII DE LICENȚĂ: SECȚIA GRAFICĂ [615067]

UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA
FACULTATEA DE ARTE ȘI DESIGN
DEPARTAMENTUL: ARTE VIZUALE
PROGRAMUL DE STUDII DE LICENȚĂ: SECȚIA GRAFICĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

ELEMENTE DIN ABIS

COORDONATOR: ABS OLVENT:
LECT. UNIV. DR. ICĂ CRISTINA DANIELA
REMUS ROTARU

TIMIȘOARA
2020

2

CUPRINS
1 INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 3
2 SIMBOLURI ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 4
2.1 Simbolul elementelor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 4
2.2 Simbolistica culorilor. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 7
3 ARTELE VIZUALE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 9
3.1.1 Acuarela ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 9
3.1.2 Tușul ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 14
3.1.3 Laviul ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 15
4 DESCRIEREA LUCRĂRII ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 16
4.1 Tipuri și forme compoziționale. ………………………….. ………………………….. ………………… 16
4.2 Elemente de limbaj plastic ………………………….. ………………………….. ……………………….. 16
4.3 Materiale folosite ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 17
4.4 Etapele de lucru ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 19
5 CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 19
6 BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 19

3

1 INTRODUCERE

Abisul , desemne ază ceea ce nu are c apăt, lumea adâncului sau a î naltului sfârșit. El poate
să desemnez e și stările informale ale existenței, atât haosul întunecat de la începutu rilor, cât și
tenebrele infernale ale sf ârșitului. Origine și punct fi nal, înghițind și transf ormând.
Abisul este considerat de asemenea un veșmânt care îmbracă pământul iar în vi se el evocă
inconștientul, înfă țișându -se ca o invit ație la explorarea sufletului spre descătușarea și eliberarea
fantomelor ce îl bântuie spre al ajuta să se evidențieze . Abisul reprezintă marea, am ândoi termeni
având conotații simbolice asemănătoare, dacă nu chiar identice .
Mare a reprezintă haos și ordine , o oglindă a sufletului și a stărilor sale interioare , agitată și
tulbure sau liniștită și pa șnică, întocmai ca si personalitatea interi oara a omului. Ea împreună cu
abisul reprez intă întruchiparea frumosului.
Dorin ța omului de a se regăsi într -un lucru, într -un feno men, este comu nă tuturor. Un loc
în care se identifică , propriu , care să reprezinte o bogată încărcătură sentimentală în car e să se
simtă el însuși, un refugiu.
Marea, puternică , încrezătoare , liber ă, protec toare , mister ioasă , necunoscut ă, curaj oasă,
frum oasă, pură, haos și ordine, refugiu a l liniștii, aceeași si totuși alta mereu .
Fiind puternic an corată în aceste elemente am început prin a mi crea o semnificație pro prie,
atât în suflet cât si p ersonală , ce se leagă de aceste simboluri abisal ele ale mărilor și ale oceanelor
(scoica, cochilia, s pirala , etc) semnificație ce încerc să o oglindesc în creații le și caracterul meu
artistic .
Acuarela reprezintă o tehnică picturală în care vopselele se utilizează diluat cu apă în
diferite cantități. Caracteristică pentru acuarelă este transparența culorilor, iar efectul luminii este
dat de albul hârtiei. Privită din această perspectivă, acuarela și lucrul cu ea necesită culoare, apă,
lejeritate în mișcări, respect pentru transparență și spațiul alb și viteză de reacție în combinație cu
mult curaj. Toate acestea pentru că, deși nu s -ar părea la prima vedere, acuare la este unul din cele
mai complicate medii de lucru în arta plastică. Consider că anume această particu laritate o face să
aibă un potențial nemărginit de catalizator al creativității. Multitudinea de posibilități de
interpretare, caracterul său imprevizibi l și greu de stăpânit, fac din lucrul cu acuarela o adevărată
provocare, o probă de voință și curaj, ce nu se rezumă doar la procesul de creație artistică.
Deoarece materialele necesare sunt ușor de transportat, acuarela este o tehnică care se
pretează bi ne pentru schițe și studii efectuate în călătorii .
Este poate tehnica cea mai în măsură se redea fidel naturalețea lumii înconjurătoare . Deși
este un mediu de lucru pretențios și imprevizibil, acuarela oferă multiple posibilități de exp rimare
a eului crea tiv, datorită tehnicilor spectaculoase ce pot fi realizate cu ajutorul ei.

4

2 SIMBOLURI

2.1 Simbolul elementelor

Scoica
„Și apoi, de la o cochilie la alta, am ajuns la a sa, cea originară, scoica pală cu fantă roz,
de unde venise totul și unde se înto rsese totul .,, P. Bourgeade
Scoica (cochilia , conca ) (Figură 1) – de-a lungul timpului a reprezentat o multitudine de
semnificații. Este un o simbol al feminități și al fecundației, specific elementului apă. Forma și
adâncimea sa amintesc de organul feminin, cât și con ținutul ei, care a dus la nașterea legendei
Afroditei. În cultura chineză, asociau imaginea sa cu a împăraților, fiind plini de prospețime și
noroc. La azte ci, Zeul Lunii, cel din cochil ie, reprezenta naștere, generar e – luna reprezentând
legătura cu pămân tul (prin esența ei). La mayași întruchipa lumea subterană și împărăția morților.
Pe Insulele Antile era folosită drept ornament în care se aprindeau lumână ri în cimitire , de
sărbători.
Cochilia este astfel legată de ideea de moarte și în sensul că prosper itatea pe care o
simbolizează, pentru o persoană sau pentru o generați e, are la bază moartea primului ocupant al
cochiliei, moartea generației precedente. C ochiliile marine, care apar în parurile mortuare, îl unesc
pe decedat cu principiul cosmologic (luna , apa, femeia), îl regenerează, îl inserează în cosmic,
aidoma fazelor lunii, nașterea, moartea, reînvierea.

Este un instrument muzical, producător de sunete înspăimântătoare , folosit în război pent ru
a crea un zgomot înfricoșător , cât și pentru z guduirea și anihilarea mentalului. Evocă sunetul
primordial folosit în cursul ceremoniilor (funebre chiar) și domină universul prin sunetul pe care
îl produce.

Figură 1. Cochili i de scoici

5

Marea (Figură 2) – reprezintă o imagine dina mică a vieții și a morții. Totul se iv ește din
mare și totul se întoarce la ea. Reprezintă locul transformărilor și al r enașterilor. Marea
întruchipează haosul. Curenții ei pot fi dătători de viață sau de moarte, fiind simbol al apei
primordiale, de care c hiar și zei se temeau. Pentru mistici ea reprezenta un sălaș al patimilor, pentru
lumea și inima oamenilor.

,,Iubirea mea are virtuțile apei: un zâmbet luminos, gesturi molcome, o voce limpede care
îți picură în ureche” – Victor Segalen .
Apa (Figură 3) fiind doar rezumată la 3 teme predominante putem spune ca reprezintă un
ocean al originilor , un mijloc de purificare și un centru de regenerescență. A te scufunda în ea și a
ieși fără a te dizolva, exceptând o moarte simbolică, însemnă revenir ea la origini, într -un izvor de
potențial, trăgând forțe proaspete. Este un element de regenerare spirituală și trupească, simbol al
fertilității, purității, înțelepciu ni, harului și virtuți. Totul este apă de aceea este o m aterie primă
esențială. Ea este folosită la ritualur i ca mijloc de p urificare (apă sfințită) deoarece se spune că
alungă vrăjile având puterea de a lega și dezleg a fiind un creator și un distrugător î n același timp.
În Biblie, puțurile din deșert, izvoarele care ies în cale rătăcitorilo r sunt locuri de plăcere
și încântare . Întâlnirile cele m ai importante au avut loc lângă izvoare, aievea locurile sfinte.
Apa este folosită ca elixir al nemuriri, fiind un semn al binecuvântări i și un simbol
cosmogonic al vindecări și întineririi. Ea are o putere nedeslușită și o energie inco nștientă ce este
legată de viața spirituală. Apa este yin opusă focului, ea se potrivește cu Nordul, frigul, solstițiul
de iarnă, culoarea negru, pe de altă parte este legată de fulger(foc) = purificare prin foc. La azteci
sângele este considerat apă preți oasă sau jad verde .
Figură 2. Marea

6

Peștele
Reprezintă simbolul elementului apă, în care și trăiește. El este asociat cu nașterea sau cu
restaurarea periodică, Mântuitor și element al Revelației.
Hristos este adesea reprezentat ca un pescar, creștinii fiind peștii că reia apa sfântă este
elementul lor natural, instrumentul regenerări. El este însuși repre zentant printr -un pește care
călăuzește Arca bisericească.
Simbol al vieți și al fecundației datorită uimitoarei facilități de a se reproduce și de a depune
milioane d e icre. În imaginile din orientul îndepărtat apare sub formă de pereche fiind asociat
simbolului uniunii. În religia sirenelor este atribuit zeilor iubirii. În vechea Asie mică, pestele este
tatăl și mama tuturor oam enilor. Peștele pe sulurile babiloniene apărea adesea asociat cu rombul.
În China este simbolul norocului alături de cocor și mai înseamnă și bucurie. Este considerată o
ființă ambiguă care este mută dar care sclipește și năucește.
În astrologie este ulti mul dintre cele doisprezece semne zodiaca le, simbolizând lumea
lăuntrică, întunecată prin care comunică cu forțe divine, bune sau rele. În interpretarea horoscopică
fiind o fire considerată receptivă și perspicace.

Cercul
Reprezintă un simbol fundamenta l și atât el cât și punctul sim bolizează per fecțiunea.
Mișcarea circulară, fără început și fără sfârșit este perfectă, fără interfere nțe, de aceea cercul poate
semnifica timpul, care se definește ca un șir de momente continue și identice. El va mai simboli za
și cerul cu mișcarea sa circulară și nesc himbătoare precum și l umea spirituală, invizibilă și
neschimbată. Cercul se alătură simbo lurilor divinității dedicat creări, a cărei viață o aranjează, o
conduce și îi dă naștere. În budismul zen revedem frecvent cercurile concentrice ale cărei
semnificați i reprezintă etapele desăvârșiri lăuntrice, armonia progresivă a sufletului.
În iconograf ie, motivul cercului însemna eternitatea iar trei cercuri sudate reprezentau
Sfânta Treime. În lumea celtică, avea funcții cât și valori magice, limită magică peste ca re nu poți
trece. În tradiția islamică, forma circulară este considerată ce a mai perfectă . Cercul exprimă suflet
preaînalt , fără început și fără sfârșit. Planul circular este asociat cultului focului, al eroilo r,
elementului divin. . Cercul și ideea de tim p au dat naștere repre zentări roții, de asemenea el este
considerat un simbol al protecți ei, asigurate în limitele sale.
Figură 3 Apă

7

Spirala
Este prezentă atât în lumea plantelor cât și în lumea animalelor iar a ei apari ție o putem
întâlni constant. Ea prezintă o înc ărcătură simbolică bogată : reprezintă un motiv deschis și
optimist ți nu e nimic mai ușo r decât să ajungi de la o extremitate de -a ei la alta. Spirala este legată
de motivul cosmic al lunii, de simbolul eroti c al vulvei și de simbolul acvatic al cochiliei și
fertilități. Reprezintă în fond ritmuri frecvente ale vieții, caracterul periodic al evoluției
confruntarea cu timpul care este într -o continuă mișcare.
Spirala dublă figurează precum expansiunea principi ilor yin -yang, alb -negru, naștere viață
și moart e. Se în rudește cu labirintul, reprezentând o evoluție ce pleacă din centru sau o involuție
prin întoarcerea la centru.
Ca animale la care putem face referirea putem aminti șarpele și dragonul. Șarpele care își
mușcă c oada este simbol al continuit ăți.
Simbolismul cochiliei spiralate este întărit de concepții matematice, care fac din aceasta
semnul echilibrului in dezechilibru. Indiferent de ce cultură s -au civilizație vorbim, spirala
reprezintă călătoria s ufletului după moarte până ajunge la desti nația fi nală. Că lătorie de -a lungul
unor drumuri necunoscute. Este folosită de indienii în prima zi din timpul solstițiului de iarnă care
este de asemenea momentul zero al cosmologiei maya, care are drept simbol sp irala. Spirala dublă
în S este simbolul sc himbăril or selen are, al tunetului precum și dinamica vieți.

2.2 Simbolistica culorilor.

Albastru – cea mai adâncă , cea mai re ce și ce a mai pură culoare , drum al infinitului în care
realul se transformă în imaginar. El sugerează ideea unei veșnicii lini știte care este de asemenea
inumană. Pentru un pictor precum Kandinsky ,, o mișcare de îndepărtare a omului și o mișcare de
dirijată doar spre prop riul său centru” care totuși atrage omul către infinit și trezește î n el dorința
de pu ritate și cea de supranatural.
Un mediu albastru calmează, liniștește , are o gravitate solemnă, gravitate ce aminte ște de
moarte ( zidurile metropolelor egiptene , pe care erau reprezentate semne ale judecării sufletelor,
erau date cu un alb astru deschis ). Culoarea albastru reprezintă și pragul spre lumea de dincolo pe
care omul trebuie să îl treacă.
De asemenea albastrul , alături de alb, sunt culorile ce o reprezintă pe Fecioara Maria.
Albastrul este și simbol al înțelepciunii și al potenți alului și reprezint ă semnul Yang, care are
influențe binefăcătoare.

Roșu – culoarea focului și a s ângelui (principiul vital).
Roșu deschis , strălucitor, masculin , înde amnă la acțiuni și își aruncă strălucirea peste tot ,
el însuflețește, încuraj ează, stârnește din acest motiv este des folosit în reclamele publicitare. Roșu
închis este di mpotr ivă, întunecat , feminin , el reprezint ă nu expre sia, ci misterul vieți . El pune în
alertă, î ndeamnă la vigilen ță și la limită, nelini ștește – este întrebuințat la semnele de aver tizare .
Roșul nocturn , culoare a focului, a pământului .

8

Misterul vieți ascuns în străfundurile beznei și ale oceanelor, culoarea sufletului. Ea
reprezintă culoarea ,,cunoașterii ez oterice” , ascuns el reprezintă c ondiția vie ții, vărsat el semnifică
moarte. În cultura indiană , se spune că stimulează forțele și dorințele trupești. Ea mai reprezintă și
piatra filozofală , semnul soarelui care este de altfel alcătuit ă din raze concentrate de soare, ceea ce
o face pură. Roșu copt, care bate de altfel și în vi olet este emblema și ambalajul ,,puter ii”. El
reprezintă culoarea împăraților și a nobilimii . Roșu alături de alb reprezintă culoarea lui Iehova,
Dumnezeul dragostei și al înțelepciuni i.
Roșu mai semnif ică căldură, intensitate, acțiune și pasiune. Semn al focului, al bogăției , al
uniunii (simbolizată prin firele ro șii ale destinului) . Culoarea vieții, a nemuririi ce mai evidențiază
sinceritat e, fericire și armonie.

Verde – reprezintă o culoare liniștito are, răcoritoar e ce este asociată regnului vegetal, în
plină reafirmare . El mai semnifică și trezirea la viată a apelor regener atoare
Verdele este culoarea apei așa cum roșul este culoarea focului, de ace ea omul a simțit
dintotdeauna , instinctiv, raporturile dintre aceste culori ca fiind asemănătoare cu cele dintre esenț a
și existența lui. Van Go gh va scr ie: ,,Am v rut să exprim cu roșul și cu verde le groazni cele pasiuni
omenești .”
Verdele este culoarea speranței, a puterii, a longevității , a nemuririi (universal simbo lizată
de ramurile verzi ). În Evul Mediu, reprezenta toga medicilor, pentru ca aceștia foloseau ierburi
medi cinale în doctoriile lor . Pentru musulmani reprezintă emblema Mântuirii , simbolul marilor
bogății, atât materiale cât ș i spirituale , dintre care prima o semnifică f amilia. Benefic, verdele
dobândește și o valoare mitică, aceea a pășunilor verzi ale raiu lui și ale iubirilor din copilărie.
Învăluitor, liniștitor, răco ritor. Raza verde , fiind în stare să străpungă orice, este deopotrivă
dătăt oare de viață și de moa rte, există un verde al morții, așa cum există și un verde al v iții.
Culoarea cea mai calmă dintre toate, culoare f ără bucurie , nici tristețe, nici pasiune, care
nu cere nimic. Dacă albastrul dom ină, ve rdele devine serios și încărcat de g ânduri. I ndifere nt dacă
este închi s sau deschis , caracterul lui original, de ne păsare și calm , răm âne neschimbat. În verdele
deschi, nepăsarea domină , pe c ând în verdele închis, calmul este mai puternic. Verdele este
puternic legat de infinitul vieții sentimentel or și gândur ilor, el păstrează o caracteristică stranie și
complexă care ține de dubla lui polaritate : verdele mugurului și verdele mucegaiului , viața și
moartea. Este imaginea adâncimi lor și a destinului .

Violetul

9

3 ARTELE VIZUALE
3.1.1 Acuarela
3.1.1.1 Descriere
Acuarela este o tehnică picturală în care vopselele se utilizează diluate cu mai multă sau
mai puțină apă. Caracteristică pentru acuarelă este transparența culor ilor. Lu mina este dată de albul
hârtiei, care este necesar să fie p rezervat în zonele luminoase.

Deoarece materialele necesare sunt ușor de transportat, acuarela este o tehnică care se
pretează bine pentru schițe și studii efectuate în călătorii, un exemp lu fiind carnetele de călătorii
ale lui Eugène Delacroix. Ea permit e colorarea rapidă a desenelor schițate în creion sau în tu ș. Asta
însă nu exclude folosirea ei în lucrări elaborate, cum sunt lucrările lui Dürer, sau Turner. Tehnica
a fost folosită încep ând cu s ecolul al XIX -lea la ilustrarea cărților, in special a celo r pentru tineret,
iar actual este folosită, alături de guaș ă, la crearea benzilor desenate și a desenelor animate
tradiționale. Este folosită și pentru realizarea decorurilor în teatru.

Aparenta s a simplitate o face atractivă pentru începători, însă în re alitate spontaneitatea și
foarte puținele posibilități de c orectare necesită măiestrie, ceea ce o face greu de stăpânit.

Acuarela poate fi făcută în manieră tradițională, ud pe ud (engleză Wet-in-Wet), în care
hârtia este umezită în prealabil, iar culoare a diluată este așternută în straturi suprapuse, întărind
treptat concentrația colorilor.
În tehnica ud pe uscat (engleză Wet -in-Dry) culoarea se aplică în tușe umede pe hârtia uscată. Se
obțin for me clare cu contururi bine delimitate. Această manieră nu p ermite decât puține retușuri.
În caz de greșeală es te greu de redat luminozitatea hârtiei, iar spontaneitatea are de suferit.

În tehnica „uscat pe uscat” (engleză Dry Brush) culoarea foart e puțin diluată se aplică cu
pensula aproape uscată, pe hârtia usca tă. Metoda este folosită pentru evidențierea detali ilor.
3.1.1.2 Istorie
Omul a scris și a ilustrat cărți de 3.500 de ani. Inițial, pe malurile Nilului din Egipt, a fost
descoperită o plantă fibroa să numit ă Cyperus papyrus a cărei scoarță, tăiată în fâșii, putea f i rulată
într-un sul. Aceste role de papir us au fost folosite pentru a scrie și ilustra suluri care se ocupă de
știință, istorie, magie și religie. O altă utilizare importantă a fost aceea a îngrop ării sulurilor cu
morții ca ajutor în călătoria lor spre ce alaltă lume. Scrierile urmau să -i ajute să -și explice fapte le
lor către Osiris, judecătorul morților. Imaginile din aceste suluri, cunoscute de atunci sub numele
de miniaturi, au fost picta te cu cu lori transparente. Pigmenții folosiți pentru ocru și siennă
proveneau de pe pământ; roșul provenea din minerale precum cinabru; azuritul a fost folosit pentru
a obține albastru; malachit pentru verde; cultură pentru galben și realgar pentru portoca liu. Neg rul
era făcut din lemn de salcie ars, iar albul din cretă. Acești pigmenți s -au amestecat cu gumă arabică
și albuș de ou și s -au diluat diluat în apă. Pe scurt, erau acuarele . O mie de ani mai târziu, în jurul
anului 170 î.e.n., pergamentul a fost folosit pentru prima dată de Eumenes al II -lea, regele
Pergamului. Această nouă suprafață de scriere a fost obținută din piele a de oaie sau capră tratată
cu var și tăiată și înmuiată cu o piatră ponce. Aceste foi de pergament au fost unite în caiete mici,

10

cunoscut e sub numele de codice, care, la rândul lor, au fost unite pentru a forma o carte numită
codex. Pergam entul a fost folosit de atunci pentru a realiza manuscrise. Până în secolul al IX -lea,
majoritatea miniaturilor, fie ele în Grecia, Roma, Siria sa u Bizanț , au fos t pictate dintr -un amestec
de acuarelă și alb de pl umb, producând o acuarelă opacă. Secolul al IX -lea a marcat începutul
domniei lui C harlemagne, împăratul Carolin gienilor . Charlemagne a acordat o mare importanță
creării de manuscrise; el a găsit m ari arti ști care au alternat în utilizarea acuarelelor opac e și
transparente. Acest amestec a fost folosit în Evul Mediu târziu și a ajuns chiar la Renaștere când
utilizarea acuarelelor în picturile în miniatură a devenit comună. Acestea sunt de fa pt, orig inile
acuarelei în pictur ă.
În Anglia, pictura în acuarelă reprezenta una dintre activităț ile preferate de către toți cei care
aveau o situație socială înaltă, stăpânirea acestei tehnici reprezentând o dovadă clară de educație,
în special în rândul doamnelor și domnișoarelor. D e asemenea, reprezenta o activitate f oarte
frecvent întâlnită în rândul geografilor, a cartografilor și a forțelor armate, pentru realizarea
hărților. Astfel, artiștii acuareliști erau frecvent trimiși în expediții alături de oamenii de știință
pentru a pu tea realiza ample picturi care să înf ățișeze teritoriile descoperite pe di ferite continente.
Prin intermediul topografilor, arta acuarelei s -a extins în întreaga lume.
Până în secolul al XIX -lea, acuarela a devenit principalul mod de exprimare artistică, având
și un deosebit impact social. Op erele literare foloseau ilustrații rea lizate în acuarelă, iar turismul a
început sa fie promovat tot prin acest mijloc.
În epoca Victoriana, pictura în acuarelă a cunoscut o adevărată evoluție, fiind publicate o
mulți me de cărți destinate studiului picturi i pas cu pas. Abia spre începutul secol ului al XX -lea
aceasta forma de manifestare artistică începe să fie pe deplin apreciată în întreaga Europă.
3.1.1.3 Artiști

Albrecht Dürer din Nuernberg, care a fost descris ca „ardent și auster” de pictorul Cornelius,
a fos t cel mai mare pictor și gravor german al secolului al XVI -lea. În timpul vieții sale (1471 –
1528) a scris trei cărți, a executat peste 1000 de desene, aproa pe 250 de tăieturi de lemn, 100 de
gravuri de cupru și a pictat un număr mare de 188 de pânze, dintr e care 86 de acuarele. Primul
tablou cunoscut al lui Dürer este un peisaj de acuarelă pe care l -a pictat la optsprezece ani. Toate
acestea sunt destul de ui mitoare. Foarte puțini oameni știu că Dürer a alternat între pictură în ulei
și acuarelă. Deși pictu rile sale în ulei, precum Adam și Eva și Autor -portretul cu mănuși, ambele
fiind acum în muzeul Prad o din Madrid, sunt bine cunoscute, puțini oameni sunt co nștienți că a
făcut picturi în acuarelă la fel de bune. De ce acuarela nu este considerate la acelaș i nivel ca pictura
în ulei? După cum vom afla mai târziu, folosirea acuarelei ca tehnica permanentă a fost recunoscută
abia in ultima parte a secolului al X VIII-lea. În timpul lui Dürer, se spune că acuarelele serveau o
funcție documentară. Au fost primele proiecte ale unei viitoare picturi în ulei. Această subestimare
a acuarelei era încă evid entă în prima parte a secolul ui XX. În anii '30, frații Tietze, ca re au scris
cel mai complet catalog al lucrării lui Dürer , nu au adăugat un capitol separat pentru a cuarelele
sale, dar în schimb le -a plasat c u schițele.

William Blake (1757 -1827) s -a născut și a trăit în Anglia. El a lucrat ca gravor, deși și -a
dedicat o mare parte din al său timp pentru a scrie poezie. Ani mai târziu, Blake și -a publicat
poemele în mai multe volume în care și -a ilustrat și gravurile sale, care erau finisate manual cu

11

acuarele. Tocmai aici, în aceste ilustrații, descoperim potențialul imaginar al acestui artist și poet.
Inspirat de teme precum biblicul și mitologicul, imaginile lui Bl ake sunt fantastice și reprezintă
versiuni ale unei lumi supranaturale, pline cu personaje alegorice și scene onirice. Artistul a
desenat personaje și peisaje mitologice ciudate care alcătuiau universul său personal. Blake ar
adăuga culoarea într -o manieră total subiectivă, stârnind și mai mult senzația ireală a desenelor
sale. Blake a prezentat o nouă tema în acuarelă: figuri imaginare, pe care până atunci doar câțiva
artiști (precum Fuseli și Palmer) au atins. Era un subiect de mare potențial și imaginați e. De -a
lungul vieții sale, Blake a fost privi doar cu dispreț și neînțelegere de contemporanii săi, în ciuda
faptului că opera sa a deschis calea explorării unei lumi magice și supranaturale care ani mai târziu
va fi asociată cu mișcarea suprarealistă din secolul XX .

Joseph Mallord William Turner (17751851) er a deja un pictor recunoscut , în ciuda tinereți
sale (prin pictura în ulei) când a început să frecventeze Academia Dr. Monro. Când acest medic
londonez și mare pasionat de acuarelă, și -a deschis casa ca studio de acuarelă pentru tineri pictori,
Turner a fos t acolo printre un grup de pictori car e toți împărtășeau un lucru în comun: pasiunea lor
pentru acest mediu.
Acest grup, format din Girtin, Cozens, De Wint, Varley și așa mai departe, și -a găsit un
prieten și sponsor în Dr. Monro. El i -a îndemnat să studie ze și să practice tehnica și i -a încur ajat
să-și dezvolte propriul limbaj pictural. Sfaturile dr. Monro au fost foarte apreciate de studenții lui,
care mai târziu au fost cunoscuți drept ce i mai bun pictori englezi în acuarelă din secolul al XIX –
lea.
Acuarela a fost mediul ideal de exprimare a l sentimentului direct și romantic al un peisaj. O
evoluție constantă poate fi observată în opera lui Turner: Formele se dispersează treptat pentru a
face loc unei evocări mult mai poetice a luminii și atmosferei, aspe ctele cele mai caracteristice ale
picturilor sale. Delicatețea acuarelelor, combinația de glazuri iar fuziunile umede de culoare
exprimă într -un mod extraordinar măreția naturii. Turner a descoperit teme care erau deosebit de
potrivit pentru stilul său. Ac estea i -au permis să -și exploateze tal entul incredibil de a combina
efectele luminii și atmosferei, cum ar fi viziunile sale asupra Veneției sau cele ale Londrei și ale
Tamisei, în care reflectarea luminii pe apă exprimă o realitate fantasmagorică și miste rioasă.

Lumea artistică a pictorului francez Paul Cezanne (1839 -1906) din Paris în a doua jumătate
a secolului al XIX -lea a fost în culmea unei revoluții a ideilor artistice. Cauza acestui lucru a fost
îndrăzneala cu care așa -numiții impresioniști s -au despărțit de mișcarea oficială de pictu ră, care de
ani de zile fusese încadrată în convenționalism tematic și stilistic. Impresioniștii au respins
categoric acest lucru pictând imagini , subliniind lumina și culoarea în teme la fel de simple și
banale precu m un peisaj sau o scenă din viața de z i cu zi, ceea ce a provocat o mare confuzie .
Cezanne a participat la expuneri ale pictorilor impresioniști, dar a fost total deziluzionat de critică
și a decis să se retragă la Aix, orașul său natal, să picteze în depl ină solitudine. De atunci pictorul
și-a dedicat întreaga viață obținerii recunoașterii pentru impresionism ul ca formă de artă valabilă.
Timp de mulți ani și până la sfârșitul vieții (așa a fost obsesia lui, a jurat: „Voi muri pictând”),
Cezanne căuta o mod alitate de împăcare a metodelor impres ionismului cu un simțul al ordinii în
compoziție, folosind forma și culoarea într -un mod superior fată de ce -l folosit de mulți dintre
contemporanii săi

12

În general, acuarela nu a fost utilizată pe scară largă de către impresioniști . Cezanne a
considerat că este o tehnică ideală pentru ob ținerea libert ății expresiv e. Cezanne a folosit acuarela
doar pentru schițele și studiile sale; mediul era doar un instrument de lucru. Cu toate acestea,
adevărul este că multe dintre lu crările sale din acest mediu sunt cons iderate printre cele mai
sensibile și delicate pictat e vreodată. În acuarelele lui Cezanne, transparența culorilor ajută la
exprimarea formelor imaginii prin laviurile subtil e de culorii. Cezanne folosea culorile ca să
transmite volum și nu a ezitat să ara njeze compoziția după bunul plac, dacă acest lucru ar ajuta
tabloul în ansamblul său să reflecte un solid și armonios conținut . Acuarelele lui Cezanne
dezvăluie, de asemenea, cu o claritate excepțională, modul său part icular de a compune. Cezanne
avea să t reacă superficial peste linii de schiță cu mici pensule de tonuri variate până când a obținut
o structură liniară clară și fermă. În zonele goale, sau „găuri” lăsate de linii, Cezanne a permis
instinctului său colorist să preia și să construi ască volumul f ormelor. Artistul a lucrat cu glazuri ca
precum și cu o culoare solidă, care acoperă, suprasolicitarea profilurile și zonele în umbră. Acesta
este motivul pentru care acuarelele sale posedă astfel luminozitate intensă, care permite totuși
desenul și corpul obiectelor să apară cu o claritate total ă.

Spre deosebire de Cezanne, care a experimentat temele sal e creative în tr-o izolare totală,
contemporanul său, John Singer Sargent (1856 1925) a personificat artistul extrove rtit care a trăit
activ și și-s exprim at starea de spirit în timp prin stilul său caracteristic. . John Singer Sargent era
nord-america , deși și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în Anglia, cu câteva șederi în Franța și
Italia. De -a lungul vieții s -a mutat în cercurile înaltei societăți, o temă frecventă în multe dintre
picturile sale. Stilul lui Sargent este extrovertit, plin de viață și strălucitor, iar acesta reflecta
talentul său înnăscut pentru pictură. Numeroasele sale lucrări realizate în acuarel ă i-au dovedit
abilitățile extraordina re ca un desenator genial și viguros, precum și marele său simț al culorii,
ritmului și luminii. În ti mpul tinereții, Sargent a studiat în studioul pictorului francez portretist
Carolus -Duran, un artist care a fost foa rte respectat în înalta societate pari ziană.

Fără îndoială, Sargent datorează o mare parte din stilul său matur pictorului Carolus -Duran,
dar și impresioniștilor francezi, sau mai exact, lui Claude Monet , datorită căruia Sargent a adoptat
libera utilizare a culorilor. Temele acuarelelor lui S argent sunt, aproape exclusiv, scene pictate
direct din natură care sugerează o senzație de lumină dir ectă și mișcare. El posedă un fel de
spontaneitate, care se pierde uneori în picturile sale în ulei. Acuarele pictor ului reprezintă o lecție
despre cum să folosești tehnica pentru a exprima direct viața reală, în sinteza compozițională
perfectă a formei și culorii. Sargent a lucrat întotdeauna din pete de culoare, surprinse la prima
vedere. Scenele lui au fost construit e prin contrast și opoziție cu petele. Această metodă, derivată
din tehnica impresionistă, urma să devină una dintre cele mai influente și i mitate din secolul XX.
3.1.1.4 Culor ile
Acuarelele sunt formate din patru compuneți principali:
• pigmenți , naturali sau sintetici, minerali sau organici, în general aceiași folosiți și în alte
tehnici de pictură: pastel, guașă, ulei sau acrilic;
• lianți , de obicei gumă arabică , fiere de bou , miere sau sirop de zahăr pentru a ține pigmenții
în suspensie și a -i fixa pe suprafața pictată;

13

• aditivi , ca glicerina , care mărește transparența și timpul de uscare ;
• solvenți , în principal apă, dar uneori și alcool sau terebentină , substanțe folosite la subțierea
sau diluarea vopselei în vederea aplicării și care se evaporă la uscarea picturii.

Mulțumită progreselor chimiei , astăzi varietatea, saturația și rezistența pigmenților este
mai mare ca niciodată. Consumul de culori în scopuri artistice este foarte mic comparativ cu uzul
industrial, motiv pentru care nu se produc pigmenți speciali pentru pictură, se folosesc cei pro duși
pentru tipografii , industria automob ilelor , vopsirea textilelor , a lemnului și a metalelor , zugrăveli ,
colorarea betoanelor , a ceramicii , a maselor plastice , precum și coloranți alimentari, coloranți
folosiți în medicină sau în industria cosmeticelor . Fabricarea culorilor pentru pictură se reduce de
fapt la mă cinarea fină a pigmenților, amestecarea cu lianți, aditivi și solvenți și împachetarea lor.
Culorile se prezintă sub formă uscată în godete (mici vase de porțelan sau, mai rec ent, de
plastic) sau de consistența pastei de dinți în tuburi. Compoziția acuarelelor este aceeași, atât în
godete, cât și în tuburi. Ca urmare este posibilă umplerea godetelor, mai scumpe, cu material din
tuburi, acesta prin uscare se va întăr i.

3.1.1.5 Pensule
Acuarel ele se execută cu pensule care rețin bine apa, cu smocul moale și dens, făcute din
păr natural, recomandabil păr de ve veriță, de ponei, de capră, sau de alte animale. Cele mai scumpe
sunt pensulele făcute din păr de jder. Suplu și elastic, el este apreciat pentru ținuta sa și pentru
vârful său fin. Cel mai bun jder este zibelina siberiană Kolinsky . Pensule le din fibre sintetice sunt
elastice, dar mai puțin absorbante, ele sunt utile pentru fonduri și pentru culegerea culorii în exces.
Pentru laviuri și fond uri se pot folosi pensule de laviu, mai mari, care rețin multă apă, rotunde sau
plate.
Deoarece pensulele sunt unele dintre componentele cele mai co stisitoare în acuarelă, un set
minim este format din trei pensule rotunde de mărimi diferite, cea mai mică pentru detalii ,
respectiv cea mai mare pentru suprafețe mari, o pensulă plată pentru laviuri și un mop pentru
umezire. Du pă folosire pensulele se spală cu apă curată rece se șterg ușor și se lasă la uscat cu perii
în jos.
La pictura în acuarelă se mai fol osesc mici bureți, tampoane de vată, cârpe, sugative,
periuțe de dinți pentru stropire, lame sau pene pentru răzuire. De asemenea, uneori sunt utile un
pulverizator pentru umidificare și un uscător de păr.

3.1.1.6 Hârtia
Pentru pictură poate fi descrisă prin opt caracteristici: material, culoare, greutate, textură,
capacitate de absorbție, rezistență, dimensiuni și forma în care se livrează. Și pentru acuarelă există
hârtie specială. Hârtia pe care se pictează acua rela este o hârtie groasă, având greutatea de cel puțin
200 g/m2 , dar poate avea până la peste 600 g/m2, pentru a evita ondularea în urma umezirii. Este
special încleiată, pentru a evita răspândirea necontrolată a apei pe suprafața sa. În general este albă
sau de culoarea fildeșului ..

14

Hârtia pentru acuarelă se fabrică pe bază de bumbac sau celuloză. Cea făcută din bumbac
100 % este considerată de prima calitate. Cea din celuloză provine din esențe de fag, mesteac ăn,
eucalipt, pin, iar mai nou din trestie de zahăr sau bambus. Bambusul absoarbe apa foa rte bine și se
vălurește mai puțin. Deși este mai puțin rezistentă la acizi și se îngălbenește în timp, hârtia din
celuloză este mult mai larg folosită datorită ușurin ței cu care este produsă și prețului scăzut. Există
și amestecuri care conțin 25 sau 50 % bumbac.
Hârtia actuală nu conține lignină (care face să se întunece, mai ales la lumină), are un pH
neutru sau chiar puțin bazic, conținând puțin carbonat de cal ciu în vederea neutralizării acidității
din atmosferă și nu conține înălbitori artificiali.
Textura sa poate fi satinată, sau granulată fin sau rugos, textură care influențează depunerea
pigmenților. Hârtia satinată (netedă, presată la cald) lasă apa să curgă ușor, este adecvată pentru
laviuri . Hârtia granulată fin (presată la rece) are o suprafa ță pe care este cel mai ușor de lucrat.
Hârtia granulată rugos (aspră) are o textură aparentă pronunțată dar pe care efectele picturale sunt
foarte bune.
Testarea calității hârtiei se face prin diferite metode. Compoziția hârtiei se poate t esta prin
arder e, cea de celuloză arde complet lăsând puțină cenușă gri. Absorban ța hârtiei se verifică prin
umezire, iar rezistența ei prin îndoiri repetate de -a lungul unei linii.

3.1.2 Tușul
Tușul (cerneala de China), de culoare neagr ă, întrebuințat astăzi in grafic ă, des en, p ictură
sau în poligrafie, cu secole in urm ă, in Extremul Orient, se producea și se vindea sub form ă de
batoane, obținute din negru de fum, petrol lampant și clei, uscate și presate, bucur ându-se de o
atracție extraordinar ă. Aceasta apreciere se lega n u num ai de structura sa indestructibil ă (nu putea
fi șters), ci și de renumele de produs enigmatic , ale cărui rețete ancestra le de fabricație s -au păstrat
de-a lungul timpului . In prezent, colecționarii de batoane incontestabile de tuș chinezesc , făcute
după rețete provenind din timpul dinastiilor trecute, plătesc sume uriașe pentru a intra în posesia
unor astfel de cerneluri, în China existând școli de pictur ă, în funcție de epoci, fiecare lucrând cu
un anumit tip de cerneal ă.
Tușul este cunoscut, în cultu ra ch ineză, de peste patru mii de ani . A fost descoperit într-o
zona muntoas ă din Asia Central ă numită Muntele lui Dumnezeu. “Piatra neagra” cum era pomen ită
cerneala de China, la vremea respectiv ă, era un fel de lac, care, cu ajutorul unui b ăț de bambus, se
extindea pe suprafe țe de m ătase, pentru scris sau pentru pic tură. Ulterior, lacul a fost înlocuit cu o
piatra neagr ă (sau o pulbere), pe care cei care o foloseau o înmuiau mai întâi in ap ă
Exista, de asemenea, obiceiul ca, la curtea împărăteasca, s ă existe un funcționar care nu avea
alta responsabilitate, în afara coordonării producerii de cerneal ă, rangul lui fiind transmis din
generație în generație. Unul dintre cei mai cunoscuți fabricanți de tuș, al cărui nume a fost
consemnat în vechile documente ch ineze ști, a fost Li -Tchao . Cerneala solid ă fabricata de el, în
forme rotunde sau dreptunghiulare, era remarca bilă pentru faptul ca putea sa rămână pură, chiar si
la șase luni după ce era pusa in ap ă. Tușul sau era însoțit si de fraza “După o su ta de ani, v oi fi dur
ca o piatra și voi avea strălucirea lacului”.
Producătorii chinezi de tuș au știut întotdeauna s ă își ambaleze produsul cu mare grij ă, în
semn de apreciere pentru munca lor, dar și pentru cei care îl folosesc, punând batoanele în cutii de

15

lemn, e rmeti ce, pentru a accentua claritatea cernelii, cutii care, pe o parte, aveau diverse înscrisuri
chinezești, iar pe alta, desene reprezentând flori, animale, oameni, dragoni, sau le puneau în
săculețe din piele de leopard, car e păstrau umiditatea optim ă, batoan ele fiind învelite mai întâi în
frunze înmiresmate de Artemisia.
Batoanele de tu ș făceau parte din ceea ce chinezii numeau, cu un deosebit respect, “cele
patru comori ale scrisului” , alături de pensul ă, vasul din piatr ă pentru înmuiat cerneala și hârtia de
orez (sau mătasea ). Prepararea cernelii, înainte de realizarea unei picturi sau de cali grafiere,
presupunea înmuierea batonului în ap ă, cantitatea de ap ă determinând intensitatea cernelii și
făcând posibile nuanțele și contrastele. Pictura în cerneal ă este una dintre artele tradiționale
orientale cele mai vechi si deosebite . Laviul , de exemplu, este o art ă grafic ă monocrom ă, provenind
din China secolului al VI -lea, în care volumele sunt redate prin diferite grade de diluare a tușului .
În zilele noastr e, tușul se întrebuințează , în continuare, în ramura artistic ă (inclusiv pentru
benzile desenate), în microbiologie, pentru colorarea celulelor de bacterii, în examinarea
microscopică , în histologie, în analiza microscopic ă a țesuturilor etc.

3.1.3 Laviul
LAVI U (lat. lavare , a spăla) Procedeu înrudit cu acuarela, prin care se intervine, de obicei
în desenele executate în peniță, cu o pensulă muiată în culori mult lichefiate, în general brune ori
cenușii, pentru a se obține efecte subtile de umbră și lumină, de mobili tate a f ormelor, de treceri
nuanțate. Este utilizat adesea și în tehnica picturii în ulei, în fazele de eboșă, sau pe parcursul
execuției propriu -zise a tabloului – pe piatră , variantă tehnică a litografiei, acest procedeu dificil
constă în folosire a unor cerneluri diluate diferit, transpuse cu pensula direct pe piatra Litografică
și lucrate într -o acțiune combinată a ruloului cu frotiul.

Laviu este o specie a graficii de șevalet, care numește atât o metodă de a vopsi monocrom o
lucrare în creion cât și u n desen executat prin această cale ( prin tente cu tuș diluat sau cu o culoare
de apă, baiț, sepia sau ori care altă culoare diluată cu apă, astfel încât să poată fi arătat volumul
elementelor desenate, prin efecte de umbră și lumină, treceri la alte n uanțe ).
Tehnica laviului constă în diluarea tușului negru sau a unei culori de apă de culoare roșcat ,
cafenie închisă, sepia, slăbirea tonurilor fiind determinată de cantitatea de apă cu care e îmbibată
pensula, rezultând un efect de transparență. Procedeu l se f olosește de obicei în combinație cu o
altă tehnică liniară, laviul modelând „tăietura”, adică opoziția dintre albul fondului și negrul urmei
de peniță prin unul sau mai multe tonuri intermediare.

Procedeul a fost folosit din secolul al XV -lea, opere deose bite în această tehnică fiind
realizate, de -a lungul timpului, de pictori precum Leonardo da Vinci, Rembrandt, Giovanni
Battista Tiepolo, Eugène Delacroix, Nicolae Grigorescu, Jean Alexandru Steriadi.

16

4 DESCRIEREA LUCRĂRII
4.1 Tipuri și forme compoziționa le.
Compoziție dinamică, deschisă cu mai multe centre de interes realizată dintr -o serie de 8
lucrări.
A1 B2 C3 D4
E5 F6 G7 H8

Tipurile compoziționale deschise sunt comun întâlnite în practica artistică, exprimând
forme constructive ale căror versiuni se revăd pe tot parcursul istoriei artei. Compoziția deschisă
arată faptul că toate componentele ei aspiră într-o direcție sau în alta, conduse spre exteriorul
tabloului. Ea exprimă înclinații centrifuge, expansive s pre limitele câmpului plastic, dând în f inal
convingerea că spațiul plastic este numai un segment sau un fragment dintr -un ansamblu extern
amplu.
În cazul compoziției deschise, forțele interiorului tind spre exterior , ducturile tensionale ale
câmpului plastic indică sensuri ce se află în afara l ui, di ncolo de cadrul tabloului. Această tendință
centrifugă definește tot ansamblu compozițional, creând senzația unui spațiu plastic deschis, ca
un detaliu al unui spațiu larg, panoramic. Ca rezultat , limitele spațiului plastic sunt ignorate,
formele câm pului iradiază din anumite centre compoziționale prin mișcări evidente, direcționate
spre marginile tabloului. Prin aspectul echilibrului și al stabilității, impresia de ansamblu al acestui
tip compoziți onal poate fi atât a unor tendințe de încetinire a mi șcărilor, cât și a unor tendințe de
agitație, de amplificare al mișcărilor.
Compoziția dinamică reprezintă o formulă plastică a contrastelor, a agitației și a tendințelor
centrifuge, elementele component e aflându -se într -un permanent mers impetuos în jurul centr ului
compozițional. Armonia ansamblului compozițional putând fi obținută, fie printr -o ”dezordine,,
sau printr -o ”neordine,, organizată prin raporturi de cantități, calități, forțe și contraforțe.

4.2 Elemente de limbaj plastic

Punctul este un semn g rafic, cunoscut drept cea mai mică urmă lăsată pe hârtie de către un
instrument, prin atingerea ușoară a vârfului acestuia pe foaie. Comparativ cu linia sau pata, punctul
pare lipsit de o dimensiune măsu rabilă și reprezintă momentul static, de începere a actului trasării.
Punctul poate fi orice formă (suprafaț ă) mai mică sau mai mare care are un centru. Punctul are
corporalitate prin mărimea dată de materialele și instrumentele folosite iar expresia sa es te data în
funcție de tehnica în care artistul își ex primă mesajul plastic.
Punctele sunt de mai multe feluri:
1. Puncte spontane, ele sunt obținute ca rol al întâmplă rii, accidental, prin diverse procedee
cum ar fi stropirea sau pulverizarea.

17

2. Puncte elaborate , ele după cum spune și descrierea sunt realizate intenț ionat, gândit,
controlat. reprezentând scopuri bine definite, ca un semn plastic, ca mijloc de exprimare
sau ca element decorativ.

Dacă punctul este un moment static, linia se constituie pri n punerea lui în mișcare.
Considerăm că linia este element ul pla stic care deține o singură mărime exprimată de lungimea ei,
lățimea fiind neglijabilă în raport cu aceasta. Linia reprezintă, din punctul de vedere al
desenatorului, cel mai îndrăgit și utili zat element plastic datorită posibilității variate de expr esie.
Este întrebuințată cu precădere în desenul în tuș cu penița și este indispensabilă gravorului ce
mânuiește acul sau dăltița .

Pata este acea suprafaț ă obținută prin tran spunere a unei linii sau prin așezarea directă, pe
un suport de lucru, a unei can tități de culoare care să acopere o anumită suprafață. Ea poate fi
liberă -spontană sau delimitată de un contur precis -elaborată.

4.3 Materiale folosite

1
2
3 45

18

6 7
118
109
12 13
14
1516
17
18

19

4.4 Etapele de lucru

5 CONCLUZII
6 BIBLIOGRAFIE