Programul de studii: ARTE PLASTICE PICTURĂ [627625]

FACULTATEA DE LITERE
DEPARTAMENTUL DE ȘTIINȚE SOCIO -UMANE,
TEOLOGIE, ARTE

Programul de studii: ARTE PLASTICE – PICTURĂ
MASTERAT: Valori plastice și reflexive ale imaginii în
pictura contemporană

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Conducător științific:
Prof. Univ. Dr. Nicolae SUCIU

Absolvent: [anonimizat]

2020

2

FACULTATEA DE LITERE
DEPARTAMENTUL DE ȘTIINȚE SOCIO -UMANE,
TEOLOGIE, ARTE

Programul de studii: ARTE PLASTICE – PICTURĂ
MASTERAT: Valori plastice și reflexive ale imaginii în
pictura contemporană

De la rigoare la plasticitatea formei în
pictura cubistă – Autoportretul

Conducător științific:
Prof. Univ. Dr. Nicolae SUCIU

Absolvent: [anonimizat]
2020

3
Cuprin s

4
Argument

Experții în psihologie susțin că a lături de tine petreci cea mai mare parte a existenței și,
cu toate acestea, realizezi că nu te cunoști îndeajuns. Pentru a ajunge s ă te cunoști la modul cel
mai personal, această precocupare ar trebuie să devină priorita ră în viața ta. A șa cum spunea
filosoful chinez Lao Tzu : „Cel care îi cunoaște pe ceilalți e învățat, cel care se cunoaște pe
sine este înțelept".
Autocunoașterea este foarte importantă pentru noi, căci fără aceasta nu ne vom găsi
liniștea, nu vom putea trăi sentimentul împlinirii spirituale, iar succesul și izbânda în viață se
datorează în genere potențialului de dezvoltare personală. Astfel, considerăm ca fiind mai mult
decât o necesitate cunoașterea s inelui, a slăbiciunil or, puteril or, a lucrurilor ce ne
motivează /caracterizează, ori a talentel or.
S-a dovedit de -a lung timpului că u n mod de a descoperi toate aceste frământări ale
omului este arta, considerată fiind drept cea mai frumoasă metodă de exp rimare a gândurilor.
Prin artă putem comunica, impresiona, captiva, transmite stări și sentimente receptorului .
Marele filosof german, Immanuel Kant , spunea că „Arta nu dorește reprezentarea unui
lucru frumos, ci reprezentarea frumoasă a unui lucru .” Astfel, atelierul artistului devine
templu l său, unde -și poate dovedi că are șansa de a se crea și remodela.
Artele de astăzi impun tot mai mult transformări, interv enții și model ări ale realit ății.
Această t ransfigurare presupu ne desprinderea de mod el, utilizarea imaginației euristice,
înaintarea într -o direcție inedită sau creatoare.
Un bine cunoscut și controversat curent artistic a l cărui caracteristică specifică este
transfigurarea este cubismul. Și î i spunem controversat deoarece, încă din perioada apariției și
până astăzi, sunt critici de artă și artiști ce îl contest ă și îl consideră o decădere completă a
picturii. Cu toate acestea, mulți dintre cei ce se împo triveau acestei tendințe au ajuns să adopte
elemente ale cubismului în picturile lor deoarece, lăsând la o parte toate criticile și răutățile,
efectele cubismului sunt cu adevărat remarcabile.
Cubismul este considerat artă permisivă deoarece îngăduie abandonarea perspectivei și
a realismului, face posibilă explorarea formelor și are o deschidere pătrunzătoare spre arta non –
reprezentativă. De asemenea, scoate în evidență concepții precum abstractizarea,
geometrizarea, simbolismul , distorsiunea, fragmentarea și iluzia și permite ca obiectele
reprezentate să fie trecute printr -un filtru propriu și diferit .
Ajungem astfel să discutăm și despre necesitatea a utoportretiz ării, căci ea reprezintă o
altă modalitate de cunoaștere a sinelu i și suntem cu toții conștienți că doar uitându -ne în oglindă
nu înseamnă că ne cunoaștem ori că ne -am descoperit . Pentru a afla cu adevărat cine suntem

5
este foarte important să fim prezenți, analitici și să acordăm un moment de reflecție asupra
persoanei oglindite.
Cu toate acestea, timpul a dovedit că autoportretul nu este întotdeauna o mărturisire
despre sine, deoarece nu reflectă doar trăsăturile cele mai personale și individuale ale
individului. Deseori artistul se alege pe sine ca model din sărăcie sau comoditate, dar mai ales
pentru exercițiu.
Astăzi în schimb, nu putem vorbi neap arat despre autoportretizarea realizată din
comoditatea artistului sau din nevoia de exersare. Interesul pentru acest subiect este tot mai
crescut în socitate și asta din dorința narcisică de a fi observat și admirat. Din păcate, în aceste
vremuri moderne și tot mai superficiale, aproape oricine își poate reprezenta propri a înfățișare
printr -o simplă ecranizare. Astfel, f armecul autoportetului în accepția sa clasică se pierde ușor
și greu își mai găsește rostul , iar în ceea ce -l privește pe autor, constatăm că se confruntă cu o
dilemă majoră, și anume: „Cât de sincer se poate înfățișa?”, „Cât din cel oglindit capătă
contur?”, „Cât îi aparține cu adevărat din ceea ce observă ?”, și „În ce proporiții are curajul de
a se lăsa de scoperit în fața lui și a celorlal ți?”.
Așadar, vom observa pe parcurul acestei lucrări că autoportretul s -a născut și a înflorit
odată cu apariția ideii de identitate și s -a transfigurat pe parcurs, aparținând în zielele noastre
unui registru semantic cu totul și cu totul diferit.

6
Capitolul 1: Istoria apariției autoportretului

În toate domeniile artei întâlnim modalit ăți de transpunere a aspectului fizic și a
universului interior a l individului – portret literar, portret fotografic, portret sculptat, portret
pictat . Aspectele specifice ale portre telor, create și trecute prin filtrul personal al maeștrilor, au
influențat direct sau indirect apariția și progresul portretizării.
Dacă am încerc a să definim noțiunea de portret am fi tentați să facem o asociere cu
originali tatea omului care, deseori, nu se rezumă doar la cea exterioară. Prin portret izare se
constituie noi forme și modele de prezentare a sinelui. Arta portretului are nu doar rolul de a
transpune calitățile exterioare ale persoanei , dar și de a rel iefa caracterul unic și special al
acestuia. Cercetarea genului portret din optica axiologică descoperă noi perspective în percepția
personalității umane .
Portretul s -a impus destul de târziu ca gen în artă , mai exact în pictură. P rimele
reprezentări ce dateaz ă încă din Antichitate înfățișează chipurile zeilor din Grecia, Egipt sau
Roma. De asemenea, astfel de picturi se mai regăsesc și în sculpturi egiptene sau pe vase
grecești . Aceste lucrări înfățișau , de regulă, o împletire a viziunii corpului omenesc cu viziunea
din profil, calmul, măreția expresiilor și seninătatea .

Zeii Egiptului – Mitologie egipteană

7
Primele portrete reprezentate în forma lor pură au apărut la sfârșit Evului Mediu.
Această perioadă cuprinde importante curente artistice și perioade, arte naționale și regionale,
genuri, renașteri, lucrări ale artiștilor și artiștii înșiși. Cel mai mult s e axa pe sculptură , decorarea
manuscriselor și arta mozaicului . În mare parte, erau înfățișate personaje din religie sau
chipurile suveranilor.

Hristos Pantocrator – icoană mozaic, din Hagia Sophia , datată în sec. al XII -lea

În secolele următoare scopul artiștilor se schimbă. Aceștia vor să lase în amintire nu
doar portrete ale modelelor întruchipate ci și propria imagine și propriile impresii despre acele
vremuri. Astfel ajungem să discutăm în sfârșit și de genul autoportretizării.
Un exemplu concret de autoportr etizare din perioada Renașterii ar fi acela când cel mai
mare interes al oameni lor îl reprezenta religia, iar autorii considerau că ar fi de cuviință să se
ilustreze în starea de pocăință , rugăciune și aspirație spirituală . Acest gen a devenit foarte
popular vremurilor, cu toate că mulți îl considerau un act narcisic și excentric.

8

Autoportret, Albercht Durer, ulei pe lemn, 1498

Durer idealizează, autoportretul devenind o demonstrație perfectă că omul este
imaginea Domnului (Imago Dei), pentru că poate reflecta divinitatea în două direcții. Pe de o
parte, ca model, obiect al picturii, Durer se creează după imaginea lui Dumnezeu; p e de altă
parte, ca un făuritor, artist creativ, care ne arată prin arta sa că poate înfăptui aceleași lucruri
ca divinitatea.”1

Printre cele mai vechi proiecții care au supraviețuit după Antichitate sunt considerate
„Omul cu turban roșu ”(1433) , lucrare ce aparține pictorului renascentist J an Van Eyck și
creația pictorului curții regale franceze, Jean Fouquet, „Autoportret în miniatură ”(c. 1450) .
Chipul lui Van Eyck mai poate fi observa t și în oglinda din centrul lucrării intitulate „Portretul
soților Arnolfini” (1434) . Pictorii italieni renascentiști practicau acest mod de înfățișare a
propri ei imagini deoarece evitau producerea autoportretelor formale.

Autoportret în miniatură , Jean Fouquet, (c. 1450).

1 Koerner Leo, Joseph, the Moment of Self Portraiture in German Renaissance art, The University of Chicago
Press, 1993, p. 77, traducere

9

Tot î n această perioad ă de înflorire a culturii renascentiste , au început să apară în operele
maeștrilor trăsături simbolice. Drama și experiențele emoționale sunt din ce în ce mai des
întâlnite. Un exemplu concret ar fi lucrarea lui Michelangelo Buonarroti , „Judecata de Apoi”
de pe fresca din Capela Sixtină, care și-a folosit imaginea când l -a pictat pe Sfântul Bartolomeu
în (1536 -1541) .

Judecata de apoi, Michelangelo Buonarroti , fragment de frescă din Capela Sixtină, 1541

Portretul soților Arnolfini ,
Jan Van Eyck, 1434 Omul cu turban roșu, presupus autoportret,
Jan Van Eyck, 1433

10

Odată cu Renașterea , cu apariția picturii de șevalet și a uleiurilor de pânză observăm că
autoportr etizarea și portretistica capătă un rol special ce are drept consecință dezvoltarea
conștiinței personalității artistului și înrădăcin area indiscutabil ă și pentru totdeauna în artă.
Un geniu al autoportretizării este olandezul Rembrandt Van Rijn ce a realizat peste 40
de reprezentări , începând din tinerețe și până spre sfârșitul vieții. Acesta ne împărtășete viața
lui ca printr -un soi de mărturisire autob iografică.
„Peste patruzeci de autoportrete semnate sau atribuite lui Rembrandt s -au păstrat pînă
în zilele noastre. Acestea se pot studia și prin prisma dezvoltării stilului său artistic.
Autoportretele sale de început apar ca lucrări cu multe detalii, c aracteristice timpului din punct
de vedere al abordării plastice, însă ele devin mai puțin elaborate mai târziu. Tablourile de
maturitate sunt pictate în tușe păstoase, viguroase, care acordă o importanță majoră
suprafeței. Autoportrele din ultimii ani sun t aproape schițate și ne trimit cu gândul la o
abordare impresionistă.”2

1629 1642 1660

În secolul al XVIII – lea autoportretistica este marcată de pictorii: William Hogarth,
Thomas Gainsboroug h, John Constable , Jean Baptiste Simeon Chardin , Elisabeth Vigee –
Lebrun și mulții alții.
Secolul al XIX-lea, este plin de narațiune și expresivitate, iar dintre lucrările pictorilor
Francisco Goya (1800), Eugene Delacroix (1837), Claude Monet (1884), Paul Cezanne (1881),
Henri de Toulouse -Lautrec (1883), Edouard Vuillard (1889 ), se remarcă prin originalitate cea

2 Pescio, Claudio, Rembrandt, Art masters, Mineapolis, MN, Oliver press, 2008, p.54, traducere

11
a lui Gustave Courbet , care se înfățișa la locul de muncă (atelierul) în cojurat de prieteni în
partea dreaptă și dușmani în partea stângă.

„Autoportretul artistului” , Gustave Courbet, ulei pe pânză, 1854–1855

O altă lucrare a lui Gustave „Omul disperat” ilustrează atmosfera acelor timpuri
îmbibate de schimbări sociale, de revolte și revoluții. Spre deosebire de predecesorii săi, acesta
descoperă o plăcere în a se autoportretiza: Courbet disperatul, Courbet muzicianul, Courbert
contemplativul, mulțumit și relaxat într-una din zilele vieții sale, el poate fi de f iecare dată
altul.

„Omul disperat”, Gustave Courbet, ulei pe pânză, 1847

12
Tot în secolul al XIX-lea Vincent Van Gogh ilustra prin autoportretele lui declinul
emoțional și fizic. Era mereu răzvrătit, artistul mereu nemulțumit, neîmpăcat cu soarta , într -un
cuvânt spus, prototipul neînțelesului.

„Era ca un om torturat de o mie de demoni, avea în față ani întregi în care să -și
desăvârșească pânza, dar ceva dinlăuntrul lui îl silea să se frământe neîncetat, douzeci și patru
de ore din douăzeci și patru. Până la urmă ajungea să fie atât de stăpânit de patimă și de
exaltare încât dacă -i ieșea cineva în cal e, izbucnea într -o criză de nervi.”3

1886 1887 1889

Autoportrete , Vincent Van Gogh, ulei pe pânză

Un caz asemănător vieții lui Van Gogh este cel al Fridei Kahlo, care a îndurat multe
greutăți și suferinț e, unele din pricina căsniciei, iar altele din pricina problemelor de sănă tate
majoritatea fiind provocate de teribil ul accident auto ce l -a avut în tinerețe. Recuperarea
îndelungată la care a fost supusă a făcut -o să se izoleze complet de lume și astfel începe să se
reprezinte pe sine, ca refulare a suferinței îndurate. Totodată, prin autoportretizare găsește
modalitate a de eliberare , afirmând în nenumărate rânduri că se pictează pe sine, pentru că mult
prea adesea este singură și pentru că este subiectul pe care îl cunoaște cel mai bine.
În viața ei relativ scurtă, artista ne obligă să facem cunoștință cu veridicitatea emoției și
a trăirilor sale prin forța portretelor sale.

3 Stone, Irving, Bucuria vieții, Iași, Polirom, 2012. p.2017

13

Coloana frântă, Frida Kahlo, ulei pe pânză, 1944

Arta secolului XX îi are ca reprezentanți ai curentelor artistice : expresionismul,
cubismul și impresionismul pe Piet Mondrian (1900), Marc Chagall (1910), Joan Miro (1917),
Ernst Ludwig Kirchner (1925 ) și mulți alții. Pe parcursul acestei perioade aceștia înregistrează
autoportrete stilistice impresionante . De exemplu, pictorul expresionist german, Edvard Munch
încerca să -și facă cunoscut destinul prin autoportretele sale realizate în mod regulat . Pe de altă
parte, Lovis Corint, repre zentant al expresionismului și impresionismului, realiza în fiecare an
de ziua sa câte un autoportret, cel mai faimos dintre toate fi ind considerat „Autoportret cu
schelet ” (1896).

Autoportret cu schelet, Lovis Corint, 1896

14

Autoportret cu o sticlă de vin, Edvard Munch, 1906

Un alt artist al secolului XX este spaniol ul Pablo Picasso , care avea să revoluționeze
mișcarea artistică cu controversatele lui abordări picturale. Bineînțeles că și acesta a realizat o
gamă largă de portrete autobiografice, în care se reprezint a în diferite etape ale carierei sale
artistice. În autoportretele lui, cea mai captivantă imagine este privirea, o privir e pătrunzătoare,
încrezătoare, care ascundea de fapt temerile și gândurile cele mai ascunse ale acestuia.

1901 1907 1917 1965

Autoportret e, Pablo Picasso

Autoportretistica din perioada contemporană s e îndreaptă î n toate direcțiile artei vizuale.
Pentru a crea momente emoționale care să transmită idei și stări de spirit, artiștii încearcă să -și
reprezinte figura din propria lor perspectivă, fie ea subiectivă s au distorsionată intenționat.
În arta românească autoportretizarea nu s -a încadrat niciodată printre principalele
mijloace de exprimare vizuală. Datorită conjucturii politice și ideologi ce artiștii au fost mereu
preocupați de alte teme. În încercarea de a -și defini propriul stil, artiștii români îmbină

15
elementele modernismului cu cele ale tradiționalismului. Astfel, s -au remarcat următorii:
Nicolae Grigorescu , Ștefan Luchian , Gheorghe Tattarescu , Theodor Aman , Ion Andreescu ,
Nicolae Tonitza , Gheorghe Petrașcu , Theodor Pallady .

România descătușată,
Gheorghe Tattarescu, 1866 Țărancă din Vlasca,
Gheorghe Tattarescu, 1868
Țiganca de la Ghergani,
Nicolae Grigorescu, 1872 Țărăncuță cu basma verde,
Ion Adreescu

16
1.1.Nevoia de autoportretizare

Psihologii susțin că a utoportretizarea se naște din nevoia de formare a propriei
individualități și din nevoia de comunicare a noastră cu lumea externă. Acest proces este supus
unor operații de discriminare, combinare și identificare , prin care avem tendința de a ne delimit a
de ceilalți semeni și de obiectele din ju r, pentru a p ercep e și pentru a ne percepe pe sine cu mai
multă ușurință . Comparându -ne cu cei din jur, după o serie de indicatori sau caracteristici
individuale, ajungem să ne apropiem sau să ne îndepărtăm unii de alții și să ne formăm astfel
imaginea propriei individualități.
Menținerea identității presupune o oarecare asumare a originalității care poate avea
efecte indezirabile sau condamnabile în plan social, însă în plan psihologic -individual aceste
manifestări comportamentale mențin s tarea de bine și echilibrul emoțional. Din păcate, timpul
a dovedit că oricât ne -am strădui să ne integrăm în plan social vom fi mereu judecați și
neînțeleși , de aceea cunoașterea și acceptarea sinelui este o necesitate pentru a trăi în liniște și
împăcare. Versurile lui George Coșbuc întăresc aceste afirmații :

„Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea!
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea?"4

Vuiesc în mintea noastră două întrebări primordiale: „Ce reprezintă un autoportret în
artă?” și „De ce simțim nevoia să ne autoportretizăm?” . Bineînțeles că r ăspunsurile acestora
fac trimitere la autoportretele artiștilor ce se regăsesc în fiecare mișcare sau curent artistic ,
începând cu perioada Renașter ii și avem confirma rea că aces ta serve a dorinței lor de
autocunoaștere , autoconstruire, autoeducare și categoric de depășire a condiției umane .
Autoportretizarea este de altfel, instrumentul menit a fi sursă de inspirație veșnic la îndemâna
artistului.
Din punct de vedere psihologic, afirm ăm că percepția reflecției noastre este diferită cu
a celor din jurul nostru. De altfel, știm bine că pictorii sau sculporii se vor evalua întotdeauna
dintr -o perspectivă mult mai critică și se vor reprezenta într-o manieră care să confere indicii
despre per sonalitatea lor proprie și nu neaparat despre aspectul exterior, trăsăturile și constituția
corpului.

4 George Coșbuc, „Moartea lui Fulger”

17
„De ce se vor evalua întotdeauna dintr -o perspectivă mult mai critică?”. Artiștii,
răzvrătiții, neîmpăcații, neînțeleșii sunt de cele mai mult ori supuși ispitei egocentrice, cel mai
probabil datorită conflictelor interioare.
Am auzit cu toții, măcar o dată, L egenda lui Narcis , care a fost binecuvântat cu o
nemăsurată frumusețe de care t oți oamenii, tineri sau bătrâni, bărbați sau femei, se îndrăgosteau
de cum îl vedeau. Indiferența lui îi determina pe mulți dintre aceștia să se sinucid ă, una dintre
victime fiind nimfa muntelui, Echo. Narcis , în schimb , nu a rămas nepedepsit de zeița Nemesis
și ajunge să se îndrăgostească de propriul chip , oglindit în luciul unei apei. Gândul că nu -și va
aparține niciodată și neputința de a se reîntregi cu ființa după care tânjea îl măcinau încetul cu
încetul și astfel apelează la suicid .
„În cazul lui Narcis, împlinirea iubirii de sine sau unirea cu imagine a din adâncuri cere
o coborâre în inconștient sau moarte simbolică.”5

Narcis, Caravaggio, ulei pe pânză , 1599

5 Edinger, Eduard F., Ego and Archetype, 1972, Nemira 2014, p. 224

18
În cazul lui Narcis, descoperirea sinelui a fost prea mult, iar dorința de a -și aparține i -a
luat locul nevoii. O limită în toate este de droit, iar clipa conștientizării și a redescoperirii ar
trebui să reprezinte cheia de boltă a existenței fiecăruia.

„Prejudecata că Narcis se iubește ca un edolatru trebuie, așadar, evitată, dacă vrem
să ferim ideea de autoportret de suspiciuni tulburi. În definitiv, din câte știm, cei care se iubesc
excesiv pe ei înșiși, nu prea au obiceiul să -și înfingă pumnalul în in imă. Când au vărsat sânge,
au preferat să -l verse pe al altora. Mi se poate obiecta, desigur, că grecii au vrut să arate prin
această legendă, că și în cunoașterea de sine, pe care o recomandau stăruitor, trebuie să existe
o limită. Deci, de ce să complicăm lucrurile? Cred, însă, că trebuie să le complicăm dacă vrem
să înțelegem deosebirile. Dacă ar fi găsit în sine motive destul de puternice pentru a trăi, Narcis
nu s-ar fi sinucis. Sinuciderea lui nu e atât consecința cunoașterii de sine, cât eșec ul ei. Așa
stând lucrurile, el ar fi renunțat cu siguranță să își facă autoportretul dacă ar fi fost artist.”6

6 Paler, Octavian, Eul Detestabil, Ed. a 2 -a, Iași, Polirom, 2010, p.12

19
Capitolul 2: Premizele cubismului

„Inutil este acoperit curcubeul, anotimpurile freamătă, mulțimile aleargă spre moarte,
știința desface și recompune ceea ce există, lumile se îndepărtează pentru totdeauna de
concepția noastră, imaginile noastre fugare se repetă sau își reînvie inconștiența, culorile,
mirosurile, zgomotele ce lovesc simțurile noastre ne surprind, apoi dispar în natu ră.”7

Mario de Micheli mărturisește în rândurile sale că frumuseț ea nu este etern ă, și că noi
ca oameni ne formăm conceptul genezei și al sfârșitului lumii , conștienți fiind că spiritul nu a
avut un început și nu va înceta niciodată să existe. Tot ce ne înconjoară se află în continuă
schimbare, în special societatea, deoarece este influențată de legile politice, inovație, natalitate.
Din păcate, chiar dacă lumea este pregătită sau nu, ceea ce a fost cândva nu va mai fi , iar noi
nu vom mai putea trăi nicicând ziua de azi, fiindcă urmează cea de mâine și, bineînțeles, va
începe diferit de cea de azi .
De-a lungul timpul am observat că și arta a deviat de la traseul de la care a pornit inițial.
Artiștii s-au străduit mereu să țină pasul cu această revoluție a schimbării , din dorința de a
evolu a, experi menta și chiar de a se reinven ta. E adevărat că mulți pictori preferă încă să
realizeze lucrări folosindu -se de modele naturale precum : oameni, plante, pietre și multe altele ,
însă majoritatea au ales să se detașeze de aceste tipare și să exploareze valențele inteligenței ce
domin ă puternic instinctul. Din această coliziune se naște arta formelor , arta abstractizării și a
reprezentării geometrizate, mai exact Cubismul.
Primele repre zentări ale cubiștilor au fost extrase din scrisoarea lui Cezanne destinată
lui Emil Bernard, în care spunea: „Natura să fie tratată cu ajutorul cilindrului , sferei, conului,
totul pus în perspectivă”8. Scrisoarea a fost redactată în 15 aprilie 1904 și s -a publicat doar în
1907, perioadă în care Cezanne nu a reprezentat niciodată în tablo rile sale ceea ce recomanda
în scrierile lui.
Cubismul lui Cezanne a fost repede înlocuit de cubismul analitic, iar reprezentările
marilor blocuri cezanniane , sumare și colțuroase, au fost suplinite de piese tăiate în fațete , ce
erau din ce în ce mai bine gândit, proiectate pe pânză după un plan , toate fiind divizate în mod
egal, pentru a fi recunoscut tiparul de la care s -a pornit inițial.
Tot în scrierile lui , Mario de Micheli afirm ă:
„Un Picasso studiază un obiect așa cum un chirurg f ace disecția unui cadavru .”9

7 Mario de Micheli, Avangarda artistică a secolului XX, București, Ed. Meridiane,1968, p. 316
8 Marcel Zahăr, Arta tim pului nostru, Sibiu, Ed. Meridiane, 1973, p. 95
9 Mario de Micheli, Avangarda artistică a secolului XX, București, Ed. Meridiane,1968, p. 3 20

20

Fabrica de cărămidă de la Tortosa (cubism ul lui Cezanne ),
Pablo Picasso, ulei pe pânză, 1909

Portretul lui Ambroise Vollard (cubism analitic )
Pablo Picasso, ulei pe pânză, 1910

21
După cum ob servăm, lucrările cubis te de mai sus s unt realiza te de pi ctorul Pablo Picasso
care este considerat fondator al cubismului, alături de Georges Braque.
„Când am început să facem cubism, a declarat el mai târziu, n -aveam nicio intenție de
a face cubism, ci de a experim a ceea ce era în noi .”10
Piatra de teme lie a secolului XX a fost pusă în primăvara anului 1 907, când Picas so a
pictat un tablou ce se desprinde într-un mod atât de ferm de clasica artă figurativă și de redarea
bazat ă pe perspectivă. Acesta ilustr ează o scenă de bordel ce ref lectă dram a femeilor ce se
prostit uează . Alături de ele trebuiau să se afle și câteva figuri masculine , însă ulterior dispar.
Pentru o v reme îndelungată acest tablou răm âne necunoscut , însă Andre Sa lmon îl
prezintă la una dintre expozițiile organizate de el , sub de numirea de „Les Demoiselles
d`Avignon” . Acest nume nu i -a plăcut niciodată lui Picass o, preferând de-a lungul vieții să îi
spună „Bordelu l filosofic” , deoar ece sursa de inspiraț ie a fost chiar un bordel d in Barcelona , de
pe strada d`Avinyó .

„Les Demoiselles d`Avignon” , Pablo P icasso, ulei pe pânză, 1907

10 Antonina Vallentin, Pablo Picass o, București, Ed. Meridiane , 1967 , p. 189

22