Programul de studii : Arte plastice (pictură) CONFESIUNI Îndrumător științific: Conf. Univ. Dr. Negoescu Liliana Absolvent, Tăcăluță Andra-Ermina… [305250]

Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați

FACULTATEA DE ARTE

Domeniul: Arte vizuale

Programul de studii : Arte plastice (pictură)

CONFESIUNI

Îndrumător științific:

Conf. Univ. Dr. Negoescu Liliana

Absolvent: [anonimizat]

2018

Cuprins

Introducere 3

Capitolul I Autoportret-istoric și generalități 5

1.1 Scurt istoric al autoportretului 5

1.2 Autoportretul – confesiune către două lumi 12

Capitolul II Strategii plastice și expresive 16

2.1 Influențe și lucrări reprezentative 16

2.2 Inceputuri in realizarea lucrarii 19

2.3 Materiale suport folosite 23

2.4 Percepție vizuală și organizare in demersul realizarii lucrării 25

Capitolul III Descrierea si analiza lucrarii 28

3.1 Descrierea peisajului dobrogean 29

3.2 Descrierea seriei de autoportrete 30

3.3 Descrierea altarului Bisericutei 33

CONCLUZII 33

Bibliografie 34

Introducere

Tema lucrării de licență -„Confesiuni” [anonimizat] o confesiune, artistul creează pentru a [anonimizat]. [anonimizat], optimist, îndurerat, întrebător, resemnat.

Ritmul alert în care trăim ne deprimă. Depresia cuprinde atât trupul cât și sufletul și are efecte adânci asupra vieții. Adeseori tristețea se ascunde viclean în spatele unui zâmbet. [anonimizat], curățirea sufletească și căpătarea încrederii în sine prin acceptarea propriei identitați.

[anonimizat] o serie de stări de spirit. Artistul se conectează la propriile stări sufletești pentru a [anonimizat].

Introspecția intervine cateodata atunci când drumul ales pare lipsit de sens și răspunsurile care apar pot fi rezultatul unor întrebări care provin din copilărie.

[anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat]-o sagă a personalității mele. [anonimizat]?

Călătoria în sufletul meu nu începe cu o [anonimizat] o [anonimizat], un punct, o pată de culoare. Toate aceste mici detalii pot fi insa o parte din sufletul meu.

[anonimizat]. Totul pentru că am încercat să mă expun lumii și am descoperit de-a [anonimizat], [anonimizat], care dincolo de aspect sau fizic particular traieste stări sufletești universal valabile.

De-a [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat], va înceta să mai existe. [anonimizat], [anonimizat].

Copilăria multora dintre noi ne trezește amintiri frumoase. Memoria involuntară la care face trimitere Marcel Proust prin asocierea mirosului de madelaines cu întreg universul copilăriei poate fi asemănată cu un colț de tablou.

Meleagurile copilăriei mele, pe de o parte orășelul Murfatlar, pe de altă parte dealurile aride de cretă, acestea sunt mijlocite de prezența Bisericuței ca un laitmotiv. Bisericuța este prima biserică de pe teritoriul României, datată din anul 992, dar nu vechimea acesteia este impresionantă, fiindcă până la urmă se supune unor unități de măsură ale omului, ci sacralitatea acesteia care nu poate fi cuantificată…

Toate acestea fac parte din puzzle-lul transformării mele. Și totuși copilăria putea să însemne mai mult, dacă cei mari înțelegeau sensul unor desene care în dezordinea lor reprezentau în fapt un strigăt comparabil cu cel al Micului Prinț, personaj reliefat atât de frumos de către Antoine de Saint – Exupery.

Dar oare nu aceasta era rădăcină chemării artistice de mai târziu? Oare nu din acest motiv, rădăcina dorinței de afirmare odată fixată nu a mai putut fi oprită? Aș vrea să cred că nu! Aș vrea să cred că cei trei ani de studiu nu reprezintă doar un răspuns pozitiv dat copilului care își întrebă părinții dacă va fi pictor.

Deși această rădăcină și-a luat seva dintr-un teren arid, crețos susținut doar prin credință, această credință a făcut să crescă lăstari chiar dacă părea că era prea târziu.

Capitolul I Autoportret-istoric și generalități

1.1 Scurt istoric al autoportretului

Încă din antichitate s-au regăsit autoportretele artiștilor în picturile egiptene, pe vasele grecești, dar în perioada renascentistă începe să se facă mult mai vizibilă identificarea artiștilor ca și personaje în propriile creații.

Replica a autoreprezentarii sculptorului Phidias

Din antichitate odată cu sculptorul Phidias începe istoria autoportretului in figura. Parrhasios cca 420-370 î.e.n. se va picta intruchipandu-l pe zeul Hermes, autoportret ce a dus la schimbari in modalitatea de reprezentare a acestuia.

După cum spunea Octavian Paler în cartea sa „Eul detestabil. O istorie subiectivă a autoportretului”, pasul către autoportret nu a fost făcut dintr-odată. „Artistul nu a îndrăznit să iasă singur pe scenă … modest i s-a dat voie artistului să se picteze făcând figurație, ascunzându-se printre personajele secundare, abia ghicit, încât uneori va fi descoperit peste secole nevrând să atragă atenția asupra sa.”

Iaia din Cizic-o reinterpretare a momentului realizarii primului autoportret in oglinda

Se spune că Iaia din Cizic, specializată în portretistică feminină la Roma din sec. I î. e. n., și-ar fi făcut portretul cu ajutorul unei oglizi.

Ulterior, artiștii se obișnuiesc cu provocările oglinzii, văzând în chipul lor un posibil subiect al picturii. Cel mai vechi autoportret pe pânză este considerat a fi „Omul cu turban roșu realizat de Jan van Eyck în anul 1433 în care „contrastul dintre chipul luminat și penumbra pe care îl înconjoară conferă compoziției un dramatism care nu va fi egalat decât de soluția caravaggească a clarobscurului”

Jan van Eyck – „Omul cu turban roșu”

Primul autoportret autonom din istoria artei îi aparține lui Albrecht Dürer. Acest moment din istoria artei anunță triumful vieții interioare în pictură, o meditație asupra spiritualității lucrurilor.

Albrecht Dürer, conștient de valoarea sa ca și artist, la doar treisprezece ani desenează primul autoportret. În jurul anului 1500, realizează primul portret frontal din Germania, conceperea acestuia aducând aminte de icoanele bizantine cu Isus.

În literatură, Confesiunile Sfântului Augustin, opera în care autorul este personajul principal, dincolo de conotațiile diferite, identificarea cu Isus justifică și susține demersul auctorial atât al Sfântului Augustin, cât și al laicului Dürer.

Albrecht Dürer –„ Autoportret”, anul 1500

Leonardo Da Vinci și-a desenat autoportretul ce descrie chipul unui înțelept ajuns la vârsta de 60 de ani folosind sanguină. Sanguină, mediu folosit de da Vinci printre primii pentru a reda cu mare precizie formele din studiile sale de anatomie, și care a oferit autoportretului o expresivitate remarcabilă privirii, ce a dus la interpretări multiple.

Leonardo da Vinci- „Autoportret”, anul 1512

Alături de Dürer si da Vinci, alți pictori precum Rubens, Velasquez, Goya au experimentat și ei autoportretul. Acești pictori „au avut grijă să își dea rang ori să se avantajeze ca vârsta sau ca aspect”, autoportretistica fiind conectată cu salvarea personală, onoarea sau dragostea.

Autoportretele lui Caravaggio povestesc foarte bine despre felul său de a fi și clarifică aspectele ascunse din biografia sa și deslușesc caracterul său complicat.

Nicolas Poussin în 1650 își pictează autoportretul, transmițând publicului că pictura se află pe mâini bune. Pictorul are privirea obosită și o atitudine marcată de gravitate. Autoportretul stabilește un dialog între comanditar și autor: subiectul este pictura însăși, practica sa intelectuală și riguroasă.

Rembrand și van Gogh sunt cei care au aprofundat studiul autoportretului, având cele mai multe reprezentări.

Chiar Van Gogh scria într-una din scrisorile adresate fratelui său, Theo :“În autoportretele lui Rembrandt… este mai mult decât natura, este un fel de revelație”.

Cu alte cuvinte, van Gogh vedea dincolo de pânză, pe cel care, asemenea unui demiurg, reușise să însuflețească culorile.

Rembrandt a dat importanță spațiului, atmosferei, introducând o lumină pe fundal. De asemenea, texturarea și modalitatea de aplicare a vopselei, sunt abordări nemaiîntâlnite la alți artiști.

Rembrandt Van Rijn -Selectie de Autoportrete

Autoportretele sale susțin dezvoltarea acestei noi tehnici, a acestei noi viziuni ce reflectă starea sa emoțională.

Van Gogh studiind îndelung opera lui Rembrandt, a revenit la autoportret în diferite perioade ale activității sale.

Vincent van Gogh- Selectie de autoportrete

Făcând un portret, cu siguranță nu este un act nedureros: această acțiune declanșează o serie de întrebări care adesea tind să perturbe propria identitate.

Van Gogh era în căutarea vocii stilului său prin autoportrete. Se poate vedea influența formării academice în primele sale portrete, apoi influența impresionismului folosind idea pointilismului și ajungând în punctul în care și-a creat propriul limbaj.

Courbet se pictează în ipostaza unui nebun, ce se privește în oglindă cu ochii bulbucați și înspăimântați, având chipul cuprins de panică. Această stare de spirit nu semnifică apariția unei boli rușinoase, ci este o marcă a mândriei artistice. Pictorul echivalează geniul cu nebunia.

Gustave Courbet “The Desperate Man” Autoportret, anii 1844-45

Chipul disperat este imaginea avangardei de secolul al XIX-lea, care curta boala prin băutură și droguri.

Paul Gauguin și Paul Cezanne pozează pentru afișarea mândriei de a fi pictori, Gauguin în fața lucrărilor sale abia terminate („Autoportret cu Hristos Galben”), iar Cezanne în compania instrumentelor sale de lucru.

Salvador Dali – „Soft Self Portrait”, 1941

În epoca modernă, artiștii găsesc o nouă și captivantă modalitate de a se exprima în autoportretul ascuns. De pildă, în toate picturile semnate de Salvador Dali vei recunoaște un autoportret sau cel puțin o siluetă care îl reprezintă.

Andy Warhol a realizat anumite variații în jurul autoportretului, el renunță la personalitatea artistului în favoarea omului public.

Maniera în care au fost realizate autoportretele este diferită de la perioada la alta sau de la un autor la altul, chiar și autoportretele aceluiași autor diferă.

Autoportretul poate sublinia caracterul artistului, starea sa de spirit și oferă posibilitatea artistului să se prezinte cum ar vrea să fie văzut de către ceilalți folosind propriul limbaj.

Prin autoportret, artistul poate să își prezinte propriul spațiu, mediul încojurător, să introducă privitorii lumea sa, prin aplicarea propriei sale tehnici. Este metoda prin care artistul își descoperă vocea interioară, este o căutare interioară a ceea ce îi lipsește să fie complet, de cunoaștere a sinelui, fiind parte a procesului său de dezvoltare (o semnătură a evoluției sale artistice).

Autoportretul este o temă care a atras interesul pictorilor români, încă de la începutul secolului al XIX-lea, ca urmare a influenței occidentale. Printre reprezentanti de seama ai picturii romanesti putem enumera: Aurel Baesu, Aurel Ciupe, Camil Ressu, Constantin Piliuta, Corneliu Baba, Elena Popoea, Gheorghe Petrascu, Horia Bernea, Ion Andreescu, Nicolae Grigorescu, Ipolit Strambu, Nicolae Vermonr, Petre Iorgulescu Yor, Samuel Mutzner, Stefan Dimitrescu, Theodor Pallady, Tia Peltz, Theodor Aman si nu in ultimul rand Stefan Luchian.

Selectie de autoportrete ale picturii romanesti

Ștefan Luchian deși a fost apreciat în epocă de colegi și de critică, artistul a suferit de sărăcie. Datorită faptului că a studiat la Paris pictura a fost puternic influențat de ideile impresioniste, cu un studiu atent asupra luminii.

În autoportretele sale se simte o tristețe apăsătoare, o candoare nedefinită și în același timp un dezgust față de condiția de muritor. Boala care îl macina pe artist și-a pus amprenta și pe felul său de reprezentare a sinelui.

1.2 Autoportretul – confesiune către două lumi

„Genul” confesiunii este cunoscut din antichitate, dar Confesiunile Sfântului Augustin (397-398) reprezintă un moment de cotitură prin forța introspecției, prin caracterul individual al confesiunii și meditația intensă asupra timpului și a relației personale dintre suflet („eu”) și Dumnezeu. Textul său „confesiv” exprimă tensiunea dintre modelul scrierii și al picturii.(Raluca Dună- Eu, Autorul Reprezentări auctoriale în literatură și pictura Din Antichitate până în Renaștere, Editura Tracus Arte, 2010)

Dacă în cadrul demersului nostru aducem în discuție noțiunea de proprie reprezentare am fi tentați să apreciem imaginea proiectată în luciul apei sau în oglindă, dar trebuie să o diferențiem de autoportret. Dacă primele reprezentări țin cont doar de legi ale fizicii și aparțin lumii palpabile, reale, autoportretul pentru a se naște are nevoie și de invocarea spiritului creației. Acest spirit nu răspunde decât chemărilor îndreptățite de pe acest tărâm.

Artistul, cu alte cuvinte, este privilegiat și singurul în măsură să dezaprobe prin culorile sale așa-zisa realitate percepută de majoritatea. De aceea de multe ori e singur și pare neînțeles și este luat în derâdere, însă în realitate, atât el cât și lucrarea sa aparțin altei lumi.

În accepțiunea contemporană, autoportretul reprezintă în sensul larg al cuvântului, o reprezentare a propriei persoane, în pictură, desen sau literatură. Artele vizuale, primele care au luat contact cu acest concept, răspândindu-l în toate domeniile învecinate, se mândresc cu primele încercări ale genului.

Octavian Paler ajunsese la un paradox și anume Totul în artă este autoportret. Și anume artistul se identifică cu creațiile sale mult mai mult decât într-un autoportret.

Emil Nolde – Autoportret

Artistul poate fi asociat cu Midas, frigianul, care tot ce atingea se prefăcea în aur.

Imaginea unui pictor nu poate fi completă fără autoportret, care reprezintă o confesiune zgomotoasă, o afirmare fermă a propriei identități.

Atunci când pictează un autoportret, artistul poate să regizeze mult mai facil poziția, atitudinea, lumină, având mai multă libertate de exprimare, reinventându-se și căutând înăuntrul său iluminarea.

Caravaggio – „Narcis”, anii 1597-1599

Teoreticianul Alberti se folosește de mitul elen pentru a contura genul artistic ideal al epocii renascentiste – oglindirea realității în pictură: „Vă va putea fi un bun judecător oglinda, fiindcă nu știu cum se face că în oglindă lucrurile bine zugrăvite au mai multă grație; ne uimește într-adevăr, cum fiecare cusur dintr-o pictură apare deformat în oglindă.

Deci lucrurile luate ca atare din natură se pot corecta cu ajutorul oglinzii” și tot prin acest episod explică și inventarea picturii: „însă obișnuiam să spun între prietenii mei, după cum spun poeții, că acel Narcis preschimbat în floare, a fost inventatorul picturii; căci, faptul că pictura este socotită floarea fiecărei arte, toată povestea lui Narcis o dovedește. Ce spui tu că este pictura altceva decât a îmbrățișa prin arta acea suprafață a izvorului? ( L.B. Alberti, (1969), „Despre pictură”)

Dar Narcis nu poate fi asociat cu autoportretul, la fel cum pictorul care se pictează nu poate fi numit narcisist.

Narcisismul este termenul folosit de psihanaliză, însemnând faptul că o persoană este atașată de sine dincolo de autorecunoaștere, care se manifestă prin egoism, vanitate, dragoste exagerată, patologică, pentru propria persoană.

Freud susține că în fiecare din noi există acea dragoste de sine, acea dorință pentru ego care ne ajută să legăm relații și să-i putem iubi pe alții.

În ceea ce privește personalitatea narcisistică patologică există o dereglare în privința sinelui, o vulnerabilitate, o dorință permanentă de a fi admirat și o lipsă de empatie față de sentimentele și nevoiele celorlalți.

Pictorii au recurs la autoportrete ca prin întrebări și răspunsuri, să-și descopere propriile identitați.

Fiecare autoportret, nefiind o lucrare comandată, reprezintă un moment de adevăr, având în vedere că autorul nu trebuie să facă concesii nimănui. Dacă prezintă o versiune idealizată sau deformată despre sine o face în mod deliberat, intenționat modifică realitatea și adevărul. Un autoportret este un dialog cu ego-ul.

Dimitrie Cuclin în „Teoria nemuririi” spunea că eul nostru se poate identifica la prima vedere cu sufletul, definit ca un rezultant armonic al experiențelor noastre pe terenurile: intelectual, afectiv, volitiv, și devenit la rândul lui, centru originator… Sufletul, atât cât este primit prin ereditate se amplifică în decursul vieții noastre, și chiar se schimbă în urma experiențelor noastre personale, ajutate de o infinitate de infiltrațiuni active, datorate acțiunii sau operelor semenilor noștri din prezent sau din trecut. Cu toate acestea, în toate fazele prin care trece sufletul meu, eu zic necontenit: eu, același eu de ieri și de oricând altă dată.

Artistul prin experiențele sale își expune sufletul, astfel încât lucrările sale artistice devin o confesiune, o voce a propriilor sentimente și trăiri, indiferent de judecata lumii reale.

Jean Jacques Rousseau în Scrieri depre artă „Trebuie să vorbesc despre mine, deși îmi este sila să o fac; trebuie să accept învinuirile ce mi se aduc ori să mă justific. Armele nu vor fi egale, îmi dau seama căci voi fi atacat cu ironii și nu mă voi apăra decât cu argumente…Străduindu-mă să merit propria-mi stimă, am învăța să mă lipsesc de a celorlalți, după cum cei mai mulți dintre ei se lipsesc de a mea. Prea multe reflecții asupra slăbiciunii firii noastre nu fac adesea decât să ne abată de la fapte generoase. Tot meditând la mizeriile omenești, închipuirea ne copleșește cu povara lor; prevederea excesivă, năruindu-ne siguranță, ne ucide curajul.”

Autoportretul, gen elitist, a trebuit să dea o luptă dură împotriva pozei-de-buletin; dar a izbutit – a izbutit să arate că identitatea trece prin introspecție. Autoportretul este, în ordinea vizualului, ceea ce este autobiografia în ordinea cuvântului – vezi Michel Lejeune (Moi je, istoria autobiografiei), dovedind, de-ar mai fi trebuit, că narcisismul este o altă formă de agregare a autojustificării.

Toate aceste cugetari despre sine, identitate si suflet sunt, in fapt, confesiuni. Aceste confesiuni au constituit izvorul inspirational in tratarea autoportretului.

Capitolul II Strategii plastice și expresive

2.1 Influențe și lucrări reprezentative

Influențele picturale ale lucrării sunt prin tematică realiste, deoarece oglindesc realitatea imediată cu o tendință de a recompune imagini folosind o tușă nervoasă expresionistă.

Lucrarea de licenta „Confesiuni”

Neo-expresionismul este un stil de pictură și sculptură modernă sau postmodernă timpurie care a apărut la sfârșitul anilor '70. Neo-expresioniștii erau uneori numiți Transavantgarde, Junge Wilde sau Neue Wilden ("noile sălbatici", "New Fauves" ar îndeplini mai bine sensul termenului). Se caracterizează printr-o subiectivitate intensă și o manipulare aspră a materialelor.

Edvard Munch – „Autoportret în fața peretelui casei”

Neo-expresionismul s-a dezvoltat ca o reacție împotriva artei conceptuale și a artei minimaliste din anii '70. Neo-expresioniștii s-au întors la portretizarea obiectelor recunoscute, cum ar fi corpul uman (deși uneori într-un mod abstract), într-un mod aspru și violent emoțional, adesea folosind culori vii. Ei s-au lasat influențați de pictorii germani expresioniști, cum ar fi Emil Nolde, Max Beckmann, George Grosz, Ernst Ludwig Kirchner, James Ensor și Edvard Munch.

Esența doctrinei expresioniste este dată de intensitatea expresiei, de tendința de a da forma trăirii lăuntrice, sentimentelor și neliniștilor omenești, alături de o covârșitoare aspirație spre absolut.

Subiectivitatea, sentimentul, trăirea patetic stilizate sunt termenii-cheie în poetica expresionistă, instaurând și ideea unui destin uman comun, cu rădăcini în mit. Înstrăinarea, sentimentul apocalipsei, teama de vid vor duce la deformările din plastică, la stridente cromatice, iar în plan literar la strigătul eului traumatizat ce se întoarce spre originar, spre paradigma mitică, spre timpurile primordiale, când ființa se integra firesc cosmicului, ca singure forme de salvare.

Pentru postmoderni coșmarul este lipsa veterei întâlniri cu Sinele și este lipsa posibilității unui moment de respiro, unui moment de liniște – pe care l-aș defini ca o anxietate constructivă. Dacă modernitatea crește, ea crește în această anxietate, în care tocmai posibilitatea sau probabilitatea lipsei unui Dumnezeu ne obligă pe noi la un substitut în comunicare. Iar expresionismul modernismului este o formă, poate, de sinceritate paradoxală, în care ironia, tragismul și anxietatea sunt un fel de negativ al fricii, sunt un mod de a exorciza o frică care nu se mai poate spune pe bune, nu se mai poate confesa și nu se mai poate transmite altfel decât printr-un gest șocant.

http://www.informatia-zilei.ro/sm/oana-pacurar-si-nicolae-moldovan-si-au-reunit-viziunile-in-expozitia-identitati-insomnii-cotidiene-deschisa-la-baia-mare/

Am descoperit-o printre neo expresioniști pe Mirela Iordache care folosește contrastul rece -cald pentru a reda trăiri sufletești, prin tuse vibrante de culoare, alternate cu o mare diversitate de gri-uri colorate . De asemenea, mi-a atras atenția tematică abordată privind introspecția, agonia, furia, refugiu reprezentate doar de poziții corporale fără chip.

Seria de autoportrete a fost inspirată oarecum de seriile Pop-Art-ului american, de vestitul Andy Warhol. Acesta a realizat mai multe variații în jurul autoportretului. El renunță la personalitatea artistului în beneficiul omului public. Un demers serial. Serialității tehnicii i se adaugă multiplicarea aceluiași subiect într-o singură imagine. Această imagine tine locul semnăturii și a oricărei investigații psihosociale a artistului.

Sursa inspirațională a peisajului dobrogean din lucrare, a fost anterior abordată de pictori precum Nicolae Dărăscu, Alexandru Satmary, Leon Alexandru Biju, Ștefan Dimitrescu, Vasile Mureșan Murivale, Iosif Iser, Partog Vartanian, Sivia Velea, Constantin Artachino.

Lucian Grigorescu, originar din Medgidia, spunea „Dobrogea, cu peisajul ei atât de sobru, cu dealurile ei de sud, m-a urmărit pretutindeni. Oranjul din tablourile mele e un rezultat al nevoii de a ajunge la o nuanță interesantă a roșului dobrogean. Aș putea afirma că am purtat în suflet culoarea ei luminoasă, dar sobră, poezia frustrată a stepei pontice“. Declarația maestrului este consemnată de Magda Cârneci, în albumul apărut la Editura Meridiane, în anul 1989.

Lucian Grigorescu-Dealul alb

Printre contemporani am apreciat picturalitatea cu care Bogdan Ene a știut să redea atât peisajele dobrogene cât și protagoniștii.

2.2 Inceputuri in realizarea lucrarii

În acest complex demers, am pornit de la un concept mai general atunci când am ales această temă, și anume orice fel de manifestare artistică este în fapt o confesiune, o metodă aparte de a transmite o parte din trăirile ce apăsă și domină neliniștea sufletului.

Printre variantele abandonate s-a aflat și tematica nudului în mai multe ipostaze, dar datorită complicațiilor ce țineau de căutarea unui model, am căutat alte modalități de a surprinde cât mai bine posibil mesajul tematicii alese.

Am încercat mai apoi să redau distrugerea industriei care implicit duce la creșterea numărului de depresivi ce merg pe un drum anevoios plin de noroi. Acest drum duce la o groapă imensă, din care, doar cei care se dovedesc puternici reușesc să iasă ca să se curețe de toate poverile sufletești.

Dar cu această schiță am abandonat total ideea , deși am studiat nudul după mai mulți artiști celebri iar demersul s-a oprit la o reproducere după Albrecht Dürer.

De-a lungul anilor de studiu, am abordat invariabil tematica autoportretului. Am abordat autoportretul în două culori, fără alb sau negru, în maniera Pop-Art, expresionist, din memorie, schițat rapid etc.

Respingând ideea de autoportret datorită saturației temei abordate în mai multe rânduri, am ajuns tot la „eul detestabil”. Autoportretul se identifică cel mai bine cu tema, fiind cea mai curată confesiune. Artistul cu sine însuși în fața adevărului, ce privește introspectiv asupra vieții sale.

Investigațiile și cercetările pe tema autopotretului ca parte a unei confesiuni s-au relansat, căutând suport și în alte elemente care să îl poată susține. Introspecția a dus cu gândul la meleagurile copilăriei, la locurile sacre intangibile, acolo unde m-am format ca om.

Imaginarea unui cadru perfect al peisajului deluros dobrogean a fost destul de dificilă deoarece am vrut să fie ceva reprezentativ pentru întreaga comunitate, nu doar pentru mine.

Istoria bisericuței de cretă ținută secret, departe de vizitatori, a cerut parcă să facă parte din confesiunea mea.

Spun asta, deoarece în timpul cercetarilor la un anticariat din Galați, în căutarea unei cărți despre autoportret, am dat peste o carte intitulată Arta Creștină în România. Fiind un subiect interesant am deschis aceasta carte la întâmplare, am descoperit numele orașului Basarabi (actualmente Murfatlar ) și m-a cuprins instant o emoție cu gândul că nimic nu este întâmplător. Această carte rară, care a aparținut unui preot, a ajuns în mâinile mele, ca să pot redescoperi Bisericuța.

Dar până la urmă, dacă am asocia fiecărei stări sufletești câte o notă muzicală, cred că vă propun un refren prin de note joase și grave care culminează însă neasteptat cu o mare bucurie. Bucuria de a te refugia în frumosul trecutului care influențează până la urmă și prezentul.

Bucuria prezentului marcată pentru mine de o familie frumoasă trebuie să găsească rezonanță și în împlinirea profesională. Și cum cei dragi nu pot decât să-ți ofere un suport, artistul, rămâne în situația în care trebuie să creeze și să simtă împlinirea menirii sale și printr-un exercițiu de introspecție.

Pentru orice călătorie, chiar și imaginară este nevoie de un vehicul. Vehiculul cu care pictorul face această incursiune este pensula. În urma voiajului pânza surprinde imagini din trecut asemenea unui cronovizor. Numai că acest cronovizor reprezenta doar o mașinărie cu existența incertă, despre care se spune ca nu putea să surprindă decât imagini din trecut fără a reuși să transmită și emoția in prezent..

2.3 Materiale suport folosite

Pânza, ca și suport, ușoară și rigidă în același timp, îndeplinește în cel mai clasic mod, funcția de purtător al straturilor de vopsea. Cel mai important avantaj al pânzei este contactul deosebit pe care îl oferă pensulei.

Neajunsurile pânzei se văd în timp, atunci când tensiunea din pânza întinsă pe șasiu scade sau când țesătura se strânge și deteriorează pictura datorită valurilor care apar.

Am folosit 9 panouri de pânză din care 3 panouri de dimensiune 50×100 cm ce redau peisajele și 6 panouri de 50×50 cm care redau seria autoportretelor.

Aceste pânze le-am montat pe un cadru de lemn ca niște piese de puzzle ce alcătuiesc un alt autoportret.

Oricare ar fi materialul folosit în pictură, el este amestecul dat de praful colorat numit pigment cu un lichid aglutinant numit liant. Acesta permite o manevrare ușoară a pigmentului. Liantul fluidificat printr-un lichid volatil, este un produs capabil să se solidifice la uscare. Am folosit culori pe bază de apă, tempera, pigment, adăugând adeziv pentru a spori aderența la suport.

Experimentarea tehnică în pictură este abundentă și în ea pare să se întrevadă o tendință logică de îndepărtare de plasticitatea mediumurilor uleioase înspre caracterul liniar al mediumurilor apoase. Imitația naturalistă nu mai este principiul călăuzitor al picturii.

Am folosit tempera în special datorită aspectului său mat, a prospețimii tonurilor și facilității cu care se suprapun straturile de culoare, dând un aspect cretos, parte structurală a peisajului pe care îl redă. Tempera are și neajunsuri, deoarece cere o oarecare rapiditate în modelare, iar tonurile se modifică la uscare.

Tempera este adecvată pentru pictura în gama înaltă (culori deschise), lucru greu de obținut în cazul culorilor în ulei. Culorile închise în tempera tind să arate murdare și obscure.(Daniel V. Thomson jr. Practica picturii în tempera, Editura Sophia, București, 2004)

2.4 Percepție vizuală și organizare in demersul realizarii lucrării

O lucrare artistică trebuie să trezească interesul privitorului, să-i stimuleze imaginația în căutarea semnificației, a mesajului încriptat. Aceasta trebuie doar să sugereze, pentru a lăsa privitorul să își creeze propria versiune a realității.

Ochiul privitorului în mișcarea sa trebuie să cuprindă tot spațiul pictural. Acest spațiul plastic , în termeni tehnici, poate fi precizat prin două componente: cadrul și câmpul plastic. Cadrul plastic delimitează printr-o linie de separare spațiul intern de spațiul extern înconjurător, cu scopul de a proteja spațiul interior de influențele nedorite din exterior.

În cazul lucrării de față, spațiul pictural este creat de compunerea mai multor cadre, care protejează conținutul lor, dar, în același timp, acestea fac parte dintr-un câmp plastic. Acest câmp plastic este definit ca o plasă energetică de puncte, linii și planuri aflate sub tensiuni constante, constituindu-se în axe, diagonale și centre compoziționale. (M.J. Bartos – Compoziția în pictura Ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Polirom, Iași, 2016)

Spațiul plastic al lucrării este o manifestare în maniera figurativă, cu anumite efecte ce țin viziunea plastică ușor gestualistă.

Pentru a reda cât mai bine spațiul și în special cadrele plastice am făcut mai multe simulări grafice folosind o multitudine de efecte.

Aceste simulări au ținut locul schițelor. Acestea m-au ajutat să obțin mai multe variante într-un cadru destul de realist, bazat pe fotografie. Dacă la primele încercări schițele m-au dus din start într-un orizont suprarealist, închipuit, ca într-un vis urât, aceste prelucrări fotografice m-au ajutat să redau realitatea, expresivitatea fetei și să folosesc picturalitatea fără inhibiții.

Polipticul organizat pe 9 panouri, are conotații speciale. Cifra 9 semnifică sfârșitul unui ciclu, realizarea unui obiectiv, îndeplinirea unei profeții. Toate aceste semnificații își găsesc sensul în această lucrare de licență.

În prima parte a demersului de realizare a lucrării m-am ocupat de nucleele acestei lucrări și anume autopotretele ce sugerează diferite stări de spirit. Am lucrat până la stadiu de ebosa și am trecut la următoarea etapă: peisajul dobrogean.

Am căutat foarte multe cadre pentru a reda un peisaj care să definească cât mai bine confesiunea privind nostalgia timpului pierdut. Investigațiile au debutat prin căutarea în propriile albume de fotografii, apoi am apelat la rude, prieteni și internet. În cele din urmă am ales o panoramă perfectă plină de semnificații. Pe de-o parte orășelul Murfatlar cu tot tumultul său, iar de cealaltă parte dealurile aride, sterpe, iar în centru bisericuța, lăcașul imaginar al confesiunii mele. Am ajuns cu peisajul în stadiul de eboșa și trebuia să trec la următoarea etapă și anume să pictez o cascadă.

Momentul de blocaj l-am depășit pictând suprafața pur și simplu gândindu-mă la straturile din subteran, dar nu a fost o acțiune foarte convingătoare. Am pictat peste o rădăcină care coresponda cu panoul de deasupra printr-un un copac firav. În cele din urmă am tăiat copacul și lasat rădăcina sa pătrunda doar în crăpăturile din altarul bisericuței rupestre.

Am reunit apoi toate panourile pe un cadru de lemn, pentru a definitiva panoul compozițional. Pentru a lega întreaga compoziție, am schițat integrarea autoportretului global. Apoi folosindu-mă de cromatică am stabilit dominanta caldă ce contrastează cu răceala culorilor alb și albastru și incercand sa evidențiez mult mai bine acest autoportret. Ca să sugerez contopirea acestuia în relieful dobrogean am finisat cu efecte de cretă folosind pigmenți.

Echilibrul general al lucrării este susținut de alte centre secundare de echilibru ce se detensioneaza spre conturul profilului unui autoportret.

Echilibrul în relația sus-jos are mai multe semnificații; a urca, a te ridica înseamnă a învinge o rezistență, a triumfa, iar a coborî, a cădea semnifică cedarea împotriva forței gravitaționale , o supunere pasivă.(Rudolf Arnheim-Artă și percepția vizuală)

În peisajele realiste, porțiunea inferioară tinde să aibe o pondere mai mare, centrul de greutate fiind plasat sub centrul geometric, la fel si in cazul prezentei lucrari.

În relația stângă-dreaptă, vizual ponderea este ditribuită inegal, printr-un vector dinamic ce urcă începând din partea stângă jos. Toate obiectele din spațiul pictural par mai grele în partea dreaptă a lucrării de aceea altarul bisericii capata o importanta aparte.

În ceea ce privește contrastul ajută la diferențierea obiectelor din plan depărtat de cele din plan apropiat. Valorațiile de culoare pot fi uneori atât de apropiate încât este necesară atenuarea.

Pasajele sunt necesare pentru a tempera tensiunea dintre două complementare. Acestea trebuiesc separate prin introducerea unei zone de tranziție al cărei scop este de a pregăti ochiul în timpul mișcării lui.

Capitolul III Descrierea si analiza lucrarii

Lucrarea prezentată este o compoziție serială de șase autopotrete, în ipostaze expresive diferite, pe care am căutat să le integrez într-o compoziție mai amplă, într-o configurație complexă. Aceast panou poliptic, ce reunește elemente de figura umană cu elemente de peisaj, se justifică prin prisma ideii centrale a lucrării de licență și anume aceea de Confesiune, care în opinia mea, cere o anumită viziune integrativă asupra formelor.

Prin contopirea portretelor mici cu peisajul precum și prin transformarea portretului mare într-o nouă formă de relief, ce îmbrățișează materia caldă a calcarului din zona Dobrogei, este totodată asimilat și altarul stravechii biserici creștine .

Astfel spațiul plastic – chiar dacă oferă unele indicii de perspectiva renascentistă – rămâne totuși un spațiu simbolic, cu elemente supraetajate și cu respectarea bidimensionalitatii suportului.

Asocierea autoportretului cu acest peisaj simbolic – având profunde implicații personale- constitue un adevărat exercițiu de introspecție, așa cum ar trebuie să fie cu adevărat o confesiune sinceră.

De altfel cele șase panouri mici, cele care conțin portretele, generează un ritm de stabilitate și ordine, aflându-se într-un raport proporțional față de piesele mari și față de întreg ansamblul.

Una dintre direcțiile de citire vizuală a lucrării de față este și aceea a apartenenței fiecăruia dintre noi la un anumit loc geografic și la un anumit moment pe axa timpului. Aceste coordonate – spațiu și timp – pot deveni factori definitorii pentru cei mai mulți dintre noi.

Contraste cromatice

-cald –rece (neutrul preia funcția recelui) și complementar (albastru cu orange)

-rolul alburilor este de a amplica aspectul cretos ca o dorinta avida de identificare cu sfecificul locurilor

– texturari plastice obtinute prin pensulatie, cu ajutorul cutitului si prin dripping,

– linia subliniaza dominanta spatiala, luand conturul unui profil al unei fete umane.

Expresiile chipurilor seriale de ganditor, indurerat, critic, increzator, trist, intrebator se intrunesc intr-o expresie nostalgica a timpului pierdut.

3.1 Descrierea peisajului dobrogean

Peisajul din lucrarea prezenta este o priveliste panoramica a orasului Murfatlar din timpurile actuale. Am folosit culori neutre, gri-uri cu accente de rosu si oranj, verde sap, ocru si o gama variata de albastru. Dominanta acstui cadru este una rece.

Cerul destul de misterios nici senin nici innorat este in consonanta cu starile sufletesti prezentate in seria de autoportrete.

In prim plan, pe varf de deal, departe de tumultul orasului, putem observa cladirea gri, popular denumita Bisericuta, uitata de vremuri si lasata in paragina, adevaratul simbol al orasului.

Importanta pentru deslusirea confesiunii este istoria orasului Murfatlar, care începe cu mult timp in urma. Prima asezare de pe aceeste meleaguri s-a descoperit a fi veche de peste 1200 de ani. O descoperire arheologica atesta existenta aceestei localitati înainte de anul 992 e.n. La cariera de creta din dealul numit Tibisir, în anul 1957 s-au descoperit sapate în stanca bisericute rupestre, galerii pentru morminte, locuinte de suprafata construite din blocuri de piatra. Arheologii au stabilit ca este un ansamblu rupestru –o straveche asezare omeneasca.

Date despre istoricul localitatii apar în documente existente dupa anul 1800. Prima denumire sub care a fost cunoscuta localitatea a fost aceea de Murfatlar. Denumirea de Murfatlar vine de la cuvântul tataresc “Murvet” care înseamna “om generos”. Aceasta denumire s-a transformat în timp în “Murfat”, apoi în “Murfatlar”, adica urmasii lui Murfat.

Asezarea dobrogeana a fost populata dupa anul 1855 de o garnizoana turceasca, apoi de tatarii adusi din Crimeea. Ei au construit o geamie si câteva case.

În anul 1924, când, în urma disputelor politice dintre țărăniști și liberali, numele se schimbă în Basarabi. În anul 1965, localitatea revine la numele de Murfatlar, pentru ca în anul 1980, numele să se schimbe din nou în Basarabi.

Intr-un ritm propriu, orasul a continuat sa se dezvolte datorita acestui sol binecuvantat. Fabrica de creta si crama Murfatlar a adunat populatie din toate colturile tarii. Locuitorii convietuiesc indiferent de origine si religie printre acestia se regasesc romani, tatari, romi, turci, lipoveni, unguri, bulgari.

Teritoriul localității este situat pe platforma dobrogeană prebalcanică, relieful fiind format din versanți cu pante line ale unor confluențe de văi. În aceasta localitate converg văile Seacă, Basarabi, Șerpelea și a Siminocului, toate afluente Canalului.

Sunt prezente trei forme de relief distincte: dealuri 80-130 m (Maltezeanu), ghermea (movile) 15-80 m (Siminoc), văi (Carasu, Siminoc, Șerpelea).

Așezarea pe valea Carasu a localității Murfatlar are la sud dealuri de cretă, cu înălțimi de 100-105 m, formate din straturi de cretă albă, ce alternează cu straturi subțiri de argilă cenușie, dealuri de pe care în zilele senine se pot vedea colinele și dealurile din sud-vest spre Adamclisi.

Acest oras este locul formarii mele, al descoperirii vocatiei de pictor si izvor al redescoperiri sufletesti.

Acest peisaj unic si fascinant m-a inspirat in crearea cadrului optim al desfasurarii trairilor emotionale al prezentei lucrari. Terenul uscat si arid rezoneaza cu trairile sufletesti.

In acest peisaj dobrogean, punctul plastic ia forma petelor obtinute prin manuirea cutitului prin presarea usoara a suprafetei, urmata de o curatare a suprafetei, tehnica numita swipe. Prin aceasta medoda se obtin pasaje spectaculoase.

Linia este data de formele de relief, ce au o panta abrupta. Urcarea acestei pante semnifica o victorie, iar coborarea o infrangere.

Albul cretei este culoarea care reflecta lumina, simbol al credintei, l-am folosit predominant in intreaga lucrare, pentru a intra intr-o atmosfera divina. De asemenea, aceasta predominanta de alb te trimite intr-un spatiu atemporal…

Dominanta calda formata din ocru si oranj, imbie la un cadru calm de meditatie si visare.

Sporadic gasim verde sap in amestec cu ocru, albastru si sienna arsa. Cerul desi ocupa o suprafata mica a panoului, este mai senin, intrezarind un strop de speranta.

Incadrarea acestui peisaj poetic am realizat-o cu scopul de a amplifica simturile.

Dealurile aride, lipsite de vegetatie, in alta conotatie pot lua un alt sens si acela de mormant, precum spune Biblia in capitolul Facerea (Geneza) 3 punctul 19 „In sudoarea fetei tale iti vei manca painea ta, pana te vei intoarce in pamantul din care esti luat; caci pamant esti si in pamant te vei intoarce" http://www.ebible.ro/biblia/romana/ortodoxa/facerea/3/

Sprancenele cresc precum niste lastari ai copacului taiat din temelii. Lastari ce simbolizeaza trezirea la viata a vocatiei.

3.2 Descrierea seriei de autoportrete

Aceasta serie de autoportrete reprezinta panoul central al acestei lucrari. Formata din sase autoportrete. În numerologie cifra 6 face parte din suita cifrelor pozitive 3,6 și 9 și i-au fost asociate multiple semnificații mistice și spirituale care își găsesc corespondentul în natură și în spiritul uman al fiecărui individ. Cifra 6 este o cifră complexă, un centru de susținere care deține toate frâiele naturale ale Pământului și astfel preia asupra ei responsabilitatea a tot ceea ce menține echilibrul natural pe planeta noastră.

Aceste autoportrete exprima stari sufletesti comune oricarui om, care desnadajduit si deprimat, cauta in propria persoana resurse pentru a merge mai departe increzatori. In acest context, introspectia devine confesiune, avand in vedere ca aceste trairi au facut subiectul acestei manifestari artistice.

Dominanta calda ofera un tonus pozitiv contrastant cu starile sufletesti intruchipate, care desi in suferinta comunica intre ele, se sutin si se incurajeaza. avand diverse pozitionari ale capului (semiprofil orientat spre stanga si spre dreapta, frontal si profil). Privirile, unele in gol, altele directe sfidatoare, altele curioase, altele cutezatoare interactioneaza atat intre ele cat si cu celelate panouri, intarindu-le descrierea.

As fi putut sa fac trimitere la fiziognomie, care are ca scop interpretarea caracterului si destinului unei persoane. Se spune ca trairile si expresiile faciale ne pot exprimaun anumit tip de comportament.

Rodney Davies in cartea sa „ Ce ne dezvaluie fata” caracteriza „fața in forma de triunghi rasturnat amputat … se apropie cel mai mult de fata ovala, preferata de artisti, o fata cu aspect tipic feminin, avand o anume rotunjime in forma si moliciune in substanta. Ochii mari, cu gene lungi, au o stralucire atractiva… Daca aveti o fata de aceasta forma sunteti o persoana plina de caldura si afectivitate, deschisa si in general cu tonus de viata. Iubiti oamenii si va place societatea lor, incercati intodeauna sa aveti pentru acestia, numai ganduri bune…Sunteti rareori deprimat, iar o proasta dispozitie nu dureaza, din fericire, prea multa vreme. Aveti curiozitate pentru mai multe domenii, dar , mai mult decat orice, va atrag artele…”

Sunt multe similitudini in descrierea sa, unele chiar surprinzatoare, dar consider ca pana la urma accesul la cunoasterea efectiva a unei persoanei este determinant.

Plecand de la premisa mesajului transmis de expresia faciala am schitat in creion axele. De la linia părului până sub bărbie sunt trei părți aproximativ egale: fruntea, nasul și regiunea subnazală.

Construcția portretului in general si in special a ochilor a necesitat mult timp de observare și comparație.

Forma nasului desi are la bază o construcție simplă, piramidală a solicitat o raportare justa între baza, înălțimea si profunzimea sa.

Am putut observa linia gurii descendentă a colțurilor gurii căutand să surprind acele trăsături care dezvăluie personalitatea.

Toate autoportretele prezentate au o forma laconica, nefinisata, parul avand o forma sugerata de tuse largi.

In primul panou al seriei avem autoportretul ganditor ce reliefeaza o privire parca in gol blocata intr-o lume a introspectiei, in care subzista persoana si gandurile sale. Cromatic insertiile de tuse albe si albastrii induc o senzatie rece, parca personajul ar fi craiasa zapezii. Centrul de interes este la nivelul privirii misterioase.

Al doilea panou impersoneaza durerea intr-o varianta mai feminizata. Suferinta surda a unei femei care se ascunde in spatele umarului sau, cautand afectiune si sprijin. Culorile calde sunt dominante, dar elementele de expresivitate cutele si ridurile sunt in tonuri reci. Aceasta simbolizeaza straduinta in pastrarea aparentelor.

In al treilea panou regasim forta centrului vizual al intregii compozitii, „ochiul in ochi”, ce s-a format prin suprapunerea profilului mare peste privirea directa, mai mult critica decat ingaduitoare al autoportretului cu numarul 3. Acest autoportret este in dialog direct cu privitorul.

Panoul patru prezinta un autoportret increzator in propriile forte, cutezator si cu idealuri inalte, parca desprins din picturile patriotice de alta data. Barbia si privirea directionata in sus simbolizeaza optimism. Am avut in vedere redarea expresiva a unei comunicari cu divinitatea, fapt ce ne determina sa privim intr-o lumina mai buna perspectiva vietii.

In panoul 5 emotiile negative preiau controlul. Semnificatia acestui autoportret este data atat de fruntea incretita, spancenele arcuite, privirea trista, de buza cazuta, cat si de contrastul rece –cald, prin alternarea tuselor nervoase care amplifica transfigurarea. Aceasta decadere, deprimare poate fi rezultatul unui avant mult prea mare, care s-a prabusit la primul obstacol.

Panoul ce incheie seria celor sase autoportrete, este un fel de retrospectiva. Cu un registru cromatic de culori pamantii tomnatice, acest ultim autoportret il surprindem incercand sa cuprinda cu privirea celelalte autoportrete, parca intreband care este sensul , in generalitatea acestei acceptiuni…

3.3 Descrierea altarului Bisericutei

Interiorul bisericutei rupestre si in special intrarea spre altarul acesteia l-am reprezentat prin de suprafețe plane si curbe, cu forme clare, amintind de corpuri geometrice precum paralelipipedul.

Construcția acestor suprafețe plane și muchii au in vedere proportionalitatea si redarea deformarilor aparente ale planurilor. Am urmarit direcția muchiilor care fug în adâncime, comparându-le cu orizontala.

Cu acelasi registru de culori folosit in redarea seriei de autoportrete, acest panou se inscrie in liniile peisajului dobrogean descris ca o punte intre cele doua lumi : lumea de deaspra orizontului, o lume a realitatii si lumea subterana, o lume spirituala.

Simbolistica intrarii poate avea sensul unei comunicari cu o alta lume, o evadare. Lumina din spatele portalului redata de albul cretos specific reprezinta fortele diurne, pozitive si evolutive. Pasirea intr-un astfel de spatiu alb este parca conditionata de confesiune. Albul credintei si castitatii este amenintat de nepasare.

Crapaturile peretilor obtinute prin tehnica dripping, pot fi interpretate ca o reala amenintare a acestui paradis. Acestea pot fi asemanate cu radacinile adanc intelenite ale unui copac simbolic, ce isi trage seva credintei din cunoastere.

CONCLUZII

Aceasta lucrare avand tema Confesiuni, a fost creata cu scopul de a scoate la lumina anumite trairi sufletesti, comune oricarui om, prin propria reprezentare si anume prin autoportret. Intrunind un cumul motivational pragmatic, psihologic, de cunoastere am incercat sa las posteritatii aceasta lucrare de referinta, parte a propriei biografii.

Demersul realizarii lucrarii a fost unul sinuos, cu multe provocari, cu blocaje inspirationale, dar si cu momente prin care am simtit lucrarea divina. Dumnezeu lucreaza prin oameni, pentru a scoate la iveala tot ce este mai bun din noi.

Bibliografie

Frontisi Claude, Istoria vizuala a artei, Paris, Editura Rao, 2007

Cuclin Dimitrie, Teoria nemuririi, Galati, Editura Porto-Franco, 1990

Paler Octavian, Eul detestabil. O istorie subiectiva a autoportretului, Iasi, Editura Polirom, 2016

Rousseau Jean –Jacques, Scrieri despre arta, Bucuresti, Editura Minerva, 1981

UNGUREANU Dan, Observator Cultural Arte Nr. 87, 23-10-2001

http://mirelabichigeanu.ro/autoportretul-narcisism-sau-explorare-de-sine-partea-2/