Programul de studii: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ [627575]

Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Științe Juridice, Economice și Administrative Craiova
Departamentul Științe Juridice și Administrative
Programul de studii: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
Disciplina TEORIA GENERALĂ A STATULUI ȘI DREPTULUI
ANUL: I

TEORIA GENERALĂ A STATULUI ȘI
DREPTULUI
– SINTEZE CURS –

CURSUL 1

LOCUL ȘTIINȚEI DREPTULUI ÎN SISTEMUL ȘTIINȚELOR
SOCIALE

1. Considerații generale privind noțiunea de știință
Toate cunoștințele umane despre natură, societate, rațiu ne, dobândite
prin diferite metode corespunzătoare și exprimate în concepte, reprezintă știința.
„Ca fenomen social aparte și ca formă specifică de activitate umană, știința nu
poate fi privită doar ca un sistem de idei, reprezentări, teorii (imagine stati că), ci
și ca un sistem care se dezvoltă, produce continuu noi cunoștințe, ca valori
spirituale (imagine dinamică)1.
În cadrul sistemului științei, se poate realiza o clasificare trihotomică
astfel: științe ale naturii, științe despre societate și științe despre gândire.
La rândul lor, științele sociale pot fi clasificate2 în științe de tip
nomotetic ( au ca obiect activitățile umane și își propun să stabilească legile și
relațiile funcționale corespunzătoare – psihologia, sociologia, politologia,
lingvist ica); științele istorice (au ca obiect reconstituirea și interpretarea
trecutului); științele al căror rol este de a delimita lumea dominată de norme,
obligații și atribuții, studiind aspectele normative ale activității umane – științele
juridice, etica. Ș tiința dreptului aparține categoriei științelor despre societate, al
căror scop este acela „de a cunoaște legile generale ale existenței și ale
dezvoltării societății, de a studia formele de organizare socială și modalitățile
specifice de manifestare a div erselor componente ale realității social -umane
(politice, etice, juridice etc.)‖3. În plan cognitiv știința e superioară cunoașterii
spontane, fiind o cale orânduită spre adevăr . Pe această cale știința fără
conștiință înseamnă ruina spiritului, iar putere a ei de dezvăluire și de descoperire
fără înțelepciune s -a dovedit adeseori un act de pervertire a intențiilor și faptelor
umane4.

2. Locul științei dreptului în cadrul științelor sociale . Clasificarea
științelor juridice
Știința dreptului are ca obiect d e studiu dreptul, în privința caracterelor
sale particulare, respectiv „deosebitele sisteme considerate separat la fiecare
popor într -un moment dat, spre exemplu: drept roman, italian, german etc. Mai
mult, o știință juridică nu cuprinde propriu -zis un sis tem întreg, ci procedează
prin distincțiuni și specificațiuni succesive, luând în considerare o singură parte
din acel sistem (drept public sau privat; apoi în mod mai special ca ramuri ale
dreptului public: drept constituțional, administrativ, penal, proc esual, financiar,

1 Popa, N., Teoria generală a dreptului , Ediția 3, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 1;
2 după prof. Nicolae Popa;
3 idem;
4 Mihai, G., Fundamentele dreptului I Știința dreptului și ordinea juridică; II Teoria normei juridice și a
interpretării ei , Editura ALLBECK, București, 2003, p. 29;

internațional, eclesiastic; ca ramuri ale dreptului privat: dreptul civil și
comercial) ‖5.
Știința dreptului, din acest punct de vedere, nu poate să spună ce este
dreptul, ci doar ce este dreptul la un anumit moment, pe un teritoriu deter minat.
Realitatea juridică, parte a realității sociale, capătă un rol din ce în ce mai
important prin prisma interdependenței, interrelaționării și intercondiționării
lumii de astăzi. Din punctul de vedere al fenomenului mondializării la care
suntem martor i, societatea în ansamblul ei se confruntă cu fenomene și mutații
care nu erau cunoscute în trecut . „Componenta juridică a realității sociale capătă
în acest context o importanță aparte. Fiecare stat este pus să găsească soluții
problemelor noi care se man ifestă în societate; el trebuie să organizeze viața
oamenilor și societății în general pe toate coordonatele vieții: politice,
economice, sociale, culturale, spirituale. Totul trebuie introdus în tiparul
normelor juridice, astfel încât societatea să funcți oneze prin reala articulare a
tuturor componentelor sale. Această funcție de reglementare revine
DREPTULUI‖6.
Obiectul de studiu al științei dreptului îl reprezintă existența și
dezvoltarea statului și dreptului, instituțiile politice și juridice, fiecare cu formele
sale concrete de manifestare, relațiile stabilite între acestea, modul în care
societatea este influențată de ele. „Fiind determinat de scopuri care se impun
acțiunii, dreptul – ca fenomen normativ – reprezintă o tentativă de disciplinare,
de co ordonare a relațiilor sociale, în vederea promovării unor valori larg
receptate de societate, cum ar fi: proprietatea, siguranța juridică și securitatea
libertăților individuale, societatea civilă etc. Știința dreptului formulează
principiile generale în b aza cărora dreptul își structurează un mecanism adecvat
– eficient și adaptat permanent la scara omului real, concret – de influențare a
comportamentului, în temeiul unor cerințe valorice‖7.
Știința dreptului nu poate să răspundă la întrebarea quid jus? (ce este
dreptul?), ci doar la întrebarea quid juris? (ce prevede dreptul, un anumit sistem
de drept?). „Dacă vrem să cunoaștem dreptul în totalitatea sa logică, adică să
știm care sunt elementele esențiale comune tuturor sistemelor juridice, trebuie să
trecem peste particularitățile acestor sisteme și să urmărim conceptul universal
al dreptului‖8, dar, pentru acest demers trebuie să părăsim știința dreptului și să
intrăm pe un alt tărâm, cel al filosofiei dreptului. „Științele juridice prin natura
lor se măr ginesc să explice un sistem existent, se țin strict de el, fără a -i pune în
discuție temeiurile (…) Este de altfel logic și chiar necesar ca un jurist ca atare
să ia în considerare ceea ce este și să se mărginească a înțelege și a interpreta în
sens propri u normele pozitive, fără a cerceta dacă ar putea să existe altele mai
bune. În afară de această activitate specială a juristului în sens strict, rămâne însă

5 Vecchio, del, G., Lecții de filosofie juridică , Editura Europa Nova, p. 28;
6 Voicu, C., Teoria generală a dreptului , Editur a Universul Juridic, București, 2009, p. 8;
7 Popa, N., [1], pp. 2 -3;
8 Vecchio, del, G., [5], p. 28;

necesitatea umană de a cerceta și de a judeca valoarea justiției, adică de a stabili
dreptul care a r trebui să fie‖9.
Ca știință umanistă, știința dreptului analizează modul în care oamenii,
văzuți ca titulari de drepturi și obligații, participă la comerțul juridic, analizează
modul în care oamenii cooperează și cum dreptul intervine în reglementarea
relațiilor create între aceștia, prin impunerea unor reguli, prin promovarea unor
modele, prin limitarea câmpului de acțiune al fiecăruia, în scopul prevenirii unor
atingeri a drepturilor și intereselor celorlalți. Știința dreptului nu studiază doar
norma j uridică (regula impusă de stat prin organele specializate), jurisprudența
(modul concret de interpretare și aplicare a dreptului realizat de judecător),
contactul (izvor al raporturilor juridice), ci, în cadrul unui amplu proces
explicativ, realizează o si nteză a modului în care apar și se aplică normele de
drept, cum își realizează aplicabilitatea instituțiile juridice, totul îngemănându -se
cu trimiteri la celelalte științe sociale: istoria, sociologia, statistica, economia
politică ș.a.
Cunoașterea dreptu lui, realizată prin intermediul științei dreptului, se
realizează prin intermediul unui sistem al științelor juridice:
– Teoria generală a dreptului;
– Științele juridice de ramură;
– Științele juridice istorice;
– Științele juridice ajutătoare (participative).
În ceea ce privește Teoria generală a dreptului , aceasta „are vocația
abord ării planului atât de dificil dar necesar, al generalității și integralității
dreptului, în care dreptul este explorat în toate ipostazele sale principale, pentru
a-i desprinde concep tele fundamentale, principiile, legitățile‖10. În sens larg, se
poate afirma că Teoria generală a dreptului studiază constantele fenomenului
juridic în universalitatea lor, iar în sens restrâns are ca obiect de studiu
constantele fenomenului juridic într -o anumită societate dată. Teoria generală a
dreptului, denumită și enciclopedia dreptului, este acea știință „care studiază
articulația însăși a gândirii juridice, căutând să determine în felul acesta ce este
esențial dreptului și se regăsește în toate ramur ile și manifestațiile lui; ea
distinge astfel dreptul de celelalte discipline ști ințifice‖11.
Obiectul de studiu al Teoriei generale a dreptului îl reprezintă
constantele dreptului, permanențele juridice ale acestuia, respectiv acele
elemente care nu pot l ipsi dintr -o relație juridică, care determină realitatea
juridică în esența ei. „Legislațiile sunt mereu altele, dar există ceva care
planează asupra lor și le servește de cadru permanent, element care din cauza
aceasta poate fi numit formal și există în m od necesar în orice relație juridică.
Prin elementele sale formale și permanente, dreptul se distinge de celelalte

9 Vecchio, del, G., [5], pp. 29 -30;
10 Craiovan, I., Tratat de teoria generală a dreptului , Editura Universul Juridic, București, 2009, p. 225;
11 Djuvara, M., Teoria generală a dreptului. Drept rațional, izvoare și drept pozitiv , Editura AllBeck, București,
1999, p. 23;

fenomene‖12. Din această perspectivă, este clar că Teoria generală a dreptului
cuprinde o vedere de ansamblu, fără a se confunda cu celelalte materii, care fac
obiectul altor științe juridice.
Ca urmare a dezvoltării reglementărilor juridice, a apariției normelor
de drept care regularizează cele mai variate domenii ale societății, au apărut și
științe juridice de ramură , al căror obiect de stud iu în constituie fenomenele
juridice particulare, specifice unui ansamblu de norme – ramura de drept.
În această categorie se includ știința dreptului constituțional, știința
dreptului civil, știința dreptului penal, știința dreptului administrativ ș.a.,
„criteriul lor de departajare și organizare fiind dat de obiectul reglementării
juridice și metoda specifică de reglementare‖13. Fiecare ramură de drept este
formată dintr -un grup de norme juridice, care au ca obiect de reglementare o
anumită categorie de r elații sociale, în baza unei metode și unor principii
comune. În procesul de studiere și învățare, chiar dacă o anumită ramură de
drept (cum ar fi de pildă Dreptul civil) se regăseșt e în planurile de învățământ
ale mai multor ani, studiul acesteia se reali zează unitar, ca o singură ramură,
știința dreptului civil fiind, la rândul ei, una singulară și unitară. Același lucru
este valabil și în cazul altor ramuri de drept (penal, administrativ ș.a.).
Înțelegerea fenomenului juridic nu ar fi posibilă doar prin raportarea la
realitatea prezentă, în procesul amplu de analiză a dreptului având un loc
important și științele juridice istorice , care cercetează istoria dreptului într -o
anumită țară, într -un anumit bazin de civilizație, într -o anumită perioadă istorică
sau chiar evoluția generală a fenomenului juridic. Importanța studierii dreptului
din perspectivă istorică are importanță prin dovedirea faptului că structura
actuală are legături statornicite istoric, în instituții vechi; are importanță prin
posibilitatea dată de a proba că există reguli ale apariției, evoluției, aplicării și
dispariției unor forme de reglementare juridică, strâns legate de legile generale
ale dezvoltării societății.
În categoria științelor juridice istorice intră și istoria ideilor
(doctr inelor juridice), prin intermediul căreia sunt studiate marile școli și
curente , care și -au pus amprenta pe fenomenul dreptului. Această istorie a
gândirii juridice este cea care „studiază ideile, concepțiile, doctrinele care se
referă la drept, la esența și rolul dreptului, al modul de organizare și
reglementare a relațiilor sociale prin intermediul dreptului‖14.
În strânsă legătură cu științele juridice se află un grup de discipline, al
căror studiu este realizat de către științele ajutătoare (participativ e), cum ar fi:
criminalistica, medicina legală, logica juridică, informatica juridică, statistica
juridică. Aceste discipline, „fără a face parte propriu -zis din sistemul științei
dreptului, sunt, în numeroase cazuri, indispensabile cunoașterii unor fenome ne
de drept sau bunei aplicări a normelor juridice. În investigația unor realități de

12 Djuvara, M.,[11], p. 25;
13 Popa, N., [1], p. 5;
14 Voicu, C., [6], p. 16;

drept ele utilizează mijloace științifice specifice altor științe (chimice, fizice,
medicale, matematice etc.)‖15. Spre exemplu Criminalistica utilizează tehnici de
examin are a urmelor și corpurilor delicte, apelând la diferite radiații,
microscopie electronică, identificare pe baza ADN -ului, aplicații ale tehnicii de
calcul în identificarea persoanelor după urmele papilare (amprente) ș.a.

15 Popa, N., [1], p. 6;

CURSUL 2
METODELE CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE A DREPTULUI

1. Metoda de cercetare. Considerații generale
Cuvântul „metodă‖ vine de la grecescul methodos – cale, drum, mod
de expunere, știința despre metodă purtând numele de metodologie ( methodos +
logos ). Metod ologia reprezintă sistemul principiilor generale de investigație,
deduse din sistemul celor mai generale legi obiective16. O metodă trebuie să
corespundă legilor obiectului cercetării, să fie determinată de acesta.
Așa cum remarca Lucian Blaga, nu există n iciun filosof care să nu fie
preocupat de metoda de cercetare ce o va urma. Toți oamenii de știință valorifică
sistemul de metode, de procedee articulat de generațiile anterioare, punându -și,
totodată, problema constituirii propriei metode de cercetare. De -a lungul
timpurilor, o seamă de gânditori ne -au lăsat metode de cercetare proprii: Socrate
– maieutica (adevărul este conștientizat prin întrebări adresate celorlalți); Platon
– dialectica (mijlocește ridicarea gândirii la nivelul ideii); Hegel – teoria
devenirii prin contradicții; Sf. Toma din Aquino – scolastica (metodă de
decelare și argumentare specifică gândirii medievale) ș.a.

2. Metodologia juridică
În ceea ce privește știința dreptului, rolul de a analiza metodele
cercetării științifice în acest d omeniu revine metodologiei juridice, care era
definită drept „știință a căilor pentru aflarea adevărului; este disciplina care
cercetează modul cum lucrează omul de știință juridică și artizanul dreptului,
fiindcă în fiecare artizan al dreptului este o iub ire de adevăr și este deci un om
de știință‖17. O definiție a metodologiei juridice, având la bază elementele
contemporane care compun, este dată de prof. Nicolae Popa: „Acel sistem al
unor factori de relativă invarianță într -un număr suficient de mare de m etode,
factori ce au ca obiect raporturile, legăturile, relațiile care se stabilesc între
diferite metode, în procesul cunoașterii fenomenului juridic‖18.
Ca regulă generală, științele folosesc câteva metode, adecvate
domeniului fiecăreia: observația, exper imentul, modelarea, metoda istorică,
fiecare din acestea angajând raționamente, sub aspectul gândirii asupra
domeniului respectiv. „Orice analiză utilizează procedeul abstractizării.
Abstractizarea ( ab-strago – a scoate din …) servește să reținem pe plan m intal
esențialul, repetabilul, stabilul din entitatea descompusă, lăsând deoparte ce este
neesențial, întâmplător, instabil‖19.
Dacă scopul cercetării este adecvat, metodologia dreptului nu poate
nega niciuna din metodele cercetării sociale, al căror număr este deosebit de

16 Popa, N., [1], p. 13;
17 Manolescu, M., Teoria și practica dreptului , București, 1946, citat în Voicu, C., [6], p. 20;
18 Popa, N., [1], p. 15;
19 Mihai, C., G., Teoria dreptului , Ediția 2, Editura All Beck, București, 2004, pp. 24 -25;

ridicat, acoperind cele mai variate fațete ale vieții sociale. Ca orice altă
metodologie și cea juridică va cuprinde în conținutul său reguli, principii,
criterii, toate impuse de creșterea complexității relațiilor sociale.

3. Metodele c ercetării juridice
3.1. Metoda logică
Având în vedere că dreptul este o știință eminamente deductivă,
necesitatea argumentării reprezintă o cerință sine qua non , „cunoașterea pe cale
deductivă plecând și în drept de la premisa că nu se poate dovedi deducti v nimic
decât pornind de la principii anterioare‖20. „Ca logică aplicată, logica juridică
vizează analiza modului specific în care logica formală, schemele și calculele
logicii simbolice, logicile polivalente sau alte tipuri de logică se aplică în
procesul complex al gândirii juridice‖21.
Dreptul este o știință eminamente sistematică, fiind considerat
„matematica științelor sociale‖, iar față de aceasta metoda logică se poate aplica
cu deosebit succes, aplicarea metodei logice în cercetarea dreptului presupun ând
utilizarea legităților, principiilor, operațiilor, procedurilor logice la nivelul
standardelor științei logicii în diversele sale ipostaze, clasice sau actuale.
Știința dreptului analizează fenomenul juridic dintr -o perspectivă
logică, în așa fel încât să confere coerență și sistematizare întregului ansamblu,
înlăturând orice contradicții interne ori aproximații – noțiuni insuficient
clarificate. Toate ideile, normele, principiile, categoriile și conceptele juridice
sunt exprimate în propoziții clare, c are pot fi: imperative, prescriptive,
stimulativ, de recomandare sau de interdicție. „Metoda logică este de largă
utilitate în orice act de gândire științifică. În drept ea este o totalitate de procedee
și operațiuni metodologice și gnoseologice specifice, prin care se creează
posibilitatea surprinderii structurii și dinamicii raporturilor necesare între diferite
componente ale sistemului juridic al unei societăți‖22.
Metoda logică reclamă și în cercetarea juridică conexiunea cu alte
tipuri de raționalitate complementare și integrative, care nu ignoră valoarea
demersului logic, dar nici nu reduc cunoașterea, în special în sfera științelor
sociale, la acest demers, viziune reciproc profitabilă, pentru diverse „centre‖ și
„tipuri‖ de cunoaștere .23
În ceea ce pri vește poziția logicii juridice în sistemul științei logicii ,
există mai multe puncte de vedere, considerându -se fie că există o logică
judiciară în cadrul logicilor normative24, fie se recunoaște aportul dreptului la
construirea teoriei argumentării. „În ge neral, se are în vedere utilizarea regulilor
în activitatea practică de realizare a dreptului (logica judiciară) și mai puțin ca

20 Popa, N., [1], p. 15 -16;
21 Craiovan, I., [10], p. 247;
22 Popa , N., [1], p. 16;
23 Craiovan, I., [10], p. 251;
24 Enescu, Gh., Filosofie și logică , Editura Științifică, București, 1973, p. 138;

un domeniu distinct de aplicare a logicii în procesul specific de cunoaștere
juridică, ca o dialectică a gândirii juridice, a l ogicii actului de creație în drept‖25.
Aplicarea metodei logice în cercetarea juridică presupune utilizarea
legităților, principiilor, operațiunilor, procedurilor logice la nivelul standardelor
științei logicii în diversele sale ipostaze clasice sau mai rec ente. Ea impune
depășirea dimensiunii logice inerente oricărui demers teoretic, chiar empiric,
prin valorificarea deliberată, continuă, sistematică a vocației și valențelor științei
logicii, a logicii juridice, ca logică aplicată, a achizițiilor științific e
contemporane în materie.26
Folosirea logicii juridice implică diferențieri între enunțurile care
exprimă reguli și cele care le aplică și le interpretează, existând în drept o
adevărată pasiune pentru conceptele logicii formale, prin intermediul acestora
problemele de gândire găsindu -și o rezolvare facilă. Utilizarea logicii în drept nu
se mărginește doar la analiza acestuia, ci urmărește și scopul, finalitatea normei,
ca și valorile ocrotite de acest sistem.
Metoda logică de analiză a dreptului folosește câteva principii logice,
printre care: principiul identității [„Fiecare lucru este ceea ce este (…) A este A,
B este B‖ (Leibnitz)]; principiul noncontradicției [„Este peste putință ca unuia și
aceluiași obiect să i se potrivească și totodată să nu i se po trivească sub același
raport unul și același predicat‖ (Aristotel)]; principiul terțului exclus [„Dar nu e
cu putință nici să existe un termen mijlociu între cele două membre extreme ale
unei contradicții, ci despre orice obiect trebuie neapărat sau să fie negat fiecare
predicat ori să fie afirmat (…) Orice afirmație și orice negație este sau nu
adevărată sau falsă‖ (Aristotel)]; principiul rațiunii suficiente [„Nici un fapt nu
poate fi adevărat sau real, nicio propoziție veridică fără să existe un temei, o
rațiune suficientă pentru care lucrurile sunt așa și nu altfel, deși temeiurile
acestea de cele mai multe ori nu pot fi cunoscute‖ (Leibnitz)]27.

3.2. Metoda comparativă
Din punct de vedere al logicii, comparația este o operațiune realizată
de cercetător sau analist, care are ca scop constatarea unor elemente identice sau
diferite la două fenomene. În domeniul dreptului se poate realiza compararea
sistemelor de drept ale diferitelor state, ramurile unui sistem de drept dat între
ele, instituțiile unei ramu ri de drept unele cu altele, ori normele juridice una cu
alta.
Nevoia comparării dreptului unui stat cu dreptul altui stat s -a simțit
încă din Antichitate, izvoarele istorice oferindu -ne date despre interesul
manifestat pentru cunoașterea acestora de cătr e juriști, filosofi, conducători de
stat. La ora actuală, această necesitate de cunoaștere a altor sisteme de drept, ori
reguli, a impus chiar o ramură științifică – dreptul comparat – introdusă în unele

25 Popa, N., [1], p. 17;
26 Craiovan, I., Prin labirintul juridic , Editura Universul Juridic, București, 2009, p. 177;
27 idem;

sisteme de învățământ juridic. „Extinderea metodei d reptului comparat este
impusă azi în mod esențial de sporirea fără precedent a legăturilor statelor, de
creșterea volumului contactelor economice și sociale, urmare a amplificării
interdependențelor în planul dezvoltării economice și culturale a țărilor lu mii.
Această realitate incontestabilă a zilelor noastre aduce în prim plan necesitatea
cunoașterii diverselor sisteme naționale de drept‖28.
Din punct de vedere istoric, demersurile în vederea realizării unor
studii de drept comparat încep încă din secolul 19, prin înființarea, la Paris în
anul 1869 a Societății Franceze de Legislație Comparată, în același an la
Universitatea Oxford a unei catedre de drept comparat, prin reuniuni, dintre care
cea mai importantă a fost în anul 1900, la Paris, manifestare știi nțifică ce a
marcat nașterea științei dreptului comparat, Școala dreptului comparat avându -i
ca fondatori pe juriștii francezi Raymond Saleilles și Eduard Lambert.
Scopurile specifice metodei comparative sunt determinate de
raporturile existente între prop rietățile obiective ale categoriilor comparate.
Alături de comparație se mai utilizează în mod necesar și alte instrumente ale
logicii: clasificări (tipologii clasificatoare), diviziuni, definiții, analogii.
Știința dreptului comparat a fixat deja anumite reguli care prezidează
utilizarea metodei comparative în drept. Observarea riguroasă a acestor reguli
asigură succesul metodei, conferindu -i caracterul științific indispensabil.29
Cele patru reguli ale comparației sunt:
a) a se compara numai ceea ce este co mparabil – cercetătorul trebuie
să stabilească mai întâi dacă elementele comparate aparțin aceluiași tip istoric
sau unor sisteme de drept diferite. În cazul în care sistemele de drept cărora la
aparțin elementele de comparat sunt antagoniste, comparația n u se va realiza
decât sub aspectul stabilirii diferențelor. Chiar și în acest caz, informațiile
furnizate de comparație sunt importante, cu toate că nu există similitudini între
elementele comparate, deoarece sunt puse în lumină reglementări și norme
jurid ice particulare fiecărui sistem de drept analizat.
b) niciodată comparația între două instituții juridice să nu se facă
izolat, în afara contextului legal din care fac parte30 – termenii comparației
trebuie să fie luați în considerare în conexiunile lor rea le, în contextul social,
politic, economic și cultural care i -au generat. „O normă juridică fixată într -un
capitol al unei legi, nu poate fi înțeleasă complet și corect dacă nu se face apel la
textele introductive în care găsim formulate principiile genera le, ori dacă nu sunt
analizate dispozițiile finale ale acelor legi‖31.
c) norma juridică trebuie cercetată în contextul izvoarelor de drept ale
sistemului din care face parte – deoarece izvoarele dreptului oferă imaginea

28 Popa, N., [1], p. 19;
29 idem;
30 Voicu, C., [6], p. 23;
31 Voicu, C., [6], p. 24;

poziției diferitelor forme de exprim are a dreptului (legi, obiceiuri, precedente
judiciare) în diferite sisteme de drept.
d) în procesul de comparare trebuie să se țină seama și de evoluția
istorică a normei, nu numai de forma sa actuală – în procesul istoric, forma
normei poate evolua într -atât încât forma inițială să fie diferită total de forma
actuală. Într -o asemenea situație, cercetătorul trebuie să studieze doctrina,
influența moravurilor și tradițiilor asupra regulii de drept, determinând parcursul
acesteia dintr -o perioadă la alta, l a baza demersului stând identificarea unui
număr de indici comuni, care să demonstreze o identitate a fenomenelor.
Comparația ajută esențial la construirea tipologiilor juridice și a
clasificărilor. În procesul de legiferare, metoda comparativă are, de ase menea, o
importanță majoră, ea furnizând informații prețioase legiuitorului, în legătură cu
reglementările cuprinse în alte sisteme de drept sau în documente juridice
internaționale.32

3.3. Metoda istorică
Deoarece dreptul urmează sensul evoluției societăț ii umane, el conține
toate elementele privitoare la dezvoltarea economică, culturală și politică pentru
diferite momente. Pentru jurist, pentru cel care realizează analiza dreptului, este
foarte important să cunoască sensul unor evenimente din trecut, succ esiunea
acestora, starea moravurilor, necesitățile vieții la un moment dat. Fenomenele
realității trebuie privite în ansamblu, vizând succesiunea acestora, condițiile
istorice care le -au generat, efectele la care au dat naștere.
În ceea ce privește dreptul , cunoașterea unor legiuiri, a diferitelor
tipuri de drept, a normelor care reglementau felurite aspecte ale vieții, reprezintă
o necesitate, deoarece, prin intermediul acestora se pot realiza interpretări și
propune soluții în contemporaneitate. „Legea ce lor XII Table, care a rezistat –
cu mici modificări – timp de peste 10 secole, vasta operă legislativă a lui
Justinian (Codul, Digestele, Institutele, Novelele), Codul lui Manu în India etc.,
sunt monumente juridice, dar, în egală măsură, acestea stau dova dă evoluției
istorice ‖.33
Cercetarea prin intermediul metodei istorice relevă legăturile dintre
sistemele de drept ale diferitelor popoare, contribuind la identificarea
elementelor asemănătoare sau diferite, dovedind că „ideile și concepțiile juridice
se pr opagă de la o etapă la alta, de la un popor la altul. Este în fapt un proces
istoric, un proces extrem de actual, definit de către specialiști CONTAMINARE
JURIDICĂ34‖.
Se poate afirma că metoda istorică sugerează cercetătorului juridic
abordări care relevă: condițiile concret istorice ale apariției, dezvoltării și pieirii
ale aspectelor cercetate; particularitățile și detaliile acestora, contextul dat de

32 Popa, N., [1], p. 21;
33 idem;
34 Voicu, C., [6], p. 28;

evoluția umanității în particular a unor comunități umane; bogăția și
complexitatea timpului istoric, car e integrează un timp geografic, un timp social,
un timp individual; efortul de a surprinde o istorie totală, solidaritatea
elementelor aflate în același context – interacțiunile, forța condiționărilor
mentale și fizice care vin de foarte departe; fără form ularea unor probleme nu
există istorie; istoria este inseparabilă de istoric; fapte istorice certificate de o
critică de autenticitate, restituire, proveniență, interpretare, valabilitate și efortul
de a realiza cu acestea „construcții istorice‖; rolul eva luărilor cantitative în
istorie, dar și a individualului, evenimentului, biograficului sau monograficului
ș.a.35
Cercetarea istorică a dreptului relevă un fapt semnificativ: evoluția
civilizației umane este străbătută de un fir al Ariadnei, care este ideea de Justiție,
fiecare bazin de civilizație și fiecare sistem de drept conținând în substanța sa
acest deziderat. Totodată, cercetarea istorică a dreptului mai relevă și faptul că
acesta conține, indiferent de epoca istorică analizată, anumite constante –
instituții juridice care își mențin existența de -a lungul tuturor perioadelor
istorice.
Apelând la istorie, dreptul își află condițiile care îi pot descifra
ascendența; cunoscând fenomenele suprapuse de drept, istoria își procură
statornice modalități de ate stare documentară. Teoria generală a dreptului și
științele particulare (științele juridice de ramură) abordează de fiecare dată
dimensiunea istorică a conceptelor și categoriilor cu care operează. Originea și
apariția statului și dreptului nu pot fi studi ate fără să se pornească de la punctele
de vedere afirmate de istorie. Uneori, pe baza unor date istorice, se realizează
reconstituirea fizionomiei unor instituții ale dreptului, acțiune ce permite o
analiză retrospectivă cu largi implicații în înțelegerea respectivelor instituții în
dreptul actual.36
Recursul la istorie se impune în mod deosebit în momentele de
„reorientare strategică‖ a unei discipline științifice, de fundamentare a unor noi
direcții de cercetare științifică sau a unor programe de cercetar e fundamentală.
Atunci fiind necesară „mobilizarea‖ întregii experiențe istorice a științei pentru
justificarea abordării.37

3.4. Metoda sociologică
Deoarece dreptul și existența acestuia sunt strâns legate de viața
socială, metoda sociologică reprezintă o direcție de cercetare care prezintă
numeroase avantaje în direcția cunoașterii realității juridice.
Sociologia juridică este acea disciplină care face legătura între știința
generală a societății – sociologia – și o știință particulară – știința dreptului .
„Existența dreptului este intim legată de viața socială. S -ar putea afirma că

35 Craiovan, I., [26], p. 187;
36 Popa, N., [1], pp. 22 -23;
37 Craiovan, I., [10], p. 254;

această legătură se cristalizează în raporturi mai directe decât acelea ale moralei,
spre exemplu. Toate fenomenele juridice sunt fenomene sociale (evident, nu
toate fenomenele sociale sunt juridice). Dacă moralitatea nu poate fi nici ea
detașată de cadrul social, în schimb ea nu se sprijină pe agenți specializați spre a
o apăra, iar exercițiul său poate fi la fel de bine individual, cât și colectiv,
Dreptul, dimpotrivă, oricare ar fi formele și genurile sale, este totdeauna fondat
pe recunoașterea colectivă, fără de care nu s -ar putea stabili acea corespondență
între obligațiile unora și pretențiile altora. Cu alte cuvinte, dreptul este social
prin vocație și prin conținut‖.38
Termenul de „sociologie‖ a fost inventat de către Auguste Comte,
pentru a semnala existența unei științe a societății, de sine stătătoare, prin
intermediul căreia să se poată realiza un studiu sistematic, pozitiv asupra
societății. Fondatorii sociologiei sun t considerați Karl Marx39, Emile Durkheim40
și Max Weber41, aceștia fiind cei care au realizat abordări strict sociologice în
cercetare și nu modele împrumutate din alte discipline. În România cea mai
valoroasă contribuție în acest domeniu a avut -o Dimitrie G usti, prin „Școala
sociologică de la București‖, sistemul propriu și metoda monografică de
cercetare promovate constituind bazele sociologiei juridice românești.
Noțiunea de „sociologie juridică‖ este atribuită lui Dionisio Anzilotti,
autorul lucrării „La filosofia del diritto e la sociologia‖ (Florența, 1892), dar cel
care fundamentează cercetarea sociologică în drept este Eugen Erlich, în
lucrarea „Bazele sociologiei dreptului‖ (1913). Preocupări în acest domeniu
întâlnim încă din Antichitate, oamenii de știință încercând să stabilească
legăturile dreptului cu mediul înconjurător; Aristotel, Platon, Cicero, Hugo
Grotius, Hobbes, Leibnitz au încercat să determine corespondența juridicului cu
lumea înconjurătoare.
Cercetarea dreptului din punct de vedere soc iologic creează o nouă
perspectivă asupra realității juridice , realizându -se o verificare a modului în care
societatea influențează dreptul și suferă, totodată, din partea acestuia influențe.

38 Popa, N., [1], p. 23;
39 Karl Marx (* 5 mai 1818 , Trier /Germania – † 14 martie 1883 , Londra /Marea Britanie ) a fost un filozof
german, economist și publicist, întemeietor împreună cu Friedrich Engels al teoriei socialismului științific ,
teoretician și lider al mișcării muncitoreșt i. Cu toate criticile ce i se pot aduce, nu se poate ignora influența
deosebit de importantă pe care a avut -o asupra istoriei politice din secolul al XX -lea. Karl Marx împreună cu
Friedrich Engels a scris și a publicat în 1848: Manifestul Partidului Comunist .
40 Emile Durkheim (n. 15 aprilie 1858 , Épinal , Franța – d. 15 noiembrie 1917 , Paris ) a fost un filozof și sociolog
francez de origine evreiască , considerat fondatorul școlii franceze de sociologie , având cea mai importantă
contribuție în stabilirea academică a sociologiei ca știință și acceptarea acesteia în cadrul științelor umaniste.
41 Maximilian Weber (n. 21 aprilie 1864 – d. 14 iunie 1920 ) a fost un economist politic și sociolog german,
fiind considerat unul dintre fondatorii studiului modern al sociologiei și administrării publice . El și -a început
cariera la Universitatea din Berlin , și mai târziu a lucrat la Universitatea Freiburg , Universitatea din Heidelberg ,
Universitatea din Viena și la Universitatea din München . A fost o persoană influentă în politica germană
contemporană, fiind unul dintre negociatorii Germaniei la Tratatul de la Versailles și membru al comisiei
însărcinate cu susținerea Constituției de la Weimar .
S-a ocupat în principal cu studiul sociologiei religiilor și a guvernului , dar prin munca sa a adus contribuții și în
domeniul economiei .

Științele juridice realizează analiza fenomenului juridic din in terior, pe când
sociologia face același lucru, dar plasându -se în exteriorul acestuia. „Cercetarea
sociologică a dreptului pune în lumină faptul că între fenomenele sociale există
unele care au un caracter juridic deosebit – legile, activitatea jurisdicțio nală,
activitatea administrativă –, denumite uneori și fenomene juridice primare,
întrucât trăsătura lor evident juridică le face să se identifice cu dreptul. În același
timp însă există și fenomene juridice secundare, în care elementul juridic este
mai pu țin evident – responsabilitatea socială, statutul și rolul individului etc. –
deși nu se poate afirma că acest element lipsește cu desăvârșire. Cercetarea
sociologică juridică îmbrățișează fără discriminări ambele forme de cuprindere a
elementelor de jurid icitate în fenomenele vieții sociale‖.42
Metodele de cercetare43 folosite de sociologia juridică sunt: observația
(empirică , științifică, directă, indirectă, externă, coparticipativă), definită ca
produs al unor activități privite de la simplu la complex, re spectiv de la
observația spontană, insuficient controlată critic, până la observația pregătită și
înfăptuită de specialiști; analiza documentelor sociale și juridice , respectiv a
documentelor oficiale, neoficiale, publice, private, statistice, biografice,
jurnalistice, memorialistice, reprezintă o metodă utilizată în studiul fenomenelor
sociale și juridice. Documentul juridic (sentințe judecătorești, acte notariale,
texte de lege, comentarii pe marginea unei legi, pledoariile avocaților, examene
teoretice ș i practice ale unor dispoziții legale etc.) trebuie privit de către
cercetător ca o dovadă a realității juridice în contextul istoric dat; ancheta
sociologică reprezintă metoda care permite cercetătorului să culeagă un volum
important de informații și date dintr -o multitudine de domenii ale realității
sociale și juridice; chestionarul sociologic este o tehnică specifică anchetei
sociologice, care poate cuprinde întrebări de opinie, întrebări de cunoștințe,
întrebări de motivație etc.
În prezent, datele ofer ite de sociologia juridică stau la baza adoptării
actelor normative, cea mai mare parte a măsurilor legislative ale diferitelor state
fiind fundamentate pe concluzii ale studiilor, investigațiilor și cercetărilor
sociologice. Tot acest material valoros, av ând la bază cercetări amănunțite și
profunde, este utilizat de către stat, prin organele sale, în vederea adoptării unor
măsuri legislative care vizează modificarea și completarea celor învechite, ori
adoptarea altora cu caracter de noutate. Deoarece drept ul este o realitate socială,
iar regulile sale au implicații asupra destinului social și individual al omului,
juristul trebuie să se plaseze în centrul vieții sociale, aspectele sociologice ale
dreptului fiind unele din cele mai importante.

3.5. Metodele cantitative
În afara metodelor cercetării juridice indicate mai sus, la ora actuală
cercetarea juridică apelează tot mai mult la metode cantitative, cu o din ce în ce

42 Popa, N., [1], p. 25;
43 vezi Voicu, C., [6], pp. 29 -30;

mai largă aplicabilitate în teoria și practica dreptului. Ipotezele științifice se cer a
fi verificate în cadrul unor strategii ale dezvoltării fenomenului juridic, în intimă
corelație cu scenariile dezvoltării economico -sociale. Complexitatea crescândă a
fenomenului social, cu implicații directe asupra fenomenului juridic cere ca
cercetătoru l jurist să apeleze la mijloacele puse la îndemână de informatică,
dând naștere astfel la informatica juridică.
În lume, informatica este folosită pentru elaborarea și sistematizarea
legislației, evidența jurisprudenței, a precedentelor judecătorești, stoc area și
sistematizarea informației provenită din cercetarea științifică, evidențe
criminologice, activitatea în domeniul criminalisticii. „Această metodă, în
contextul cercetărilor juridice conjugate mai mult sau mai puțin cu alte metode
clasice sau mai re cente, nu este pur și simplu numai o expresie a tehnicii de azi –
contribuția acesteia fiind incontestabilă – ci și o expresie a sociabilității
contemporane a dreptului, sociabilitatea în care dimensiunea informațională este
inerentă. Realitatea informațio nală, din ce în ce mai prezentă în viața socială și
pentru homo juridicus, oferă acestuia nu o unealtă oarbă ci o metodă configurată
în perimetrul filosofiei și teoriei dreptului și integrată unei strategii
metodologice‖ .44
Este evident că, în condițiile de zvoltării actuale, computerul nu poate
înlocui judecătorul în pronunțarea unei hotărâri, pentru că acesta nu înseamnă
aplicarea mecanică a legii la o cauză determinată, ci înseamnă analiza detaliată
și unică unui raport juridic, care nu este identic cu alt raport juridic. Judecătorul
trebuie să analizeze speța concretă, sub toate aspectele, interpretând și aplicând
dreptul. Cu toate acestea, rolul computerului în actul de justiție nu poate fi negat,
informația legislativă, doctrinară, asupra jurisprudenței scutind mult timp, care
poate fi alocat soluționării litigiilor deduse judecății.

44 Frosini, V., Il giurista nella societa tecnologica , vol. 2, pp. 109 -113, citat în Craiovan, I., [26], p. 212;

CURSUL 3
CONCEPTUL DREPTULUI

1. Accepțiunile noțiunii de „drept”
Cuvântul „drept‖ poate fi folosit, în funcție de context, în mai multe
accepțiuni. Originea s a se află în latinescul directus – de la dirigo = drept, în
sensul de orizontal sau vertical, direcție, linie dreaptă. Latinii foloseau cuvântul
jus pentru a denumi ansamblul regulilor statale (dreptul în sens juridic, legile).
A. Într-un prim sens, drept denumește știința dreptului – ansamblul
de idei, noțiuni, concepte și principii care explică dreptul și prin intermediul
cărora dreptul poate fi gândit (…) Dreptul nu este numai știință, el este în egală
măsură tehnică și artă. Dreptul, ca ansamblu de norm e care organizează viața în
comun, este o tehnică a conviețuirii umane, destinată să disciplineze comerțul
uman și să apere societatea de excese.45
B. Ansamblul normelor elaborate de stat în scopul desfășurării unei
vieți normale în societate reprezintă dreptul obiectiv , acesta fiind cel de -al
doilea sens al cuvântului „drept‖. Dreptul, ca ansamblu de reguli edictate de stat,
este cel care asigură coeziunea socială, normele conținute de acesta având un
caracter general (se adresează fie tuturor subiectelor de drept, fie anumitor
subiecte determinate ) și constituind premisa coexistenței libertăților tuturor.
Toate sistemele juridice, ale tuturor popoarelor, au elemente comune,
de natură să le apropie. Aristotel și apoi juriștii romani au stabilit că o parte a
dreptului decurge din natură, existând astfel o sursă comună și primară a
acestuia, la toate popoarele, din această concepție derivând ideea de jus gentium .
Tendința mișcării istorice este în sensul unei apropieri, a unei egalări
între drepturile pozitiv e ale diferitelor popoare; asemănările tind să prevaleze;
există o convergență a dezvoltărilor particulare, care produce o unificare
progresivă a geniului uman în forma dreptului. Nu este, în sfârșit, numai o
uniformitate statică, ci și – ceea ce prețuieșt e mai mult – una dinamică sau
progresivă.46
Accepțiunea „drept obiectiv‖ desemnează ansamblul de norme juridice
care organizează societatea în totalitatea ei, asigură funcționarea statului și a
diferitelor organisme statale sau nestatale și oferă cadrul în care se realizează
valorificarea unor interese, asigurând participarea indivizilor la comerțul juridic.
Normele juridice sunt cele care organizează funcționarea statală
generală și a diferitelor organisme, recunoscând, de asemenea, și capacitatea
individul ui de a participa la viața socială. „În asemenea sens, dreptul îmbină
necesitatea și libertatea (…). El privește acea coordonare imperativă prin norme,
fiind premisa necesară a coexistenței libertăților‖47.
În societatea umană, dreptul constituie un nucl eu al ordinii sociale și o

45 Popa, N., [1], p. 29;
46 Vecchio, del, G., [5], p. 183;
47 Popa, N, [1], p. 29;

condiție a realizării raporturilor specifice acesteia. Pentru ca dreptul să devină o
certitudine este nevoie să existe o realitate juridică, un receptor al nevoilor
societății în permanentă schimbare, reflectate în normele juridi ce. Nu se poate
vorbi de drept dacă se face abstracție de realitățile de fapt, de mentalitatea
individuală, de întreaga realitate socială. Fără a ține seama de psihologie,
sociologie, istorie, economie, politică, dreptul este o absurditate. Acestea,
denumi te „factori de configurare a dreptului‖, constituie izvoarele materiale ale
acestuia, acel „dat total al dreptului‖ de care vorbește Geny, și care îi dau un
conținut concret, relevându -se legiuitorului sub forma unor comandamente
sociale. Fiecare societate își creează sistemul de drept de care are nevoie și care i
se potrivește, acesta fiind întotdeauna „și trebuie să fie simplul reflex al
mentalității și nevoilor esențiale ale societății‖.48
Manifestarea reală a dreptului, forma pe care acesta o îmbracă, su nt
izvoarele formale ale sale. Referindu -se la acestea, François Geny49 le identifica
cu „construitul‖ prin opoziție cu „dat‖ -ul, cel care este preexistent. În prim
planul acestei categorii de izvoare se află legea, actul normativ, care este
„izvorul de dre pt creat de organe ale autorității publice, învestite cu competență
normativă‖.50 Aceasta are o poziție predominantă datorită forței sale și
necesității asigurării securității și stabilității comerțului juridic. Între actele
normative, primul loc îl ocupă l egile constituționale, ele cuprinzând principiile
generale și fundamentale care asigură realizarea raporturilor în stat.
Alături de lege, în sfera izvoarelor formale se găsesc obiceiul
juridic, practica judecătorească, doctrina. Obiceiul juridic apare ca expresie a
unei nevoi de conservare a valorilor societății, el se stabilește pe baza practicii
îndelungate sau a unei atitudini în anumite relații sociale. Doctrina cuprinde
analizele, investigațiile și interpretările pe care specialiștii le dau fenomenulu i
juridic, iar practica judecătorească (jurisprudența) se constituie din totalitatea
hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele de toate gradele.
Calificarea de „obiectiv‖ dată dreptului nu înseamnă că acesta ar avea
o existență independentă de voi nța, interesul sau conștiința colectivității, ci,
dimpotrivă, el le exprimă și le obiectivizează prin intermediul normelor juridice.
Noțiunea de „drept‖ nu se referă decât la fapte, la acțiuni. Acestea din
urmă fiind fenomene atribuite unui subiect și cara cterizându -se printr -un aspect
volițional.51 Orice acțiune are două elemente: unul extrinsec (manifestarea
obiectivă) și altul intrinsec (intenția, manifestarea psihică). Dreptul este în esență
o delimitare, o coordonare obiectivă a acțiunilor mai multor su biecte, o normă
de coexistență. Acțiunea exteriorizată și manifestată printr -un gest material al
unei persoane ține de domeniul său, pe când, dacă, dimpotrivă, activitatea este
doar interioară, neexteriorizată ne aflăm în domeniul moralei.

48 Djuvara, M., Eseuri de filosofia dreptului , Editura TREI, București, 1997, p. 56;
49 Geny, F., Methode d'interpretation et sources en droit privé positif , Librairie de D roit&Jurisp rudence, Paris,
1919 ;
50 Popa, N., Eremia, M.C., Cristea, S., Teoria generală a dreptului , Editura All Beck, București, 2005, p. 263;
51 Vecchio, del, G., [5];

După Giorgio Del Vecchio (Lecții de filozofie juridică ) dreptul, văzut
în sens obiectiv, are următoarele caracteristici: bilateralitatea (care reprezintă
corelația dintre a cere și a realiza; facultatea juridică înseamnă facultatea de a
cere ceva altora, posibilitatea cer erii existând pentru o parte deoarece cealaltă
are datoria de a da sau a nu împiedica); generalitatea (caracteristica de a fixa
tipuri, prin abstractizare; dreptul obiectiv se referă la o clasă de cazuri, nu la
persoane determinate, având în vedere ceea c e se repetă mai des în viață);
imperativitatea (presupune un comandament pozitiv sau negativ, punând față în
față două subiecte, unul având o facultate de a cere, iar celălalt datoria de a da
sau a face); coercibilitatea (care înseamnă impunerea cu forța, în caz de
neexecutare; lipsind constrângerea, lipsește și dreptul, cele două concepte fiind
inseparabile).
Dreptul, în mod obiectiv, este constituit dintr -o serie de imperative
putând apărea ca o negație sau limitare a libertății. Dar acest lucru e numai
aparență, căci în afara lui nu există libertate. Simpla posibilitate de acțiune fără
vreun impediment nu este libertate ci „facultate neregulată și fără nici o
valoare‖52. Libertatea începe atunci când posibilitatea naturală de acțiune este
însoțită de garan ția respectului, imperativele juridice având ca efect asigurarea și
garantarea tuturor posibilităților pe care nu le exclud. Limitarea sau interzicerea
anumitor comportamente posibile ale unui subiect nu sunt realizate pentru
negarea libertății corespunzăt oare. Ceea ce dreptul obiectiv nu interzice, este
permis, garantat chiar.
Trebuie remarcat că dreptul obiectiv este nucleul spre care toate
celelalte manifestări ale fenomenului juridic tind. Însă în ultimii ani, pe măsura
evoluției societății umane, are l oc o deplasare a centrului de greutate spre
dreptul subiectiv, spre situarea drepturilor omului în miezul preocupărilor.
Drepturile subiective sunt organic legate de dreptul obiectiv, neputând fi
concepute fără a fi prevăzute de normele juridice. Dar și ex istența dreptului
obiectiv ar fi fără sens dacă prescripțiile normelor sale nu s -ar realiza prin
intermediul drepturilor subiective în relațiile interumane.
În cadrul dreptului obiectiv, în concordanță cu întreaga cunoaștere
umană, se regăsesc două fațete: principiile și aplicațiile, determinând existența a
două feluri de drept: drept pur și drept aplicat. Primul este unul ideal, „dat‖,
fondat pe atributele constante ale naturii umane și pe toate faptele generale ale
societății, având ca obiect distincția d intre just și injust, fără diferențieri legate
de epocă sau de mediul social. Acesta este dreptul natural. Cel de -al doilea se
elaborează și se aplică pentru a rezolva aceeași problemă, dar întru -un anumit
spațiu și timp determinate; el este scris, „constr uit‖, actual și furnizează soluții
pentru chestiunile vieții practice. Este dreptul pozitiv.
C. Această noțiune – drept pozitiv – reprezintă cea de -a treia
accepțiune a noțiunii de „drept‖ și constituie totalitatea normelor juridice

52 Vecchio, del, G, [5], p. 245;

aplicabile într -un stat (teritoriu) la un moment dat. El este „aplicabil imediat și
continuu, obligatoriu și susceptibil de a fi dus la îndeplinire printr -o forță
exterioară (coerciție statală) ca o îndreptățire legitimă a unor instituții sociale
special abilitate‖. 53
Dreptul p ozitiv are o eficiență reală în viața socială datorită
pozitivității, care este atributul unei norme a cărei impunere și aplicare efective
se realizează prin intermediul statului. Acesta din urmă poate formula și ordona
aplicarea legilor, sub garanția pute rilor sale, sau poate numai să garanteze
aplicarea anumitor norme de conviețuire (cutume, uzuri, tradiții). Dreptul pozitiv
poate să existe oriunde un grup social reușește să -i confere eficacitate însă este
evident că are o putere mai mare și o autoritate superioară într -un stat organizat.
Fundamentul dreptului pozitiv îl constituie adeziunea la acesta,
adeziune care nu este una de ordin psihologic individual inconștientă, ci este
rațională, obiectivă și necesară, adăugându -se relațiilor sociale organizate.
Ca fenomen, este determinat de fenomenele precedente, fiind o
construcție a experienței, inserându -se în ordinea producțiilor naturale. Pentru a
se ajunge la drept pozitiv, nevoile societății, ce își cer reflectarea într -un sistem
de norme, urmează un pro ces de evaluare, valorizare și valorificare finală.
Dreptul pozitiv nu este produsul arbitrar al forței guvernanților, ci
exprimă esența unor principii obiective ale justiției, care îl explică în întregul
său și care trebuie să se impună tuturor. Legea, î n sens pozitiv în general, nu
face decât să pună în operă anumite idei și reguli sociale, fără de care ar fi de
neînțeles. Ideile de normă, act juridic, responsabilitate, proprietate nu sunt decât
categorii ale gândirii sociale aplicabile prin intermediul regulilor juridice. Legea
nu face decât să constate și să organizeze aceste idei, asigurându -le anumite
limite și conferindu -le garanția la care se reduce pozitivitatea juridică.
Unele din regulile de conduită sunt reguli ale unui drept supraordonat
dreptu lui pozitiv, ținând de ideea de justiție. Trebuie respectată persoana altuia,
bunurile, trebuie acoperite pagubele injuste, trebuie respectate autoritățile
publice competente. O legislație poate adopta chiar anumite reguli injuste sau
rele. Dar aceste prin cipii trebuie puse în op eră prin intermediul altor reguli, care
sunt cerute și înconjoară relațiile sociale cu un fel de halo de putere.
Există dispoziții ale dreptului pozitiv (prescripții legislative sau o lege
în totalitate) care sunt rele, manifest in juste, dar sunt obligatorii, au valabilitate
ca drept pozitiv. Această contradicție se explică prin aceea că adeziunea juridică
la ordinea edictată de acesta nu are ca obiect fiecare din dispozițiile sale, luate
individual. Ea este necesară numai pentru pr incipiile supreme care domină
aceste dispoziții și determină aplicarea lor. Dacă autorii dispozițiilor de drept
pozitiv sunt competenți să le emită și sunt recunoscuți ca atare, este evident că
legile trebuie respectate, în caz contrar dezordinea luând loc ul ordinii sociale.
Orice lege, chiar injustă, trebuie să aibă la baza un principiu admisibil și care nu

53 Popa, N., et. all ., [50 ], p. 31;

poate fi contestat rațional. O legislație care ar fi condamnabilă în principiile sale
supreme nu este deloc Drept; este numai o forță care se impune ar bitrar în
societate, la aceasta neexistând o adeziune a indivizilor ce formează acea
societate.
Adeziunea indivizilor care compun o societate la dreptul pozitiv
aplicabil este un fenomen social, având originea și explicația în contractul
social, care repre zintă o aderare subînțeleasă, implicită și obligatorie, rezultând
din faptul că fiecare trăiește în societate. Între membri comunității există o
solidaritate socială care este garantată de solidaritatea juridică impusă de dreptul
pozitiv.
D. În sensul fizi c al cuvântului, dreptul natural (a patra accepție a
cuvântului „drept‖) este ansamblul legilor ce guvernează natura animală,
universală, care este compus din legile naturale ale științelor fizice; în sensul
rațional și moral, dreptul natural este cel ce g uvernează spiritul. Toată arta
juridică a politicii umane constă în a uni armonios aceste două categorii pentru a
asigura supremația rațiunii umane asupra fizicului, asigurând preponderența
moralei asupra plăcerilor.
„Filosofia dreptului sau dreptul natur al este știința care expune
primele principii ale dreptului, concepute de rațiune și întemeiate pe natura
omului, considerată în ea însăși și în raporturile sale cu ordinea universală a
lucrurilor‖54 spunea Ahrens, citat de Georgio Del Vecchio. Legile fizic e ale
societății sunt cele care derivă din sensibilitatea comună a oamenilor și sunt
supuse unui „determinism‖ istoric; în societățile evoluate dezvoltarea acestora
este mai accelerată decât în cele nedezvoltate. Dreptul natural proclamă
libertatea, dreptu rile și libertățile individuale. Pe primul loc, deci, se află
persoana, nu comunitatea. În general, societățile umane debutează cu un regim
aristocratic, asemănător regimului animal. Închise străinilor, văzuți ca „barbari‖
și păturilor inferioare din inter ior, plebea, aristocrațiile sacrifică interesul
individual pentru cel al clasei lor, într -o disciplină militaristă îmbinată cu sclavia
și vasalitatea.
Atingând un anumit grad de progres, dreptul individual începe a se
despărți de colectivismul aristocrati c. În interior, plebea se emancipează, viața
politică și juridică devenindu -i accesibilă, iar din exterior, străinii, văzuți mai
puțin ca „barbari‖, sunt progresiv acceptați. Astfel se dezvoltă personalitatea și
proprietatea naturală (se conștientizează dr epturile și libertățile fundamentale ale
fiecărui individ), se generalizează comerțul, din contractele între diferitele
popoare rezultând dreptul internațional (cu reguli valabile pentru toți oamenii).
Această evoluție este condiționată de dinamismul econo mic, fazele sociale și
economice fiind sincronice și în conexiune.
Dar voința celor aflați la putere impunea normele pe care le voia, care
puteau intra în conflict cu aspirațiile raționale individuale. Au început căutările

54 Vecchio, del, G, [5], p. 30;

pentru a se da un fundament opozi ției față de o lege pozitivă nedreaptă.
O astfel de doctrină, având la bază o stare naturală și un contract pur
originar putea cădea în dizgrație în epoci îndoielnice ale istoriei, așa cum s -a
întâmplat cu guvernele țărilor totalitare care au nesocotit li bertățile individuale.
Teoria contractului social se dezvoltă în epoca modernă și contemporană sub
forma dreptului natural renăscut, încercându -se explicarea necesității apărării
unor drepturi esențiale ale omului în societate. Aceste drepturi sunt proclam ate
în unele documente internaționale, fără a fi calificate explicit ca drepturi
naturale. Spre exemplu „Declarația Universală a Drepturilor Omului‖ consacră
egalitatea tuturor ființelor umane, care se nasc libere, dotate cu rațiune, trebuind
să acționeze unele față de altele într -un spirit de fraternitate. Ideea contemporană
principală este că statul este creat pentru a asigura fericirea individului, nu
pentru ca individul să -i servească (această din urma concepție fiind manifestată
în Europa sub forma fas cismului, național -socialismului și bolșevismului).
Dreptul natural posedă o superioritate etică și morală, fondată pe trei
principii: libertatea, proprietatea și responsabilitatea. Dreptul natural este
libertatea de a face tot ceea ce vrei atât timp cât c el de lângă tine își conservă
deplina sa libertate, această libertate de acțiune corespunzând dreptului de a
dispune de corpul și spiritul tău, până acolo unde se întind. De asemenea, dreptul
natural implică noțiunea de responsabilitate individuală, deoare ce omul este
rațional, este o ființă responsabilă pentru actele sale. Responsabilitatea
relaționează cu libertatea căci indivizii trebuie să își asume actele și faptele
proprii, ca și urmările acestora.
Dreptul natural este universal și atemporal, aplicând u-se tuturor
indivizilor , indiferent de culoare, sex, clasă socială. Teza dreptului natural
susține, între altele, că individul își este singurul stăpân, ca și al fructelor muncii
sale, dar și că nu poate să îl lezeze pe cel de lângă el în ceea ce privește
libertatea acestuia. Dreptul natural este inerent omului și, în consecință,
legitimitatea sa este superioară celei a legilor. Într -o societate bazată pe
recunoașterea superiorității dreptului natural, legile sunt făcute pentru a -l
proteja, sub orice formă se manifestă el.
Dreptul natural al oamenilor diferă de dreptul legitim, al legilor
umane, prin aceea ca este evidențiat de luminile gândirii. Adesea, dreptul natural
este restrâns de către dreptul legitim, deoarece legile umane nu sunt perfecte, ca
cele ale naturii, și pentru că legile umane sunt uneori născute din motive în care
rațiunea nu recunoaște tot timpul justiția .
Trebuie recunoscut faptul că direcția furnizată de dreptul natural nu
este constantă; ea comportă anumite variații. Dorința de a conc ilia idealul juridic
cu legile naturii implică un element variabil, căci natura umana este complexă;
ea oferă aspirațiilor noastre deziderate, calități diverse, plăcere. Unul sau altul
din aceste elemente poate părea predominant și concepțiile se pot modif ica. În
ideea de justiție penală, la început confundată cu echivalența răului prin
răzbunare, există modificări prin preocuparea pentru mobil, pentru circumstanțe

de fapt, ținându -se cont de cazul fortuit, de legitima apărare. În dreptul privat, în
formare a contractului, voința creditorului era la început elementul principal,
evoluându -se la aceea că debitorul este acum cel a cărui voință este
preponderentă și este protejat.
Dreptul natural nu este incompatibil cu ideea de evoluție, dar trebuie
să renunțe l a a susține idei absolute și definitive. Ceea ce nu se schimbă este
faptul că există o justiție ce trebuie realizată, sentimentul că trebuie să fie
respectate drepturile tuturor în măsura justiției și ordinii sociale. Orice lucru
depinde de faptele sociale cu care intra în contact, acestea fiind cele care se
schimbă, evoluează, se transformă.
Afirmarea, ideea dreptului natural astfel concepute, se ridică pe altă
bază, în același timp suferă anumite transformări, se împacă cu ideea de
evoluție, de utilitate. El pierde caracterul absolut și imuabil, neavând decât o
manifestare variabilă, ținând cont de interdependența individului și colectivității
și tinde a apropia conștiința individuală și legea, în loc să le opună.
Școala Dreptului natural a presimțit obiec tivitatea logică a dreptului și
elementul comun tuturor cunoștințelor juridice, dar nu a pătruns natura
elementului material al acestor cunoștințe, variabil după oameni și după
societăți. Nu poate exista o legislație universală și necesară, aplicabilă în t oate
locurile și timpurile pentru că elementul material al oricărei cunoștințe variază:
datele sociale sunt în continuă evoluție. Aprecierea juridică rațională despre o
acțiune determinată nu poate să varieze, ea având un caracter rațional, prin
urmare obi ectiv, universal și necesar.
Forțele spirituale ale conștiinței, în măsura în care expansiunea lor se
lărgește social, pot asigura dominația legii morale asupra legilor fizice ale
societății și să facă să prevaleze asupra dreptului natural comun omului și
celorlalte ființe, dreptul natural al spiritului. Dar acest drept, care formulează
legea naturală a conștiinței morale și care, imuabil în esența sa, este potrivit
oricărui spațiu geografic, trebuie să se modeleze, pentru a fi aplicabil. Acțiunea
morală tr ebuie să aibă o plasticitate și o suplețe proporționale cu aplicația mobilă
a efortului său asupra variațiilor și condițiilor economice, politice și istorice.
Principiile imuabile ale legii naturale, principii foarte generale, nu sunt
aplicabile juridic de cât în măsura în care societatea își asumă moral acest lucru.
A uza de dreptul natural nu înseamnă restaurarea instituțiilor arhaice, ci salvarea
originalității societăților umane.
Concepția despre dreptul natural a fost criticată, s -a negat realitatea și
valoarea sa, s -a spus că nu există reguli juridice ideale, universale și imuabile, că
grupurile sociale sunt diverse și variabile. Dar a nega dreptul natural înseamnă a
interzice critica legilor pozitive, promulgate de cei ce dețin puterea, în numele
unui ideal. Exista legi naturale, însă greu de descoperit de oameni, iar acestea
constau în a recunoaște drepturile oamenilor, în maxima satisfacere a libertăților
individuale. Dreptul natural nu postulează decât ca indivizii să fie maxim lăsați
să acționeze și să posede, iar statul trebuie să facă să domnească între cetățenii

săi o egalitate cât de perfect posibilă.
Acceptarea conceptului de „drept natural‖ prezintă avantaje și
dezavantaje în interiorul statului; afirmația că el este un drept are consecințe în
opoziție cu legislația pozitivă. Refuzul individului de a se supune, rezistența
contra autorităților s -ar justifica și ar putea exista disidenți care să pretindă că
opoziția lor e fondată pe dreptul natural. De aceea, teologii Evului Mediu au
justificat re fuzul de a se supune puterii în cazul în care aceasta încalcă legile
divine. Cât despre încălcarea ordinii naturale, dacă dreptul pozitiv face acest
lucru, nerespectarea legii este permisă doar dacă acest lucru nu duce la scandal
sau anarhie, conform Sf. T oma d'Aquino. Rezistența la opresiune este acceptată,
ca drept al omului atunci când guvernul unui anumit stat încalcă sfera juridică
acelui individ. În plus, acceptarea dreptului natural are avantajul de a furniza un
cadru, termen de comparat pentru legis lația pozitivă, arătându -i ceea ce trebuie
să fie și să aibă ca scop.
În dreptul internațional, de vreme ce nu există o autoritate deasupra
statelor, este un real avantaj în acceptarea conceptului de „drept natural‖. Se
afirmă că sunt reguli principiile as upra cărora s -au pus de acord juriștii din
diferite țări, iar statele au acceptat să se supună.
În general, între „drept natural‖ și „drept ideal‖ există o sinonimie,
ambele desemnând normele abstracte, supraordonate dreptului aplicabil. Au
existat însă un ele păreri conform cărora ele nu ar desemna același lucru.
Făcându -se o distincție mai mult semantică, s -a arătat că dreptul natural este cel
care trebuie să guverneze, iar dreptul ideal cel care ar putea s ă facă. De
asemenea, François Geny55 arăta că drep tul natural are un fundament obiectiv și
sigur în realitatea însăși a lucrurilor, netrebuind să fie confundat cu dreptul ideal.
Acesta din urmă nu are o existență obiectivă, de vreme ce este concepția
nedefinit variabilă a spiritului, rezultând din aspiraț iile constante ale acestuia
spre un drept mai bun. Dreptul ideal înseamnă toate năzuințele umane, care țin
să imprime raporturilor juridice o direcție determinată. El nu este universal și
imuabil; este, totuși, vast și format din toate chestiunile de drept dezbătute, la
baza sa găsindu -se forțele obscure ale sentimentelor și ale credinței.
Dreptul natural, este unanim acceptat, are la bază firea lucrurilor,
ordinea universală. Asta în ceea ce privește o fațetă a sa. Cealaltă este cea care îl
prezintă din pu nct de vedere spiritual, rațional. El este ideal din acest punct de
vedere, deoarece prin intermediul său se caută alternative la legislația pozitivă,
se încearcă să se găsească ceea ce ar trebui să fie. Din acest punct de vedere
dreptul natural și dreptul ideal sunt sinonime.
Căutările rațiunii umane, de perfecționare a normelor existente,
convingerea că deasupra lor sunt altele perfecte, absolute, spre care primele
trebuie să tindă, descoperirea acestora duce la contopirea celor două noțiuni de
„ideal‖ și „natural‖. Distincția dintre „ar trebui‖ și „ar putea să conducă‖ este

55 Geny, F., [49 ];

nefondată din punct de vedere juridic, având relevanță doar din punct de vedere
al semioticii. Sesizându -se existența dreptului natural se observă că este un ideal
spre care legislația umană trebuie să tindă.
Dacă dreptul natural este supraordonat dreptului pozitiv este pentru că
el are ca scop libertatea umană, legitimitatea primului ținând, din punct de
vedere moral, de lupta sa pentru eliberarea din orice formă de barbarie. Dreptul
pozitiv pierde legitimitatea sa în fața dreptului natural, care se înalță în numele
omului – subiect moral și subiect de drept.
Ceea ce caracterizează dreptul natural este posibilitatea de alegere,
care, la rândul ei, face distincția între specia umană și c elelalte animale. Dreptul
natural are această virtute care ne permite să ne ameliorăm cunoașterea și, deci,
să progresăm. Pentru adepții ideilor pozitiviste, dreptul emană de la autoritate
(auctoritas facit legem ), pe când, pentru adepții teoriei jusnatur alismului, justiția
este cea care face legile – ceea ce este just determină ceea ce este legal. A gândi
că dreptul provine de la autoritate este o formă de ateism al justiției, de vreme ce
astfel s -ar putea pretinde că dreptul poate avea orice conținut. În ceea ce privește
justiția, încă de la juriștii romani, care făceau distincție între jus civile (ordinea
unei societăți închise) și jus gentium (Dreptul persoanelor, independent de
originea socială sau culturală), aceasta nu poate fi văzută ca având legătu ră cu
cutumele sau opiniile unei autorități sociale conducătoare.
Dacă dreptul pozitiv poate fi foarte ușor perceput, datorită regulilor
juridice care îl compun, cunoscute, având un text și o formulare precise, dreptul
natural scapă unei asemenea precizii, dreptul natural se compune dintr -un număr
mic de prescripții, având la bază echitatea și bunul simț, care, totuși, se impun
legiuitorului și, prin prisma cărora, opera legislativă poate fi criticată ori
apreciată. Dreptul natural nu este nici ideal, nici ideal al legii, ci este regula
supremă în crearea legilor, este suma principiilor superioare legilor.
Dreptul natural este redus în ceea ce privește obiectul său, dar superior
prin poziția pe care o ocupă, relativ la legislațiile omenești, care sunt inspir ate și
dominate de acesta. Creatorii dreptului pozitiv, cu toate că sunt diferiți unul de
celălalt, se conformează preceptelor dreptului natural, deoarece acesta, în
mijlocul atâtor diversități, realizează unitatea. El este simplu și imuabil,
principiile s ale fiind în număr mic, reducându -se aproape la câteva chestiuni
elementare, care vizează asigurarea vieții și libertății oamenilor, protecția muncii
și bunurilor acestora, reprimarea acțiunilor periculoase pentru ordinea socială și
morală.
E. Într-un alt sens, al cincilea, dreptul subiectiv semnifică facultatea
unui subiect de a -și valorifica sau de a -și apăra împotriva terților un anumit
interes, legalmente protejat. În diverse declarații ale drepturilor omului se are în
vedere o asemenea accepțiune a dre pturilor individuale.56 Drepturile subiective
sunt infinite ca număr, sunt legate intrinsec de o persoană, iar esența

56 Popa, N., [1], p. 29;

prerogativelor pe care le conțin este de a pretinde ceva de la altă/alte persoane.
„Dreptul, în sens subiectiv, reprezintă aplicarea regule i abstracte la dreptul
concret al unui individ‖57
În momentul de față este imposibil să analizăm dreptul privat, fără a
recurge la conceptul de drept subiectiv, a cărui putere izvorăște din factori
sociologici și psihologici, dar și din anumite evenimente i storice. Toate
declarațiile care consacră drepturile omului, fac trimitere la calități umane
inerente ca dorința de a trăi, de a se dezvolta, de a -și exprima personalitatea ș.a.
„Din punct de vedere al organizării societății, recunoașterea drepturilor
subiective individului devine o metodă eficace, pentru că determină dezvoltarea
spiritului de inițiativă și de responsabilitate a cetățeanului. În cele din urmă toți
titularii de drepturi devin apărători vigilenți ai respectării ordinii sociale de care
benefic iază și de care se simt apărați . În fine, nu este de neglijat faptul că
instinctului de apropriere i se adaugă tendința firească a individului de a ieși în
evidență (de a se face distins), de a se valoriza, desfășurând o activitate potrivită
statutului soc ial al fiecăruia; de unde rezultă atitudinea firească a indivizilor care
caută în normele juridice interesul pe care îl pot obține din acestea‖58.
Unele limbi conțin noțiuni diferite pentru categorii diferite ale
dreptului: în limba engleză law desemnează d reptul obiectiv, iar right pe ce
subiectiv; în limba germană pentru dreptul subiectiv se folosește termenul de
Berechtigung ; în limba franceză, dreptul obiectiv este scris Droit (cu majusculă),
iar dreptul/drepturile subiective cu literă mică ( droit /droits ). În limba română și
în vorbirea curentă, „drept‖ are de cele mai multe ori sensul de drept subiectiv
(dreptul la muncă, dreptul la concediu, dreptul de vot, dreptul de a solicita
restituirea unui împrumut ș.a.).
Între noțiunile de drept obiectiv și drept subiectiv există o legătură
logică, în sensul că drepturile subiective pot exista și pot fi exercitate numai
dacă sunt consacrate și reglementate de dreptul obiectiv. Din această
perspectivă, dreptul subiectiv poate fi definit ca „prerogativa atribuită in divizilor
sau grupurilor de indivizi, recunoscută și protejată de dreptul obiectiv, și care
conferă puteri ce le permit să -și apere interesele lor într -un domeniu rezervat și
care impune altuia obligația de a -i respecta dreptul respectiv‖59.
F. În alte acc epțiuni, „drept‖ poate fi întâlnit ca drept național
(dreptul unui stat anume), drept internațional (totalitatea normelor juridice
cuprinse în tratatele internaționale – acorduri de voință ale statelor, prin care se
reglementează o anumită sferă a relațiil or dintre ele), drept comunitar
european (reprezentând normele cuprinse în tratatele Comunității Europene și
în celelalte acte fundamentale care reglementează diferite domenii ale statelor
membre).

57 Ihering, R., von, Lupta pentru drept , Editura ALL BECK, București, 2002, p. 4;
58 Dogaru, I., Popa, N., Dănișor, D., C., Cercel, S., Bazele dreptului civil. Volumul I. Teoria generală , Editura
C.H. Beck, București , 2008, p. 376;
59 Bergel, J., L., Théorie générale du droit , Dalloz, Paris, 2004, citat în Voicu, C., [6], p. 34;

G. Nu în ultimul rând, dreptul este și o artă, „adică un ansamblu de
mijloace pe care le întrebuințează organele care creează dreptul. Legiuitorul
trebuie să știe să selecteze din ansamblul trebuințelor sociale pe cele care
răspund unor nevoi reale, judecătorul trebuie să posede arta de a aplica legea în
conform itate cu litera și spiritul său și potrivit cu multitudinea condițiilor de
timp, spațiu și persoane în care se derulează aspectele de viață; la fel procurorul ,
avocatul sau organul administrativ ‖60.
H. Totodată, cuvântul „drept‖ poate fi folosit și cu sensu l de adjectiv,
în diferite aprecieri de natură morală: om/lege/sentință drept/dreaptă. În afara
noțiunii de „drept‖ mai este folosită și cea de „juridic‖ (normă juridică, raport
juridic civil/penal ș.a.), juridicul fiind un fenomen complex care funcționeaz ă
obiectiv pe un fundal social, constituind unul din modurile de reflectare pe plan
social a existenței umane. Juridicul are – sistematic vorbind – un caracter unitar,
deși are o compunere complexă (psihologică, instituțională, relațională).
Unicitatea fen omenului juridic determină unicitatea științei dreptului (științei
juridice) care este, așa cum am văzut, o știință explicativ -normativă, ce nu se
limitează la descrierea și explicarea funcționării unor elemente de tehnicitate și
construcții logice, ci se referă și la caracterul operațional al conceptelor prin
intermediul cărora se fundamentează ontologia, gnoseologia, axiologia și
metodologia juridică. Juridicul definește o parte componentă a realității sociale,
alături de social, politic, economic, etic ș .a.61

2. Originea și apariția dreptului
Începuturile civilizației sunt legate indisolubil de confecționarea
primei unelte din piatră, cu consecința păstrării acesteia și a repetării activității.
Orice comunitate umană, din cele mai vechi timpuri, a simțit nevoia
unor reguli de comportare în interiorul ei, reguli fără de care conviețuirea nu ar
fi fost posibilă. Datorită acestei necesități s -au format diferite reguli sau norme a
căror respectare era obligatorie. Odată cu evoluția societății s -au constituit
diferite forme organizatorice pentru elaborarea, aplicarea și asigurarea
respectării lor și, în final, pentru realizarea dreptului.
Fiecare popor, în virtutea principiilor universale de dreptate, echitate și
justiție, își are propriul sistem juridic. Exist ă autori, printre care și Hegel62 care
tratează elaborarea, aplicarea și realizarea dreptului distinct, pe ramuri, și nu ca
pe un produs social de conviețuire.
Primele comunități umane se conduceau cu ajutorul unor
comandamente ce exprimau nevoile elementar e ale vieții în comun. După o
practică îndelungată a acestora au apărut unele tabu -uri care vizau cele mai
diverse domenii ale vieții comunității. Aceste norme sociale s -au schimbat odată
cu modificările intervenite în viața celor cărora li se aplicau. În această fază de

60 Popa, N., [1], p. 30;
61 idem, pp. 30 -31;
62 Hegel, Principiile filosofiei dreptului , Editura IRI, București, 1997;

dezvoltare istorică, ele erau de natură obștească, religioasă sau morală, deoarece
nu exista un aparat care să le asigure obligativitatea, impunându -le astfel un
caracter juridic. Sancțiunile, în cazul nerespectării, erau aplicate de întrea ga
comunitate, putând fi alungarea din trib sau răzbunarea sângelui ( Legea
Talionului ).
Scindarea societății în categorii cu poziții diferite în viața productivă a
dus la apariția unor situații noi (privind prizonierii de război transformați în
sclavi, dat ornicii, moștenirile). Cerințele considerate de clasele privilegiate ca
esențiale nu mai erau ale întregii societăți, ci trebuia să fie impuse la nevoie
printr -o forță de constrângere, care era cea a statului. Această enormă putere de
constrângere „(…) t rebuie să fie țărmurită de anumite principii: echitatea,
asigurarea drepturilor fundamentale ale omului, dreptatea socială, progresul
social‖.63
O legătură puternică există între stat și drept, statul fiind o formă de
organizare a societății, o modalitate p rin care grupurile sociale își promovează
interesele comune. Fiind purtătorul suveranităților indivizilor care îl compun,
statul edictează normele juridice sau atribuie juridicitatea normelor sociale care
aspiră la consacrarea prin drept. În concepția roma nă despre drept, acesta avea
un caracter veșnic, fiind legat indisolubil de societate – Ubi societas, ibi jus –
neputând concepe o societate fără norme.
În natură există, între ființe de același fel, legături care le fac să se
asocieze în comunități. Într e cele animale și societățile umane există factori
comuni și factori de diferențiere, ultimele fiind impregnate de rațiune. Animal
rațional, omul participă la determinismul natural general, fiind subiect al legilor
naturii însă având și legi proprii, deriv ate din natura sa rațională, dominată de
conștiință. Față de aceste aspecte, se poate diferenția un drept natural al întregii
naturi și un drept natural al speciei umane.
În sensul fizic al cuvântului, dreptul natural este ansamblul legilor ce
guvernează l umea animală, universală și care este compus din legile naturale ale
științelor fizice; în sensul rațional și moral, dreptul natural este cel ce
guvernează spiritul. Toată arta juridică a politicii umane constă în a uni
armonios aceste două categorii pentr u a asigura supremația rațiunii umane
asupra fizicului, asigurând preponderența moralei asupra plăcerilor.
Omul poate, prin natura sa, să deceleze ce este rău de ce este bine,
voința generală fiind tot timpul bună, în timp ce voințele individuale pot fi și
rele. În timp ce viața animalelor are reguli precise, pe care aceste nu le pot
înțelege, doar li se supun, omul se separă de acestea prin barierele invariabile și
eterne, fiind vorba de cunoaștere și idei, particularități ale speciei umane, din
care emană demnitatea proprie acesteia. Voința generală este cea căreia omul,
pentru a fi om, părinte, cetățean, copil, trebuie să i se supună, este cea care
fixează limitele tuturor trebuințelor. Voința generală, fără rădăcini în creații ale

63 Popa, N., Teoria general ă a dreptului , Editura Actami, București, 1994, p. 55;

omului este dreptul nat ural, cel care luminează gândurile și dorințele tuturor
oamenilor. Tot ceea ce oamenii gândesc va fi bun, mare, sublim, în măsura în
care se va conjuga acestui interes general, voinței generale, dreptului natural.
Legile care formează ansamblul dreptului n atural sunt instituite de
către Ființa Supremă și sunt imuabile, irefragabile și cele mai bune legi posibile;
în consecință, baza unei guvernări cât se poate de perfecte și regulile
fundamentale ale unei societăți trebuie să le cuprindă în dreptul pozitiv. Legile
pozitive nu sunt decât legi de menținere a ordinii naturale, evident cea mai
avantajoasă pentru specia umană. Întreaga legislație pozitivă constă în
cunoașterea legilor naturale, constitutive ale ordinii cea mai potrivită oamenilor
reuniți în socie tate. Dreptul natural se întinde asupra tuturor legilor posibile care
mențin ordinea, cea mai avantajoasă pentru oamenii reuniți în societate. Aceste
legi nu restrâng libertatea omului deoarece fac parte din cele cu rădăcini în
dreptul natural, ci doar li mitează manifestările ei până la limita libertății celui de
lângă el.
În ceea ce privește raporturile dintre oameni în epocile preistorice, cele
pentru care există pre puține izvoare arheologice, nu putem face decât simple
presupuneri, deducții, bazate pre zumții: oamenii trăiau în grupuri nu prea
numeroase de familii, comanda era asigurată de bărbatul cel mai viguros și mai
abil la vânătoare, că membri grupului aveau fiecare atribuții în funcție de vârstă
și sex și că, pentru dirijarea tuturor acestor activ ități existau reguli rudimentare,
izvorâte din practica îndelungată. Se poate afirma că mai exista o categorie de
persoane, deosebită de celelalte, despre care membri comunității credeau că este
dotată cu puteri supranaturale, din această cauză încredințân du-i-se funcția de
mag, vraci, șaman etc., adică vindecător, apărător pe plan spiritual.
În aceste societăți apa r norme de conduită , la început spontan,
rudimentar, iar apoi elaborat, sub forma depinderilor, obiceiurilor, tradițiilor. „În
respectarea lor e ra interesată întreaga colectivitate, deoarece numai astfel ea
putea supraviețui. Aceste reguli de comportare aveau un caracter complex, fiind
puternic impregnate de aspectul mistic, religios. Asigurarea respectării lor era
dată atât de motivații interne m oral-religioase, mistice, cât și de măsurile
sancționatorii luate de colectivitate și conducerea acesteia – șefii de familii,
conducătorii ginților și triburilor‖64.
Inițial oamenii erau adunați în cete sau hoarde , care nu pot constitui
modalități de organ izare, deoarece nu aveau la baza un criteriu conștient ori de
altă natură, fiind doar rezultatul apropierii bazată pe identitatea rasei și pe
instinctul de apărare (mai mulți indivizi pot face față cu mai mult succes unui
atac, pot supraviețui mai ușor). Prima formă de organizare, având la bază un
criteriu conștientizat, este ginta – alăturarea indivizilor făcându -se fie pe
criteriul sângelui (rudenia). În cadrul acestei forme de organizare, apărută ca
urmare a evoluției (descoperirea focului, a roții, dome sticirea animalelor,

64 Craiovan, I., [10], pp. 33 -34;

prelucrarea metalelor, cultivarea pământului) , oamenii cunoșteau diviziunea
muncii, dar a apărut și acumularea, element care a determinat scindarea
societății în clase. Din punct de vedere al regulilor care guvernau viața de zi cu
zi, suntem în timpul domniei obiceiurilor, care trebuia să fie respectate de toți
membri colectivității. Conducerea ginții era asigurată de un membru al acesteia,
ales de comunitate. Mai multe ginți formau Fratrii sau Triburi , conduse de sfat,
alcătuit din con ducătorii ginților.
În timp de război, la vechii greci, tribul avea un conducător militar –
Basileus – care era șef peste oamenii liberi.
Inițial ginta era matriarhală, în sensul că legătura dintre membri se
realiza ținând seama de mama fiecăruia și înrudi rea prin aceasta, pe de o parte,
iar pe de altă parte, datorită poziției proeminente a femeii, care se ocupa de
procurarea mijloacelor de subzistență. Căsătoria se realiza în mod exogam –
bărbatul fiind din afara ginții femeii, dar, datorită faptului că ra porturile sexuale
erau libere, paternitatea era imposibil de stabilit, descendența stabilindu -se pe
linie maternă.
După o perioadă de timp în care elementul matriarhal a dominat, se
realizează trecerea la ginta patriarhală, ca efect al dezvoltării unor noi idei
religioase, dar și ca efect al trecerii la monogamie și pentru cauze sociale și
economice: dezvoltarea agriculturii, a creșterii animalelor a meșteșugurilor și a
comerțului.
Hegel65 consideră că introducerea și dezvoltarea agriculturii constituie
mome ntul apariției statului, alături de introducerea căsătoriei: prelucrarea solului
aduce cu sine proprietatea privată exclusivă, limitând necesitatea căutării hranei
zilnice, iar introducerea căsătoriei consacră crearea unei legături durabile a
bărbatului și femeii, conducând și la nașterea ideii de avere a familiei.
În această treaptă primitivă a evoluției omului, colectivitatea se
conducea după anumite reguli, ce exprimau nevoile pentru realizarea
trebuințelor elementare ale membrilor ei. Aceste reguli, dup ă o îndelungată
practică, au condus la apariția totemismului66 de clan, care, la început „a
constituit o expresie a diviziunii naturale a muncii dintre comunități, contribuind
la circulația fondului de alimente și la reglementarea legăturilor dintre sexe
(membri unei ginți aparținând aceluiași totem nu se puteau căsători între ei)‖67.
Acest sistem de reguli, baza pe totemuri, era apărat printr -un sistem de tabu -uri68
cu aplicabilitate în cele mai variate domenii ale vieții, tabu -uri care vădesc o
uimitoare sim ilitudine cu normele penale de mai târziu.

65 Hegel, [62 ];
66 conform DEX: Totem ,:totemuri , s.n. 1. Animal, plantă sau, rar, obiect considerat de unele triburi primitive ca
strămoș și protector al populației respe ctive și venerat ca atare. 2. Imagine, reprezentată de obicei sculptural, a
unui totem ( 1). [Pl. și: (m.) totemi ] – Din fr. totem .
67 Popa, N., [1], p. 34;
68 conform DEX: Tabu , tabuuri , s.n. Interdicție cu caracter religios, în anumite societăți primitive, aplicată la
ceea ce este considerat sacru; interdicție rituală; fig. persoană, lucru despre care nu se discută de teamă, din
pudoare etc. ♦ Fenomen de evitare a folosirii unui cuvânt și de înlocuire a lui cu un altul, din superstiție sau din
pudoare; inter dicție de limbaj. – Din fr. tabou

Atât totemismul de clan, cât și tabu -urile se dezvoltă pe măsură ce
colectivitatea evoluează, pe măsură ce apar schimbări sociale, începând să
devină un sistem coerent de reguli și practici, evoluând spre un așa -numit drept
al societății primitive . Bineînțeles că dreptului nu i se poate stabili o dată precisă
a apariției, iar în stadiul de dezvoltare analizat normele încă sunt difuze,
amestecate cu superstiții, practici magice, religioase etc. „Geneza dreptului es te
parte integrantă a procesului istoric, a devenirii istorice a societății însăși î care
pot fi identificați o multitudine de factori și relații de determinare, influențare,
interacțiune , acumulări cantitative și salturi calitative, ca de pildă: diviziune a
socială a muncii (agricultura, meșteșugurile, comerțul), creșterea bogățiilor
capilor de familie, scindarea societății, extinderea plus -produsului, introducerea
căsătoriei, mutațiile în cadrul formei de comunitate gentilico -tribală în condițiile
în care criteriul legăturii de sânge dintre membri acesteia devine insuficient în
raport cu noile cerințe economico -sociale; modificări în structura și în modul de
funcționare a puterii sociale; constituirea și dezvoltarea unui aparat de
constrângere, distinct de masa colectivității, întreținut de aceasta etc.‖69
Stabilirea cu exactitate a momentului apariției dreptului nu se poate
realiza, ceea ce poate fi înfăptuit fiind un răspuns la această întrebare dat din
diferite perspective teoretice. Astfel, profesorul fr ancez Maurice Duverger70
arată că dreptul apare când oamenii dintr -un grup social încearcă să regleze
raporturile dintre ei printr -un echilibru între avantaje și dezavantaje pe care le
trage fiecare din aceste raporturi, echilibru între produsele de schimb, între
daune și reparații, între răul pricinuit colectivității și sancțiunea aplicată
autorului; dreptul se definește prin natura sancțiunilor aplicate în caz de violare a
normelor.
Dintr -o altă perspectivă, cea religioasă71, dreptul apare ca manifestare
a voinței divine, care ghidează lumea către Împărăția cerurilor. Dumnezeu,
respectând libertatea umană , i-a dat omului posibilitatea de a -și valorifica
potențialul rațiunii în vederea formării unor rânduieli de viață echilibrată pentru
sine și semenii săi, o mul, aproape neconștient de ceea ce face devenind, astfel, o
prelungire a legii divine.
Odată cu trecerea timpului, societatea gentilico -tribală cunoaște
schimbări profunde în structură, cu consecințe asupra modului de funcționare a
puterii sociale și a no rmelor ce asigură funcționarea și eficiența acestei puteri.
Încet, se constată o desprindere de populație a clasei conducătoare, în special a
clasei militare (datorită multitudinii conflictelor armate din acea perioadă), totul
conducând la distrugerea orga nizării gentilice, bazată pe legături de sânge, și
apariția legăturilor teritoriale între cetățeni. Apariția unor trebuințe multiple,
care trebuia să fie realizate, a condus la apariția statului, care a preluat unele

69 Craiovan, I., [10], p. 34;
70 Duverger, M., Institutions politiques et droit constitutionnel , P.U.F. Paris, 1956, citat în Craiovan, I., [10], p.
34;
71 Popa, I., I., Substanța morală a dreptului , Editura Universul Juridi c, București, 2009;

reguli din cele preexistente acestuia, dar a edictat și unele reguli noi, adaptate
realităților. Societatea a continuat să creeze reguli sociale (morale, religioase,
obiceiuri ș.a.) care coexistă cu regulile juridice, dreptul neînlăturând celelalte
norme sociale, ci el alăturându -se acestora, c oexistând cu ele72. „Constituirea
dreptului ca o entitate pe deplin conturată se poate aprecia că are loc o dată cu
constituirea puterii publice ca putere de stat în țările orientului antic, ca și în
antichitatea greco -romană. Atunci apare, alături de norme le juridice cutumiare,
dreptul scris, ilustrat și de anumite acte normative, unele adevărate monumente
legislative intrate în istoria dreptului și culturii umane‖73. După faza constituirii
statului și scindarea societății, nevoile și interesele clasei condu cătoare nu mai
erau deopotrivă cu cele ale restului societății, regulile noi fiind nevoie să fie
introduse și impuse, la nevoie, prin intermediul puterii de stat, prin forța de
constrângere a acestuia.
Max Weber74 identifica în evoluția dreptului patru mari etape: revelația
dreptului de către „profeții dreptului‖ (Decalogul Vechiului Testament); creația
și descoperirea empirică a dreptului prin intermediul dreptului prin intermediul
dreptului jurisprudențial (activitatea pretorului roman); administrarea drep tului
de către imperiul laic și de puterile teocratice (despotismul luminat al secolului
XVIII); elaborarea sistematică a dreptului în baza unor criterii teoretice și
raționale.

3. Primele legiuiri
Apariția dreptului, ca produs al puterii de stat, este lo calizată în
Orientul antic, primele legiuiri fiind: Codul lui Hamurabi (Babilon), Legile lui
Manu (India), Codul lui Mu (China).
a) Codul lui Hamurabi este scris pe un bloc de diorit negru, care
reprezintă, de fapt un ansamblu sculptural: în partea superio ară este așezat zeul –
Soare – Samaș – stând pe un scaun și purtând pe cap o tiară și din umeri
țâșnindu -i flăcări, ține în mână un sceptru și un inel – simboluri ale puterii. În
fața sa, în picioare, se află regele Hamurabi, care ia aminte la sfaturile zeul ui.
Dedesupt, pe 49 de coloane, cuprinzând 4000 de rânduri și 8000 de cuvinte se
află săpat Codul, apărut, conform prologului, din porunca și sub protecția zeilor.
Acest C od, realizat cu 2000 de ani înainte de Christos, conține nu
numai norme cu caracter juridic, ci și norme morale, religioase, legiuitorul
statuând că legea trebuie să aducă binele poporului și să oprească vătămarea
celui slab de cel mai tare. Codul sancționează o stare a economiei și o
structurare socială și politică în care exista o inega litate vădită.
b) Legile lui Manu cuprind 5370 versuri și au fost realizate de

72 Popa, N., [1], pp. 37 -38;
73 Craiovan, I., [10], p. 35;
74 Weber, M., Le droit contemporain de l`Occident , citat în Malaurie, Ph., Antologia gândirii juridice , Editura
Humanitas, București, 1997;

brahmani75, ca urmare a unei îndelungate contribuții colective. Legile lui Manu,
redactate între s ecolul II î. C h., și secolul II d. Ch., reunesc laolaltă norme de
drept public, drept privat, civil, penal, obiceiuri, norme religioase, obligații
diverse, regimul castelor. Casta reprezenta o grupare închisă a unor oameni cu
aceeași origine, ocupație, tip de profesie, cu drepturi și obligații bine precizate,
cu tradiții și ideologii bine conturate.
Conform acestor norme, pedeapsa era aplicată de capul familiei, de
căpetenia satului, de conducătorul castei, de guvernatorul provinciei, de
ministrul de justiție și, în cazurile grave, de rege. Acesta din urmă poartă
întreaga răspundere pe ntru aplicarea pedepsei, pentru limitarea încălcării legii.
c) Codul lui Mu , ca întreaga legislație chineză, viza reprimarea
crimelor, pedepsele fiind extinse asupra întregii familii a vinovatului și chiar
asupra vecinilor săi, având la bază ideea de solid aritate și responsabilitate
comună pe care se baza și familia chineză. Pedeapsa era cu atât mai gravă cu cât
cel vinovat era mai apropiat (ca rudenie) cu victima.

În Europa , primele legiuiri sunt în Grecia antică, cele ale lui Lycurg în
Sparta (secolele X și IX î. Ch.), ale lui Dracon și Solon în Atena (secolele VI și
V î. Ch.), Legea celor XII Table la romani (secolul V î. Ch.), Legea salică la
franci (secolele V și VI î. Ch.). „Strălucitoarea cultură antică greacă, cu titani ai
gândirii precum Socrate, P laton, Aristotel, a marcat puternic fundamentele și
evoluția gândirii juridice, numeroase concepții științifice, politice, morale,
filosofice, religioase, artistice de mai târziu aducând o contribuție de prim rang
la patrimoniul culturii și civilizației un iversale‖76.
Concepția marilor gânditori greci se regăsește în opera legislativă
romană, dar fără a se umbri originalitatea și genialitatea dreptului roman, ale
cărui multe construcții și instituții se regăsesc în sisteme de drept contem porane:
dreptul este stabilit pentru toți, justiția este statornică și general valabilă,
fiecăruia i se va da ceea ce este al său, toți oamenii sunt egali, iar puterea legii
constă în a porunci, a opri, a permite și a pedepsi.

Istoria Dreptului se pierde în timpuri dincolo d e istorie, el fiind unul
din produsele minții și rațiunii umane cu o mare putere de rezistență în timp, cu
o misiune civilizatoare și de ocrotire a individului uman. Dreptul se bucură de
prestigiu și autoritate, scopul său fiind binele tuturor și înlăturar ea oricărei forme
de acțiune arbitrară și subiectivă.

4. Dimensiunea socială a dreptului
Alături de dimensiunea istorică, analizată anterior, dreptul poate fi
analizat și din perspectivă socială, prin prisma locului acestuia în societate și

75 conform DEX: BRAHMÁN, -Ă, brahmani, -e, s.m. și f., adj. 1. S.m. și f. Membru al castei sacerdotale,
considerați prima dintre cele patru caste indiene; preot al lui Brahma. 2. Adj. Brahmanic. – Din fr. brahmane.
76 Craiovan, I., [10] , p. 46;

prin prisma le găturilor sale cu celelalte componente ale societății. Dreptul, prin
regulile sale, intervine în toate activitățile și procesele ce se desfășoară în
societate, care „e un fapt natural, un dar al naturii, determinat de nevoia pe care
omul o are de semenii s ăi. Pentru a trăi izolat, în afara societății, omul ar t rebui
să fie, a scris Aristotel, <<un animal ori un Dumnezeu>>, adică ceva mai puțin
sau mai mult decât un om‖77. Anticii spuneau „Ubi societas, ibi jus‖ (unde există
societate, există justiție), iar a cest dicton nu se referă la stat, ci la comunitate
umană. „Societatea și justiția nu pot fi despărțite; sau, de ce n -am spune -o,
justiția este în temeiul natural al omului, ființă triontică78 – biopsihosocială –
este în natura justiției să fie în societate‖79.
Omul, ca ființă rațională și socială, se află pe deplin liber doar dacă nu
îi stânjenește pe ceilalți; libertatea sa se întinde până acolo unde întâlnește
libertatea celui de lângă el. „Drepturile omului nu pot prinde contur, nu pot
deveni realități dec ât în cadrul unei interacțiuni bazate pe coexistența libertăților
și a unor interes personale‖80. Din această perspectivă, dreptul este expresia
tensiunilor interne ale societății și, totodată, este remediul pentru dezamorsarea
acestora.
Existența societăț ii, a comunității oamenilor, este confirmată pe deplin
deoarece, făcând apel la istorie, vom vedea întotdeauna că oamenii au trăit în
comun și că indivizii izolați nu au realizat nimic. Trăind în comunitate, oamenii
au putut să realizeze că există o legătu ră indisolubilă între drepturi și obligații,
că realizarea justiției este posibilă doar cu referire la societate, că fiecare individ
se simte atras de semenii săi, pentru că el are drept condiție a propriei existențe,
existența societății. Grupările social e sunt de două feluri, aprecia Mircea
Djuvara81: unele voluntare, cum ar fi societățile și asociațiile, cu un rol
important astăzi, iar altele naturale, cum ar fi tribul sau clanul primitiv, familia
sau națiunile, sau, în fine, statul care reprezintă cea ma i mar grupare sociologică
naturală. „Există astfel o persistență în mentalitatea societăților așa de puternică,
încât, dacă se absorb rasele, unele de altele, ele pierd mentalitatea lor specifică
spre a se adapta mentalității poporului în care se pierd‖82.
Analiza dimensiunii sociale a dreptului implică, totodată, și analiza
legăturilor dreptului cu celelalte elemente ale societății și locul dreptului între
acestea. Parte a realității sociale, înconjurătoare , realitatea juridică reprezintă un
element inalien abil, relația între acestea fiind întreg -parte. Juridicul sau
realitatea juridică reprezintă un tot, care cuprinde dreptul (văzut ca fenomen
normativ – dreptul pozitiv –) și celelalte componente: conștiința juridică și
relațiile juridice.

77 Vecchio, G. ,del, [5], p. 267;
78 conform DEX: ÓNTIC, -Ă, ontici, -ce, adj. (Livr.) Care ține de domeniul existenței; ontologic. – Din fr.
ontique.
79 Mihai, Gh., [4], p. 265;
80 Popa, N., [1], p. 40;
81 Djuvara, M., [11], p. 298;
82 Djuvara, M., [11 ], p. 299;

Înainte de a fi o realitate normativă – regulă scrisă – dreptul se
plasează la nivelul conștiinței juridice . Aceasta joacă rolul unui receptor, care
identifică nevoile societății și ale indivizilor, le analizează, le valorizează și apoi,
pe cele considerate necesare, le t rimite spre organele statului specializate –
legiuitor – pentru a deveni regulă scrisă – drept. Din această perspectivă, este
evident rolul de receptor și, în același timp, tampon, pe care îl are conștiința
juridică în societate. Aceasta este receptor „pen tru că primește stimulii pe care -i
emite societatea, îi ordonează și -i supune unui examen axiologic‖, iar tampon
„pentru că se impune între acești stimuli (care se înfățișează de cele mai multe
ori ca adevărate comandamente, presiuni din partea forțelor so ciologice
creatoare ale dreptului) și realitatea normativă (car -și are regularitățile sale,
ritmul său, o dinamică proprie ce nu -i permit să urmeze „orbește‖ aceste
presiuni‖83.
Rolul conștiinței juridice este acela de a bloca accesul către
normativizare al unor aspecte, situații ori probleme ce se caută a fi impuse de
anumite forțe ale societății. Conștiința juridică este cea care filtrează și
ierarhizează trebuințele societății și trimite spre a deveni drept doar pe cele care
sunt cu adevărat necesare. Căutarea celor mai bune soluții legislative, crearea
unor norme juridice cu o cât mai mare acoperire și acceptare din punct de vedere
ale destinatarilor reprezintă rolul conștiinței juridice, care nu ar putea, totuși,
transpune în practică toate acestea în li psa ajutorului dat de conștiința
individuală, a omului care desfășoară activități de cunoaștere, acțiune, valorizare
a tot ceea ce îl înconjoară. Valorizare este o activitate umană, a individului, dar
și a întregii societăți, „valorile obligându -i pe indiv izi să coopereze, îi integrează
în societate, fiind, în cele din urmă factori care provoacă oamenii să creeze, să
acționeze, să cunoască mai profund domeniile respectivelor valori și să
anticipeze evoluția acestora‖84.
Rezultatul traducerii în practică (pri n norme juridice) a cerințelor
societății reprezintă o formulă educativă, având un rol hotărâtor în formarea unei
atitudini pozitive a individului față de cerințele pe care norma de drept le
conține. Dreptul dă omului și comunității valorile ce trebuie res pectate, calea ce
trebuie urmată pe ntru instaurarea binelui comun; aceste valori sunt fie unele
individuale (omul prețuindu -le în întreaga sa existență: viața, sănătatea,
proprietatea ș.a.), fie unele ale comunității, în general, acestea având o evoluție
legată de evoluția istorică, în funcție de criterii diferite de la o epocă la alta și de
la o comunitate la alta.
Cea de -a doua componentă a realității juridice o constituie cea
instituțională – dreptul , văzut ca sistem de norme și grupuri de norme
(institu ții). Dreptul reprezintă nucleul juridicului, cadrul său substanțial de
referință, componenta sa palpabilă, materială. Dreptul este compus din reguli
juridice, ramuri și subramuri, instituții de drept în cadrul ramurilor. „Dreptul, ca

83 Popa, N. ,[1], p. 41;
84 Voicu, C., [6], p. 42;

fenomen normativ, dă expresie cerințelor structurilor sociale – conducătoare sau
conduse – de mai bună organizare a raporturilor umane, în vederea obținerii
acelui echilibru social indispensabil pentru asigurarea climatului în care liberului
arbitru și voinței subiective să i se poată opune eficient anumite standarde
oficiale de comportament și în care să poată fi înlăturată tensiunea între cei care
acceptă aceste standarde și cei care se abat. Norma juridică, la rândul ei, ca
reflectare conștientă a conținutului raporturilor s ociale, nu este decât o sinteză
între ceea ce este ( sein) și ceea ce trebuie să fie ( sollen ), între necesitate și
libertate, între real și ideal‖85.
Cea de -a treia componentă a realității juridice – relațiile juridice –
reprezintă raporturile, eleme ntele r elaționale, sociologice, cele care fac dovada
eficienței dreptului. Raporturile juridice se stabilesc între oameni (cei care, la
rândul lor, compun societatea) și care devin astfel subiecte de drept, care își
valorifică sau își apără drepturile și interese le stabilite și ocrotite prin normele
juridice. Această componentă a realității juridice mai este denumită și ordine de
drept, fiind rezultatul desfășurării raporturilor juridice în conformitate cu
prevederile legale86. Privit din această perspectivă, drept ul apare ca un mod de
existență a ordinii publice, un factor real de calmare a conflictelor și de
menținere în limite de ordine a ciocnirilor de interese87. „Ordinea implică
existența unor reguli de conduită, care să arate fiecăruia cum trebuie să se
poarte , ce conduită trebuie să aibă în cadrul vieții sale. Înfăptuirea ordinii sociale
se face cu ajutorul regulilor de conduită. În această înfăptuire a ordinii sociale au
concurat, de -a lungul veacurilor, obiceiurile, prescripțiile religioase, morale,
rânduiel ile dreptului (ordinea juridică, dreptul)88.
Omul trăiește în comunitate, iar a intra în raporturi cu semenii săi este
inerent, aceste relații constituind fundamentul ontologic89 al dreptului.
Dimensiunea socială a dreptului este evidentă și esențială, acest a suportând
numeroase influențe din partea altor componente ale realității sociale (economie,
politică, morală), dar și din partea altor factori, cum ar fi mediul înconjurător și
factorul uman.

5. Factorii de configurare a dreptului
Asupra evoluției inst ituțiilor juridice, asupra dreptului în general, își
exercită influența o serie de elemente exterioare acestuia, prin intermediul cărora
se realizează corelația dintre om și mediul în care trăiește. „Un drept pozitiv,
component al unui fenomen juridic spec ific, se mulează pe realitatea socială
căreia îi conferă o ordine juridică; pe de o parte, el răspunde cerințelor vieții

85 Popa, N., [1], p. 41;
86 Voicu, C., [6], p. 43;
87 Fuller, L., L., The Morality of Law , Yale University Press, 1964, p. 118, citat în Popa, N., [1], p. 42;
88 conform Dongoroz, V., citat în Voicu, C., [6], p. 43;
89 conform DEX: ONTOLÓGIC, -Ă, ontologici -ce, adj. Care aparține ontologiei, privitor la ontologie, specific
ontologiei; ontic. – Din fr. ontologique; ontologie: s.f., Ramură a filosofiei care studiază trăsăturile generale ale
existenței. – Din fr. ontologie

sociale concrete, pe de altă parte însăși forma și conținutul său se adaptează
stării și dinamicii vieții sociale concrete. Caracterist icile unui drept pozitiv
decurg din acțiunea diferiților factori externi lui și din interacțiunea elementelor
sale‖90.
Dreptul pozitiv evoluează sub imperiul a două acțiuni: una externă,
reprezentată de activitatea mediului natural, istoric, politic, econom ic ș.a. și una
internă, dată de interacțiunea dintre ramurile, instituțiile și normele sale.
Elementele care exercită o influență asupra evoluției instituțiilor juridice sunt
toți factorii mediului social și fizic. Conformația și situația geografică,
fertilitatea solului, densitatea populației joacă un rol în evoluția instituțiilor
sociale. Alte instituții se adaptează unui popor cu altă situație fizică. „Întreaga
istorie, întregul trecut, toate forțele sociale, limba, economia țării respective,
industria, comerțul, agricultura, politica, concepțiile morale și științifice concură
spre a exercita o influență puternică asupra evoluției juridice, întocmai cum și
dreptul exercită o influență puternică asupra evoluțiilor lor respective (…)
Dreptul evoluează sub p resiunea trecutului și aceea a organizării prezente a
societății. El tinde spre forma idealului de justiție pe care fiecare societate îl
concepe după felul ei propriu ‖91.
Noțiunea de factori de configurare a dreptului a apărut după ce s -a
cristalizat ideea dreptului care evoluează, a progresului juridic. A vorbi despre
factorii de configurare a dreptului înseamnă a descoperi cauzele sale sau forțele
motrice care -l determină, orientându -l să prevadă o reglementare sau alta. În
același timp această abordare fa ce trimitere la geneza dreptului, la fundamentele
sale92.
Potrivit unei concepții despre factorii de configurare a dreptului, care
s-a impus, aceștia se pot grupa în mai multe categorii: cadrul natural, cadrul
social -politic și factorul uman93.

a) cadrul n atural , prin toate componentele sale (mediul geografic,
factorii biologici, fiziologici, demografici) exercită o influență puternică asupra
dreptului , dar nu numai asupra acestuia, ci și asupra vieții sociale, economice,
politice, cu implicații ulterioare asupra juridicului. Mediul geografic
influențează societatea în ansamblul ei, dând elemente specifice fiecăreia și dând
naștere la direcții de dezvoltare specifice. Din cele mai vechi timpuri, omul s -a
raportat la natură, s -a luptat cu aceasta, și -a adapta t comportamentul la ea, a
încercat să o modifice, să o umanizeze. „Anumite împrejurări naturale – seisme,
inundații, taifunuri, secete etc. – deși nu sunt rezultate ale voinței, pot produce
efecte juridice prin lege‖94. Blaise Pascal scria, referindu -se la influența

90 Mihai, C., G., [19], p. 99;
91 Djuvara, M., [11], p. 300;
92 Craiovan, I., [10], p. 162;
93 după Naschitz, A., Teorie și practică în procesul de creare a dreptului , Editura Academiei, București, 1969,
citată în Popa, N., [1];
94 Mihai, C. , G., [19], p. 100;

factorului natural: „Un meridian hotărăște asupra adevărului. Legile
fundamentale se modifică. Hazlie justiție pe care o influențează un râu sau un
munte; adevăr dincoace de Pirinei, eroare dincolo‖95. Printr -o astfel de concepție
se exagerează im portanța factorului geografic, deoarece diferențele dintre
sistemele de drept nu consistă neapărat în diferențe climatice sau geografice, ci
în diferențe social -economice din realitatea înconjurătoare concretă.
Totuși, încă din Secolul Luminilor importanța cadrului natural era
evidentă în ceea ce privește viața dreptului. Montesquieu96 nota: „Legile trebuie
să fie potrivite cu condițiile fizice ale țării; cu clima – rece, caldă sau temperată
– cu calitatea solului, cu așezarea, cu întinderea sa‖.
Totuși, în momentele și în țările unde s -a dat o prea mare importanță
acestui factor de configurare a dreptului s -a ajuns la dispoziții juridice aberante
sau chiar rasiste. Este evident că dreptul nu poate să nu fie influențat de mediul
înconjurător: legiuitorul treb uie să se îngrijească de limitarea sau combaterea
poluării, de stabilirea unui regim juridic specific pentru diferitele categorii de
terenuri, pentru spațiul aerian, pentru marea teritorială. Conformația și situația
geografică, fertilitatea solului, densit atea populației joacă un rol important în
adoptarea unei norme juridice, cu consecințe în ceea ce privește evoluția
instituțiilor societății. Legiuitorul trebuie să țină seama în procesul de creare a
normei juridice de diferitele calități ale bunurilor, pe ntru a le oferi un tratament
juridic diferențiat: clasificarea în bunuri mobile și bunuri imobile, în fungibile și
nefungibile, în principale și accesorii determină regim juridic diferențiat, cu
efecte juridice specifice în diferite ramuri de drept (drept succesoral, drept
comercial, civil).
Factorul demografic, populația, ca parte a cadrului natural, exercită și
el o influență considerabilă asupra dreptului, fiind vizibil, mai ales, în țările
suprapopulate sau în cele subpopulate, în care sunt introduse no rme juridice de
limitare sau, din contră, de încurajare a sporului demografic.
De asemenea, așa cum arătam anterior, diverse împrejurări care nu țin

95 Pascal, B., Pensées , citat în Popa, N., [1], p. 43;
96 Montesquieu, Ch. de Secondat, baron de, Despre spiritul legilor , Editura Științifică, București, 1964;
Charles -Louis de Secondat, Baron de La Brède et de Montesquieu (18 ianuarie 1689 – 10 februarie 1755 ),
de regulă menționat doar ca Montesquieu , s-a născut în castelul din la Brède, lângă Bordeaux , într -o familie de
magistrați aparținând micii nobil imi. A fost una din cele mai complexe și importante figuri ale iluminismului
francez . Spiritul legilor (1748 ), debutează cu o scurtă discuție despre legi în general. În cartea I, Capitolul III,
susține că "legea în general este rațiunea omenească în măs ura în care ea guvernează toate popoarele de pe
pământ iar legile politice și civile ale fiecărui popor nu trebuie să fie decât cazuri particulare la care se aplic ă
această rațiune omenească". Scopul deliberat a lui Montesquieu în această carte este să exp lice legile umane și
legile sociale. Conform lui, tot ceea ce există are legile sale, " Divinitatea " are legile sale, "lumea ma terială" și
"substanțele superioare omului" au, la rândul lor, legi proprii. Cartea este un studiu comparativ, concentrat
asupra a trei tipuri de guvernare ( republică , monarhie și despotism ), fiind realizat sub influența ideilor lui John
Locke .
Una din teoriile majore prezentate în lucrare este cea a separării puterilor în stat , conf orm căreia puterile
guvernului trebuie separate și echilibrate pentru a garanta libertatea individului. Cartea își păstrează și în prezent
importanța istorică, fiind una dintre operele care au influențat decisiv elaborarea Constituției Statelor Unite ale
Americii , care, la rândul său, a influențat esențial scrierea a numeroase constituții din multe state ale lumii.

de voința omului – evenimente – pot produce efecte juridice, prin voința
legiuitorului transpusă în lege, d ând naștere, modificând sau stingând raporturi
juridice concrete.
Dreptul nu evoluează prin salturi mari și bruște, ci într -o măsură
importantă numai paralel cu concepția juridică a societății respective, acțiunea
factorului cadru natural fiind corelată t ot timpul intereselor sociale generale.

b) cadrul economic, social și politic influențează dreptul, acțiunea sa
fiind una specifică, deoarece dreptul, ca produs al omului se află în permanentă
legătură cu societatea, cu toate structurile acesteia. Acest f actor de configurare
este compus din domeniile economic, social, politic, ideologic, cultural, „fiecare
în parte cu un mare grad de complexitate și o dinamică proprie, care influențează
dreptul, constituindu -se ca un factor de configurare cu acțiune specif ică‖97.
Activitatea și acțiunea sa asupra dreptului sunt determinate, în ceea ce
privește acest factor de configurare, de nivelul economic al statului, de clasele
sociale și structura societății, relativ la acestea, de categoriile profesionale care
activeaz ă într -o societate dată. „Așa, de pildă, efortul depus astăzi de România
pentru crearea și perfecționarea cadrului legislativ al reformei economice este o
elocventă dovadă a înrâurii dreptului de cerințele transformărilor economice
(…) Se constată că între econom ie și drept există o interdependență și o
influențare reciprocă, iar pe măsura dezvoltării istorice, în societatea
contemporană rolul dreptului în reglementarea relațiilor sociale, inclusiv a celor
economice, sporește‖98. Totodată, dreptul trebuie să reglementeze concurența și
să sancționeze încălcarea normelor care o privesc, deoarece concurența
reprezintă motorul progresului societății, într -o comunitate bazată pe cerere și
ofertă.
De asemenea, cadrul politic exercită o influență de luat în seamă
asupra dreptului, fiind de netăgăduit că schimbarea unui regim politic aduce
după sine o modificare a dreptului constituțional, care precede schimbări în toate
ramurile de drept. „Puterea politică are un conținut mai larg decât puterea de
stat, care e numai partea instituționalizată a ei; trăsăturile puterii politice se
regăsesc în puterea statului, dar trăsăturile puterii etatice nu se regăsesc în
totalitate în puterea politică‖99. Sistemul politic reprezintă un ansamblu format
din stat, partide politice și a lte organisme, iar exercitarea puterii politice nu este
posibilă decât prin emiterea unor norme juridice care să reglementeze
organizarea și funcționarea autorităților publice și raporturile juridice dintre
subiectele de drept. Toate regimurile politice au creat și folosit dreptul obiectiv
în atingerea propriilor scopuri; când zăngănitul armelor nu mai are eficiență,
cântecul de sirenă al dreptului dă roade foarte bune. Evoluția secolului XX s -a
direcționat de la prioritatea „politicii militare‖ la priorita tea „politicii legislative‖

97 Voicu, C., [6], p. 51;
98 Craiovan, I., [10], p. 162;
99 Mihai, G., [4], p. 225;

prin care să triumfe justiția, aceea dedusă din doctrine de partid. De aici rezultă
atât naivitatea că legislația ar fi expresia liberei inițiative a legiuitorului aflat în
slujba alegătorului, cât și naivitatea că dreptul ar fi un simplu produs arbitrar al
voinței dominante100; în realitate politicul nu guvernează procustian dreptul
obiectiv, iar acesta are limite clare de putere juridică în dirijarea oamenilor101.
Strâns legat de factorul politic este cel ideologic102, deoarece ideol ogia
își construiește o viață proprie și, împreună cu politicul, ajunge să dea
configurația dorită dreptului. Diferitele ideologii care au stat la baza conducerii
unor state și -au pus amprenta asupra dreptului fiecăruia: ideologia marxistă a
determinat în fostele țări comuniste apariția unei economii neconcurențiale, la
ignorarea și, mai ales, încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, la
neglijarea factorilor de natură ideală. În opoziție, ideologiile liberale au la bază
concepția potrivit căreia drep tul trebuie să favorizeze concurența, iar
proprietatea și celelalte drepturi fundamentale ale omului trebuie garantate și
apărate.
Privind din perspectivă istorică, dreptul s -a dezvoltat, a avut o viață
corelată permanent cu economia, politica, ideologia u nui stat, iar „pentru
emanciparea dreptului și scoaterea sa din starea de tutelare măruntă, este nevoie
de curățirea acestor legături, de eliminarea accentelor de hegemonie103
(economică, politică, ideologică)‖104. Totuși, trebuie menținut un echilibru între
voita independență a dreptului și legăturile acestuia cu elemente ale factorului de
configurare analizat, deoarece dreptul nu poate viețui izolat, ci numai în relație
cu societatea, cu toate elementele componente ale acesteia.
Asupra sistemului de drept al unui stat acționează și unele elemente
structurale organizatorice ale societății, altele decât structurile politice oficia le
(statul, partidele politice), cum ar fi grupurile de interes și grupurile de presiune.
Grupul de interes este „orice structură gru pală care, pe baza uneia sau
a mai multor atitudini comune, transmite anumite scopuri celorlalte grupuri din
societate în vederea stabilirii, a menținerii sau a intensificării formelor de
comportament care sunt implicate în atitudinile comune‖105. Aceste str ucturi
elaborează platforme cadru, cu obiective majore urmărite, își fac publice cauzele
pe care le sprijină, dezbat și promovează proiecte de legi, sprijină sau resping
candidaturi la orice nivel.
Grupurile de presiune acționează în societate alături de p artidele
politice, influențând, cu o forță din ce în ce mai sporită, cadrul politic. Cu toate

100 Confor m concepției lui M. Djuvara, [48 ], p. 182;
101 Mihai, G., [4], pp. 225 -226;
102 conform DEX: IDEOLOGÍE, ideologii , s.f. Totalitate a ideilor și concepțiilor filozofice, morale, religioase
etc. care reflectă, într -o formă teoretică, interesele și aspirațiile unor categorii într -o anumită epocă. ♦ P. restr.
Totalitatea ideilor și concepțiilor care constituie partea teoretică a unui cure nt, a unui sistem etc. ♦ Știință care
are ca obiect de cercetare studiul ideilor, al legilor și al originii lor. [Pr.: -de-o-] – Din fr. idéologie .
103 conform DEX: HEGEMONÍE s.f. Faptul de a avea rolul de conducere; supremație, dominație, de obicei a
unui s tat față de alte state. [Var.: heghemoníe s.f.] – Din fr. hégémonie.
104 Popa, N., [1], p. 44;
105 Truman, D., The Governmental Process , New York, Knopf, 1971, citat în Popa, N., [1], p. 46;

că, prin statute ori alte acte de organizare, grupurile de presiune afirmă că nu
doresc puterea politică, ci vor doar să exercite o influență asupra acesteia, sun t,
la ora actuală o prezență tot mai activă în zona în care se iau decizii.
În ceea ce privește modul de constituire, grupurile de presiune pot fi
asociații categoriale (formate din persoane grupate după diviziunea muncii –
profesie, sector de activitate ș .a.) sau asociații transcategoriale (formate din
persoane aflate în diferite sectoare de activitate, dar unite printr -un element
comun – consumul, feminitatea, vârsta, diverse orientări).
Ca mijloace de acțiune specifice, aceste grupuri pot cunoaște mijloa ce
propagandistice, jocuri de influență, acțiuni directe (blocarea unor căi de
comunicație, greve. „Sindicatele, deși prin legea organică și statutele de
organizare și funcționare, nu sunt preocupate de obținerea puterii, acționează a o
puternică forță asu pra puterii legislative și executive pentru a le determina să
elaboreze legi și acte normative care să le satisfacă doleanțele (în materie
salarială, de protecție socială etc.)‖106.
Partidele politice sunt „asociații libere ale cetățenilor prin care se
urmăr ește, pe baza unui program, definirea și exprimarea voinței libere a
cetățenilor, asociați care au, și -și afirmă clar și precis, vocația și aptitudinea
guvernării‖107. În principal partidele aflate la guvernare sunt cele care
influențează sistemul de drept, deoarece acestea sunt cele care dețin pârghiile
necesare, impunându -și voința în realizarea normelor juridice. Totuși, partidele
politice parlamentare, care nu se află la putere, pot influența legile, pot propune
proiecte legislative, capacitatea lor de in fluență fiind totuși scăzută.
Societatea civilă poate fi definită ca „ansamblul formelor
organizatorice nestatale, apolitice, fundamentate pe dreptul la libera asociere
consfințit de Constituție, prin intermediul cărora sunt exprimate public interesele
specifice (economice, sociale, spirituale, profesionale etc.) ale opiniei
publice‖108. Societatea civilă se delimitează atât de domeniul public, care este
organizat și funcționează potrivit regulilor impuse de puterea politică, cât și de
domeniul privat, a căru i organizare și funcționare au la bază profitul și principii
în cvasitotalitatea lor comerciale.
Societatea civilă, elementele de structură ale acesteia, acționează în
toate domeniile vieții sociale, existând o preocupare pregnantă și evidentă pentru
stare a și soarta națiunii, pentru viitorul acesteia. Societatea civilă reprezintă
esența solidarității umane, cea care determină implicarea cetățenilor în viața
cetății, pe toate planurile.
Societatea civilă are mai multe funcții: monitorizare și supraveghere a
puterii politice; sancționare a puterii politice, funcție educativă, având în vedere
preocuparea pentru formarea și consolidarea culturii politice, juridice și civile a
cetățenilor. „Dreptul se configurează prin acțiunea uniformă, coerentă și pozitivă

106 Voicu, C., [6], p. 53;
107 Muraru, I. Drept constituțional și inst ituții politice , Editura C.H. Beck, București, p. 281;
108 Voicu, C., [6], p. 54;

a societății civile, care trebuie privită nu ca un factor destabilizator, ci ca vocea
autorizată a celor lipsiți de putere rostită în fața puterii. Condiția fundamentală
pentru ca societatea civilă să se constituie într -un veritabil factor de configurare
a dreptului o reprezintă capacitatea acesteia de a nu fi influențată sau, mai grav,
absorbită, de partidele politice‖109.

c) factorul uman reprezintă zona de interes cea mai importantă pentru
legiuitor, deoarece dreptul se raportează permanent la om și la soci etate.
Normele juridice, în afara funcției lor de reglementare, de regularizare și o
funcție de apropiere interumană, de socializare și de stimulare a
comportamentului uman în sensul conștientizării valorilor apărate de norma
juridică.
Omul parcurge în înt reaga sa viață un proces complex de devenire, de
socializare, de apropriere a deprinderilor comportamentale specifice unor situații
date, de formare a unui sistem de răspuns la diversele cerințe ale comunității.
Dreptul nu vizează viața interioară a omului , ci pe cea exteriorizată, cea în care
individul relaționează cu ceilalți. Dreptul oferă omului reguli de conduită
obligatorii, față de care nu poate avea decât două atitudini: să le respecte sau să
nu le respecte. În cazul nerespectării acestor reguli fur nizate de sistemul de
drept, va suporta sancțiunea conținută de norma juridică, răspunzând astfel
pentru nesocotirea legii.
Omul poate să nu se supună dreptului, iar această nesupunere poate
avea la bază motive variate. Pentru a ajunge să respecte legea și să se supună
acesteia, legea trebuie să fie conștientizată de individ, să pătrundă în interiorul
său. „Pentru a se bucura de eficacitate, normele de drept trebuie să evoce în
conștiința individului imagini concrete, trebuie, cu alte cuvinte, să se
încorpo reze în patrimoniul psihologic al omului. Pentru aceasta dreptul trebuie
să înlăture incertitudinile (fapt ce ține de elementele sale tehnice, de tehnică
juridică), să ofere omului variante pozitive pentru stabilirea sensului existenței
sale (fapt ce ține de latura normativă a conținutului dreptului). Eficiența acțiunii
dreptului este deci legată de funcționarea unor mecanisme psihosociale
complexe, cărora legiuitorul le dă satisfacție, prefigurând, prin normele de drept,
variante de comportament considerat e utile, atât din punct de vedere social, cât
și individual‖110.
De cele mai multe ori, omul acționează prin prisma și împins de
interese individuale, din această cauză apărând uneori ciocniri cu
interesul/interesele generale ale societății, fapt ce determin ă implicarea normei
juridice, a dreptului, pentru sancționarea comportamentului individului. Dreptul
oferă modele culturale111, care constau în propunerea sau chiar impunerea unui

109 Voicu, C., [6], p. 55;
110 Popa, N., [1], p. 47;
111 conform DEX: CULTÚRĂ, culturi, s.f. 1. Totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a
instituțiilor nec esare pentru comunicarea acestor valori. ♦ Faptul de a poseda cunoștințe variate în diverse
domenii; totalitatea acestor cunoștințe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva.

model de conduită, utilă din punct de vedere social. În tot acest proces de
adaptare, de socializare a omului, dreptul tinde să dobândească o eficiență
sporită alături de pozitivitate . „Regularizarea conduitei umane trebuie să
pornească de la cunoașterea atitudinilor și a relațiilor existențiale, a
comportamentului corelat al omului , într -un sistem de relații dat (…)
Dimensiunea umană a dreptului privește, înainte de orice, drepturile esențiale ale
individului („drepturile fundamentale‖), drepturi care garantează egalitatea
deplină a tuturor oamenilor, posibilitatea lor de manifestar e nestingherită în
temeiul demnității și al libertății, pentru că omul, după natura sa, este o ființă
demnă și liberă‖112.
La ora actuală, dreptul modern, național ori internațional, are la bază
conceptul de drepturi fundamentale și respectul acestora, impun ând acest lucru
cu stringență statelor. Respectarea acestor drepturi și sancționarea manifestărilor
contrare lor, prin care li se aduce atingere, este apanajul unor instituții
supranaționale, asupra existenței și competențelor cărora statele au fost de aco rd
prin încheierea unor tratate sau aderarea la acestea.
Acest factor de configurare a dreptului prezintă o importanță
deosebită, deoarece destinatarul normei juridice este omul, cel care o poate
încălca este tot omul, cel care va suporta consecințele aces tei încălcări prin
aplicarea sancțiunii fiind tot el. „Omul obișnuit nu așteaptă ca legea juridică să îl
facă fericit, dar își pune nădejdea ca ea să contribuie la materializarea
proiectelor lui de viață liniștită, în securitate; el acceptă să -și limiteze libertatea
în favoarea unei ordini necesare pentru sine și pentru ceilalți, dar cu condiția ca
legea să nu -l oprime, să nu -i deformeze interesele, să nu -i mistifice orizontul de
valori; pe scurt spus, el se supune unei lei drepte și nu se supune – într-un fel
sau altul – unei legi resimțită nedreaptă‖113.
În concluzie, factorii de configurare a dreptului reprezintă surse
naturale importante pentru existența și forma dreptului, pentru reglementările
acestuia, furnizând, totodată, acestuia obiectul, conținutul , scopul și, uneori,
forma. Acestea elemente ale realității nu pot fi ignorate în analiza unui sistem de
drept, deoarece stau la baza acestuia, reprezentând surse ale sale.

6. Esența, conținutul și forma dreptului
Determinarea conceptului dreptului nu poa te fi realizată fără analiza
categoriilor filosofice de esență, conținut și formă, implicând, totodată,
determinarea trăsăturilor dreptului și a modalităților concrete de organizare a
acestuia. Potrivit lui E. Jorion114 dreptul, ca model cultural, are o „cau ză
eficientă‖ (trebuințele indivizilor), un fond (sistemul social), o formă (prin
intermediul căreia, cu ajutorul tehnicii juridice, necesitățile sociale se exprimă în
termeni juridici) și o „cauză finală‖ (instaurarea justiției și moralității).

112 Popa, N., [1], pp. 47 -48;
113 Mihai, C., G., [19], p. 100 ;
114 Jorion, E., De la Sociologie Juridique , Bruxelles, 1967, p. 37, citat în Craiovan, I., [26], p. 88;

Având în v edere că esența115 unui fenomen reprezintă unirea laturilor,
trăsăturilor și raporturilor interne ale acestuia, rezultă că „a cerceta esența
dreptului presupune pătrunderea înlăuntrul său, sesizarea legăturilor intime care –
i conferă relativa stabilitate, ide ntificarea calităților interne‖116, unde calitatea
desemnează ceea ce deosebește corpurile între ele – deosebirea substanței –
conform lui Aristotel.
Chiar dacă oamenii sunt diferiți, din punct de vedere al rasei, sexului,
limbii, credințelor religioase ș.a. , există o natură umană identică, purtată de
fiecare individ în sinele său. „Această natură permanentă înmănunchează un
număr de însușiri necesare; în absența uneia nu e posibil să fi om. O însușire din
esență – o însușire esențială – este aceeași la orice om. Astfel, însușirea
raționalității ține de esența umană. Oamenii, individuali, sunt mai mult sau mai
puțin inteligenți, dar toți sunt ființe raționale‖117. Sistemele de drept ale fiecărui
stat, respectiv dreptul pozitiv, conțin în ele ideea de drept, văzu t ca fenomen
social, esența acestuia fiind aceeași, în ciuda variațiilor pe care le cunoaște, prin
prisma multitudinii culturale și varietății popoarelor care l -au născut. „Prin
însușirile sale de conținut dreptul se deosebește de celelalte fenomene social e,
iar prin însușirile sale esențiale el se identifică fundamental cu ele. Și atunci,
cercetând ce este permanent în fenomenele sociale, regăsind acest <ce> și în
cazul dreptului, vom descoperi esența‖118. Esența dreptului o constituie ordinea
de conviețuire a oamenilor, realizată prin generalitatea normei aplicată.
Dintre multiplele calități ale dreptului, cea mai importantă o constituie
determinarea lui internă, respectiv calitatea juridică a voinței și a interesului.
„Astfel, principala calitate o reprezi ntă calitatea juridică a voinței exprimate în
drept și calitatea interesului care conduc la elaborarea și adoptarea normelor
juridice. Această calitate fundamentală rămâne neschimbată oricât de multe și
profunde modificări ar cunoaște un sistem juridic‖119. Relația dintre voință și
interes este cea care asigură echilibrul atât de necesar desfășurării raporturilor
juridice, iar această relație va rămâne neschimbată oricâte modificări ar cunoaște
un sistem de drept.
Ceea ce este de subliniat este că rolul voinț ei în drept are o dublă
valență: mai întâi vorbim despre o voință generală – a societății în ansamblul ei
– și apoi despre o voință particulară, individuală, aceasta din urmă
manifestându -se în procesul de aplicare a dreptului.
Voința este o categorie psih ologică, reprezentând un proces psihic prin
intermediul căruia se înfrâng anumite obstacole, utilizându -se acțiuni în vederea

115 conform DEX: ESÉNȚĂ, esențe , s.f. 1. Ceea ce exprimă principalul și stabilul din obiecte și din fenomene,
natura lor internă, ascunsă, latura lor car e nu este dată sau perceptibilă nemijlocit; ceea ce poate fi cunoscut
numai trecând de forma exterioară a lucrurilor, pătrunzând în adâncul lor cu ajutorul gândirii. Din fr. essence,
lat. essentia .
116 Popa, N., [1], p. 49;
117 Mihai, Gh., [19], p. 32;
118 Idem, p. 33;
119 Voicu, C., [6], p. 44;

obținerii unui anumit scop, propus în mod conștient. Efortul astfel realizat este
unul voluntar, confruntându -se astfel posibilită țile individului cu condițiile
subiective și obiective date. „Atunci când se abordează esența dreptului nu se
are în vedere acest sens, al voinței individuale, voința ca expresie a tendinței
individului de a -și confrunta posibilitățile cu condițiile obiect ive (efortul
voluntar al individului). Se are în vedere voința generală ce se exprimă în
cutume sau legi, care tinde să -și subordoneze voințele individuale, având la
origine conștiința generalizată‖120. Totodată, trebuie să ținem seama și de faptul
că voința generală nu reprezintă suma voințelor individuale, ci ea exprimă
poziția și interesele generale ale grupurilor și structurilor sociale. Hegel121
considera că voința generală, ca voință a statului, este superioară voinței
individuale și mai puternică decât e a. Voința generală este o formă a libertății și
o treaptă superioară a spiritului. „Cuprinderea în drept a voinței generale și
exprimarea ei în forma oficială se realizează în baza considerării intereselor
fundamentale ale grupului sau ale societății în an samblul său. Selecția și
concentrarea intereselor se face în numele ideii de valoare, nu ca entitate
abstractă, ci ca expresie a aspirațiilor umane într -o anumită perioadă istorică‖122.
Ideea de voință generală este proprie teoriilor contractualiste,
concepț iei contractualismului. Potrivit acestei concepții, oamenii, înainte de
starea socială, au trăit într -o stare de natură, care era cea mai fericită ( homo
homini deus ), după Rousseau, sau cea mai rea ( homo homini lupus ), după Th.
Hobbes. Potrivit teoriei con tractualiste, la un moment dat voințele și forțele
individuale ale oamenilor nu au mai fost suficiente și a fost necesară depășirea
stării de natură, proprie Vârstei de Aur, și intrarea în starea de societate, care
cunoaște o nouă organizare. Deoarece nu s e putea crea o forță nou, oamenilor nu
le-a rămas decât să pună în comun forța și voința fiecăruia în vederea creării
unei structuri supraindividuale menită să asigure rezistența necesară conservării
fiecărui individ. „Pentru ca asocierea să fie eficace tr ebuia – exact ca într -un
contract – să se mențină și forța și libertatea fiecăruia dintre asociați. Asemenea
formă de asociere avea ca scop apărarea și protejarea, cu toată forța comună, a
persoanei și a avutului fiecărui asociat‖123.
Deși nu -i aparține, ide ea de contract social este asociată cel mai adesea
cu Rousseau124, care arată că, în vederea realizării acestei convenții, care stă la
baza ordinii sociale, „fiecare dintre noi pune în comun persoana și toată puterea
lui sub conducerea supremă a voinței gene rale; și primim în corpore pe fiecare

120 Popa, N., [1], pp. 49 -50;
121 Citat în Voicu, C., [6], p. 44;
122 Craiovan, I., [10], p. 164;
123 Popa, N., [1], p. 50;
124 Jean Jacques Rousseau (n. 28 iunie 1712 – d. 2 iulie 1778 ) a fost un filozof francez de origine geneveză ,
scriitor și compozitor, unul dintre cei mai iluștri gânditori ai Iluminismului . A influențat hotărâ tor, alături de
Voltaire și Diderot , spiritul revoluționar, principiile de drept și conștiința socială a epocii; ideile lui se regăsesc
masiv în s chimbările promovate de Revoluția franceză din 1789 .

membru ca parte indivizibilă a întregului‖125. Acest contract social, potrivit
concepției lui Rousseau, este actul fondator nu numai al suveranității, ci și al
societății, care este identică cu națiunea.
Realizându -se pu nerea în comun, de către toți oamenii, a puterilor și
voințelor individuale, se creează statul, iar voința generală este singura care îl
poate coordona, în vederea realizării scopului acestuia – binele comun. Dar
voința generală nu reprezintă suma voințelo r individuale, ci numai a celor care
concordă în vederea atingerii scopului asocierii. Potrivit concepției acestui mare
filosof, voința generală cunoaște trei caracteristici determinante: este
inalienabilă („Spun deci că suveranitatea nefiind decât exercit area voinței
generale, ea nu poate să fie niciodată înstrăinată și că suveranul care nu este
decât o ființă colectivă nu poate fi reprezentat decât prin el însuși‖126), infailibilă
(„Suveranul nefiind alcătuit decât din particularii care îl compun nu are și nici
nu poate avea vreun interes potrivnic intereselor acestora … este cu neputință ca
corpul să voiască să dăuneze membrilor săi … și nu poate dăuna nici unuia ca
particular‖127 și absolută („Statul are nevoie de o forță universală și coercitivă
pentru a pu ne în mișcare și a așeza fiecare parte în modul cel mai potrivit pentru
binele întregului. Așa după cum natura dă fiecărui om o putere deplină asupra
tuturor mădularelor lui, tot astfel și pactul social dă corpului politic o putere
absolută asupra tuturor membrilor săi‖128.
Voința generală, care așa cum arătam, nu reprezintă suma aritmetică a
voințelor individuale, se va difuza către membri societății prin oficializare,
„interesele grupurilor sociale făcând ca acestea să dorească să se stabilească, în
avalanș a de interese sociale de multe ori opuse, o armonie în virtutea ideii de
valoare (…). Pentru a -și conserva ființa, societatea are nevoie de coordonarea
activității individuale, în cadrul unei cooperări și a unei ordini, privite ca și
condiții minime de con sens în promovarea unui scop colectiv ‖129.
Voința generală, oficializată prin acte normative, constituie esența
dreptului, fiind una din componentele conștiinței juridice. Omul viețuiește într –
un anumit mediu social și natural, unde voința generală, transpu să în norme
juridice fixează limitele libertății, în așa măsură încât activitatea individului să
nu stânjenească activitatea celui de lângă el. „Presiunea legilor sociale determină
o încorsetare a libertății absolute de manifestare a omului, statornicindu -i
anumite praguri, un anumit plafon de comportament‖130. Această prerogativă a
dreptului reprezintă substanța fenomenului și este întâlnită în orice sistem
juridic, fixând acestuia, totodată, un loc anume între celelalte fenomene sociale,

125 Rousseau, J., J., Contractul social , Cartea I, cap. 6, citat în Malaurie, Ph., Antologia gândirii juridice , Edi tura
Humanitas, București, 1997, p. 141;
126 Rousseau, J., J., Contractul social , Cartea a II -a, cap. 1, citat în Malaurie, Ph., Antologia gândirii juridice ,
Editura Humanitas, București, 19 97, p. 143;
127 Idem;
128 Ibidem.
129 Popa, N., [1], p. 51;
130 Popa, N., [1], p. 51;

în conținutul căror a intră concepte diferite de voință.
Potrivit lui Kant131, dreptul există în dependență cu morala, numai
astfel putând să coexiste voința individuală a unui individ cu voințele libere ale
tuturor celorlalți indivizi care compun societatea. Dreptul se bazează pe
obligativitate, aceasta, la rândul său avându -și rădăcina în posibilitatea de a
exista o constrângere exterioară prin intermediul căreia să poată coexis ta
libertățile fiecărui individ: „Primul lucru pe care omul trebuie să îl admită dacă
nu vrea să neg e orice concept de drept este principiul următor: el trebuie să iasă
din starea de natură în care fiecare acționează după propria -i voință și să se
unească cu toți ceilalți (cu care nu poate oricum evita relațiile reciproce), într -o
comună supunere la o co nstrângere publică, legală, exterioară, sau să intre într -o
altă stare în care ceea ce trebuie recunoscut ca aparținând fiecăruia să fie stabilit
legal și să -i fie asigurat de către o putere suficientă (nu a lui, ci una exterioară
lui), adică să intre în t otalitate în rânduirea civilă (adică statul de drept)132.
Dreptul însă nu va rămâne doar voință, fie ea chiar generală, ci va
căpăta trăsături de eficiență mai pronunțate , comparativ cu alte fenomene care
conțin prevederi normative (morale, religioase, cutum iare ș.a.), acest lucru
realizându -se prin elementele de conținut al dreptului.
Noțiunea de conținut este o categorie filosofică, aplicabilă oricărui
domeniu al cunoașterii. În domeniul nostru de interes – al dreptului – conținutul
acestuia „îl constituie ansamblul elementelor, al laturilor și al conexiunilor care
dau expresie concretă (contur) voinței și intereselor sociale ce reclamă
oficializarea și garantarea pe cale etatică . Din această perspectivă, conținutul
dreptului implică esența sa, dar nu se red uce la ea‖133.
Sistemele de drept se schimbă, de la o țară la alta și de la o epocă la
alta, dar, undeva în interiorul fiecăreia rămâne o idee permanentă, neschimbată:
ideea de obligație, tendința ideală spre sancțiunea juridică, subiectele și obiectul
rapor tului juridic: „Ideea de obligație implică ideea de drept. Nu putem înțelege
că cineva este obligat față de altcineva, fără ca în mod necesar să spunem că
acela față de care este obligat are dreptul la același lucru. Debitorul, care
datorează o sumă de ban i, are obligația să plătească creditorului acea sumă, iar
creditorul are dreptul, chiar printr -aceasta, la suma respectivă‖134.
Conținutul dreptului este o categorie care evoluează, iar evoluția și
transformarea acestuia sunt legate de realitatea juridică, s unt determinate de
conștiința juridică și se dezvoltă sub imperiul factorilor de configurare a

131 Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724 , Königsberg /Prusia Orientală – d. 12 februarie 1804 , Königsberg ), filozof
german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania . Kant este socotit unul din cei
mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic , a exercitat o enormă
influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. În special Fichte , Schelling și Hegel și-au dezvoltat
sistemele filozofice pornind de la moștenirea lui Kant. Cei mai mulți scriitori și artiști din vremea lui au fost
influențați de ideile sale în domeniul esteticii , operele lui Goethe , Schiller sau Kleist neputând fi înțelese fără
referința la concepțiile filozofice ale lui Kant.
132 Kant, I., citat în Malaurie, P h., Antologia gândirii juridice , Edi tura Humanitas, București, 1997, p. 165;
133 Popa, N., [1], p. 52;
134 Djuvara, M., [11], p. 263;

dreptului, fapt care ne permite să identificăm în acest conținut aspecte social –
politice, ideologice, economice ș.a. „Dreptul are un conținut normativ dar acesta
nu este stabil, ci este încărcat de socialitate, ca atare dreptul nu poate fi doar și
numai un sistem de norme‖135.
Elementul component dominat al conținutului dreptului îl constituie
sistemul normelor juridice, orice sistem de drept realizându -și funcțiile prin
intermediul acțiunii legii, conduita prescrisă de aceasta determinând o influență
asupra relațiilor sociale, prescripția normei pătrunzând în interiorul „țesăturii‖
raporturilor dintre oameni. Norma de drept se află într -o puternică relație cu
conști ința juridică și, implicit, cu întreg ansamblul vieții sociale, materiale și
spirituale a comunității. Privit din această perspectivă, dreptul apare ca o
modalitate de organizare a vieții comunității și, totodată, ca un element care dă
finalitate acesteia în conformitate cu interesul public.
Dreptul apare ca fiind justificat în măsura în care scopurile furnizate de
el sunt juste, iar „conținutul unei norme e just atunci când în condițiile sale
determinate corespunde idealului social. Iar idealul social este concepția unei
comunități de voințe omenești perfect libere, e comunitatea sau societatea în
care fiecare individ își însușește scopurile obiective și generale ale celorlalți‖136.
Norma de drept este un element al conținutului dreptului și, totodată, premis ă și
condiție esențială a ordinii și controlului social.
În afara normei juridice, conținutul dreptului mai cuprinde și alte
elemente – voliționale, sociale, economice, politice ș.a. – astfel că dreptul, ca
fenomen social, trebuie privit în ansamblul său, fără a absolutiza elementul
normativ și fără a ignora celelalte elemente care îl alcătuiesc. Din această
perspectivă, concepția normativă reprezentantă de „șeful școlii vieneze‖, Hans
Kelsen, cu a sa „doctrină pură a dreptului‖137, apare ca nesustenabilă. Pr etinzând
că dreptul este doar un sistem de norme a căror valabilitate își găsește garanții în
interiorul sistemului, fără a se sprijini pe relații exterioare, Kelsen admite o
singură relație a dreptului, aceea cu statul.
Ideile lui Kelsen au fost combătute de mai mulți autori (Fr. Geny, în
Franța), care au făcut distincție între „dat‖ și „construit‖, arătând că „dat -ul‖
reprezintă condițiile reale de apariție și dezvoltare a dreptului (producție, climă,
sol ș.a.), condițiile istorice, condițiile raționale ș i condițiile ideale, existând, din
această perspectivă un drept „transpozitiv‖ – dreptul natural – care intră, alături
de dreptul pozitiv, în compunerea dreptului.
Forma138 dreptului poate fi analizată atât ca formă internă (grupare

135 Craiovan, I., [10], p. 164;
136 Craiovan, I., [26], p. 87;
137 Kelsen, H., Doctrina pură a dreptului , Editura Humanitas, Bucure ști, 2000;
138 conform DEX: FÓRMĂ, forme, s.f. 1. (Fil.: În corelație cu conținut ) Categorie care desemnează structura
internă și externă a unui conținut, modul de organizare a elementelor din care se compune un obiect sau un
proces. ♢ Forme ale conștiinței sociale = forme distincte ale vieții spirituale ale societății, care se deosebesc prin
obiectul lor specific, prin funcția lor socială specifică și prin modul specific de reflectare a existenței sociale
(filozofia, morala, arta, știința etc.). ♦ (Geom., Fi z., Tehn.) Aspectul unei figuri în care nu se ține seamă de

normelor pe instituții, r amuri, diviziuni) și formă externă, adică modalitățile de
exprimare a voinței legiuitorului (izvoarele dreptului), modalitățile de
sistematizare a legislației (încorporare, codificare), modalitățile concrete de
înfățișare a normelor juridice (legi, decrete , ordonanțe, hotărâri ș.a.).
„Corespunzând conținutului, forma dă un spațiu de extensie cuprinzător
acestuia, îi identifică elementele de specialitate într -un perimetru social -istoric
dat. În această lumină, forma este chiar legea de alcătuire, modul în ca re se leagă
elementele care compun conținutul dreptului‖139. Manifestarea reală a dreptului,
forma pe care acesta o îmbracă, sunt izvoarele formale ale sale. Referindu -se la
acestea, Francois Geny le identifica cu „construitul‖ prin opoziție cu „dat‖ -ul,
cel care este preexistent. În prim planul acestei categorii de izvoare se află legea,
actul normativ, care este „izvorul de drept creat de organe ale autorității publice,
învestite cu competență normativă‖ 140.
Existența dreptului trebuie legată de existența un ei forme de
manifestare a acestuia, de evoluția dreptului, iar pentru a -l percepe trebuie să
pătrundem în interior, potrivit marelui principiu metodologic emis de Sf.
Augustin141: „Noli fora sire; in te ipsum redi; in interiore homine habitat
veritas ‖ (Nu te duce să privești în afară de tine, reintră în tine însuți; adevărul
rezidă în interiorul omului)142.
Forma dreptului cuprinde și procedeele specifice tehnicii juridice
(concepte, procedee de conceptualizare, clasificări, tipologii ș.a.), dar „dreptul
nu ar e formă geometrică, pentru că nu e macro -corp, nu are formă chimică,
pentru că nu e substanță, nu are formă biologică, pentru că nu este viață, nu are
formă afectivă, pentru că nu e sentiment. Forma lui e una ideatică, intelectuală,
deci nu poate fi consta tată prin experiența organelor de simț; noi gândim dreptul,
și când îl construim, și când îl respectăm, și când îl aplicăm‖143.
La ora actuală, importanța tot mai mare pe care o are studiul formei
dreptului denotă recunoașterea importanței acesteia pentru î nțelegerea modului
concret în care dreptul influențează conduita indivizilor și ocrotește valorile
sociale majore.

mărimea ei. 2. Înfățișare, aspect (extern), contur, siluetă. ♢ Expr. A fi în formă = a fi, a se găsi în cele mai bune
condiții (fizice și intelectuale).
139 Popa, N., [1], p. 54;
140 Geny, Fr., [49];
141 Augustin de Hipona (lat. Sanctus Augustinus ) (n. 13 noiembrie 354, Thagaste Numidia – d. 28 august 430,
Hippo Regius , pe teritoriul Algeriei de azi) a fost un episcop, filozof, teolog și doctor al Bisericii . Sfântul
Augustin (numit uneori Aurelius Augustinus, în urma confuziei cu Aurelius de Cartagina , contemporanul său)
este unul din cei patru Părinți ai Bisericii Occidentale, alături de Ambrozie , Ieronim și Grigore cel Mare . Este
unul dintre cei mai importanți teologi și filosofi creștini , ale cărui opere au modificat substanțial gândirea
europeană. Opera sa constituie o punte de legătură între filosofia antică și cea medievală.
142 citat în Vecchio, del., G., [5], p. 1 84;
143 Mihai, C., Gh., [19]

7. Tipologia144 dreptului
Dreptul s e află într -o continuă transformare , el are o viață proprie, o
devenire, care implică schimbări în planul n ormativ, al instituțiilor și ramurilor
de drept, schimbări determinate de o serie de factori: economici, politici, sociali,
doctrine, modele culturale.
Ideea de evoluție a dreptului, care la ora aceasta nu poate fi pusă la
îndoială, a apărut în secolul XVI II, ulterior fiind preluată de mai mulți gânditori.
Dreptul s -a modificat și s -a transformat nu numai printr -un proces interior, ci și
ca urmare a contactului pe care diferite civilizații l -au avut. „Limba și dreptul
diferitelor popoare au fost produsele c ulturale cele mai exportate în Europa, în
epocile trecute. Ele mergeau împreună cu traseele navelor, cu drumul
caravanelor, pe fronturile trupelor coloniale, intrau împreună cu mărfurile
europene în țările cele mai îndepărtate și acolo se amestecau cu prod usele, cu
limbile și cu drepturile locului, conviețuind cu ele sau făcându -le să dispară. Ca
o vâltoare ce începe cu spirale lente și se transformă apoi într -o moară tot mai
rapidă, de -a lungul a două milenii, aceste schimburi au devenit din ce în ce mai
extinse, intense și rapide: ultima fază a acestui lung proces, favorizată de
revoluțiile care sunt în cursul desfășurării, respectiv revoluția informatică și
revoluția transporturilor, a luat azi numele de <<globalizare>>‖145.
Ca urmare a prefacerilor economi ce și sociale, dreptul se află într -o
continuă prefacere, legiuitorul fiind chemat din ce în ce mai des să înlăture fie
vidul legislativ, fie să aducă modificări unor prevederi legale inaplicabile
anumitor raporturi juridice. Potrivit concepțiilor sociolog ice, „evoluția juridică a
societăților moderne se face în sensul unei raționalizări crescânde, atât în
privința tehnicii de redactare a materialului normativ, cât și în privința
parametrilor sociali ai legii. Socialul, în care legea își produce efectele, e ste,
după Max Weber, o relație între indivizi, relație înzestrată cu un înțeles‖146.
Pentru a putea determina tipologia dreptului, este necesar să facem
apel la metoda tipologică, de natură a ne furniza clasificări și tipologii, acestea
din urmă fiind instru mente în procesul de cercetare.
Tipologiile juridice sunt larg și îndelung folosite, fiind realizate „prin
considerarea elementelor și a relațiilor reale din viața juridică pentru a putea
cunoaște mai precis ce mecanisme sau relații structurale au fost sta bilite într -o
arie de probleme juridice‖147.
În vederea realizării unei clasificări a tipurilor de drept trebuie să ținem
seama de o serie de criterii, cum ar fi sistemul de organizare socială, apartenența
la un bazin de civilizație ș.a. Chiar dacă în analiz a diferitelor sisteme de drept

144 conform DEX: TIPOLOGÍE ~i f. 1) Clasificare științifică a obiectelor și a fenomenelor după anumite
trăsături tipice; Studiu științific al trăsăturilor tipice sau al relațiilor reciproce dintre diversele tipuri ale unor
obiecte sau fenomene.
145 Losano, M., G., Marile sisteme juridice. Introducere în dreptul european și extraeuropean , Editura All Beck,
București, 2005, p. 1;
146 Popa, N., [1], pp. 55 -56;
147 Idem, p. 56;

vom constata deosebiri între acestea, izvorâte din diferențe culturale, geografice,
religioase etc., nu trebuie să ignorăm anumite constante ale dreptului, izvorând
din chiar natura umană a destinatarului normei juridice. Ast fel, în toate sistemele
de drept proprietatea este unul din elementele centrale, iar această poziție
izvorăște din fiziologia umană. „Ființa umană fiind un animal terestru omnivor,
noțiunea sa despre proprietate este în primul rând aceea de proprietate asu pra
pământului, deoarece – în ciuda progreselor științifice – încă nu s -a descoperit
un mijloc mai simplu și mai economic al agriculturii pentru a transforma
substanțele anorganice în substanțe organice. (…) Dacă ființa umană ar fi
exclusiv carnivoră sau s -ar fi hrănit filtrând apa, ca anumite nevertebrate marine,
dreptul său ar fi total diferit de ceea ce este‖148.
I. Din perspectivă istorică, clasificarea dreptului se face în: drept
sclavagist, drept medieval, drept burghez, drept socialist, etc., fiecare d in aceste
sisteme de drept prezentând caracteristici definitorii, în acord cu sistemul politic,
evoluția societății, izvoarele sale ș.a. Cu toate că s -au dezvoltat în același
interval temporar, sisteme de drept aparținând unor state diferite vor avea
carac teristici proprii, determinate de cultura diferită, religie, nivel de dezvoltare
economică și socială. Cel mai potrivit exemplu îl oferă dreptul roman, care a
cunoscut trăsături diferite în funcție de modul de organizare a statului: republică,
imperiu, dom inat. În funcție de aceste moduri de organizare, dreptul a cuprins
diferite instituții juridice, unele dispărând, altele apărând, în funcție de
necesitățile concrete ale societății.
Folosind ca referință criteriul evoluției istorice a dreptului, se pot
distinge următoarele tipuri istorice de drept149: dreptul incipient (spre sfârșitul
comunei primitive); dreptul antic; dreptul medieval; dreptul modern; dreptul
contemporan, acesta din urmă tinzând să aibă unele trăsături comune în toate
statele. Totuși, trebui e să avem în vedere specificul fiecărui stat și astfel putem
clasifica și dreptul contemporan în drept al societăților democratice și dreptul
țărilor aflate în curs de dezvoltare.
Pe măsură ce societatea a cunoscut noi trepte de dezvoltare, iar modul
de or ganizare statală s -a modificat, dreptul s -a transformat, la rândul său,
apărând noi reglementări, instituții de drept, chiar ramuri care în trecut nu
existaseră: dreptul mediului, dreptul nuclear, protecția internațională a
drepturilor omului ș.a.
II. În c eea ce privește clasificarea dreptului în funcție de apartenența la
un bazin de civilizație juridică, apare categoria familiei de drept. În cadrul
fiecărei ramuri de drept există un specific, care este caracteristic unei anumite
familii de drept. „Un mare sistem de drept reprezintă gruparea unor mari sisteme
juridice naționale în raport de anumite trăsături ale acestora, excepție făcând
totuși așa numitele sisteme juridice tradiționale și religioase, pentru care
caracteristic este faptul că sunt atașate sta tutului personal, normele lor nu sunt

148 Losano, M., G., [145], p. 30;
149 Craiovan, I., [10], p. 59;

aplicabile tuturor persoanelor rezidente într -un anumit teritoriu, ci tuturor
persoanelor având o anumită religie indiferent în ce stat ar domicilia, fiind
supuse unui statut personal bazat pe preceptele acelei religii (ex. dreptul
islamic)150.
După primul război mondial, ca urmare a apariției mai multor state, a
apărut necesitatea clasificării tipurilor de drept, realizându -se, pe baza mai
multor criterii , tipologii ale dreptului, unele din acestea nemaiprezentând la ac est
moment importanță, deoarece fie au fost infirmate de studiile științifice (cum ar
fi clasificarea în funcție de criteriul rasei sau al gradului de evoluție al
populației.
René David151 analizează următoarele familii de drept: romano –
germanică; anglo -saxonă (common law ); drept socialist; drept musulman; drept
hindus; drept chinez; drept japonez; dreptul Africii și al Madagascarului,
diferențele dintre aceste familii plasându -se la nivel ideologic -juridic (limbaj,
concepte, considerente filosofice ș.a.). Această clasificare, folosită de
majoritatea doctrinarilor, este una care prezintă interes și valoare practică la
acest moment.
a) Sistemele juridice de tradiție romanică (dreptul romano -germanic)
sunt rodul receptării și asimilării dreptului roman în Europa și în alte zone
geografice, acest ea reușind să se adapteze la situații economico -sociale profund
diferite. Această mare familie de drept înglobează sistemul juridic francez,
italian, spaniol, portughez, belgian, românesc, german și al unor țări din
Americ a de Sud.
Componenta principală a acestui tip de drept o reprezintă dreptul
roman, apariția sa fiind plasată în sec. XIII „prin recepționarea dreptului roman
și prin fundamentarea unor principii, deduse pe cale de interpretare științifică în
marile centre universitare din Europa‖152. „Prin stratificarea obiceiurilor și
desuetudinilor153, dreptul roman se autogenerează cu o minimă intervenție
statală, reprezentantă de către leges , care, în schimb, se limitează la a integra
dreptul deja existent‖154.
Readucerea în atenție a preceptelor dreptului roman s -a realizat prin
intermediul Școlii glosatorilor și a postglosatorilor. Glosatorii155 erau cei care
dădeau explicații prin note (glose) asupra digestelor156, fiind preocupați exclusiv

150 Bădescu, M., Teoria generală a dreptului , Editura Sitech, Craiova, 2009, p. 50;
151 David, R., Grands systémes de droit contemporains , Dalloz, Paris, 1978;
152 David, R., Traité élémentaire de droit civil comparé , p. 31, citat în Popa, N., [1], p. 58;
153 conform DEX: DESUETÚDINE s.f. Încetare a respectării sau a exercitării unei legi etc. ♢ (Despre legi,
obiceiuri etc. ) A cădea în desuetudine = a ieși din uz, a nu mai fi folosit, a se perima. [Cf. lat. desuetudo , fr.
désuétude ].
154 Losano, M., G., [145], p. 44;
155 conform DEX: GLOSÁ, glosez , vb. I. Tranz. A explica un cuvânt sau o îmbinare de cuvinte (dintr -un text); a
adnota un text. – Din fr. gloser; GLOSATÓR, -OÁRE, glosatori, -oare, s. m. și f. Persoană care glosează un
text. – Din fr. glossateur.
156 Pandectele (Fr. pandecte , Lat. pandectae , provine din Gr. pandektes , atotcuprinzător) sau Digestele este
denumirea dată unei culegeri de fragmente extrase din lucrările jurisconsulților clasici, făcută la ordinul
împăratului Iustinian I între anii 530 -533.

de litera textului. Postglosatorii fo loseau metoda dogmatică, deducând anumite
principii generale din textele gloselor și aplicându -le la soluționarea conflictelor
din viața de zi cu zi. Această metodă s -a aplicat în Germania. Glosatorii și
postglosatorii au pregătit terenul pentru noi etape în unificarea familiei de drept
romano -germanic: apariția codului bavarez din 1756; a codului prusian din
1794; a codurilor civile din secolul XIX, francez, austriac sau german.
Cea de -a doua componentă a acestei familii de drept – dreptul
germanic – este un drept importat de la populațiile barbare ( leges barbarorum ),
populații care au provocat căderea Romei. Aceste populații au adus cu ele un
sistem de drept, cu anumite caracteristici157: autonomie, dreptul nefiind dictat de
zei sau de conducător, ci se nașt e singur (consuetudinar) din comportamentul
popular; drept nescris, transmis oral de către „pronunțătorii dreptului‖, care
trebuiau să găsească formule ușor de memorat; grupul mai multor familii era
organizat în comunitate, dar în interiorul familiei exist a o ierarhie, sub
autoritatea paternă; legăturile între indivizi erau de sânge, pe linie maternă.
Alături de dreptul roman și de cel germanic, o influență puternică
asupra familiei romano -germanice de drept a avut -o și dreptul canonic catolic,
„cu partea s a de <<drept canonic uman>> având ca sursă principală <<Opus
juris canonicii>>, elaborat în secolul al XVI -lea și format din reunirea mai
multor acte normative fundamentale ale Bisericii catolice, precum Decretul lui
Grațian din anul 1150, <<Decretaliile>> papei Grigore al IX -lea ș.a.‖158
Închegarea marelui sistem romano -germanic s -a înfăptuit astfel în
decursul multor secole, timp în care s -a desăvârșit sudura unor fonduri
normative diferite. Dreptul roman, cutumele „barbare‖ și dreptul canonic – dar
îndeose bi cel dintâi – au reprezentant în acest proces sursele cele mai însemnate
și mai bogate de principii și de norme. Sistemul rezultat nu se poate reduce la
niciunul din acestea. Sinteza care s -a produs a condus la apariția unui drept nou,
modern, care a ști ut să se dezbare de toate regulile medievale care ar fi
reprezentat frâne în calea dezvoltării societății .159
Sintetizând, familia dreptului romano -germanic se distinge prin câteva
caracteristici definitorii160: este un drept scris; este bazat pe un sistem ier arhic al
izvoarelor de drept; este codificat; se bazează pe diviziunea în drept public și

Iustinian I a dat ordin să fie colectate materiale juridice, din diverse materii, în câteva coduri noi, care urmau să
devină baza revitalizării dreptului roman . Munca de colectar e a textelor juridice din lucrările jurisconsulților
clasici a fost condusă de Tribonian și a fost distribuită în trei părți: Digesta (sau " Pandecte "), Institutiones, și
Codex Constitutionum. O a patra parte, Novelele (sau "Novellae Constitutiones"), a fost adăugată mai târziu.
Pandectele erau divizate în 50 de cărți, fiecare carte conținând mai multe titluri, divizate în legi, iar acestea din
urmă în mai multe părți sau paragrafe. Numărul ju risconsulților ale căror opinii au fost preluate este de 39, dar
scrierile lui Ulpian și ale lui Paulus reprezintă aproape jumă tate din întreaga operă. Comentariile asupra
compilației sau folosirea citatelor din operele originale ale jurisconsulților pentru explicarea ambiguităților din
texte erau interzise.
157 După Losano, M., G., [145], p. 49;
158 Craiovan, I., [10], p. 61;
159 Zlătescu, V., D., Panorama marilor sisteme contemporane de drept , Editura Continent XXI, București, 1994,
p. 38;
160 Popa, N., [1], p. 58;

drept privat; această diviziune prezintă drept consecință structurarea sa pe
ramuri și instituții.
În interiorul familiei de drept romano -germanică se pot distinge tr ei
mari diviziuni: dreptul francez, dreptul germano -helveto -italian și dreptul țărilor
nordice, fiecare din aceste trei categorii distingându -se prin trăsături definitorii
proprii.
Dreptul francez poate fi împărțit în trei perioade : „ancien droit ‖
(dreptul vechi) cuprinde perioada de la origini și până la 17 iunie 1789
(formarea Adunării constituante); a doua perioadă – „dreptul intermediar‖ –, a
revoluției franceze, durează până la începutul perioadei codificărilor
napoleoniene; ultima perioadă începe odat ă cu codurile elaborate de Napoleon161
și continuă până în zilele noastre.
În perioada „ ancien droit ‖ își găseau aplicarea pe teritoriul Franței
numeroase cutume, al căror caracter fragmentar a determinat redactarea lor,
apărând culegeri („ Marele cutumier al Normandiei ‖, sec. XIII; „ Foarte vechea
cutumă din Bretania ‖, sec. XIV ș.a.). În anul 1454, regele Charles al VII -lea a
emis ordonanța din Montil les Tours, stabilind obligația de redactare a
cutumelor, cu consecința stabilizării acestora. În afara cutumel or, în Franța
acelei perioade se aplicau și o serie de acte normative emanând de la rege (edicte
declarații; scrisori patente). Totodată, ori de câte ori cutumele nu prevedeau o
soluție în speță, se aplica Corpus iuris civilis al lui Justinian, ca un fel d e drept
comun.
Odată cu Revoluția franceză, statul feudal a fost înlăturat, punându -se
bazele statului modern, conturându -se cadrul juridic pentru dezvoltarea
raporturilor capitaliste. Normele juridice adoptate în perioada intermediară a
dreptului francez au fost de natură să elimine rămășițele dreptului canonic și să
introducă instituții juridice noi, cum ar fi egalitatea tuturor moștenitorilor, și
reprezentarea succesorală contractul de împrumut cu dobândă ș.a.
Un moment de referință atât pentru dreptul f rancez, dar și pentru
familia de drept romano -germanic în constituie elaborarea și adoptarea Codului
civil napoleonian162, în anul 1804, la 21 martie. Napoleon, după realizarea
acestei creații juridice, s -a exprimat: „Adevărata mea glorie nu constă în a fi
câștigat 40 de bătălii, Waterloo va șterge amintirea atâtor biruințe. Ceea ce va
trăi veșnic este Codul meu civil‖. La Codul civil se adaugă, în aceeași perioadă,

161 Napoleon Bonaparte (în franceză : Napoléon Bonaparte ; n. 15 august 1769 , Ajaccio , Corsica – d. 5 mai 1821 ,
în insula Sfânta Elena ), cunoscut mai târziu ca Napoleon I și inițial ca Napoleone di Buonaparte , a fost un lider
politic și militar al Franței , ale cărui acțiuni au influențat puternic politica europeană de la începutul secolului al
XIX-lea. Conflictul cu restul Europei a condus la o perioadă de război total de-a lungul continentului, iar
campaniile sale sunt studiate la academii mil itare din întreaga lume. Deși considerat un tiran de către oponenții
săi, el a rămas în istorie și datorită creării codului napoleonian , care a pus fundațiile legislației a dministrative și
judiciare în majoritatea țărilor Europei de Vest .
162 Codul napoleonian avea, în forma finală, 2.2.81 articole, fiind, de fapt, o reunire a 36 de legi care
reglementează raporturile de familie, pe cele succesorale, dreptul de proprietate, instituind principiile libertății,
egalității și fraternității, ale Revoluției franceze. Elaborarea proiectului a durat 4 luni, ținându -se un număr de
102 ședințe ale Comisiei. După finalizare, a fost adoptat între anii 1803 și 1804, toate legile care îl compun fiind
reunite în Cod la 21 martie 1804.

Codul comercial (1806), Codul de procedură civilă (1807), conturându -se astfel
dreptul privat francez, receptat ulterior de populații de pe mai multe teritorii,
uneori prin forța armelor. Înfrângerea lui Napoleon nu a însemnat și abrogarea
legislației impusă de armatele sale în teritoriile ocupate (Belgia, Luxemburg, o
parte a Elveției, Germania și Italia).
În alte țări, dreptul francez s -a impus ca urmare a calităților sale și
ascendenței culturale franceze (România, Spania, Portugalia, Egipt) sau ca
urmare a receptării directe (situația coloniilor franceze, unde dreptul a rămas în
vigoare și după dobândirea independenței).
Dreptul german , care reprezintă cel de -al doilea pilon al familiei de
drept romano -germanic, a avut la origine cutumele din secolele XII și XIII, care
s-au consolidat prin colecțiile de cutume numite „oglinzi‖: „Oglinda saxonă‖
(Saxenspiegel ) și „Oglinda șvabă‖ ( Schwabenspiegel ). Sistemul de drept german
are la origine, în afara cutumelor, și dreptul roman, receptat ca și în dreptul
francez. Dreptul roman a început să fie aplicat începând cu secolul al XV -lea,
suprapunându -se pest e dreptul cutumiar tradițional, suprapunerea facilitată și de
faptul că Sfântul Imperiu Roman de origine germană se socotea continuatorul
Imperiului Roman, iar aplicarea dreptului roman era înțeleasă de la sine.
Prima codificare în sistemul de drept germa n este realizată în anul
1794 în Prusia, Codul general adoptat cuprinzând 17.000 de paragrafe, împărțite
în drept constituțional, civil, penal, administrativ și drept canonic. Inițiativa
codificării a aparținut împăratului Frederic cel Mare163, fiind finaliz ată prin
adoptarea Allgemeines Landrecht (ALR) , iar acest act normativ „(…) spre
deosebire de codul civil francez, care marchează debutul unei noi perioade
istorice, este produsul unei epoci care dispărea; el nu este nici măcar atins de
ideile Revoluției. Spiritul său este cel al statului polițist‖164.
Secolul XIX aduce cu el marea înflorire a dreptului german, fiind
adoptate în această perioadă: Codul civil ( Bürgerliches Gesetzbuch – B.G.B.);
Codul civil general austriac ( Allgemeines Bürgerliches Gesetzbuch – A.B.G.B.),
fărâmițarea fostului imperiu neaducând cu sine și dispariția dreptului privat, ci
continuarea existenței acestuia sub denumirea de „drept comun‖.
Tot în această perioadă apare Școala istorică a dreptului (cu marii săi
exponenți Savigny, Einhor m, Pufendorf, Demburg), ale cărei concepții arătau că
în dreptul german se pot distinge „dreptul pandectelor‖ sau „dreptul roman
actual‖ și „dreptul privat roman‖, cu instituții dezvoltate în afara influenței
dreptului roman. Codul civil german ilustrează ruptura între Școala legală
germană, dominată de pandectiști și Școala franceză, bazată pe studiul codului
civil, acesta „reprezentând unul dintre cele mai importante și originale
monumente legislative ale marelui sistem juridic romano -germanic prin

163 Frederic al II -lea, cel Mare [germ. Friedrich II., der Große sau der Alte Fritz ] (n. 24 ianuarie 1712 , Berlin
– d. 17 august 1786 , Potsdam , rege al Prusiei (1740 -1786), din dinastia de Hohenzollern . Fiul lui Frederic
Wilhelm I și al Sophiei Dorothea de Hanovra , frații lui au murit ca și copii.
164 Arminjon, P., Nolde, B., Wolff, m., Traité du droit comparé , tom II, 1950, p. 245, citat în Bădescu, M., [150],
p. 57;

elemen tele sale inedite, limbajul tehnicist pe care îl promovează, definirea unor
concepte de bază, structura sa originală‖165. Totodată, această operă juridică
„poartă amprenta timpului său, fruct al școlii pandectiste și al
conceptualismului166 juridic german din secolul al XIX -lea, el duce abstracția la
extrem și se exprimă într -un limbaj în același timp riguros și de neînțeles pentru
profani‖167. Alături de Codul civil, a fost adoptat și Codul comercial, urmat de
reglementări juridice ale societăților comerciale (c u răspundere limitată și pe
acțiuni).
Sistemul de drept german a influențat puternic sistemele juridice ale
mai multor state, printre care amintim Grecia, Austria, Elveția, Ungaria, Japonia,
Danemarca, Norvegia ș.a.
Codul civil elvețian a intrat în vigoare în anul 1912 și reprezintă una
din cele mai reușite codificări ale Europei Occidentale; acesta a înlocuit o serie
de coduri aplicabile în diferite cantoane (dintre care unele reproduceau Codul
civil francez, altele Codul civil austriac, iar altele Codul c ivil german). Textul
Codului , cu un limbaj simpli și accesibil destinatarilor , care sintetizează instituții
juridice atât din dreptul francez, cât și din dreptul german , este redactat în limba
germană, dar există traduceri în limbile franceză și italiană, având în vedere
multilingvismul Elveției.
Analiza sistemului de drept al țărilor nordice relevă aceleași
caracteristici de bază ale sistemului romano -germanic: drept preponderent scris,
inexistența regulii precedentului judiciar și importanța scăzută a cut umei, totul
având la bază dreptul roman tradițional. Sistemele de drept ale țărilor scandinave
au la bază câteva acte normative (Codul danez din 1683; Codul norvegian din
1687; Codul suedez din 1734), prin intermediul cărora s -a reușit ruperea de
tradiții și modernizarea dreptului , după anul 1879 realizându -se prima
uniformizare legislativă în acest spațiu european .
Dreptul românesc face parte, la rândul său, din familia mare
dreptului romano -germanic , având la bază dreptul roman, dar și unele elemente
ale dreptului dac. În perioada feudală timpurie, moștenirea juridică dacă și
dreptul roman au fost sintetizate și s -au pus bazele unui sistem care, ulterior, s -a
cristalizat în sistemul de drept actual. În perioada timpurie, s -a dezvoltat un
sistem de drept co nsuetudinar, format din norme juridice obișnuielnice, numit
„Legea țării‖, în paralel existând și un drept scris, sub forma pravilelor
bisericești și laice ori a unor codificări.
Din secolul al XIV -lea începe un proces de receptare a dreptului
bizantin, ap ărând apoi primele pravile românești: „Cartea românească de

165 Craiovan , I., [10], p. 63;
166 conform DEX: CONCEPTUALÍSM s.n. Concepție în filozofia scolastică medievală apropiată de
nominalism, care contesta în mod just existența reală ca atare a generalului, independentă de lucrurile singulare,
dar considera că noțiunile gene rale (conceptele) din mintea oamenilor preexistă față de experiență. [Pron. -tu-a-.
/ < fr. conceptualisme ].
167 Sturm, F., Prefață la Codes Allemands, Code civile et code de commerce , Editions Jupiter, Paris, 1967, p. 11,
citat în Bădescu, M., [150], p. 58;

învățătură‖ în Moldova (1646) sau „Îndreptarea legii‖ în Țara Românească
(1652).
Până la adoptarea Codului civil, de inspirație franceză, în anul 1865,
au existat alte acte normative importante („ Pravilniceasca condică‖ 1780,
„Legiuirea Caragea‖ 1818, „Codul Calimach‖ în Moldova, elaborat după
modelul Codului civil austriac, Regulamentele organice), care au dat structura
instituțională Principatelor, fundamentată pe dreptul francez. După anul 1865,
sistemul de drept românesc și -a urmat cursul firesc al evoluției, în cadrul mari
familii a dreptului romano -germanic, iar după dispariția sistemului de drept
socialist, care l -a deturnat de la această evoluție, s -a reluat viața firească în
cadrul acestui sistem.
b) Sistemul de drept anglo -saxon (Common law) își are originea în
Anglia , fiind adoptat ulterior de mai multe state: Australia, Noua Zeelandă,
Statele Unite ale Americii, Țara Galilor. Acest sistem, opus dreptului romano –
germanic, își are originea în cutumele dinaintea cuceririi Angliei de către
normanzi. Izolarea insulelor britanice a făcut ca, timp de secole, să se nască și să
se elaboreze două sisteme de drept diferite, care nu au interacționat.
Termenul „Common law‖ își are originea în sintagma „comune ley ‖ –
legea comună, desemnând ansamblul cutumelor aplicabile raporturilor juridice
pe teritoriul Angliei, în perioada timpurie, acesta fiind „sistemul juridic al unei
societăți feudale în tiparele căruia a fost turnat conținutul unui drept burghe z, un
drept prin excelență al precedentelor în care << the judge made law >> –
<<judecătorul a făcut legea >>168.
În interiorul sistemului de drept anglo -saxon coexistă trei ramuri
principale: Common law , Equity și Statutary law , care sunt autonome și
reglement ează, uneori diferit sau contradictoriu, raporturile juridice.
Common law este ansamblul regulilor stabilite de judecător, prin
hotărâri, care devin obligatorii instanțelor inferioare, în pricini similare. Equity
„este alcătuit din reguli de drept pronunța te anterior unificării jurisdicțiilor
engleze, de către curți speciale, pentru atenuarea asperităților regulilor de
common law . Equity impune anumite reguli, cum ar fi executarea în natură a
contractului‖169. Statutary law constituie ramura de drept alcătuit ă din reguli
izvorâte din diferite statute.
După cucerirea normandă, existau mai multe organe jurisdicționale,
pentru soluționarea diferitelor litigii, aplicau cutume și reglementări diferite. În
secolul al XIII -lea existau trei Curți, cu competențe diferi te, în dezvoltarea
fiecare din el e dobândind competențe generale și rămânând singurele organe
judiciare din Anglia, de -a lungul timpului cunoscând diferite moduri de
organizare. Regula precedentului a început să fie folosită începând cu Secolul al
XVIII -lea, când deciziile Curților de Justiție (Înalta Curte, Curtea de Apel,
Camera Lorzilor) se impun jurisdicțiilor inferioare, mecanismul prin care se

168 Craiovan, I., [10], p. 65;
169 Popa, N., [1], p. 59;

realizează aceasta fiind „ stare decisis ‖170. Obligativitatea aplicării unei soluții
anterioare unui litigiu act ual nu solicită o identitate completă cu privire la
circumstanțele de fapt, ci doar existența aceleiași ratio decidendi , respectiv
motivele care au stat la baza deciziei care conține principiul aplicat.
În materia constituțională, Anglia nu are o constituț ie în sensul de act
fundamental unic, în cuprinsul căruia să se regăsească norme care să
reglementeze organizarea politică, ci există mai multe norme juridice, cuprinse
în Statutary law, Common law sau în obiceiul constituțional, nescris: „Magna
Charta Lib ertatum‖171, „Habeas Corpus‖172, Bilul drepturilor173, sau norme mai
noi cum ar fi: Actul despre Parlament, Statutul de la Westminster.
În ceea ce privește modalitatea concretă de soluționare a litigiilor,
dreptul procesual are preeminență asupra dreptului mater ial („Justice before
Truth‖ – „Justiție înaintea adevărului‖) , la această ierarhizare contribuind și
faptul că, până în anul 1856 toate procesele se desfășurau în fața unui juriu. „Se
consideră că o judecată loială, cu respectarea întocmai a formelor de pr ocedură
nu poate fi decât o judecată dreaptă, mentalitate formată de -a lungul timpului, în
condițiile în care neexistând un sistem de norme de drept substanțial bine
precizat, judecătorul era chemat să degaje norma de drept aplicabilă‖174.
Sistemul de drept anglo -saxon cunoaște, prin specificul său, o serie de
avantaje (caracter practic, adaptare permanentă la cerințele societății,
corectitudine în ceea ce privește soluționarea litigiilor similare), dar și
dezavantaje (rigiditate, volum și complexitate care f ac dificilă cunoașterea
normelor aplicabile, apariția unor distincții nelogice, în situații pentru care nu au
fost create).
În concluzie175, familia dreptului anglo -saxon prezintă o serie de
caracteristici (față de dreptul romano -germanic): are o structură a parte
(Common law, Statutary law, Equity), cunoaște un sistem diferit al izvoarelor,
procedeelor de conceptualizare, limbajului juridic, nu există diviziunea în drept
public și drept privat, dreptul nu se creează de un corp specializat, cu o activitate

170 Stare decisis este principiul juridic potrivit căruia judecătorii sunt obligați să respecte precedentele stabilite
prin deciziile anterioare. Cuvintele provin din expresia latina Stare decisis et non quieta movere , care într -un
context juridic, înseamnă că instanțele ar trebui să respecte, în general, precedentele, și să nu deranjeze
problemele soluționate.
171 Magna Carta Libertatum (sau Marea Cartă a Libertăților ), în engleză: "The Great Charter", este
documentul emis în 1215 în Anglia , în timpul domniei regelui Ioan Fără de Țară . Prin această Cartă se urmărea
îngrădirea puterii regelui în scopul eliminării abuzurilor comise de monarh sau de reprezentanții săi direcți,
precum și garantarea unui număr de drepturi pentru toți cetă țenii. În timp, Magna Carta s -a afirmat ca un element
de bază a parlamentarismului englez.
172 Habeas corpus – Lege votată de Parlamentul britanic în 1679, care garantează inviolabilitatea persoanei și
care îngrădește arestările și reținerea arbitrară, permi țând celui arestat să compară în fața unui magistrat ce
urmează să decidă asupra legalității arestării.
173 Bill of the Rights – act al Parlamentului, din 1689, care consfințește această instituție drept prim organ de
conducere a țării. Conținea prevederi de limitare a prerogativelor regale cu respectarea legislației, a puterii
executive, a taxelor fiscale, tribunalelor și armatei și stipula consimțământul Parlamentului în privința multor
funcții guvernamentale.
174 Craiovan, I., [10], p. 67;
175 Popa, N., [1], p . 59;

guvernată de principii de tehnică legislativă, nu există coduri, după modelul
continental european.
Dreptul Statelor Unite ale Americii face parte din familia Common
Law și are ca s ursă primordială dreptul englez, dar cu rădăcini și în dreptul
roman, filosofi a Greciei antice , morala creștină, care au contribuit decisiv și al
formarea dreptului Europei Occidentale176. Cu toate că face parte din familia de
drept anglo -saxon, dreptul Statelor Unite ale Americii cunoaște anumite
caracteristici, datorate structurii f ederale a statului, a influenței puternice a
dreptului francez și a specificului perioadei coloniale.
Cu toate că și dreptul Statelor Unite ale Americii este un drept al
precedentelor, acesta recunoaște importanța actelor normative, a Constituției,
legea, alături de Common law și Equity, fiind considerate principalele izvoare
de drept. Constituția Statelor Unite ale Americii a fost adoptată la 17 septembrie
1787 și reprezintă instrumentul central al sistemului de guvernământ. Aceasta
este cea mai veche cons tituție a lumii și este așezată pe principii puternice, cum
ar fi: separația puterilor în stat, supremația Constituției, egalitatea în fața legii,
garantarea drepturilor fundamentale ale omului ș.a.
În ceea ce privește Common law, acesta nu există la nivel federal, ci la
nivelul fiecărui stat component, cunoscându -se și posibilitatea revirimentului de
jurisprudență, spre deosebire de dreptul englez . Equity are un rol important,
având în vedere faptul că în Statele Unite ale Americii nu există instanțe
eclez iastice și dreptul canonic nu este recunoscut, acesta fiind utilizat pentru
soluționarea acțiunilor de dreptul familiei (divorțul sau anularea căsătoriei).
La ora actuală, dreptul Statelor Unite ale Americii cunoaște un proces
de restructurare și sistemati zare, unele state încercând să adopte coduri, care însă
sunt percepute ca o încercare de consolidare a practicii în materie și nu ca un
adevărat act normativ.
c) Familia dreptului musulman (islamic) reprezintă al treilea mare
sistem de drept la nivel globa l. Caracteristica sa principală o reprezintă faptul că
acesta este „rezultatul suprapunerii dintre o doctrină religioasă relativ avansată și
cutumele unei societăți tribale relativ primitive (aceea a Egiaz -ului), dar deja
expusă influențelor culturale și, prin urmare, și juridice ale perșilor, evreilor și
creștinilor‖177.
Fiind foarte strâns legat de un text sacru – Coranul178 – dreptul islamic
este subordonat ritualului religios, consecința fiind că și știința dreptului este

176 Berman, H., J., Talks on American Law , New York, 1971, pp. 3 -19, citat în Craiovan, I., [10], p. 67;
177 Losano, M., G., [145], p. 359;
178 Cartea sacră a tuturor musulmanilor , Coranul (ar. al-Qur'ān , „Citire‖, „Recitare‖, derivat de la verbul qara’a
„a citi‖, „a recita cu voce tare‖) cuprinde revelațiile făcute de Dumnezeu (ar.: هللأAllāh ), prin intermediul
îngerului Ğibrīl (Gavril, Gabriel ), profetului Muhammad (n. Mecca , cca. 570 – m. Medina, 632), direct în limba
arabă . În acest sens, Coranul este considerat a fi însuși Cuvântul lui Dumnezeu, ce se află din preeternitate
cuprins în ' Umm al -Kitāb – „Maica Scripturii‖ aflată în ceruri pe al-Lawh al-Mahfūz – „Tabla Păstrată‖.
Pentru musulmani, Coranul este atât cartea sacră revelată de către divinitate , definită ca o sumă de concepte în
care se crede, cât și o sinteză de precept e etice , o conduită de viață spirituală, un codice civil ce răspund e
problemelor vieții cotidiene.

strâns legată de teologie .
Sursa m aterială a dreptului musulman o constituie fondul cutumiar
mesopotamian, sirian și hadjizian (cutumele din Medina), sursa formală o
reprezintă doctrina, iar sursa istorică – Coranul, Sunna, Idjma și Idjitihad.
Sunna reprezintă tot ceea ce a fost atribuit d e către tradiție (hadith)
Profetului Mahomed179 (atât fapte, cât și cuvinte). „O tradiție (hadith) trebuie să
fie o povestire transmisă printr -un lanț neîntrerupt de naratori demni de luat în
seamă și având ca obiect un comportament al lui Mahomed, al cărui mod de a
acționa este inspirat de Dumnezeu‖180.
Idjma reprezintă consensul la care au ajuns învățații (juriștii cu cea
mai mare autoritate și prestigiu), prin precepte și analize ale Coranului și Sunn –
ei.
Idjitihad înseamnă jurisprudența, totalitatea hotărâ rilor pronunțate.
Complexul de norme religioase, juridice și sociale, formate direct pe
doctrina Coranului, poartă numele de sharia, iar aceasta cuprinde reguli
teologice, morale, de rit, de drept privat, fiscale, penale, procesuale și de dreptul
războiulu i. Sharia semnifică „legea divină‖, dar și „calea de urmat‖. „Născut
dintr -o predică îndreptată la început către cetățeanul comerciant și după aceea
către beduinul războinic al unui Profet care a trăit prea puțin, subordonat
preceptelor religioase și, prec um acestea, imuabil, răspândit în timp scurt pe un
teritoriu ce se întindea din Indonezia până în Spania și din Balcani până în
Nigeria de Nord, dreptul islamic prezintă o problemă insolvabilă în ceea ce
privește adaptarea acestuia la vremuri și societăți noi, incompatibile cu
intangibilitatea acestuia‖181.
d) dreptul hindus , care este unul din cele mai conservatoare sisteme de
drept (alături de cel islamic), reprezintă totalitatea normelor juridice aplicabile
comunității care aderă la hinduism182. Caracteristi ca dreptului hindus este că

179 Mahomed , în limba arabă Muhammad (n. cca. 570, Mecca ; d. 8 iunie 632, Medina ), este întemeietorul
religiei islamice și cel mai important profet al Islamului , cea mai recent apărută dintre cele trei religii abrahamice
monoteiste ( iudaism , creștinism și islam ).
180 Losano, M., G., [145], p. 364;
181 Idem, p. 361;
182 Hinduismul este o religie care își are originile în India și care încă este practicată de cei mai mulți dintre
locuitorii Indiei, precum și de cei ale căror famil ii au migrat din India î n alte părț i ale lumii. Cuvântul hindus
provine din sanscrită, de la cuvântul ―sindhu‖(râu, mai precis râul Indus), în secolul V î.Hr. perșii îi numeau pe
hinduși astfel, identificându -i ca cei ce vin din țara Indusului. Hindușii îș i definesc comunitatea astfel ―cei ce
cred in Vedas‖ sau ―cei care urmează calea(dharma) celor patru clase (varnas) și trepte ale vieții (ashramas).‖
Hinduismul, po ate în mă sură mai mare decât ori ce altă religie, reprezintă o colecție de mai multe credinț e
religioase. Conceptele spirituale ale triburilor ariene nomade ce au invadat continentul indian s -au amestecat cu
dogmele ce prevalau în Valea Indusului, formând o religie unică în sensul că, spre deosebire de altele nu are un
întemeietor singular, bazân du-se în schimb pe o confederație de zeități locale.
Hinduismul a apărut pe parcursul mileniului al doilea precreștin, pro babil pe parcursul anului 1500 î .Hr., fiind
fondat de casta brahmanilor, formată din preoți. Potrivit credinței hinduse, casta reprezi ntă un atribut înnăscut,
fără de care un om nu -și poate găsi locul în societate și nu se poate căsători. Chiar și în prezent brahmanii sunt
singurii hinduși care au dreptul de a citi din Vede, imnurile, versetele, incantațiile și tratatele ce datează din
perioada invaziilor a riene și care sunt fundamentul î nvățăturilor hinduse. Upanișadele, lucrări elaborate pe baza
Vedelor reprezentau un compe ndiu de speculații metafizice și filozofice puse in circulație în jurul anului 900
î.Hr.

fiecărei caste i se aplică reguli specifice, iar litigiile dintre membrii unei caste se
soluționează de către adunarea generală a acesteia (panceaite), care aplică
sancțiuni, cea mai drastică fiind excluderea din casta respectiv ă (echivalentul
morții civile).
Dreptul hindus își are sursa juridică în cutumele populației care
trăiește potrivit preceptelor cuprinse în cărțile sacre. La ora actuală, se încearcă
redefinirea sistemului de drept, existând o ierarhie judiciară, cu o Curt e Supremă
a Indiei și câte o Înaltă Curte de Justiție în fiecare stat component, aceste
instanțe acționând în vederea eliminării soluțiilor eronate din jurisprudență și
restabilirii unor principii ale dreptului hindus care să r ăspundă cerințelor lumii
prezentului .
e) dreptul comunitar european a apărut ca urmare a integrării
economice vest -europene, la ora actuală fiind un sistem juridic individualizat
printr -o serie de trăsături și funcții specifice.
Dreptul comunitar european poate fi considerat un sist em juridic
unitar, specific sistemului de organizare socială europeană, cu tendințe obiective
de integrare complexă (economică, politică și juridică).
Procesul de reconstrucție și integrare europeană a fost unul sinuos și
complex, primul jalon constituindu -l adoptarea Tratatului privind Comunitatea
Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.) la 18 aprilie 1951 (intrat în
vigoare la 25 iulie 1952). Alături de acesta, Tratatul privind Comunitatea
Economică Europeană și Tratatul privind instituirea Comunită ții Europene a
Energiei Atomice (semnate la Roma, la 25 martie 1957) au constituit cadrul
legislativ fundamental al integrării economice europene.
Ulterior, prin semnarea Tratatului de la Maastricht (7 februarie 1992),
s-au pus bazele unei noi Europe având la bază cele trei mari elemente ale
suveranității statale: moneda; siguranța internă și justiția; politica externă și
apărarea. Uniunea Europeană dispune de un cadru instituțional unic, constituit,
în principal, din Consiliul European, Parlamentul Europea n, Consiliul Uniunii
Europene (Consiliul de Miniștri), Comisia Europeană și Curtea de Justiție a
Comunităților Europene, Curtea Europeană de Conturi, Mediatorul European,
Controlorul European pentru protecția datelor.
Sistemul juridic comunitar are la baz ă o voință autonomă, care
comandă procesul decizional juridic, iar această voință nu reprezintă suma

Aceste texte conțin instru cțiuni asupra modului de viață al unui adept al hinduismului. Potrivit textelor Vedice,
destinul unui hindus este determinat de toate acțiunile sale și de consecințele acest ora de -a lungul fazelor
succesi ve ale existenței. Destinul său este numit Karma. O viață corectă în prezent constituie garanția unei
existențe mai bune mai târziu. O viață vicioasă în prezent va avea drept consecințe reincarnarea intr -un animal
inferior. Acest ciclu conti nuu al nașterii și morții este î ncheiat doar atunci când sufletul a tinge o stare de
perfecțiune, printr -o viață ideală.
Hinduismul este una dintre puținele religii ce divinizează animalele,deși adorarea animalelor are o importanță
mai mică decât proslăvirea divinității ce călărește animalul respectiv. Uciderea vacilor și a păunilor este strict
interzisă de către hindușii credincioși. Această religie a fost modificată în ultimul secol prin adoptarea unor
elemente creștine. În prezent numărul adepților hinduismului e ste estimat la peste 450 de milioane.

aritmetică a voințelor statelor componente. „În acest proces, statele se angajează
să se supună unei voințe juridice distincte de a lor. Uniunea Europeană îmbină,
într-o dialectică specifică, supranaționalul cu naționalul în cadrul unei ordini cu
determinații calitative noi‖183. În afara acestei voințe autonome, la baza
sistemului juridic stau și prescripții fundamentale și principii generale, care
comandă dir ecțiile esențiale ale constituirii și dezvoltării ordinii juridice
comunitare.
Din punct de vedere al voinței generale, dreptul comunitar se împarte
în drept originar și drept derivat.
Dreptul comunitar originar își are rădăcina în tratatele constitutive,
acordurile care le -au modificat sau adaptat și în protocoalele și convențiile
(considerate ca având forță imperativă de către Curtea de Justiție).
Dreptul comunitar derivat este format din actele unilaterale ale
instituțiilor comunitare.
Normele juridice care compun sistemul de drept comunitar european
au la bază principii comune, consecința fiind consecvența normativă față de
ideile conducătoare. Principiile fundamentale ale dreptului comunitar sunt:
solidaritatea între statele membre; echilibrul instituț ional; nediscriminarea și
egalitatea de tratament; proporționalitatea și preferința comunitară.
Dreptul comunitar european este un drept autonom, această
caracteristică a sa fiind relevată în decizii ale Curții de Justiție, normele acestuia
având un caract er imediat executoriu și preeminență asupra sistemelor de drept
naționale.
În ceea ce privește izvoarele, dreptul comunitar european cunoaște
mai multe categorii:
– izvoare primare (tratatele de constituire ale Comunităților
Europene, Actul unic european și Tratatul de fuziune din 1967, deciziile și
tratatele de aderare, Tratatul de la Maastricht);
– izvoare secundare (actele adoptate de instituțiile comunitare în
scopul aplicării prevederilor Tratatului, regulamente, decizii);
– izvoare terțiare (regulamente, di rective, decizii, care dobândesc
forță juridică din regulile de drept secundar);
– principiile generale ale dreptului;
– jurisprudența Curții de Justiție;
– regulile dreptului internațional;
– dreptul național, care, uneori, poate constitui izvor al dreptului
comu nitar, prin referiri exprese sau implicite.
Ordinea juridică comunitară se integrează în ordinile juridice
naționale, iar dispozițiile sale creează în mod direct drepturi și obligații pentru
particulari, judecătorii naționali trebuind să le garanteze respe ctarea184.
Ca realitate tipologică contemporană, dreptul Uniunii Europene

183 Popa, N., [1], p. 61;
184 Popa, N., [1], p. 63;

cunoaște deci o dinamică accentuată, mutații calitative, dificultăți diverse de la
etapă la etapă, în funcție de realitățile social istorice, de voința politică a statelor
membre și a cetățenilor acestora, de obiectivele propuse185.

8. Sistemul186 dreptului
Dreptul este un ansamblu care, în concurență cu alte ansambluri, are ca
scop asigurarea coeziunii și menținerii acesteia într -o comunitate umană,
contribuind, în egală măsură, atât la crearea structurilor comunității, cât și la
buna funcționare a acestora. Ceea ce deosebește dreptul de alte ansambluri care
operează în societate, sunt normele juridice care îl compun, norme având forță
obligatorie și care sunt puse în operă, la nevoie, pr in forța de constrângere a
statului.
Normele juridice care compun dreptul sunt strâns legate între ele și
alcătuiesc un tot unitar – sistemul dreptului – care implică o rețea de relații între
acestea, rețea care are la bază principii și finalități comune. În societatea
modernă, activitatea normativă cunoaște o amplificare fără precedent, „(…)
zigzagurile imprevizibile, de la o zi la alta, ale sistemului politic complică mult
sarcina legislației și a administrației și produce o supraambalare a mecanismului
de reglementare juridică. Numărul mare de acte normative impune organizarea
lor, ordonarea lor, în raport de anumite criterii‖187.
Dreptul nu poate exista doar prin simpla alăturare a normelor juridice,
ci există ca sistem, cu o ierarhizare precisă a componen telor, fiind un ansamblu
organizat și logic. La ora actuală, conceptul de „sistem‖ cunoaște un reviriment
extraordinar, putându -se spune că totul este un sistem: vorbim despre sistemul
ideilor, sisteme cognitive, sisteme sociale ș.a., toate fiind elemente ale realității,
ale căror componente sunt organizate și funcționează în așa fel încât formează
un „sistem‖.
Un sistem se formează pornind de la elemente preexistente, printr -un
fenomen de emergență, dreptul nefiind diferit, în această privință, iar acest l ucru
se poate verifica apelând la viziunea istorică asupra apariției sale.
Sistemul dreptului stă la baza activității legiuitorului, care va adopta
sau modifica norme juridice studiind acest sistem, cunoașterea sa având
înrâurire și asupra procesului de in terpretare și aplicare a dreptului, atrăgând
atenția asupra relațiilor existente între norme și instituții juridice.
Noțiunea sistemului dreptului trebuie să fie analizată din mai multe
perspective: fie ca sistem juridic (reprezentând o parte componentă a realității
sociale), fie ca sistem al legislației (totalitatea normelor juridice), fie ca sistem al
dreptului (reprezentând organizarea dreptului, pe ramuri și instituții juridice).

185 Craiovan, I., [10], p. 72;
186 conform DEX: SISTÉM, sisteme, s. n. 1. Ansamblu de elemente (principii, reguli, forțe etc.) dependente între
ele și formând un tot organizat, care pune ordine într -un domeniu de gândire teoretică, reglementează clasificarea
materialului într -un domeniu de științe ale naturii sau face ca o activitate practică să funcționeze potrivit scopului
urmărit.
187 Popa, N., [1], p. 63;

Sistemul legislației reprezintă modul de organizare a normelor juridice
(pe ramuri și instituții juridice), prin voința legiuitorului, având la bază mai
multe criterii. Din această perspectivă, norma juridică reprezintă elementul de
bază al sistemului dreptului, sistemul juridic elementar188. Normele juridice
„sunt cele care asigu ră funcția regulatoare a sistemului dreptului, fie prin
efectele directe pe care le produc asupra destinatarilor (în mod imediat, asupra
subiectelor de drept, în mod mediat, prin efectul cuplajului structural, asupra
persoanelor care constituie suportul lo r), fie când acționează prin (sub -)sistemul
de decizie‖189.
Norma juridică reprezintă individualul, în raport cu sistemul dreptului
care reprezintă generalul, între elementele sistemului dreptului existând legături
bine definite, un element al său neputând e xista izolat, ci numai în relație cu
celelalte elemente. „Sistemul dreptului este cel care își definește regulile
propriei produceri și puneri în operă, produsul său (normele sale), propriile
proceduri, propriile structuri, propriile limite: deci, ansamblu l propriilor
componente‖190. Aceste componente nu se confundă cu niciunul din
componentele altui sistem sau subsistem social, producerea normelor juridice
fiind organizată într -un ciclu autoreferențial: acestea sunt produse și puse în
operă prin reguli și pr oceduri proprii.
Subiectele de drept (destinatarii normelor juridice) sunt, la rândul lor,
o construcție a ordinii juridice, ele fac parte din sistemul dreptului. Pe cale de
consecință, putem afirma că sistemul creează entități, chiar entități juridice,
cărora li se adresează. „În același timp când impune, interzice sau permite
anumite comportamente, creează situații juridice (majoritate, capacitate juridică,
domiciliu), acordă drepturi (subiective) sau impune obligații sau pune la
dispoziție mecanisme car e permit particularilor să creeze între ei rețele de
drepturi și obligații, sistemul creează entitățile cărora aceste obligații, aceste
interdicții, aceste permisiuni, acestea drepturi și obligații (juridic) le sunt
imputabile‖191.
Din punct de vedere al str ucturii, sistemul dreptului se împarte în
ramuri și instituții juridice.
Împărțirea pe ramuri de drept pornește atât de la obiectul reglementării
juridice, respectiv de la relațiile sociale dintr -un anumit domeniu sau sector de
activitate (fiind necesar ca relațiile între particulari să fie reglementate de
anumite norme juridice, grupate într -o ramură distinctă sau activitatea represivă
a statului, care este reglementată de o altă ramură), cât și de la principii comune.
Ținând seama de aceste criterii (obie ctul de reglementare și principiile comune),
ramura de drept „stabilește forme specifice de legătură între normele juridice
care o compun, legături ce determină trăsăturile de trăinicie și unitate a ramurii,

188 Popa, N., [1], p. 64;
189 Meylan, H., J., Essai pour une systémique du droit , Ed. Schulthess Édition Romandes, Genève -Zurich -Bâle,
2010, p. 46;
190 Idem, p. 47;
191 Ibidem, p. 49;

asigurându -i durabilitatea în timp. Nu oricăror relații sociale le corespunde o
ramură de drept. Ramura de drept se constituie în baza specificului calitativ al
unei grupări de relații sociale care impun un complex de norme cu caracter
asemănător, dar și cu note caracteristice‖192.
Obiectul reglementării și principiile comune ale unei ramuri de drept
constituie criteriile obiective ale construcției acesteia, iar metoda de
reglementare (ansamblul modalităților prin care se dirijează conduita umană)
constituie criteriul subiectiv. Astfel: în ramura dreptului civil, obiect de
reglementare îl reprezintă relațiile sociale, patrimoniale sau nepatrimoniale;
relațiile sociale cu conținut patrimonial cad și sub incidența reglementării altor
ramuri de drept (administrativ, fiscal ș.a.) și, în aceste condiții, criteri ul
obiectului reglementării (obiect fiind raporturile sociale patrimoniale) se va
completa cu criteriul metodei de reglementare juridică. Dreptul civil cunoaște
metoda echivalenței (egalitatea părților), pe când în alte ramuri de drept
(administrativ sau f iscal) metoda de reglementare este cea a subordonării unei
din părți celeilalte.
Instituția juridică , celălalt element al sistemului dreptului, „cuprinde
normele juridice care reglementează o anumită grupă unitară de relații sociale,
instaurând astfel o ca tegorie aparte de raporturi juridice‖193. Astfel, în cadrul
ramurii de drept civil, există mai multe instituții juridice, cum ar fi: instituția
prescripției, instituția moștenirii, a familiei; în cadrul dreptului penal există
instituția infracțiunii, a tenta tivei ș.a.
Totodată, trebuie să ținem seama de complexitatea raporturilor juridice
existente, care determină uneori apariția unor subramuri de drept, ca efect al
grupării mai multor instituții juridice (de exemplu apariția dreptului maritim, ca
subramură a dreptului civil, având ca izvor Codul maritim).
Complexitatea relațiilor sociale care reclamă o reglementare juridică
determină apariția ramurilor de drept și a instituțiilor juridice, legiuitorul fiind
nevoit să țină seama de trăsăturile legăturilor soci ale atunci când procedează la
elaborarea normei juridice. Toate relațiile sociale sunt corelate, ceea ce conduce
la legături necesare între diferite ramuri de drept, în vederea asigurării unei
coeziuni normative (instituția juridică a proprietății, de exem plu, cunoaște
reglementări atât în dreptul civil, cât și în dreptul fiscal, comercial sau
administrativ).
Diviziunea dreptului în drept public și drept privat
Statul este cel care organizează întreaga viață și activitate a indivizilor,
pe un teritoriu dat, puterea sa întinzându -se în timp și spațiu într -atât încât nu
există o putere mai mare decât a sa. Consecința acestei puteri este și faptul că
statul organizează dreptul pe teritoriul său, drept care, în funcție de interesul
ocrotit, poate fi public sau p rivat.
Încă din perioada Romei antice dreptul a cunoscut diviziunea în jus

192 Popa, N., [1], p. 65;
193 Craiovan, I., [10], p. 398;

publicum și jus privatum (alături de acestea existând și jus naturae sau jus
gentium ). Totodată, statul, prin puterea pe care o posedă, mai edictează și altfel
de norme, respectiv a plicabile în relațiile dintre state (drept internațional public),
opus dreptului intern.
În afara acestor clasificări, se poate distinge, în funcție de scopul
normei juridice, dreptul determinator194 (care determină ce să facă persoanele) și
dreptul sancțion ator (prin intermediul căruia se aplică pedepse celor care nu
respectă norma juridică).
Cea mai importantă diviziune a dreptului este cea în drept public și
drept privat, această împărțire găsindu -și formularea în celebrul adagiu din
Digeste , atribuit lui Ulpian195: „Publicum jus est quod ad statum rei romanae
spectat, privatum quod ad singulorum utilitatem pertinet ‖196. Conform acestei
definiții, utilitatea este criteriul de distincție între cele două mari diviziuni ale
dreptului. „După cum interesul normei pr ivește pe un particular sau pe stat, supă
cum scopul urmărit de o dispoziție legală este acela de a satisface o nevoie a
statului sau una a particularilor, ne -am afla în fața unei norme de drept privat sau
în fața unei norme de drept public. Organizarea pu terilor publice sau a
serviciilor publice ar interesa mai ales statul, pe când normele referitoare la
familie, la contracte și la responsabilitatea obișnuită între particulari ar fi de
drept privat‖197.
Din sfera dreptului public fac parte dreptul constituți onal, dreptul
administrativ, dreptul fiscal, dreptul penal, dreptul procesual penal, iar în sfera
dreptului privat intră dreptul civil, dreptul familiei, dreptul comercial, dreptul
muncii, dreptul internațional privat.
În teoria juridică modernă, criteriil e în baza cărora s -a realizat
diviziunea drept public – drept privat sunt completate, având în vedere
amestecul tot mai mare al statului în treburile private, posibilitatea instanței de
judecată de a modifica un contract între privați, diferite reglementăr i statale în
ceea ce privește prețurile sau concurența ș.a. La acest moment, granița dintre
dreptul public și dreptul privat nu mai este atât de clară, cele mai numeroase
raporturi de drept privat privind și interesul general: „Dispozițiile de drept civil
reglementează de ex. averea noastră. Dar nu poate fi indiferent statului dacă
cetățenii săi trăiesc în această privință într -un haos, dacă nu există nici un fel de
sancțiune, dacă se calcă continuu, în această materie, normele de drept‖198. Pe de
altă parte, dreptul privat și normele sale contribuie la ordinea publică,
respectarea acestora ducând la pace socială. Orice nedreptate s -ar comite contra
unui particular, oricât de mică ar fi, va avea consecințe față de întreaga societate,

194 După Djuvara, M., [11], p. 67;
195 Gnaeus Domitius Annius Ulpianus (n. 170 – d. 223), (Ulpian), a fost un jurist roman de origine feniciană,
născut în Tyr. Scrierile sale furnizează o treime din conținutul Digestelor;
196 Instituțiile lui Iustinian , Editura Universul Juridic, București, 2009, p. 29 ( Dreptul public se referă la
organizarea statului roman; cel privat privește interesele private );
197 Djuvara, M., [11], p. 69;
198 Djuvara, M., [11], p. 69;

iar atunci când cineva lup tă pentru dreptul său, luptă pentru paza ordinii
legale.199
Niciun cetățean nu poate face abstracție de normele de drept public,
deoarece interesul privat nu poate contraveni celui general, al întregii societăți,
lezarea acestuia din urmă întorcându -se împot riva celui care a realizat această
atingere. „Respectarea dreptului sub toate formele sale interesează în primul
rând așadar întreaga societate, căci întreaga societate nu ar putea să existe, dacă
respectul dreptului nu ar exista‖200.
La ora actuală, diferen ța dintre drept public și drept privat tinde să
preia înțelesul unei contradicții dintre drept și putere nejuridică sau cel puțin nu
în întregime juridică, și în mod special dintre drept și stat (…) Absolutizarea
opoziției dintre drept public și drept priv at duce la ideea că doar în domeniu
dreptului public, adică mai ales al dreptului constituțional și administrativ ar
exista o dominație politică, aceasta fiind în totalitate exclusă din domeniul
dreptului privat.201
O tendință din ce în ce mai pregnantă în e voluția sistemului dreptului o
reprezintă apariția unor ramuri noi de drept, „caracterizate printr -o anumită
tehnicitate și neutralitate față de sistemul de drept în care se integrează fără
dificultate, ca discipline autonome, cum sunt dreptul spațial, dre ptul energiei
nucleare etc.‖202 Apariția acestor noi ramuri de drept dovedește că dreptul este
dependent de evoluția tehnicii și științei, de evoluția societății în general. Mai
mult decât atât, tot ca rezultat al acestei evoluții este și dezvoltarea unor ra muri
noi ale dreptului, care au la bază un contract special (exemplu dreptul
asigurărilor sau dreptul transporturilor).
De asemenea, diviziunea clasică în drept public și drept privat este
contrazisă la acest moment și de apariția unor ramuri mixte de drep t203, cum ar fi
dreptul comercial sau legislația rutieră (acestea constituind un drept mixt
concret, adică ansamblul de reguli și instituții publice sau private grupate în
funcție de o profesie) sau dreptul penal sau dreptul procesual penal (care
constituie un drept mixt abstract, ce include normele de drept ce sancționează
comiterea unor infracțiuni în diferite domenii).
În prezent, datorită mobilității pe care transformările societății o cer
dreptului, acesta este nevoit să dea naștere la norme, concepte, r amuri și
instituții noi, numai în acest fel juridicul putând să răspundă realităților socio –
economice și politice. Totuși, în doctrina juridică actuală, se simte nevoia
menținerii diviziunii dreptului în public și privat, fundamentul acestei împărțiri
neco nstând atât în interesul general sau particular apărat, ci „în forma juridică,

199 Ihering, von, R., [57];
200 Djuvara, M., [11], p. 69;
201 Kelsen, H., [137], pp. 335 -337;
202 Eminescu, Y, Transformările dreptului civil sub influența revoluției tehn ico-științifice , Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1979, p. 19, citată în Popa, N., [1], p. 69;
203 După P. Roubier, Théorie générale du droit , Librairie Recueil Sirey, Paris, 1946, pp. 10 -18; 213.266, citat în
Craiovan, I., [10], p. 401;

modul în care se asigură apărarea drepturilor subiective, ce se adaugă la criteriul
organic, după care dreptul public se referă la guvernanți, iar cel privat la
guvernați. Organ ele de stat asigură apărarea drepturilor consfințite în legi, fie ex
oficio , fie la intervenția și cererea părților interesate. În primul rând ar fi vorba
de dreptul public, în al doilea de dreptul privat‖204.

9. Definiția dreptului
Ultimul demers în ceea c e privește analiza conceptului de „drept‖ îl
reprezintă definirea acestuia, ținând seama și de faptul că, în decursul timpului
au existat numeroase încercări în acest sens.
Juriștii romani au definit dreptul ca fiind „ ars boni et aequi ‖ (arta
binelui și a echității), definiție ce ținea de realitățile vremii, când dreptul nu era
încă delimitat de morală, iar scopul acestuia era realizarea binelui moral. În
Instituțiile lui Iustinian, regulile dreptului erau: „ honeste vivere, alterum non
laedere, suum cuique tribuere ‖205 (a trăi în mod cinstit, a nu vătăma pe altul, a
da fiecăruia ce i se cuvine).
În concepția juriștilor romani, dreptul era cel dat de natură tuturor –
dreptul natural – „lege adevărată, dreapta rațiune, conformă cu natura,
răspândită la toți, con stantă, eternă‖ (Cicero, De Republica III, 17). Ideea
dreptului natural este reluată și dezvoltată atât de scriitorii patristici (Sf.
Augustin, Sf. Toma din Aquino), cât, mai ales, de Școala dreptului natural și
apoi cuprinsă în Codul civil francez („ Il es t un droit universel et immuable,
source de toutes les lois positives ‖).
Juriștii germani, respectiv Școala istorică germană, susține un alt punct
de vedere, respectiv că dreptul este un produs istoric, explicându -se astfel
diversitatea conceptelor și feno menelor specifice fiecărui popor. Dacă s -ar aplica
întocmai concepțiile jusnaturaliste, ar însemna că pentru fiecare activitate umană
trebuie să existe o reglementare, care ar trebui căutată și normativizată. Adepții
Școlii istorice a dreptului (Savigny, P uchta) concepeau dreptul ca pe un lucru
care a luat naștere și s -a dezvoltat asemenea limbii, în funcție de fiecare popor în
parte și realitățile concrete specifice acestuia. Dreptul apare în sânul fiecărui
popor, el este asimilat și conștientizat, fiind v iu în conștiința colectivă a națiunii,
putându -se astfel numi „drept popular‖ („Volkgeist‖)206.
Cu toate că au influențat puternic concepția asupra dreptului, ideile
Școlii istorice a dreptului nu au putut anihila ideea de drept natural, care a
reapărut în a tenție, dar sub forma unui drept rațional, alcătuit din ideile
conducătoare generale desprinse din rațiunile impuse de justiție, echitate și bun
simț.
În evoluția studiului dreptului, trebuie luate în seamă și concepțiile de

204 Duverger, M., Institutions politiques et droit constitutionnel , Paris, 1960, pp. 49 -51, citat în Craiovan, I., [10],
p. 401;
205 Instituțiile lui Iustinian , [196], p. 29;
206 Savigny, Fr., K., Vom Beruf unserer Zeit fur Gesetzgebung und Rechtswissenschaft , Freib urg, 1892, p. 5, citat
în Popa, N., [1], p. 71;

natură materialist -dialectică, potrivit cărora dreptul are la bază factori materiali,
el nefiind altceva decât forma pe care o îmbracă economicul, formă subordonată
economicului și politicului.
Concepțiile realiste, cum ar fi cele dezvoltate de Rudolf von Ihering,
pun accentul pe inter esul legalmente ocrotit, dreptul fiind forma în care statul își
organizează, prin constrângere, asigurarea condițiilor de viață ale societății207.
Pe de altă parte, dreptul poate fi definit208 și ca un dispozitiv care, în
paralel cu alte dispozitive, are ca f uncție asigurarea și menținerea coeziunii unui
grup uman relativ stabilizat, contribuind la determinarea structurilor sale și la
reglarea funcționării acestuia; dar, spre deosebire de alte dispozitive, dreptul
operează cu ajutorul normelor având forță obli gatorie și a căror punere în operă
poate, la nevoie, să fie impusă.
Din multitudinea de definiții ale dreptului, am ales următoarea:
„Dreptul este ansamblul regulilor asigurate și garantate de către stat, care au
ca scop organizarea și disciplinarea compor tamentului uman în principalele
relații din societate, într -un climat specific manifestării coexistenței
libertăților, al apărării drepturilor esențiale ale omului și al statornicirii
spiritului de dreptate ‖209.

207 Ihering, von, R., [57];
208 Meylan, H., J., [189], p. 5;
209 Popa, N., [1], p. 73;

CURSUL 4
DREPTUL ȘI STAT UL

1. Noțiunea de stat
Statul reprezintă principala instituție politică a societății, care
exercită puterea suverană , asigurând organizarea și condu -cerea societății
prin prerogativa pe care o are de a elabora și aplica dreptul, a cărui
respectare o poat e garanta prin forța sa de constrângere .
Accepțiunile termenului de stat :
1 statul reprezintă puterea centrală, în opoziție cu comunitățile locale
(regiuni, departamente, orașe, comune etc.);
2 statul este ansamblul autorităților publice care asigură guvernare a
unei societăți;
3 statul reprezintă o modalitate istorică de organizare socială prin
care grupurile sociale și -au promovat interesele comune;
4 statul desemnează o societate politică organizată (statul român,
francez, japonez etc.).
În lucrarea Lecții de fil osofie juridică210, Giorgio Del Vecchio
definește statul ca „subiectul ordinii juridice, în care se realizează comunitatea
de viață a unui popor‖. Statul reprezintă „ coloana vertebrală a societății,
osatura în jurul căreia se dispun diversele țesuturi social e, expresia
potențială a societății ‖.

2. Apariția statului
Statul a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății: istoria
statului nu coincide cu istoria societății umane. Apariția statului a fost precedată
de o foarte prelungită perioadă de dez voltare lentă a forțelor de producție în
epoca comunei primitive, în care principalele forme de organizare cunoscute au
fost: ginta, fratria, tribul, uniunea de triburi.
Cea mai importantă formă de organizare socială, premergătoare
apariției statului, a fo st democrația militară, care corespunde organizării militare
a vieții comunităților în care purtarea războaielor a devenit o preocupare
permanentă. Războaiele de cucerire au avut ca rezultat concentrarea bogățiilor
capturate în mâinile unor capi de familie , formându -se astfel o aristocrație
gentilico -tribală, iar șeful militar acaparează tot mai multe prerogative, puterea
acestuia devenind ereditară.
În acest stadiu al organizării comunităților apare și se consolidează
proprietatea privată care generează di ferențierile sociale în clase. Întregul
complex al vieții materiale reclamă cu necesitate o formă superioară de
organizare socială. Această formă de organizare, care adoptă drept criteriu
fundamental teritoriul , este STATUL . Primele organizări statale s -au constituit

210 Vecchio, del, G ., [5], p. 274;

în Orientul antic, în Egipt, Babilon, China, India, Persia, în urmă cu aproape
6000 de ani.
O definiție a statului, rămasă celebră până în epoca modernă, a fost
formulată de Marcus Tullius Cicero (106-43 î.H.): statul este res populi , adică
este cauza poporului (o grupare de oameni asociați unii cu alții prin adeziunea
lor la aceleași legi și printr -o comunitate de interese). Aceasta este ideea
fundamentală pe care Cicero o dezvoltă în lucrarea sa De republica . El dorește
instaurarea la Roma a u nui regim politic mixt: un princeps, o adunare a
aristocraților și poporului. Princeps -ul intervine în viața publică la cererea
expresă a senatului și nu din proprie inițiativă.
Un moment important în istoria gândirii politice, îl reprezintă
concepția lui Platon (427-347 î.H.) care, în lucrarea sa „Republica‖, descrie un
model ideal de stat: statul etern, creat de demiurg, în care sunt recunoscute trei
clase sociale: filosofii sau conducătorii; gardienii sau războinicii, care trebuiau
să păzească statul; m eșteșugarii și agri -cultorii chemați să producă bunurile
materiale, necesare întreținerii celor două clase sociale dominante, fără a avea
dreptul de a participa la viața de stat. Platon condamna tirania, adică exercitarea
puterii de către o singură persoan ă.
Aristotel (384-322 î.H.), născut la Stagira, în Macedonia, considerat
drept un gigant al culturii antice, expresie a geniului filosofic al Greciei, a
construit o concepție modernă despre stat și drept. Scopul statului este acela de
a-i face pe oameni vi rtuoși și fericiți. Cei mai buni dintre oameni pot conduce
dacă sunt aleși. Cel mai bun stat este cel care se bazează pe suveranitatea
poporului. Aristotel insistă asupra necesității existenței unei clase de mijloc,
contrapondere atât pentru săraci, cât și pentru bogați, cea mai în măsură să
guverneze pentru că poate reconcilia tendințele extreme.
Apariția și răspândirea creștinismului a transformat radical lumea
antică. Învățătura lui Hristos și a apostolilor săi schimbă în profunzime
societatea ultimului imperiu roman, premergător Evului Mediu. Cel care
conduce, fie că este sau nu rege, nu este decât un locțiitor al lui Dumnezeu.
Legea divină este superioară oricărei Constituții elaborate de om. Învățătura lui
Hristos recomandă omului supunere față de pute rea instituită. În Epistola către
Romani, Sfântul Pavel afirmă că „orice persoană trebuie să fie supusă
suveranilor pentru că nu există autoritate care să nu vină de la Dumnezeu‖,
glori -ficând astfel supunerea față de autorități și ascultarea. Nesupunerea față de
autoritățile civile echivalează cu înfruntarea lui Dumnezeu care le -a stabilit.
Doctrinele politice evoluează în perioada Evului Mediu dezvoltat în
funcție de realitățile concrete, caracteristice fiecărui stat sau națiune.
După crizele politice din prima jumătate a sec. al XVII -lea, gândirea
politică din Franța și Spania este preocupată de justificarea monarhiei absolute,
considerată forma de conducere preferabilă tuturor celorlalte, mai ales pe
motivul unicității deținătorului puterii. Un singur re ge se integrează perfect într –
un sistem întemeiat pe un singur Dumnezeu și prin stabilitatea politică ce

decurge din principiul ereditar. Absolutismul va cunoaște forma sa deplină în
Franța, începând cu Henric al IV -lea (1589 -1610) și terminând cu apoteoza
modelului impus de Ludovic al XIV -lea (1643 -1715), supranumit Regele Soare.
Pentru acesta, suveranitatea absolută a regelui trebuia să se manifeste în
domeniul legislativ, executiv, judiciar, dar și religios.
O contribuție importantă la dezvoltarea doctri nelor politice o
constituie lucrarea lui Montesquieu (1689 -1755), Spiritul legilor211 apărută în
anul 1748. Teoria politică concepută cu 100 de ani înaintea anului revoluționar
1848, este centrată nu numai pe mecanismele guvernării ci și pe implicațiile ce
decurg din influența geografiei, istoriei, economiei și tradițiilor asupra statului și
dreptului.
Inspirat din Aristotel în clasificarea tipurilor de regimuri politice în
republică, monarhie și despotism, Montesquieu pledează pentru regimul
monarhic, specif ic statelor moderne, cu opțiune declarată pentru monarhia
britanică, pe care o consideră ideală, întrucât exercitarea puterii este moderată
printr -un echilibru ce decurge din repartizarea echitabilă a puterii. Separația
puterilor în stat garantează liberta tea oamenilor. În concepția sa, puterea
executivă trebuie încredințată regelui, puterea legislativă adunărilor naționale,
iar cea judecătorească magistraților de profesie.
În anul 1762 (la 14 ani de la apariția Spiri tului legilor ) Jean -Jeacques
Rousseau ( 1712 -1778) publică Contractul social opera sa politică
reprezentativă, în care dezvoltă concepția potrivit căreia statul, ca instituție
centrală a societății, a luat naștere o dată cu apariția proprietății private, adică
datorită unui fenomen economic și n u datorită divinității. Statul, în viziunea lui
Rousseau, a luat naștere în urma contractului încheiat între indivizi și societate,
în virtutea căruia indivizii sunt apărați de lege în ce privește libertatea și
proprietatea lor. Pe acest fundament este afi rmată teza suveranității poporului, a
respectării legii, posibilă atât pentru indivizi, cât și pentru suveran. Autorul
Contractului social face o distincție clară între voința generală (voința
comunității) și voința individuală a cetățenilor. Voința genera lă este însăși
suveranitatea care nu poate avea interese contrarii. Cetățenii particulari pot avea
interese contrarii. Voința societății (suve -ranitatea) nu poate fi înstrăinată și nici
divizată. Legile existente în societate trebuie să fie expresia voințe i generale,
adică a întregului popor.
În istoria apariției și dezvoltării statelor, Rousseau distinge trei forme
de guvernământ: democrația, aristocrația și monarhia.
Curentul liberalismului clasic plasează cetățeanul în centrul
preocupărilor statului. Sco pul statului era acela de a face legi bune și de a
respecta principiul nevinovăției în treburile private. El trebuie să se plaseze
deasupra grupurilor sociale, cu sarcina de a aplana conflic -tele și contradicțiile
dintre ele. Liberalismul afirmă și susține teza potrivit căreia orice putere trebuie

211 Montesquieu, Ch. de Secondat, baron de , [96];

limitată, fiecare stat trebuie condus pe baza unei Constituții care să consfințească
libertățile individuale, limitarea autorității suveranului și a administrației.
Principalul teore -tician al liberalismului clasi c a fost Benjamin Constant (1767 –
1830) care afirma că cel mai bun regim politic este monarhia constituțională.
Doctrina materialist -istorică marxistă sau doctrina socialistă a
plasat problematica statului în contextul nemijlocit al luptei de clasă. Teza
marxistă concepe statul ca un instrument de dominație a unei clase asupra alteia.
Istoria omenirii demonstrează, în concepția lui Marx, opoziția dintre proletariat
și burghezie. Burghezia exploatează economic și politic proletariatul și nu este
dispusă să re nunțe la această dublă putere. Este nevoie de o revoluție proletară
care să asigure răsturnarea prin forță a burgheziei de la putere. Urmează apoi o
perioadă tranzitorie a dictaturii proletariatului, în cursul căreia se realizează
exproprierea colectivă a mijloacelor de producție, iar burghezia dispare ca o
clasă socială. Singura clasă socială o va reprezenta proletariatul, iar statul va
dispare.
Societatea comunistă, etapa următoare, se va caracteriza, din punct de
vedere al situației economice, prin plani ficare, producție optimă, munca liberă și
voluntară, politica reducându -se la o disciplină socială liber acceptată de
cetățeni. Proprietatea particulară este desființată, iar lupta de clasă este
inexistentă.
Doctrina totalitarismului a fost reprezentată de fascism și nazism.
Fascismul reprezintă teoria dezvoltată de Benito Mussolini (1883 –
1945) în Italia. În esență, fascismul se opune principiului sepa -rației puterilor în
stat, libertăților individuale și proclamă statul totalitar, conceput a fi condus de
un partid unic. Statul trebuie să controleze toate domeniile: politic, educațional,
religios și economic; autoritatea supremă în stat era Ducele, acompaniat de
Marele Consiliu Fascist.
Nazismul se bazează pe doctrina politică și filosofică dezvoltată de
Adolf Hitler (1889 -1945) în Mein Kamf (Lupta mea), în Germania. Nazismul a
instituit și amplificat conceptul de rasă umană, a clasificat rasele în inferioare
(suboameni) și superioare (supraoameni) în frunte cu arienii.
Destinul acestor rase era categoric! Ev reii trebuiau exterminați, latinii
și slavii transformați în sclavi productivi, iar arienii (germanii puri) urmau a fi
stăpânii lumii.
Din această concepție rasială decurgea natura statului nazist: poporul
(națiunea germană) era reprezentat de statul condu s de Führer, care nu trebuie
ales din moment ce el corespunde unei chemări, unei necesități interioare a
poporului. El este înzestrat cu toate puterile. Statul german trebuia să
îndeplinească idealul purității rasei, prin eli -minarea ființelor inferioare, a
bolnavilor, prin interzicerea căsătoriilor mixte dintre arieni și nearieni. În
politica externă, Germania trebuia să dobândească spațiul vital prin război.

3. Elementele constitutive ale statului
Elementele constitutive ale statului sunt: teritoriul, p opulația, puterea
publică.
Teritoriul este un criteriu politic în baza căruia statul își stabilește
legăturile cu cetățenii, își construiește o structură specială a aparatului de
conducere și se conștientizează conceptul de suveranitate.
Teritoriul unui st at este reprezentat de spațiul geografic alcătuit din
suprafața de pământ, de subsol, ape și coloana de aer de deasupra acestora,
asupra cărora statul își exercită suveranitatea.
Cu alte cuvinte, teritoriul unui stat, este compus din:
– partea terestră,
– partea acvatică, compusă din apele interioare și teritoriale,
– subsolul părților terestră și acvatică,
– spațiul aerian de deasupra părților terestră și acvatică, până la limita,
superioară a atmosferei.
Dreptul statului asupra întregului teritoriu este u n aspect al
suveranității sale.
Al doilea element al statului îl constituie POPULAȚIA , respectiv
totalitatea persoanelor care se raportează la stat prin acea legătură specifică –,
cetățenia, cu încărcătura juridică consistentă, în care sunt precizate drept uri și
obligații reciproce.
Al treilea element al statului îl reprezintă FORȚA PUBLICĂ ,
respectiv PUTEREA DE STAT sau puterea de constrângere. Statul își creează
un aparat din ce în ce mai complex pe care îl utilizează, potrivit normelor
juridice, pentru a părarea ordinii în societatea respectivă. Acest al treilea element,
PUTEREA DE STAT , devine cel mai caracteristic criteriu al statului.
Puterea de stat: este o componentă esențială a conținutului statului,
care poate fi definită ca o formă istoricește dete rminată și variabilă de autoritate.
În societate există numeroase forme de autoritate: autoritate morală,
politică, religioasă, juridică.
Puterea de stat este un atribut caracteristic statului, ce se deosebește
de celelalte categorii sau forme de autoritat e, prin trăsături caracteristice: are
caracter politic, are o sferă generală de aplicabilitate, dispune de structuri
specializate care o realizează (la nevoie prin utilizarea mijloacelor violente) și
este suverană .
Toate aceste caracteristici sunt la fel d e importante, cu deosebire în
epoca actuală, când conceptul de stat național constituie obiectul unor analize și
abordări în contradicție cu doctrina clasică.
Am arătat că puterea de stat este SUVERANĂ.
Suveranitatea desemnează prerogativa (dreptul) statul ui de a
organiza și conduce societatea și de a stabili raporturi cu alte state. Așadar,
există o latură internă a suveranității statului care se referă la puterea acestuia

de a conduce societatea, de a comanda în ultimă ins -tanță, prerogativă ce se
materia lizează în elaborarea normelor juridice și în urmărirea (asigurarea)
aplicării acestora în practică, pentru realizarea idealului său, acela al ordinii de
drept.
Fiecare stat își organizează „treburile interne‖ potrivit ideologiei pe
care o promovează și fi losofiei pe care o dezvoltă în numele acesteia. În
consecință, statul stabilește, prin intermediul dreptului (a actelor normative)
modul de organizare și mecanismul de funcționare a puterilor publice, statutul
juridic al cetățenilor, regimul proprietății, organizarea partidelor politice, cadrul
general al obiectivelor economice de importanță strategică etc. Cu alte cuvinte,
întregul angrenaj social și problematica societății sunt guvernate de
suveranitatea statului.
Latura externă a suveranității reprezintă ansamblul activităților ce
alcătuiesc comportamentul statului în raporturile cu celelalte state, demersurile
sale concrete în vastul teritoriu de acțiune al societății națiunilor. Această latură
a suveranității este denumită și independența puterii sau ne atârnarea acesteia.
Statul își stabilește singur, fără amestecul vreunui alt stat, politica sa
internă și externă. Independența în domeniul relațiilor internaționale ale statului
constă în faptul că statul dezvoltă politica externă pe care singur și -o
construiește, fiind obligat în același timp să respecte nor -mele dreptului
internațional, precum și drepturile suverane ale altor state.

4. Suveranitatea în condițiile integrării europene
Ideea de unitate a Europei este foarte veche. După unele opinii
origine a acesteia se plasează în perioada antichității, pentru ca la începutul
sectorului XX să apară primele manifestări doctrinare ale ideii de unitate
europeană, concretizate într -un proiect „Statele Unite Europene‖.
Un promotor al cooperării europene, al lărg irii și integrării europene –
în România – a fost Nicolae Titulescu pentru care Europa era dorită ca fiind
unită din punct de vedere politic, economic, militar, religios, etnic, lingvistic.
Al doilea Război Mondial însă a avut drept consecințe fărâmi -țarea ei,
declinul ei politic și economic. În aceste circumstanțe, Statele Europei
Occidentale au devenit conștiente de necesitatea coalizării pentru a face față, pe
de o parte, expansiunii sovietice, iar pe de alta parte pentru a contracara o
întărire prea mar e a influenței americane în zona europeană.
În primele încercări de cooperare economică și militară între Statele
Europei Occidentale s -a pornit de la ideea unei cooperări în cadrul căreia fiecare
stat își păstrează suveranitatea, fără a se propune un tran sfer de competențe.
Aceasta abordare nu s -a dovedit a fi eficientă, simțindu -se nevoia unei
construcții suprastatale cu personalitate juridică distinctă în favoarea căreia
statele să „renunțe‖ la unele elemente ale suveranității, dar, în același timp, în
fiecare stat membru s ă existe aceste mecanisme guver namentale pentru
administrarea legilor naționale.

Uniunea Europeană nu reprezintă un stat deasupra celorlalte state
membre, ci este o organizație supranațională, cu un sistem legal, compusă din
state care au înțeles să formeze o familie democrată și și-a creat și instituțiile
prin care să funcționeze autonom și cărora le -a transferat o parte din
suveranitate.
Ordinea juridică europeană este una specifică, distinctă de ordinea
juridică internațională și de c ea națională a statelor membre.
Între ordinea juridică națională și cea comunitară trebuie să existe o
armonie deplină.
Acest principiu străbate Constituțiile statelor membre.
Țările ieșite nu demult din lagărul comunist și având Constituțiile
adoptate dup ă 1990 au fost nevoite să recurgă la revizuiri constituționale în baza
cărora s -a procedat la cedarea unei părți din suveranitate, atribut al statului, ce
părea intangibil.
Acest proces de „aliniere‖ la cerințele U.E. a fost parcurs și de
România, care în 2003 a recurs la revizuirea Constituției din 1991.
Analizând legile fundamentale ale tuturor țărilor membre ale U.E. se
poate concluziona că doar patru nu cuprind referiri la suve -ranitate în condițiile
integrării europene, celelalte stabilind reguli în ac est sens.
În unele se exprimă direct ideea transferului unor atribuții de
suveranitate către U.E., în altele se exprimă limitarea suveranității de stat, iar în
altele se afirmă ideea exercitării în comun a atributelor suverane ale statelor
naționale.
Indif erent însă de forma în care se regăsesc exprimate raporturile U.E.
cu fiecare stat membru, mai exact cele referitoare la exercitarea suveranității, în
toate legile fundamentale ale țărilor membre a fost subliniată ideea limitării
suveranității, așa cum era ea definită în dreptul constituțional, făcând posibilă
integrarea și continuarea acestui proces ireversibil.
Este necesară conștientizarea cetățenilor din țările candidate de faptul
că transferul unei părți a suveranității nu înseamnă un abandon al aceste ia,
precum și asupra faptului că suveranitatea este diferită de independența statului.
Se menționează acest aspect întrucât problema suveranității a dat
naștere celor mai mari reticențe în procesul de aderare anterior, întrucât s -a
ignorat evoluția pe care a înregistrat -o acest proces.
Se poate afirma însă că indiferent cum s -a rezolvat din acest punct de
vedere juridic raportul U.E. – stat membru, cu referire la suveranitate și la
limitarea acesteia, se înregistrează o concepție pozi -tivă, ce permite desfă șurarea
și aprofundarea procesului de integrare.
Transferul de suveranitate dinspre statele membre înspre insti -tuțiile
U.E. este ireversibil, deoarece costurile reversibilității ar fi de nesuportat, iar
prăbușirea construcției Unionale ar echivala cu prăb u-șirea Europei, fapt de care
este conștient fiecare stat membru.
Soluția pentru o bună funcționare a relației U.E. – stat membru este

partajarea suveranității, care nu înseamnă pierderea totală a suveranității interne,
ci o revigorare a capacității „state lor veștejite‖ de a gestiona problemele
economice și politice interne.
Privind suveranitatea politico -economică se poate afirma că ea a fost
influențată de globalizare care a condus statul spre scoaterea de sub control a
unor sectoare ca finanțele, producț ia, comerțul. Migrația internațională a făcut ca
statul să nu mai poată exercita suveranitatea în sensul clasic privind teritoriul și
populația. Puterea statului, în sensul de control și influență, a scăzut. Toate
realitățile actuale impun o redefinire a rolului și a funcțiilor statului.
Suveranitatea juridică este reconsiderată, nu ca o pierdere a acesteia ca
urmare a efectului direct asupra dreptului comunitar, ci ca o completare în
vederea atingerii idealului comunitar.

5. Statul la începutul Mileniulu i III
Intrarea în mileniul trei a coincis cu o perioadă de profunde
transformări la nivelul întregii societăți, constituindu -se într -o mare provocare
pentru fiecare stat din Europa și din lume. Istoria a pus statele lumii într -o nouă
postură, chemate să d epășească șocurile primire în „corpul social‖ și de a găsi un
nou echilibru necesar continuării vieții in armonie socială.
Statul a parcurs un proces complex, costisitor și de durată care nu
poate fi decretat ca fiind finalizat, întrucât societatea „priveș te și pășește tot
înainte‖ iar statul, definit ca cea mai înalta formă de organizare politică a
societății, are responsabila misiune de a conduce și dirija mersul acesteia pe
drumul evoluției firești. El însuși nu ar putea să -și îndeplinească acest rol dac ă ar
rămâne în tipare fixe și nu s -ar modela, nu s -ar adapta ritmului schimbărilor.
În esența sa, statul a rămas ca „putere‖ ca „autoritate‖ recunoscută și
acceptată de membrii societății. El este în același timp „aparat de constrângere
sociala‖, „garantu l ordinii și legalității, al drepturilor si libertăților omului‖,
confundându -se cu voința colectivă.
M. Horsman și A. Marshall susțin în lucrarea intitulată „După statul –
națiune‖ că „nici națiunea, nici statul n u sunt pe punctul de a dispărea ( …) nu
există structuri care să le substituie și să poată îndeplini toate funcțiile asociate
în mod tradițional cu statul -națiune. În același timp, oamenii nu sunt pregătiți să
renunțe cu desăvârșire la un naționalism centrat pe stat‖.
Realitatea geopolitică deter mină însă statul să -și reconsidere unele
obiective și competențe, situație ce a generat dezbateri aprige despre „actuala
criză a statului și dreptului‖.
Desigur asemenea teorie nu este lipsită de temei, criza dreptului
manifestându -se vizibil prin existen ța unui „balast normativ‖, a unor eforturi
greu finalizabile de înnoire a zestrei normative care să reglementeze situațiile
noi ivite în societate și care impun trecerea lor prin tiparul normativ și, de
asemenea, prin lipsa de unitate pe verticală și pe or izontală a actelor normative.

Criza normativă implică și criza de legitimitate a legilor, a instituțiilor,
a agenților economici, a liderilor politici.
Criza statului, care apare ca „șubrezit, golit de sens, detronat sau
îngropat‖212 este permanent alimentat ă de decalajul între „dorință‖ si „putință‖,
între regulile pure de funcționare și realitățile sociale atât de profund modificate
de istorie.
Statul a fost obligat de realitățile sociale să -și restrângă semnificativ
rolul -mai întâi sub aspect ideologic – nefiind în stare să convingă asupra
necesității menținerii puterii sale, a cedat în favoarea creșterii rolului PIEȚII,
care scade din rolul de control al statului asupra societății.
A urmat, inevitabil, criza funcțională a statului care s -a văzut în
situația de a-și asuma prea multe sarcini în lipsa unor mijloace concrete de
revolvare.
Criza s -a adâncit în epoca globalizării când societățile transnaționale
modifică suveranitatea statelor în sensul restrângerii acesteia și a transferului de
prerogative.
Migra ția internațională a făcut ca statul să nu mai poată exercita
suveranitatea în sensul clasic privind teritoriul și populația. Puterea statului, în
sensul de control și influență, a scăzut.
Astăzi suveranitatea a rămas o noțiune strict legată de stat, stat ul
continuând să fie singurul subiect de drept care este în același timp suveran și
subordonat direct dreptului internațional public.
Întinderea suveranității, competențele suverane și formele ei de
realizare se schimbă permanent în funcție de sarcinile st atului, de obligațiile
internaționale pe care statul și le asumă, de relațiile de integrare.
Suveranitatea națională și autonomia natională trebuie privite ca set de
principii -pe lângă altele – incluse în cadre mai largi de guvernare
multistratificată.
Mod elul westfalic de suveranitate rămâne ca bază a unui concept
modern al teritorialității și suveranității statului, concept renegociat și redefinit
în interiorul proceselor și structurilor în schimbare ale ordinii regionale si
globale.
Sub influența crescân dă a organizațiilor supranaționale (Banca
Mondială, Fondul Monetar Internațional, N.A.T.O., Organizația Națiunilor
Unite etc.) statul național adoptă politicile dictate sau recomandate de acestea,
fiind doar un acceptant sau executant al deciziilor luate î n sfera înaltă, dincolo
de frontierele sale.
Piețele financiare globale își impun legile și preceptele asupra
planetei. Statele nu au suficiente resurse sau libertate de mișcare pentru a -și
pune in funcțiune propriul mecanism de funcționare213.

212 Weiss, L., Mitul statului lipsit de putere , 1998, p. 18;
213 după Bauman, Z.,

Astfel se lim itează, uneori chiar se exclud din zona de decizie
fundamentală, caracteristica statului -națiune, sferele cele mai importante:
economia și finanțele.
Ceea ce -i mai ramâne statului în competență este să asigure un buget
echilibrat și să se preocupe de liniș tea interioară a organismului său social.
Teoriile cristalizate în efortul de a contura mai exact statul la începutul
mileniului trei se încadrează în neoliberalismul de extracție anglo -americană și
social -democrația, de inspirație europeană.
În concepția neoliberală, ideea de bază este aceea a protecției
individului de măsurile discreționare ale puterii, în timp de curentul social –
democrat recomandă statul care oferă soluții pentru ștergerea inegalităților.
Se poate oberva că cetățeanul statului de astăzi are așteptări multiple
din partea statului. Se dorește protecție din partea statului, garantarea drepturilor
si libertăților fundamentale dar, în același timp, nu este agreată intervenția
statului în economie, birocrația, nepotismul și clientelismul.
Statu l, pentru a supraviețui, trebuie „să îmbrace o haină nouă‖ aceea
de stat postnațional.
Complexitatea unor fenomene de genul regionalizării, globalizării nu
intră în contradicție cu statul, cu existența acestuia. Afirmarea apartenenței la o
anumită comunita te nu desființeaza statul ca entitate socială, politică și
teritorială ci îl ivită la asociere de scopuri – benefic orientate – la colaborare, la
eforturi comune, la viitor comun.
Acceptarea unei astfel de invitații impune statului o viziune nouă
asupra c onceptului de suveranitate, asupra conceptului de națiune, asupra
noțiunii de teritoriu delimitat de frontiere.
Ce reprezintă pentru statul român schimbarea sensului clasic al
suveranității? Înseamnă aceasta că statul trebuie să înceteze a fi suveran ?
Răspunsul corect este negativ întrucât autoritatea nu poate fi concepută în
absența suveranității. Trebuie doar ca suveranitatea sa fie redefinită, trebuie să
se găsească un nou conținut al acesteia, trebuie să se redefinească autoritatea
statala și rolul sta tului ca actor pe scena internațională. Trebuie să se
redefinească riscurile de securitate, să se controleze și să se dirijeze utilizarea
forței pentru a nu da naștere la abuzuri.
Pentru statul roman la începutul mileniului trei toate acestea reprezintă
imperativul de adaptare la o lume aflată în febra integrărilor, reprezintă
schimbări interne radicale, reprezintă capacitatea de racordare la structuri noi,
reprezintă reconsiderarea noțiunii de putere și a exercițiului acesteia.
Aspectele menționate au fos t luate în calcul de statul român care a
devenit stat membru al Uniunii Europene și care a înteles că suveranitatea
partajată nu presupune pierderea totala a unor atribute ale suveranitătii interne ci
dezvoltă capacități noi de a reglementa aspecte economi ce și politice într -o
manieră mai coerentă și mai eficientă.

Transferul unor atribute ale suveranității nu permite instituțiilor
europene o acțiune separată de deciziile luate în cadrul național, specific fiecărei
tări-membre. Transferul de suveranitate di nspre statele -membre înspre
instituțiile Uniunii Europene este un proces ireversibil întrucat costurile unei
reversibilități ar fi insuportabile iar prăbușirea construcției europene ar fi
echivalentă cu prăbușirea Europei.
Suveranitatea nu dispare decât od ata cu națiunea. Deviza Uniunii
Europene este „unitate în diversitate‖, așadar nu se urmăreste o desființare a
națiunii și a ceea ce este național, Europa Unită continuând să fie o „Europa a
patriilor‖. Fiecare stat -membru continuă să -și afirme identitatea culturală,
lingvistică, religioasă, morală, materială iar sentimentul apartenenței la o națiune
capată și alte noi valențe, fiind legat de valori cum sunt cele ale democrației, ale
respectării drepturilor omului, ale economiei de piața. Trebuie doar ca st atele să –
și definească identitatea și să o conserve nu prin interdicții și modele autarhice ci
prin contact, cooperare și respectul pentru valorile alterității.
Este recomandabil statelor șă nu iși piardă identitatea intr -o mare
anonimă dar nici să practic e un naționalism îngust și anacronic. Este de
asemenea necesar ca statele să iși deschidă treptat economia față de structurile
continentale și internaționale, dar să își dezvolte și propriile instituții și reflexele
rapide și eficiente capabile de a face față și de a depăși un alt tip de criză, diferit
de cel cu care a fost obișnuit.
Privind noua viziune a statului postnațional asupra frontierelor,
aceasta se referă la permeabilitatea, la flexibilitatea acestora, la posibilitatea
desfășurării unor procese care au un caracter transfrontalier și care au efecte
asupra economiei, societății, politicii naționale. Aceasta însă nu înseamnă că
frontierele dispar, ele continuând să fie instituția politică de bază a unui stat.
Fără frontiere nu poate exista viață soc ială organizată juridic. Frontierele sunt
element sine qua non pentru existența statului. O națiune poate exista fără
frontiere (cazul kurzilor, palestinienilor si tibetanilor) dar un stat nu poate exista
în lipsa frontierelor.
Ca și în cazul suveranității , se înregistrează un transfer al funcțiilor
frontierelor statului -național spre granițele externe ale organizațiilor regionale
(U.E.), cu efect de întărire a acestora din urmă. Așadar frontiera nu mai are rolul
unei limite teritoriale intangibile, statul devenind în mod inevitabil o parte a unui
întreg în interiorul căruia circulă liber bunurile, capitalurile, informațiile,
cultura, persoanele. În ca drul acestui teritoriu lărgit – cum este Uniunea
Europeana – cetățenii unui stat își întregesc cetățenia naț ională cu cetățenia
europeana, imbogățindu -și patrimoniul de drepturi și obligații. În contextul creat
viața socială capată nuanțe noi, mutații cărora statul trebuie să le ofere cadrul
organizat de dezvoltare, de evoluție.
Toate acestea prezintă avantaje ș i dezavantaje, arta fiecărui stat
constând în modul în care știe și reușește să le stăpânească,să le dirijeze, să le
dea un sens și să nu le privească ca pe o fatalitate.

În același timp statului postnațional i se oferă o noua provocare, aceea
de a se afir ma la un nivel superior, în instițutii politice regionale și în organizații
interguvernamentale.

6. Funcțiile statului
a) funcția legislativă este expresia, manifestarea directă a suve -ranității
poporului și se caracterizează prin aceea că statul stabilește reguli de conduită
socială obligatorii și care pot fi aduse la îndeplinire, în situația încălcării sau
nesocotirii lor, prin forța de constrângere pe care numai statul o are. Statul poate
transforma în lege orice principiu de conduită umană necesar pentru dezvoltarea
economică și socială, menținerea ordinii publice și asigurarea ordinii sociale.
b) funcția executivă și administrativă are ca obiect organizarea
aplicării și aplicarea în practică a legilor, asigurarea funcționării serviciilor
publice instituite în acest scop, precum și elaborarea de acte normative date în
baza legilor.
c) funcția jurisdicțională are ca obiect principal soluționarea
conflictelor juridice care se pot naște în societate și asigurarea respec -tării
legilor, prin punerea în aplicare a u nor proceduri speciale menite să garanteze o
deplină obiectivitate.
d) funcția externă a statului desemnează activitățile desfășurate de stat
pentru dezvoltarea relațiilor cu alte state pe baza principiilor dreptului
internațional, cât și pentru participarea la organismele inter -naționale, în scopul
rezolvării problemelor proprii, naționale și a ches -tiunilor generale, globale, ale
omenirii.
Pentru realizarea funcțiilor sale, statul își organizează un sistem de
instituții (de organe) care sunt expresia concre tă a autorităților publice, respectiv
a autorității legislative, executive și judecătorești.
Așadar, fiecărei puteri în parte îi corespunde o categorie de organe ale
statului: puterii legislative – organele legislative (Parlament, Adunare Națională,
Congre s etc.); puterii executive – organele executive care sunt reprezentate de
șeful statului, șeful guvernului, guvernul; puterii jude -cătorești – organele
judiciare.
Alături de organele legislative, executive și judecătorești statul
dispune de un aparat de st at alcătuit din persoane alese sau numite, un aparat de
specialitate menit să asigure realizarea activității de stat (aparat polițienesc,
armată, aparat administrativ). Aceste persoane din cadrul aparatului de stat sunt
funcționarii publici și funcționarii simpli.
Funcționarii publici sunt investiți legal să înfăptuiască funcțiile
statului prin acte juridice și fapte materiale specifice domeniului în care aceștia
sunt încadrați.
Funcționarii publici își desfășoară activitățile specifice în limi -tele
compete nțelor ce le sunt stabilite prin legi.

7. Forma statului
Este un concept complex care exprimă modul de organizare a
conținutului puterii, structura internă și externă a acestui conținut.
Laturile componente ale formei de stat sunt: forma de guver -nământ ,
structura de stat și regimul politic .
Forma de guvernământ desemnează modul în care sunt cons -tituite
și funcționează organele supreme ale statului. Din acest punct de vedere, cele
mai, întâlnite forme de guvernământ au fost și sunt monarhia și republica .
a) Monarhia, ca formă de guvernământ, se caracterizează prin aceea
că șeful statului este un monarh (rege, domn, împărat, prinț, emir) ereditar sau
desemnat, potrivit unor proceduri spe cifice, în func ție de tradițiile regimului
constituțional. Cele mai c unoscute tipuri de monarhii sunt:
1 Monarhia constituțională, caracterizată prin limitarea puterilor
monarhului de către legea fundamentală a statului (Constituția) pe care
monarhul nu o poate modifica. Totuș i, monarhul poate dizolva Parla mentul,
poate organ iza noi alegeri, are dreptul (posibilitatea) de a respinge legile votate
de Parlament.
2 Monarhia parlamentară este forma de guvernământ carac -terizată
printr -o autoritate redusă a monarhului, Parlamentul fiind, în fapt, abilitat să
formeze guvernul pe baza majorității parlamentare. Această formă de
guvernământ există astăzi în Anglia, Belgia, Suedia, Norvegia, Danemarca,
Olanda.
De exemplu, potrivit Constituției Belgiei din anul 1881, puterile
constituționale ale Regelui sunt ereditare, în descendență direct ă, naturală și
legitimă, pentru urmașii săi de sex masculin, în ordinea nașterii și cu excluderea
perpetuă a femeilor. Persoana Regelui este inviolabilă, numai miniștri săi fiind
responsabili. Nici un act juridic al Regelui nu poate avea efecte dacă nu est e
contrasemnat de un ministru. Regele numește și revocă pe miniștri, conferă
grade militare, comandă forțele armate, declară război și încheie pacea și poate
dizolva Parlamentul.
b) Republica este acea formă de guvernământ în care cetățenii aleg
un șef de sta t, denumit de regulă președinte. Guvernarea se reali -zează prin
reprezentanți aleși după proceduri electorale. Președintele poate fi ales direct,
prin vot universal, sau de către Parlament. Din acest punct de vedere cele mai
cunoscute forme de republică su nt:
1. Republica parlamentară, caracterizată prin aceea că șeful statului
este ales de către Parlament, în fața căruia răspunde. Ca urmare, poziția
președintelui este inferioară Parlamentului, așa cum întâlnim în prezent în
Germania, Austria, Italia, Finla nda, Ungaria.
De exemplu, Președintele Republicii Italia este ales de ambele Camere
ale Parlamentului (Camera Deputaților și Senat), pe termen de șapte ani. Acesta
este abilitat să autorizeze prezentarea proiectelor de lege inițiate de Guvern,
promulgă leg ile și emite decrete cu putere de lege, acreditează și primește

reprezentanții diplomatici, ratifică tratatele internaționale după autorizarea
prealabilă a Camerelor, este comandantul forțelor armate, prezidează Consiliul
Superior al Magistraturii.
Președi ntele republicii nu răspund e de actele săvârșite în exerci țiul
funcției sale decât în cazurile de înaltă trădare contra Constituției.
2. Republica prezidențială, caracterizată prin alegerea șefului de stat
fie direct, prin vot universal, egal, secret și li ber exprimat de către cetățeni, fie
indirect, prin intermediul colegiilor electorale sau electori (cazul alegerii
președintelui S.U.A.)
În cadrul acestei forme de guvernământ, prerogativele președintelui
sunt puternice (în SUA președintele este și șeful gu vernului).

8. Structura de stat
Desemnează organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teri -toriul,
criteriu în funcție de care statele se clasifică în state unitare (simple) și state
compuse (federale).
a) Statul unitar sau simplu se caracterizează pr in existența unei
formațiuni statale unice și a unui singur rând de organe centrale de stat (un
singur legiuitor, un singur guvern, un singur organ judecă -toresc suprem).
Organele administrației publice locale se subordonează organelor de stat
centrale. Su nt state unitare: România, Bulgaria, Italia, Suedia, Ungaria, Franța.
b) Statul federativ, compus sau unional este format din două sau
mai multe state membre, din unirea cărora se creează un stat nou, FEDERAȚIA
– ca subiect unitar de drept. În aceste state există două rânduri de organe de stat
centrale: organel e federației (Parlament, Guvern, organ suprem de justiție) și
organele statelor membre, în sensul că fiecare stat are un Parlament, un Guvern
și un organ de justiție suprem propriu.
Parlamentul Federa l este, de regulă, bicameral. Raporturile dintre
statele membre ale federației sunt rapo rturi de drept intern, reglemen tate prin
Constituția federației. Sunt state federative: Statele Unite ale Americii, Mexicul,
Canada, Argentina, Brazilia, India, Germani a, Australia, Elveția, Iugoslavia.
Precizare: sub aspectul structurii de stat România, este un stat unitar.
În art. 1 din Constituție se consacră caracterul național, suveran, independent,
unitar și indivizibil al statului român.

9. Regimul politic
Ca lat ură componentă a formei statului, reprezintă modalitățile
practice prin care puterea politică este organizată într -o țară determinată.
În doctrina franceză, noțiunea de regim politic vizează: regulile de
organizare și funcționare a instituțiilor constituți onale, sistemul de partide,
practica vieții politice, precum și moravurile politice.
Din punct de vedere al regimului politic, statele se clasifică în: state
democratice, state oligarhice și state monocratice (despotice).

Statele monocratice se caracterize ază prin faptul că autoritatea
publică, puterea în expresia ei directă, este exercitată de o singură persoană
(monos = singur și kratos = autoritate). Indiferent cum este denumită persoana
(rege, împărat, prinț, conducător, duce sau chiar președinte) esenț ial este ca
puterea supremă în stat să fie concentrată în mâinile unei singure persoane.
Monocrația duce, în cele din urmă, la totalitarism, la tiranie, la despotism.
Întâlnite cel mai frecvent în antichitate și în Evul Mediu, statele
monocratice au exista t și în epoca modernă și contemporană (Germania, sub
conducerea lui Hitler; Italia, lui Mussolini; Spania, sub dictatura lui Franco;
Portugalia, condusă de Salazar; URSS, sub conducerea lui Stalin; România, sub
dictatura lui Ceaușescu etc.)
Statele oligarh ice se caracterizează prin aceea că autoritatea publică
este deținută și exercitată de o categorie restrânsă de persoane, de o minoritate.
Aceste grupuri oligarhice nu dețin puterea în baza unui mandat acordat de
popor, ci pe criterii fixe, prestabilite de : vârstă (gerontocrația), avere
(plutocrația), naștere (aristocrația).
Statele democratice se caracterizează prin faptul că autoritatea
publică se întemeiază pe voința poporului, exprimată prin alegeri libere și
corecte. Această autoritate proclamă și gara ntează libertățile publice, sistemul
pluralist, responsabilitatea guvernanților, exercitarea imparțială a justiției,
separarea puterilor în stat, respectarea ființei umane și a statului de drept.
Democrația înseamnă domnia dreptului, domnia legii.
CE FEL D E STAT ESTE ROMÂNIA?
Cu riscul de a repeta, vom arăta că articolul 1 din Constituția
României stabilește următoarele caracteristici ale statului român: național,
suveran, independent, unitar și indivizibil, stat de drept, democratic și social.
Stat de drep t este acela în care domnia legii (a dreptului) este
evidentă, în care sunt proclamate, garantate și valorificate drepturile și libertățile
cetățenești, în care se realizează echilibrul, colaborarea și controlul reciproc al
puterilor publice, în care este garantat și se realizează accesul liber la justiție.
România este un stat social, pentru că trebuie să imprime tuturor
acțiunilor economice și politice un conținut social pregnant, fundamentat pe
valori etice și umane, care să permită exprimarea deplină a drepturilor și
libertăților cetățenilor, valorificarea egală a șanselor.
Statul social trebuie să intervină pentru realizarea binelui comun; el
nu este un simplu partener de afaceri; el trebuie să asigure protecția socială a
oamenilor, să sprijine sectoare le economice aflate în criză.
O ilustrare a materializării acestui principiu o reprezintă Legea
privind prevenirea și combaterea marginalizării sociale (nr. 116 din 15
martie 2002) , în ale cărei Dispoziții generale (cap. I) sunt inserate următoarele:
a) ca racterul social al statului român, prevăzut în Constituție, impune
instituirea unor măsuri pentru evitarea degradării nivelului de trai și păstrarea
demnității tuturor cetățenilor.

b) obiectul prezentei legi îl constituie garantarea accesului efectiv, în
mod deosebit al tinerilor, la drepturi elementare și fundamentale, cum sunt:
dreptul la un loc de muncă, la o locuință, la asistență medicală, la educație.
c) marginalizarea socială, în sensul prezentei legi, se definește prin
poziția socială periferică, de izolare a indivizilor sau grupurilor cu acces limitat
la resursele economice, politice, educaționale și comuni -caționale ale
colectivității; ea se manifestă prin absența unui minimum de condiții sociale de
viață.

10. Corelația între ideologie, doctrină, politică, stat și drept
În teritoriul vast al științelor sociale cel mai derutant concept este
acela al ideologiei.
Dicționarele definesc ideologia ca „totalitatea ideilor și concepțiilor
filosofice, morale, religioase etc. care reflectă, într -o formă teor etică, interesele
și aspirațiile unor categorii sociale, într -o anumită epocă. Știința care are ca
obiect de cercetare studiul ideilor, al legilor și origi -nilor lor‖ ( Dicționarul
Explicativ al Limbii Române – ediția 1996).
Termenul de doctrină desemnează „totalitatea principiilor unui sistem
politic, științific, religios etc.‖.
Ideologia, ca știință, este rezultanta revoluțiilor politice și sociale care
au acompaniat Prima Revoluție Industrială și care au permis con -solidarea și
răspândirea idealurilor dem ocratice, a concepțiilor moderne despre societate și
evoluția acesteia.
Cel care a plasat ideologia în avangarda discursului politic a fost Karl
Marx, discipolul lui Hegel.
Marile doctrine politice pe care le -a cunoscut epoca modernă și
contemporană ( liber alismul – fondat de John Locke în Anglia, în anul 1690;
anarhismul – fondat de Proudhon – 1860; socialismul – fondat de Saint Simon
și Charles Fourier și desăvârșit de Karl Marx, cu dezvoltările sale cunoscute
drept: leninism, stalinism, maoism etc.; total itarismul cu variantele fascism și
nazism; pluralismul prezent astăzi în SUA.) s -au născut, au evoluat și au
dominat spațiul de gândire și acțiune al forțelor politice decenii și secole de -a
rândul.
Doctrinele politice au caracterizat și caracterizează sis temele politice
din societate. Fiecare partid sau structură politică își elabo -rează propria
doctrină, o doctrină globală, cu componentele: politică, economică și religioasă.
Aflat pe scena politică a societății, fiecare partid lansează idei, concepte, teo rii,
programe, manifeste etc., încer când să atragă, să înroleze sub stindardul său cât
mai mulți adepți și simpatizanți.
Pe baza doctrinei globale promovate, partidul său cucerește, prin
forme și mecanisme democratice sau antidemocratice, puterea politică.
Odată ajuns la putere, partidul construiește strategia concretă de
punere în aplicare a doctrinei proprii.

Primul și cel mai important domeniu care trebuie transformat și
modelat potrivit doctrinei este STATUL, pe care politicienii îl definesc ca
principa lă instituție politică a societății, capabilă să exercite puterea suverană.
Statul reprezintă sistemul nervos central al societății, motiv pentru care puterea
politică instalată va acționa astfel încât statul să fie în măsură a implementa
conceptele doctri nei respective. Puterea politică ghidată de o doctrină proprie
este forța care comandă în societate. Important este faptul că dreptul se află în
slujba obiectivelor stabilite de puterea politică. Teoretic vorbind, dreptul ar
trebui să aibă capaci -tatea de a cenzura comenzile statului, de a domoli
nervozitatea ori nerăbdarea puterii politice, asigurând reglementarea sub forma
normelor juridice a celor mai importante domenii ale vieții economice, politice
și sociale, plecând de la protecția valorilor juridice , a drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului, a democrației reale în general.
Corelația dintre ideologie -doctrină politică, stat și drept este evidentă:
 ideologie – doctrină nazistă – stat nazist – drept nazist;
 ideologie – doctrină liberală – stat liberal – drept liberal;
 ideologie – doctrină socialistă – stat socialist – drept socialist.
 Voința statului este voința puterii politice. Normele juridice sunt
elaborate potrivit voinței statului, voinței puterii politice. Dreptul nu ar putea să
fie eficient, nu ar putea fi aplicat fără ca el să aibă garanția forței statului.
 Dreptul este oglinda statului, este expresia puterii politice.

CURSUL 5
PRINCIPIILE DREPTULUI

1. Noțiunea și delimitarea principiilor dreptului
Din cele mai îndepărtate timpuri ale formării conceptelor de drept în
accepțiunile gândirii politico -juridice s -a încercat definirea liniilor directoare, a
principiilor care să explice funcționarea dreptului, rațiunea de a fi și specificul
acestuia. Originea cuvân tului „principiu‖ vine de la denumirea grecească „arhe‖,
pe care romanii au tradus -o cu „principium‖, care înseamnă „început‖, și are
semnificația de element fundamental , conducător , de căpătâi , și din aceste
elemente de bază s -a ajuns la sensul juridic pe care îl are „principiul‖, de – idee
de bază , idee conducătoare .
Principiile de drept sunt acele idei conducătoare ale conținutului tuturor
normelor juridice. Ele au atât un rol constructiv cât și un rol valorizator pentru
sistemul de drept, în sensul că e le cuprind cerințele obiective ale societății,
cerințe cu manifestări specifice în procesul de constituire a dreptului și în
procesul de realizare a acestuia214.
Rolul constructiv al principiilor dreptului este dat de relația specifică
momentului creerii dre ptului iar acest moment este marcat de influența tradiției
și a inovației .
Tradiția , în planul tehnicii juridice presupune vechile modele ale sale
obținute printr -un îndelung proces de acumulare, iar inovația tinde să impună alte
modele, adecvate necesităț ilor momentului în care se realizează reglementarea. Așa
cum am mai menționat, cuvântul principiu vine de la latinescul „principium‖, care
înseamnă început, obârșie, având și sensul de element fundamental, deci în drept un
principiu este un început, în pla n ideal și el constituie o sursă, o cauză de acțiune.
Principiile generale ale dreptului îmbrățișează un mare număr de cazuri concrete, și
ele rezumă fie aprecierile individuale ale relațiilor juridice, fie elementele lor de
drept sub forma unor definiții215.
Rolul principiilor de drept este subliniat mai întâi în relația specifică
procesului de creația legislativă, legiuitorul având întotdeauna în vedere
principiile generale în momentul în care construiește soluții juridice care să
satisfacă necesitățile de viață. Principiile de drept contribuie în mod hotărâtor la
cunoaștera sistemului juridic.
Profesorul clujean Eugeniu Speranția făcea următoarea remarcă: „Dacă
dreptul apare ca un total de norme sociale obligatorii, unitatea acestei totalități
este datorată consecvenței tuturor normelor față de un număr minim de principii
fundamentale, ele însele prezentând un maximum de afinitate logică între ele‖.
Un principiu general de drept este rezultatul unei experiențe sociale și o
reflectare a unor cerințe obiective ale evoluției societății, ale conviețuirii sociale,
ale asigurării acelui echilibru necesar între drepturile unora și obligațiile altora.

214 Popa, N., [1] p. 90.
215 Noica, C., Jurnal de idei, București, Editura Humanitas, 1990, pp. 44 -86.

Chiar dacă în întregul eșafodaj al dreptului, în accepțiunea sa lărgită se
axează pe anumite dogme, anumite principii larg verificate de -a lungul timpului
constituie vectorii principali pentru viața socială. Până la elaborarea în concret a
normelor juridice au existat mai întâi reguli generale de conviețuire socială
alcătuite la nivel de principiu din care au derivat o m ultitudine de acte normative
care au pus în acord conduita oamenilor cu interesele generale ale societății.
Astfel putem spune că o normă juridică nu poate exista fără a avea ca
fundament un principiu de drept, un principiu juridic.
În decursul timpului, t oate civilizațiile a căror istorie este total sau parțial
cunoscută s -au bazat pe anumite principii morale, religioase sau juridice iar
definirea termenului de principiu a cunoscut nenumărate forme, esența în toate
fiind aceeași.
În lucrarea sa „Drept și s ociologie‖, publicată în anul 1936 la Bu curești,
Mircea Djuvara preciza: „Suntem foarte ușor înclinați a comite eroarea de a
crede că un principiu de drept sau de justiție este un produs al unei pure
speculații și că ar apare în mintea noastră înaintea une i experiențe. De aceea, nu
pot exista principii de drept imuabile, care să valoreze pentru orice timp și orice
loc‖.216
Este cunoscut faptul că principiile dreptului nu sunt create nici de
legiuitori, nici de filozofi și nici de practicieni ci ele sunt doar descoperite și
formulate de aceștia, pentru că așa cum am mai spus principiile sunt acele idei
călăuzitoare sau conducătoare ale conținutului tuturor normelor juridice și astfel
ele sunt produsul nevoilor societății. Principiile dreptului se caracterizează în
primul rând prin mobilitate deoarece ele provin din acele norme juridice care
reglementează relațiile sociale cele mai importante din societate, iar acest fapt le
conferă o deosebită importanță practică pentru faptul că:
– ele sunt respectate în activi tatea de elaborare a actelor normative;
– au un rol important în actul de realizare a dreptului;
– în ele sunt oglindite valorile fundamentale (libertatea și demnitatea
omului);
– ele garantează afirmarea și protecția drepturilor fundamentale ale
omului.
Cunoscând faptul că în terminologia statelor lumii principiul este definit
ca o „sursă‖, ca o cauză primară, ca o lege generală care se referă la un
ansamblu de fenomene și care verifică prin exactitatea consecințelor lor
comportamentul social devenind ca o regulă generală care călăuzește conduita
oamenilor din punct de vedere juridic, sensul cel mai utilizat este de început și în
uzul curent se folosește ca element fundamental, idee de bază pe care se
întemeiază o teorie științifică, un sistem politic, o le ge fundamentală a unei
științe, a unei arte, a unei discipline .
Analizând noțiunea de principiu din punct de vedere filizofic, ea are însă

216 Voicu, C., Introducere în drept , Editura Pro Universitaria, București, 2006, p. 99.

un sens metafizic cu referire la originile primare din care au apărut și s -au
dezvoltat componentele lumii materiale și spirituale în sens epistemiologic
coroborat cu sensul etic, relevând supozițiile fundamentale ale gândirii, ale
cunoașterii și ale acțiunii.
Așa cum am mai precizat, în domeniul juridic al dreptului, termenul
„principiu‖ desemnează o idee de bază, un fu ndament al regulilor sociale și cu
precăredere al celor juridice, găsindu -și explicarea în axiome doctrinare cum ar
fi de exemplu: principiile dreptului se constituie în spiritul ideii de justiție și
expimă elementele de conținut cele mai importante ale dr eptului, sau principiile
de drept sunt acele idei conducătorare ale conținutului tuturor normelor juridice.
Sunt utilizate în anumite situații expresii uzuale cum ar fi: aformismele,
axiomele și maximele . Aceste expresii vin să complecteze conținutul pentr u o
mai bună înțelegere a structurii și a fundmanetului juridic exprimat.
Aforism provine din cuvântul grecesc „aphorismos‖ care înseamnă
definiție, judecată, cugetare, sentință, etc. Toate aceste elemente având caracter
moral, etic și cu finalitate social ă, existente într -o formă concisă exprimând o
părere despre viață, și existând ca o lege, ca o definiție. De exemplu în domeniul
dreptului s -au format și folosit nenumărate aforisme pornind de la dreptul roman
în care „sub lege libertas‖ înseamnă că „liber tatea este sub lege‖ adică potrivit
căruia libertatea trebuie să se exercite în limita și în cadrul legii.
Axioma provine din grecescul „axioma‖ care în înțelesul său înseamnă
„opinie‖ precum și din cuvântul „axiox‖ care înseamnă „adevăr‖.
Regulile desprin se din axiome își au originea în obiceiurile cutumiare ale
omenirii și timpul le -a confirmat ca postulate de sine stătătoare, iar apartenența
lor la domeniul juridic este de prim ordin și aici și -au găsit consacrarea prin
jurisconsulții romani care le -au ridicat la rangul de principii fundamentale dintre
care putem amintii: „Sublata causa, tolitur effectus‖ adică „suprimată cauza,
dispare efectul sau nu există efect fără cauză‖ ceea ce demonstrează existența și
importanța cauzei și efectului, a raportului d e cauzalitate în cadrul raportului
juridic unde cauza -efect are o sferă foarte largă de cuprindere și o deosebită
importanță.
Maxima (maxime) este asemănătoare aforismului cu precizarea că
exprimarea sa este mai concisă și este definită ca o gândire formul ată în mod
mai puțin ermetic, exprimând un principiu sau o normă de conduită. De exemplu
în Roma antică se folosea frecvent maxima „Salus populi suprema lex esto‖ –
adică salvarea poporului să fie legea supremă.
Aforismele, axiomele și maximele juridice au un grad de generalitate mai
puțin accentuat decât principiile și fac referire la anumite aspecte ale
conținutului juridic întregind ansamblul acestuia alături de principiile de drept.
Ele își au un rol important deoarece conturează și completează principi ile de
drept dându -le consistența necesară și definind mai clar, mai sugestiv
fenomenele de strictă specialitate din domeniul raporturilor juridice.
Principiile dreptului au forța și semnificația unor norme superioare atunci

când ele sunt formulate în text ele actelor normative, în special în legea
fundamentală a oricărui stat democratic iar dacă nu se regăsesc în formularea
expresă a acestora ele pot fi deduse din perspectiva valorilor sociale pe care le
apără și le reglementează.
Principiile de drept care stau la baza construirii unor sisteme de drept în
raport cu organizarea statală poartă denumirea de principii ontologice pornind de
la existența și esența sistemului de stat și de drept respectiv.
Principiile care sunt folosite în formularea concretă a nor melor juridice
adică acele principii de tehnică juridică, suigeneris, poartă denumirea de
principii metodologice. Și unele și altele fac parte din categoria generală a
principiilor de drept existente la un momentdat în orice societate omenească.
Există o a numită corelație între principiile fundamentale ale dreptului
(care se constituie în spiritul ideii de justiție și care exprimă elementele de
conținut cele mai importante ale dreptului) și categoriile și conceptele juridice.
Această corelație duce la concl uzia existenței unor elemente de mijlocire între
conceptele și categoriile juridice care servesc ca elemente de mijlocire pentru
principiile fundamentale ale dreptului, iar acestea, la rândul lor, dau conținut
concret categoriilor juridice.
Principiile tre buie întemeiate pe concepte. Aceste concepte, dacă trebuie
să devină subiectiv practice, nu trebuie să se oprească la legile obiective ale
moralității, ci trebuie să reflecte reprezentarea lor în legătură cu omul, cu
individul217.
Rolul principiilor general e este tocmai acela de a pune de acord sistemul
juridic cu schimbările sociale, proces în cadrul căruia conceptele și categoriile
juridice dau principiilor conținut concret, le asigură funcționalitatea.
Principiile generale de drept se delimitează de norme le pozitive ale
dreptului. Dreptul este prin definiție o ordine normativă, dispunând de forme de
realizare cu totul specifice față de toate celelalte norme sociale,
În general, normele sociale sunt principiile cele mai simple care
reglementează relațiile d intre oameni. Normele juridice se raportează la
principiile dreptului cel puțin în două sensuri:
a) un prim sens se referă la faptul că normele conțin, descriu, statuează
cele mai multe din principiile dreptului;
b) un al doilea sens se referă la faptul că funcționrea principiilor se
realizează apoi prin aplicarea în practică a conduitei prescrisă de norme.
Principiile generale se deosebesc de axiomele, maximele și aforismele
juridice prin faptul că axiomele, maximele și aforismele juridice, reprezintă mici
sinteze, cu un grad de cuprindere mult mai mic decât principiile generale și cu
un rol limitat în interpretarea fenomenului juridic. Ele rezultă din experiență și
din tradiție. Sediul lor se află în dreptul roman, fiind rezultatul unor procedee de
tehnică de elaborare a legii care au oferit soluții aspectelor cele mai variate ale

217 Djuvara, M., Teoria Generală a Drep tului, vol. I, București, 1930; Speranția, E., Introducerea în
filosofia dreptului, Cluj, 1940.

relațiilor sociale.

2. Originea și importanța teoretică și practică a principiilor dreptului
Explicarea originii principiilor dreptului a constituit o preocupare
permanentă pen tru școlile și curentele de gândire juridică218. De cele mai multe
ori, cu prilejul explicării și interpretării fenomenului juridic ca atare, al
descifrării poziției sale în sistemul legăturilor dintre oameni apar în conștiința
oamenilor ca adevărate porunci divine impuse formațiunilor sociale.
Principiile generale de drept sunt prescripțiile fundamentale care
canalizează crearea dreptului și aplicarea sa. Ele sunt străbătute de o dublă
dialectică219:
– dialectica externă
– dialectica internă
Dialectica extern ă privește dependența principiilor de ansamblul
condițiilor sociale, de structura societății în ansamblu.
Dialectica internă a principiilor dreptului privește ansamblul legăturilor
interne caracteristice sistemului juridic, și interferențele părților sale
componente.
În privința utilității practice a studiului principiilor generale ale dreptului,
putem să analizăm acest fapt din două perspective:
1. Perspectiva prin care principiile dreptului trasează linia directoare
pentru sistemul juridic și fără ele d reptul n -ar putea fi conceput. În acest sens,
principiile de drept exercită o acțiune constructivă, ele orientează activitatea
legiuitorului.
2. Perspectiva prin care principile generale au rol și în administrarea
justiției iar cei însărcinați cu aplicarea dreptului, trebuie să cunoască nu numai
„litera‖ legii , ci și „spiritul său‖, iar principiile de drept alcătuiesc chiar „spiritul
legii‖.
În opinia cercetătorilor din domeniu căutarea și explicarea originii
principiilor dreptului a constituit o preocupar e permanentă pentru școlile și
curentele de gândire juridică. În fapt, problema s -a confundat, de cele mai multe
ori, cu explicarea și interpretarea fenomenului juridic ca atare, cu descifrarea
poziției sale în sistemul legăturilor dintre oameni. Așa cum a m văzut, în
conștiința primelor formațiuni sociale, normele apar ca porunci divine impuse
oamenilor. „Nimeni nu știe de unde vin legile; ele sunt veșnice‖, scria Sofocle în
Antigona.
Astfel existența și semnificația principiilor generale de drept sunt
explicate diferit în cadrul sistemelor de drept.
Așa cum am mai spus principiile generale de drept sunt prescripțiile
fundamentale care canalizează crearea dreptului și aplicarea sa. Ele fiind
străbătute de o dublă dialectică – externă și internă.

218 Djuvara, M., [217 ], p. 453.
219 Kant, Critica rațiunii practice, București, Editura Științifică, 1972, pp. 247 -248.

Dialectica e xternă privește dependența principiilor de ansamblul
condițiilor sociale, de structura societății în ansamblu. Aruncând o privire
generală asupra evoluției sistemelor de drept și a principiilor conducătoare ne
indică faptul că ritmul transformării acestora este, în general, lent.
Dialectica internă a principiilor dreptului privind ansamblul legăturilor
interne caracteristice sistemului juridic, interferențele părților sale componente.
Atât dialectica internă cât și cea externă dau importanță utilității prac tice
în privința cunoașterii, înțelegerii și studierii dreptului.
Omul de drept trebuie să constate nu numai „pozitivitatea‖ legii, el trebuie
să-și explice și rațiunea existenței sale sociale, suportul social al dreptului,
legătura sa cu valorile sociale și cu idealul juridic.
Astfel, în cazuri determinate, principiile de drept țin loc de normă de
reglementare, atunci când, într -o cauză civilă sau comercială, legea tace,
judecătorul soluționând cauza în temeiul principiilor generale de drept și în
concluzi e, acțiunea principiilor dreptului are ca rezultat conferirea certitudinii
dreptului și a coerenței sistemului legislativ.

3. Clasificarea principiilor generale ale dreptului
Principiile de drept sunt extrase din dispozițiile constituționale sau sunt
dedu se pe cale de interpretare iar clasificarea lor este modalitatea de a răspunde
prin conținutul necesității soluționării cauzelor sociale ce se impun în mod
esențial legiuitorului. Cele mai importante principii generale ale dreptului sunt
următoarele:
1. As igurarea bazelor legale de funcționare a statului
2. Principiul libertății și egalității
3. Principiul responsabilității
4. Principiu echității și justiției

A. Asigurarea bazelor legale de funcționare a statului . Acest principiu,
prin acțiunea sa, constit uie premisa existenței statului de drept. Caracteristica
fundamentală a statului de drept o constituie, în această lumină, cucerirea pe cale
legală a puterii, și apoi exercitarea sa în conform cu cerințele legalității, ceea ce
implică și simțul compromisul ui, adică recunoaștera legitimității parțiale a
argumentelor celorlalți.
În statul de drept întinderea puterii trebuie să fie compensată de scurtimea
duratei sale iar izvorul oricărei puteri politice sau civile trebuie să fie voința
suverană a poporului, iar aceasta trebuie să -și găsească formule juridice potrivite
de exprimare în așa fel încât putera poporului să poată funcționa în mod real ca
o democrație.
Pentru acest motiv trebuie să existe acele canale intermediare prin care
circulă puterea, și prin care să fie stabilite garanții constituționale eficiente
pentru realizarea separației și autolimitării puterii în stat. Aceste canale , care
sunt adevărate punți de transmitere a normei de drept sunt constituite pe baza

principiului fundamental de asigurar e a bazelor legale de funcționare a statului.
Pincipiul asigurării bazelor legale de funcționare a statului, prin acțiunea
lui, constituie premisa existenței statului de drept. Caracteristica fundamentală a
statului de drept o constituie, în această lumină , cucerirea pe cale legală a puterii
și apoi exercitarea sa în conformitate cu cerințele legalității, ceea ce implică și
simțul compromisului, adică recunoașterea legitimității parțiale a argumentelor
celorlalți. Într-un asemenea stat, dreptul îndeplinește misiunea sa de intermediar
între idealurile morale, filosofice și forțele reale, sociologice, între ordine și
viață (cum se exprimă Paul Roubier).
În statul de drept întinderea puterii trebuie să fie compensată de reducerea
duratei sale (cu privire la man datul pe care îl au persoanele investite); izvorul
oricărei puteri politice sau civile trebuie să fie voința suverană a poporului, iar
aceasta trebuie să -și găsească formule juridice potrivite de exprimare în așa fel
încât puterea poporului să poată funcți ona în mod real ca o democrație.
Funcționarea acestui principiu garantează că orice putere este instaurată
pe cale legală, fiind expresia voinței suverane a poporului, putere care trebuie să
se exercite în conformitate cu cerințele legalității.
Acest princ ipiu (al legalității) se referă la două aspecte esențiale:
– activitatea tuturor organelor statului, în exercitarea atribuțiilor ce le
revin, trebuie să se desfășoare în strictă conformitate cu legile și reglementările
ce le privesc;
– activitățile și com ponentele subiectelor de drept (persoane fizice și
persoane juridice) trebuie să fie circumscrise drepturilor și obligațiilor prevăzute
de lege. Aceste două aspecte esențiale sunt precizate în Art. 16 alin. 2 din
Constituția României care precizează că „ni meni nu este mai presus de lege‖.
Astfel, statul de drept își asigură, în virtutea acestui principiu, bazele
legale care îi permit să excludă comportamentele abuzive ale structurilor sale și
ale cetățenilor, construind astfel un climat în care omul să -și valorifice drepturile
și libertățile într -o ordine juridică activă.

B. Principiul libertății și egalității
Într-o societate democratică, statul – organismul politic care dispune de
forță și decide cu privire la îmbunătățirea ei garantează juridic și efecti v
libertatea și egalitatea indivizilor. Dimensiunile, demersurile în care omul poate
să se miște după bunul său plac sunt fixate de către puterile publice în
conformitate cu scopurile pe care ele însele și le -au propus să le atingă într -un
anume sistem pol itic.
Libertatea constituie substanța și determinarea dreptului, iar sistemul
dreptului este domeniu libertății înfăptuite. În Declarația universală a drepturilor
omului este precizat faptul că „Fiecare individ are dreptul la viață, la libertate și
la sigu ranța personală‖.
Ca fundamente ale vieții sociale, libertatea și egalitatea trebuie să -și
gaăsească expresia juridică iar aceste concepte, din acest motiv, devin principii

generale ale dreptului. Egalitatea privește echilibrul vieții, iar libertatea prive ște
capacitatea oamenilor de a acționa fără opreliști, principiul general al dreptului;
când face referire la libertate are în vedere atât forma libertății individuale cât și
forma libertății colective și căile de manifestare ale libertății care pot fi
numeroase cum ar fi: libertatea religioasă, libertatea cuvântului, libertatea presei
etc. Tuturor formelor de exprimare a libertății le corespund diverse drepturi ale
individului prevăzute în constitiții și apărate în reglementările legale
subsecvente constit uției.
Libertatea trebuie să fie înțeleasă de fiecare individ ca o necesitate și o
condiție pentru ca fiecare să -și poată construi în funcție de dorința și alegerea sa
o personalitate proprie.
Demersurile în care omul poate să se miște după bunul său plac sunt
fixate de către puterile publice, în conformitate cu scopurile pe care ele însele și –
au propus să le atingă, într -un sistem politic pluralist. Așa cum arăta Hegel,
ideea dreptului este libertatea și, pentru ca ea să fie într -adevăr sesizată, trebuie
să fie cunoscută atât în conceptul ei, cât și în existența în fapt a acesteia;
libertatea constituie substanța și determinarea dreptului, iar sistemul dreptului
este domeniul libertății înfăptuite. „Fiecare individ are dreptul la viață, la
libertate și la s iguranța personală", stipulează art. 3 din Declarația universală a
drepturilor omului.
Fundamente ale vieții sociale, libertatea și egalitatea trebuie să -și găsească
expresia juridică, în aceste concepte care vor fi principii ale dreptului și pe baza
căror a se va consacra într -o unitate ce ține de însăși dialectica vieții sociale.
Din cele mai îndepărtate timpuri specialiștii și cercetătorii în drept au
explicat importanța și rolul incontestabil al dreptului privit și analizat prin
prisma elementelor de „li bertate‖ și „egalitate‖. Cei mai mulți autori de drept au
explicat dreptul pe baza principiului de libertate iar alții au legat ideea de just de
drept, atât de ideea de libertate, cât și de cea de egalitate.
Ca element esențial în analiza dreptului prin id eea de just de drept,
libertatea trebuie înțeleasă prin prismă socială, întrucât dreptul în general, este
un fenomen social, și înseamnă că astfel avem în vedere libertatea socială și nu
pe cea naturală. Kant definea dreptul ca pe un concept generat de con dițiile în
care facultatea de a se dezvolta a fiecăruia se armoniza cu facultatea de a se
dezvolta a aproapelui și acestea în baza unei legi universale a libertății. În
această definiție Kant are în vedere în cea mai mare măsură aspectul legalității
în dre pt dar și al libertății.
Montesquieu spunea că „libertatea este dreptul de a face tot ce legile
permit, iar dacă un cetățean ar putea sa facă ceea ce este interzis, acesta nu ar
mai avea libertate pentru că și ceilalți ar putea să facă la fel‖.220
În secolul al XIX -lea și secolul al XX -lea cele mai multe analize, studii și
definiții ale dreptului sunt bazate pe elementele principiului de libertate și

220 Popa, N., [1], pp. 74 -76

egalitate. Toate curentele și școlile gândirii juridice din această perioadă din
Franța, Germania, Austria, It alia etc. (școala dreptului natural, școala pozitivistă,
școala sociologică, curentul realist în S.U.A.), au definit dreptul pe baza ideii de
just, de dreptate asociindu -l cu principiile libertății și egalității.
La noi, juriștii întemeietori ai școlii rom ânești de drept au așezat
principiile egalității și libertății la baza definirii dreptului prin ideea de just, de
drept. În acest sens pot fi menționați Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu,
Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Ion Ghica, Vasile Conta, G. Mir onescu, C.
Disescu, M. Djuvara, C. Speranția, Al. Vălimărescu, N. Titulescu, N icolae Popa
și alți mari exponenți ai școlii românești de drept.
Actele normative interne au fost completate și adaptate la cerințele
internaționale și în conformitate cu nevoile sociale astfel au căpătat o deosebită
importanță și valoare, teoretică și practică pentru cercetătorii și specialiștii din
domeniul dreptului, precum și pentru întreaga societate civilă.
Convenția Europeană a Dreptului O mului , ratificată și de România în anul
1997, prevede:
– în Art. 2, alin. 1 – dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin
lege;
– în Art. 5 , alin. 1 – orice persoană are dreptul la libertate și siguranță și
astfel nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazurilo r expres
menționate în Convenție și potrivit căilor legale;
– în Art. 9 , alin. 1 – orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de
conștiință și de religie;
– în Art. 10 , alin. 1 – orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare.
În societatea democratică, statul, ca organism politic ce dispune de forța
de constrângere, garantează juridic și efectiv libertatea și egalitatea tuturor
persoanelor.
Cunoscând faptul că libertatea și egalitatea reprezintă valorile
fundamentale ale vieții sociale ele trebuie prezentate astfel încât a avea expresie
juridică.
Libertatea este prerogativa omului de a acționa fără nici un fel de
constrângeri.
Egalitatea reflectă echilibrul vieții, absența oricăror practici sau decizii
arbritare care să aducă sau să plaseze oamenii pe poziții de inegalitate.
Libertata nu poate exista decât între oamenii care sunt recunoscuți juridic
egali, iar egalitatea nu poate fi concepută decât între oamenii liberi.
Având în vedere principiul libertăților generale și individuale
Montesqui eu spunea că „libertatea este dreptul de a face tot ce ceea îngăduie
legile‖.
Constituția României prevede : „cetățenii sunt egali în fața legii și a
autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări‖.
În P rotoc olul nr. 4 la C.E.D.O. sunt recunosc ute anumite drepturi și
libertăți , altele decât cele din acest instrument de protecție :

– oricine se găsește în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să
circule în mod liber și să -și aleagă în mod liber reședința;
– orice persoană este liberă să pă răsească orice țară inclusiv pe a sa;
– nimeni nu poate fi expuzat printr -o măsură individuală sau colectivă, de
pe teritoriul statului al cărui cetățean este.
Constituția României garantează dreturile și libertățile cetățenilor, libera
dezvoltare a person alității umane, libertatea individuală, libertatea conștiinței,
libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor, drepturi la asociere liberă,
libertatea economică.
Aceste precizări confirmă importanța principiul fundamental al dreptului,
acela al libertăț ii și egalității, chemat să mențină echilibrul atât de necesar în
oricare din societățile moderne contemporane, în care libertatea nu poate fi
confundată cu liberul arbitru.

C. Principiul responsabilității
Responsabilitatea este un fenomen social; ea expr imă un act de angajare a
individului în procesul integrării sociale. Responsabilitatea este o asumare a
răspunderii față de rezultatele acțiunii sociale a omului221.
Nivelul și măsura responsabilității sunt apreciate în funcție de gradul și
conținutul proces ului de transpunere conștientă în practică a prevederilor
normelor sociale.
Dobândind dimensiunea responsabilității, individul nu se află în situația
de subordonare și supunere neînțelesă față de norma de drept, ci în situația de
factor care se raportează la normele și valorile unei societăți în mod activ și
conștient.
Responsabilitatea însoțește libertatea. Trebuie operată o demarcație netă
între libertate și liberul -arbitru. „Când se aude spunând – scria Hegel – că
libertatea în genere este să poți acțion a așa cum vrei, o atare reprezentare poate
fi luată numai ca totală lipsă a culturii gândirii, în care nu se găsește încă nici o
urmă a ceea ce este voința liberă în și pentru sine, dreptul, moralitatea etc.‖222
Pentru a nu răpi omului orice adevăr, valoare și demnitate, nu trebuie
exclusă din actele sale gândirea și nu trebuie făcut principiu din barbarie și din
ceea ce este lipsit de gândire.
Responsabilitatea este un fenomen social și din acest punct ea exprimă un
act de angajare a individului în procesul integrării sociale.
Libertatea omului se înfățișează dintr -un întreit punct de vedere: libertatea
în raport cu natura, libertatea în raport cu societatea și libertatea omului în raport
cu sine însuși.
În ordinea de idei care ne interesează, aceea a libertă ții ca fundament
ontologic al responsabilității avem în vedere sensul libertății sociale a omului
(cunoaștere, decizie, acțiune). Concepând responsabilitatea ca o asumare a

221 Popa, N., et all. [50];
222 Hegel, Principiile filosofiei dreptului , Ed. Academiei, București, 1969, pp. 47 -48.

răspunderii față de rezultatele acțiunii sociale a omului, se admite faptul că
acțiunea socială este cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilității, pe de o
parte, iar, pe de altă parte, că libertatea este o condiție fundamentală a
responsabilității. Fiind strâns legată de acțiunea omului, responsabilitatea apare
ca fiind intim cor elată cu sistemul normativ. Nivelul și măsura responsabilității
sunt apreciate în funcție de gradul și conținutul procesului de transpunere
conștientă în practică a prevederilor normelor sociale.
Dobândind dimensiunea responsabilității, individul nu se mai află în
situația de subordonare „oarbă‖ și de supunere neînțeleasă față de norma de
drept, ci în situația de factor care se raportează la normele și valorile unei
societăți în mod activ și conștient.223
Trebuie știuit faptul că unul din principiile fundamen tale ale dreptului nu
poate fi analizat detașat, rupt de celelalte principii.
Astfel principiul responsabilității este analizat și înțeles prin prisma
analizei și legăturilor structurale cu celelalte principii.
Având în vedere aceste elemente, principiul r esponsabilității poate fi
analizat astfel:
– responsabilitatea însoțește constant libertatea;
– responsabilitatea este o dimensiune a dreptului, deoarece exprimă actul
de angajare a individului prin care își asumă consecințele acțiunii sau inacțiunii
sale, act care este judecat (analizat și apreciat) în funcție de gradul și conținutul
procesului de transpunere conștiență în practică a normelor sociale;
– responsabilitatea juridică nu se confundă cu răspunderea juridică
deoarece răspunderea reprezintă un rap ort juridic impus din afara individului, pe
când responsabilitatea reprezintă actul personal, pe care individul îl face în
raport cu propria conștiință, raportându -se la normele și valorile societății;
– responsabilitatea este un fenomen social întrucât ex primă angajarea
indivizilor în procesul integrărilor sociale.
Pentru a se analiza această angajare, indivizii trebuie să se bucure de
libertatea pe care individul trebuie să o aibă într -un raport întreit așa cum am
mai spus:
– libertatea de a se angaja în raport cu natura;
– libertatea de a se angaja în raport cu societatea;
– libertatea de a se angaja în raport cu sine însuși.
Responsabilitatea este un fenomen cu adânci rădăcini sociale, condiționat
de actul angajării și exprimat sau materializat în răspun derea pe care omul și -o
asumă față de sine, față de natură și față de societate, precum și pentru
consecințele actelor lui.
Putem spune că responsabilitatea socială implică subordonarea conștientă
a intereselor persoanelor acelor interese generale și ea ap are și se dezvoltă sub
semnul concordanței dintre ideile, sentimentele, atitudinile individului și

223 A se vedea, pe larg, Florea, M., Responsabilitatea acțiunii sociale , Editura Științifică și enciclopedică,
București, 1976.

cerințele exprese ale normativității sociale, în toată diversitatea și complexitatea
lor.
Cele mai importante forme ale responsabilității sociale sunt:
– responsabilitatea civică;
– responsabilitatea juridică;
– responsabilitatea morală;
– responsabilitatea politică.

D. Principiul dreptății, echității și justiției
Acest principiu al echității și justiției are drept scop de a da siguranță
vieții sociale. Cuvâ ntul echitate vine de la latinescul aequitas, care înseamnă:
potrivire, dreptate, cumpătare, nepărtinire. Acțiunea principiului echității
privește atât activitatea legiuitorului, cât și activitatea de interpretare și aplicare
a dreptului.
Justiția, reprezi ntă acea stare generală ideală a societății, realizabilă prin
asigurarea pentru fiecare individ în parte și pentru toți împreună a satisfacerii
drepturilor și intereselor lor legitime.
În concepția lui Platon justiția se realizează prin îndeplinirea de căt re
fiecare clasă socială a ceea ce îi era destinat prin naștere – să conducă , să
muncească, să se lupte, să se supună fără proteste.
Aristotel concepe justiția fie sub forma sa comutativă, fie sub forma
distributivă unde justiția comutativă privește rapor turile dintre particulari; de
esența sa este egalitatea, stabilirea unei reciprocități prin care fiecare trebuie să
vizeze contravaloarea a ceea ce a oferit și justiția distributivă are în vedere
raporturile dintre colectivitate și indivizi și se adresează autorității care fixează
compensația ce trebuie conferită stabilirii echilibrului.
La romani, justiția se fonda pe principiul moral al dreptății, ei așezând la
baza justiției modul cinstit de a trăi. Morala creștină influiențează conținutul
ideii de justi ție unde au existat numeroase opinii printre care ale lui Platon,
Grotius ș.a., care susțin că preceptele justiției se impun rațiunii ca și adevărurile
matematice.
Ideea de ordine și echilibru determinată de justiție o evidențiază și alți
cercetători ai ti mpului cum ar fi Montesquieu și Geny, care susțin că necesitatea
ordinii și echilibrului armonic, moral în substanța sa, dar extrem prin
manifestările sale este întemeiată pe condițiile efective ale vieții omului în
societate.
Principiile generale constitu ie, în acest sens fundamentul principiilor de
ramură. Plecând de la principiile generale, științele juridice de ramură
formulează o seamă de principii specifice, cum ar fi, de exemplu:
– în dreptul civil: principiul reparării prejudiciului cauzat;
– în dre ptul penal : principiul legalității încriminării;
– în dreptul procedural: principiu ascultării și a celeilalte părți;
– în dreptul internațional public : principiul respectării tratatelor.

Aceste principii readuc în prim plan problema existenței unor prescr ipții
fundamentale preexistente, desprinse din rațiune sau dintr -o ordine
supraindividuală, și al căror scop este acela de a da siguranță vieții sociale. Între
acestea se numără și echitatea și justiția, așa cum am spus cuvântul echitate vine
de la latines cul aequitas care înseamnă: potrivire, dreptate, cumpătare,
nepărtinire unde la Aristotel, termenul (epieiheia) avea mai mult valoarea unei
justiții sociale al cărei scop era acela de a îndrepta legea, acolo unde ea era
deficitară din cauza caracterului să u universal. După împărțirea în mod egal a
prăzii, grecii strigau: „Dike" (dreptate), așa cum după izbânda militară strigau:
„Nike" (victorie). Personificată apoi, Dike, devine zeița armoniei și a păcii
civile, iar „Themis" cea care apreciază și judecă, pa re a se confunda cu
conștiința, întrucât privește viața morală.
Acțiunea principiului echității privește atât activitatea legiuitorului, cât și
activitatea de interpretare și aplicare a dreptului.
În concluzie, această enumerare și analiză a principiilor g enerale ale
dreptului subliniază faptul că o bună cunoaștere a unui sistem juridic nu poate să
nu pornească de la examinarea modului în care ideile conducătoare (principiile)
sunt reflectate în acel sistem. Aceasta este explicația faptului că în epoca
noastră, atât practicienii, cât și teoreticienii dreptului manifestă un interes
crescut pentru principiile de drept. Acest interes este remarcat atât în ce privește
normele și instituțiile dreptului intern, cât și în domeniul dreptului internațional
contempora n.
În limba română cuvântul echitate este definit prin „dreptate, nepărtinire‖,
iar justiția ca: „dreptate, echitate‖, iar în limba latină echitate (aequitas)
înseamnă: dreptate, potrivire, cumpătare.
Profesorul Costică Voicu precizează că: „dacă în defini ția cuvântului
justiție care înseamnă dreptate, echitate introducem definiția echității, care
înseamnă dreptate, nepărtinire, vom avea în conținut de două ori cuvântul
dreptate și cuvântul nepărtinire care înseamnă tot dreptate‖ și astfel principiul
echită ții și justiției poate fi numit și principiul dreptății .
Dreptatea este analizată având la bază întotdeauna „principiul moral și
juridic care spune să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine și să i se respecte
drepturile‖.
Analizând și cunoscând bine structu ra principiului dreptății putem spune
că în acest principiu sunt practic înmănunchiate și cuprinse toate celelalte
principii prezentate și analizate: principiul asigurării bazelor legale de
funcționare a statului, principiul libertății și egalității, prin cipiul
responsabilității și că el este principiul care asigură unitatea, omogenitatea,
echilibrul și forța unui sistem de drept.
Pe baza principiului dreptății, echității și justiției se fundamentează justiția
concretă, pragmatică, adică ceea ce se realize ază în opera de construcție și
aplicare a dreptului.

Ideea de dreptate este întotdeauna produsul unei îndelungate gândiri
sociale și religioase, care s -a impus puternic în sistemele juridice și filozofice.
În concepția lui Platon, justiția -dreptate este ex presia unor relații
armonioase care există între diferitele părți ale unui întreg și prin care fiecare
parte dintr -un asemenea întreg trebuie să -și îndeplinească sarcinile care îi revin
în raport comun, cel al servirii statului.
Justiția ca instituție de a plicare a legii urmărește înfăptuirea dreptății, face
în așa fel încât să traseze oamenii, excluzând orice formă de subiectivism și
dovedind o corectă imparțialitate.
Dreptatea ca idee și principiul fundamental se regăsește în fiecare lege,
dar nu se confu ndă cu aceasta, ci ea se ridică deaspura tuturor și veghează la
construcția coreactă la aplicarea dreaptă a tuturor legilor.
Marile prefaceri social -economice determină și schimbări în conținutul
legislației, modificări în construcția și organizarea siste melor de drept, fapt ce
amplifică rolul științei legislative și al legiuitorului în general. Expresie juridică
a raporturilor fundamentale din societate, principiile dreptului apar în calitate de
supape care asigură deschiderea sistemului dreptului, legătu ra sa cu realitatea.
„A acționa asupra dreptului și a ajuta dreptul să acționeze, aceasta e natura
principiilor generale ale dreptului‖.
Cele patru principii fundamentale ale dreptului prezentate – principiul
asigurarării bazelor legale de funcționare a st atului, principiul libertății și
egalității, principiul responsabilității, principiu echității și justiției guvernează
sistemele moderne de drept și le găsim și astăzi în legile fundamentale ale
statelor – constituțiile lor, în codurile juridice, în legile organice, în tratatele și
convențiile internaționale, existând formulate uneori diferit dar având aceeași
esență, acelați mesaj aceeași finalitate.

CURSUL 6
FUNCȚIILE DREPTULUI

1. Noțiunea funcțiilor dreptului
Funcțiile dreptului sunt a cele direcții (orientări) fundamentale ale
acțiunii mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al
dreptului ( ramurile, instituțiile, normele dreptului) precum și instanțele sociale
special abilitate, cu atribuții în domeniul re alizării dreptului224.
Ele indică sensul major al activității, determinată de scop și
întotdeauna în legătură cu rolul dreptului într -o societate, la un timp dat și, de
asemeni indică exigențe conforme tendințelor de dezvoltare a societății.
Etimologic, cuvâ ntul derivă din latinescul functio -onis, cu
semnificația inițială de muncă, deprindere, fiind folosit și cu sensul de aducere
la îndeplinire. Noțiunea este preluată și utilizată însă și de științele sociale cu
sensul de consecință pe care un anumit elemen t, o anumită activitate o au pentru
un sistem dat, satisfăcând cerințele acestuia225.
Abordarea problematicii rolului și a funcțiilor sistemului juridic prin
prisma analizelor funcționale este făcută de pe pozițiile considerării dreptului ca
un element indis pensabil al echilibrului social și al asigurării coexistenței
libertăților în societate226.
În examinarea funcțiilor dreptului, conceptul dreptului trebuie luat în
considerare în complexitatea sa, ca sistem juridic, discutând nu numai latura
normativă a conț inutului său, dar și aspectele caracteristice ale creării dreptului,
viața normelor legale și realizarea acestora, în corelație cu împrejurările sociale
în care apar și se dezvoltă raporturile de drept și care determină condiția socială
a legii227.
a. Funcți a de instituționalizare sau formalizare juridică a organizării
sociale
În orice tip de societate, statul constituie forța publică organizată a
puterii politice prin care subiectul guvernării își exercită prerogativele în limite
teritoriale.
Cel mai importa nt însă dintre mijloacele utilizate de puterea politică în
realizarea dezideratelor sale îl constituie sistemul de drept. Prin intermediul
normelor juridice este constituit cadrul instituțional care va avea în atribuții
exercitarea prerogativelor esențiale ale statului.
Dreptul, în special constituția și legile organice, asigură cadrul de
funcționare legală a întregului sistem de organizare socială.

224 Popa,N. , [1], p. 104
225 idem
226 Ibid.
227 Ibid.

Constituția, ca act fundamental pe care se întemeiază organizarea
societății, stabilește sistemul organelor s tatului, cât și rolul și importanța
acestora în realizarea funcțiilor statului.
Sunt reglementate astfel autoritățile publice: Parlamentul, Președintele
României, Guvernul, Administrația Publică, Autoritatea Judecătorească,
precizându -se atribuțiile consti tuționale ale acestora.
Astfel, organizarea și funcționarea puterilor publice, precum și a
instituțiilor politice fundamentale sun concepute în manieră juridică, iar
mecanismul raporturilor care se nasc în procesul conducerii politice a societății
este re glat prin intermediul dreptului.
Dreptul cuprinde în sfera sa un domeniu vast, domeniul organizării
sociale și are în vedere acest domeniu în ansamblu său, ca funcție a sistemului
social global228.

b. Funcția de conservare, apărare și garantare a valorilor
fundamentale ale societății
În diferența scopurilor și acțiunilor noastre există o tablă de valori
care are lucruri comune: în timpul războiului Shakespeare e valabil la Berlin și
Goethe la Londra; ce ne desparte?229. Constatarea are valoare general umană cu
aplicabilitate și în lumea dreptului.
A judeca dacă o acțiune a unei persoane este sau nu dreaptă, dacă are
sau nu dreptul de a face, ne duce la simple constatări, la aprecieri despre ceea ce
trebuie și ce nu trebuie să facem conform cu rațiunea noastr ă. Valoarea juridică
este deci o valoare normativă dintr -un punct de vedere special, cel al dreptății
unei acțiuni. Orice judecată juridică este normativă, orice cunoștință care nu are
un obiect de acest gen, nu poate fi cunoștință juridică230.
Idealul intr ă în ecuația valorii. El satisface nevoia de orientare în
timp, într -un timp viitor; condiția esențială a valorii este însă obiectivitatea231
care presupune, pe de o parte, din perspectiva subiectului – conștiința în forma
ei pură, cu un pur interior, iar p e de altă parte, realitatea în forma ei pură.
Idealul este distinct de conștiință, deși se configurează în conștiință;
în acest sens el este obiectiv pentru că e distinct de conștiința care îl produce, dar
și pentru că vizează ceva exterior conștiinței232. În această accepție,
obiectivitatea idealului ca ideal poate fi analogată cu obiectivitatea adevărului,
neavând importanță faptul că adevărul vizează referențial ceea ce este, iar
idealul vizează referențial ceea ce trebuie să fie.
Idealul ca ideal este o valoare; definit ca esență, ca ansamblu de valori
– nu cuprinde numai valorile efectiv obiectivate, ci și normele idealurile care
orientează acel sistem ca un subsistem virtual. El este un moment în circuitul

228 Popa, N., [1], p. 104;
229 Dumitriu , A., Cartea interferențelor , Editura Științifică, București, 1981, p ..98;
230 Djuvara, M., [11], p. 441;
231 Cătineanu, T., Elemente de etică , Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1982, vol.II, p. 23;
232 Idem, p. 24;

dintre lucruri și valori, circuit mediat prin c onștiință și activitate; este un
universal pur și este asociat cu un conținut pozitiv și dezirabil, deci valoros. În
forma sa rațională este un ideal realizabil; subiectul trebuie să -și cunoască
interesul sau setul de interese: la această autocunoaștere în deamnă imperativul
socratic; el presupune un element motivațional în desfășurarea acțiunii; se poate
realiza doar prin intermediul scopurilor.
Scopurile realizate devin astfel mijloace pentru alte scopuri, un
parcurs continuu și progresiv, însuși parcursul vieții. Paradoxal, prin acțiune, ne
apropiem de ideal realizându -l, ne îndepărtăm însă de el, tocmai pentru că îl
realizăm; și e firesc pentru că astfel deschidem calea noului.
Valorile raționale juridice sunt valori ultime233: justiția se impune prin
propria-i autoritate – ea trebuie ascultată pentru sine și în sine, fără referință la
vreun scop, căci nu poate exista scop superior ei. În realitate însă acordul asupra
aprecierii juridice a situațiilor de fapt cu rațiunea nu poate fi unanim din cauza
origina lității mai mult sau mai puțin accentuată a oricărui individ. Se stabilește
însă o medie de înțelegere juridică a oamenilor în societate și pe această medie
se alcătuiește dreptul pozi tiv, cu autoritatea sa socială.
Tendința spre progres a dreptului constă tocmai în ridicarea acestei
medii de înțelegere prin intermediul elitelor; dacă însă toată lumea ar fi convinsă
și nu s -ar putea naște discuții de nici un fel, dreptul pozitiv s -ar confunda cu cel
rațional. Dreptul este astfel un complex unitar de cunoști nțe practice în înțelesul
kantian, deci raționale și prin urmare obiective și necesare; în nici un caz însă, el
nu se poate reduce la o cunoștință teoretică.
Actul logic de cunoștință practică, prin care se atribuie unei acțiuni
calitatea de dreaptă este o operație de pură judecată; însă, orice cunoștință
juridică cu pretenția de a afirma că o acțiune este justă va rămâne exact aceeași
și se va verifica în mod necesar pretutindeni unde nu se schimbă elementul
material la care se raportează; ea va trebui să varieze în mod tot așa de necesar,
acolo unde acest din urmă element se schimbă234. Dar acest element e ste
constituit din cunoștința de fapt a unor acțiuni și a unor intenții determinate, care
diferă cu timpul și cu locul în societățile în care se produc; p rovoacă astfel
diversitatea mereu nouă a instituțiilor de drept în istorie.
Astfel se înțelege cum o acțiune poate fi apreciată ca dreaptă într -o
societate și ca nedreaptă într -o alta, după circumstanțele de fapt. Nu poate exista
o legislație rațională, universală și necesară, aplicabilă în toate locurile și în toate
timpurile pentru că elementul material al oricărei cunoștințe diferă235. Platon
însă pune în discuție puterea cunoașterii236 puterea valorilor : cei mai mulți dintre
oameni (…) susțin că mulți, cunoscând cele bune nu vor să le facă, deși le e cu
putință, ci fac pe celelalte237.

233 Cătineanu , T., [231] , p. 24;
234 Idem, p. 443;
235 Ibidem, p. 444;
236 Platon, Protagoras , 352 b ;
237 Ibidem, 352 d ;

Știința dreptului se ocupă de faptele dreptului, adică de fapt în calitate
de obiect al unei judecăți de valoare, iar judecata trebuie să fie generală pentru
societatea la c are se aplică; problemă: care este fundamentul acestei judecăți?238.
Școala naturalistă a dreptului deducea valorile juridice din rațiunea
umană; rezultă că ar fi general valabilă categoria de drept, nu și aplicațiile sale.
Școala istorică a dreptului (Savi gny) exprima că valoarea este rezultatul vieții
istorice a unui popor; nu se pot însă stabili judecăți de valoare, sprijinindu -ne pe
fapte istorice. Conciliind, Hegel afirmă existența dreptului rațional chiar în
dreptul istoric. Stammler distinge două fel uri de drept: dreptul – dreptate care
este o valoare și dreptul pozitiv care cuprinde justul și injustul; înseamnă deci că
dreptatea este o valoare care se aplică vieții sociale și care trebuie să conducă
acțiunile umane: este un regulator al vieții social e. Astfel, dreptul este impus de
un legislator, moralitatea dimpotrivă – depinde de conștiința morală a fiecăruia.
Totuși, dreptul vrea să stabilească un principiu moral, care să fie un
minimum etic și pentru acest motiv valoarea juridică tinde către val oarea
morală239. Dar dreptul vrea nu numai să aprecieze faptele, ci chiar să le
determine; dreptul vrea să fie o forță activă, un imperativ; astfel norma este o
non – realitate care vrea să fie realizată, imperativul – o realitate care vrea să
acționeze; nor ma este deci un scop, imperativul un mijloc. Dreptul apare astfel
ca o sumă de imperative. În realitate, norma stabilește numai o posibilitate de
acțiune, pe când imperativul constrânge la acțiune.
Filosofia juridică stabilește ca valoare absolută drept atea, valoare
rațională, apriorică, formală care trebuie realizată de către dreptul pozitiv, iar
fundamentul dreptului pozitiv e dat de valoarea absolută stabilită de filosofia
dreptului. Această valoare absolută se prezintă concretizată imediat sub forme
diferite între care una o reprezintă constituția unui stat, – fundamentul dreptului
pozitiv. Însăși legea este o aplicare a constituției, iar o acțiune se judecă după
concordanța ei cu legea240. În ansamblul și diversitatea lor, aceste norme, prin
modul lor specific de funcționare în variate contexte de viață creează așa –
numita ordine normativă a unei societăți, în temeiul căreia apare reglementată
desfășurarea rațională a vieții sociale241; ordinea prin excelență normativă este
însă ordinea juridică242.
Norma juridică, în unitatea trăsăturilor sale definitorii se află în relații
complexe cu valoarea243. Însuși procesul de constituire a normei juridice implică
o dimensiune valorică inerentă, deoarece aceasta se raportează la plenul
posibilității și al virtualit ății, reținându -se selectiv ceva din sfera posibilității,

238 Andrei , P., Filosofia valorici. Problema valorii în drept , Editura POLIROM, Fundația Academică ―Petre
Andrei‖, Iași, 1997, p. 232;
239 idem, p . 233
240 Ibidem, p. 234
241 Craiovan , I., Introducere în filosofia dreptului , Editura ALL BECK, București , 1988, p. 114;
242 Dvroracek , M., Lupu , Gh., Teoria generală a dreptului , Editura Fundației CHEMAREA, Iași, 1996, p. 38;
243 Craiovan , I., [241] , p. 253;

voința raportându -se la ceea ce nu este încă, la un ideal spre care trebuie să tindă
o realitate244.
Astfel, selecția împrejurărilor evocate de ipoteza normei juridice are
un temei valoric, nefiind o simplă prezentare a unor elemente factuale, dispoziția
se dă în numele unor valori, care o legitimează, iar sancțiunea este și ea
indisolubil legată de rațiuni axiologice.
În opera de legiferare sunt analizate chiar valorile care au fundamentat
construcți a normelor anterioare și necesitatea schimbării lor. Dacă sunt propuse
noi criterii valorice sau o nouă experiență socială impune o nouă perspectivă
axiologică, atunci sistemul normelor juridice cunoaște transformări care să
întruchipeze juridic mutațiile produse.
La nivelul conștiinței individuale, opțiunea axiologică se
exteriorizează prin conduita juridică a subiectului care valorizează – destinatar al
normelor juridice. Responsabilitatea juridică este, implicit, o responsabilitate
pentru aprecierea fa ptelor, pentru decizii axiologice motivate, reprezentând
mobilul acțiunii individuale producătoare de efecte juridice. Recunoașterea
valorii juridice conținută de o normă de drept și realizarea prescripțiilor acesteia
întărește autoritatea normei de drept, confirmând concordanța voinței
legiuitorului și individului care respectă norma juridică în cadrul aceleiași
atitudini valorice245. Normele juridice reprezintă în acest caz o modalitate
specifică de transmitere și conservare a valorilor246.
Normele pot fi con cepute astfel ca modele abstracte și generale de
intervenție în relațiile interindividuale și de grup, încât să se obțină coordonarea
conduitelor individuale cu aspirațiile valorice obiective estimate și totodată să
fie satisfăcute și interesele materiale și spirituale ale majorității indivizilor din
comunitate247.
În particular, norma juridică poate fi definită ca „o regulă generală și
obligatorie de conduită al cărei scop este acela de asigura ordinea socială, regulă
ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie, prin
constrângere‖248
Dreptul, el însuși un fapt social (E. Durkheim) nu preia în mod
mecanic faptele. Așa cum remarca M. Djuvara; una este faptul pe care îl
constatăm și care nu comportă nici un fel de apreciere și alta este drep tul care
este, prin esență – însăși aprecierea249.
Numai examenul valoric poate preîntâmpina sau atenua consecințele
unor situații în care normativitatea juridică nu apreciază faptele sociale la justa
lor valoare, deci în ce măsură corespund unor nevoi, inte rese, aspirații umane ale

244 Craiovan , I., [241] , p. 254;
245 Ibidem
246 Ceterchi , I., Popescu , S., Droit et valeur, în „ Revue roumaine des sciences sociales”, serie S ciences
juridiques , tome 28 , nr.1/1984, p. 14;
247 Dobrinescu , I., Dreptatea și valorile culturii , Editura Academiei Româ ne, București, 1992, p. 35;
248 Djuvara , M., [11], p. 139;
249 Djuvara , M., [11], p. 139;

unui timp istoric. Astfel, dreptul poate să atribuie faptelor sociale o semnificație
și, adeseori, consecințe juridice în afara proporțiilor reale. Dreptul care a pierdut
caracterul de contemporan nu va putea controla realitatea; revolta faptelor contra
dreptului răstoarnă, din când în când instituțiile care nu se adaptează noii situații
a societății. Evoluția dreptului sub acțiunea faptelor sociale este un imperativ
inerent, iar discordanța legii față de fapte conduce la dispariți a legii; ordinea
juridică depinde de compatibilitatea sa cu faptele sociale.
Dar, opinăm, nu poate fi ocolită una dintre problemele esențiale ale
raportului de interferență drept – morală: există limite ale autorității societății
asupra individului?
E clar că oricine se bucură de protecția societății datorează acesteia
ceva pentru respectivul beneficiu; se impune, așadar distincția între partea din
viața unui om care îl privește numai pe el însuși și cea care se referă la ceilalți250.
Dacă societatea datoreaz ă protecție anumitor categorii de persoane
(copiilor, incapabililor), nu este însă la fel de obligată să asigure protecție și
persoanelor mature care dovedesc o relativă incapacitate de a se conduce
singure?
Spre exemplu, nici un om nu trebuie pedepsit pen tru simplu fapt că a
ajuns în stare de ebrietate; în cu totul alți termeni se pune însă problema dacă
persoana respectivă are o anume calitate, iar starea sa se constată a fi în timpul
exercitării unei funcții publice sau care implică diligență deosebită (conducerea
unui autovehicul pe drum public, supravegherea unor utilaje cu grad ridicat de
pericol în exploatare) sau implică demnitatea și prestigiul impus unor funcții.
Încercăm să distingem două limite:
Prima ar fi atunci când o daună iminentă sau un r isc bine determinat
de producere a unei daune, fie față de individ, fie față de colectivitate; în aceste
cazuri, problema iese din sfera rezervată libertății individuale și se plasează în
cea a moralității legii, impunând reglementare.
Cealaltă vizează ca zul în care nu se încalcă vreo datorie precisă față de
colectivitate ori nu se prilejuiește vătămarea vizibilă a vreunui alt individ; în
acest caz, inconvenientul adus de individ este unul pe care societatea își poate
permite să -l suporte de dragul binelu i mai însemnat care este libertatea umană.
Între aceste limite expuse anterior, cum ar putea fi plasată o lege
anterioară anului 1989 prin care se instituiau norme de adresare între cetățenii
statului român? Respectivul act, deși normativ, nu prevedea san cțiuni, ceea ce
confirmă faptul că se plasa, exclusiv, în sfera moralei, iar legislativul intervenise
într-o situație ce nu ar fi impus reglementare.
Unul dintre cazurile memorabile din istoria umanității: la 17 ianuarie
1920 guvernul SUA declară prohibiți a; se consideră251, în general, că era
gândirii limpezi și a vieții curate cum a fost salutată entuziast prohibiția de către

250 Mill, J., S., Desp re libertate – Despre limitele autorității societății asupra individului , Editura Humanitas,
București , 1994, p. 103;
251 Allsop , Kenneth Chicago sub teroare , Editura Politică, București, 1978, p. 49;

Liga împotriva cârciumilor, a fost cea mai alcoolică perioadă din istoria Statelor
unite. Respectiva reglementare a bulversat întreag a societate americană: la
Chicago au fost comise pe timpul prohibiției aproape o mie de omoruri între
bande ( doar 17 dintre asasini au fost condamnați; puținii care au ajuns să fie
întemnițați au fost condamnați în urma intervenției autorităților federal e). Alte
efecte: contrabandistul de băuturi alcoolice a fost creat de cetățeanul care încălca
legea, pistolarul de către omul politic intrigant252.
După enorme consecințe dezastruoase, imposibilitatea aplicării a dus
la abrogare: interzicea acte și obiceiuri individuale și nu unele sociale; interzicea
o formă de comerț care este o activitate socială.
Conform lui Giorgio Del Vecchio, conceptul dreptului aparține
categoriei valorilor, nu se confundă nici cu faptul nici cu existența fizică ce îi
este subordonată . A fi conform dreptului înseamnă ceva mai mult și mai diferit
decât a exista, sau putința de a exista fizicește: criteriul juridic este un criteriu
superexistențial. Desfășurarea unei acțiuni dovedește numai că ea este posibilă
fizic, dar lasă neatinsă pr oblema posibilității juridice a acțiunii însăși. Faptul, în
mod logic este subordonat dreptului, iar dreptul schițează o ierarhie de valori253 (
s.n.).

c. Funcția de conducere a societății
Dreptul este principalul instrument formal de conducere a societății .
Actul normativ juridic este un act de conducere socială. În forma ei cea mai
generală, legea este forma universală de exprimare a dezideratelor sociale
majore254.
Dreptul se circumscrie conceptului de practică socială și aparține
acestui domeniu, din cel p uțin două perspective255:
– mobilurile care pun în mișcare activitatea legiuitorului sunt
esențialmente legate de nevoile reale ale societății, de practica raporturilor inter –
umane; în acest sens, spunem că dreptul este determinat de scopuri ce se impun
acțiunii;
– ca efect a aplicării normei de drept se produce o modificare a
realității sociale prin aceea că dreptul oferă o formă specifică de manifestare a
raporturilor sociale – forma raporturilor juridice, cu toate consecințele ce derivă
de aici; dreptul es te o tentativă de regularizare a raporturilor inter – și intra –
sociale; el aspiră să stabilească, în diferențe de interese o medie de acceptare în
virtutea ideii de valoare.
Fiind o îmbinare pe baze obiective a unor acte de gândire, de voință și
de expe riență socială, actul normativ juridic, ca act de decizie și de conducere,
concentrează cerințele esențiale ale vieții în comun256.

252 Allsop, K., [251] , p.459
253 Vecchio , G. del, [5];
254 Popa , N., [1], p. 107 ;
255 Ibidem
256 Ibid., p. 108 ;

d. Funcția normativă
Este rezultanta obiectivă a celorlalte trei funcții.
Normativitatea juridică este însă o parte a normati vității sociale. Au,
de asemenea, caracter normativ preceptele morale ori cele religioase. În raport
cu aceste precepte însă, normele de drept se particularizează prin specificul
normării.
În domeniul normelor divine, spre exemplu, existența sancțiunii are ca
particularitate faptul că aceasta este neconcretizată: este definită ca încălcare a
unei reguli preexistente, fără să -i fie cunoscut însă conținutul sancțiunii, despre
care se știe doar că este inerent.
Discuția vizând existența unei sancțiuni, cu to ate particularitățile
acesteia, este specifică domeniului moralei.
Particularitatea normării în drept este dată, tocmai de faptul că, norma
juridică prevede sancțiunea pe care o și concretizează, iar în cazul nerespectării
dispoziției din norma juridică, există ca modalitate de realizare a acesteia
coerciția etatică.
Funcția normativă a dreptului este dată de specificul poziției dreptului
în viața socială, de calitatea sa de a fi și un mijloc eficient de organizare și
conducere socială257.
În materie de norm ativism, Hans Kelsen258 este considerat
întemeietorul științei pure a dreptului.
Autorul doctrinei înțelege prin aceasta că teoria dreptului trebuie
epurată de întreaga ideologie politică și de toate elementele care țin de științele
naturii.
Conform gândiri i kelseniene știința dreptului are ca obiect al
cunoașterii dreptul ca exterioritate și pe baza acestei cunoașteri, să -l descrie și
să-l analizeze așa încât, în timp ce organele juridice creează dreptul, știința
dreptului îl cunoaște și îl descrie.
O a do ua delimitare constă în faptul că știința juridică trebuie să aibă
individualitatea sa bine determinată și precisă. Pentru a ajunge la
individualitatea proprie științei juridice, este necesar afirmă Kelsen, să o
delimităm de ideologia politică, de morală ș i, în general, de orice imixtiune de
natură metafizică.
Teoria kelseniană se numește teorie pură a dreptului pentru că ea ar
vrea să debaraseze știința dreptului de toate elementele care îi sunt străine.
Acesta este principiul său metodologic fundamental.
„Cuvântul normă exprimă ideea că ceva trebuie să fie sau să se
producă, în particular că un om trebuie să se comporte de o anumită manieră.

257 Popa , N., [1], p. 108;
258 Hans Kelsen: Theorie pure du droit, Bruylant, L.G.D.J., Belgique, 1999, pre luare din Nicolae Popa, Ion
Dogaru, Gheorghe Dănișor, Dan Claudiu Dănișor: Filosofia dreptului ; Marile curente, Ed. All Beck, București,
2002, p. 385 și urm.

Aceasta este semnificația ce o posedă unele acte umane care, după intenția
autorilor, vizează să provoace o conduit ă altuia. Cel ce ordonă, permite sau
abilitează, vrea; cel căruia comandamentul i se adresează sau celui care i se dă
permisiunea sau abilitarea, trebuie (Sollen)‖259.
Separând semnificația lui Sein (ființa) de semnificația lui Sollen
(trebuie să fie), Kels en va separa domeniul științelor naturii de științele sociale,
în special morala și dreptul. Științele naturii îl vizează pe este (Sein), având ca
bază principul cauzalității. Dreptul ca realitate în care Sollen este principiul, este
un domeniu al normativ ității. Norma stabilește cum trebuie să se comporte un
anumit om: ea vizează un comportament virtual. Când acest comportament se
actualizează, putem vorbi despre o conformitatea a sa cu norma.
Normativismul kelsenian scoate în evidență faptul că în domeni ul
dreptului și al moralei suntem plasați într -un spațiu al obligației, cu tot ce
decurge de aici. Este vorba despre o teorie a subiectivității umane, într -o
obiectivitate percepută ca domeniu al obligativității pentru celălalt.
Teoria kelseniană demonstre ază că există o diferență considerabilă
între legile naturii și cele care acționează în morală și drept. În propoziția
juridică nu se spune ca în legea naturală, dacă A este, B este; aici se poate spune
că dacă A este, B trebuie să fie; aceasta nu împiedic ă absolut deloc faptul că B
va fi realmente de fiecare dată când A va fi. Faptul că semnificația conexiunii
elementelor în propoziția juridică nu este identică cu cea care este în legea
naturală, se datorează împrejurării că în propoziția juridică, conexiu nea este
stabilită printr -o normă dată de autoritatea juridică, adică de un act de voință, pe
când conexiunea dintre cauză și efect care este enunțată în legea naturală este
independentă de orice intervenție asemănătoare260.
Conform aceleiași teorii dacă dre ptul și morala au în comun dirijarea
conduitei umane, nu înseamnă că ele nu sunt și distincte. Această distincție
constituie încă un pas în determinarea obiectului științei dreptului și în
conceperea unei științe pure a dreptului. Separația dintre drept și morală se
bazează pe critica făcută teoriilor valorilor morale absolute. În societate nu
există decât valori relative care interacționează și se contrazic unele cu celelalte.
Dacă valorile morale ar fi absolute, atunci nu ar fi posibilă o știință pură a
dreptului pentru că aceasta ar fi doar o parte a eticului. Contrar unei greșeli prea
frecvente, o teorie relativă a valorilor nu afirmă că nu există valori și în
particular că nu există justiție; ea implică numai faptul că nu există valori
absolute, ci numa i valori relative, că nu există o justiție absolută, ci numai o
justiție relativă, că valorile pe care noi le fondăm prin actele noastre creatoare de
norme și pe care le punem la baza judecăților noastre de valoare,nu pot avea
pretenția de a exclude posibi litatea valorilor opuse.
Kelsen conchide că, cu toate că normele juridice ca prescripții,
fondează valori, funcția științei dreptului nu este în nici un sens aceea de a

259 Kelsen, H., [258], p. 387 ;
260 idem , p. 388;

aprecia obiectul său sau de a -l evalua; ea este numai aceea de a -l descrie,
independent de orice judecată de valoare. Juristul științific nu se identifică cu
nici o valoare juridică și mai ales cu acelea pe care el le descrie261.
Conceptul de validitate ocupă un loc central în fundamentarea teoriei
pure a dreptului. Asigurarea validității sist emice a ordinii normative și
validitatea normei juridice în funcție de conformitatea sa cu o normă juridică
superioară sunt elemente pe care se fundamentează, de fapt, normativismul
kelsenian. Kelsen afirma că prin validitate desemnăm modul de existență
specifică al normelor, care nu se confundă cu actul de voință ce constituie
semnificația sa. Această neidentitate între normă și actul de voință își găsește
întemeierea în neidentitatea dintre Sollen și Sein, menționată anterior.
Potrivit respectivei teorii , validitatea nu poate fi identificată cu
eficacitatea. O normă care nu este aplicată, nici urmată nicăieri și niciodată,
adică o normă care, așa cum ne exprimăm în mod obișnuit nu beneficiază de un
minim de eficacitate, nu este recunoscută drept o normă juridică obiectiv
valabilă. Un minim de eficacitate este deci o condiție a validității normelor
juridice.
Cu toate acestea, dacă o normă este concepută în mod veritabil,
trebuie să existe posibilitatea unui comportament neconform, o normă care ar
prevedea o conduită despre care se știe de la început că , în virtutea unei legi
naturale, va avea cu necesitate loc întotdeauna și pretutindeni, ar fi inutilă.
Numai în situația unei conduite neconforme cu norma juridică putem să vorbim
despre o normă veritabilă, ceea ce înseamnă că trebuie să existe o conduită care
să contrazică prescripția normei pentru ca aceasta din urmă să se justifice ca
normă juridică.
În concepția sa eficacitatea ordinii juridice în întregul său este condiția
validității sale; la fel, efic acitatea unei norme juridice în particular este condiția
validității sale. De aici nu rezultă însă că eficacitatea este fundamentul
validității. Fundamentul ordinii juridice, a normei în particular, nu se găsește
nici în actul creației sale. Acest fundamen t al validității, cu alte cuvinte
elementul care dă răspunsul la întrebarea de a ști pentru ce normele ordinii
juridice trebuie să fie ascultate și aplicate, este norma fundamentală presupusă,
după care trebuie să se conformeze unei constituții care este în mare și în formă
generală eficace262.
Normativismul se sprijină în ultimă instanță pe următorul silogism:
majora (Sollen): trebuie să ne comportăm conform cu Constituția admisă și
eficace; minora ( Sein), care enunță faptul: Constituția a fost efectiv edi ctată și
ea este eficace; concluzia (Sollen): trebuie să ne conformăm ordinii juridice
considerate, ceea ce poate să însemne ca această ordine juridică este valabilă.
Pornind de la acest silogism, Kelsen poate afirma că normele unei
ordini juridice pozitiv e sunt valabile pentru că norma fundamentală reformează

261 Kelsen, H., [258], p. 389;
262 Idem;

regula fundamentală este presupusă ca valabilă, nu pentru că ele sunt eficace;
dar ele nu sunt valabile dacă, prin consecință această ordine juridică este eficace.
Dacă Constituția și ordinea juridică ce se întemeiază pe ea își pierd
eficacitatea în întregime, ordinea juridică luată global și fiecare normă în
particular, își pierd valabilitatea.
Critica teoriei kelseniene semnalează contradicțiile acestei teorii din
care autorii 263 semnalează sintetic:
– noramtivismul a încercat să elimine orice contradicție care ar putea
să apară între edictarea normelor și aplicarea acestora, proclamând, intensiv și
extensiv absolutismul normativ; acest lucru nu este posibil pentru că aplicarea
normei de către judecă tor este o adevărată operă de recreare a acesteia în funcție
de necesitățile concrete;
– nivelul de abstractizare al normei rămâne la bunul plac al
legislativului;
– perfecționismul normativist al statului de drept permite acestuia de a
regla normativ exc epțiile în propriile sale principii, pentru că și excepțiile sunt
tot norme; ceea ce cetățeanul nu permite ca om, el acceptă sub formă
normativă; tehnica normativă este un surogat al libertății;
– legislativul, cel care normează, face schimbări normative ,
nepermițând executivului să conducă detaliile; imperativul juridic care emană de
la legislativ, aparent sub formă generală, va fi în realitate tot timpul mai detaliat,
mai aproape de cazul concret.
O altă obiecție principală adusă teoriei kelseniene este aceea care
vizează aplicarea la ordinea juridică a unei logici formale de tip matematic;
dreptul pozitiv, după Kelsen, trebuie să se ferească de orice contact ideologic
pentru a rămâne liber și pur și a -și păstra, astfel, un pronunțat caracter
antiideolog ic; golind de conținut norma juridică Kelsen va accentua caracterul
formal al dreptului.
Critica teoriei kelseniene s -a axat și pe încercarea lui Kelsen de a
fundamenta o teorie a dreptului, dincolo de valori. Formalismul logic l -a împins
pe Kelsen să af irme că norma se poate fundamenta prin ea însăși, fără a se
recurge la conținuturi de morală, ideologice sau metafizice.
Realitatea concepției sale sub acest aspect este dată de însăși teza,
realistă, potrivit căreia dreptul constituie o minima moralia și că în consecință el
se fundamentează pe morală, iar în cazurile în care, dreptului îi lipsește acest
suport, nu se poate vorbi de un drept în sens obiectiv.

263 Kelsen, H. , [258], p. 397;

CURSUL 7
DREPTUL ÎN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL

1. Considerații generale despre realitatea soc ială și conduita
umană în contextul acesteia
Societatea ni se înfățișează ca un sistem complex de structuri și relații
interumane, în care figura centrală este omul.
Omul se află permanent în contact cu semenii săi. Este vorba de acea
interacțiune reciproc ă a indivizilor și a comunităților umane care formează viața
socială.
Omul își construiește acțiunile proprii în funcție de interesele sale,
interese imediate și interese de perspectivă: de aici izvorăște dinamica acțiunii
umane și, implicit, dinamica soci etății.
Pe baza intereselor sale, individul își stabilește un plan de acțiune,
în care se regăsesc legăturile sociale la care acesta devine participant.
Activitatea umană este proiectată și se realizează concret într -un cadru
complex: social, natural, econ omic, politic, cultural, ideologic. Relațiile dintre
individ și societate sunt, astăzi, extrem de complexe și diversificate.
Ființa umană trebuie privită atât ca un sistem individual, apt să exercite
o acțiune asupra mediului înconjurător (mediul natural, economic, politic,
social), dar și ca sistem reflectant, capabil să recepționeze și să analizeze
mesajele societății și să -și construiască rațional o variantă de comportament și
atitudine.
Dreptul este chemat să analizeze poziția omului, atitudinea și
comp ortamentul acestuia față de normele juridice care îi impun o variantă
de comportament, determinându -1 să se conformeze regulilor cuprinse în
normele juridice. Aceste reguli vizează omul în cele trei ipostaze: că trebuie să
facă ceva sau nu; că trebuie să s e abțina a face ceva.
Regulile acestea ne demonstrează că omul trăiește și acționează într –
un mediu activ, dinamic, fiind pus permanent în situația de a se adapta la
normele prescrise de drept. Importantă nu este gândirea sau reacția intimă,
personală a in dividului față de realitatea exterioară, față de conținutul normelor
juridice, ci maniera concretă, pragmatică în care omul acționează față de norma
juridică.
În intimitatea sa, în gândul său, omul poate să nu fie de acord cu
prescripțiile unor norme jurid ice. El poate respinge normele, le poate contesta,
dar este obligat să se conformeze acestora, pentru că norma juridică reprezintă
voința majorității.
În fapt, omul acceptă că toate activitățile umane trebuie să fie
normate, reglementate, că acestea nu se pot derula dezorganizat, fără ca ele să
fie subordonate unor scopuri clare, unor norme și principii juridice.

Normarea activității umane se impune ca o cerință fundamentală în
orice formă de conviețuire (în familie, în colectivele de muncă, în comunitățile
de elevi și studenți, în comunități rurale și urbane etc.).
Această cerință fundamentală capătă nuanțe și particularități în
condițiile contemporane, ce se caracterizează printr -o mare diversitate de
raporturi interumane și sociale. Societatea umană la în ceputul mileniului trei este
marcată de schimbări profunde, determinate de revoluția informațională, de
criza alimentară, de dezechilibrele majore apărute în zone și regiuni geografice,
de fenomene de înstrăinare a individului, de criza guvernării statelor , de
formidabila presiune a fenomenului de șomaj, analfabetism, criminalitate și
sărăcie.
Într-un asemenea context, acțiunea umană trebuie normată, ea însăși
impunând reglarea prin norme a conduitelor și comportamentelor.
Norma socială este cea care reglem entează conduita umană.
1.1. Privire generală asupra realității sociale
Fiecare ființă umană este poziționată, de la naștere până la moarte,
într-o realitate socială, pe care o definim ca suma fenomenelor, evenimentelor,
stărilor de lucruri și chestiunilor curente ce se produc și se manifestă într -o
societate.
Realitatea socială înseamnă, într -o formulă mai simplă, tot ceea ce se
întâmplă în societate din punct de vedere economic, politic, moral, spiritual,
demografic, tehnologic și juridic.
Realitatea soci ală este un mozaic, în care fiecare componentă are o
geneză, o dezvoltare și o evoluție distinctă, care se interferează, spre a se
constitui într -un tot unitar, cu o dinamică și într -o combustie aparte.
Componentele principale ale realității sociale
sunt:
– realitatea economică;
– realitatea politică;
– realitatea culturală, morală, spirituală;
– realitatea demografică;
– realitatea juridică.
Potrivit localizării sale, realitatea socială cuprinde:
– realitatea națională (specifică statului național);
– realitatea r egională (specifică unei regiuni geografice, economice);
– realitatea continentală (europeană , africană, nord -americană, sud –
americană etc.);
– realitatea internațională.
Din punct de vedere al evoluției istorice, realitatea socială a cunoscut
următoarele etape: realitatea comunei primitive, a societăților sclavagiste, a
epocii medievale, a societății capitaliste, a societății de tip comunist și a
societății moderne actuale.

Fiecare tip de realitate socială funcționează în virtutea unei ordini
sociale, care se asigură prin existența și aplicarea unui set de norme sociale.
Fiecare componentă a realității sociale (economică, politică, cultural –
spirituală, demografică și juridică) este guvernată de norme specifice care au
menirea de a asigura o ordine specifică.
Astfel, realitatea economică este guvernată de norme economice care
garantează o ordine economică.
Realitatea juridică este definită ca totalitatea relațiilor care se nasc și
se dezvoltă între participanții la circuitul juridic. Ea este guvernată de normele
juridice apte să garanteze ordinea juridică în societate.
În orice societate, în orice tip de realitate socială, există următoarele
categorii de capital:
– capital fix -productiv – mijloace de producție;
– capital uman – oamenii;
– capital social – suma valorilor promovate și respectate într -o
societate;
– capital normativ – suma normelor sociale ce guvernează o societate.
Capitalul social este definit de Francis Fukuyama264 „ca fiind un
set de valori informale împărtășite de membrii unui grup și care le permite să
colaboreze între ei‖. Capitalul social include virtuți precum sinceritatea,
îndeplinirea obligațiilor și reciprocitatea.
Cine creează acest capital social?
În toate tipurile de societate familia a constituit o importantă sursă
de capital social. Familia a p romovat încrederea, spiritul de cooperare, respectul
valorilor morale, toleranța și solidaritatea.
Între familie și stat se află societatea civilă , adică suma grupurilor și
asociațiilor, care generează un important capital social.
Cât de mult capital socia l generează familia și societatea civilă?
Sunt, familia și societatea civilă, numai generatoare de capital social sau sunt și
factori de decapitalizare socială?
Sintetizând concluziile formulate în foarte multe lucrări de
specialitate, vom prezenta următoa rele constatări, îmbrățișate de quasitotalitatea
autorilor:
În primul rând : cele mai dramatice schimbări, cea mai evidentă
decapitalizare socială, se produce în FAMILIE . F. Fukuyama265 precizează că
„revoluția sexuală și avântul feminismului din anii 1960 și 1970 i -au afectat pe
toți occidentalii și au adus schimbări masive nu numai în cămine, ci și în
birouri, fabrici, cartiere, asociații de voluntari, în învățământ, ba chiar și în
armată. Modificările survenite în rolul sexelor au produs un impact important
asupra naturii societății civile‖.

264 Fukuyama, F., Marea ruptură , Editura Humanitas, București, 2002, p. 26;
265 Idem, p. 48;

Instituția căsătoriei este marcată de opoziția dintre familiști și
individualiști; se înregistrează scăderea fertilității, diminuarea numărului de
căsătorii, creșterea natalității din afara căsătoriei, creșterea numărulu i familiilor
monoparentale.
În Statele Unite ale Americii, aproximativ 25 la sută din copiii
nelegitimi provin din concubinaj, în Franța 30 la sută, iar în alte state (Suedia,
Danemarca) procentul este mai mare.
Numărul copiilor din familiile monoparentale este în creștere datorită,
în principal, următorilor factori:
– rata mare a nașterilor nelegitime;
– numărul ridicat al concubinajelor;
– rata ridicată a divorțialității.
Familia nucleară este slăbită, iar funcțiile ei tradiționale sunt din ce în
ce mai aband onate. Moralitatea specifică familiei tradiționale este atât de
anemică, încât se încearcă o revitalizare forțată prin metode și tehnici
nefirești care nu pot înlocui afecțiunea părintească, educația elementară și
comportamentul inițial al copiilor. Egoism ul ucide familia și generează
efecte greu de anticipat, precum violența, imoralitatea, abandonul școlar,
neîncrederea, dezordinea cotidiană.
În al doilea rând, decapitalizarea socială este provocată de sărăcie și
inegalitate. Autorul266 citat mai su s crede c ă „există o strânsă corelație între
familiile destrămate, sărăcie, infracțiuni, neîncredere, atomizare socială,
toxicomanie, școlarizare redusă și capital social redus‖.
În al treilea rând, criza capitalului social este întreținută de o vastă
schimbare culturală care exacerbează individualismul, nonconformismul,
sexualitatea, promovează obscenitățile, într ețin cultul banului ( „Deveniți o grijă
devoratoare, banii ne usucă existențele, ne transformă în lacheii unei divinități
reci. În loc să -i ținem noi la re spect, ei sunt cei care țin acum lumea la
distanță‖267)
În al patrulea rând, declinul general al încrederii, atât în instituții,
cât și în semeni, a generat o puternică decapitalizare socială. Accentuarea
individualismului și atrofierea spiritului și vieții de comunitate sunt, astăzi,
realități pe care le întâlnim practic în toate tipurile de societate. Suntem tot mai
neîncrezători în orice tip de autoritate, politică sau morală, dar dorim să existe
un simț al comunității, plus avantajele aduse de comunitate, precum
recunoașterea meritelor fiecăruia, participarea, sentimentul de apartenență la
comunitate și identitate‖268.
În al cincilea rând, criminalitatea este cauză, dar și efect al
decapitaiizării sociale. Criminologia, ca știință a genezei și remediilor

266 Fukuyama, F., [264], p. 79;
267 Brukner, P., Mizeria prosperității , Editura Trei, București, 2002, p. 153;
268 Fukuyama, F., [264];

criminalității, ne oferă o panoramă a fenomenului extrem de complex care
afectează astăzi întregul capital normativ al societății.
Cele prezentate mai sus au pus în evidență factorii de erodare a
capitalului social, elementele care subminează ordinea socială.
Întrebare: Poate fi refăcută ordinea socială? Poate fi oprită
decapitalizarea socială? Are societatea puterea de a crea noi norme și valori
sociale pe care să le așeze în locul celor abandonate?
Starea de anomie pe care o definea Emil Durkheim este o star e pe
care oamenii nu o acceptă. Ei pot crea alte norme și reguli noi, adaptate
condițiilor în care trăiesc. Capitalul social „capătă o importanță tot mai mare
odată cu progresul tehnologic‖269.
Dar, tot la fel de adevărat este faptul că „o societate capitali stă
modernă consumă mai mult capital social decât produce‖270.
1.2. Dreptul și politica
„Fără drept, politica n -ar fi decât o succesiune discontinuă de decizii
mai mult mai puțin arbitrar‖(Prof. Julien Freud).
Puterea politică se sprijină pe ideea de legiti mitate, adică pe regulile
dreptului. Prima funcție politică a dreptului este aceea de a instituționaliza și de a
reglementa lupta în urma căreia i se acordă învingătorului puterea politică.
Puterea obținută potrivit regulilor de drept instituite în legisla ția specifică,
devine legitimă și se exercită în interesul colectivității, a societății. Puterea
guvernanților nu este legitimă decât dacă aceștia conduc societatea spre
realizarea scopului social comun, exprimat prin ordinea juridică.
Partidul sau partide le politice care se află la guvernare în urma
alegerilor democratice transferă politicul în domeniul dreptului. Dreptul
reprezintă creația guvernanților, a politicienilor ce -și materializează ideologia și
interesele politice prin acte normative care răspun d în prea mică măsură nevoilor
societății.
Alvin Toffler271 susține: „sistemul politic nu a fost niciodată conceput
pentru a face față extraordinarei complexități și ritmului frenetic al unei
economii bazate pe cunoaștere‖.
Politica care guvernează o țară tr ebuie să se aplece serios pentru o
riguroasă reglementare juridică a chestiunilor ce se circumscriu problemelor
privind familia, educația, respectul față de intimitatea persoanei, pentru
drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
Despre legitimitat ea puterii politice, Max Weber notează că există o
legitimitate rațională – legală, care are drept fundament credința în
legalitatea regulilor stabilite pentru desemnarea învingătorilor în alegerile
democratice. Astfel, o lege este legitimă dacă a fost vot ată în condiții corecte de

269 Fukuyama, F., [264 ], p. 169;
270 Idem, p. 285;
271 Toffler, A., Avuția în mișcare , Editura Antet, București, 2006, p. 39;

către reprezentanții corect aleși. Un guvern este legitim dacă a fost confirmat de
un parlament ales corect, prin alegeri corecte.
„Sub raport juridic legitimitatea constituie un principiu care
întemeiază și justifică un sistem d e guvernământ. Ea implică, pe de o parte,
conștiința guvernanților că au dreptul de a guverna, iar pe de altă parte, o
anumită recunoaștere a acestui drept de către guvernanți‖272.
1.3. Dreptul și economia
Relația între drept și economie este u na foarte comp lexă și extrem de
dinamică.
Dreptul este chemat să satisfacă simultan două categorii de cerințe
ce par contradictorii: prima categorie de cerințe vizează funcționarea economiei
de piață, iar a doua se focalizează pe ideile de solidaritate și protecție soci ală a
cetățenilor.
În societatea modernă, bazată pe o economie liberă, funcțiile ordinii
juridice vizează garantarea libertăților fiecărui individ și comunității de a
desfășura afaceri, de a dispune de proprietate, de a gestiona bunuri etc., toate
aceste a ctivități fiind supuse legilor pieței. Dreptul, prin normele juridice
elaborate, trebuie să asigure libertatea și transparența economiei de piață,
echitatea tranzacțiilor, unicitatea și stabilitatea mijloacelor monetare de
schimb, respectarea proprietății asupra bunurilor, sancționând orice abatere de
la conduita stabilită.
Pentru a -și organiza producția, serviciile și schimbul de mărfuri
economia de piață trebuie să -și adapteze legile proprii la legea juridică.
Dreptul are vocația de a furniza economiei re gula jocului. Economia de piață
nu poate să se dezvolte decât dacă este bazată pe principiul liberei concurențe,
care este protejat de un ansamblu de norme juridice intitulat „dreptul
concurenței‖.
Dreptul economic, adică totalitatea normelor și instituții lor juridice
care reglementează economia unei țări, stabilește regulile obligatorii ale vieții
economice, până la cele mai mici detalii, în strânsă corelație cu evoluția
economiilor regionale și a economiei mondiale. Pe de altă parte, dreptul este
cel care trebuie să reglementeze interesul colectiv și să promoveze principiul
solidarității și protecției sociale, într -un asemenea context, legile pieței (ale
economiei de piață) trebuie să țină cont de interesele fiecărui membru al
societății, de dreptul acesto ra de a dispune de bunurile și serviciile necesare
supraviețuirii și bunăstării lor.
Legile pieței reglementează producția și consumul de bunuri și servicii,
dar legea juridică (dreptul) poate să -i constrângă pe actorii vieții economice
să țină cont de exigențele solidarității și ale protecției sociale. Dreptul muncii și
al securității sociale are misiunea de a elabora norme juridice menite a -1 proteja
pe salariat de efectele de criză, de instabilitatea locului de muncă, de șomaj sau

272 Jude, J., Paradigmele și mecanismele puterii , Editura Didactică și Pedagogică, București, 2003, p. 399;

concediere. Identificăm în fiecare sistem de drept reglementări detaliate în
legătură cu contractele de muncă, principiile de salarizare, reguli de stabilire a
pensiilor și ajutoarelor sociale, venitul minim garantat etc.
Chestiunea fundamentală este aceea privitoare la capacita tea
dreptului de a se sincroniza cu viața economică a societății moderne .
Pe bună dreptate, Alvin Toffler273 se întreba: „ce se întâmplă atunci
când lumea afacerilor (economia) merge cu viteze atât de mari încât lasă mult
în urmă celelalte instituții vitale ale societății?‖
Se recunoaște faptul că cea mai mare rată a schimbării din țările
avansate este înregistrată de zona afacerilor (companii, societăți comerciale,
întreprinderi), adevăratul motor al tuturor transformărilor din restul societății,
în lumea a facerilor „tehnologia țâșnește prima, adesea mai rapid decât pot
suporta managerii și angajații. Și finanțele se transformă cu o viteză uimitoare, ca
reacție nu doar la tehnologie, ci și la noile scandaluri, reglementări, diversificări
ale piețelor sau ca răspuns la volatilitatea financiară‖274.
Autorul citat precizează faptul că „cea mai lentă dintre toate
instituțiile, este dreptul . „Acesta are două componente: una organizațională
(tribunale, barourile, facultățile de drept și firmele de avocatură) și alta
reprezentată de corpul de legi pe care aceste organizații îl interpretează și -l
apără, în timp ce firmele americane de avocatură se transformă rapid –
fuzionând, făcându -și reclamă, specializându -se în noi domenii, precum
dreptul proprietății intelectuale și luptând să se adapteze noilor realități
concurențiale, tribunalele și facultățile de drept din Statele Unite ale Americii
rămân fundamental neschimbate, iar ritmul în care operează sistemul a rămas
foarte lent, unele cazuri importante târându -se apatic prin curțile judecătorești ani
în șir‖. Potrivit lui Robert X. Cringler (New York Times – 24.XI. 1998) a
produce „ciocnirea între timpul hiperaccelerat al Internetului și timpul
judiciar‖.
Dreptul economic se mișcă prea lent față de ritmul alert al economi ei.
Alvin Toffler275 notează riguros: „în sfera finanțelor, o lege care superviză
activitățile bancare în SUA, a rămas nemodificată vreme de 60 de ani, iar
regulile de bază pentru emiterea de acțiuni și a altor active financiare au fost
legiferate în anul 19 33; legea privind fondurile mutuale datează din anul
1940‖.
Este deja cunoscut faptul că economia fiecărei țări din lume este
influențată substanțial, fie direct, fie indirect, de globalizare. Societatea civilă
internațională (organizații interguvernamenta le și neguvernamentale) stabilește
reguli pentru economia transfrontalieră.

273 Toffler, A., [271], p. 35;
274 Toffler, A., [271], p. 36;
275 Idem, p. 41;

2. Sistemul normelor sociale
Am subliniat faptul că relațiile sociale cunosc o mare diversitate și
dobândesc un caracter complex și dinamic, corespunzător societății în care
acestea se manifestă.
Marea diversitate a relațiilor sociale determină existența unei
multitudini de norme sociale care urmăresc influențarea comportamentului
oamenilor.
Ne aflăm, așadar, în prezența unei normativități sociale , care
cuprinde:
– o normativitate j uridică (cuprinde normele juridice);
– o normativitate nejuridică (cuprinde normele morale, religioase,
obișnuielnice, politice, de conviețuire socială, de deontologie profesională).
În fiecare componentă a realității sociale (economică, politică,
demografic ă, spirituală, juridică) identificăm atât normativitatea juridică, cât
și normativitatea nejuridică. Cele două categorii de normativitate
interacționează în cadrul realităților arătate în scopul asigurării ordinii specifice
acestor componente.
Astfel, sche matizat, vom arăta:
1. realitate socială → ordine socială → normativitate socială (norme
juridice și nejuridice)
2. realitate economică → ordine economică → norme economice
(juridice și nejuridice)
3. realitate demografică → ordine demografică → norme
demografic e (juridice și nejuridice)
4. realitate spirituală → ordine spirituală → norme spirituale (juridice
și nejuridice)
5. realitate juridică → ordine juridică → norme juridice și norme
nejuridice (de etică și deontologie profesională)
În cele ce urmează vom analiz a corelația normelor juridice cu celelalte
categorii de norme sociale.
a) Corelația normelor juridice cu normele etice (morale)
Analiza procesului de apariție a dreptului evidențiază faptul că acesta
s-a format și a dobândit personalitate prin desprinder ea treptată din normele de
morală și din obiceiuri. Vom spune, cu alte cuvinte, că morala precede dreptul
și că ambele au evoluat într -o strânsă interdependență, constituind teme de
analiză și reflexie pentru filozofi și juriști.
Morala poate fi definită c a știința binelui și a fericirii, știința
moravurilor, „ansamblul regulilor care guvernează raporturile dintre oameni‖
(P. Sollier).
În concepția lui Ștefan Odobleja276 morala este:
– știința profilaxiei și terapeuticii răului;

276 Odobleja, Șt., Psihologia consonantistă , București, 1982;

– filozofia și igiena fizică și ps ihică a vieții sociale;
– știința echilibrului social;
– știința moralității și a imoralității, a drepturilor și îndatoririlor, a
viciilor și a virtuților;
– știința acordului sau a consonanței între interesele indivizilor
sau între interesele individul ui și interesele societății;
– știința armoniei și a echilibrului între sine și societate.
Există o morală personală definită ca echilibru al dorințelor
interioare și al nevoilor exterioare (H. Spencer), alături de o morală socială,
înțeleasă ca echilibru în tre propriile dorințe și dorințele altora.
Există o morală pozitivă (morala binelui care ne spune ce trebuie să
facem) și o morală negativă (morala răului care ne spune ce nu trebuie să
facem, să ne abținem a face).
Există o morală minoră, a lucrurilor măr unte (maniere alese,
politețe, morală estetică) alături de o morală majoră sau a lucrurilor
importante care se confundă, în concepția autorului citat, cu dreptul.
Există o morală religioasă și una laică, după cum, din punct de
vedere al extensiunii sale, e xistă o morală familială, o morală de grup, o
morală națională și o morală internațională.
Fiecare categorie socială are morala sa specială și proprie: a
intelectualilor și a muncitorilor; a stăpânilor și servitorilor; a profesorilor și
elevilor; a guverna nților și a guvernaților; a bărbaților și femeilor; a adulților și
a copiilor; a șefilor și a subalternilor etc.
Moralitatea, preciza Ștefan Odobleja277, este suma virtuților
sociale (justiție, altruism, caritate, bunătate, milă, generozitate, iubire,
devota ment, adevăr, sinceritate, modestie, respectul pentru altul etc.), este
concordanța dintre tendințele și comportamentele proprii și tendințele și
comportamentele altora.
Moralitatea este:
– arta de a amplifica forțele individuale prin punerea lor în
concorda nță cu forțele sociale;
– echilibrul între drepturi și îndatoriri;
– este ceea ce se conformează cu interesul general; ceea ce este
util vieții sociale, majorității societății;
– sănătatea socială.
Cu riscul de a repeta, vom spune că imoralitatea este opusul
moralității, suma viciilor sociale (egoism, răutate, ură, orgoliu, minciună,
ipocrizie, dispreț etc.), este starea de dezechilibru în favoarea drepturilor și pe
socoteala îndatoririlor individului.
Imoralitatea dăunează vieții sociale, fiind cea care contrazi ce interesul
general al majorității.

277 Odobleja, Șt., [276];

Amoralitatea este o stare neutră intermediară sau nehotărâtă între
moralitate și imoralitate. Ea desemnează gradul cel mai mic de moralitate și, în
același timp, cel mai mic grad de imoralitate. Ea înseamnă izolare,
individualism, indiferență socială.
Legile și regulile morale sunt norme care presupun reciprocitate și
egalitate. Exemple:
– „Ceea ce nu vreți să vi se facă vou, să nu o faceți altora" (Confucius).
– „Toate ce ați vrea ca oamenii să vi le facă vouă, faceți -le și lor la fel"
(Biblia).
– „Să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți" (Biblia).
– „Să acționezi întotdeauna după o maximă, pe care să o poți dori, în
același timp, ca ea să devină lege universală" (I. Kant).
În concepția lui I. Kant „morala provine din vocea in terioară a
fiecăruia, cuprinzând un sistem complex de elemente faptice, identice,
psihologice, relaționale, normative, valorice‖.
În literatura juridică de specialitate aprecierea raportului dintre drept și
morală a evoluat pe două direcții importante:
– concepția potrivit căreia dreptul conține un minimum de morală
(Justiția prin drept și morală) – concepția moralistă;
– concepția potrivit căreia dreptul are un singur temei: statul (Ordinea
de drept fără morală) – concepția pozitivismului juridic.
Potrivit concepțiilor moraliste despre drept, morala are ca obiect
aprecierea faptelor interne de conștiință a intențiilor omenești, pe când
dreptul are ca obiect aprecierea faptelor externe ale persoanelor, în relațiile lor
cu alte persoane: „Când regula morală coman dă cuiva să fie bun, îi comandă o
atitudine sufletească, o intențiune sinceră. Îndată ce această intențiune s -a
manifestat în afară printr -un fapt în legătură cu altă persoană, îndată apare
fenomenul drept‖ (Mircea Djuvara).
Juristul francez Georges Ripert , consideră că nu există nici o
diferență între regulile morale și regulile juridice. Regulile morale pătrund în
zona dreptului prin intermediul concepțiilor morale (etice) ale legiuitorului sau
judecătorului sau atunci când legile juridice sunt lacunare s au chiar contrare
legilor morale. Câteva exemple sunt semnificative în privința unor obligații
morale legiferate: interzicerea îmbogățirii fără justa cauză, exercitarea cu
bună/credință a drepturilor prevăzute de lege, executarea contractelor și
echilibrul prestațiilor.
Influența moralei asupra dreptului se manifestă atât în procesul creării
dreptului, cât și în procesul de aplicare a acestuia.
Adepții concepției moraliste susțin că dreptul reprezintă în fond
acțiunea moralității, în așa fel încât fiecare p ersonalitate să -și poată
desfășura activitatea nestânjenită și în condițiile cele mai prielnice în societate,
fără să încalce însă libertățile celorlalți. Orice lege juridică are la bază o
necesitate morală a societății.

Legea nu poate fi imorală, pentru c ă astfel se clatină fundamentul și
explicația ei logică.
Dreptul este considerat ca un instrument de educare morală a
oamenilor pentru că în el sunt încorporate reguli morale pe care le promovează,
le ocrotește și le garantează.
Se afirmă chiar că dreptul reprezintă morala legiferată, etatizată.
Potrivit concepției pozitivismului juridic , statul este singurul temei al
dreptului. Dreptul nu poate fi conceput în lipsa statului. În opiniile exprimate
de reprezentanții acestui curent (Kelsen, Waline, Malberg et c.) se regăsesc
formulări tranșante de genul: ,, a afirma că dreptul este moral înseamnă a
concepe existența unei singure morale viabile, a unei morale absolute. Valorile
morale sunt relative și nimeni nu poate determina ceea ce poate considera ca
just în m od absolut”.
Se apreciază (prof. dr. Sofia Popescu) că morala este prea
subiectivă, prea fluctuantă și prea lipsită de virtute coercitivă, de precizie și
realism pentru a permite o organizare satisfăcătoare a raporturilor sociale și
pentru a realiza securi tatea juridică reclamată de viață întregii societăți.
Spre deosebire de normele de drept, normele morale nu sunt unitare.
Ceea ce este moral în Europa sau America, poate fi imoral în Arabia sau India.
Dreptul, prin natura sa, este și trebuie să fie unitar, asigurând o
ordine juridică unică într -o societate anume.
Între cele două concepții prezentate mai sus, se plasează concepțiile
sociologice, potrivit cărora dreptul se afirmă în viața societății ca urmare a
presiunii unor factori social -politici și ideolo gic. În procesul de creare a
dreptului, legiuitorul are în vedere conștiința socială și sentimentul solidarității
sociale.
În opinia noastră, între normele juridice și normele morale, există
o strânsă corelație, o legătură de tip specific care face ca cele două categorii de
norme să se întrepătrundă, să se completeze reciproc, să împrumute una de la
cealaltă elementele cele mai realiste și valoroase.
Nu împărtășim concepția moralistă asupra dreptului și nici cea a
pozitivismului juridic, întrucât ele se sit uează la extreme: prima absolutizează
rolul moralei, a doua exclude rolul acesteia și exagerează rolul statului ca
temelie a dreptului.
Dreptul modern contemporan are obligația de a include în conținutul
normelor juridice acele prevederi ale moralei care s unt dominante într -o
comunitate umană, punându -le de acord cu interesele statului, cu voința
generală a societății.
Morala este adevăratul martor al dreptului; ea reprezintă o
permanentă sursă de inspirație pentru drept.
Dreptul nu poate fi confundat cu mo rala, dreptul nu poate fi
conceput ca morală legiferată, etatizată, din următoarele considerente:
– normele morale privesc intimitatea individului pe când normele

juridice privesc exterioritatea individului. Aceasta înseamnă că, din punct de
vedere moral, i ndividul se obligă față de sine, pe când din punct de vedere
juridic este obligat față de alt individ, față de colectivitate;
– normele juridice sunt elaborate de organe special abilitate, potrivit
unor proceduri și metodologii specifice, pe când normele mor ale apar și se
manifestă într -o comunitate, în chip spontan și neformal;
– normele morale cuprind în esența lor ideea de „ceea ce este bine și
ceea ce este rău” într-o conduită socială; normele juridice reglementează
relațiile sociale sub aspectul de „ ceea c e este licit și ceea ce este ilicit”;
– garantul realizării celor două categorii de norme diferă în chip
esențial: aplicarea normelor juridice este asigurată prin sancțiunile prevăzute
de lege care sunt date în competență de aplicare unor organe speciale ale
puterii. Imperativul moral, cerința normei morale, sunt asigurate în măsura în
care individul își asumă valorile comunității în care trăiește;
– normele juridice acționează în scopul restabilirii situației
anterioare încălcării lor, reparării prejudiciilor ma teriale sau morale produse.
Încălcarea, nesocotirea normelor morale, atrag după ele acțiunea, reacția
comunității față de individul în cauză: oprobiul public, dezaprobarea
comportamentului etc.;
– normele juridice au un caracter unitar și neechivoc : ele su nt
interpretate, atunci când este cazul, pe cale oficială de către legiuitor. Normele
și principiile morale sunt foarte dificil de interpretat unitar, având în vedere
particularitățile grupurilor, categoriile socioprofesionale, politice și economice.
Opini i exprimate în legătură cu relația drept – morală:
1. Bentham : „dreptul și morala sunt două cercuri concentrice, din
care morala formează cercul cel mare și dreptul cercul cel mic‖.
2. Bonnecase : „scopul moralei este perfecțiunea omului, pe când a
dreptului este ordinea socială‖.
3. Kant : „dreptul are ca obiect reglementarea numai a faptelor
externe, pe când morala se ocupă cu faptele interne, ale conștiinței noastre‖.
4. Thomasius : „dreptul se distinge de morală prin faptul că, pe
când morala prescrie norme de purtare față de noi înșine, dreptul se ocupă de
raporturile cu semenii noștri‖.
5. Ales Weill – „morala tinde către perfecțiunea individului. Ea este
mult mai prețioasă decât dreptul: Ea cere mai mult, face să vibreze coardele
sufletești care rămân străine de ori ce indiferență juridică‖.
6. Ana Măria Bucurenciu , „dreptul se bazează pe morală și pe
imoralitatea noastră. Recurgem la drept pentru motivul că suntem incapabili să fim
morali‖.
Valori morale încorporate în Constituția României
– solidaritatea umană ca va loare morală o găsim în textul art. 4, alin. l
„statul are ca fundament unitatea poporului român și solidaritatea cetățenilor

săi‖;
– spiritul de toleranță îl regăsim formulat în alin. 2 al art. 29
„libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se man ifeste în spirit de
toleranță și de respect reciproc ‖;
– spiritul de concordie, de bună înțelegere, de respect reciproc este
prezent în reglementarea alin. 7 al art. 30 „sunt interzise… îndemnul la război de
agresiune, la ură națională, rasială, de clasă s au religioasă… la violență publică,
precum și manifestări obscene, contrare bunurilor moravuri‖;
– spiritul de întrajutorare și egalitate între oameni sunt reglementate în
art. 48, alin. 3 „copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din
căsătorie‖ și în art. 50 „persoanele cu handicap se bucură de protecție socială‖;
– spiritul de fidelitate față de țară este reglementat în art. 54, alin.
l „fidelitatea față de țară este sacră‖.
Morala și Dreptul în epoca globalizării
Lumea în care trăim este complexă și contradictorie, care se confruntă
cu fenomene sociale fără precedent în istorie. Cu toții asistăm la mutații de fond
în cadrul civilizației, a căror înțelegere este vitală pentru viața socială, morală și
economică a societăților. Este dificil să găsim echilibrul corect între valorile
noastre concurente, adică între valorile morale, sociale și economice.
Expansiunea năucitoare a noilor tehnologii, amplificarea sărăciei și a
fenomenului de marginalizare socială, creșterea pericolelor ecologice, a mputarea
și ignorarea normelor morale, criza educațională, vulgarizarea culturii,
promovarea exacerbată a materialismului facil și a satisfacției imediate, a
sexualității și violenței, au adus societățile moderne într -o stare gravă nu
numai din punct de ve dere social și cultural, ci mai ales ontologic și existențial.
Economia capitalistă, guvernată de legile pieței libere, are ca unic scop
producția și consumul de bunuri unde banul joacă rolul principal, de operator
absolut, fluxurile financiare reprezentân d esența vieții economice.
În această lume globalizată, în care banii reprezintă fluidul vital al
politicii marilor puteri economice, statele au devenit simpli administratori aflate
în imposibilitatea de a exercita controlul asupra piețelor și a instituții lor
financiare. Bogățiile fabuloase acumulate de elitele și superelitele financiare
sunt scăpate de orice control al statelor, ele reprezentând profunda imoralitate a
lumii în care trăim (10 la sută din americani dețin 85 la sută din avuția SUA). În
aceste condiții, elitele și superelitele din lumea afacerilor economico -financiare
sunt cele care impun legile în societate. Ființa umană este dominată de un model
întemeiat pe totalitarismul pieței, pe dictatul mass -mediei, pe agresiunea
economicului. Pe plan e tic și cultural, viața oamenilor se diluează în șabloane de
libertate oferite de consum; omul este transformat în marfă.
Religia în sine se află într -o profundă disoluție, într -un evident declin;
religiile au devenit instrumente politice și economice, cent rate excesiv pe

fericirea individuală, pe un egoism exacerbat care generează dispreț față de
comunitate și față de om.
Dacă în epoca clasică individualismul a fost limitat de un ansamblu
de valori comune, reprezentând liantul ce garanta sănătatea morală a
societății, astăzi individualismul s -a transformat în egoism și libertinaj, ambiția
a luat forma lăcomiei și dorinței nebune de a reuși în viață cu orice preț.
Credința s -a transformat în fățărnicie, obtuzitate și cruzime față de alții, iar
patriotismul în șovinism și xenofobie.
Astăzi, nu mai există o disciplină a libertății. Societatea modernă este
condamnată atunci când încearcă să limiteze libertatea individuală care amenință
să aducă prejudicii altora.
Martin Luther King spunea foarte expresiv: „Poate că este adevărat
că legea nu poate să facă pe cineva să mă iubească, dar îl poate împiedica să mă
linșeze‖. Chiar dacă unii consideră dreptul ca o codificare a moralității, bazată în
mare parte pe credința iudeo -creștină, astăzi se constată o reală distanț are a
dreptului de morala și religia creștină.
În numeroase sisteme de drept este legalizat avortul, căsătoriile între
homosexuali, euthanasia, consumul de droguri, clonarea umană,
experimentele asupra embrionului uman etc.
Morala religioasă pare a fi aban donată în forma sa tradițională, astăzi
autoritatea religioasă fiind combinată cu puterea mijloacelor moderne de
comunicare.
Se constată o creștere a adeziunii religioase, mai ales față de
creștinism (peste 2 miliarde de adepți) și islamism (1,5 miliarde d e
credincioși). Tehnologia informației și multiplicarea mijloacelor de comunicație
au ajutat grupurile religioase și pe liderii lor să -și răspândească mesajul în
întreaga lume, atrăgând noi adepți.
Toată lumea este de acord cu faptul că religia, prin moral itatea pe care
o susține, poate sprijini progresul societății, orientând -o spre principiile clasice și
asigurând rolul de mediator social, promovând respectul față de lege și de
normele sociale.
b) Corelația normelor juridice cu normele de conviețuire soci ală
În cadrul sistemului de norme sociale, un subsistem important îl
constituie acela al normelor de conviețuire socială, cunoscute și ca norme de
bună/cuviință.
În toate sistemele de drept sunt reglementate normele de conviețuire
socială specifice.
În dre ptul nostru, Legea nr. 61/1991 sancționează faptele de încălcare a
unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, precizând în
cuprinsul art.l „pentru asigurarea climatului de ordine și liniște publică
necesar desfășurării normale a activității economice și social -culturale și
promovarea unor relații civilizate în viața cotidiană, cetățenii sunt obligați să

aibă un comportament civic, moral și responsabil, în spiritul legilor țării și al
normelor de conviețuire socială”.
Observăm, la prim a analiză a textului, faptul că legiuitorul distinge
între normele morale, normele juridice și normele de conviețuire socială.
Normele de conviețuire socială sunt foarte diversificate, acoperind o
zonă vastă a relațiilor interumane, a comportamentului pe c are legea le
reglementează în scopul „promovării unor relații civilizate în viața cotidiană”.
Suntem în prezența unor norme de conduită elementară, definite și
reglementate de lege, încălcarea acestora fiind sancționată corespunzător
pericolului social, pe care acesta îl generează. Aceste norme au un caracter
special: nu sunt norme morale în accepțiunea clasică a acestora și nici nu au
substanța și încărcătura normelor juridice cuprinse în ramurile de drept penal,
civil etc. Ele împrumută numeroase elemente morale pe care le fixează în norme
de sancționare speciale, obligând cetățenii să aibă un comportament civic,
moral și responsabil.
Legiuitorul a apreciat că trebuie să reglementeze într -o manieră
specială faptele care aduc atingere conviețuirii sociale, nelăsând la latitudinea
moralei „sancționarea‖ acestora. Frecvența și efectul nociv pe care îl au asupra
ordinii publice faptele pe care legea le sancționează, au determinat legiuitorul să
intervină prin această formă a normelor de conviețuire socială.
c) Corelația normelor juridice cu normele obișnuielnice (normele
obiceiului)
În sistemul normelor sociale un loc aparte îl ocupă subsistemul
normelor obiceiului, importanța fiindu -i conferită de faptul că normele juridice
(dreptul) s -au desprins, alături de m orală, și din obiceiuri. Mai mult, dreptul a
evoluat și continuă să se dezvolte în strânsă legătură cu obiceiul.
Obiceiurile reprezintă o categorie largă de reguli sociale apărute în
zorii societății umane, când au constituit primele reglementări de condui tă în
cadrul colectivităților.
Prof. dr. Sofia Popescu spune că „în obiceiuri se află germenele
organizării juridice a societății”.
Dreptul (normele juridice) se găsește într -o corelație specială cu
obiceiul pentru faptul că obiceiul este el însuși o form ă de exprimare a dreptului,
ocupând un loc aparte în sistemul izvoarelor dreptului. Obiceiul este definit ca
o regulă de conduită care se formează și apare în mod spontan, ca urmare a
aplicării repetate și prelungite a unei conduite pe care oamenii o respe ctă din
obișnuință, ca o deprindere de viață.
Aplicarea obiceiului se realizează, de regulă, prin consensul membrilor
colectivității umane, pentru că el exprimă necesitățile și exigențele grupurilor
sociale și sunt legate strâns de valorile specifice acest ora.
În societățile arhaice și mai apoi în statele sclavagiste și feudale,
obiceiul reglementa un teritoriu foarte larg de relații sociale, începând cu viața

de familie, rudenia, obiceiuri vestimentare și privitoare la alimentație și
terminând cu ducerea r ăzboaielor, cu producția și comercializarea bunurilor.
Puterea publică din acele vremuri a preluat și consolidat
obiceiurile care corespundeau intereselor de clasă, transformându -le în norme
juridice, obligatorii și sancționate corespunzător.
Obiceiul devi ne norma juridică numai în situația în care este
recunoscut și acceptat de puterea publică, de către stat: în acel moment
obiceiul devine obligatoriu, iar nesocotirea lui este sancționată de forța
coercitivă a statului.
Considerăm util să precizăm în conti nuare câteva elemente ce
diferențiază obiceiul de alte categorii: obișnuințe, uzuri, datini, mode.
Obișnuințele sunt considerate modalități de conduită statornicite
pentru cazuri și situații determinate care nu provoacă reacții negative și
adversități din partea mediului social înconjurător. Indivizii își construiesc
obișnuințe, ca expresie a modului personal în care își organizează viața, ele sunt
deprinderi individuale care nu se cer a fi recunoscute sau respectate de alte
persoane, care nu obligă pe nime ni (Exemple: obișnuința de a face sport,
plimbări, de a lectura, de a scrie, de a merge la spectacole etc.).
Uzurile reprezintă comportamente convenite între două sau mai multe
persoane cu privire la probleme diverse, așa cum rezultă ele dintr -o practică
dovedită (de exemplu: uzurile comerciale). Privitor la valoarea juridică a
uzurilor, la tratamentul juridic al acestora, menționăm că ele trebuie dovedite
în fața instanțelor de judecată datorită caracterului lor convențional, spre
deosebire de obiceiurile juridice care pot fi invocate direct în sentință, ca drept
pozitiv.
d) Corelația normelor juridice cu normele tehnice
În sens larg, normele tehnice sunt norme sociale, create de oameni,
care reglementează relațiile dintre oameni în procesul complex de part icipare a
acestora la viața economică și social culturală.
Normele tehnice au apărut ca expresie a nevoilor oamenilor de a
conduce și controla procesul productiv de bunuri materiale și spirituale.
Evoluția mijloacelor de producție, a tehnicilor și tehnolog iilor utilizate
de om în producerea unei imense varietăți de bunuri a determinat adoptarea
regulilor specifice apte să asigure finalitatea corespunzătoare a acestora.
Este cunoscut faptul că nerespectarea normelor tehnice determină
consecințe juridice, din tre cele mai importante, motiv pentru care fiecare
domeniu al activității de producție este riguros reglementat prin norme tehnice.
Orice nouă tehnologie, introdusă și aplicată în sfera producției de bunuri și
servicii, trebuie să se sprijine pe un set com plet de norme tehnice, astfel încât,
prin aplicarea acestora să se țină sub control tehnologiile din ce în ce mai
sofisticate, să se elimine erorile în utilizarea acestora, să se asigure protecția lor
și să se prevină exploatarea lor frauduloasă.

Umanitate a nu a fost iertată de efectele catastrofale ale unor
evenimente grave produse ca urmare a nerespectării normelor tehnice de
exploatare a unor instalații energetice nucleare (cazul exploziei de la Centrala
Atomo -Electrică de la Cernobâl -Ucraina, produsă în luna mai a anului 1986), a
unor combinate de producere a substanțelor chimice (cazul Bophal din India), a
unor exploatări miniere (soldate cu morți și răniți grav) etc.
Într-o lume supertehnologizată, superinformatizată, în care tehnologiile
necontrolate pot genera efecte catastrofale pentru umanitate sau dereglări
profunde în viața economico -financiară, rolul normelor tehnice este vital. Astfel,
domeniul producției și utilizării calculatoarelor trebuie protejat prin norme tehnice
speciale, iar domeniul te lecomunicațiilor, al protecției mediului înconjurător și al
geneticii își caută normele tehnice specifice.
În această manieră, normele tehnice devin norme sociale juridice.
Dreptul se implică direct și activ în cel mai complicat și dinamic domeniu,
acela a l producției de bunuri și servicii, reglementând conduitele și
comportamentele oamenilor și instituțiilor, sancționând încălcarea normelor
instituite.
Normele tehnice nu mai pot fi analizate detașat de normele juridice:
sunt norme de tehnică contabilă, nor me de protecția muncii, norme de protecție a
mediului, norme de protecție a băncilor și sistemelor de date pe calculator,
norme tehnice de exploatare a centralelor atomice etc.
Dreptul însuși operează în cadrul tehnologiei sale proprii cu norme
de tehnică juridică: norme speciale privind elaborarea actelor normative, norme
de procedură, norme de tehnică a interpretării dreptului etc.
e) Corelația normelor juridice cu normele de deontologie
profesională
Deontologia profesională desemnează totalitatea normelo r de
conduită, în care se evidențiază „ minima moralia” cu privire la exercitarea unei
profesiuni (de medic, avocat, procuror, judecător, polițist, comerciant, militar,
cadru didactic etc).
Normele de deontologie profesională sintetizează experiența unei
profesiuni și prescriu reguli cu privire la exercitarea profesiunii respective în
societate. Aceste norme se regăsesc în instrucțiuni, statute, coduri etc., adoptate
de autoritățile internaționale și naționale abilitate.
Astfel, la 17 Decembrie 1979, Adunar ea generală a Organizației
Națiunilor Unite a adoptat „Codul de Conduită a persoanelor responsabile cu
aplicarea legii”, respectiv „ Codul de conduită a polițiștilor”, care prevede, în
cele opt articole, următoarele reguli fundamentale:
a) polițiștii trebuie să-și îndeplinească sarcinile ce le revin conform
legii; ei sunt în serviciul comunității și apără toate persoanele
împotriva actelor ilegale;
b) polițiștii vor respecta și vor apăra demnitatea umană;

c) polițiștii pot folosi forța numai când aceasta este strict necesară;
d) polițiștii nu pot comite, instiga sau tolera vreun act de tortură,
tratament inuman sau degradant;
e) polițiștii nu vor comite nici un act de corupție: ei trebuie să se
opună și să combată astfel de acte.

Codul deontologic al procurorilor din Români a cuprinde regulile de
conduită a acestora, exprimate sintetic astfel:
a) procurorii trebuie să apere supremația legii;
b) procurorii trebuie să apere independența puterii judecătorești
și prestigiul acesteia;
c) procurorii trebuie să promoveze în întreaga lor activitate,
imparțialitatea;
d) procurorii trebuie să apere egalitatea cetățenilor în fața legii și
demnitatea celor implicați în procedurile judiciare;
e) procurorii trebuie să asigure exercitarea dreptului la apărare
a persoane lor implicate în procedurile judiciare;
f) procurorii trebuie să asigure respectarea prezumției de
nevinovăție a persoanelor acuzate;
g) procurorii trebuie să promoveze celeritatea procedurilor, pentru
restabilirea cât mai grabni că a odinii de drept încălcate.
Normele de deontologie profesională nu prevăd sancțiuni; sunt, în
ultimă analiză, expresia filozofiei unei profesiuni, sinteza comandamentelor pe
care societatea le formulează la adresa acestora. Ele sunt, mai degrabă,
profe siuni de credință, care conferă slujitorilor lor un statut aparte, sunt
recomandări care au în substanța lor norme juridice.
Atunci când normele deontologice sunt încălcate și prin nesocotirea
lor sunt afectate valorile apărate prin drept, ele sunt sancțio nate de către stat,
devenind astfel norme juridice.

f) Corelația normelor juridice cu norme specifice
organizațiilor neguvernamentale (nestatale)
În toate țările funcționează astăzi o multitudine de organizații
neguvernamentale (O.N.G.) care se călăuzesc potrivit unor norme nejuridice
specifice, creație proprie a unor organisme și asociații, fundații sociale,
economice, politice, religioase, contabile, de învățământ etc., prin care sunt
stabilite: cadrul de organizare și funcționare, raporturile interne di ntre membri,
reguli specifice care le guvernează activitatea etc.
Amintim, cu titlu de exemplu: partide politice, alianțe politice,
asociații civile, organizații apolitice, fundații, organizații de tip cooperatist,
uniuni profesionale, asociații, ligi și c luburi sportive, organizații științifice și
culturale etc.

Aceste organizații nestatale sunt o replică la imobilismul și rigiditatea
statului și dreptului, o formă prin care indivizii își valorifică direct drepturi și
calități, își manifestă și materialize ază spiritul de sociabilitate și nevoia de a găsi
soluții la problemele pe care statul și dreptul nu i le poate oferi. Ele reprezintă,
sau mai bine zis, definesc conceptul de societate civilă, adică tot ceea ce există
organizat în afara statului și a rigor ilor dreptului .
Normele elaborate de aceste organizații nestatale
(neguveraamentale) reglementează drepturile și obligațiile membrilor lor,
sancțiunile ce se aplică în situația nerespectării regulilor stabilite, fiind
asemănătoare sau foarte apropiate de n ormele juridice.
Ele însă nu pot fi considerate norme juridice, pentru că le lipsește
ceea ce este esențial pentru drept: apărarea și garantarea lor, la nevoie, cu
ajutorul forțelor de coerciție statală. Statul, prin organele de aplicare a legii, nu
poate interveni în situația nerespectării unor dispozițiuni interne de către unul
sau altul din membrii unei astfel de organizații, decât numai în cazul încălcării
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, nesocotirii principiilor de
drept sau dacă fa ptele constituie infracțiuni sau contravenții prevăzute de
normele legale în vigoare.
Precizăm însă faptul că toate aceste organizații nestatale se
înființează și funcționează potrivit unor dispoziții cuprinse în legi sau alte acte
normative emise de organ ele competente ale statului, precum și faptul că
activitățile desfășurate de acestea nu trebuie să contravină legilor țării și nu pot
afecta ordinea de drept existentă.
Încheiem aceste scurte referiri la normele organizațiilor nestatale și la
activitatea acestora cu precizarea faptului că într -o societate modernă nimeni nu
este mai presus de lege.

3. Dreptul și religia
Religia și fenomenul religios constituie obiect de studiu, analiză și
cercetare pentru sociologie (religia este un fenomen social ca și pol itica și
economia, care exprimă o formă de coeziune socială), etică (religia este
expresia îndeplinirii datoriei), psihologie (fenomenul religios este o
componentă a psihicului), filozofie (rolul și semnificațiile religiei în evoluția
societății, modul în care diferitele civilizații și -au exprimat prin simboluri
religioase percepția destinului lor).
Dreptul se apleacă asupra religiei și fenomenului religios pentru a
descifra modul în care acestea au influențat apariția și dezvoltarea sa.
Ca orice fenomen so cial, religia are propria sa istorie.
Cea mai veche doctrină religioasă este ANIMISMUL care înseamnă
credința în spirite și în suflete ( animus = suflet), principalele forme de
manifestare fiind cultul morților și cel al fenomenelor naturale. Animismul
cons tituie, în concepția lui E.B. Taylor (1832 -1917), „baza religiei, de la
cea a sălbaticilor, la cea a popoarelor civilizate”.

Prima mare religie monoteistă o reprezintă IUDAISMUL, bazată pe
alianța dintre Iahve (lehova) – Dumnezeu și poporul ales, răspândit ă în bazinul
mediteranean cu aproape 100 de ani înainte de Hristos (poporul evreu se
consideră poporul ales). Ierusalimul este considerat primul oraș în care a apărut
religia creștină, aproximativ în anul 30 d.H. religie legată organic de persoana,
viața ș i moartea lui Cristos (Isus din Nazaret, Regele Iudeilor).
Ni se pare interesantă epistola trimisă în anul 112 împăratului roman
Traian, de către Pliniu, în care, acesta din urmă, cere sfaturi în legătură cu
tratamentul ce trebuie aplicat creștinilor, evid ențiind integritatea morală
desăvârșită a acestora, care refuzau să fure, să distrugă, să comită adulter sau să –
și încalce cuvântul dat.
Hristos (în limba greacă: ales al Domnului) sau Mesia (în limba
ebraică: cel ales de Dumnezeu) a murit în anul 30 sau 3 1, iar după 30 -40 de ani
de la moartea sa au fost scrise Evangheliile.
În galeria marilor religii se găsesc: Hinduismul în India, Budismul
în China, Islamismul în țările arabe, fiecare cu o istorie fascinantă. Fiecare a
configurat dreptul societăților în întreaga lor istorie, rămânând și astăzi la baza
culturilor din zonele geografice amintite.
Prin natura sa, religia nu caută să explice fenomenele prin metode
specifice.
La egipteni, faraonul (regele) era considerat un zeu, un nemuritor: el
este cel mai bun, cel mai drept, atotștiutor și desăvârșit în judecata și hotărârile
pe care le ia. Puterea lui de monarh derivă din caracterul său divin. Zeul suprem
1-a delegat să conducă țara și să stăpânească pământul. El este șeful suprem al
cultului religios. Dr eptul egiptean și -a extras normele din prescripțiile
religioase: el este considerat de origine divină, reprezentând poruncile
divinității.
În timpul despotismului persan, dreptul este inspirat de zeul suprem
Ahura Mazda.
Este important de precizat faptul c ă atunci când s -a constituit, instituția
Bisericii Creștine nu a creat un drept, pentru că acesta exista: era dreptul roman
care se aplică tuturor cetățenilor de pe întreg cuprinsul imperiului (Legea celor
XII table – sec.V I.H.). Religia creștină apărută după această dată, a preluat norme
și concepte din legea romană. Armata romană a răspândit Evanghelia în
întreaga lume antică, Imperiul Roman asigurând mediul politic prielnic pentru
răspândirea creștinismului.
Istoria consemnează că armata romană a facili tat creștinarea
populației autohtone din Dacia și alte teritorii ocupate (după anul 300 Sfântul
Andrei).
Religia creștină a constituit componenta fundamentală a Imperiului
Bizantin: religia a fost factorul catalizator al popoarelor ce trăiau între granițel e
imperiului, ea fiind decretată religie de stat (anul 392 împărat Theodosius),
consecința fiind numirea împăratului ca șef politic religios al imperiului.

Încoronarea împăratului era forma religioasă prin care se consfințea
autoritatea sa de locțiitor pe pământ al lui Dumnezeu, în această calitate, el era
legislator și comandant suprem al armatei. Juriștii bizantini au recunoscut
autoritatea absolută a voinței împăratului în domeniul administrativ, legislativ,
judecătoresc și religios.
În Europa Occidental ă Biserica creștină (catolică) este separată de stat
(Imperiul Roman de Apus), ea exercitând o importantă influență asupra
legislației și dreptului roman.
În dreptul medieval, probele cunoscute sub numele de „Judecata lui
Dumnezeu” sau „ordalii” erau justi ficate de credința oarbă în intervenția
divinității pentru a arăta vinovăția sau nevinovăția celui supus judecății în
cazuri de furt, asasinat, vrăjitorie și adulter. Ordaliile cele mai comune erau:
proba focului, a apei reci și a îngurgitării unor lichide sau alimente otrăvite.
Dreptul canonic recunoștea Bisericii o jurisdicție specială.
Tribunalele inchiziției, create de Papa Grigore al IX -lea prin Bula Papală din
anul 1233, au funcționat sub autoritatea supremă pontificală și au avut drept
scop reprimare a ereticilor, în această perioadă s -a redactat Corpus Juris
Canonici (1580), care a fost în vigoare până în anul 1918 când a fost adoptat
Codex Juris Canonici. Biserica, într -o perfectă înțelegere cu autoritățile statale,
s-a aflat la originea cruciadelor desfășurate în perioada 1095 -1291. Aproape
200 de ani creștinii au dus cruciade împotriva maurilor în Spania, a
musulmanilor din teritoriile ocupate.
Motivul principal al cruciadelor a fost religios.
Biblia a jucat un rol central în gândirea politică a Evu lui Mediu
timpuriu (sec. IX -XI).
Astfel, comentând textul din Deuteronom (17, 14 -20), un veritabil
Cod Regal formulat de Dumnezeu , reprezentanții Bisericii concluzionează:
1. Poporul este acela care cere un rege, nu Dumnezeu i -1 propune.
2. Dorința de a avea un rege provine din dorința poporului Israel de a
fi un popor ca toate celelalte.
3. Dumnezeu își avertizează poporul asupra drepturilor regelui care
va domni peste el.
Mult mai târziu (anul 1267) Toma D'Aquino explică în lucrarea sa
„De regno‖ faptul că statul rezultă dintr -o necesitate naturală. Pentru prima dată
de la începutul erei creștine existența statului este analizată fără referințe la
natura divină („Regele este cel care guvernează mulțimea dintr -o cetate sau
dintr-o provincie în vederea binelui comun‖ ).
Este postulat faptul că orice mulțime de oameni, pentru a -și realiza
finalitatea comună, are nevoie de un principiu director, iar cel care conduce
trebuie să acționeze ca un păstor și nu ca un tiran.

*
* *

În Evul Mediu și chi ar în timpurile moderne, dreptul public și dreptul
privat s -au sprijinit pe religie. Astfel, dreptul familiei a fost, vreme î ndelungată,
un domeniu rezervat religiei.
Raporturile dintre drept și religie continuă să genereze discuții și
dispute în plan teoretic.
Întrebarea care se pune este mai simplă: în dreptul actual și în
dreptul ce se construiește sub ochii noștri există elemente ale religiei, ale
credințelor religioase formulate ca norme juridice? Dincolo de cele 10
porunci ale Decalogului mai pot pătrunde în substanța dreptului modern
precepte și reguli ale religiilor?
Cu alte cuvinte, în legile de astăzi, regăsim picătura de religie și de
spiritualitate religioasă de care avem nevoie?
Sunt doar întrebări!
Disputa dintre religie și drept
1. Problema avort ului
Legalizarea sau interzicerea avortului reprezintă astăzi o chestiune
extrem de disputată între biserica creștină, reprezentanți ai științelor medicale și
juriști.
Totul pleacă de la exprimarea a trei puncte de vedere cu privire la
statutul celui nenăs cut:
– o primă opinie susține că cel nenăscut este în întregime uman ,
argumentele biblice susținând că „un copil nenăscut este o persoană după
chipul lui Dumnezeu chiar din momentul conc epției, iar viața lui prenatală
este prețioasă în ochii lui Dumnezeu‖278(Norman L. Geisler – Etica creștină –
2008). Argumentele științifice susțin indubitabil faptul că viața umană începe
chiar în momentul concepției sau al fertilizării, când toată
informația genetică este prezentă, iar caracteristicile fizice ale individului su nt
conținute în codul genetic prezent la concepție. Potrivit acestei opinii,
avortul este o crimă. Susținătorii acestei opinii acceptă avortul doar în
cazurile în care viața mamei este în pericol.
– a doua opinie susține că cel nenăscut este potențial uman
cons iderând că umanitatea individului se dezvoltă treptat, între concepție și
naștere, în general, cei care susțin această opinie, acceptă avortul pentru salvarea
mamei, avortul în cazul violului, al incestului sau în cazul diformităților genetice.
– a treia opinie susține că cel nenăscut este subuman , considerând
avortul ca fiind justificat în orice situație, întrucât viața umană începe la
naștere. Potrivit acestor susținători fetusul este o excrescență a trupului
mamei, iar mama are dreptul de a -șicontrola propri ul trup și sistemul de
reproducere (are dreptul de a avorta).

278 Geisler, N., L., Etica creștină. Opțiuni și consecințe , București, 2008;

Mai sunt invocate și următoarele argumente: dreptul mamei de a
decide asupra propriei persoane, consfințit în SUA prin hotărârea Curții
Supreme de Justiție; avortul justificat datorită infirmită ților sau malformațiilor
fetușilor; avortul justificat în cazul violului și incestului.
2. Problema euthanasiei
Euthanasia înseamnă „moarte fără dureri‖, motivul de bază
constituindu -1 evitarea suferinței fizice datorate unor maladii. Argumente pro-
euthan asie:
– dreptul omului de a muri în demnitate (moartea în mare suferință
și durere nu este o moarte demnă);
– există un drept constituțional al omului de a decide asupra propriei
persoane;
– euthanasia reprezintă un act de îndurare față de cel care suferă și
față de familia acestuia;
– prin euthanasiere societatea este ușurată de o mare povară financiară
și socială.

Argumente contra -euthanasiei:
– nu există dreptul moral de a ucide (Biblia spune: să nu ucizi);
– Constituția SUA (care este cel mai adesea invocată) nu d ă dreptul
de a ucide, după cum dreptul de a decide asupra propriei persoane este limitat;
– societatea nu este ușurată nici financiar și nici social prin uciderea unei
persoane: viața umană nu are preț;
– euthanasia este contrară suveranității lui Dumnezeu a supra vieții,
este împotriva sacralității vieții umane.
3. Despre pedeapsa capitală s -au conturat trei curente:
– cei care susțin pedeapsa capitală pentru toate crimele grave,
– cei care nu îngăduie pedeapsa capitală pentru nicio crimă,
– cei care susțin pede apsa capitală pentru unele crime deosebit de
grave.
Curentul care nu îngăduie pedeapsa capitală pentru nicio
infracțiune aduce următoarele argumente biblice:
– scopul justiției este de a reforma, nu de a pedepsi,
– pedeapsa capitală a fo st abolită prin Legea lui Moise,
– lisus a abolit pedeapsa capitală pentru adulter,
– Crucea a fost pedeapsa capitală pentru toți oamenii (lisus a luat
asupra Lui pedeapsa capitală cuvenită tuturor celor vinovați).
Argumentele morale invocate de acest curent sunt:
– pedeapsa capitală nu previne crima,
– ea este antiumanitară,
– criminalii trebuie tratați, nu uciși.

4. Despre homosexualitate
Susținătorii homosexualității invocă argumente biblice și
argumente de altă natură.
Argumentele biblic e se referă la:
– Vechiul Testament care condamnă practicile homosexuale nu mai
este aplicabil astăzi;
– Biblia nu a condamnat homosexualitatea ci idolatria;
– Noul Testament scris de Apostolul Pavel cuprinde doar păreri
personale cu privire la acest subiect;
– Isaia a prezis ziua acceptării homosexualilor în împărăția lui
Dumnezeu;
– David și Ionatan erau homosexuali.

Alte argumente pro:
– legea laică nu ar trebui să interzică practicile sexuale între adulții
care sunt de acord cu acestea. Aceste interdicții lezeaz ă libertatea adulților
responsabili, pentru că fiecare are dreptul să facă cu trupul său ce dorește.
– dacă Curtea Supremă de Justiție a SUA a recunoscut dreptul
femeii asupra propriului trup, acest drept constituțional trebuie extins și asupra
homosexualilo r.
– homosexualii au și ei drepturi civile, iar interdicțiile legale produc
discriminare;
– tendințele sexuale se moștenesc; înclinațiile sexuale ale oamenilor
sunt ereditare, nu învățate. Condamnând un homosexual este ca și cum am
condamna un om mic de statur ă, sau pe cel care are pielea neagră ;
– morala zilelor noast re s-a schimbat față de epocile anterioare.
Cei care condamnă homosexualitatea susțin:
– Biblia a condamnat -o – exemplu Păcatul Sodomei a fost
homosexualitatea;
– Noul Testament păst rează interdicțiile morale împotriva
homosexualității;
– Apostolul Pavel nu și -a exprim at o simplă părere despre
homosexuali, condamnarea făcută de acesta este autorizată de Divinitate;
– homosexualitatea este o practică împotriva naturii, a firi i ființei
umane. Sexul este definit biologic în Scriptură „Dumnezeu a creat bărbat și
femeie și le -a spus să se înmulțească și să umple pământul‖. Dumnezeu
condamnă păcatele sexuale între cei de același sex biologic.
– David și Ionatan nu au fost homosexuali . Judecând după numărul de
soții pe care le-a avut, David era un heterosexual maxim.
– tendințele homosexuale nu se moștenesc, iar moralitatea nu se
schimbă (ceea ce se schimbă este modul în care noi înțelegem și respectăm
normele religioase și normele moral e). Nimeni nu s -a născut în urma unei
relații homosexuale, iar comportamentul homosexual este unul anormal,

contrar naturii umane.
– practicile homosexuale reprezintă un atentat la viață (ex. SIDA care
s-a dovedit a fi răspândită prin astfel de practici).
– nu suntem împotriva homosexualilor ci împotriva practicilor
acestora.

*
* *
În dreptul român, probleme le discutate mai sus: avortul, euthanasia,
pedeapsa capitală și homosexualitatea sunt reglementate în Codul Penal, Codul
Civil și alte legi speciale.
Astfel, în Noul Cod Penal (adoptat prin Legea nr. 286/2009) este
incriminată (art. 190) „uciderea la cererea victimei‖ (euthanasia): „uciderea
săvârșită la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a victimei care
suferea de o boal ă incurabilă sau de o infirmitate gravă atestate medical,
cauzatoare de suferințe permanente și greu de suportat, se pedepsește cu
închisoare de la l la 5 ani‖.
În capitolul IV al Codului Penal sunt incriminate „agresiunile asupra
fătului‖ sub forma a două infracțiuni:
– „întreruperea cursului sarcinii‖ (art. 201): „întreruperea cursului
sarcinii săvârșită în vreuna dintre următoarele împrejurări:
a) în afara instituțiilor medicale sau a cabinetelor medicale autorizate
în acest scop;
b) de către o pe rsoană care nu are calitatea de medic de specialitate
obstetrică -ginecologie și drept de liberă practică medicală în această
specialitate;
c) dacă vârsta sarcinii a depășit paisprezece săptămâni;
se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amend ă și
interzicerea exercitării unor drepturi.
Întreruperea cursului sarcinii, săvârșită în orice condiții, fără
consimțământul femeii însărcinate, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani
și interzicerea exercitării unor drepturi.
Nu constituie infracț iune întreruperea cursului sarcinii în scop
terapeutic efectuată de un medic de specialitate obstetrică -ginecologie, până la
vârsta sarcinii de douăzeci și patru de săptămâni.
Nu se pedepsește femeia însărcinată care își întrerupe cursul sarcinii‖.
– „vătăma rea fătului (art. 202): „vătămarea fătului, în timpul nașterii,
care a împiedicat instalarea vieții extrauterine se pedepsește cu închisoarea de la
3 la 7 ani‖, în privința pedepselor, în dreptul român, sunt aplicabile: detențiunea
pe viață, închisoarea și amenda. Potrivit Constituției României, art. 22 alin. (3)
„pedeapsa cu moartea este interzisă‖.

În art. 26 alin (2) din Constituție este stipulat faptul că „persoana
fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile
altora, ordinea publică și bunele moravuri.
În Noul Cod Civil (adoptat prin nr. Legea 287/2009) sunt prevăzute
următoarele dispoziții:
– art. 277: „este interzisă căsătoria dintre persoane de același sex‖.

Noțiuni generale despre dreptul canonic ortodox
În cup rinsul acestui curs se fac referiri generale cu privire la raportul
dintre drept și religie și corelația normelor juridice cu normele religioase.
Am afirmat, printre altele, faptul că statul este principala instituție
politică a societății, autoritatea pub lică cea mai importantă privită din unghiul
nostru de analiză.
În orice societate există și o autoritate spirituală de amplă respirație:
este Biserica, definită ca: „instituție obștească creștină, formată din credincioși
și organizată după rânduielile reli gioase și morale specifice credinței
creștine‖279.
Vorbim, așadar de un drept bisericesc, un drept canonic.
DREPTUL CANONIC desemnează suma principiilor și normelor de
drept după care se organizează și conduce întreaga Biserică creștină, adică
toate confesiu nile creștine.
DREPTUL CANONIC ORTODOX este o ramură a dreptului
canonic creștin, fundamentat pe principiile și normele de drept care guvernează
organizarea și viața Bisericii Ortodoxe, privită ca societate religioasă creștină.
Privită ca știință juridică, dreptul canonic ortodox studiază,
analizează și cercetează metodic normele de drept, precum și principiile și
rânduielile după care se conduce Biserica Ortodoxă.
Normele juridice, elaborate de autoritatea statală prin care se
realizează ordinea juridică î n cadrul societății, sunt preluate de către Biserică
pentru îndreptarea comportamentului credincioșilor, pentru deprinderea lor cu
săvârșirea de fapte bune (legale).
La rândul său, autoritatea legiuitoare preia din învățătura religioasă
principii, reguli, concepte și norme pe care le toarnă în substanța normelor
juridice pe care le elaborează.
Ordinea juridică se întemeiază pe rânduială, iar nu pe neorânduială: ea
este clădită atât pe normele juridice elaborate de stat, cât și pe regulile derivate
din voinț a lui Dumnezeu.
„Cel care a întemeiat Biserica, Domnul Nostru Isus Hristos
Mântuitorul, ținând seama de natura omului și înzestrând -o cu mijloace
adecvate acesteia, a știut mai bine decât putem noi aprecia, că în starea de
după căderea în păcat, nicidecum nu-i sunt suficiente omului mijloacele

279 Floca, I., Drept Canonic Ortodox , 1990;

religioase și cele morale pentru dobândirea mântuirii, ci că la acestea trebuie sa
se adauge în mod necesar și mijloacele juridice‖280.
1. Izvoarele dreptului canonic
O primă categorie de izvoare o reprezintă izvoare le materiale sau
factorii de configurare a dreptului canonic
a) condițiile obiective specifice societății omenești organizate, sub
forma Statului, în cadrul căreia se derulează activitatea Bisericii.
b) Biserica însăși, viața bisericească, așa cum a fost și este
organizată ca o componentă importantă a realității sociale
Precizări:
– Biserica n -a fost nevoită să creeze dreptul, pentru simplul fapt că el
(dreptul) era deja făurit de
Stat, cu mult timp înainte de apariția ei. Biserica și -a însușit dreptul
societății în care s -a constituit, din necesitate.
– Legile Statului reprezintă, așadar, cel mai important izvor
material pentru Dreptul Canonic.
A doua categorie de izvoare o reprezintă izvoarele formale, care,
la rândul lor, sunt:
– izvoare formale principale: legile fundamentale ale Statelor
(constituții, legi organice, legi ordinare etc.), normele canonice, obiceiul
bisericesc și adevărurile cuprinse în normele de credință și normele morale
pe care le regăsim în Operele Religioase;
– izvoare întregitoare: hotărâ ri ale sinoadelor, pravile călugărești
(monastice), canoanele cuprinse în scrierile sfinților, părerile canoniștilor,
jurisprudența bisericească.
2. Despre normele canonice
Biserica, ca orice comunitate aparținătoare societății nu poate fi
concepută fără existența unor norme specifice. Normele canonice sunt reguli
prin care autoritatea bisericească stabilește conduita și comportamentul
membrilor săi.
Norma canonică, ca și norma juridică, are un caracter imperativ,
general și abstract; ea stabilește o cond uită tipică, un etalon de comportament
după care credincioșii se conduc în cadrul Bisericii. Respectarea normei
canonice este obligatorie și garantată de organele puterii bisericești și de opinia
credincioșilor din cadrul comunității religioase.
După sfera de aplicare și gradul de generalitate distingem:
– norme canonice generale: acestea definesc instituțiile de drept
canonic;
– norme canonice speciale : se referă la fapte antireligioase și imorale
cu caracter social;

280 Floca, I., [279], p. 61;

– norme canonice de excepție: se referă la protecția anumitor
categorii de membri ai Bisericii.
Normele canonice se aplică numai în cadrul Bisericii și numai asupra
membrilor acesteia.
3. Nomocanoanele reprezintă un izvor principal al dreptului canonic
ortodox, ele fiind colecții mixte de legi bisericești și legi de stat. Cel mai vechi
nomocanon este Nomocanonul lui loan Scolasticul, patriarh al
Constantinopolului în anul 565, în anul morții împăratului lustinian.
în vigoare și astăzi sunt normele bisericești cuprinse în Nomocanonul
lui Fotie, din anul 883, împărțit în 14 mari capitole, în care sunt cuprinse toate
legile bisericești apărute până la acea dată, precum și toată legislația de stat
privitoare la treburile bisericești.
O importanță deosebită pentru dreptul canonic și dreptul laic român esc
au avut -o următoarele nomocanoane:
– Nomocanonul lui Matei Vlăstare, redactat în anul 1335,
cunoscut și sub denumirea de Sintagma Alfabetică, structurat în 28 capitole
(corespunzătoare literelor alfabetului grecesc);
– Nomocanonul lui Cotelerius (Johannes Baptista Cotelerius)
alcătuit în secolul al XV – lea, a reprezentat principalul izvor al Pravilei Mici
de la Govora, tipărită în anul 1641;
– Nomocanonul lui Manuil Malaxos, alcătuit în anul 1561, de către
secretarul Episcopiei din Teba, este cel mai cuprinză tor (peste 540 capitole). El
a servit ca izvor pentru Pravila de la Târgoviște (pravila cea Mare) tipărită în
anul 1652.
În ce privește codurile legilor de stat cu aplicare în viața Bisericii,
subliniem importanța excepțională a Corpus Juris Civilis (Codul lui Justinian)
cu cele patru mari opere juridice: Codex, Novele, Institutiones și Digeste,
precum și a următoarelor coduri:
– Ecloga, un cod de legi publicat în timpul împăratului Leon III
Isaurul (716 -740), cel care a declanșat prigoana împotriva icoanelo r. Ecloga
(alegere) cuprinde texte alese din legislația romano – bizantină din acea epocă.
– Epanagoga („reintroducere‖) a repus în vigoare legile nesocotite
până atunci. A fost elaborat în anul 884, fiind considerată o operă reprezentativă
a dreptului bizant in.
– Vasilicalele (Basilicalele) cuprind 60 de cărți, o colecție de legi
romano – bizantine, întocmite din porunca împăraților Vasile Macedoneanul și
a fiului său Leon al VT -lea Filozoful (886 – 912). Ele au fost declarate codul
oficial al Imperiului Biz antin, servind ca izvor pentru sistemele de drept ale
lumii creștine, inclusiv pentru statele române și Biserica Română.
– Hexabiblul lui Constantin Harmenopol, apărut în anul 1345, s –
a aplicat oficial în Principatele Române până în epoca lui Alexandru loan Cuza.

CURSUL 8
NORMA JURIDICĂ
1. Definiția normei juridice
Norma juridică : este o regulă de conduită cu caracter general și
obligatoriu, elaborată sau recunoscută de puterea de stat în scopul asigurării
ordinii sociale, ce poate fi adusă la îndeplinire, la nevoie, prin forța de
constrângere a statului.
2. Scopul normei juridice îl reprezintă asigurarea conviețuirii
sociale prin disciplinarea (orientarea) comportamentului oamenilor și
instituțiilor în direcția promovării și întări rii relațiilor sociale în conformitate cu
valorile statornicite în societate.
3. Trăsăturile caracteristice ale normei juridice
Norma juridică este considerată celula de bază a dreptului, etalonul de
conduită, modelul de comportament impus individului de către drept. În substanța
normei juridice se regăsesc cerințele pe care societatea le formulează pentru
conduita indivizilor în societate.
Norma juridică este elementul primar al dreptului, instituită de
autoritatea publică sau recunoscută de aceasta.
Norm a juridică este o specie de normă socială, alături de norma morală,
religioasă, norma tehnică, norma de conviețuire socială.
Norma juridică este o regulă de conduită , de comportament a unui
individ ce se manifestă în raportul sau relația acestuia cu altcin eva (individ,
instituție, colectivitate etc.).
În Dicționarul Explicativ al Limbii Române (DEX) termenul de normă
este definit ca „ regulă, dispoziție obligatorie, fixată prin lege sau prin uz; ordine
recunoscută ca obligatorie sau recomandabilă”.
Normele sociale pe care le -am prezentat în capitolul anterior, conțin în
marea lor majoritate, reguli de comportament. Ele se referă la drepturi și obligații
corelative, precum și la sancțiuni în situațiile de nesocotire a acestora.
Normele juridice pot cuprinde, în afara regulilor de conduită, și alte
prevederi care reglementează conținutul acestora și fixează clar mesajul pe care
legiuitorul dorește să -1 transmită. Astfel, în conținutul unor norme juridice sunt
cuprinse principii generale de drept, explicații as upra unor termeni utilizați,
definiția unor concepte și instituții (definiția proprietății, contractului, infracțiunii,
contravenției etc.).
J. Masquelin consideră că norma juridică este un fenomen natural și
obligatoriu în orice grup uman organizat în com unitate, fie că este vorba de
comunități naționale sau internaționale sau de comunități mai restrânse.
Deși simplă în aparență, norma juridică are un conținut complex , care
depășește enunțul sec al unei reguli de conduită.

Pentru a înțelege trăsăturile car acteristice ale normei juridice
subliniem faptul că norma juridică conține dispozițiuni cu privire la ceea ce
trebuie să îndeplinească un subiect, ceea ce acesta are dreptul să facă sau
ceea ce i se recomandă sau este stimulat să facă. Forța, esența normei
juridice constă, potrivit dreptului roman, în: a ordona, a interzice, a permite, a
pedepsi: imperare, vetare, permitere, punire.
Georgio del Vecchio281 consideră că trăsăturile normei juridice sunt
bilateralitatea și generalitatea, iar Alex Weill reține car acterul coercitiv, statal
și abstract al normei juridice, alături de generalitate, impersonalitate și
permanență.
a) Norma juridică are un caracter general și impersonal
Norma juridică prescrie o conduită, un comportament standard,
destinată unui subiect generic; ea se adresează difuz și impersonal
destinatarilor săi. Norma juridică nu se adresează unei persoane individualizate,
nominalizate concret; ea este abstractă.
Caracterul general și impersonal al normei juridice nu înseamnă că
dispozițiile acestei a se vor aplica de fiecare dată pe întregul teritoriu al țării și
asupra întregii populații.
Aruncând o privire asupra legislației în vigoare constatăm că există
norme juridice care se referă la părți determinante ale teritoriului (zona de
frontieră, domen iul silvic, zone defavorizate, regimul juridic al apelor, zone
calamitate etc.). Există de asemenea norme juridice care privesc direct anumite
categorii de persoane (militari și funcționari publici, magistrați, polițiști, avocați,
notari, elevi, studenți, cadre didactice, părinți, copii, pensionari, handicapați,
proprietari, chiriași etc.).
Facem precizarea că aceste limitări în spațiu și asupra persoanelor a
efectelor normelor juridice nu contrazic caracterul general și impersonal al
acestora, după cum nic i normele juridice care reglementează conduita unor
organe unipersonale (Președintele României, Procurorul General, Ministrul
Justiției etc.) nu își pierd caracterul general și impersonal, întrucât legiuitorul nu a
avut în vedere ca subiect al drepturilor și obligațiilor persoana fizică care ocupa
la un anume moment funcția respectivă. Norma juridică vizează funcția ca
atare, indiferent de deținătorul individual al acesteia.
O altă chestiune pe care o evidențiem în acest context vizează faptul
că normele juridice nu pot cuprinde în conținutul lor toate cazurile și toate
situațiile în care se poate afla un individ. Norma juridică nu poate fi agreată de
toți cetățenii, ea nu poate mulțumi pe fiecare. Important este ca norma juridică
să fie acceptată de majorit atea oamenilor, în numele căreia forța publică poate
interveni în cazul încălcării normelor juridice.

281 Vecchio, G., del., [5];

b) Norma juridică are un caracter obligatoriu
Am arătat mai sus că scopul normei juridice îl reprezintă necesitatea
asigurării ordinii sociale. Pentru a fi realizat acest scop fundamental, norma
juridică trebuie să aibă un caracter obligatoriu, să fie recunoscută ca fiind
obligatorie de către majoritatea destinatarilor.
Norma juridică trebuie să aibă un caracter obligatoriu pentru că ea
reglementează domen iile cele mai importante ale societății, care privesc
guvernarea acesteia, ordinea socială, drepturile și libertățile fundamentale ale
oamenilor. Tocmai importanța acestor domenii determină ca norma juridică să
conțină prevederi care nu sunt lăsate la libe rul arbitru al individului; ele sunt
impuse acestuia într -o varietate de modalități: într -o manieră imperativă
(specifică dreptului penal și dreptului administrativ), în maniera permisivă
specifică dreptului privat (dreptul civil, dreptul comercial etc.) s au maniera
prohibitivă.
Spre deosebire de toate celelalte norme sociale, normele juridice sunt
exigibile, adică beneficiază de garanții exterioare, oferite de stat, pentru a fi
aduse la îndeplinire, chiar prin forța coercitivă a organelor de stat specializ ate.
Această forță trebuie să fie în primul rând legitimă și eficientă, în sensul că
este organizată și funcționează în baza legilor organelor de stat, au delimitate
competențele și aplică eficient dispozițiunile legale. Viața în societate,
exigențele exis tenței cotidiene obligă oamenii să -și subordoneze conduitele
dispozițiilor cuprinse în normele juridice.
Obligativitatea normei juridice mai înseamnă și faptul că aceasta
se aplică imediat, din momentul intrării în vigoare, continuu și necondiționat.
Norma juridică nu poate fi aplicată decât în termeni foarte riguroși și exacți:
acțiunea ei efectivă începe la o dată foarte exactă și certă; acțiunea ei este
continuă, permanentă, respectiv până când norma juridică iese din vigoare.
Aplicarea normei juridice e ste necondiționată în sensul că dreptul nu acceptă
condiții pentru a putea fi pus în aplicare. Cel care formulează condiții este
dreptul, respectiv norma juridică. Orice condiție care nu este consemnată expres
în norma juridică este ilegală și nu poate inf luența aplicarea dreptului.
Aplicarea imediată, continuă și necondiționată a normelor
juridice este de natură să asigure protecția eficientă a societății, să garanteze
ordinea socială, să blocheze și să înfrângă excesele indivizilor.
Obligativitatea este o trăsătură esențială a tuturor normelor juridice,
indiferent de domeniul în care aceasta acționează (public sau privat) și de forța
juridică a actului normativ în care este inclusă. Cu alte cuvinte nu există norme
juridice obligatorii și altele mai puțin o bligatorii. O normă juridică cuprinsă într –
o lege organică (de exemplu: Legea de organizare judecătorească, Legea
privind proprietatea publică etc.) este la fel de obligatorie ca și norma juridică
cuprinsă într -o hotărâre a Guvernului sau într -o decizie elaborată de un organ al
administrației publice (minister, prefectură etc.).

Ce s -ar întâmpla dacă dreptul ar fi stabilit grade diferite de
obligativitate?
Consecința ar fi ruperea echilibrului juridic al societății, dominația
bunului plac (un subiect ar put ea spune că respectă doar normele juridice
cuprinse în legi, pentru că sunt elaborate de Parlament, iar hotărârile
executivului vor fi ignorate pentru că emană de la un organ cu putere
inferioară), dezordine socială și aducerea organelor de aplicare a legi i în
imposibilitatea de a acționa potrivit competențelor.
O altă precizare, care se impune privitor la obligativitatea normei
juridice: obligativitatea normei juridice nu rezultă și nu este dată de frecvența
aplicării în practică a acesteia. Cu alte cuvint e, o normă nu este mai obligatorie
decât altele în funcție de frecvența cu care este aplicată. În fiecare sistem de
drept, există norme juridice care se aplică cotidian, datorită caracterului
complex și dinamic al domeniului reglementat (exemple: normele j uridice de
drept administrativ din domeniul circulației rutiere, normele juridice din
domeniul dreptului muncii, al dreptului financiar -fiscal, al dreptului civil:
contractele, succesiunile etc.), dar și norme juridice care se aplică mai rar
(domeniul stării civile, normele privind falimentul bancar, normele privind
acordarea cetățeniei române etc.).
Toate normele juridice, indiferent de frecvența aplicării lor, au caracter
obligatoriu; obligativitatea lor are aceeași intensitate care se manifestă în
manier ă particulară, specifică ramurilor de drept din care normele juridice fac
parte.
Norma juridică este obligatorie pentru că ea se aplică nu pentru
interesul unei persoane, ci în folosul conviețuirii umane, pentru apărarea ordinii
sociale.
c) Norma juridică are un caracter tipic
Așa cum am arătat în paginile anterioare, scopul fundamental al
dreptului este acela de a forma, de a reglementa, un tip, un model de conduită
pentru participanții la viața societății (persoane fizice, colectivități umane,
instituții, organe ale statului etc.). Norma de drept își propune și trebuie să
realizeze coduri de conduită, să uniformizeze acțiunile subiectelor de drept, să
elimine diferențele individuale nesemnificative, totul în raport cu interesele
esențiale ale societății, c are trebuie protejate.
Pentru a realiza acest obiectiv, pentru a ajunge la această finalitate,
legiuitorul (creatorul normelor juridice) analizează atent fiecare set de relații
sociale și extrage de aici ceea ce este general și universal, ceea ce este domi nant.
Pe această bază legiuitorul construiește tipul de conduită, de comportament
pentru subiecții care acționează în acel mănunchi (set) de relații sociale.
Norma juridică impune participanților la circuitul juridic o conduită
tip prin care încearcă să de săvârșească procesul de socializare a indivizilor. În

concret, norma juridică îl învață pe om modul de a trăi în societate prin faptul că
îi impune norma tip de conduită.
Sigur, că această misiune a dreptului nu este ușoară. În construcția
normei juridice, în realizarea tipului de conduită, legiuitorul trebuie să aibă în
vedere elementele faptice, concrete, ale realităților sociale existente la momentul
respectiv.
În primul rând , trebuie acceptată existența tendinței organice a ființei
umane spre independen ță în gândire și acțiune, în capacitatea sa de a -și proiecta
și realiza propria personalitate, în înclinația de a se opune unor norme ce îi
îngrădesc libertatea de acțiune etc.
În al doilea rând , legiuitorul trebuie să aibă în vedere creșterea
continuă a g radului de complexitate și dinamism a realității sociale,
modificările de esență ce se produc la nivel macrosocial, dar și în universul de
acțiune și gândire al individului, influența pe care o exercită asupra societății
factorii externi, internaționali și regionali.
În al treilea rând , legiuitorul trebuie să plece de la realitatea
concretă care evidențiază dependența individului față de cadrul social, nevoia
intimă a acestuia de a se supune unor norme, efortul lui pentru integrare spre a
se conforma legilo r, în egală măsură legiuitorul trebuie să accepte situații de
fapt și fenomene care apar și se consolidează în societate : fenomenul de
înstrăinare a individului, proliferarea violențelor, excesiva birocratizare a unor
instituții ale statului, manifestarea elementelor de criză intrafamilială, criza
educațională, expansiunea terorismului și a criminalității organizate etc.

d) Norma juridică implică un raport intersubiectiv
Atunci când am afirmat faptul că norma juridică are un conținut
complex și beneficiaz ă de trăsături caracteristice bine definite, am dorit să
evidențiem împrejurarea că, prin însăși esența sa, norma juridică așează omul în
raporturi complexe cu semenii săi, cu statul și instituțiile acestuia.
Norma juridică nu plasează în conținutul său om ul imaginat de o forță
divină, omul ca făptură desprinsă de realitatea concretă, ci omul real aflat într -o
infinitate de legături sociale, omul înzestrat cu drepturi și obligații participant activ
la circuitul juridic pe care societatea îl generează.
Din a ceastă perspectivă putem vorbi de caracterul bilateral al normei
juridice, care implică ideea de reciprocitate. Participarea unui individ la circuitul
juridic presupune o permanentă și constantă raportare a acestuia la ceilalți indivizi.
Obligația unui sub iect de drept față de alt subiect de drept implică o limitare a
acțiunilor lor, o limitare care favorizează libertatea, care aprinde scânteia și
întreține focul comunicării umane și a conviețuirii indivizilor în societate.
Viața ne obligă să fim concesivi, să nu absolutizăm drepturile noastre și
să cerem a fi șterse obligațiile noastre. Conduita concesivă ne este uneori impusă,
sub sancțiunea pedepsei, pentru că altfel ciocnirea conduitelor ar conduce la anarhie
și dezechilibru. Un exemplu este edificator: legiuitorul ne cere printr -o lege, să

fim înțelegători, și să acceptăm, ca o obligație, faptul de a plăti un procent din
drepturile noastre salariale pentru ajutorarea unor categorii defavorizate
(handicapați, sinistrați etc.). Un alt exemplu îl constituie suita actelor normative
(legi, hotărâri de Guvern) elaborate în România cu privire la drepturile acordate
participanților la Revoluția din Decembrie 1989, a celor răniți, a urmașilor celor
uciși etc. Normele juridice adoptate în această materie au creat o sumă de drepturi
pentru categoriile de persoane amintite și, pe cale de consecință, o sumă de
obligații pentru statul român. Aici este vorba de o suită întreagă de concesii pe care
statul le -a acceptat, fără să existe, în contrapondere, obligații corespun zătoare din
partea beneficiarilor.
Fără a introduce în ecuație factorul politic, trebuie să evidențiem că în
unele situații legiuitorul creează voit dezechilibre între participanții la viața juridică
(a se vedea și reglementările privind restituirea propr ietăților naționalizate, regimul
chiriașilor, facilitățile acordate investitorilor străini în România etc.).
În concepția prof. Gh. Avornic de la Universitatea de stat din
Republica Moldova, normei juridice îi sunt inerente următoarele trăsături
caracteris tice fără de care ea nu poate fi concepută: caracterul statal, caracterul
coercitiv, generalitatea și obligativitatea.

*
* *

Pentru înțelegerea trăsăturilor caracteristice ale normei juridice în
accepțiunea ei clasică, trebuie să alătur ăm la cele prezentate mai sus și nuanțele
specifice ale unor norme -principii, norme -cadru, norme -definiții sau norme –
sarcini, precum și nevoia de a delimita norma juridică de norma individuală.
În sistemul nostru de drept identificăm cu ușurință norme juri dice care
stabilesc principii cu caracter general, care vizează întregul sistem de drept sau o
anumită ramură a dreptului, dar care nu fixează un comportament punctual,
concret. Există, totodată, norme juridice care definesc concepte, instituții
juridice s au care reglementează atribuții pentru un anumit subiect de drept
determinat, nominalizat (organ al statului, instanța de judecată, organ
administrativ etc.).
Constituția României, actul normativ fundamental al dreptului
nostru, conține norme de principiu, prin care sunt reglementate realități concrete
ale vieții social -politice sau prin care sunt stabilite unele finalități ale activității
statale. De exemplu, titlul l al Constituției României, intitulat „Principii
generale‖, definește caracteristicile și principiile fundamentale ale statului
român (România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil,
stat de drept, social și democratic). Aceste prevederi sunt mai mult decât
norme obligatorii, ele sunt norme -principii pentru că fixează în conținutul lor
principii ce călăuzesc întregul nostru sistem de drept.

Și alte domenii sunt reglementate de acte normative ce conțin
asemenea norme -principii: codul penal, codul civil, codul de procedură
penală cuprinde capitole introductive intitulate „Dispoziții generale‖ sau
„Principii Generale‖ în care sunt definite principiile ce guvernează domeniul
reglementat toate celelalte norme juridice cuprinse în aceste coduri urmând să
fie interpretate și puse în aplicare potrivit principiilor enunțate.
În alte acte normative sunt definite, prin intermediul normelor juridice,
anumite concepte. De exemplu, Codul Familiei definește rudenia într-o manieră
clară, ce nu dă posibilitatea la vreo interpretare.

4. Structura normei juridice
Trăsăturile caracteristice ale normei juridice au pus în evidență rolul
acesteia de a explica realitatea juridică, norma juridică reprezentând vectorul prin
intermediul căruia legiuitorul ajunge și comunică cu subiectul de drept.
Pentru a fi receptată cât mai ușor, norma juridică t rebuie să aibă o
organizare internă, o structură corespunzătoare, o logică proprie.
În baza acestei cerințe, legiuitorul va prescrie în norma juridică o
anumită conduită (una/unele drepturi și obligații), conduita care i se impune
subiectului într -un anume context (în anumite împrejurări) și în legătură cu care
este fixată o sancțiune.
Recepționând norma juridică, subiectul poate să adopte una din
următoarele variante de comportament:
– să acționeze în conformitate cu conduita prescrisă de norma juridică,
adică să se conformeze acesteia;
– să se abțină de la o acțiune pe care norma o prescrie;
– să încalce norma acționând contrar conduitei prescrise de aceasta.
Structura internă are în vedere structura logică a normei, iar
structura externă se referă la construcți a tehnico -legislativă a normei, adică
modul ei de exprimare în cadrul unui act normativ.
a) Structura logică a normei juridice
Ideea de bază de la care pornește legiuitorul în construcția unei norme
juridice este aceea că norma juridică trebuie să răspundă cerințelor privitoare la
buna organizare a relațiilor din societate, în sensul că aceasta nu trebuie să
contrazică logica acțiunii sociale.
Pornind de la acest deziderat, din punct de vedere al structurii sale
logice, norma juridică are în componența sa următoarele trei elemente :
ipoteza, dispoziția și sancțiunea . Ne aflăm, așadar, în prezența unei structuri
trihotomice (trihotomic=împărțit în trei).
IPOTEZA – este acea parte a normei juridice în care legiuitorul
stabilește (fixează) condițiile, împreju rările sau faptele în care intră în acțiune
norma, precum și categoria subiecților de drept.
Clasificarea ipotezelor
– ipoteze strict determinate – care stabilesc exact condițiile de

aplicare a dispoziției normei juridice.
Exemple : – pentru obținerea autor izației necesare organizării
jocurilor de noroc, prin lege sunt prevăzute toate condițiile pe care trebuie să le
îndeplinească un agent economic pentru a beneficia de acest drept;
– o bancă este considerată insolvabilă, dacă se află într -una din
următoarele situații:
– banca nu a onorat integral creanțele certe, lichide și exigibile, cel
puțin 30 de zile, și valoarea obligațiilor băncii depășește valoarea activului său.
– ipoteze relativ determinate sunt cele în care condițiile și
împrejurările de aplicare a dispoziției, prin natura lor, nu pot fi formulate în
mod detaliat.
– ipoteze simple sunt cele în care este formulată o singură condiție
sau împrejurare pentru a se aplica dispoziția normei juridice.
– ipoteze complexe sunt cele în care sunt formulate m ai multe
condiții și împrejurări pentru a se aplica dispoziția normei juridice.
DISPOZIȚIA – este definită ca acel element al structurii logice a
normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmată în cazul ipotezei
formulate.
Cu alte cuvinte, dispoziț ia este acea parte componentă a normei
juridice în care sunt formulate drepturile și obligațiile subiectelor nominalizate
sau vizate generic de norma juridică respectivă.
Dispoziția reprezintă miezul normei juridice . În dispoziția normei
juridice poate fi formulată o conduită obligatorie (un ordin, o comandă a
legiuitorului), ca de exemplu: obligația proprietarului de imobil de a plăti
impozitul până la un anumit termen; obligația instanței de judecată de a dispune
citare părților la primirea acțiunii; obli gația băncilor străine de a notifica Banca
Națională a României pentru deschiderea de reprezentanțe în România, în
conformitate cu reglementările date de aceasta etc.
Dispoziția normei juridice poate să formuleze obligația pentru un
subiect de a se abține de la săvârșirea unei fapte (exemple: obligația de a nu
conduce autoturismul fără permis de conducere, în stare de ebrietate; obligația
învinuitului de a nu părăsi localitatea așa cum a decis instanța de judecată etc.).
Dispoziția normei juridice poate s ă formuleze, de asemenea anumite
permisiuni (exemple Banca Națională a României poate cere unui solicitant
să prezinte orice informație și documente suplimentare – art. 12 din Legea
bancară; la nivelul județelor și al municipiului București se pot constitu i structuri
operative – art. 19, alin. 4 din Legea nr. 21/1999 pentru prevenirea și
sancționarea spălării banilor etc.
Clasificarea dispozițiilor
După modul în care este prescrisă conduita subiecților, dispozițiile pot fi:
– dispoziții determinate sunt cel e care stabilesc categoric drepturile
și obligațiile subiecților vizați în formulări de genul: trebuie, are dreptul, este
obligat, este interzis, este autorizat, este îndreptățit etc.;

– dispoziții relativ determinate sunt cele care stabilesc variante de
conduită sau limite ale conduitei, urmând ca subiecții să aleagă una dintre ele.
Exemplu: art. 36 din Codul familiei prevede că „la desfacerea căsătoriei,
bunurile comune se împart între soți, potrivit învoielii acestora. Dacă soții nu se
învoiesc asupra îm părțirii bunurilor comune, va hotărî instanța judecătorească‖.
În acest exemplu, dispoziția este relativ determinată, deoarece nu se spune cât
revine unuia sau altuia, rămânând ca soții să stabilească între ei cum să le
împartă, iar în situația când nu au ajuns la o înțelegere, atunci intervine instanța
judecătorească, care va hotărî asupra modului de împărțire a bunurilor.
SANCȚIUNEA – este al treilea element structural al normei
juridice, care precizează urmările, consecințele ce apar în cazul
nerespectăr ii dispoziției normei juridice.
Sancțiunea reprezintă modul de reacție, răspunsul juridic al
societății față de conduita neconformă cu dispoziția normei de drept, măsurile
concrete luate împotriva persoanelor care au încălcat legea. Aceste măsuri sunt
aduse la îndeplinire, la nevoie, prin acțiunea organelor specializate ale statului.
Sancțiunea se poate referi însă și la măsuri de stimulare, de
cointeresare a subiectului astfel ca acesta să urmeze conduita dorită.
Acestea sunt sancțiuni pozitive.
În funcție de natura raporturilor sociale reglementate, de importanța
intereselor și valorilor protejate, de pericolul social pe care îl reprezintă actele de
încălcare, sancțiunile cunosc mai multe clasificări.
După natura lor sancțiunile sunt:
– sancțiuni civile , specifice dreptului civil, care la rândul lor pot fi:
sancțiuni referitoare la actele private (anularea actului ilegal și restabilirea situației
anterioare), sancțiuni referitoare la drepturile personale nepatrimoniale (publicarea
hotărârii judecătorești în p resă);
– sancțiuni penale , specifice dreptului penal, pot fi la rândul lor
sancțiuni privative de libertate (închisoarea), pecuniare (amenda penală),
accesorii (decăderea din anumite drepturi);
– sancțiuni administrative , pot fi privative de libertate
(închis oarea contravențională), pecuniare (amenda administrativă) sau de altă
natură (mustrare, avertisment etc.).
După gradul lor de determinare sancțiunile sunt:
– sancțiuni absolut determinate sunt cele precis stabilite și care nu
lasă loc de interpretări;
– sancțiuni relativ determinate sunt acelea care se pot stabili în mod
concret dintr -un cadru mai larg, în funcție de gravitatea actului de încălcare a
legii. Exemplu: art. 69 din Legea Bancară „Banca Națională poate aplica
următoarele sancțiuni: avertisment sc ris dat băncii, limitarea operațiunilor
băncii, amenda aplicată băncii, retragerea aprobării date conducătorilor băncii,
retragerea autorizației băncii‖;
– sancțiuni alternative sunt cele în care organul de stat are de ales

între mai multe sancțiuni (de exem plu, închisoare sau amendă);
– sancțiuni cumulative sunt cele în care organul de aplicare trebuie să
aplice două sau mai multe sancțiuni (închisoare și amendă, sau amendă și
retragerea autorizației de funcționare a unui agent economic etc.).
Sancțiunea norme i juridice se caracterizează prin legalitate, adică se
aplică numai conform legilor în vigoare și reprezintă atributul exclusiv al
organelor competente, prevăzute de actele normative.

b) Structura tehnico -legislativă a normei juridice
Spre deosebire de st ructura logică a normei juridice unde cele trei
elemente componente (ipoteza, dispoziția, sancțiunea) alcătuiesc partea statică,
internă și stabilă a normei juridice, structura tehnico -legislativă a normei
juridice are în vedere forma exterioară de exprima re a conținutului, la
redactarea ei, care trebuie să fie concretă, concisă și clară.
De ce este nevoie și de o structură tehnico -legislativă a normei juridice?
– în primul rând, pentru că nu în toate normele juridice sunt formulate
expres cele trei elemente (ipoteza, dispoziția și sancțiunea);
– în al doilea rând, pentru că în numeroase acte normative normele
juridice nu cuprind decât unul sau două elemente, celălalt sau celelalte urmând
a fi deduse pe calea interpretării logice, sau urmând a fi găsite în conți nutul altei
norme juridice din cuprinsul aceluiași act normativ sau a altui act normativ;
– în al treilea rând, pentru că structura tehnico -legislativă nu se
suprapune întotdeauna, nu este constant identică, cu structura logico -juridică a
normei juridice;
– în al patrulea rând, pentru că structura tehnico -legislativă
vizează structura externă și dinamică a normei juridice. Această structură
trebuie să răspundă cerințelor de celeritate (rapiditate) pe care le impune opera
de elaborare legislativă într -un stat, î n diferite etape ale dezvoltării sale. Ea
trebuie să fie în pas cu principiile și regulile generale de tehnică juridică.
Este cunoscut faptul că normele juridice se cuprind într -un act
normativ (lege, hotărâre de Guvern, ordonanță, ordonanță de urgență, de cret,
decizii etc.), care are o anumită structura tehnică.
Elementul de bază al actului normativ este articolul care, în general,
conține o reglementare de sine stătătoare, formulată într -o propoziție gramaticală
sau într -o frază în limba oficială a statul ui.
Adeseori un articol poate cuprinde una sau chiar mai multe norme
juridice, după cum o normă juridică poate fi cuprinsă în mai multe articole
elementele ei putând fi identificate prin coroborare.
Pentru că reprezintă subdiviziunea cea mai mică a actului normativ,
articolul trebuie să fie omogen, unitar, accesibil înțelegerii de către cei cărora li
se adresează.
Alineatul reprezintă un segment, o parte dintr -un articol și poate fi
format, după caz, dintr -o propoziție, o frază sau mai multe fraze.

În concl uzie, structura tehnico -legislativă are în vedere modul în
care sunt enunțate, formulate normele juridice în cadrul actelor normative.

*
* *
O problemă discutată în literatura juridică de specialitate se referă la
structura normelor de drept intern ațional public. Este vorba de rolul
sancțiunii în dreptul internațional care este un drept consensual, iar normele sale
sunt obligatorii pentru statele care au ratificat, au acceptat aceste norme.
Ratificarea tratatelor internaționale obligă statele să apl ice normele cu bună –
credință.
Sancțiunile prevăzute în normele de drept internațional public
prezintă unele caracteristici, determinate de poziția specifică a dreptului
internațional în raport cu dreptul intern.
Diferendele apărute între state trebuie să s e rezolve prin mijloace
pașnice, pe calea negocierilor și tratativelor, fiind interzisă utilizarea forței în
relațiile dintre state.
Constrângerea militară sau de altă natură (blocade economice,
embargouri etc.) este recunoscută doar cu titlu de excepție ș i numai în condițiile
prevăzute de Carta ONU. În art. 51 al acestui document fundamental al
comunității internaționale se stipulează faptul că „constrângerea poate fi
utilizată individual sau colectiv‖. Consiliul de Securitate al ONU poate aplica
măsuri de constrângere militară sau nemilitară împotriva unui stat care s -a
făcut vinovat de săvârșirea unor acte ce amenință sau încalcă pacea, sau
constituie act de agresiune (Exemple: intervenția militară colectivă a forțelor
ONU în Irak ca urmare a agresiunii a cestui stat asupra statului Kuweit;
intervenția forțelor aliate NATO în Kosovo – 1999, fără autorizarea Consiliului
de Securitate, intervenție care a fost în fapt o agresiune militară asupra
Iugoslaviei, motivată de încălcarea grosolană a drepturilor alban ezilor din
provincia Kosovo).

5. Clasificarea normelor juridice
a) După criteriul ramurii de drept, respectiv după obiectul
reglementării juridice și al metodelor de reglementare utilizate, normele juridice
sunt: norme juridice de drept civil, de drept pe nal, de drept administrativ, de
drept constituțional, de dreptul familiei de drept comercial, de drept financiar etc.
– Normele juridice de drept penal reglementează relații sociale de
apărare socială; ele prevăd fapte periculoase pentru valorile sociale ș i le interzice
prin aplicarea sancțiunii penale. Norma penală este o normă de incriminare. Cu
privire la structura internă (logico -juridică) a normei penale s -au exprimat
două opinii diferite: prima exprimă faptul că norma penală are o structură
trihotomic ă (ipoteza, dispoziția și sancțiunea); a doua opinie susține structura

dihotomică, adică norma penală ar cuprinde numai două elemente (dispoziția și
sancțiunea). În această a doua opinie, pe care o îmbrățișăm, dispoziția prescrie
acțiunea sau inacțiunea in terzisă în legătură cu o anumită valoare socială (viața,
sănătatea, proprietatea, statul etc.). Prescrierea faptei și a condițiilor în care
aceasta este considerată acțiune nu reprezintă o ipoteză. Săvârșirea faptei
interzise nu este nici ea ipoteză ci chi ar încălcarea dispoziției.
– Norme juridice de drept civil reglementează relațiile sociale
privitoare la regimul persoanelor (fizice și juridice), regimul bunurilor, al
obligațiilor, contractelor și succesiunilor.
– Norme juridice de drept procesual penal prescriu ce organe sunt
chemate să îndeplinească activitățile necesare realizării procesului penal și ce
atribuții are fiecare organ, prin ce acte sau operațiuni se îndeplinesc activitățile
procesuale de către organele și persoanele chemate în proces, ce drept uri și
îndatoriri au acestea.
– Norme juridice de drept constituțional reglementează relațiile
specifice care apar și se dezvoltă în activitatea de instaurare, menținere și
exercitare a puterii de stat, relațiile în legătură cu structura de stat, organizarea
administrativ -teritorială, cetățenia și statutul juridic al cetățeanului, organizarea
politică etc.
– Norme juridice de drept administrativ reglementează relațiile
sociale din sfera administrației publice, precum și pe cele de natură conflictuală,
dintre au toritățile publice sau alte autorități statale, pe de o parte, și cei vătămați
în drepturile lor prin actele emise de aceste autorități, pe de altă parte.
b) După criteriul forței juridice a actului normativ în care se
află cuprinsă norma juridică, acestea sunt:
– norme juridice constituționale (cuprinse în Constituție);
– norme juridice cuprinse în legi (legea fiind actul normativ cu cea
mai mare forță juridică, elaborat de Parlament);
– norme juridice cuprinse în decrete (decretele sunt acte normative
elaborate de Președintele României);
– norme juridice cuprinse în Hotărâri de Guvern și Ordonanțe
guvernamentale elaborate de puterea executivă;
– norme juridice cuprinse în acte normative elaborate de
organele administrației locale (decizii) care au o sferă de aplicabilitate
limitată la competența teritorială (județ, municipiu, oraș, comună) a organului
care a emis actul.
c) După criteriul structurii interne (logico -juridice), respectiv
după modul de cuprindere a elementelor structurale (ipot eza, dispoziția,
sancțiunea) normele juridice sunt:
– norme juridice complete: cele care cuprind în articolul din actul
normativ în care sunt incluse, toate cele trei elemente structurale constitutive.
Menționăm că majoritatea normelor juridice sunt compl ete;

– norme juridice incomplete: cele care nu cuprind toate cele trei
elemente, ele completându -se cu alte norme juridice din conținutul aceluiași act
normativ sau de alte acte normative. Aceste norme incomplete se clasifică la
rândul lor, în norme de tri mitere și norme în alb. Normele juridice de trimitere
sunt cele care se completează cu norme din același act normativ sau din alte acte
normative aflate în vigoare. Normele juridice în alb sunt cele ce se
completează cu dispoziții din acte normative ce urm ează să apară.
d) După criteriul sferei de aplicare normele juridice se clasifică în:
– norme juridice generale sunt cele care au sfera cea mai largă de
aplicabilitate într-un domeniu sau într -o ramură de drept (exemple: normele
juridice cuprinse în partea generală a Codului penal; unele reglementări
cuprinse în Codul Civil se aplică și în dreptul comercial);
– norme juridice speciale sunt cele care se aplică unor categorii
restrânse de relații sociale, ele derogă de la dreptul comun. Exemple:
normele juridice din cuprinsul legilor speciale care cuprind și dispozițiuni
penale: Legea pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, Legea
pentru protecția drepturilor de autor, Legea pentru combaterea evaziunii fiscale
etc.;
– norme ju ridice de excepție sunt cele care completează normele
generale sau speciale, fără ca această excepție să fie considerată o atingere
adusă ordinii generale de drept. De exemplu: Codul familiei fixează vârsta
minimă pentru căsătorie la 18 ani bărbatul și 16 ani femeia. Această regulă
este completată printr -o excepție: pentru motive temeinice se poate încuviința
căsătoria femeii care a împlinit 15 ani. Un alt exemplu: Art. 53 din Legea
bancară (Legea nr. 58/1998) prevede că „Băncile nu se pot angaja în
tranza cții cu bunuri mobile și imobile‖. Se exceptează tranzacțiile cu astfel de
bunuri necesare desfășurării activității și pentru folosința salariaților, precum și
tranzacțiile cu bunuri mobile și imobile dobândite ca urmare a executării
creanțelor băncii.
e) După criteriul gradului și intensității incidenței, normele juridice
se clasifică în:
– norme juridice -principii, sunt cele cuprinse de obicei în
Constituții (legile fundamentale ale sistemelor de drept), în Declarații
(exemplu: Declarația Universală a Drepturilor Omului) sau sunt deduse
prin interpretarea altor norme juridice. Aceste norme, denumite și normele
cardinale ale dreptului se impun cu o forță specifică în conștiința comună. De
exemplu: respectul reciproc al vieții, principiul justiției so ciale, respectarea
convențiilor, prezumția de nevinovăție etc.
– norme juridice -mijloace, sunt cele care asigură aplicarea normelor
principii la specificul domeniilor reglementate (domeniul învățământului,
sănătății, sfera relațiilor contractuale etc.).

f) După criteriul modului de reglementare a conduitei, normele
juridice sunt:
– norme juridice onerative, sunt acele norme juridice care obligă
subiectul să facă ceva, să săvârșească o acțiune concretă (termenul de onerativ
vine din latinescul onus – oneri s care înseamnă sarcină, obligație). Exemple:
conducătorul auto care comite un accident de circulație este obligat să
transporte victima la cel mai apropiat spital; părinții sunt obligați să acorde
îngrijiri copiilor; persoanele juridice sunt menționate în art. 8 din Legea pentru
prevenirea și sancționarea spălării banilor: bănci de investiții, de asigurări etc.
au obligația să stabilească identitatea clienților pentru orice tranzacție a cărei
limită maximă este de 10.000 EURO; persoanele care doresc să se
căsătorească trebuie să -și exprime acordul în fața ofițerului stării civile etc.
– norme juridice prohibitive, sunt cele care obligă subiectul să se
abțină de la săvârșirea unor acțiuni, a unor fapte concrete. Cele mai multe
norme prohibitive le găsim în dreptul penal și dreptul administrativ, prin care
se interzic furtul, violul, omorul, tâlhăria, pirateria, se interzic faptele de
tulburare a ordinii și liniștii publice etc. Normele juridice onerative și
prohibitive sunt cunoscute și definite ca norme jur idice imperative, întrucât
legiuitorul comandă subiectului să facă, să execute ceva concret sau să se abțină
de la o anumită conduită.
– norme juridice permisive, sunt acele norme care nici nu obligă,
nici nu interzic o anumită conduită. Ele permit subie ctului să aleagă o conduită, un
comportament care însă nu poate încălca sau afecta ordinea de drept (este permis
tot ceea ce legea nu interzice). Astfel, dreptul la recurs al părților în proces este
o formă juridică permisivă, pentru că lasă la latitudinea , la aprecierea părților
dacă uzează sau nu de această cale de atac.
Norma juridică permisivă se poate transforma în norma imperativă,
situație în care se numește normă supletivă.
Norma supletivă oferă subiecților posibilitatea de a opta, de a alege,
pentr u o conduită și numai dacă dreptul la opțiune nu a fost exercitat de ei într –
un interval de timp, norma supletivă este cea care stabilește conduita subiecților.
Exemplu: în caz de divorț părțile se pot învoi în legătură cu numele pe care -1
vor purta după d esfacerea căsătoriei, iar instanța de judecată ia act de învoiala
părților consemnând -o în hotărârea de divorț. Dacă însă părțile nu utilizează
această libertate, instanța este obligată să hotărască și în legătură cu numele ce
urmează să -1 poarte foștii so ți după desfacerea căsătoriei.
g) Alte categorii de norme juridice
– norme juridice organizatorice sunt cele care privesc organizarea
instituțiilor și organismelor sociale, în conținutul normelor fiind reglementate:
modul de înființare, scopurile, competențe le, relațiile cu alte instituții. Scopul
primordial al acestei norme este acela de a fundamenta cadrul legal de
funcționare a instituțiilor și organismelor respective. Exemple: legile de
organizare și funcționare a ministerelor, C urții Constituționale, Avocatului

Poporului, Consiliului Superior al Magistraturii, Legea de organizare și
funcționare a Poliției Române etc.
– norme juridice punitive sunt cele prin care se aplică sancțiuni
(măsuri de pedepsire a celor care au încălcat disp ozițiile legale) potrivit
procedurilor pe care legea le stabilește.
– norme juridice stimulative sunt cele care prevăd mijloace și
forme de cointeresare a subiecților: distincții, premii, decorații, recompense,
titluri de onoare; ele precizează cu exact itate condițiile în care acestea pot fi
acordate de către instituțiile și organele abilitate de lege.

6. Acțiunea normei juridice
Legiuitorul din toate timpurile a edictat legi pentru ca acestea să fie
aplicate; scopul legilor constă în protejarea valoril or sociale, în garantarea
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, în asigurarea ordinii de drept,
a ordinii sociale.
Normele juridice acționează pe trei vectori principali: în timp, în
spațiu și asupra persoanelor.
Regula generală este că norm a juridică acționează pe timp
nedeterminat, într -un spațiu limitat la teritoriul statului și asupra unor categorii
de persoane care sunt angrenate în circuitul juridic.
a) ACȚIUNEA ÎN TIMP A NORMEI JURIDICE
Romanii spuneau tempus regit actum (timpul guvern ează actul
juridic) în sensul duratei normei juridice, durata delimitată între două borne
exacte: data de la care intră în vigoare și data până la care este în vigoare.
Istoria dreptului a cunoscut norme juridice cu acțiune foarte
îndelungată în timp: este deja clasic exemplul Legii celor XII Table, care a
rezistat, cu unele modificări nesemnificative, peste 1000 de ani, după cum
dreptul islamic actual cuprinde norme juridice fixate în Coran acum mai bine
de 1300 de ani.
Dreptul modern, aplicabil în statele contemporane, funcționează la o
altă turație: s -au produs și se produc schimbări importante în dinamica actului
de elaborare, de creație a dreptului. Se vorbește din ce în ce mai mult despre o
supraîncălzire a mecanismului de reglementare juridică, despre presiunea
sub care lucrează organele legislative, despre timpul care nu mai are răbdare
și cere adoptarea în regim de urgență a noi reglementări juridice, necesare
bunei funcționări a societății.
Oricât de bine construite, de moderne și limpezi ar fi norm ele
juridice, acestea ajung la un moment dat nu numai să nu mai poată răspundă
nevoilor societății, dar se transformă în piedică în calea progresului social și
juridic.
Norma juridică, ca celula fundamentală a dreptului, are ciclul ei
propriu de viață: este creată (se naște), produce efecte (trăiește efectiv) și

moare (nu mai poate reglementa domeniul respectiv) pentru că au dispărut
chiar realitățile și nevoile care au creat -o, care au impus -o în sistemul de
drept.
Într-un interval de timp și într -un spați u determinat asistăm la
coexistența unor norme juridice anacronice, alături de norme juridice noi,
moderne, între care pot să apară conflicte în procesul de aplicare concretă a
conținutului acestuia. Succesiunea în timp a normelor juridice, precum și
coexi stența lor în spațiu, au obligat legiuitorul să impună reguli care să țină
sub control această situație.
Pentru explicarea în manieră didactică a acțiunii în timp a normei
juridice avem în vedere trei momente:
– intrarea în vigoare a normei juridice;
– acțiune a în timp a normei juridice;
– ieșirea din vigoare a normei juridice.
Intrarea în vigoare a normei juridice se referă la data concretă
la care actul normativ care conține norma juridică începe să acționeze și
devine opozabil subiecților de drept.
Pentru acea sta, legiuitorul (creatorul normei juridice) trebuie să
aducă la cunoștința publică a cetățenilor, a instituțiilor și organelor de stat
precum și tuturor celor chemați să respecte legea, conținutul actului normativ
elaborat.
Aducerea la cunoștința publicul ui se face, de regulă, prin
publicarea actelor normative, cu deosebire a legilor, hotărârilor și
ordonanțelor guvernamentale precum și a celor emise de organele centrale de
stat, într -o publicație oficială, respectiv în Monitorul Oficial al României.
Cum ș i cine stabilește data intrării în vigoare a legii sau a celorlalte
acte normative?
Regula privind intrarea în vigoare a normei juridice este
stabilită de Constituția României în art. 78 „legea se publică în Monitorul
Oficial al României și intră în vigoar e la 3 zile de la data publicării sau la o
dată ulterioară prevăzută în textul ei”. Termenul de 3 zile se calculează pe
zile calendaristice.
O excepție de la această regulă o reprezintă dispoziția art. 115
alin. 5 din Constituție care prevede: „Ordonanța d e urgență intră în vigoare
numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgență la camera
competentă să fie sesizată și după publicarea ei în Monitorul Oficial al
României‖. Această excepție este justificată de existența unei situații a cărei
reglementare nu poate fi amânată.
PRECIZARE: data intrării în vigoare a actelor normative nu trebuie
confundată cu data la care actul normativ a fost adoptat de Parlament și apoi
promulgat de președintele țării.

În momentul intrării sale în vigoare norma juri dică guvernează
relațiile sociale: nimeni nu mai poate invoca necunoașterea normelor juridice.
Funcționează prezumția absolută a cunoașterii legii, prezumție care nu poate fi
răsturnată prin proba contrarie. Necunoașterea dreptului nu conduce decât la
vătămarea intereselor individului. Cel ce nu cunoaște dreptul este un infirm, un
handicapat, pentru că nu -și cunoaște drepturile și nici obligațiile, fiind în postura
unui izolat social, predispus permanent să încalce legea și în situația de a fi
victimă a pro priei ignoranțe.
Cu privire la acest aspect, prof. loan Vida282 formulează următoarele
opinii: „deși aducerea la cunoștință publică a legii și a altor acte normative se
face prin publicațiile oficiale ale statului, principiul nemo censetur ignorare
legem răm âne un deziderat în lumea de azi, caracterizată printr -o adevărată
inflație legislativă, devenind (principiul) o simplă ficțiune juridică. Intrarea în
vigoare a legii cunoaște în practică și alte moduri de manifestare. Astfel, există
legi care stabilesc in trarea progresivă a acestora în vigoare (la 90 de zile, la un
an de zile etc.), situații justificate de necesitatea asigurării mai întâi a măsurilor
organizatorice pentru ca legea să poată apoi intra în vigoare. Normele juridice
cuprinse în deciziile Curți i Constituționale sau ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție, intră în vigoare la data publicării acestor decizii în Monitorul Oficial al
României‖ .
Principiile acțiunii în timp a normei juridice
Din momentul intrării sale în vigoare, norma juridică devi ne activă și
acționează pentru viitor.
În art. 15, alin. 2 din Constituția României se precizează: „Legea
dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai
favorabile‖.
Aceasta înseamnă că norma juridică nu este retroactivă, adică nu se
aplică raporturilor născute și faptelor comise înaintea intrării sale în vigoare.
În același timp, norma juridică nu este ultraactivă, adică nu se aplică
după ce iese din vigoare.
Sintetizând, putem spune că suntem în fața principiului activități i
normei juridice, a principiului neretroactivității normei juridice și a principiului
neultraactivității normei juridice.
Principiul neretroactivității normei juridice este stipulat în legislație:
Codul Civil Român proclama în primul său articol: „legea d ispune numai
pentru viitor; ea nu are putere retroactivă‖; Codul Penal Român consacră în
art.11 faptul că legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost
săvârșite, nu erau prevăzute ca infracțiuni‖.
Care este argumentul pentru care operează principiul
neretroactivității normei juridice?
– în primul rând, este vorba de argumentul ce vizează stabilitatea

282 Vida, I., Revista Dreptul , nr. 12/2004, pp. 85 -86;

ordinii de drept și, implicit, a ordinii sociale. O lege sau orice alt act normativ
care s -ar aplica retroactiv ar produce un evident dezechilib ru în ordinea de drept.
Organele puterii de stat, însărcinate c u aplicarea legii, nu se vor ocupa de
prezentul juridic, de ordinea de drept ce trebuie asigurată, ci de zone ale
trecutului care nu mai prezintă interes imediat, concret pentru ordinea general ă
în societate.
– în al doilea rând, nu este echitabil, nu este just și nu este legal ca
o lege să -și extindă efectele asupra unor stări de fapt și raporturi consumate
sau născute înaintea intrării sale în vigoare.
– în al treilea rând, norma juridică odată in trată în vigoare are ca rost
principal să modeleze conduitele prezente și viitoare și nicidecum cele trecute.
Trecutul nu încape în substanța normei juridice; dreptul are suficiente neliniști
pe care i le produce prezentul, are prea multe lucruri de făcut pentru viitorul
imediat și de perspectivă, ca să -și stabilească drept principiu retroactivitatea
normei juridice.
– în al patrulea rând, stabilind și respectând principiul
neretroactivității normei juridice, dreptul își reafirmă și probează idealul de
motor al progresului, de factor fundamental al echilibrului social și al ordinii
de drept.
PROBLEMĂ: Ce se întâmplă însă cu raporturile juridice, cu
stările de fapt concrete care, în momentul intrării în vigoare a unei norme
juridice noi, sunt în desfășurare sub imperiul, sub reglementarea altei norme
juridice, a altui act normativ?
– în primul rând, asemenea raporturi juridice și stări de fapt nu pot fi
desființate pentru motivul că legiuitorul dorește să dea o nouă reglementare
juridică acestor relații. Desfii nțarea acestor raporturi și situații juridice ar genera
perturbări sociale, s -ar promova arbitrariul, ar fi compromisă însăși noțiunea
de justiție, de echitate și de respect al drepturilor omului, ar produce o vădită
neîncredere a oamenilor în sistemul de drept, cu efecte imediate asupra ordinii
de drept.
– în al doilea rând, în asemenea situații operează principiul
drepturilor câștigate, fiind vorba de situații juridice individuale caracteristice
dreptului privat (în special dreptului civil).
În privința dre ptului public (drept constituțional, drept penal),
problema conflictului în timp de norme juridice este așezată pe alte
coordonate, în sensul că normele juridice se aplică imediat, înlăturând vechile
reglementări. Exemplu: Constituția României care, odată intrată în vigoare, a
înlăturat vechea Constituție și orice alte reglementări contrare dispozițiunilor
sale.
Cu privire la conflictul legilor în timp, prof. univ. dr. loan Leș
precizează: „faptele ori situațiile juridice născute sub imperiul legii vechi
continuă să existe și sub imperiul legii noi. Moartea legii vechi nu determină și
moartea drepturilor, faptelor sau situațiilor juridice născute sub vechea lege. În

cele mai multe situații legiuitorul se implică direct în soluționarea unor astfel
de conflict e de legi în timp, stabilind în cadrul dispoziților tranzitorii ale legii
ce se va întâmpla cu drepturile sau situațiile juridice născute sub imperiul
legii vechi. Norma tranzitorie instituită de legea nouă înlăturată orice conflict
al legilor în timp. Se pune problema stabilirii normei juridice care se aplică într-
o situație dată, cu privire la care poate exista un conflict între două legi. Într -o
astfel de situație există trei soluții posibile:
1. norma juridică ieșită din vigoare continuă să se aplice situa țiilor,
faptelor sau drepturilor care s -au născut sub incidența acesteia (este cazul
ultraactivității normei juridice).
2. norma juridică nouă, intrată în vigoare, produce efecte juridice
pentru trecut. În acest caz este vorba de legea penală mai favorabilă.
3. suprimarea celor două ipoteze anterioare, prin admiterea efectului
obligatoriu imediat al noii norme juridice.
Fiecare dintre cele trei soluții are avantaje și dezavantaje283.

Excepții de la principiul neretroactivității normei juridice
a) Prima excepție se referă la normele juridice cu caracter
interpretativ, care au caracter RETROACTIV, întrucât norma juridică de
interpretare se referă la norme juridice deja existente, care necesită a fi
interpretate de către legiuitor, pentru o corectă și unitară aplicare a acestora.
b) A doua excepție se localizează în domeniul dreptului penal și
se referă la normele juridice penale care prevăd dezincriminarea unor fapte
și normele penale și contravenționale mai favorabile. Altfel, art. 12 din Codul
Penal prevede expres că l egea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea
veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. De asemenea, în art. 13
alin. l din Codul Penal este stabilită o regulă de retroactivitate a normei
juridice penale: „dacă de la săvârșirea infracțiunii și până la judecarea
definitivă a cauzei intervin mai multe reglementări, se va aplica norma care
stabilește un regim sancționator mai blând (legea penală mai favorabilă sau mai
blândă. În acest caz, norma juridică penală mai favorabilă se va aplica
retroa ctiv, deși la data săvârșirii faptei de către infractor ea nu era în vigoare.
c) A treia excepție se referă la retroactivitatea expresă, adică la
situația în care legiuitorul prevede în mod expres că norma juridică se va
aplica retroactiv, în practică asemen ea situații nu sunt frecvente, ele constituie
excepții, tocmai datorită grijii pe care legiuitorul o are pentru a nu tulbura
desfășurarea normală a relațiilor sociale, mai ales atunci când printr -o atare
reglementare pot fi lezate drepturile și interesele legitime ale cetățenilor
(dreptul de proprietate, dreptul la educație etc.).
Ținând cont de dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituție, ca și de
jurisprudența de contencios constituțional, este limpede că practica legilor

283 Vida, I., [282], pp. 92 -93;

retroactive exprese sau tacite este interzisă atât pentru legiuitor, cât și pentru
autoritățile publice, care emit acte normative.
De asemenea, trebuie precizat faptul că, în lumina Constituției,
caracterul retroactiv al legilor interpretative a fost abolit.
În literatura de specialitate sunt cuprinse în categoria legilor
retroactive și legile confirmative sau declarative ale dreptului, care recunosc
anumite drepturi desființate abuziv de -a lungul vremii. Astfel de legi sunt cele
cu privire la retrocedarea dreptului de proprietate, al căr or caracter retroactiv
este evident.
Principiul neultraactivității normei juridice se referă la faptul că
o normă juridică nu -și poate extinde efectele după ieșirea sa din vigoare. De la
acest principiu fac excepție normele juridice cu caracter temporar sa u
excepțional. Conform art. 16 din Codul Penal, „Legea penală temporară se
aplică infracțiunii săvârșite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a
fost urmărită și judecată în acel interval de timp‖. Rațiunea dispoziției de mai
sus o găsim în ne cesitatea de a se asigura eficacitatea legii temporare. Dacă legea
penală temporară s -ar aplica numai faptelor urmărite și judecate în perioada cât
s-a aflat în vigoare, ea ar putea fi cu ușurință încălcată, infractorii
sustrăgându -se judecății pe consider entul că legea fiind abrogată (ieșind din
vigoare la termenul stabilit) nu vor mai fi trași la răspundere penală.
Ultraactivitatea legii poate avea loc numai în virtutea voinței exprese
sau tacite a legiuitorului, care poate menține în vigoare, pentru anum ite situații
juridice și pentru o anumită perioadă de timp, dispozițiile legii vechi, care a fost
abrogată în mod expres. Cel mai frecvent exemplu de ultraactivitate se referă la
contractele în curs de executare. Acestea s -au născut sub imperiul vechii leg i,
prin voința părților, iar efectele contractelor rămân dominate de legea veche, pe
întreaga perioadă a producerii acestora.

Ieșirea din vigoare a normei juridice
Cel de -al treilea moment în cercetarea acțiunii în timp a normei
juridice îl reprezintă ieș irea din vigoare a normei juridice, care se produce prin
trei modalități:
a) ABROGAREA este considerată cea mai importantă modalitate de
ieșire din vigoare a unei normei juridice; este definită ca actul prin care se
exprimă încetarea acțiunii actului norma tiv.
Abrogarea înseamnă, în cele din urmă, încetarea acțiunii unei norme
juridice, datorită intrării în vigoare a unei norme juridice noi, ca expresie a
voinței legiuitorului.
Abrogarea cunoaște două forme: abrogarea expresă și abrogarea
tacită.
Abrogarea expresă poate fi, la rândul său: directă și indirectă.
Abrogarea expresă directă constă în desființarea efectelor vechii
norme juridice prin precizarea detaliată, în conținutul noului act normativ, a

normelor juridice scoase din vigoare. De exemplu: în art . 94 din Legea Bancară
(nr. 58/1998) se stipulează: „pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă
Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 70 din 3 aprilie 1991, Legea nr. 36/1997 pe ntru abrogarea
Ordonanței Guvernului nr. 40/1996‖.
Abrogarea expresă indirectă constă în desființarea efectelor vechii
norme prin utilizarea în noua normă juridică a formulei „pe data intrării în
vigoare a prezentei legi se abrogă orice dispoziție legală c ontrară‖.
Abrogarea tacită sau implicită intervine în situația când noua normă
juridică nu face nici o precizare (nici directă, nici indirectă) în legătură cu
acțiunea vechilor norme juridice. Pentru faptul că norma juridică nouă
reglementează diferit un m ănunchi de relații sociale față de vechea normă,
organele de aplicare a legii înțeleg implicit că legiuitorul a scos din vigoare
vechea reglementare (abrogare tacită).
Teoreticienii și practicienii dreptului recomandă legislativului să
folosească metoda ab rogării exprese directe , dată fiind exactitatea acesteia,
absența oricărui dubiu, precum și multitudinea de acte normative care sunt
elaborate și înlocuiesc, scot din vigoare tot atâtea reglementări vechi.
În opinia noastră, funcțiile abrogării sunt:
– de ar monizare și modernizare a legislației;
– de înlăturare a actelor normative sau textelor care nu se mai
corelează cu noile reglementări;
– de înlăturare a paralelismelor în legislație;
– de curățare a fondului legislativ de acele acte normative devenite
desuete ș i trecerea acestora în fondul pasiv al legislației.
Regula fundamentală în domeniul abrogării este aceea că un act
normativ de putere inferioară nu poate abroga un act normativ de putere
superioară. Astfel, printr -o Hotărâre a guvernului nu pot fi abrogate ordonanțe
sau legi, ori dispoziții ale acestora.
b) AJUNGEREA LA TERMEN este considerată cea de -a
doua modalitate de ieșire din vigoare a normei juridice, care operează în mod
excepțional, în situația actelor normative temporare, edictate pentru o perioa dă
delimitată de timp, până la un anumit termen (o dată calendaristică precizată).
Este evident că ajungerea la termenul fixat sau încetarea stării de fapt care a
impus elaborarea normei juridice conduc la scoaterea din acțiune a normei
respective.
Decret ul Lege nr. 60/1990 cuprinde norme juridice cu termen:
referindu -se la pensionarea unor categorii de salariați cu reducerea vârstei, art.8
din acest act normativ precizează: „Prezentul Decret -Lege intră în vigoare la
data de l martie 1990 și se aplică pe o durată de 6 luni‖.
Un alt exemplu îl constituie legile bugetare , care se adoptă anual,
precum și cele privind salarizarea personalului disponibilizat în anumite condiții.

c) DESUETUDINEA este definită în DEX ca „ieșire din uz, a nu se
mai folosi, a nu mai fi obișnuit, a se perima‖. O normă juridică este căzută în
desuetudine, atunci când, deși ea este în vigoare nefiind abrogată și neajungând
la termen, nu se mai aplică datorită schimbării condițiilor social -economice și
politice care au impus inițial elab orarea ei.
Această modalitate de ieșire din vigoare a normei juridice este
caracteristică perioadelor de tranziție în viața unei societăți, a etapelor ce
marchează trecerea de la un anumit regim politic la altul, când dreptul nu are
răgazul de a inventaria totalitatea normelor juridice care, deși nu au fost expres
abrogate, nu mai corespund etapei noi, ele devenind perimate, învechite.
De exemplu, în legislația României din perioada 1990 -2000, există
încă acte normative căzute în desuetudine care nu au fost expres abrogate.
Legea nr. 18/1968 privind controlul averilor dobândite ilicit; Legea nr. 22/1969
privind regimul gestiunilor și gestionarilor.

Aspecte de drept internațional
Abrogarea tratatelor internaționale poate fi expresă sau tacită.
Abrogarea expr esă este rezultanta manifestării de voință a părților care
se pronunță pentru încetarea efectelor unui tratat.
În cazul tratatelor multilaterale (Pactul de la Varșovia, CAER,
NATO, Piața Comună Europeană, ASEAN, NAFTA, CEFTA etc.) statele care
sunt părți s unt libere să aleagă forma și procedura prin care se retrag ca părți din
astfel de tratate, dispozițiile normative fiind abrogate expres.
De regulă, majoritatea tratatelor internaționale cuprind dispoziții clare
cu privire la abrogarea acestora, precum și în ce privește termenul la care tratatul
încetează.
Abrogarea tacită a tratatelor se referă la cazurile în care se încheie
un nou tratat care cuprinde norme juridice noi, implicit vechiul tratat fiind
considerat abrogat.
Există și situații în care tratatel e cad în desuetudine, în sensul că deși
nu au fost abrogate expres sau tacit, continuă să fie în vigoare deși condițiile
politice care au stat la baza încheierii lor au dispărut.
Este cazul Tratatului Militar de la Varșovia și Tratatul CAER care au
fost se mnate de țările socialiste europene și URSS, tratate care, după anul 1990
nu au mai funcționat ca urmare a prăbușirii sistemului socialist și destrămării
URSS.

b) Acțiunea normelor juridice în spațiu și asupra persoanelor
Din punct de vedere al acțiunii n ormelor juridice în spațiu și asupra
persoanelor ne aflăm în prezența a două principii esențiale:
– principiul teritorialității normelor juridice, care consacră
faptul că norma juridică acționează asupra teritoriului statului respectiv;

– principiul personalității normelor juridice, care consacră faptul că
norma juridică acționează asupra cetățenilor statului respectiv și străinilor aflați
pe teritoriul acelui stat.
Constituția României stipulează în art. 17 faptul că: ,,cetățenii
români se bucură în str ăinătate de protecția statului român‖, iar în art. 19 alin. l
și 2 faptul că: „cetățeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din
România. Prin derogare de la această prevedere, cetățenii români pot fi
extrădați în baza convențiilor internaționale la c are România este parte, în
condițiile legii și pe bază de reciprocitate‖.
Principiul teritorialității normelor juridice este consacrat în Noul
Cod Penal (adoptat prin Legea nr. 286/2009) care, în art. 8 stipulează: „Legea
penală română se aplică infracțiu nilor săvârșite pe teritoriul României. Prin
teritoriul României se înțelege întinderea de pământ, marea teritorială și apele
cu solul, subsolul și spațiul aerian, curpinse între frontierele de stat‖. Sunt
incluse de asemenea navele sub pavilion românesc ș i aeronavele înmatriculate în
România.
Principiul teritorialității normelor juridice este definit în Codul
Penal Român, care în art.3 stipulează: „Legea penală se aplică infracțiunilor
săvârșite pe teritoriul României‖. Potrivit acestui principiu, legea pe nală se
aplică pe întreg teritoriul țării și tuturor infracțiunilor săvârșite pe acest
teritoriu, oricare ar fi calitatea făptuitorului: cetățean român sau străin,
persoană rară cetățenie, domiciliat în România sau în afara teritoriului ei.
Norma juridică penală definește și noțiunea de teritoriu (art. 142 și
143 din Codul Penal Român): în sensul legii penale prin teritoriu se înțelege
întinderea de pământ și apele cuprinse între frontiere, cu subsolul și spațiul
aerian precum și marea teritorială cu solul, subsolul și spațiul aerian al acesteia,
suprafața navelor și aeronavelor române.
Aplicarea legii penale în baza principiului teritorialității, cunoaște
anumite restrângeri, în sensul că ea nu se aplică cu privire la infracțiunile
săvârșite pe teritoriul României de persoane care se bucură de imunitate de
jurisdicție sau de personalul armatelor străine aflate în trecere sau staționate pe
teritoriul țării. Aceste excepții de la jurisdicția statului român nu prezintă o
încălcare, o lezare a suveranității, deo arece ele operează pretutindeni în lume și
sunt consecința unor convenții internaționale care prevăd concesii reciproce între
state.
Principiul personalității legii penale (art. 9 din Noul Cod Penal)
consacră faptul că „legea penală română se aplică infrac țiunilor săvârșite în afara
teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română,
dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detențiunea pe viață ori
închisoarea mai mare de 10 ani‖.
În cazul celorlalte categorii de infracțiuni , legea penală română se
aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean
român sau de o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca

infracțiune și de legea penală a țării unde a fost săvârșită ori dacă a fost com isă
într-un loc care nu este supus jurisdicției niciunui stat.
În conformitate cu dispozițiunile Noului Cod Civil (adoptat prin
Legea nr. 287/2009) „actele normative adoptate de autoritățile și de instituțiile
publice centrale se aplică pe întreg teritoriu l țării, afara de cazul în care se
prevede altfel. Actele normative adoptate, în condițiile legii, de autoritățile și
instituțiile administrației publice locale se aplică numai în raza lor de
competență teritorială.‖ (art. 7)
Extrateritorialitatea legii ci vile intervine în cazul raporturilor juridice cu
element de extraneitate, așa cum sunt specificate în Codul Civil (Cartea a VII -a).
Principiul personalității legii penale (art. 4 din Codul Penal)
consacră faptul că legea penală română se aplică și în cazul infracțiunilor
săvârșite în afara teritoriului țării, dacă făptuitorul este cetățean român sau
apatrid cu domiciliul în România.
Principiul realității legii penale (art.5 din Codul Penal) consacră
faptul că legea penală română se aplică infracțiunilor săv ârșite în afara
teritoriului țării, de cetățenii străini ori de apatrizi care nu domiciliază în
România, contra statului român sau contra vieții, integrității corporale ori
sănătății unui cetățean român. Practic, autorii infracțiunilor nu au nici o legătur ă
cu statul român.
Principiul realității legii penale (art. 10 din Noul Cod Penal)
consacră faptul că „legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara
teritoriului țării de către un cetățean străin sau o persoană rară cetățenie contra
statu lui român, contra unui cetățean român ori a unei persoane juridice române.
Punerea în mișcare a acțiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a
procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție
și numai dacă fapta face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul
căruia s -a comis‖.
Legea penală română nu se aplică infracțiunilor săvârșite de către
reprezentanții diplomatici ai statelor străine sau de către alte persoane care, în
conformitate cu tratatele internaționale, nu sunt supuse jurisdicției penale a
statului român.
Efectele în spațiu ale normelor juridice interne depind și de competența
teritorială a organului de stat care a elaborat actul normativ. Dacă organul
emitent este central, este clar faptul că norma elaborată de el are efect pe
întregul teritoriu al statului, iar dacă norma juridică este elaborată de autorități
ale administrației locale, atunci efectele ei se limitează la unitatea administrativ –
teritorială respectivă (județ, municipiu, oraș, comună).
Revenim la principiul teritorialității normei juridice vom preciza că
acesta nu este absolut, acest lucru consfințind excepția de extrateritorialitate care
privește persoanele (imunitatea diplomatică și regimul juridic al consulilor),
regimul jur idic al străinilor și apatrizilor, recunoașterea efectelor juridice ale unor
acte săvârșite în afara granițelor statului de origine.

Despre imunitatea diplomatică
Înființarea de misiuni diplomatice permanente se realizează prin
consimțământul statelor care stabilesc relații diplomatice între ele. Personalul
unei misiuni diplomatice se compune din personalul diplomatic, personalul
administrativ și personalul de serviciu. Personalul diplomatic beneficiază de
imunitate diplomatică care reprezintă ansamblul drepturilor și privilegiilor
acestora: inviolabilitatea persoanei, imunitate de jurisdicție, scutire de impozite
și taxe personale, de taxe vamale sau de alte prestații către statul acreditar. În
cazul în care personalul diplomatic săvârșește fapte incompatib ile cu statutul său
și lezează grav ordinea de drept, statul acreditar poate să -l declare persoană non –
grata, situație care atrage expulzarea celui în cauză.
Precizăm de asemenea și faptul că sediul misiunii sau reprezentanțele
diplomatice nu sunt supuse n ormelor juridice naționale, întregul regim juridic
privitor la relațiile diplomatice fiind reglementat de Convenția de la Viena
încheiată la 18 aprilie 1961, care stipulează, printre altele:
– împotriva agentului diplomatic nu pot fi luate măsuri de arestar e sau
reținere;
– documentele, corespondența, bunurile mobile, salariile diplomaților nu
pot fi reținute sau supuse unei executări silite ori unui sechestru;
– autoritățile statului acreditar trebuie să ia măsurile de protecție
necesare pentru apărarea agent ului diplomatic împotriva oricăror acte de
violență fizică sau morală;
– agentul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicție
administrativă și civilă (nu poate fi sancționat contravențional, nu poate depune
mărturie), dar această imunitate este limitat ă.
Membrii personalului administrativ și tehnic (aici se include personalul
de secretariat, cancelarie, administrație) împreună cu familiile lor se bucură de
toate privilegiile și imunitățile ce se atribuie personalului diplomatic, cu
singura excepție că n u li se recunoaște imunitatea de jurisdicție civilă și
administrativă pentru actele săvârșite în afara exercitării funcțiilor lor oficiale.
Membrilor personalului de serviciu al misiunii diplomatice li se recunoaște
imunitatea numai pentru actele săvârșite în exercitarea funcției, precum și
scutirea de taxe și impozite asupra salariilor.
Imunitățile diplomatice pot fi invocate din momentul în care
persoanele cărora le sunt conferite pătrund pe teritoriul statului acreditar (odată
cu depunerea scrisorilor de acreditare).
Imunitățile diplomatice încetează la momentul în care persoana
respectivă părăsește teritoriul statului acreditar.

Despre privilegiile și imunitățile consulare
Misiunile consulare sunt înființate în scopul ocrotirii intereselor
economice, juridice și culturale ale statului care le deschide, ale cetățenilor săi
aflați în țara unde se află deschisă și funcționează consulatul.

Misiunile consulare nu îndeplinesc atribuții la nivel guvernamental,
acestea urmând să stabilească relații și contacte c u autoritățile locale și cu
guvernul.
Funcționarii consulari, personalul de specialitate și auxiliar beneficiază
de un regim de imunități mai restrâns decât personalul misiunilor diplomatice
(ambasade).
Regimul misiunilor consulare este reglementat de Conv enția de la
Viena cu privire la relațiile consulare, adoptată la 24 aprilie 1963.
Clasele șefilor de oficii consulare sunt: consuli generali, consuli,
vice-consuli, agenți consulari, principala lor însărcinare fiind aceea de a
reprezenta și ocroti interese le statului și conaționalilor lor, de a coopera cu statul
acreditar.
Imunitățile personale ale funcționarilor consulari se referă la:
inviolabilitatea persoanei, imunitatea de jurisdicție (este limitată față de a
agenților diplomatici în sensul că sunt jus tițiabili în fața instanțelor civile și
penale ale statului acreditar; pot fi arestați și judecați pentru activități subversive
sau de spionaj), imunități fiscale, vamale.

Despre regimul juridic al străinilor
Noțiunea de străin desemnează persoana fizică determinată care, aflată
pe teritoriul unui stat, are cetățenia altui stat sau este apatrid (lipsit de cetățenie).
Precizări:
a) orice persoană fizică aflată pe teritoriul unui stat străin, este supusă
regimului instituit în țara respectivă cu privire la străini, dar, în același timp, ea
menține legăturile cu statul al cărei cetățean este;
b) în majoritatea statelor există trei forme de reglementare a regimului
străinilor: regimul național, regimul special și regimul derivat din clauza
națiunii celei mai favorizate.
Regimul național recunoaște străinilor aceleași drepturi de care se
bucură cetățenii statului pe teritoriul cărora se află străinii, respectiv: drepturi
sociale, economice, civile și culturale. Nu li se recunosc drepturi politice (nu pot
alege, nu pot fi aleși și nu pot ocupa funcții publice).
Regimul specia l acordă străinilor unele drepturi ce sunt nominalizate
în acorduri internaționale sau în legislațiile naționale.
Regimul derivat din clauza națiunii celei mai favorizate este
consacrat în acorduri bilaterale, în baza cărora un stat acordă străinilor un
tratament la fel de avantajos ca acela conferit cetățenilor unui stat terț considerat
ca favorizat. Aceasta este o clauză contractuală, ea neputând exista în lipsa
convenției dintre părți. Pot face obiectul clauzei domeniile exportului,
importului, tarifelor vamale, regimul persoanelor fizice și juridice, regimul
misiunilor diplomatice și consulare, drepturi de creație intelectuală etc.
Constituția României stipulează în art. 18 alin. 1 : „cetățe nii străini
și apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecția generală a

persoanelor și averilor, garantată de Constituție și alte legi‖, iar în art. 19: pe
timpul șederii în România străinii sunt obligați să respecte legislația română, în
care sens ei nu pot organiza sau înființa pe teritoriul României partide politice
sau alte organizații sau grupări similare acestora și nu pot face parte din acestea;
nu pot ocupa funcții și demnități publice, civile sau militare; nu pot iniția,
organiza sau pa rticipa la manifestații ori întruniri care aduc atingere ordinii
publice sau siguranței naționale.
– dreptul de ședere în România poate fi limitat sau întrerupt
străinului care a desfășurat, desfășoară sau există indicii temeinice că
intenționează să desfășo are activități de natură să pună în pericol siguranța
națională, ordinea publică, drepturile și libertățile cetățenilor;
– împotriva străinului care a săvârșit o infracțiune poate fi
dispusă măsura expulzării, în condițiile prevăzute de legislația penală română;
– cetățenii străini și apatrizii pot fi extrădați din România numai în
baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate. alin. 3:
„cetățenii străini și apatrizii pot fi extrădați numai în baza unei convenții
internaționale sau în condiții de reciprocitate‖.
În România, regimul juridic al străinilor este reglementat de
Ordonanța de urgență nr. 194/2002, modificată și completată prin Legea nr. 482
din 10 noiembrie 2004, care prevăd următoarele:
– prin străin se înțelege persoana fără c etățenie română;
– străinii se bucură, în România, de protecția generală a persoanei și
a averii, precum și de drepturile prevăzute în tratatele internaționale la care
România este parte.

7. Precizări în legătură cu normele juridice din unele ramuri de
drept
A. Despre norma juridică de drept civil
– norma juridică civilă se aplică, sub cele trei aspecte: timp, spațiu,
persoană, atât timp cât este în vigoare;
– intrarea în vigoare a normei juridice civile are loc la data precizată
în cuprinsul legii, fie la 3 zi le de la data publicării ei în Monitorul Oficial al
României;
– ieșirea din vigoare a normei juridice civile se realizează prin
abrogarea ei care poate fi expresă ori implicită. Desuetudinea nu este acceptată
ca modalitate de ieșire din vigoare a normei juri dice civile;
– principiul neretroactivității normei juridice civile este regula
juridică care consacră faptul că o normă civilă se aplică numai situațiilor ce
apar în practică după intrarea ei în vigoare (legea civilă dispune numai pentru
viitor);
– imobi lele sunt supuse legilor țării pe teritoriul căreia se află acestea
(lex rei sitae);
– starea civilă și capacitatea civilă ale persoanei fizice sunt supuse

cetățeniei (lex personalis est lex patriae);
– forma actului juridic este cârmuită de legea locului unde actul se
încheie (locus regit actum).
B. Despre norma juridică de drept administrativ
– are o structură trihotomică, în care ipoteza este, de obicei, foarte
dezvoltată, iar dispoziția se prezintă, în cele mai multe cazuri, sub formă
imperativă;
– ipoteza nor mei juridice prevede împrejurările, condițiile în care se
aplică și subiectele la care se referă dispoziția. Ipoteza mai cuprinde: definiții,
principii, scopul activității unui organ al statului, înțelesul unor termeni, pe
baza acestora putând fi înțelese mai bine prevederile expuse în normă;
– dispoziția este, în general, categorică, imperativă, deoarece relațiile
sociale care fac obiectul reglementării dreptului administrativ se desfășoară în
procesul de realizare a puterii. Astfel, principalele norme de d rept
administrativ conțin dispoziții cu caracter imperativ prin care obligă subiectele
să aibă o anumită conduită și să execute o prestație prescrisă. De exemplu, în
cuprinsul art.17 din Legea cetățeniei române (Legea nr. 21/1991 se
stipulează „ autorități le publice, care dețin date sau informații din care
rezultă că solicitantul nu întrunește condițiile legale pentru acordarea
cetățeniei, sunt obligate să le comunice comisiei”.
O importantă categorie de norme juridice de drept administrativ
conțin dispoziț ii prohibitive (norme cu caracter contravențional, de constrângere
administrativă).
– Sancțiunea normei de drept administrativ poate fi:
determinată, relativ – determinată, alternativă, cumulativă.

CURSUL 9
IZVOARELE DREPTUL UI

1. Noțiunea de izvor de drept
În definirea conceptului de izvor de drept Giorgio Del Vecchio
consideră necesară, mai întâi, lămurirea conceptului de drept pozitiv (sau în
vigoare)284: când spunem „ pozitiv ‖ nu adăugăm cu sens pleonastic la
substantivul „d rept‖; vrem doar să subliniem că nu tot dreptul este în mod
necesar pozitiv.
O propoziție juridică rămâne logic aceeași înainte de a deveni pozitivă
și chiar după ce a încetat să fie ca atare: de exemplu un proiect de lege nu
constituie încă drept pozitiv, dar are, cu toate acestea forma dreptului sau a
juridicității; la fel, o lege are și păstrează caracterul logic al dreptului, chiar dacă
după un timp a fost abrogată și deci pierde caracterul pozitiv285.
Ori de câte ori o propoziție determină în chip ideal între persoane un
raport, prin care una poate pretinde de la cealaltă ceva la care aceasta e obligată,
o astfel de propoziție aparține în mod logic domeniului dreptului. Ea va putea
sau nu să dobândească o recunoaștere pozitivă și, prin urmare, va putea în ceta de
a o avea, după cum este soarta tuturor sistemelor juridice supuse fluxului
istoriei; pozitivitatea sa nu depinde de acest fapt trecător și relativ accidental, ci
de esența sa logică286.
Putem recunoaște natura juridică a unei propoziții, chiar fără a ști dacă
a fost vreodată aplicată în realitate. Spre exemplu, în vestigiile unei civilizații
îndepărtate, identificând un text care exprimă putința de pretinde ceva de la alții,
putem și trebuie să -i recunoaștem înțelesul juridic, fără a -l confunda cu
maximele morale, religioase, etc.287.
Față de cele prezentate, profesorul Del Vecchio înțelege prin drept
pozitiv acel sistem de norme juridice care dă formă și reglementează efectiv
viața unui popor într -un anumit moment istoric . Dreptul pozitiv îl compun deci
acele norme juridice care sunt efectiv impuse și efectiv intrate în vigoare; față de
acest caracter, adică de noțiunea pozitivității, valoarea intrinsecă a sistemului
este indiferentă. De aceea, o normă juridică poate să fie injustă, contrară
aspirațiilor celor mai înalte ale conștiinței, idealului justiției sau, folosindu -ne de
expresia clasică, dreptului natural , fără ca prin aceasta să înceteze a fi juridică și
pozitivă. Pentru a fi pozitivă se cere numai să existe o voință socială
preponderentă, adică o forță istorică suficientă, capabilă să o impună și să o
afirme, încât să fie observată288.
Autorul distinge net diversele cercetări: cea care are ca scop să
determine idealul dreptului, de cea care privește caracterul său pozitiv.

284 Vecchio, G., del., [5], p.225.
285 Idem.
286 Idem.
287 Idem.
288 Idem, p.226.

Fiecare popor are în mod necesar un drept pozitiv propriu, care
corespunde voinței sale preponderente. Modurile concrete de manifestare ale
acestei voințe sociale predominante se numesc izvoarele dreptului289 .
Noțiunea de izvor al dreptului are însă și sensul general de sursă; în
această accepție, ne referim atât la dreptul pozitiv, cel ce se aplică la un moment
dat într -un tip de societate, cât și la modul concret în care se ajunge ca o anumită
regulă să facă parte din domeniul normativului. Distingem astfel izvoare în sens
materia l ale dreptului și izvoare în sens formal ale dreptului.
Din categoria izvoarelor dreptului distingem izvoarele scrise de
izvoarele nescrise, izvoarele oficiale de izvoarele neoficiale, izvoarele directe
de izvoarele indirecte ; astfel, obiceiul este un iz vor nescris, comparativ cu actul
normativ care se prezintă totdeauna sub formă scrisă; obiceiul și doctrina sunt
considerate surse neoficiale, spre deosebire de lege sau jurisprudență, care sunt
surse oficiale; actul normativ sau contractul normativ sunt considerate izvoare
directe, pe când obiceiul sau normele elaborate de organizații nestatale sunt
izvoare mediate (indirecte), ele trebuind să fie „validate‖ de o autoritate statală
pentru a deveni izvoare de drept290.
Legea și cutuma sunt izvoare creatoare , pe când jurisprudența și
doctrina, necreând norma noi ci doar interpretând pe cele existente, nu au
caracter normativ, ci doar interpretativ .

2. Izvoare de drept în sens formal
Această categorie desemnează complexul condițiilor vieții materiale
care ti nd să constituie normă juridică o anumită voință socială .
Fiecare conviețuire comunitară concretă este relevantă printr -o
mentalitate, un anumit fel de a vedea și înțelege lumea, un mod propriu de a recepta
conduitele, faptele și relațiile sociale, la care dreptul pozitiv al acelei comunități
trebuie să răspundă291.
În acest sens, izvoarele materiale sunt acele elemente ce d etermină
conținutul normativ concret al dreptului pozitiv, exprimă nevoile reale ale unei
comunități organizate și asigură corelarea r eglementărilor juridice cu ritmul
transformărilor sociale292.
Între sursele materiale ale dreptului putem menționa politica; este cert
că politica este un factor dinamizator al societății, dar, chiar dacă ea este cea
care impune normarea juridică la un moment d at, este la fel de adevărat că
factorul politic nu poate acționa izolat de condițiile vieții materiale.
La fel, conștiința juridică este un dat, o acumulare la nivel social; ea
reprezintă generalizarea, abstracția reziduală din toate cazurile individuale d e
relații juridice care se supun aprecierii noastre293. Ea are două părți: o parte de

289 Vecchio, G., del., [5], p. 226;
290 Popa, N., [1], p.148;
291 Mihai, G., [19], p. 123;
292 Idem, p. 121.
293 Djuvara, M., [11], p.259.

fapt – constatarea și ac umularea situațiilor fizice sau psihologice și o parte
rațională – de apreciere, care tinde, în relație cu situația de fapt, la ceea ce
numim idealu l de justiție al unei epoci.

3. Izvoare de drept în sens formal
În expresia profesorului Mircea Djuvara, izvoarele formale reprezintă
„injoncțiune294 la adresa interpretului spre a -i determ ina printr -o regulă de
drept, care i se aduce astfel la cunoștință, ju decata lui în fiecare caz individual ‖.
În societățile primitive, amorfe și neorganizate nici cut umele nu erau
încă formate; judecătorul aprecia liber, de la caz la caz după chibzuința și
credința sa. Timpul a acumulat însă precedente care au rămas în menta litatea
unei comunități și care s -au impus cu autoritate normativă .
Judecătorul modern se referă la un tipar de conduită exi stent înainte ca
el să aprecieze și să compare o situație de fapt d edusă judecății lui. Acest tipar
de conduită construit de o socie tate și consacrat de timp este forma concretă sub
care se exprimă un izvor de drept, este izvorul formal al dreptului ; este, practic,
mijlocul prin care se exprimă o regulă de drept pozitiv.
Dacă izvoarele materiale sunt cele ce determină apariția normei d e
drept pozitiv, cele formale reprezintă modalitatea de exprimare a celor dintâi,
forma lor determinată. Astfel, dacă un obicei juridic, o cutumă, este rezultatul
acumulărilor în timp al unei practici îndelungate, cutuma însăși reprezintă
forma, adică modu l concret în care s ocietatea a păstrat regula respectivă.
Există izvoare scrise și nescrise , oficiale și neoficiale , izvoare directe
și izvoare indirecte; obiceiul este un izvor nescris, spre deosebire de lege care se
prezintă întotdeauna în formă scr isă.
Izvoarele formale ale dreptului, impuse de evoluția de până acum a
fenomenului juridic sunt: obiceiul juridic, practica jud ecătorească și precedentul
judiciar, doctrina, contractul normativ și actul normativ295.
3.1 Obiceiul juridic (cutuma)
Un fapt original și originar în acest timp în drept îl repr ezintă cutuma,
consuetudinea296; este modul originar de manifestare a voinței sociale și este
original prin aceea că regulile nu sunt impuse în mod expres, dar de fapt sunt
respectate aproape din instinct.
Înseamnă repetarea constantă a unor acte, însoțite de un sens , fie
chiar obscur, dar adânc și puternic, de obligativitate297. Condiția ei esențială este
repetabilitatea , sprijinită pe conving erea că este absolut obligatorie, încât alții
pot să o ceară și nu d epinde deci numai de voința subiectivă.

294 Florin Marcu, Constantin Manea: Dicționar de neologisme . Ediția a III -a, Ed. Academiei, București, 1978, p.
573, cf. cu care, prin injoncțiune se înțelege presiune, intervenția puternică făcută asupra cuiv a, ordin precis,
formal; injonctiv – poruncitor.
295 Popa, N., [1], p.166.
296 Din l. lat.: consuetudino , – inis, – obicei, obișnuință; legături strânse.
297 Vecchio, G., del, [5], p. 226;

În esența sa, pentru o comunitate, ea reprezintă utilitatea
conștientizată ; individul nu concepe posibilitatea de a se îndepă rta de la
practicile tradiționale: ceea ce totdeauna s -a făcut, se identifică în mintea lui cu
ceea ce trebuie să se facă.
Are natura unei practici imemoriale bazată pe precedent,
necontestabilă , socotită ca dreaptă ; ea corespunde unui fapt nat ural în societate,
nevoii de securitate, de egalitate de tratament și deci de justiție298.
Valorizând constatările lu i Morgan, Fr.Engels a examinat forma
clasică a comunității gentilice, referindu -se la ginta ir ocheză a Tribului Seneca,
respectiv familia punalua, la care c omunitatea se baza pe legătura de sânge;
ajunge la concluzia că în legăturile de sânge ale ginții ma triarhale își are
originea răzbunarea sângelui recunoscută de către irochezi: dacă un străin de
gintă ucidea un membru al ginții, întreaga gintă a celui ucis era d atoare să
răzbune sângele vărsat299.
Forma tipică a cutumei este cea a unei reguli nescrise, da r unanim
recunoscută și respectată prin simplul fapt al invocării sale. Pe cale de repetiție
s-a ajuns la convingerea că regula re spectivă este utilă și necesar a fi urmată în
viața de toate zilele.
Mecanismul trecerii unui obicei din sistemul general al n ormelor
sociale în sistemul izvoarelor dreptului este marcat de două momente
importante300:
a) fie că, statul, prin organele sale legislative, sancți onează
(recunoaște) un obicei și -l încorporează într -o normă of icială;
b) fie că, obiceiul este invocat de pă rți, ca normă de conduită, în fața
unei instanțe de judecată și aceasta îl validează ca regulă juridică.
În plan istoric, obiceiul juridic sau dreptul cutumiar (obi șnuielnic) a
alcătuit prima formă a dreptului pozitiv, un fel de drept rudimentar301.
În sinte ză, pentru a putea fi considerată cutumă, o normă trebuie să
îndeplinească anumite condiții302:
a) Uzajul : o practică socială constantă și uniformă, r ezultând dintr -o
repetiție de durată; un simplu precedent este o atitudine izolată, cutuma – una
multiplicată; să existe o anumită consistență în conștiința colectivă. Condiția
uzajului mai pres upune constanță și claritate . Pentru a fi considerat normă
cutumiară, precedentul trebuie să se repete într -un sens clar , nesuscept ibil de
mai multe interpretări, nediscutab il.
b) Convingerea juridică : este elementul psihologic; aceasta diferențiază
cutuma de simplul uzaj de fapt. De exemplu, obiceiul bacșișului nu este cutumă,
pentru că, deși îl urmăm, nu ne considerăm obligați din punct de vedere juridic să

298 Djuvara, M., [11], p.265;
299 Friedrich Engels, Originea familiei, a pro prietății private și a statului , Editura Politică, București, 1961, pp.
86–88.
300 Popa, N., [1], p. 166;
301 Idem.
302 Ibidem, pp.126 –127;

facem acest l ucru. În schimb, așezarea arborilor la o anumită distanță de hotar este
cutumă pentru că are și aspectul material și cel psihologic303.
Într-una din capodoperele literaturii universale, M. Sad oveanu aduce
un omagiu virtuții consuetudinare a poporului r omân: acolo unde autoritatea
abilitată nu răspunde, se impune cu forța punitivă venită din ancestral, la
interferența dintre real și mistic, valoarea normativă a unui simbol – Crucea
Talienilor304.
Reluând teza hegeliană după care dreptul, deși decurge din concept,
totuși nu trece în existență decât pentru că răspunde treb uințelor, menționăm
situațiile de preluare a normei consuetudinare în forma l egii scrise. Când o cutumă
ajunge a fi legiferată, nu se exprimă altceva decât necesitatea prelungirii existenței
ei prin for ța de susținere a statului305. Practic, trecerea cutumei în formă scrisă
reprezintă începutul falimentului normei cutumiare.
Când subiectului guvernării îi este necesar ca o normă cutum iară,
cvasidesuetă să ultraactiveze, – o sancționează și îi dă putere de lege, dar în acel
moment, baza ei obiectivă, ca utilitate socială, se apropie de limita inexistenței. Va
ultraactiva printr -un act de subie ctivitate al legiuitorului, dar aceasta nu vine în
contradicție cu teza conform căreia dreptul pozitiv e la origine c onsuetudinar306.
În țara noastră poziția dreptului obișnuielnic a fost dom inantă până la
începutul secolului al XIX -lea sub forma lui jus valachorum, ceea ce însemna
legea țării sau obiceiul pământ ului. Codurile Calimachi și Caragea făceau
referire expresă l a dreptul cutum iar307.
La apariția Codului civil din 1864, rolul obiceiului se re strânge, codul
făcând expres trimitere la anumite obiceiuri. Exemple:
 Art. 970 C.civ: ― Convențiile trebuiesc executate cu bună -credință.
Ele obligă nu numai la ce este expres în trânsele, dar la toate urmările, ce
echitatea, obiceiul sau l egea dă obligației după natura sa ‖.
 Art. 1443 C.civ.‖ Cumpărătorul ce voiește să facă întrebuințare de
facultatea rezervată prin contractul de locaț iune de a da concediu (n.n. –
denunțare), trebui e să vestească mai întâi pe locatar. Chiriașul va fi vestit mai
înainte cu timpul cerut de obiceiul l ocului ‖.
În dreptul penal rolul obiceiului este exclus, aici funcți onând
principiul legalității pedepsei (nulla poena sine lege) și cel al legalității
incriminării (nullum crimen sine lege); aceasta pr esupune, întotdeauna, ca izvor
al dreptului penal, legea scrisă308.
În Dreptul internațional public, cutuma este un izvor principal de drept
(alături de tratat). Cutuma internațională este o exprimare tacită a
consimțământului statelor cu privire la recunoașterea unei reguli determinate, ca

303 Idem, p. 127;
304 Mihail Sadoveanu, Baltagul .
305 Popa, N., [1], p. 166;
306 Vecchio, G., del, [5], p. 277;
307 Art.13 al Codul ui Calimachi prevedea: ―dacă în acest cod nu s -ar afla o lege potrivită la pricina înfățișată,
atunci se cuvine a se urma pământescului obiceiu, carele, în curgerea de mulți ani de obște păzindu -se și între
judecători cercetându -se, s-au întărit și cu chip ul acesta au dobândit putere legiuită‖ (Popa, N., [1], p. 204).
308 Popa, N., [1], p. 170;

normă de conduită obligatorie în relațiile dintre ele309. Statutul Curții
Internaționale de Justiție menționează expres cutuma, ca „dovadă a unei practici
generale, acceptată ca drept‖.
3.2 Doctrina
Doctrina cuprinde analizele, investigațiile, interpretările pe care
oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic; ea este știința juridică; în
general, rolul științei este teoretic explicativ, interpretările științifice făcute
materialului normativ ajutând pe legiuitor sau pe judecător în procesul de
creare, respectiv de aplicare a dreptului310.
Este necesar să deosebim mai întâi opera pur teoretică sau științifică a
juriștilor, de funcția judiciară pe care aceștia sunt chemați s ă o îndeplinească.
Doctrina reprezintă totalitatea părerilor juriștilor exprimate oral sau
în scris în operele lor . Ea se compune din lucrări de n ivel universitar, tratate,
cursuri în care se exprimă puncte de v edere științifice, opiniile autorilor lor
despre dreptul pozitiv.
Hans Kelsen311 distinge între o teorie a dreptului statică și una dinamică.
Prima are ca obiect dreptul ca sistem de norme valabile, dreptul în stare statică, cea
de a doua – procesul de drept prin care este produs și aplicat dreptul, dr eptul în
mișcare, căci, cum relevă autorul, este o particularitate deosebit de importantă a
dreptului că își reglează propria producere și aplicare.
În sinteză, doctrina este știința juridică; ea are rol auxiliar, atât în privința
legiuitorului, cât și cu privire la subiectul aplicării l egii.
Articolele, notele, comentariile formulate în tratate, repe rtorii,
monografii juridice, reviste de specialitate, au forma unor confruntări de opinii
și oferă soluții unor probleme de aplicare a legii, de completare sau de
amendare. Ele pot consta în poziții critice sau aprobative față de un fapt concret,
de o încadrare, sau de o calificare juridică. La fel, ele pot fi un reproș adus
legiuit orului sau celui ce procedează la aplicarea legii; se pot concretiza în
propuneri de lege ferenda, de m odificare, de completare ori de abrogare a unor
norme.
Doctrina constituie modalitatea concretă a libertății de e xprimare în
drept. Prin mijloace specifice (analize, sinteze, ficț iuni) ea este în măsură să
evidențieze elementele obiec tive, dar mai ales pe cele su biective în drept.
În raport cu norma de drept pozitiv, atitudinea doctrinei se poate limita
la critică; această critică poate avea însă rol dinam izator, din două puncte de
vedere:
– poate contribui, prin raționalizare, la core ctarea unor practici eronate
sau la uniformizarea celor pozitive sau

309 Geamănu, G., Drept internațional public, Vol.I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983, vol. I, p.
29;
310 Popa, N., [1], p. 155;
311 Kelsen, H., [137], p. 96;

– poate prefigura o legislație mai bună, care să core spundă în mai mare
măsură nevoilor prezentului.
Este, spre exemplu, meritoriu rolul doctrinei juridice de factor
dinamizator al armoni zării legislației României cu cea a Uniunii Europene în
procesul de integrare.
În decursul timpului, doctrina a avut un rol diferit. În dre ptul roman,
într-o anumită perioadă, doctrina a avut valoarea unei surse formale a dreptului.
Astfel, în timpul împăr atului Augustus, jurisconsulții desemnați de împărat,
puteau da consu ltații juridice judecătorilor, care nu erau magistrați de profesie,
ci cetățeni aleși de părți pentru a judeca o cauză. Aceste consultații erau
obligatorii pentru rezolvarea cauzei respec tive și în acest mod doctrina căpăta o
valoare obligatorie, dar numai în cauza dedusă judecății312.
În epoca medie, în fața obscurității și nesiguranței drept ului cutumiar,
judecătorii căutau soluții în comentariile din oper ele științifice, punându -se mare
preț pe consensul savanților.
În actualitate, doctrina nu este o sursă formală a dreptului; e ste însă o
autoritate și prin aceasta își justifică dreptul de sursă mat erială. Ea influențează
procedeul de creare a dreptului, iar în pract ică, judecătorii și pro curorii sunt
influențați în deciziile lor de opini ile argumentate în doctrină. De altfel, ca
specific al perioadelor de tranziție cu instabilitate legislativă și căutări în
domeniul orientării noii legislații, doctrina își exercită un rol influent, atât în
faza de adoptare a legii cât și în cea de aplicare a sa.
Au fost însă epoci și timpuri când părerile jurisconsulților au fost
considerate în mod direct ca izvor formal de drept pozitiv și au fost astfel
consacrate de autoritatea de stat, întocmai cum ea c onsacră astăzi textul unei
legi; în special la romani, la un moment dat, doctrina a devenit izvor formal de
drept313; aceasta era consecința faptului că sarcina judecătorului evoluase de la
examinarea îndeplinirii condițiilor de formă (verificare anumitor so lemnități
cerute de legea romană), la cercetarea intenției părților, care impunea
judecătorului un studiu special. Din această necesitate Împăratul Hadrian a
conferit numai unor jurisconsulți jus publicae respondendi (privilegiul de a
răspunde), cu preciz area că, în condiții de unanimitate a acestora, judecătorul nu
putea statua în sens contrar314. Spre sfârșitul imperiului se formase uzanța de a
se rezolva chestiunile de drept, citându -se părerile vechilor jurisconsulți, fără a
se mai recurge la textul leg ii.
Din faptul că, indirect, în aceste modalități se legifera într -o formă sui
generis s-au iscat divergențe care au durat până la apariția lui corpus iuris civilis
al lui Justinian.
La noi, părerile jurisconsulților, ale autorilor de lucrări cu conținut
științific în domeniul dreptului sunt simple consultații; ele nu sunt obligatorii,

312 I. Dogaru ș.a., op.cit. p.146
313 Djuvara, M., [11], p. 322;
314 Djuvara, M., [11], p. 322;

dar fie că sunt inserate în lucrări generale, fie că se referă la analiza unor cazuri
concrete, ele au deseori o influență considerabilă asupra evoluției dreptului; în
acest caz, nu pot fi numite izvoare de drept pozitiv în sensul tehnic al cuvântului.
Doctrina, ca și legea, ca și cutuma, nu creează direct dreptul pozitiv;
ea nu transformă dreptul pozitiv decât prin intermediul jurisprudenței, luând
acest din urmă cuvânt în înțelesul cel mai larg.
Pentru a fi luată în considerare ca utilă, unei doctrine i se cere să se
întemeieze, înainte de toate, pe situații de fapt din care să facă un tot sistematic,
armonizând din punct de vedere logic toate observațiile făcute și evide nțiind
toate posibilitățile logice din fiecare enunț.
Calea de urmat în aceste situații începe de la aprecierile vădite și de la
cele latente individuale pentru ca apoi, prin deducții și inducții, să fie decelate,
din reguli astfel stabilite, toate posibil itățile lor logice, confruntându -le mereu cu
realitatea relațiilor juridice individuale.
Analizând pe larg rolul doctrinei ca factor de influență în evoluția
dreptului, profesorul Djuvara a subliniat rolul punerii în evidență a
confruntărilor de opinii în lumea dreptului, al examinării incidenței principiilor
generale, dar mai ales importanța construcțiilor juridice315 cu rol de examinare a
înțelesurilor și nuanțelor pentru a le armoniza.
În opinia profesorului. construcțiile juridice au un evident avantaj: ele
reprezintă elaborarea științifică a dreptului, în raport cu o cunoștință empirică;
ele fac din cercetător un om de știință, spre deosebire de practicianul care aplică
dreptul la speța din viața de toate zilele, fără să le facă să se armonizeze între
ele; în această idee, construcțiile juridice au și o semnificație estetică, orice
concepție științifică largă dă o satisfacție specială spiritului aceluia care o
înțelege, prin armonia cu care leagă toate elementele disparate ale unei științe; îi
dă o înfăț ișare specială, care o fac capacitantă, atractivă și în final – de luat în
considerare în procesul elaborării, respectiv în cel al aplicării dreptului.
În afară de opera de analiză, doctrina lucrează și cu ficțiuni , punând în
locul unor realități altele in existente; un exemplu de ficțiune este cea prin care
legislația noastră civilă declară incapabilă o persoană în mod permanent.; deși
poate au fost intervale de timp când respectivul a fost capabil, deci a avut
momente de luciditate (așa numitele perioade intercritice), totuși printr -o
ficțiune, interzisul este socotit în mod permanent incapabil. Tot astfel copilul
conceput este socotit în unele privințe ca deja născut ( infans conceptus pro nato
habetur ).
De multe ori, ficțiunea se apropie de analogie și de asimilare , dar are
și un domeniu propriu. Analogia, pornind de la înțelesul legii, se înalță la
principiul general pe carte -l implică, spre a -l putea aplica unei ipoteze pe care
legea nu a prevăzut -o. Interpretarea extensivă, din contră, extinde aplicați a

315 idem p. 326 și urm.;

textului legii, conform spiritului ei, la toate cazurile la care legiuitorul s -a putut
gândi.
3.3 Practica judiciară și precedentul judiciar.
Practica judecătorească se mai numește și jurisprudență și este dată de
totalitatea hotărârilor judecătorești pr onunțate de instanțele de toate gradele.
Fac parte din jurisprudență și hotărârile pronunțate de judecătorii,
tribunale sau curți de apel; de asemenea, cele pronunțate de Înalta Curte de
Casație și Justiție sau de Curtea Constituțională a României.
Practic , jurisprudența exprimă modul în care a fost interpretată legea
la cazuri concrete. Hotărârea judecătorului este guvernată de două principii:
a. el se pronunță întotdeauna în cauza pe care o judecă și nu are
dreptul să stabilească dispoziții generale în af ara speței particulare care este
dedusă în fața sa (art. 4 din Codul civil);
b. un judecător, potrivit cu regulile de organizare judecătorească din
țara noastră nu este, în general, legat de hotărârea într -o cauză similară,
pronunțată de un alt judecător ( nici chiar de hotărârile sale anterioare)316.
Rezultă din cele prezentate că, de principiu, în sistemul de drept
românesc actual, jurisprudența nu este izvor de drept, adică o hotărâre
pronunțată de un judecător într -o cauză similară nu se poate impune ca
obligatoriu mod de soluționare, unui judecător investit cu o speță identică sau
similară.
Problema esențială a rolului jurisprudenței în drept este cea a
contradicției dintre caracterul general al reglementării și cel special al aplicării
dreptului și se în temeiază pe faptul că realitatea socială este și va fi întotdeauna
cu mult mai complexă decât cadrul în care a fost, este și va fi imaginată prin
reglementare .
Din acest considerent, respectiv că puterea judecătorească nu are
prerogativa legală să judece c u putere obligatorie decât fiecare speță în parte,
conform principiului constituțional al separației puterilor, derivă în mod necesar
nevoia interpretării , adică a încercării de a subsuma cazul dat unei norme
generale preexistente .
În dreptul privat instan țele interpretează curent legea, interpretarea
fiind întotdeauna o alterare317, cu precizarea că uneori această alterare poate fi
neînsemnată, iar în alte cazuri ea poate apare ca violentă.
În oricare din cele două modalități anterioare, se constată deosebi rea
între modul în care judecătorii aplică legea și modul cum ea a fost concepută și
formulată de legiuitor; judecătorul are în vedere necontenit aplicarea unei legi la
nevoile practice, adică executarea ei; îndeletnicindu -se direct cu cazuri concrete,
el este mult mai aproape de aplicare decât legiuitorul și astfel e mai aproape de
nevoile zilnice concrete.

316 Popa, N., [1], p. 157;
317 Djuvara, M., [11], p. 330;

În acest înțeles, în sens larg, jurisprudența cuprinde, nu ceea ce s -a
recunoscut ca drept la un moment dat de către legiuitor, ci ceea ce s -a aplica t,
adică, ceea ce s -a executat pe baza acestei recunoașteri318. Interpretarea este
astfel operațiunea prin care se stabilește o legătură logică între dreptul astfel
conceput și realizarea lui, încercându -se să se deducă aceasta din urmă din cel
dintâi. Din a ceastă examinare se precizează astfel ce este în realitate
jurisprudența și se arată în ce constă interpretarea319.
Ideea că judecătorul poate interpreta legea este o idee relativ recentă.
Nu poate interpreta legea decât cel care a adoptat -o; aplicația respe ctivei idei s -a
făcut pe timpul Revoluției Franceze. În prezent se socotește însă că judecătorul
este în mod normal acela care, nu numai că poate, dar trebuie să interpreteze
legea aplicând -o în orice caz i s -ar prezenta, dar o poate face numai pentru cazu l
dat și nu pe cale reglementară.
Precedentul judiciar
Precedent, în sens larg, poate fi considerată orice hotărâre
judecătorească anterioară, pronunțată definitiv într -o cauză asemănătoare sub
aspectul elementelor esențiale celei deduse judecății.
Preced entul judiciar însă este un element esențial care ține de
funcționarea unui sistem de drept, potrivit căruia o hotărâre judecătorească
definitivă are puterea de a se impune într -un caz dedus judecății, asemănător sub
aspectul particularităților sale esenț iale. Respectiva hotărâre va trebui aplicată de
către judecător ex oficii , iar în cazul în care este invocată de către parte, se va
examina cu preeminență pretabilitatea sa la cazul dat, cu consecința incidenței
ispo facto.
Precedentul judiciar este așada r autoritatea pe care o poate avea o
decizie judiciară față de cauzele analoge aflate în curs de soluționare.
O astfel de situație nu este însă acceptată de către sistemul dreptului
romano -germanic și, implicit, nici de dreptul românesc.
Un drept al prece dentelor este însă cel anglo -saxon, cu diferențe
specifice pentru dreptul Regatului Unit, cât și pentru dreptul Statelor Unite ale
Americii, respectiv al statelor care au adoptat fiecare din cele două sisteme de
drept.
Există însă două situații care sublin iază importanța precedentului
judiciar și în sistemul juridic românesc:
a. În materie penală, civilă, comercială, cât și în materia
contenciosului administrativ legea română prevede instituția recursului în
interesul legii, menționat de prevederile art.329 din Codul de procedură civilă și
de cele ale art.414 ind.2 din Codul de procedură penală.
Rațiunea acestei instituții este aceea de aplicare unitară a legii prin
uniformizarea jurisprudențelor.

318 Idem, p. 333;
319 Ibidem;

Astfel, conform art. 4142 din Codul de procedură penală, p rocurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiției, direct, sau
ministrul justiției, prin intermediul procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și colegiile de conducere ale
curților de apel și ale parchetelor de pe lângă acestea, au obligația, pentru a
asigura interpretarea și aplicarea unitară a legilor penale și de procedură penală
pe întreg teritoriul țării, să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se
pronunțe asup ra chestiunilor de drept care au primit o soluționare diferită din
partea instanțelor judecătorești.
Cererile de recurs în interesul legii se soluționează de Secțiile unite ale
Înaltei Curți de Casație și Justiție, care se pronunță prin decizie. Deciziile se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, precum și pe pagina de
internet a Înaltei Curți de Casație și Justiție; acestea se aduc la cunoștință
instanțelor și de Ministerul justiției.
Soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efec t asupra
hotărârilor judecătorești examinate, nici cu privire la situația părților din acele
procese.
Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru
instanțe. În cauzele respective nu sunt citate părți, iar soluțiile pronunțate în
dosarele luate în discuție nu sunt reformate.
Prevederi legale asemănătoare există și în codul de procedură civilă și
vizează domeniul civil, comercial și contencios administrativ.
Aceste soluții interpretative sunt invocate uneori care precedent
judiciar în activitatea judecătorească, pe baza lor soluționându -se cauzele cu
care sunt investite instanțele de judecată. Pentru acest motiv se consideră că
soluția interpretativă dată de instanța supremă poate constitui izvor
secundar de drept.
Referitor la prer ogativa Înaltei Curți de Casație și Justiție de a asigura,
pe calea deciziilor date în interesul legii, aplicarea unitară a legii de către
instanțele judecătorești, Curtea Constituțională a României a fost sesizată cu o
excepție de neconstituționalitate pr ivind esența acestui drept, pe considerentul
că prin aceasta se încalcă prevederile art. 124 alin. 3 din Constituția României,
potrivit cărora „ judecătorii sunt independenți și se supun numai legii ‖.
Argumentarea excepției constă în aceea că, întrucât num ai legea este
izvor de drept, interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în secții
reunite, ar conduce la o subordonare a voinței judecătorului acestei instanțe; s -a
mai susținut că există posibilitatea uniformizării practicii judecătorești prin căile
ordinare de atac.
Curtea Constituțională a României prin decizia nr. 528/1997 a respins
excepția de neconstituționalitate, statuând că principiul supunerii
judecătorului numai față de lege, conform art. 124 alin. 3 din Constituție,
nu are și n ici nu poate să aibă semnificația explicării diferite și chiar

contradictorii a uneia și aceleiași dispoziții legale, în funcție exclusiv de
subiectivitatea interpretării unor judecător diferiți.
Asigurarea caracterului unitar al practicii judiciare este i mpusă și de
principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților
publice, deci inclusiv, al autorităților judecătorești.
b. Deciziile Curții Constituționale a României necesită unele explicații
referitoare la prerogativele a cestei instituții în sistemul organelor statului.
Potrivit Constituției, Curtea Constituțională are ca atribuții principale:
asigură controlul constituționalității legilor, tratatelor, sau acordurilor
internaționale, potrivit procedurilor de sesizare; hotă răște asupra excepțiilor de
neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj
comercial; soluționează conflicte juridice de natură constituțională dintre
autoritățile publice; exercită atribuții referitoare la interimatul, r espectiv
propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României, etc.
Curtea este o autoritate autonomă; nu face parte din puterea
legiuitoare, executivă sau judecătorească și nu se subordonează nici unei
autorități320; este unica autoritate de jurisd icție constituțională din România; este
singura în drept să hotărască asupra propriei competențe, în cazurile expres
prevăzute de Constituție, iar competența sa nu poate fi contestată de nici o
autoritate publică.
În cazul excepțiilor de neconstituționalit ate, deciziile curții prezintă
caracteristici ale precedentului judiciar. Excepția de neconstituționalitate a unui
text de lege sau ordonanțe se ridică în fața unei instanțe de judecată unde părțile
își apără sau își valorifică un interes legitim. În respe ctivele cazuri curtea se
pronunță în drept, fără a soluționa pe fond litigiul.
Deciziile de neconstituționalitate pronunțate de curte au efecte erga
omnes și nu inter partes litigantes . Fiind obligatorii erga omnes , deciziile curții
sunt invocate ca preced ente, întrucât un text de lege, după ce a fost declarat
neconstituțional, pe temeiul ridicării unei excepții într -un proces, nu mai poate
face obiectul unei excepții de neconstituționalitate. Interpretarea dată de curte
este general obligatorie321.
Nerecuno așterea caracterului de izvor de drept al jurisprudenței este
fundamentată pe principul separației puterilor, întrucât într -un stat de drept,
crearea legilor revine organelor legiuitoare, iar organelor judecătorești le revine
sarcina aplicării legilor la c azuri concrete. A recunoaște tribunalelor dreptul de
elaborare normativă directă, ar însemna a se extinde neconstituțional prerogativa
creări legislative, cu consecință asupra echilibrului puterilor.
3.4 Contractul normativ
Prevederile art.942 din Codul c ivil definesc contractul ca un acord
între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge un raport juridic.

320 Popa, N., [1], p. 159;
321 Popa, N., [1], p. 160;

În această modalitate, deși prin natura sa, stabilește drepturi și
obligații corelative, dar pentru subiecte determinate, actul respecti v nu poate
fi considerat izvor de drept, întrucât sfera sa de aplicabilitate desemnează
individual subiectele participante la raportul juridic; este un act juridic
individual.
Contractul normativ vizează însă subiecte nedeterminate
menționând drepturile ș i obligațiile acestora, ca participanți la raportul juridic în
care una din părți este o autoritate de stat.
În teoria dreptului322 este exemplificat ca fiind contract normativ
Magna Charta Libertatum , act adoptat în 12 15 în Anglia între nobili și regele
Ioan cel fără de țară. Specificul normativ al acestei reglementări este de natură
constituțională, dar prin modalitatea sui generis în care a fost adoptat (ca mod de
stingere a unui conflict), are forma unei convenții prin care se reglementează
raportul dint re stările sociale sau dintre acestea și monarh.
Tot în materia dreptului constituțional, contractul normativ constituie
izvor de drept în domeniul organizării și funcționării structurii federative a
statelor. Federațiile se constituie, în general, ca efec t al încheierii unor tratate
(contracte, acorduri de voință) între statele care doresc să compună federația.
În ramura dreptului muncii și al securității sociale, contractul normativ
este izvor de drept, sub forma contractelor colective de muncă în care se prevăd
condițiile generale ale organizării procesului muncii într -o ramură determinată și
pe baza cărora sunt încheiate apoi contracte individuale de muncă323.
Prevederile contractului colectiv de muncă au particularitatea că sunt
garantate de stat, întrucâ t aceste prevederi se întemeiază pe alte dispoziții din
lege care consacră posibilitatea contractului colectiv sau a contractului de
adeziune; menționarea lor în contract este consecința faptului că statul le
îngăduie prin legislația sa324.
În dreptul inter național public, contractul normativ are forma
tratatului, modalitate în care reprezintă izvorul principal de drept. În această
modalitate trebuie să fie expresia consimțământului liber al statelor și numai în
această măsură el este izvor de drepturi și o bligații pentru statele semnatare; în
dreptul internațional contemporan, tratatul este mijlocul cel mai important de
reglementare a raporturilor dintre state, de cooperare, pe baza egalității suverane
a statelor.
3.5 Actul normativ
Legea, spre deosebire de cutumă, presupune un act reflectat de
exprimarea într -o formă a unei norme de drept, emanație directă a autorității
statului și anume a organului care, în respectiva organizare constituțională
deține puterea legislativă; este un act de voință care consac ră acea normă325.

322 Idem, p. 1 61;
323 Ibidem, p. 162;
324 Popa, N., [1], p. 162;
325 Djuvara, M., [11], p. 315;

În sens larg, legea ca izvor de drept are în vederea actul cu putere
obligatorie; în sens restrâns, sfera de cuprindere vizează actul normativ care este
adoptat de către parlament după o procedură specifică. Astfel, actul normativ
desemneaz ă în primul rând legea, elaborată de Parlament, în primul rând
Constituția, dar nu se limitează doar la acestea; există un sistem al actelor
normative.
În sensul comun al termenului, legea – însumând orice regulă de drept
obligatorie – cuprinde orice izvor de drept; în acest sens și obiceiul este o lege.
Asemănarea esențială între lege, în sens de act normativ și cutumă
constă în faptul că ambele sunt norme sociale, obligatorii, garantate prin
sancțiuni.
Există însă elemente care le deosebesc:
a. legea apar e la un moment dat, cutuma este esențialmente
conservatoare. Profesorul Djuvara326 scrie despre o revoltă a faptelor contra
legilor. Această revoltă are ca urmare o așanumită injoncțiune , încât socialul
poate exercita o anumită presiune asupra organului de stat abilitat cu activitatea
normativă.
Un exemplu elocvent ni -l oferă actele cu caracter constituțional ale
Regatului Unit327, din care redăm o prevedere menționată de Magna Charta
Libertatum: noi nu vom vinde, nici nu vom refuza sau amâna, nimănui, dreptu l
la justiție . Faptul că un act cu o asemenea prevedere a fost impus monarhului
spre semnare denotă că, acte materiale de felul celor menționate se petreceau
frecvent și că se impunea o măsură normativă de interzicere a lor. Din însăși
formularea textului rezultă cu evidență că dreptul la justiție se vindea , se refuza
și se amâna și că acte cu acest conținut erau atât de frecvente, încât necesitau
replică normativă.
Într-un alt act328, se proclama: nici o persoană nu va fi obligată să
facă împrumuturi regelui , împotriva voinței sale, împrumuturi potrivnice
rațiunii sau nu vor fi obligate persoane să contribuie cu vreo taxă sau impozit
asupra cărora nu s -a convenit în parlament . Și în aceste cazuri se observă că
normarea are caracter prohibitiv și că ea răspun de unor fapte care constituiau
deja o practică socială a potentaților vremii, practici generatoare de abuzuri ale
acestora și de nemulțumiri ale guvernaților.
Dar revolta faptelor la care ne -am referit poate viza nu numai
necesitatea adoptării unor reglem entări , ci și modificarea unor norme care sunt
în contra timp cu evoluția societății sau chiar, când împrejurările o impun,
abrogarea unor norme legale.
b. Legea poate să modifice oricând o situație de drept pozitiv, poate
chiar desființa o cutumă și intr oduce dispoziții cu totul noi. Spre exemplu,

326 Idem.
327 Acte constituționale ale Regatului Unit ale Marii Britanii și Irlandei de Nord , Editura ALL BECK, București,
2003, p. 23 și urm.
328 Petiționarea dreptului, act constituți onal al Regatului Unit; a fost prezentată în 1628 regelui Charles I, care și –
a însușit -o, formulând răspuns în parlament, [327], p. 57 -59;

apariția Codului civil francez de la 1804 a însemnat modificarea a peste 60 de
cutume generale și a peste 300 cutume locale329.
c. Legea e umană, conformă cu voința unei majorități la un moment
dat, edictată de o autoritate publică , pe când cutuma e consacrată de timp, dar
recunoscută de autoritate; se poate vorbi deci despre un anumit nivel de
superioritate a cutumei față de lege: cutuma se impune prin propria forță, nu are
nevoie de forță etatică pentru a i se g aranta aplicarea.
Actul normativ este izvorul de drept creat de organe ale autorității
publice, investite cu competențe normative (parlament, guvern, organe
administrative locale). Actul normativ cuprinde norme general obligatorii, a
căror aplicare poate f i realizată și prin intervenția forței etatice.
Este necesară distincția între caracterul normativ al unui act și condiția
de generalitate cerută de natura respectivului act.
După modul de adresabilitate, actele autorității se împart în acte cu
caracter g eneral și afte cu caracter individual. Deși ambele categorii cuprind
norme, reguli aplicabile, actul cu caracter individual se referă la un subiect, pe
când cel cu caracter general are în vedere o pluralitate de subiecte care sunt
destinatarii normei.
Când ne referim însă la caracterul normativ al unei reguli, există
eventualitatea ca nivelul de generalitate să fie restrâns la un grup sau o categorie
(cazul tipic regulamentelor aplicabile unor categorii profesionale); în acest caz,
autoritatea publică are în vedere numai respectiva categorie de subiecte, situație
în care generalitatea specifică actului juridic se referă la sfera sa definită de
aplicare.
d. Legea se constată ușor, se face apel la text pentru că, în general,
există o formă scrisă care trebui e să aibă conciziune ; obiceiul nu întrunește
aceste calități prin faptul că, de multe ori există doar în memoria oamenilor, este
lipsit de precizie, iar prin faptul că se stabilește numai prin practică îndelungată,
este lipsit de certitudine.
Totalitatea a ctelor normative alcătuiesc dreptul scris.
Siguranța lor în privința organizării ordinii de drept și posibilitatea
aplicării lor indirecte le conferă o incontestabilă superioritate față de obicei; din
acest considerent, în progresul lor juridic, popoarele au trecut de la simple
practici cutumiare la dreptul scris, adică de la obicei la lege.
Sistemul actelor normative juridice este compus din:legi, decrete,
hotărâri și ordonanțe ale guvernului, regulamente și ordine ale ministerelor,
decizii și hotărâri ale organelor administrative locale.
Poziția predominantă a actului normativ în sistemul izvoarelor
dreptului este determinată de necesitatea de a se asigura securitatea și
stabilitatea comerțului juridic330. Societatea resimte nevoia de siguranță, de

329 Hanga, V., Mari legiuitori ai lumii , Editura Lumina Lex, 1994, pp. 241 -243.
330 Popa, N., [1], p. 163;

claritate și ordine în cadrul raporturilor intersociale. Actul normativ previne
nesiguranța dreptului.
Principiul legalității implică o subordonare necondiționată a
subiectului raporturilor juridice față de comandamentul normativ. Pentru ca
această conformare să po ată deveni realitate nemijlocită în practica socială
cotidiană este necesar ca destinatarii normelor să -și cunoască drepturile și
obligațiile în mod clar și necondiționat331. Forma scrisă a actului normativ,
mijloacele statale specifice de publicitate a con ținutului acestuia reprezintă
garanții de certitudine a actului normativ în raport cu alte izvoare de drept332.
Locul central în sistemul actelor normative îl au legile, importanță
care este dată de faptul că legea este actul normativ elaborat de parlament,
organul puterii legiuitoare, care exprimă voința și interesele alegătorilor.
Parlamentul adoptă legi constituționale , legi organice și legi ordinare .
Legile constituționale sunt cele de revizuire a constituției. Prin legi organice se
reglementează anumit e domenii de activitate, expres menționate în prevederile
art. 73 alin. 3 din Constituție.
În calitate de constituantă, parlamentul adoptă Constituția , care este
legea fundamentală a statului. Constituția fixează regulile esențiale de
organizare și funcți onare a ordinii într -un stat. Fiind ea însăși drept pozitiv,
Constituția unui stat stă la baza acestuia în sensul că în ea își găsește consacrarea
majoritatea principiilor fundamentale politico -juridice. Constituției și
principiilor sale i se subordonează întreg sistemul legislativ al unui stat.
Pentru a se asigura conformitatea tuturor celorlalte acte normative cu
constituția există Curtea Constituțională care constituie garantul supremației
constituției.
Legile organice sunt delimitate, formal, de celel alte legi printr -un
cvorum sporit de adoptare și prin faptul că sunt specifice anumitor domenii.
Legile ordinare sunt cele adoptate potrivit procedurii obișnuite; cele
de abilitare sunt adoptate de parlament pentru a delega pe o perioadă
determinată puter ea legislativă către executiv.
Legile de aprobare sunt cele adoptate pentru a valida sau invalida
rezultatele procesului legislativ realizat de executiv.
Între legile organice și cele ordinare nu există o ierarhie, în sensul că
cele ordinare ar trebui să s e conformeze celor organice. Toate însă trebuie să se
conformeze Constituției.
Celelalte acte normative, elaborate în conformitate cu competențele
normative (cu puterea reglementară) repartizate prin constituție altor organe
(organe executive), trebuie să se subordoneze legilor, întrucât sunt elaborate în
vederea executării legilor.

331 Popa, N., [1 ], p. 163;
332 Idem;

În raport cu celelalte acte normative, legea se distinge prin cel puțin
trei trăsături specifice333:
a. are o procedură aparte de elaborare;
b. are totdeauna caracter normativ ( celelalte acte ale organelor
executive pot avea, caracter normativ sau caracter individual);
c. legea are competență de reglementare primară și originară, în
sensul că relațiilor sociale trebuie să -și găsească oglindire normativă în mod
primordial în conți nutul legilor și nu al altor acte normative, acestea nefăcând
altceva decât să dezvolte și să nuanțeze reglementările primare cuprinse în legi.
Conform artz.115 alin.4 și 5 din Constituție, guvernul poate adopta și
ordonanțe de urgență numai în situații e xtraordinare, a căror reglementare nu
poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora.
Ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, nu
pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și
îndatoririle prevăzute de constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri
de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

4. Izvoarele dreptului comunitar334
1. Izvorul primar sau originar îl constituie tratatele constitutive
(Tratatul de la Paris și Tratatele de la Roma) care au pus bazale Uniunii
Europene; tratatele de aderare ale statelor membre la uniune; diferitele
protocoale , convenții , documente anexă la aceste tratate, pe care Curtea le -a
caracterizat ca a vând „aceeași forță imperativă‖.
2. Izvorul derivat constă în actele instituțiilor comunitare. Între acestea
se regăsesc:
a. Deciziile și regulamentele . Deciziile generale și regulamentele au
caracter de generalitate și obligativitate. Deciziile generale și regulamentele se
publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și se impun în totalitatea
dispozițiilor lor, instituțiilor comunitare, statelor membre, autorităților și
cetățenilor acestora. Între aceste două categorii de izvoare există deosebirea că ,
în timp ce deciziile generale emană numai de la Comisie, regulamentele pot fi
emise fie de Consiliu, fie de Comisie.
b. Recomandările și directivele . Articolul 14 CECA335 stabilește că
„recomandările sunt obligatorii pentru atingerea scopurilor pe care le
desemnează, dar lasă destinatarilor alegerea mijloacelor proprii de atingere a
acestor scopuri, iar art.189 CEE336 și art.161 CEEA337 caracterizează directivele
ca fiind actul ce leagă toate statele membre destinatare în ceea ce privește
rezultatul de atins l ăsând, în același timp, instanțelor naționale competența
privitor la formă și mijloace.

333 Popa, N., [1] , p. 164;
334 După Popa, N., [1], pp.165 -166;
335 Comunitatea Europeană a Cărbunelui și a Oțelului
336 Comunitatea Economică Europeană
337 Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euroatom)

c. Avizele nu obligă nici destinatarul, nici autorul, scăpând controlului
jurisdicțional. Totuși, aceste avize care emană de la Consiliu sau de la Comisie
pot produce e fecte juridice. Avizele motivate ale Comisiei sau avizele conforme
al Consiliului produc astfel de efecte.
d. Acte atipice , cum ar fi rezoluții ale Consiliului, comunicări ale
Comisiei, decizii ale reprezentanților statelor membre în cadrul consiliului,
declarații comune sub semnătura președinților celor trei instituții – Consiliul,
Comisia, Parlamentul.
3. Jurisprudența este, la rândul ei izvor de drept comunitar. Caracterul
de izvor de drept al jurisprudenței se datorează poziției ocupată de Curte de
asigurare a respectului dreptului comunitar, faptului că doar Curtea dă
interpretare cu caracter autentic, fapt ce constituie premisa asigurării
omogenității și coerenței sistemului și construcția „acquis‖ – ului comunitar.
4. Principiile generale . Ca urmare a efectului direct al dreptului
comunitar asupra dreptului național, pentru fiecare proiect de act normativ
elaborat de legiuitorul român este necesară o motivare care trebuie să cuprindă o
mențiune expresă cu privire la compatibilitatea acestuia cu reglem entările
comunitare în materie, determinarea exactă a acestora și dacă este cazul,
măsurile viitoare de armonizare care se impun.

CURSUL 10
TEHNICA ELABORĂRII ACTELOR NORMATIVE
1. Considerații introductive
În capitolul anterior, am subliniat faptul că în dreptul modern
contemporan și, implicit în dreptul român, actul normativ este principalul izvor
de drept .
Existența actului normativ în sistemul izvoarelor formale ale
dreptului este rezultatul activității desfășurate de organe speci alizate, abilitate de
Constituție și legile cu competență normativă, să elaboreze, să construiască
norme juridice cu caracter obligatoriu.
Aceste organe se numesc organe legiuitoare sau legislative. Ele sunt
învestite cu puterea de a reglementa relațiile s ociale cele mai importante din
societate, organizând, prin normele juridice pe care le elaborează, ordinea juridică
a unei națiuni.
Fiecare legiuitor își fundamentează o politică legislativă pe care o
înfăptuiește prin activitatea concretă de legiferare.
Politica legislativă cuprinde totalitatea strategiilor și scopurilor unui
legiuitor, precum și instrumentele conceptuale de realizare a acestora.
Politica legislativă este inclusă, alături de politica socială, economică și
culturală, în programul politic ge neral al legiuitorului. Finalitatea ei este aceea
de a răspunde voinței generale a națiunii, a comunității pe care legiuitorul o
slujește.
Activitatea organelor legislative este organizată și se desfășoară în
conformitate cu anumite reguli de tehnică jurid ică și potrivit strategiei legiuitorului,
care este preocupat de buna funcționare a întregului mecanism social.
Cele câteva considerente expuse mai sus pun în evidență importanța
cu totul specială pe care o are activitatea organelor cu atribuții legislativ e, activitate
larg receptată de societate.
Activitatea de elaborare a actelor normative, de edificare a dreptului,
este una deosebit de complexă, cu deosebire în condițiile societății românești
actuale, marcată de amplificarea și dinamica relațiilor social -juridice. Organele
legislative sunt chemate să -și dezvolte capacitatea de receptare a
comandamentelor sociale, de ierarhizare a priorităților, de apreciere corectă a
acestor comandamente și priorități, de perfecționare a tehnicii juridice.
Crearea dreptul ui reprezintă o activitate de profundă rezonanță socială, cu
adânci implicații în derularea firească a relațiilor sociale.
În acest proces complex de creare a dreptului, un rol fundamental îl are
teoria juridică, căreia i se alătură tehnica juridică.
2. Noțiunea tehnicii juridice
TEHNICA JURIDICĂ desemnează totalitatea mijloacelor,
metodelor, procedeelor și tehnicilor utilizate de organele puterii de stat în

procesul de inițiere, elaborare, adoptare și aplicare a actelor normative.
Așadar, TEHNICA JURIDICĂ cuprinde două segmente principale:
– un prim segment este acela al creării dreptului care parcurge trei
etape: inițierea actului normativ, elaborarea actului normativ și adoptarea
actului normativ. Acest segment este definit drept TEHNICĂ
LEGISLATIVĂ, care poate fi considerată ca arta de a face legile; ea reprezintă
efortul depus nu numai pentru redactarea textelor de lege, dar și pentru alegerea
și coordonarea modurilor de enunțare a normei juridice și a procedeelor tehnice
de realizare.
– un al doilea se gment este acela al aplicării actelor normative,
respectiv al transpunerii în viață a normelor juridice. Acest segment este definit
drept TEHNICA REALIZĂRII DREPTULUI.
Tehnica juridică are istoria ei proprie, care se contopește cu istoria și
evoluția drept ului.
Fascinantul edificiu juridic construit de romani (dreptul roman) a fost
realizat ca urmare a utilizării elementelor de bază ale tehnicii juridice:
precizie și claritate desăvârșită a definițiilor; elaborarea unor principii solide,
specifice dreptului public și dreptului privat, construirea unor solide instituții
juridice care se regăsesc și astăzi în dreptul modern; utilizarea unor procedee
logice de demonstrație etc.
Istoria universală a dreptului consemnează la începutul secolului XIX
preocuparea gâ ndirii juridice referitoare la latura teoretică a procesului
legislativ.
Școala istorică a dreptului, reprezentată de germanul Frederich Karl
von Savigny, a contribuit la impunerea conceptului de tehnică juridică,
susținând și argumentând următoarele idei:
– necesitatea elaborării științifice, raționale a dreptului prin
intermediul tehnicii juridice;
– deosebirea dintre tehnica juridică și elementul politic al cre ațiunii,
pe care -l definește ca o creație spontană a dreptului în straturile adânci ale
spirit ualității poporului;
– consideră tehnica juridică ca o activitate concretă, pe care o
desfășoară juristul specialist, adică în ceea ce acesta adaugă la elaborarea
spontană a dreptului;
– elaborarea științifică a dreptului reprezintă un aport creator, or iginal.
Într-o altă opinie (von Ihering) sunt susținute următoarele idei:
– tehnica juridică trebuie privită ca un ansamblu de metode și
artificii care conduc la realizabilitatea formală a dreptului;
– se face distincție între ceea ce este spontan în dre pt și ceea ce
este creat (construit) de juriști;
– tehnica juridică are un caracter unitar.
Puncte de vedere și veritabile teorii au fost elaborate de specialiști ai
dreptului francez (Fr. Geny, P. Poubier, J. Bodin) care se referă, în principal la:

– știința juridică face distincția între „dat‖ și „construit‖, în sensul
că „dat -ul‖ dreptului înseamnă noțiunile fundamentale ale dreptului material
care este cercetat pentru o eventuală nouă reglementare juridică, el reprezentând
baza esențială a dreptului pozi tiv care conduce la reguli și principii. „Construit –
ul‖ reprezintă rezultatul aplicării tehnicii juridice;
– relațiile sociale pot fi reglementate juridic, dacă intervine inteligența
spre a le face accesibile oamenilor;
– dreptul cere precizie și sistemat izare.
În concepția profesorului Nicolae Popa338, tehnica juridică nu se
reduce, ca sferă la etapa de elaborare, de creare a dreptului, ci și la cea privind
realizarea dreptului (aplicarea și interpretarea acestuia).
Așadar, tehnica juridică include tehnica legislativă pe care o
consideră o parte componentă a sa.

3. Tehnica legislativă
Ca parte constitutivă a tehnici juridice, tehnica legislativă reprezintă
elementul central și definitoriu pentru forma de guvernământ a statului,
împrejurare care demonstrează rolul dreptului în conducerea societății.
Activitatea de legiferare, respectiv reglementarea prin lege și prin
celelalte categorii de acte normative, se realizează cu respectarea principiilor
generale de legiferare proprii sistemului dreptului românesc.
Tehnica legislativă se întemeiază pe norme juridice specifice
(denumite norme de tehnică legislativă) și pe principii proprii (denumite
principiile legiferării).
Tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea și coordonarea
legislației, precum și co nținutul și forma juridică adecvată pentru fiecare act
normativ.
Normele juridice de tehnică legislativă definesc părțile constitutive
ale actului normativ, structura, forma și modul de sistematizare a conținutului
acestuia, procedeele tehnice privitoare l a modificarea, completarea, abrogarea,
publicarea și republicarea actelor normative, precum și limbajul și stilul actului
normativ.
Normele juridice de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea
proiectelor de lege și a propunerilor legislative, în cadrul exercitării inițiativei
legislative, la elaborarea și adoptarea ordonanțelor și hotărârilor Guvernului,
precum și la elaborarea și adoptarea actelor normative ale autorităților
administrative.
Activitatea de legiferare cunoaște două etape:
• prima et apă vizează constatarea faptului că există situații,
evenimente și stări de fapt ce reclamă elaborarea unor reglementări juridice.
• a doua etapă constă în extragerea și fixarea idealului juridic,

338 Popa, N., [1];

corespunzător conștiinței juridice a societății.
Legiferarea reprezintă o acțiune conștientă a legiuitorului, care, prin
metode și mijloace specifice, constată existența situațiilor concrete ce reclamă
reglementarea juridică. Legiuitorul receptează comandamentele sociale, nevoile
și comenzile societății, față de car e trebuie să hotărască soluția de reglementare.
Textul legislativ exprimă gândirea legiuitorului, acea voință care se
impune tuturor. Legea reprezintă cuvântul legiuitorului, pe care îl transmite
cetățenilor, făcându -le acestora cunoscute drepturile și obl igațiile. Cu alte
cuvinte, legea este expresia gândirii legiuitorului și modul în care acesta
comunică cu poporul.
PRINCIPIILE LEGIFERĂRII
A. Principiul fundamentării științifice a activității de elaborare
a normelor juridice
Organele statului ce au compet ențe normative (Parlamentul, Guvernul,
ministerele, organele administrației de stat și cele ale administrației publice
locale) se află în situația de a constata existența unei complexe și dinamice
realități juridice, de a înregistra apariția unor noi domen ii ce reclamă
reglementarea normativă.
În societatea românească, ca de altfel și în celelalte societăți
democratice, există o multitudine de probleme și situații care se manifestă și
trebuie reglementate juridic: realizarea privatizării, domeniul fondului funciar, al
proprietății publice, reorganizarea sistemului bancar, domeniul pieței de capital,
manifestarea crimei organizate, reforma în domeniul asigurărilor, sănătății
publice, învățământului etc.
Activitatea de legiferare reclamă cunoașterea aprofundat ă a realității
sociale și celei juridice, care poate fi realizată prin investigații și cercetări ample
de natură economică, sociologică, criminologică, de psihologie socială.
Abordarea acestor domenii implică o strictă specializare a
organismelor care redactează proiectele de acte normative, înțelegerea corectă a
corelațiilor interne și internaționale.
Sunt, din nefericire, multe exemple care ne demonstrează că organele
statului cu competențe normative au elaborat acte normative fără să cunoască
corespunzăt or relațiile din domeniul respectiv, să facă legăturile și corelațiile
necesare cu domenii adiacente sau cu problematica de fond a societății. Au fost
elaborate acte normative care au fost rapid modificate sau abrogate, pentru că
acestea nu au ținut cont d e trebuințele sociale reale.
Aceste situații produc fenomenul de respingere, acela în care faptele
se revoltă împotriva dreptului.
Concluzia care se desprinde este una singură: aceea că legislativul
trebuie să fundamenteze științific actul de legiferare pr opriu -zis.

Fundamentarea științifică a unui proiect legislativ trebuie să
cuprindă, în esență, următoarele etape:
– descrierea detaliată a situațiilor de fapt ce urmează să fie
transformate în situații de drept;
– analiza motivațiilor și determinărilor care im pun reglementarea
domeniului respectiv;
– determinarea (anticiparea) efectelor posibile ale viitoarei reglementări
legale; evaluarea costului
social al adoptării și punerii în aplicare a reglementării juridice
respective;
– stabilirea oportunității adoptări i unui act normativ.
Activitatea de cercetare și fundamentare științifică trebuie să conducă
la elaborarea unor prognoze legislative, pe termene scurte, medii sau lungi,
astfel încât să se elimine total riscul adoptării unor acte normative contrare
voinței generale și principiilor fundamentale ale dreptului.
Cunoașterea profundă a realității sociale, a domeniilor care urmează a
fi normate juridic, se realizează pe planuri multiple cu ajutorul specialiștilor, a
unor organisme de investigare și analiză, pe ba za unor documentări efectuate
de experți, consultarea legislațiilor din alte țări, și bineînțeles pe tradiția
legislativă.
Drumul până la textul definitiv al actului normativ este, foarte
adesea, dificil. Legiuitorul ajunge la el pornind de la practică și folosind
raționamentele, pentru că numai astfel va realiza corelația între fapt și drept.
Literatura juridică și opinia publică formulează, foarte adesea, teme de
cercetare și propuneri de reglementare juridică a unor probleme sensibile:
legalizarea prosti tuției, a homosexualității, transplantul de organe umane etc.
Aceste chestiuni, deși nu sunt cele mai importante pentru ansamblul societății,
necesită a fi soluționate de legiuitor. Până la elaborarea normelor juridice
trebuie desfășurată însă o importantă activitate de documentare, studiu și
analiză a realității existente, compararea legislațiilor din alte țări, găsirea celor
mai eficiente soluții de reglementare.
Astfel, în Legea privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative ( Legea nr. 24 din 27 martie 2000) este prevăzut
faptul că situațiile pe care le cuprinde proiectul unui act normativ trebuie să fie
temeinic fundamentate, luându -se în considerare interesul social, politica
legislativă a statului român și cerințele corelări i cu ansamblul reglementărilor
interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu
tratatele internaționale la care România este parte.
Pentru fundamentarea științifică a proiectului legislativ este necesar
să se porneas că de la dezideratele sociale prezente și viitoare (de
perspectivă), precum și de la insuficiențele legislației în vigoare.

În Capitolul III al Legii nr. 24 din 27 martie 2000, intitulat
„Elaborarea actelor normative‖, respectiv în Secțiunea l (intitulată
„Documentarea‖) sunt reglementate următoarele aspecte:
– art. 18- (1) „elaborarea proiectelor de acte normative va fi
precedată, în funcție de importanța și complexitatea acestora, de o activitate de
documentare și analiză științifică, pentru cunoașterea tem einică a realităților
economico -sociale care urmează să fie reglementate, a istoricului legislației
din acest domeniu, precum și a unor reglementări similare din legislația
străină.
– art. 19 în activitatea de documentare pentru fundamentarea
proiectului de act normativ se vor examina practica Curții Constituționale în
acel domeniu, practica instanțelor judecătorești, precum și doctrina juridică în
materie.‖
Într-un admirabil articol publicat în Buletinul de Informare Legislativă
nr. 3/2002, profesorul fr ancez Marc Richevaux face următoarele aprecieri: „legea
este rezultatul unei tranzacții operate de -a lungul întregului proces al elaborării
sale și ea începe cu mult înaintea dezbaterii în Parlament. Legea trebuie să fie
expresia voinței generale. Or, în prezent, ea pare să aibă câteva dificultăți în ceea
ce privește îndeplinirea acestui rol. Legea pierde din claritate și coerență. Ea tinde
să nu mai devină expresia voinței Legiuitorului. Legea, prin tehnicitatea și
specializarea sa în creștere, apare din c e în ce mai mult ca fiind expresia voinței
unor tehnocrați fără nici un fel de legitimitate sau a unor grupuri de presiune
care exprimă interesele unor categorii sociale sau socio -profesionale precise
(opinia publică, sindicate, partide politice, forțe obs cure), fiecare din acestea
luptând pentru a obține norma considerată ca fiind cea mai favorabilă intereselor
sale.
Legea tinde să devină expresia intereselor unor forțe
extraparlamentare. Proiectul care se află la originea legii este, de multe ori,
rezulta tul unor reflecții ale unor tehnocrați, care nu văd în acesta decât mijlocul
de a rezolva problema lor. Pentru ei, Parlamentul devine numai un mijloc de
trecere obligatoriu pentru a transforma proiectul lor în lege".
B. Principiul asigurării unui raport fi resc între dinamica și
statica dreptului (principiul echilibrului)
Activitatea de elaborare a actelor normative devine, pe zi ce trece, mai
complexă și mai dinamică, întrucât legiuitorul se confruntă cu presiuni care
vizează domeniile cele mai variate ale vieții sociale (economice, politice,
culturale, ideologice).
Se produc, într -o frecvență evidentă, mutații în conținutul raporturilor
sociale, modificări instituționale, schimbări în atribuțiile și în competențele
unor organe determinate de apariția unor n oi structuri organizatorice în
domeniul economic, al justiției, administrației publice etc.

Misiunea fundamentală a dreptului, a actului normativ în ultimă
instanță, este aceea de a face ordine în acest vast câmp de manifestare a
raporturilor juridice, de a calma posibilele conflicte, de a garanta ordinea de
drept și a asigura stabilitatea sistemului global.
Pentru a -și înfăptui această misiune, acest deziderat, dreptul trebuie să
reușească să încorporeze, să implementeze, norma juridică pe care o
elaboreaz ă în patrimoniul psihologic al individului și al grupurilor sociale.
Așa cum am subliniat, în cuprinsul capitolelor anterioare, legea odată
edictată, este destinată să reglementeze domeniul respectiv pentru perioade lungi.
J. J. Rousseau spunea că „poporul ajunge să disprețuiască legile care se
schimbă în fiecare zi”. Preluând această observație, reputatul jurist român P. C.
Vlachide339 consemna : „Anchiloza legilor despărțite de viață este o
primejdie, dar aceasta nu înseamnă că ele trebuie să se schimbe, iar o
democrație de instabilitate ar fi și mai dăunătoare decât osificarea, dat fiind
că lipsa de fermitate a unui sistem legislativ este de natură să atace
însăși valoarea prestigiului și încrederea pe care trebuie să le inspire orice
lege, schimbarea grăbit ă a lor nefăcând să dovedească decât inutilitatea
măsurilor luate prin ele. Legile pot rămâne, indefinit în vigoare cu condiția
ca o practică judiciară serioasă să le confere suplețea de care au nevoie, iar
doctrina să pregătească drumul către noi orizontu ri științifice ‖.
În raporturile pe care le are cu politica, dreptul caută să apere și să
asigure unitatea dintre existența socială (realitatea socială) și norma juridică,
dintre fapte și valoare, fiind considerat mai conservator, mai rigid. În realitate,
dreptul trebuie să domolească elanul novator insuficient fundamentat și
argumentat al politicii, să calmeze ofensiva spre o falsă reformă juridică pe care o
proclamă puterea politică.
Să nu uităm că există o mare diferență între declarațiile și
programele s au platformele electorale ale partidelor politice și posibilitatea
reală, imediată și obiectivă de a elabora norme juridice potrivit acestora.
Dreptul are, din acest punct de vedere, mai multă maturitate, are posibilitatea de
a filtra, de a selecta propune rile care vin din sfera politicului. La rândul său,
dreptul tinde să -și consolideze independența, într -adevăr relativă, plecând de
la faptul că în construcția sa se recunosc două părți bine definite.
Dreptul are o parte STATICĂ, reprezentată de tradiție, d e ansamblul
normelor și instituțiilor juridice reglementate în urmă cu mult timp, care îi
conferă nota de originalitate, de stabilitate, de personalitate, de forță în ultimă
analiză.
A doua parte a dreptului este cea DINAMICĂ, reprezentată de
totalitatea a ctelor normative prin care sunt reglementate domenii noi; altfel spus
este răspunsul pe care dreptul îl oferă la presiunile sociale, la solicitările
justificate ale societății.

339 Vlachide, P., C., Repetiția principiilor de drept civil , București, 1994;

Arta legiuitorului constă tocmai în puterea de a realiza, menține și
consolida echilibrul între cele două părți.
Dreptul nostru actual este pus în situația de a acționa, în domeniul
legiferării, cu multă maturitate și chibzuință. Este de necontestat faptul că de
multe ori activitatea de elaborare a legilor se desfășoară sub presiunea
timpului, dar mai ales sub presiunea forțelor politice. În egală măsură,
întregul nostru sistem de drept, este obligat să recepționeze mesajele care vin
din zona dreptului internațional și, mai ales, a dreptului comunitar. Ca urmare,
legislația românească trebuie armonizată cu legislația comunitară în domenii
foarte diferite: drept penal, drept procesual penal, drept civil, drept umanitar,
drept execuțional penal, drept administrativ, drept comercial, dreptul
proprietății intelectuale, drept vamal, drept f inanciar etc.
C. Principiul corelării sistemului actelor normative (principiul
articulării sau al armoniei)
Asistăm astăzi la armonizarea dreptului nostru cu dreptul comunitar.
Este dincolo de orice îndoială faptul că legislația română este ea însăși const ruită
respectând principiul corelării (articulării) actelor normative.
Actele normative care există și acționează într -un stat se află într -o
strânsă legătură între ele. Sistemul actelor normative implică, alături de marea
diversitate a raporturilor reglem entate, multiple legături între părțile ce -1
compun.
În procesul de elaborare a actelor normative organele legislative
trebuie să pornească de la existența legăturilor existente între raporturile sociale
care urmează a fi reglementate, cu alte raporturi de ja reglementate.
Trebuie luate în calcul toate implicațiile pe care le produce o nouă
reglementare, domeniile afectate, modificările normative pe care aceasta le
impune, eventualele conflicte de reglementări.
În situația în care printr -o lege se reglemente ază un domeniu, se
impune ca și actele normative cu forță juridică inferioară legii să fie abrogate ori
puse de acord cu noua reglementare.
De exemplu: La data de 12 iunie 1999 a intrat în vigoare Hotărârea
Guvernului României nr. 450 privind Normele metod ologice de aplicare a
Ordonanței de Urgență a nGuvernului nr. 88/1997 privind privatizarea
societăților comerciale, cu modificările și completările ulterioare.
Respectând principiul corelării actelor normative, legiuitorul
precizează în actul normativ elabo rat, următoarele:
– prezenta Hotărâre intră în vigoare odată cu titlul I din Legea nr. 99/
1999, privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice (este deci o
corelare care vizează intrarea în vigoare a unei Hotărâri de Guvern concomitent
cu Dispo zițiile unei legi);
– pe data intrării în vigoare a prezentei Hotărâri se abrogă
Hotărârea Guvernului nr. 55/1998, privind privatizarea societăților

comerciale și vânzarea de active, cu excepția art. 56 – 60, a anexei nr. 1.1.
A și a anexei nr. 2 (este vo rba de o corelare care vizează înlăturarea, abrogarea,
unor norme juridice incluse în textul altui act normativ cu aceeași forță juridică,
dar nu a tuturor, fiind exceptate cele expres prevăzute).
Principiul corelării sistemului actelor normative trebuie a plicat și
respectat în cele două ipostaze în care el ni se înfățișează:
– în primul rând , este vorba de corelarea internă a actelor
normative, respectiv articularea lor în interiorul sistemului nostru legislativ. De
exemplu : legile speciale care cuprind disp ozițiuni penale trebuie corelate cu
dispozițiile Codului Penal și Codului de Procedură Penală; actele normative
privitoare la disponibilizarea unor categorii de salariați trebuie corelate cu
dispozițiile Codului Muncii;
– în al doilea rând , este vorba de corelarea externă , respectiv
armonizarea actelor normative elaborate de legiuitorul român cu actele
normative și reglementările asemănătoare existente în dreptul comunitar și
în dreptul internațional. De exemplu : Codul Rutier (legea privind circulația
pe drumurile publice) trebuie să conțină norme juridice care să nu contravină
normelor internaționale privind efectuarea transporturilor rutiere; Legea
română privind producția, traficul și consumul de droguri trebuie să
conțină reglementări car e să se coreleze cu dispozițiile Convenției ONU
privitoare la acest domeniu.
În acest sens, Legea nr. 24 din 27 martie 2000 , prevede, în art. 11,
următoarele: „actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul
legislației, scop în care:
a) proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor
normative de nivel superior sau de același nivel, cu care se află în conexiune;
b) proiectul de act normativ, întocmit pe baza unui act de nivel
superior, nu poate depăși limitele competenței instituite p rin acel act și nici nu
poate contraveni principiilor și dispozițiilor acestuia;
c) proiectul de act normativ trebuie să fie corelat cu reglementările
comunitare și cu tratatele internaționale la care România este parte‖.
Dispozițiile art. 11 fixează regula i ntegrării actului normativ în
ansamblul legislației .
O altă regulă, care se degajă din conținutul art. 12, o reprezintă regula
unicității reglementării în materie („reglementările de același nivel și având
același obiect se cuprind, de regulă, într -un sing ur act normativ‖) .
Art. 14 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000, consacră regula
evitării paralelismelor („în procesul de legiferare trebuie evitată
instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative‖).
D. Principiul accesibilității și economiei de mijloace în
elaborarea actelor normative

În paginile anterioare am subliniat faptul că, pentru a deveni activă și
a-și produce efectele, norma juridică cuprinsă într -un act normativ trebuie să fie
adusă la cunoștința oamenilor.
Nici un sistem de drept nu admite scuza necunoașterii legilor, întrucât
acestea au fost făcute public într -un limbaj clar, natural, într -un stil potrivit
destinatarilor.
Organele legiuitoare trebuie să aibă în vedere faptul că destinatarii
normelor juridice sunt oameni c u nivele de cultură diferite, cu posibilități mai
mult sau mai puțin limitate de înțelegere a mesajului pe care dorește să -l
transmită.
Pentru a preveni situațiile dificile ce pot apărea în aplicarea normelor
juridice ca urmare a utilizării unui limbaj com plicat, prețios și pretențios,
presărat prea abundent cu neologisme și expresii academice, înțeles cu
oarecare greutate chiar și de juriști, legiuitorul trebuie să procedeze așa cum
foarte plastic se exprima Ihering „legiuitorul trebuie să gândească ca un filozof
și să se exprime ca un țăran”.
Măiestria, arta legiuitorului constă în capacitatea lui de a redacta clar,
neechivoc, simplu și direct textele legilor. Redactat, concis și riguros textul
legii va fi înțeles corect de către oricine. Redactarea în sti l stufos, alambicat, cu
propoziții întortochiate și care utilizează termeni ce nu sunt explicați nici în
dicționare, riscă să transforme activitatea legislativă în cu totul altceva.
Principiul accesibilității impune din partea legiuitorului respectarea
următoarelor cerințe:
a) în primul rând să aleagă forma exterioară corespunzătoare
reglementării pe care dorește să o elaboreze. Forma exterioară este cea care dă
valoare și forță juridică actului elaborat, stabilește poziția acestuia în sistemul
actelor norm ative și determină corelația lui cu celelalte reglementări. Alegerea
formei exterioare depinde de natura (de felul) relațiilor pe care actul normativ
le reglementează (relații economice, politice, sociale, culturale etc.) și de
valorile pe care dorește să le apere (proprietatea, statul, persoana fizică,
persoana juridică, căsătoria etc.).
De exemplu, dacă relațiile care urmează a fi reglementate fac parte
din „domeniul legii‖, este obligatoriu ca ele să capete consacrare juridică prin
lege și nu prin alt ac t normativ.
Organizarea învățământului, regimul juridic al proprietății, organizarea
partidelor politice etc., nu pot fi reglementate decât prin legi.
De altfel, păstrarea autorității și poziției legii în sistemul de
reglementare a relațiilor sociale este fundamentală și definitorie pentru un stat
de drept.
Distinsul jurist și sociolog francez Jean Carbonnier nota, cu o vădită
amărăciune „Legea nu mai are azi semnificația de altădată, ea nu mai este acea
maximă de conduită universală, ci un procedeu de guve rnare, fapt de natură
să-i afecteze autoritatea‖. Afirmația vizează, în opinia noastră, cel puțin două

aspecte: în primul rând faptul că prin lege sunt reglementate relațiile care, în
mod firesc ar trebui să le găsim în alte categorii de acte normative și în al
doilea rând faptul că domenii care țin exclusiv de lege sunt reglementate
prin ordonanțe sau ordonanțe de urgență ale Guvernului. Se produce
inevitabil procesul de demonetizare, de devalorizare a legii.
b) în al doilea rând, legiuitorul trebuie să al eagă modalitatea de
reglementare, adică metoda de a impune subiectelor de drept conduita
prescrisă, cuprinsă în norma juridică.
Acest lucru depinde de specificul relațiilor sociale, de caracteristicile
subiectelor, de natura intereselor ce urmează a fi sat isfăcute și de valorile pe care
normele juridice le protejează.
În mod deliberat, legiuitorul alege un gen de conduită și o metodă
specifică de reglementare.
În domeniul reglementărilor specifice dreptului civil, de exemplu,
legiuitorul utilizează norme ju ridice permisive, pe când în materia dreptului
penal sau administrativ face apel la normele imperative (prohibitive). Sunt
utilizate normele juridice stimulative în cazul reglementării relațiilor ce vizează
susținerea creșterii demografice.
c) în al treile a rând, legiuitorul trebuie să aleagă procedeele de
conceptualizare și limbajul adecvat domeniului ce urmează a fi reglementat.
Această cerință se referă la: construcția normei (adică cuprinderea în normă
a celor trei elemente componente: ipoteza, dispoz iția și sancțiune), fixarea
tipului de conduită, alegerea stilului și limbajului juridic adecvat.
În cuprinsul Legii nr. 24 din 27 martie 2000 (Cap. IV, intitulat
„Redactarea actelor normative‖) sunt precizate următoarele dispoziții.
– actele normative trebu ie redactate într -un stil concis, sobru, clar și
precis care să excludă orice echivoc, cu respectarea regulilor gramaticale și de
ortografie;
– este interzisă folosirea neologismelor, dacă există un sinonim de
largă răspândire în limba română;
– termenii de sp ecialitate pot fi utilizați numai dacă sunt consacrați
în domeniul de activitate reglementat;
– redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor în înțelesul lor
curent din limba română modernă cu evitarea regionalismelor;
– în limbajul normativ, aceleași noțiuni se exprimă numai prin
aceeași termeni.
Dacă o noțiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea
înțelesuri diferite, semnificația acestuia în context se stabilește prin actul
norm ativ ce le instituie, în cadrul dispozițiilor generale sau într -o anexă
destinată lexicului respectiv, și devine obligatoriu pentru actele normative din
aceeași materie. Exprimarea prin abrevieri a unor denumiri sau termeni se
poate face numai prin explicitare în text, la prima folosire (art. 34 care
consacră regula u nității terminologice);

– textul articolelor trebuie să aibă caracter dispozitiv, să prezinte norma
instituită fără explicații sau justificări. Verbele se utilizează, de regulă, la
timpul prezent, forma afirmativă, pentru a se accentua caracterul imperativ a l
dispozițiilor respective.

4. Etapele elaborării actelor normative
Procesul de elaborare a legilor de către organul legislativ parcurge
cinci etape:
ETAPA I este denumită INIȚIEREA PROIECTULUI DE LEGE.
Potrivit art. 74 din Constituția României „inițiativa legislativă aparține
Guvernului, deputaților, senatorilor, precum și unui număr de cel puțin 100.000
de cetățeni cu drept de vot. Cetățenii care își manifestă dreptul de inițiativă
legislativă, trebuie să provină din cel puțin un sfert din județele țării, iar în fiecare
din aceste județe sau în municipiul București trebuie să fie înregistrate cel puțin
5.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative”. Această dispoziție
constituțională este valabilă pentru legile organice și ordinare.
Precizăm faptul că nu pot face obiectul inițiativei legislative a
cetățenilor problemele fiscale, cele cu caracter internațional, amnistia și
grațierea. În toate cazurile propunerile legislative și proiectele de lege se trimit
Consiliului Legislativ spre avizare, întrucât ac est organism este abilitat să
sistematizeze, să unifice și să coordoneze întreaga legislație a țării. Mai departe,
o dată avizate, propunerea legislativă sau proiectul de lege, este trimisă și
înregistrată la Parlament.
Potrivit Hotărârii Guvernului Români ei nr. 555 din 7 iunie 2001, care
aprobă Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte
normative spre adoptare Guvernului, actele normative se inițiază, se
elaborează, se adoptă și se aplică în conformitate cu prevederile Constituți ei
României, cu dispozițiile Legii nr. 25/2000, precum și cu principiile ordinii de
drept.
Guvernul își exercită inițiativa legislativă prin însușirea proiectelor
de lege elaborate de ministere sau de alte autorități ale administrației publice și
transmite rea acestora spre dezbatere și adoptare uneia dintre Camerele
Parlamentului.
Au dreptul să inițieze proiecte de acte normative următoarele autorități
publice:
a) ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației
publice centrale aflate în sub ordinea guvernului, precum și autoritățile
administrative autonome;
b) organele de specialitate ale administrației publice centrale aflate în
subordinea sau în coordonarea ministerelor – prin ministerele în a căror
subordine sau coordonare se află;
c) prefecturi le, consiliile județene, respectiv Consiliul General al
Municipiului București – prin Ministerul Administrației Publice.

La nivelul acestor autorități publice se constituie colective speciale în
componența cărora sunt desemnați juriști, specialiști în dome niul integrării
europene, precum și specialiști din compartimentele corespunzătoare profilului
propunerilor de reglementare, colective care au obligația să redacteze proiectele
de acte normative.
Proiectele de acte normative trebuie însoțite de următoarele
instrumente de prezentare și motivare:
a) expuneri de motive, pentru proiectele de legi;
b) note de fundamentare, pentru hotărâri, ordonanțe și ordonanțe de
urgență ale guvernului;
c) referate de aprobare, pentru celelalte acte normative.
După ce conducătorul auto rității publice inițiatoare a proiectului de act
normativ își însușește documentația elaborată, acesta expediază, în copie,
autorităților publice interesate în aplicarea acesteia, care, la rândul lor, au
obligația să formuleze observații și propuneri în te rmen de cel mult 5 zile, dacă
nu s-a stabilit un alt termen.
Operațiunea de definitivare a proiectului de act normativ se
realizează după obținerea de către inițiator a punctelor de vedere ale
autorităților publice cărora le -a fost trimis, precum și a aviz elor necesare, așa
cum se stipulează în conținutul art. 8 -13 din Regulamentul aprobat prin
Hotărârea Guvernului nr. 555/2001.
Următoarea etapă o reprezintă trimiterea proiectelor de acte
normative la Secretariatul General al Guvernului, care declanșează im ediat
procedura de obținere a avizelor necesare, în termenele prevăzute în art. 14,
respectiv:
a) avizul Consiliului Legislativ (24 ore pentru proiectele de ordonanță
de urgență; 2 zile pentru proiectele de lege care urmează să fie transmise
Parlamentului cu solicitarea dezbaterii în procedură de urgență; 10 zile pentru
celelalte proiecte de acte normative);
b) avizul Consiliului Suprem de Apărare a Țării, în cazul
proiectelor de acte normative pentru care este necesar acest aviz;
c) avizul Consiliului Economic și S ocial (10 zile în cazul proiectelor
de hotărâri, de ordonanțe și de legi ordinare; 20 de zile în cazul
proiectelor de legi organice).
După obținerea acestor avize, Secretariatul General al Guvernului le
transmite inițiatorului actului normativ, care proced ează la finalizarea
proiectului de act normativ; acesta este înaintat guvernului cu cel puțin 5 zile
înainte de data ședinței guvernului pe a cărei agendă de lucru se solicită să fie
înscris.
Decizia Guvernului cu privire la fiecare proiect de act normativ , luată
ca urmare a rezultatului dezbaterilor, este marcată prin anunțul primului –
ministru privind adoptarea, amânarea, respingerea sau retragerea acestuia, după
caz.

Proiectele de acte normative cărora li s -au adus modificări de fond ca
urmare a discutări i și adoptării lor în ședința Guvernului vor fi supuse unei
noi proceduri de avizare.
În cazul adoptării proiectului de acte normative (proiect de lege, de
ordonanță și ordonanță de urgență) acestea sunt transmise de către Guvern,
Senatului sau Camerei Deputaților.
ETAPA A II -a se referă la DEZBATEREA PROIECTULUI DE
LEGE.
Constituția și Reglementările de organizare și funcționare ale celor
două camere ale Parlamentului (Senatul și Camera Deputaților) stabilesc formele
dezbaterii proiectelor de legi. Dezbate rea începe cu prezentarea expunerii de
motive și continuă cu analiza fiecărui articol.
ETAPA A III -a este denumită ADOPTAREA PROIECTULUI DE
LEGE care presupune o procedură specială, conform prevederilor art. 74 din
Constituție:
– legile organice se adoptă cu votul majorității membrilor fiecărei
Camere;
– legile ordinare se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți
din fiecare Cameră.
ETAPA A IV -a se referă la PROMULGAREA LEGII.
După ce legea este votată, ea este adoptată de Parlament, sub semnătura
președinților celor două camere. Promulgarea legii este de competența
Președintelui României, prin acest act dispunându -se publicarea legii în Monitorul
Oficial al României. Promulgarea se face în maximum 20 de zile de la data
primirii legii la cabinetul Pre ședintelui României, înainte de promulgare
președintele poate cere, o singură dată, reexaminarea textului.
ETAPA A V-a este denumită PUBLICAREA LEGII.
Legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la
3 zile de la data publicării sau de la data prevăzută expres în textul ei.

5. Părțile constitutive ale actului normativ
Actul normativ are următoarele părți constitutive:
a) titlul actului normativ;
b) formula introductivă;
c) preambulul;
d) partea dispozitivă;
e) formula de atestare a autenticității actului normativ.
a) Titlul actului normativ cuprinde denumirea generică a actului, în
funcție de categoria sa juridică și de autoritatea emitentă, precum și de
obiectul reglementării exprimat sintetic. Titlul trebuie să fie scurt și
sugestiv. De exemplu: Legea privind activitatea bancară (nr. 58/1998,

republicată), Legea fondului funciar (nr. 18/1991), Legea privind protecția
martorului etc.
Categoria juridică a actului normativ (lege, hotărâre de guvern,
ordonanță, decret, decizie etc.) este determinată d e regimul competențelor stabilit
prin Constituție, legi și alte acte normative prin care se acordă prerogative de
reglementare juridică autorităților publice.
În cazul actelor normative prin care se modifică ori se completează
un alt act normativ, titlul a ctului va exprima operațiunea de modificare sau de
completare a actului normativ avut în vedere. De exemplu: Ordonanța de
Urgență nr. 130/1999 pentru completarea Legii nr. 115/1999 privind
responsabilitatea ministerială.
Ca element de identificare, titlul actului normativ se întregește, după
ce are loc adoptarea sa, cu un număr de ordine, la care se adaugă anul în care
acesta a fost adoptat.
b) Formula introductivă a actului normativ constă într -o
propoziție, care cuprinde denumirea autorității emitente ș i exprimarea
hotărârii de luare a deciziei referitoare la emiterea sau adoptarea actului
normativ respectiv.
În cazul legilor formula introductivă este următoarea: „Parlamentul
României adoptă prezenta lege‖.
În cazul actelor emise de Guvernul României, f ormula introductivă
pentru ordonanță sau hotărâre este: „în temeiul art. 107 din Constituție,
Guvernul României adoptă prezenta ordonanță‖ sau „hotărâre‖, în situația
adoptării ordonanțelor simple se face referire și la legea de abilitare a
guvernului de a emite asemenea acte normative, iar în cazul ordonanțelor de
urgență la art. 114 alin. 4 din Constituție.
La Hotărârile Guvernului care sunt date în executarea expresă a unor
legi se va adăuga, în conținutul formulei introductive, și temeiul din legea
respectivă. De exemplu: Hotărârea Guvernului României nr. 226/2000 privind
condițiile și procedura de propunere de către Consiliul Economic și Social a
candidaților în vederea numirii ca asistenți judiciari, are următoarea formulă
introductivă: „în temeiul art . 17 alin. l indice 3 din Legea pentru organizarea
judecătorească nr. 92/1992, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, Guvernul României hotărăște.‖
Pentru alte categorii de acte normative formula introductivă cuprinde:
autoritatea emitent ă, referire la acte normative superioare (legi, ordonanțe,
hotărâri) și denumirea generică a actului. De exemplu:
Ministrul apelor, pădurilor și protecției mediului, având în vedere
prevederile art. 7, 8 și 14 din Legea nr. 137/1995 privind protecția mediu lui,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 17 februarie
2000, în baza dispozițiilor art. 9 din Hotărârea Guvernului nr. 104/1999 privind
organizarea și funcționarea Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției

Mediului, emite u rmătorul ordin: (titlul ordinului este: pentru aprobarea
Nomenclatorului de lucrări și servicii care se prestează de către autoritățile
pentru protecția mediului în regim de tarifare și cuantumul tarifelor aferente).
c) Preambulul actului normativ reprezintă acea parte în care este
enunțat, în sinteză, scopul reglementării respective. De regulă,
preambulul precede formula introductivă și se împletește cu conținutul
acesteia. Potrivit Legii nr. 24 din 27 martie 2000, preambulul nu poate
cuprinde nici directive, nici reguli de interpretare. La actele normative emise în
temeiul unei legi sau al unui act normativ al Guvernului, preambulul va
cuprinde menționarea dispozițiilor legale pe baza și în executarea cărora actul a
fost emis. în cazul actelor normative adoptate de organele administrației
publice centrale de specialitate sau ale administrației publice locale, în
preambul se menționează și avizele obligatorii potrivit legii.
d) Partea dispozitivă a actului normativ reprezintă conținutul
propriu -zis al reglementării, alcătuit din totalitatea normelor juridice instituite
pentru sfera raporturilor sociale ce fac obiectul acestuia.
În această parte componentă a actului normativ sunt sistematizate:
— dispozițiile generale sau principiile generale;
— dispoziț iile privind fondul reglementării (dispoziții de
fond);
— dispozițiile tranzitorii;
— dispozițiile finale.
Dispozițiile generale cuprind prevederi care orientează întreaga
reglementare, determină obiectul și principiile acesteia. Ele sunt grupate în
primul cap itol al actului normativ și nu mai sunt reluate în restul reglementării.
Exemple: art. 1 din Codul Familiei prevede „În România statul
ocrotește căsătoria și familia, el sprijină, prin măsuri economice și sociale,
dezvoltarea și consolidarea familiei‖.
– art. l din Codul penal prevede: „legea penală apără, împotriva
infracțiunilor, România, suveranitatea, independența, unitatea și
indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea,
precum și întreaga ordine de drept‖; art. 2 fixează principiul legalității
incriminării: „legea penală prevede care fapte constituie infracțiuni, pedepsele ce
se aplică infractorilor și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii acestor fapte‖.
Dispozițiile de fond cuprind reglementarea propriu -zisă a relațiilor
sociale ce fac obiectul actului normativ. Succesiunea și gruparea acestor
dispoziții se fac în ordinea logică a desfășurării activității ce face obiectul
reglementării respective. Prevederile de drept material trebuie să preceadă pe
cele de ordin procedural iar, în cazul în care sunt instituite sancțiuni, aceste
norme de sancționare să fie plasate înaintea dispozițiilor tranzitorii și finale.

De exemplu: Legea privind procedura falimentului bancar (nr. 837 1998)
cuprinde dispoziții de fond d e drept material în capitolul II (art. 3 -11)
privitoare la „atribuțiile organelor care aplică procedura falimentului; iar
dispozițiile de ordin procedural în capitolul III (art. 12 -21) intitulat „procedura
de sesizare a tribunalului‖.
Dispozițiile tranz itorii cuprind măsurile ce sunt instituite cu privire la
derularea raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări care
urmează a fi înlocuită cu noul act normativ.
Rațiunea dispozițiilor tranzitorii este de a asigura, pe o perioadă
determinat ă, corelarea celor două reglementări astfel încât punerea în aplicare a
noului act normativ să decurgă firesc și să evite retroactivitatea acestuia sau
conflictul între legi succesive.
Dispozițiile finale cuprind măsurile necesare pentru punerea în
aplicar e a actului normativ, data intrării în vigoare a acestuia, implicațiile
asupra altor acte normative (abrogări, modificări, completări, republicări).
În cazul actelor normative cu caracter temporar va fi precizată perioada
de aplicare sau data încetării apl icării sale.
e) Formula de atestare a autenticității actului normativ reprezintă
ultima parte constitutivă a acestuia. Actul normativ adoptat se semnează de
reprezentantul legal al emitentului, se datează și se numerotează.
În cazul legilor este obligatori u ca, în finalul actului, să se facă
mențiunea despre îndeplinirea dispoziției constituționale privind legalitatea
adoptării de către cele două Camere ale Parlamentului.
Formula de atestare a legalității adoptării legilor, utilizată de fiecare
Cameră este „Această lege a fost adoptată de … în ședința din … cu respectarea
prevederilor art. 74 alin. 1‖ sau, după caz, „art. 74 alin. 2 din Constituția
României‖. Formula este urmată de semnătura președintelui Camerei respective.
Precizare: unele acte normati ve mai pot cuprinde și Anexe,
considerate parte componentă a acestora, care fac corp comun cu actul
normativ respectiv și au aceeași forță juridică.
Necesitatea anexelor este justificată de faptul că, în conținutul lor,
sunt redate organigrame, liste , tabele, schițe, statistici, planuri, desene, semne
grafice, formulare etc.
Exemple: Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul
juridic al acesteia, cuprinde o anexă intitulată „Lista cuprinzând unele bunuri
care alcătuiesc domeniul publi c al statului și al unităților administrativ –
teritoriale‖.
Hotărârea Guvernului nr. 251/1999 privind condițiile de autorizare,
organizare și exploatare a jocurilor de noroc, conține un număr de 11 anexe, în
care sunt prezentate: formularele de licențe pent ru exploatarea jocurilor de
noroc; regulamentul de organizare și funcționare a comisiei de autorizare a
jocurilor de noroc; instrucțiuni de completare a unor formulare etc.

6. Structura actului normativ
Elementul de bază al structurii actului normativ îl reprezintă
ARTICOLUL, care cuprinde, de regulă, o singură dispoziție normativă
aplicabilă unei situații date.
Denumit și celula de bază a actului normativ, ARTICOLUL nu se
confundă cu norma juridică (există situații în care o normă juridică este
cuprinsă î n mai multe articole).
În cazul în care din dispoziția normativă primară a unui articol
decurg, în mod organic, mai multe ipoteze juridice, acestea vor fi prezentate
în ALINEATE distincte, astfel încât ARTICOLUL să fie logic și coerent
construit.
ALINEATUL reprezintă o subdiviziune a ARTICOLULUI și este
constituit, de regulă dintr -o singură propoziție sau frază, prin care se
reglementează o ipoteză juridică specifică articolului. În situația în care
dispoziția normei juridice nu poate fi exprimată într -o singură propoziție sau
frază, se pot adăuga noi propoziții sau fraze, separate prin punct și virgulă.
Dacă în cuprinsul unui articol se utilizează un termen sau o expresie
care are, în contextul actului normativ, un alt înțeles decât cel obișnuit,
înțelesul specific al acesteia trebuie definit în cadrul unui alineat subsecvent.
În cazul în care frecvența unor astfel de termene și expresii este mare, actul
normativ trebuie să cuprindă în structura sa un grupaj de definiții sau o anexă
cu un index de termeni.

7. Tehnica sistematizării actelor normative
Așa cum am precizat, actele normative, privite în ansamblu,
formează un sistem dinamic cu o structură complexă, pe care îl numim
sistemul legislației.
Sistemul legislației cuprinde totalitatea actelor normative aflate în
vigoare la un moment dat. Marea varietate a actelor normative impune cu
necesitate sistematizarea lor.
Procesul de sistematizare a actelor normative este determinat de
necesitatea grupării acestora pe baza unor criterii riguros stabilite, astfel încât
normele juridice să fie mai bine cunoscute și aplicate în realitatea juridică.
Două sunt formele de sistematizare a actelor normative:
încorporarea și codificarea .
A. Încorporarea
Ca formă de sistematizare a actelor normative, încorporarea
înseamnă a șezarea, poziționarea actelor normative după criterii exterioare
acestora, respectiv: cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept, pe instituții
juridice.
Încorporarea poate fi: oficială și neoficială. Cea oficială se realizează
de organele de drept, de ce le mai multe ori organele care elaborează actele

normative: Parlamentul, Guvernul, Ministerele, Organe ale Administrației
Publice. În acest fel s -au creat colecții de legi, Hotărâri de Guvern publicate
periodic, Colecții, Repertoare, Index -uri etc.
Încorpo rarea neoficială este cea realizată de persoane particulare,
birouri de avocați sau notari, edituri etc.
Precizare : activitatea de incorporare nu înseamnă prelucrarea și
interpretarea actelor normative. Prin incorporare nu sunt aduse modificări
conținutul ui normelor juridice care sunt adunate în colecții sau culegeri.
B. Codificarea
Codificarea este forma superioară de sistematizare a actelor
normative, care presupune cuprinderea sintetică și sistematizată într -un act
normativ cu forța juridică a legii, a tuturor normelor juridice aparținând
aceleiași ramuri sau subramuri de drept.
Acțiunea concretă de codificare presupune un mare volum de muncă
din partea legiuitorului care trebuie să prelucreze un vast material normativ, să
înlăture normele juridice depăș ite (inclusiv a cutumelor), să completeze lacunele
existente, să ordoneze în manieră logică materialul normativ.
Deși are forța juridică corespunzătoare unei legi, Codul nu este o lege
obișnuită, el are o organizare interioară aparte, în care normele jurid ice sunt
așezate, poziționate într -o curgere logică, după un sistem bine gândit.
Calitatea și poziția specială a unui Cod este pusă în evidență de:
claritate, precizie, rigoare, pragmatism, logică impecabilă, eleganța stilului de
exprimare.
Având puterea u nei legi, Codul este în fond un act legislativ unic, care
exprimă în formă sintetică efortul considerabil al legiuitorului de a pătrunde în
intimitatea diverselor domenii ale realității sociale.
Codurile reglementează pentru perioade mari de timp; ele au o
evidentă stabilitate în raport cu alte acte normative.
Acțiunea de codificare nu este o invenție a dreptului modern: o
regăsim încă în dreptul roman, evoluând în același timp prin codificările
înfăptuite de Justinian, Theodosian, Codul Civil Francez, Codu l Penal Francez
etc.
Astfel, prima codificare în dreptul roman o reprezintă Legea celor XII
Table, care cuprinde toate instituțiile juridice existente în sec. al IV -lea de la
fondarea Romei, în domeniul dreptului civil și penal.
Primul cod adevărat este co nsiderat Codex Gregorianus elaborat în anul
291 d.H. la cererea împăratului Dioclețian și care cuprindea constituțiile
împăraților romani de la Hadrianus până la Dioclețian.
Următorul cod a fost Codex Theodosianus (anul 438 d.H.), care
cuprindea constituți ile imperiale de la Constantin cel Mare până la împăratul
Theodosius.

În sens modern, cel mai reprezentativ cod este Codex Justinianus,
considerat cea mai însemnată operă de codificare, până la codurile lui Napoleon.
În România, primele codificări au fost Pravila lui Vasile Lupu în
Moldova (1646) și Pravila lui Matei Basarab în Muntenia (1640). Au urmat Codul
Calimachi în Moldova (1817) și Legiuirea Caragea în Muntenia (1818).
În dreptul nostru actual sunt în vigoare: Codul penal, Codul de
procedură penală, Codul civil, Codul de procedură civilă, Codul familiei, Codul
vamal, Codul comercial, Codul muncii.
Pentru a introduce mai multă rigoare în procesul de elaborare a
codurilor și legilor complexe, Legea nr. 24 din 27 martie 2000 prevede
următoarele reguli:
— în cazul proiectelor de coduri sau al altor legi complexe, anume
determinate, la inițiativa Parlamentului ori a Guvernului se pot constitui
la Consiliul Legislativ sau sub coordonarea acestuia comisii de
specialitate pentru elaborarea proiectelor respective.
— comisiile de specialitate astfel constituite vor întocmi, pe baza
unor studii și documentări științifice, tezele prealabile care să reflecte
concepția generală, principiile, noile orientări și principalele so luții ale
reglementărilor preconizate.
— tezele prealabile în formă definitivă se supun aprobării
Guvernului, iar după aprobare comisia va trece la redactarea textului viitorului
cod sau viitoarei legi complexe.
— proiectul de act normativ întocmit în co ndițiile arătate mai sus,
însoțit de un raport, va fi înaintat Parlamentului sau, după caz,
Guvernului, pentru declanșarea procedurii legislative.
O importanță deosebită în viața juridică a societății o reprezintă
următoarele EVENIMENTE LEGIS LATIVE.
a) modificarea actelor normative;
b) completarea actelor normative;
c) republicarea actelor normative;
d) suspendarea actelor normative;
e) abrogarea actelor normative;
f) rectificarea actelor normative.
MODIFICAREA unui act normativ constă în schimbarea expresă a
textului unuia sau mai multor articole ori alineate și redactarea lor într -o nouă
formulare.
Intenția de modificare a unui act normativ se exprimă prin
nominalizarea expresă a textului vizat, cu toate elementele de identificare
necesare, iar dispoziția norm ativă propriu -zisă se formulează prin utilizarea
sintagmei «se modifică și va avea următorul cuprins», urmată de redarea noului
text.

COMPLETAREA actului normativ constă în introducerea unor
dispoziții noi exprimate în texte care se adaugă elementelor stru cturale existente,
prin utilizarea unei formule de exprimare adecvate.
Dacă actul de completare nu dispune renumerotarea actului normativ
completat, articolele sau elementele nou -introduse vor dobândi numărul celor din
vechiul text, după care se introduc, însoțite de un indice cifric, pentru
diferențiere.
Este important de sublimat faptul că operațiunile de modificare și
completare a actelor normative sunt admise numai dacă nu se afectează
concepția generală ori caracterul unitar al acelui act sau dacă nu p rivește
întreaga ori cea mai mare parte a reglementării în cauză. În caz contrar, actul
se înlocuiește cu o nouă reglementare, urmând să fie abrogat în întregime.
În egală măsură, prevederile modificate sau care completează actul
normativ trebuie să se int egreze armonios în actul supus modificării ori
completării, asigurându -se în acest fel unitatea de stil și de terminologie.
ABROGAREA unei dispoziții sau a unui act normativ are totdeauna
caracter definitiv. Ea poate fi dispusă, de regulă, printr -o dispozi ție distinctă în
finalul actului normativ care reglementează o anumită problematică.
SUSPENDAREA actului normativ este un eveniment legislativ care
se produce în situații speciale și constă în suspendarea aplicării unui act
normativ, dispusă printr -un alt act normativ de același nivel sau de nivel
superior. În actul de suspendare trebuie să se prevadă, în mod expres, data la
care se produce suspendarea, precum și durata ei determinată. La expirarea
duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectat ă de suspendare reintră
de drept în vigoare.
REPUBLICAREA intervine în situația actelor normative
modificate sau completate în mod substanțial. În vederea republicării actului
normativ se realizează integrarea prevederilor modificate sau a celor de
complet are în ansamblul reglementării, actualizându -se denumirile schimbate
între timp și realizând o nouă numerotare a articolelor, alineatelor, capitolelor
și celorlalte structuri ale actului.
Republicarea legilor, a ordonanțelor și hotărârilor Guvernului se fa ce
în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu avizul Consiliului legislativ.
RECTIFICAREA intervine în cazul în care, după publicarea actului
normativ se descoperă erori materiale în cuprinsul acestuia. Ea se face la cererea
organului emitent al actulu i normativ, cu avizul Consiliului Legislativ.
Complexitatea procesului de elaborare a actelor normative a impus
adoptarea de către Guvernul României a Hotărârii nr. 555 din 22 iunie 2001 prin
care este abrogat Regulamentul privind procedurile pentru supune rea proiectelor
de acte normative spre adoptare guvernului.
Principalele reglementări cuprinse în acest act normativ se referă la:
a) principiul integrării organice a actului normativ în sistemul
legislației, sens în care proiectul de act normativ trebuie co relat cu prevederile

actelor normative de nivel superior sau de același nivel, cu care se află în
conexiune, precum și cu reglementările comunitare și cu tratatele internaționale
la care România este parte;
b) principiul potrivit căruia hotărârile guvernului se emit pentru
organizarea executării legilor, iar Guvernul își exercită inițiativa
legislativă potrivit normelor constituționale;
c) principiul avizării proiectelor de acte normative de către
autoritățile nominalizate.
Într-un articol publi cat în Buletinul de Informare legislativă nr. 4/2002,
editat de Consiliul Legislativ (pag. 25 – 36), autorii (Sorin Popescu, Izabella
Turza și Maria Teau) exprimă următoarele opinii privind „republicarea și
rectificarea actelor normative‖:
– republicarea și rectificarea actelor normative nu aduc atingere
fondului reglementării, în cazul republicării actualizându -se textul unui act
normativ în urma modificărilor, completărilor și derogărilor suferite în timp,
iar rectificarea limitându -se la îndreptarea ero rilor materiale constatate după
publicarea actelor normative în Monitorul Oficial;
– republicarea unui act normativ se poate realiza numai în baza
unei dispoziții exprese de republicare, dispoziție cuprinsă într -un articol
final al actului de modif icare, de completare sau abrogare a reglementării în
cauză‖.
Exemplu: prin Legea nr. 485/2003 pentru „modificarea și
completarea Legii bancare nr. 58/1998‖ se prevede în art. XIII „Legea
bancară nr. 58/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, par tea I, nr.
121 din 23 martie 1998, cu modificările și completările ulterioare, inclusiv cu
cele aduse prin prezenta lege, va fi republicată în Monitorul Oficial al
României, partea I, dându -se textelor o nouă numerotare.
8. Probleme actuale ale tehnicii legislative în Europa
1. Cu privire la redactarea actelor normative, în țările din sistemul de
drept romano – germanic, stilul și modul redacțional variază de la o țară la
alta, în funcție de particularitățile sintactice și lexicale. Nivelul de generalizar e
a regulilor poate fi diferit și influențează sensibil întinderea și complexitatea
actului normativ.
Sunt acceptate următoarele principii comune:
a) enunțarea normelor sub o formă prescriptivă și nu în mod narativ;
b) formularea normelor în mod direct, evitar ea perifrazelor și
enunțarea doar a acelor norme care sunt strict necesare;
c) evitarea frazelor lungi;
d) respectarea regulilor de sintaxă;
e) utilizarea limbajului uzual, evitarea argoului juridic;
f) textul trebuie să fie succint, evitându -se termenii și expres iile
ambigue, lipsite de conținut și prost definite.

1. În Franța, redactarea unui proiect de act normativ trebuie
să fie corectă din punct de vedere gramatical, sobră și clară, încă din anul
1997, Circulara guvernului privind regulile de elaborare și public are a textelor
în Jurnalul Oficial, prevedea obligația de a nu se folosi termeni ce nu aparțin
limbii franceze, recurgerea la termeni sau expresii străine fiind interzisă, dacă
există o expresie sau un termen echivalent în limba franceză. Concizia și
preci zia redactării sunt imperative. Fiecare frază trebuie să exprime doar o
idee. Se interzice utilizarea siglelor, a abrevierilor, a cuvintelor între paranteze și
a notelor
de subsol, în general, verbele se conjugă la timpul prezent și nu la viitor, căci
prezentul are valoare imperativă, iar modul este impersonal.
Se precizează faptul că regulile de punctuație trebuie să fie
respectate în mod riguros, pentru că prezența sau absența unei virgule modifică
sensul unui text.
În dreptul francez, spre deosebire de c el angio -saxon, se folosesc
foarte rar definițiile, afirmând -se chiar faptul că „tehnica definiției este contrară
spiritului dreptului francez‖.
4. În cazul legislației Uniunii Europene, actele normative trebuie
formulate clar, precis și simplu ținându -se con t de tipul actului în cauză și, mai
ales, de caracterul său obligatoriu sau nu. Proiectele actelor comunitare sunt
redactate în termeni și structuri de frază care respectă caracterul multilingv al
legislației comunitare; conceptele sau terminologia specifi ce unui sistem
juridic național nu sunt utilizate decât cu mare precauție.

*
* *
În istoria limbajului legislativ este remarcabilă contribuția lui
Montesquieu340 care la 1748, în celebra sa lucrare „ Spiritul legilor ‖ formula
următoarele „Chestiuni car e trebuie observate la întocmirea legilor‖:
a) legiuitorul trebuie să dea dovadă de spirit de moderație; binele
politic, ca și binele obișnuit se află întotdeauna între două limite;
b) cei care dispun de cunoștințe destul de vaste pentru a putea crea
legi pentru poporul lor sau pentru un altul, trebuie să acorde o anumită atenție
și modului de a le alcătui;
c) stilul legilor trebuie să fie concis (ca de pildă, legile celor
Douăsprezece Table, un model de concizie);
d) stilul legilor trebuie să fie simplu: exprimarea fi rească este
întotdeauna mai bine înțeleasă decât cea căutată, prea elaborată;
e) este foarte important ca termenii legilor să trezească, la toți
oamenii, aceleași idei;

340 Montesquieu, [96];

f) atunci când o lege trebuie să stabilească vreo sancțiune, este de
dorit să se evite, pe câ t este cu putință, de a o exprima în bani. Nenumărate
cauze schimbă valoarea monedei și sub aceeași denumire nu mai găsim același
lucru;
g) atunci când într -o lege ideile au fost bine precizate, nu trebuie să se
folosească după aceea expresii vagi;
h) legile nu trebuie să fie subtile, ele sunt făcute pentru oameni cu
înțelegere medie; ele nu sunt expresia artei logicii, ci a judecății simple a unui
tată de familie;
i) atunci când, într -o lege, excepțiile, limitările, derogările nu sunt
necesare, este mai bine ca acestea să nu se facă deloc. Astfel de dispoziții duc
la apariția unor noi prevederi de același fel;
j) o lege nu trebuie modificată tară un motiv întemeiat;
k) după cum legile inutile slăbesc pe cele necesare, cele care pot fi
eludate șubrezesc legis lația;
1) trebuie avut grijă ca legile să fie astfel concepute încât ele să nu
vină în contradicție cu natura lucrurilor;
m) rareori este nevoie să se interzică o faptă care nu este rea, sub
pretextul unei perfecțiuni imaginare;
n) legile trebuie să aibă o anumită puritate; menite să pedepsească
răutatea oamenilor, trebuie să fie ele însele lipsite cu totul de răutate.
Despre stilul legislativ
Stilul legislativ desemnează suma calităților pe care trebuie să le
îndeplinească textele legislative. Aceste calit ăți sunt:
a) Concizia, adică exprimarea ideilor juridice în puține cuvinte.
b) Sobrietatea, adică acea eleganță reținută a textului care evită
prețiozitățile și asigură transmiterea mesajului într -o notă de decență lingvistică.
c) Claritatea semnifică calitatea textelor legislativ de a fi înțeles de
toți destinatarii acestuia (de la filozof până la lucrătorul ogorului).
d) Precizia presupune ca textul să fie lămuritor, să nu creeze dubii în
procesul de aplicare.
e) Coerența înseamnă că fiecare propoziție și frază jur idică trebuie
articulată cu alte propoziții și fraze juridice existente în cadrul aceluiași text.

9. Despre vocabularul juridic și limbajul juridic
Noțiunea de „terminologie” reprezintă ansamblul de cuvinte tehnice
ce aparține unui domeniu al științei sau al artei.
Știința dreptului își construiește un vocabular juridic care
utilizează o terminologie exactă necesară în activitatea legiuitorului,
judecătorului și practicianului.
Vocabularul juridic trebuie să fie strict, astfel încât cuvintele folosite
să aibă un sens precis, capabil să permită identificarea certă a noțiunii pe care
o desemnează. Trebuie precizat faptul că incertitudinea în drept reprezintă un

mare neajuns căci „ea adaugă la dezordinea comportamentelor ce trebuie evitate,
dezordine în cadrul normei‖341. Noile realități și situații pe care dreptul urmează
să le reglementeze trebuie să fie exprimate prin termeni cunoscuți, iar dacă acest
lucru nu este posibil, vor fi consacrate noțiuni și termeni noi. Folosirea forțată a
unor termeni care nu sunt adecvați domeniului reglementat conduce, inevitabil, la
denaturarea noțiunilor.
Norma juridică, fiind destinată să impună o regulă de conduită
obligatorie, trebuie să aibă anumite calități esențiale: unitate, ordine, precizie și
claritate. Norma juridică devine incertă dacă implică noțiuni juridice echivoce
sau insuficient definite.
Definiția reprezintă cea mai importantă modalitate de asigurare a
preciziei termenilor specializați, întrucât este o operațiune logică prin care sunt
indicate trăsăturile carac teristice ale unei noțiuni, care o deosebesc de orice altă
noțiune.
Logica juridică utilizează, în principal, trei tipuri de definiții:
– definiții legale sau juridice, sunt formulate expres în textul
actului normativ, fiind obligatorii;
– definiții doctrin are sunt opinii formulate de teoreticieni și
specialiști ai dreptului;
– definiții de aplicare sunt formulate de practicienii dreptului în
procesul de aplicare a dreptului.
Indiferent de tipul lor, definițiile trebuie să corespundă regulilor
logico -lingvistice, precum și principiilor și funcțiilor dreptului. Acest lucru se
impune deoarece fiecare definiție juridică se adresează unor categorii diferite
de receptori: pe de o parte receptorilor specialiști în domeniul dreptului, iar
pe de altă parte recept orilor nespecialiști, respectiv cetățenilor care reprezintă
subiecții dreptului.
În opinia lui J. L. Bergel342 „problema este aceea de a ști dacă dreptul
trebuie să folosească limbajul curent sau o terminologie specială. Poate părerea
potrivit să transpui te xtul legii într -un limbaj curent pentru a -l pune la
dispoziția cetățeanului obișnuit. Numai că, inevitabila complexitate a normei de
drept face iluzorie ideea că cetățeanul de rând, fără o pregătire juridică, ar putea
să înțeleagă textele juridice doar pri ntr-o simplă lectură. Mai mult, se poate
ajunge la erori dintre cele mai grave atunci când un cuvânt obișnuit este utilizat
în drept cu un sens aparte. Este nevoie, așadar, de un compromis: limbajul curent
este de preferat pentru rațiuni de comoditate și c laritate atunci când el este
suficient, dar, dacă există riscul ambiguizării, acesta trebuie să fie înlocuit cu
un limbaj specializat‖.
Afirmația de mai sus confirmă faptul că „sistemul legislației
(ansamblul unitar și independent al actelor normative prin care se instituie
normele juridice) deși dependent de sistemul dreptului, care este mai stabil și

341 Bergel, J., L., Teoria generală a dreptului , Editura Dalloz, Paris, 2003, p. 240;
342 Bergel, J., L., [341], pp. 241 -242;

obiectiv, are o independență relativă, este mai mobil și preponderent subiectiv,
depinzând de politica legislativă a statului‖343.
Redactarea actelor normative reprezintă un proces complex și nu
lipsit de contradicții.
În plan practic, două sunt contradicțiile cele mai importante, atât
pentru juriști cât și pentru lingviști:
– prima contradicție este generată de respectarea principiului
echilibrului între statica și dinamica dreptului, sau, altfel spus, între
stabilitatea și mobilitatea reglementărilor juridice. Aceasta este contradicția
între precizie și suplețe. Aparent divergente, aceste cerințe pot asigura
atenuarea rigidității unor norme ju ridice în favoarea flexibilității, o coexistență
între spiritul conservator (tradiționalist) și cel modern, dinamic și suplu,
caracteristic perioadei contemporane;
– cea de -a doua contradicție, între caracterul tehnic (specializat) și
accesibilitate, este ge nerată de natura eterogenă a destinatarilor legilor
(specialiști în domeniul aplicării dreptului și cetățenii obișnuiți). În tehnica
legislativă actuală, principiul accesibilității deține o poziție privilegiată. În
rezolvarea acestei dileme legiuitorul tre buie să țină seama de dinamica
terminologiei juridice, care se materializează în:
– renunțarea la utilizarea unor termeni, sintagme și concepte
specifice dreptului socialist (anterior anului 1990): cooperativizare, avut
obștesc, naționalizare socialistă, organizație socialistă de stat etc.;
– reintroducerea în uz a unor termeni sau sintagme aparținând
dreptului românesc aflat în vigoare înainte de anul 1944: concesiune, domeniu
public, Curte de Apel, Curte de Casație și Justiție, minister public, parchet etc.;
– introducerea de noi termeni împrumutați sau copiați din
vocabularul juridic străin: Avocatul Poporului, ONG (Organizație
neguvernamentală), ordonanță de urgență, contract de leasing, asigurare de
malpraxis, crimă organizată, Know -how, factoring etc.
– lărgir ea sensului unor termeni juridici consemnați în dicționare de
specialitate (de exemplu: termenul de piraterie care s -a extins, de la pirateria
maritimă și aeriană, la pirateria în domeniul audiovizualului și a informației;
termenul de terorism s -a extins l a bioterorism, eco -terorism etc.)
O altă problemă abordată de J. L. Bergel344 se referă la existența a
„două frecvente inconveniente: omonimia și polisemia. Omonimia presupune
existența a două cuvinte identice cu sensuri diferite (ex. parchet). Polisemia
presupune ca unui termen să i se atribuie mai multe înțelesuri înrudite (ex.
absență)‖.
La aceasta se adaugă dificultățile generate de traducerea textelor
juridice dintr -o limbă în alta și transpunerea acestora în fondul legislativ

343 Stoichițoiu, Ichim, A., Implicații practice ale cercetă rii discursului juridic , Editura Universității București,
București, 2001;
344 Bergel, J., L., [341], p. 250;

autohton. Această complexă operațiune reclamă din partea traducătorului
specializat o abordare comparativă a celor două sisteme de drept, atât pe
componenta juridică, cât și pe cea lingvistică. Precizăm faptul că traducerea
trebuie realizată „în spiritul legii” (adică în funcție de destinatar și de
contextul social în care va fi receptată) și în „litera legii” (adică fidelitatea față
de textul original și respectul față de intenția legiuitorului).
În etapa actuală, în care dreptul nostru trebuie să se armonizeze cu
dreptul comunitar european și dreptul internațional, problema expusă mai sus
prezintă o importanță cardinală.
Pentru evitarea dificultăților existente în traducerea și transpunerea
corectă a legislației străine în dreptul autohton este necesar a fi cunoscute
principiile de redactare a actelor normative în limba engleză și limba franceză.
Principiile de redactare în limba engleză sunt:
1. Renunțați la conținutul care nu vă este necesar;
2. Organizați -vă materialul;
3. Înlăturați cuvinte de prisos;
4. Nu folosiți două cuvinte când unul si ngur este suficient;
5. Înlocuiți termenii dificili, cu caracter strict tehnic, prin cuvinte
din limba comună, cunoscute cititorilor;
6. Segmentați frazele lungi;
7. Puneți ideile din fiecare frază în ordine logică;
8. Clarificați relațiile din frazele complexe;
9. Folosiți pronume personale dacă vreți să vă adresați direct cititorilor;
10. Utilizați procedee grafice pentru a clarifica mesajul.
Principiile de redactare a textelor juridice în limba franceză sunt:
1. principiul simplității presupune utilizarea lexicului u zual, evitarea
propozițiilor și frazelor juridice prea lungi, a neologismelor necunoscute
publicului larg, a arhaismelor și a abrevierilor. Din punct de vedere sintactic,
frazele trebuie să fie scurte și clare (ordinea firească trebuie să fie: subiect –
predicat – complement);
2. principiul conciziei sau al economiei de mijloace folosite în plan
lexical și sintactic, presupune eliminarea repetițiilor inutile, a pleonasmelor, a
enumerărilor extrem de detaliate și a abuzului de trimiteri intra – sau
intertextual e;
3. principiul coerenței reclamă realizarea unei exprimări riguroase,
clare, fără ambiguități, prin utilizarea monosemantismului termenilor și evitarea
sinonimelor în plan lexical;
4. principiul redactării logice, presupune selectarea atentă a
termenilor uti lizați, utilizarea enunțului logic și construcția logică a textului:
5. principiul adaptării la receptor (l'interet humain) obligă
elaboratorul legii să respecte obiectivele, cunoștințele juridice,
competența lingvistică și atitudinea benefic iarului actului normativ. În
acest sens, sunt stabilite următoarele modalități de realizare a principiului

enunțat: evitarea explicațiilor inutile, folosirea consecventă a cuvintelor
uzuale, cu sens concret, a definirii clare a termenilor de specialitate.
În doctrina românească au fost formulate opinii cu privire la
„folosirea limbajului juridic‖345.
Autorii lansează termenul de „mesaje normative ale statului‖ definit ca
„dispozițiile legale care emană de la puterea legislativă (sub formă de legi), de la
cea executivă (sub formă de ordonanțe și hotărâri) sau de la autoritățile
administrative publice centrale și locale (ordine, circulare, dispoziții) și al căror
conținut este transmis utilizatorilor, în expresie scrisă‖.
În opinia sursei citate346 „polisemia creează riscul de neînțelegere a
mesajului juridic, ea vine în contradicție cu cerința exprimării clare și
precise a conceptelor juridice‖. Sunt invocate prevederile Legii nr. 24/2000
privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,
amintite în cuprinsul acestui capitol al cursului nostru. Concluziile formulate
sunt redate în următorii termeni „limbajul legislativ reprezintă un compromis
între exigența preciziei și principiul primordial al înțelegerii depline a textelor
juridice. Clar itatea și precizia limbajului juridic folosit se obține din
analizarea și utilizarea cât mai adecvată a termenilor și expresiilor ținând
seama de semnificația lor în mod curent, precum și de respectarea cerințelor
gramaticale și de ortografie, realizându -se asigurarea unități terminologice a
stilului juridic‖347.

345 Popescu, S., et all , în Buletin de informare legislativă , nr. 3/2007, p. 3;
346 Idem, pp. 6 -8;
347 Ibidem, p. 11;

CURSUL 11
REALIZAREA DREPTULUI

1. Noțiunea, criteriile și diviziunea dreptului
Existența și realizarea dreptului reprezintă condițiile ordinii publice.
Iar în general, ideea de o rdine semnifică o anumită succesiune în timp sau în
spațiu a lucrurilor. Ordinea constituie premisa esențială a coeziunii sociale, ea
fiind condiționată de existența sistemelor normative și de traducerea în viață a
conținutului preceptiv al acestora. În ac est context se plasează și ordinea de
drept, care reprezintă desfășurarea vieții sociale în conformitate cu prevederile
normelor juridice. „Ordinea juridică – nota E. Speranția – este (…) unitatea
armonică a unor norme de drept, aplicată efect iv în viața unei colectivităti‖348
Având în vedere importanța ordinii juridice, ca nucleu al ordinii
sociale, traducerea în fapt a conținutului preceptiv al normelor de drept,
realizarea comandamentelor juridice reprezintă un moment esențial în viața
dreptului. Departe de a fi doar o chestiune de tehnică juridică, realizarea
dreptului, prin implicațiile sale sociale, este un element constitutiv al conducerii
societătii.
În teoria dreptului este întrebuințată analiza de sistem atât în ce
privește juridicul, ca dimensiune inalienabila a existenței umane, care este –
parte componentă a realității sociale (sistemul juridic), iar în ceea ce privește
legislația (sistemul legislației), dar și în privința organizării dreptului, ca
fenomen normativ, pe ramuri și instituții (siste mul dreptului).
Sistemul dreptului, este rezultatul unității ramurilor și instituțiilor
dreptului, și apare ca unitate obiectiv determinată, pe când sistemul legislației
reprezintă o organizare a legislației pe baza unor criterii alese de legiuitor.
Norme le juridice nu există izolate, și ele se grupează în instituții și
ramuri în așa fel încât, norma juridică reprezintă elementul de bază al sistemului
dreptului; și ea formează sistemul juridic elementar349.
Norma juridică este legată de sistem, și sistemul dreptului constituie
generalul, în raport cu norma de drept, care reprezintă individualul.
Pe lângă modelul de comportament pe care îl cuprinde norma de
drept, aceasta conține și criterii de evaluare a comportamentului, transpunând în
limbajul acțiunilor c oncrete idealul juridic al societății.
Criteriile de structurare a sistemului de drept sunt acele forme pri
care se evocă unitatea dreptului si diferențierea sa, adică împarțirea pe ramuri și
instituții juridice. Cea mai largă grupare de norme juridice o constituie ramura
de drept.
Ramura de drept este ansamblul normelor juridice care reglementează
relațiile sociale dintr -un anumit domeniu al vieții sociale, în baza unei metode

348 Speranția, E., [217];
349 Popa, N., [1], p. 241 -242;

specifice de reglementare și a unor principii comune. Criteriile în temeiul căr ora
se structurează ramurile sistemului dreptului sunt:
a) obiectul regelmentării juridice adică – relațiile sociale ce cad sub
incidența normelor juridice;
b) metoda reglementării adică – modalitatea practică de influențare a
conduitei în cadrul respe ctivelor relații sociale;
c) principiile comune ramurii de drept respective.
În baza acestor criterii, ramura de drept stabilește forme specifice de
legătură între normele juridice care o compun,legături ce determină trăsăturile
de trăinicie și unitate a ramurii, asigurându -i durabilitate în timp.
Ramura de drept se constituie în baza specificului calitativ al unei
grupări de relații sociale care o compun, legături ce determină trăsăturile de
trăinicie și unitate a ramurii, asigurîndu -i durabilitate în ti mp. Ramura dedrept se
constituie în baza specificului calitativ al unei grupări de relații sociale care
impun un complex de norme cu caracter asemănător, dar și cu note
caracteristice. În coduri, sau în alte acte normative de mare importanță, aceste
note s pecifice ale normelor juridice din ramura de drept respectivă sunt uneori
cuprinse în partea generală a codurilor sau în dispozițiile generale ale unor
asemenea acte normative.
a) Obiectul reglementării juridice, ca temei prioritar în structurarea
unei ra muri de drept, constituie, împreună cu principiile comune reglementării
din ramura respectivă, criterii obiective ale construcției unei ramuri.
b) Metoda de reglementare, ca ansamblu de modalități în care se
dirijează conduita umană pe o cale socialmente u tilă, formează un criteriu
subiectiv .
În ramura dreptului civil, obiectul de reglementare îl reprezintă relațiile
sociale cu conținut patrimonial și relații sociale personale, nepatrimoniale. Dar
relațiile sociale cu conținut patrimonial cad sub incidența reglementării și a altor
ramuri de drept: drept administrativ, drept financiar, drept funciar, etc. În aceste
condiții, criteriul obiectului reglementării juridice se completează cu cel al metodei
de reglementare juridică.
Dreptului civil îi este specifi că metoda echivalenței (egalității)
părților, spre deosebire de dreptul administrativ sau de dreptul financiar, în care
metoda de reglementare este aceea a subordonării părților (metoda autoritaristică).
Astfel, într -un raport juridic de drept civil (un c ontract de vânzare –
cumpărare, spre exemplu) părțile (subiectele) stau pe picior de egalitate, ele au
drepturi și obligații corelative, stabilite pe bază de negociere. Într -un raport de
drept financiar (între un organ de impozitare și un subiect impozabil), părțile se
află în raporturi de subordonare.
În cadrul fiecărei ramuri de drept, normele juridice se grupează în
ansambluri normative mai reduse – instituții juridice. O normă de drept izolată
n-ar putea reglementa într -un mod complet o anumită relație s ocială prin
excluderea cooperării cu norme care privesc aceeași relație.

Ansamblul normelor juridice care reglementează relații sociale
apropriate alcătuiesc o instituție juridică , exemplu: instituția prescripției,
instituția moștenirii – în dreptul civil , instituția căsătoriei – în dreptul familiei,
instituția tentativei – în dreptul penal, etc.
Instituția juridică se definește ca o totalitate de norme juridice organic
legate, aparținătoare unei ramuri de drept, norme ce reglementează un grup de
relații s ociale înrudite, după metoda de reglementare specifică ramurii
respective.
Existența ramurii de drept și a instituțiilor juridice este determinată de
complexitatea relațiilor sociale, ce dobândesc reglementare juridică. Relațiile
sociale există în strânsă corelație, fapt ce determină legăturile necesare (formele
de schimb) între diferitele ramuri de drept, precum și anumite instituții juridice
mixte, cum ar fi instituția proprietății, care aparține mai multor ramuri de drept
(drept civil, în principal, dar și dreptului comercial, dreptului administrativ).
Dreptul pozitiv se împarte în: drept public și drept privat, iar această
diviziune a dreptului își găsește originea încă din dreptul roman. Dreptul roman
cunoștea o atare împărțire în: jus publicum și jus privatum350. Conform textului
din Ulpian, dreptul public se referă la organizarea statului iar dreptul privat se
referă la interesul fiecăruia și acestă mare diviziune a dreptului pivește atât
dreptul intern, cât și dreptul internațional351.
În dreptul public intern, în componența sa intră, spre exemplu: dreptul
constituțional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul muncii și securității
sociale, dreptul financiar, dreptul procesual și în dreptul privat intern intră:
dreptul civil, dreptul comercial, dr eptul familiei etc.
Ramurile dreptului ce intră în componența dreptului public au ca obiect
de reglementare:
a) relațiile sociale din domeniul organizării puterilor publice,
distribuirea competențelor în stat, forma statului (dreptul constituțional);
b) organizarea puterii executive la nivel central și local (drept
administrativ);
c) apărarea socială împotriva faptelor infracționale ce pun în pericol
ordinea de drept (dreptul penal);
d) relațile de muncă și de protecție socială (dreptul muncii și al
securității sociale);
e) relațiile financiare bancare (dreptul financiar);
f) relațiile ce privesc buna desfășurare a procesului judiciar (dreptul
procesual).
Ramurile ce intră în competența dreptului privat reglementează
relațiile sociale, patrimoniale ș i personale nepatrimoniale la care participă
particularii.

350 Popa, N., [1], p. 244 -245;
351 Zlătescu, V.D., Despre un concept inedit. Legislația și perfecționarea relațiilor sociale, București, Editura
Academiei, p. 87;

Dreptul civil, ca drept privat general are o mare însemnătate pentru
toate celelalte ramuri ce compun dreptul privat, de exemplu: dreptul comercial
(care reglementează relații sociale de comerț), utilizează pe larg principii și
instituții ale dreptului civil, ceea ce creează uneori aparența că dreptul comercial
n-ar fi, de fapt, decât o ramură specială a dreptului civil.
2. Conceptul realizării dreptului
Traducerea în viață a prevederilor cuprinse în normele de drept
implică participarea unor subiecte multiple (cetățeni, organe de stat, organizații
nestatale) precum și asigurarea unui cadru organizatoric care să permită acestor
subiecte să -și valorifice din plin și nestingherit prerogativele legale. Totodată,
realizarea dreptului – înțeleasă ca un proces – presupune posibilitatea,
recunoscută unor organe de stat, de a acționa în domeniul asigurării mijloacelor
de restabilire a ordinii de drept, în condițiile săvârșirii unor fapte ce nesocotesc
preved erile legale. Realizarea dreptului este o confruntare a modelului general
de conduită, construit de legiuitor, cu realitatea concretă.
Este neîndoielnic faptul că analiza procesului realizării dreptului nu
poate scăpa din vedere sublinierea trăsăturilor ge nerale ale sistemului social care
garantează integritatea ordinii de drept, eficacitatea normelor juridice,
corespondența dintre prevederile abstracte și generale ale normei juridice și
caracterul concret al raporturilor sociale. Trăgându -și izvoarele din viața socială,
fiind organic legat de conviețuirea umană, înspre care -și îndreaptă acțiunea,
dreptul este intim legat de atitudinea exteriorizată, obiectivată în acțiunea
individului, și de participarea la viața socială a structurilor organizatorice. În
principiu, nimic din ceea ce este social nu poate scăpa reglementării prin drept.
Pentru acest motiv, analiza conceptului realizării dreptului este de fapt
analiza modului de implementare a normei de drept în viața socială, a modului
în care societatea prime ște norma de drept, o încorporează în patrimoniul
psihologic al individului. Condițiile generale ce caracterizează climatul social –
politic și ideologic determină în mod nemijlocit eficiența formelor juridice de
realizare a dreptului. Rolul acestor condiții (economice, politice, spirituale,
ideologice) este hotărâtor în procesul transformării principiilor dreptului în
valori proprii structurii intime a personalității umane și în criterii de apreciere a
desfășurării corecte a relațiilor din societate.
Dreptul își consolidează poziția în ansamblul realității sociale prin
faptul că este implicat efectiv în conducerea societății. Dat fiind importantul și
complexul rol pe care îl joacă dreptul în societate el se impune ca o dimensiune
existențială.
Prin funcțiile pe care le înfăptuiește dreptul se înfățișează în special în
dimensiunea faptică, materială și concretă el reglementând cu mare rigoare
conduita oamenilor în societate și drepturile lor fundamentale.
Dreptul de asemenea statuează și pune în acțiune mecanis mele
instituționale care sunt acte sa asigure aplicarea normelor juridice.

Scopul și rolul fundamental al dreptului este acea de a asigura ordinea
de drept care înseamnă desfășurarea vieții sociale în conformitate cu prevederile
legii. Pentru a se realiza ordinea de drept înțeleasă ca nucleu al ordinii sociale
(organizarea odinii sociale din interior spre exterior) trebuie să se înfăptuiască
transpunerea în fapt a conținutului normelor juridice adică să se realizeze
dreptul.
Astfel putem spune că realizarea dreptului reprezintă un proces
complex de transpunere în viață a conținutului normelor juridice iar în cadrul
acestui proces oamenii, organele de stat, organizațiile nestatale și celelalte
instituții considerate subiecte de drept respectă și aduc la îndep linire dispozițiile
actelor normative iar în situația încălcării acestuia, organele de stat abilitate
intervin potrivit competențelor pentru aplicarea dreptului.
Cele mai importante aspecte pe care trebuie să le cunoaștem în
privința realizării dreptului s unt următoarele:
– realizarea dreptului este un proces foarte complex și continuu de
traducere în viață a conținutului normelor judice;
– traducerea în viața normelor juridice determină asigurarea cadrului
organizatoric necesar în măsură să permită aplicar ea concretă a dreptului;
– coordonarea fundamentală a procesului de realizare a dreptului o
constituie respectarea dispozițiilor normative de către subiectele de drept;
– realizarea dreptului presupune implicarea organelor de stat care au
rolul să aplice c oncret dispozițiile normative în conformitate cu competențele ce
le sunt stabilite prin lege;
– în procesul de realizare a dreptului se intersectează două planuri:
a) planul realității concrete
b) planul conduitei și al comportamentului prescris de legiuto r.
Realizarea dreptului urmărește apropierea celor două planuri,
asigurând concordanța dintre realitatea concretă și conduita cuprinsă în norma
de drept prin următoarele situații:
– procesul de realizarea dreptului este conceput și se înfăptuiește
plecând de la trăsăturile generale ale sistemului social, de la influența pe care o
exercită procesele sociale asupra comportamentelor subiectelor de drept,
inclusiv asupra organelor de stat care au drept sarcină principală aplicarea
efectivă a normelor juridice;
– realizarea dreptului se referă la modul de implementare a normelor
juridice în viața socială la felul în care societatea recepționează conținutul și
mesajul acestora.
Un rolul extrem de important și esențial îl vizează în realizarea
dreptului condițiile economice, politice, ideologice și spirituale și astfel în
situații de instabilitate economică și politică opera de realizare a dreptului
cunoaște inconsecvențe, cedări în planul ferimității cu care trebuie aplicată
legea, slăbiciuni ale organelor de stat specializate în acest domeniu.

Toate studiile de sociologie juridică și de criminologie evidențiază
dependența realizări dreptului de condițiile generale economico -sociale, politice
și culturale.
În primul rând instabilitatea economică conduce direct la in stabilitate
legislativă, la elaborarea pripită a unor acte normative care uneori la scurtă
vreme de la intrarea lor în vigoare, se dovedesc nepotrivite pentru realitățiile
concrete. Acestea sunt abrogate pentru că, efectiv nu pot fi puse în aplicare,
adică nu se pot realiza, iar domenii importante pot fi afectate de o legislație
stufoasă, incoerentă, ruptă de realitate și de foarte multe ori în contradicție cu
dispozițiile constituționale.
Instabilitatea politică exprimă prin repetate remanieri guvernamenta le
și opinii divergente între partidele politice aflate la guvernare care pot conduce
la instabilitate legislativă și incoerență în realizarea dreptului.
Realizarea dreptului este oglinda societății exprimând starea reală a
acesteia și gradul ei de stabili tate sau instabilitate analizat într -o anumită
perioadă.
Așa cum am mai arătat în multiplele sale valențe, termenul „drept‖ are
cele mai importante valențe sau sensuri pe cele juridice dintre care cele esențiale
sunt cele care se referă la faptul că totali tatea regulilor de conduită generale și
obligatorii reprezintă totalitatea normelor juridice, adică posibilitatea
recunoscută unei persoane de a pretinde ceva de la o altă persoană, iar dreptul
pozitiv este considerat pe bună dreptate dreptul ca știință sa u știința dreptului.
Din punct de vedere al teoriei generale a dreptului prezintă un interes
deosebit etimologia cuvântului „drept‖ care are o deosebită importanță pe planul
valențelor juridice iar accepțiunea termenului „drept‖ și în dreptul românesc are
aceeași sorginte în modul de pronunțare ca și a altor state cum ar fi de exemplu
în limba franceză – droit, în limba italiană – diritto, în limba spaniolă – derecho,
în limba germană – reht etc., toate având același înțeles, același sens, aceeași
substanță .
Astfel putem spune că dreptul în înțelesul etimologic al cuvântului
înseamnă ceea ce înseamnă conform cu regula.
Indiferent, însă care este cea mai corectă explicație în sens etimologic,
există un conses privitor la faptul că dreptul înseamnă ceea ce est e conform cu
regula și ca atare ceea ce este obligatoriu sau ceea ce „leagă‖ de obicei pe
cetățean.
În accepțiunea sa de drept subiect , termenul drept se înfățișează a fi
prerogativa recunoscută unei persoane fizice sau juridice de a pretinde ceva de la
un subiect de drept, iar termenul drept are o oarecare frecvență în viața socială
cum ar fi:
– am dreptul să pretind prețul lucrului vândut;
– am dreptul să pretind un salariu pentru munca prestată;
– am dreptul să promovez un examen dacă am învățat.

În acce pțiunea sa de drept obiectiv , termenul este privit a fi un
ansamblu de norme care organizează viața în comun, și este o tehnică a
conviețuirii umane, destinată să disciplineze comportamentul uman și să apere
societatea de excese.
Într-o altă accepțiune dre ptul obiectiv , este privit ca o totalitate a
normelor juridice edictate sau sancționate de stat prin organul legiuitor
înfățișând electoratul într -o etapă dată.
În literatura de specialitate este arătat și explicat faptul că dreptul
îmbină necesitatea cu l ibertatea iar necesitatea ca un domeniu specific al
dreptului, rezultă din scopurile generale ale vieții generale, scopul prefigurate în
ansamblul normelor legale.
În accepțiunea sa de drept pozitiv , dreptul se înfățișează ca fiind
totalitatea normelor jur idice în vigoare, într -un anume stat, și este dreptul
aplicabil imediat și continuu, obligatoriu și susceptibil de a fi adus la îndeplinire
printr -o forță coercitivă exterioară (statală), ca o îndreptățire legitimă a unor
instanțe sociale special abilitate .
În ceea ce privește accepțiunea termenului de concept al dreptului
putem face precizarea că termenul de „concept‖, provine tot din latină unde
„conceptul‖ înseamnă cugetat, gândit iar conceptul reprezintă noțiunea cu cel
mai mare grad de abstracție.
Form a conceptului logico -lingvistică este dată de termenul universal,
iar în limbaj se exprimă prin cuvânt esența cenceptului care înseamnă: gândire,
entitate, principiu, relație, toate definind de fapt termenii universali care prin
conținutul lor de maximă ab stractizare sunt „concepte‖.
În concepția filozofică a operelor lui Platon și Aristotel „dreptul‖ este
un concept, cu sensul de justiție, echitate de îndatorirea în a trăi onest și de a da
sau a recunoaște fiecăruia ceea ce îi aparține sau i se cuvine ori așa cum spuneau
romanii „să trăiești cinstit, să nu dăunezi altuia, să dai fiecăruia ceea ce i se
cuvine‖ aceasta fiind o maximă expusă de jurisconsultul roman Ulpian.
Din perspectiva analiziei juridice a cuvântului „drept‖ cunoscând
sensurile care semnifi că știința despre drept și care cuprinde un ansamblul de
idei, de noțiuni, de categorii și de principii care explică domeniul social al
dreptului și prin intermediul căror acesta poate fi modelat teoretic, deci explicat
iar domeniul social al dreptului, nu mit pur și simplu „ drept ‖ și construcția lui,
fiind o mare operă umană prin care se utilizează o tehnică de realizare a
dreptului ca o adevărată operă de artă.

3. Formele realizării dreptului
Analiza formelor de realizare a dreptului a permis literaturii de
specialitate sublinierea unor caracteristici și note definitorii ale procesului,
punând în valoare concluzia că buna realizare a dreptului determină, de fapt,
transformarea ordinii de drept – ca un concept teoretic – în relații sociale reale.

Dreptul se înfățișează ca o dimensiune inalienabilă a existenței umane
în condiții social – istorice determinate.
Dreptul este determinat de scopuri care se impun acțiunii,
esențialmente practic și astfel dreptul este nemijlocit legat de sarcinile majore
ale acțiun ii de conducere a societății.
Dreptul, ca factor de programare a libertății de acțiune a omului,
constituie un mijloc deosebit de eficace în realizarea obiectivelor majore ale
organizării sociale. Conviețuirea socială și coexistența libertăților implică
modificări în natura relațiilor sociale. Aceste modificări se reflectă în logica
specifică a relațiilor interumane, ca puncte de intersecție dintre societate și
individ. In procesul schimburilor sociale, a comerțului juridic, omul își modifică
propria sa nat ură. Dreptul oferă posibilitatea comportării în temeiul celei mai
mari libertăți, a acelei libertăți concepute ca o folosință nelimitată a posibilului.
în același timp, cea mai mare libertate nu poate proveni decât din cea mai mare
rigoare, fapt de natură să imprime o traiectorie specifică atitudinii individului
fată de lege.
Reglementarea juridică – înțeleasă ca o totalitate de forme de
influențare a conduitei oamenilor, de orientare a acestora pe fagașuri utile și
convenabile conviețuirii umane – se struc turează în directă legătură cu poziția
individului în societate și cu interesul structurilor politice și sociale.
Subordonarea conduitei individuale față de conduita – tip conținută în
normele de drept, subordonare ce se concretizează fie acte de respectar e a legii,
fie in acte de executare a prescripțiilor juridice devine, în acest cadru, o formă
importantă de realizare a dreptului. în acest sens am înțeles să caracterizăm
dreptul, ca factor de programe a libertății de acțiune a omului.
Pentru ca dreptul s ă fie respectat de către cetățean, acesta trebuie să
cunoască regulile sale, iar statul trebuie să ia măsurile necesare de popularizare a
actelor normative. „Obligația supunerii față de lege implică, în virtutea dreptului
conștiinței de sine, necesitatea c a legile să fie aduse la cunoștința generală".
Cultura juridică, privită ca un complex de manifestări ale fenomenului
juridic din societate, constituie parte integrantă a culturii unui popor. Există o
strânsă interdependenții între ordinea juridică și viaț a spirituală a societății.
Din cultura juridică fac parte: concepțiile juridico, inclusiv creația
științifică din domeniul dreptului; reglementările juridice; starea legalității
(climatul de legalitate) derivată din atitudinea față de lege, din educația ju ridică.
Cultura juridică are un rol normativ, alături de alte manifestări ale culturii unei
societăți, cultura politică, economică etc.
Ca un sistem de norme și sancțiuni formalizate, dreptul reglementează
conduita oamenilor în relațiile sociale, drepturil e lor fundamentale, statuează
funcționarea instituțiilor sociale, stabilind principiile conviețuirii sociale.
Eficiența acțiunii legii juridice are la bază mecanisme psihosociale
complexe. Legiuitorul are în vedere asemenea mecanisme, iar în reglementăril e
diferitelor raporturi sociale sunt prefigurate variante de comportament, în scopul

prevenirii dezorganizării vieții sociale. Iar în acest sens cum am mai precizat
legea este un important factor de progres și se constituie ca un instrument
puternic al con trolului social. În domeniul organizării sociale, dreptul reprezintă
o îmbinare, pe baze obiective – în raport cu cerințele legilor dezvoltării sociale –
a unor acte de gândire și experiență.
Existența și realizarea dreptului reprezintă condițiile ordinii publice iar
ideea de ordine semnifică o anumită succesiune în timp sau spațiu a lucrurilor.
Ordinea constituie premisa esențială a coeziunii sociale, fiind condiționată de
existența sistemelor normative și de traducerea în viață a conținutului perceptiv
al acestora.
Ordinea de drept reprezintă desfășurarea vieții sociale în conformitate
cu prevederile normelor juridice iar ordinea juridică este unitatea armonică a
unor norme de drept, aplicată efectiv în viața unei colectivității.
Traducerea în viață a p revederilor cuprinse în normele de drept
implică participarea unor subiecte multiple (cetățeni, organe de stat, organizații
nestatale) precum și asigurarea unui cadru organizatoric care să permită acestor
subiecte să -și valorifice din plin și nestingherit prerogativele legale.
Realizarea dreptului presupune posibilitatea, recunoscută unor organe
de stat, de a acționa în domeniul asigurării mijloacelor de restabilire a ordinii de
drept, în condițiile săvârșirii unor fapte ce nesocotesc prevederile legale.
Realizarea dreptului este o confruntare a modelului general de
conduită, construit de legiuitor, cu realitatea concretă.
Analiza conceptului realizării dreptului este de fapt analiza modului
de implementare a normei de drept în viața socială, a modului în c are societatea
primește norma de drept, o încorporează în patrimoniul psihologic al
individului352.
Condițiile generale ce caracterizează climatul social -politic și
ideologic determină în mod nemijlocit eficiența formelor juridice de realizare a
dreptului.
Rolul acestor condiții (economice, politice, spirituale, ideologice) este
hotărâtor în procesul transformării principiilor dreptului în valori proprii
structurii intime a personalității umane și criterii de apreciere, a desfășurării
corecte, a relațiilor din societate.
Realizarea dreptului poate fi definită ca procesul transpunerii în viață,
a conținutului normelor juridice, în cadrul căruia oamenii, ca subiecte de drept,
respectă și execută dispoziții normative, iar organele de stat aplică dreptul, în
temeiul competenței lor.
Realizarea dreptului îmbracă două mari forme:
1) realizarea dreptului prin respectarea și execu -tarea dispozițiilor
legale de către cetățeni ;
2) realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către

352 Iorgovan, A., Drept administrativ I , Editura Hercules, București, 1993, p. 13.

organele de stat și alt e organisme sociale .
Cele două forme sunt -două condiții minime, necesare și suficiente,
pentru o bună funcționare a unui sistem legal: cetățenii să se supună normelor de
drept, iar funcționarii să considere aceste reguli ca standarde oficiale de
comport ament, aplicându -le întocmai.
1. Realizarea dreptului prin activitatea de executare și respectare a
legilor – se face considerând dreptul ca fiind factor de programare a libertății de
acțiune a omului, constituind un mijloc deosebit de eficace în realizar ea
obiectivelor majore ale organizării sociale. Conviețuirea socială și coexistența
libertăților implică modificări în natura relațiilor sociale. Aceste modificări se
reflectă în logica specifică a relațiilor interumane, ca puncte de intersecție dintre
societate și individ.
Dreptul oferă posibilitatea comportării în temeiul celei mai mari
libertăți, a acelei libertăți concepute ca o folosință nelimitată a posibilului. În
același timp, cea mai mare libertate nu poate proveni decât din cea mai mare
rigoare, f apt de natură să imprime o traiectorie specifică atitudinii individului
față de lege.
Edictat în vederea disciplinării conduitelor umane în relații sociale
determinate, dreptul oferă oamenilor modele de comportament, construiește
tipologii subordonate unor scopuri practice. În acest proces, dreptul are în vedere
omul ca ființă socială, omul în relație cu semenii săi, omul care acționează într -o
strucură de relații social -istorice.
Acționând într -o ambianță socială determinată, și nu într -un spațiu
pasiv sa u neutru, omul își amplifică gradul de socializare a vieții sale, pe măsura
sporirii complexității realțiilor sociale în care intră, și a modului de subordonare
față de norme. Libertatea acțiunii sociale a omului nu înseamnă o descătușare
haotică de energi i, un ansamblu de acțiunii neordonate, dictate de bunul plac,
nesubordonate rațiunii conservării valorilor sociale.
Reglementarea juridică – înțeleasă ca o totalitate de forme, de
influențare a conduitei oamenilor, de orientare a acestora pe făgașuri util e și
convenabile conviețuirii umane – se structurează în directă legătură cu poziția
individului în societate și cu interesul structurilor politice și sociale.
Rezultatele acțiunilor oamenilor sunt evaluate și valorificate în
funcție, nu numai de rezonanț a intimă, personală a acestora, ci și de rezonanța
lor socială, de felul în care societatea receptează fapta sa, acordându -i un anumit
tratament prin sistemul de reglementări și instituții.
Dreptul sintetizează cerințele tuturor legilor, iar aportul său c onstă în
tentativa permanentă de regularizare a raporturilor sociale, de apărare a societății în
fața unor excese.
Pentru ca dreptul să fie respectat de către cetățean, acesta trebuie să
cunoască regulile sale, iar statul trebuie să ia măsurile necesare d e popularizare a
actelor normative și astfel realizarea dreptului se poate face în bune condiții.
Cultura juridică, privită ca un complex de manifestări ale fenomenului

juridic din societate, constituie o parte integrantă a culturii unui popor. Există o
strânsă interdependență între ordinea juridică și viața spirituală a societății.
Din cultura juridică fac parte: concepții juridice, inclusiv creația
științifică din domeniul dreptului; reglementările juridice; starea legalității
(climatul de legalitate) der ivată din atitudinea față de lege, din educația juridică.
Cultura juridică are un rol formativ, alături de alte manifestări ale culturii unei
societăți, cultura politică, economică, etc.
Trăsăturile realizării dreptului, prin activitatea de exercitare și
respectare a normelor juridice sunt următoarele:
a) acestă formă de realizare a dreptului implică îndeplinirea
comandamentelor cuprinse în normele juridice, prin conformarea față de
dispozițiile normative (fie că este vorba de dispoziții cu caracter impera tiv sau
permisiv) și ea înscriindu -se ca o componentă de bază a climatului de ordine și
legalitate;
b) conformarea față de conduita fixată prin normele de drept este
rezultatul direct al acțiunii mai multor factori, cum ar fi: conținutul dreptului,
accepta rea legii de către societate – ca expresie a unor necesități, ridicarea
gradului vieții materiale și spirituale a oamenilor, sporirea nivelului de
cunoștințe și perfecționarea instrucției școlare;
c) ca volum și intensitate, această formă de realizare a dr eptului este mult
mai bogată decât cealălaltă formă;
d) din punctul de vedere al tehnicii juridice, activitățile implicate în
realizarae acestei forme sunt relativ mai simple; ele se pot desfășura și în fapt,
fără încheierea unui act scris, fără îndeplinir ea unor condiții de formă sau de
fond speciale.
Formele de realizare ale dreptului sunt necesare și utile atât societății
în ansamblul său, cât și subiectelor de drept, care își valorifică prerogativele,
într-o modalitate socialmente acceptabilă.

2. Real izarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către
organele statului (aplicarea dreptului).
În afara participării specifice a cetățenilor și organizațiilor nestatale în
procesul realizării dreptului, acesta este realizat și prin intermediul unor ac te
specifice de autoritate, emise de organele statului în conformitate cu competența
rezervată lor prin lege. Această formă este denumită îndeobște ˝aplicarea
dreptului‖ și în realizarea sarcinilor și funcțiilor statului, organele acestuia
apelează foarte adesea la formele juridice353.
Acte de aplicare a dreptului nu pot elabora decât organele statului,
cetățenii realizând dreptul prin executarea și respectarea normelor juridice. La
aplicarea dreptului participă, în principal, organe ale statului, în baza și în
vederea realizării competenței acestora.

353 Djuvara, M., [11], p. 47;

Aplicarea dreptului constă în elaborarea și realizarea unui sistem de
acțiuni statale, în vederea transpunerii în practică a dispozițiilor și sancțiunilor
normelor de drept.
Aplicând dreptul, organele de stat se manifestă ca purtatoare a
atributelor puterii de stat; actele lor de aplicare sunt acte de putere cu caracter
individual, concret. Prin intermediul lor sunt concretizate, în limita competenței
ce le este repartizată prin normele juridice, drepturile si ob ligațiile unor subiecți
în cadrul raporturilor juridice determinate.

Trăsăturile actului de aplicare a dreptului
Aplicarea dreptului se concretizează într -un rezultat specific denumit –
actul de aplicare. El finalizează, de fapt, activitatea concretă a or ganului de stat,
purtător al unei atribuții de putere, în conformitate cu competența sa.
Aplicarea dreptului, ca proces complex, se realizează in baza legilor și
celorlalte acte normative care compun sistemul juridic și așa cum am mai
precizat aplicarea dr eptului dă expresie unei anumite competențe a organelor de
stat, competență determinată de lege și care desemnează atribuțiile organelor de
stat și limitele exercitării acestora354. Activitatea normativă se deosebește de
activitatea de aplicarea a dreptului prin trăsături de conținut și formă.
1. Activitatea de creație în domeniul dreptului este rezervată doar unor
categorii de organe ale statului. În principiu, nimic nu se opune ca un organ care
elaboreaza un act normativ să poată elabora și acte de aplicare .
2. Spre deosebire de actele normative care au un caracter general,
impersonal, tipic, injonctiv și irefragabil, actele de aplicare a dreptului sunt
individuale, concret – determinate iar scopul actului de aplicare este determinat
de actul normativ, el tr ebuie să traduca în viață, într -o relație concretă, prevederi
ale normei de drept.
3. Activitatea de elaborare normativă este subordonată unor reguli
metodologice de tehnică legislativă.
4. Hotarul ce separă actul normativ de actul de aplicare îl reprezint ă
conținutul diferit, scopul și finalitatea deosebită ale celor două categorii de acte.
5. Spre deosebire de actul normativ, care funcționează impersonal și
difuz, acționând continu până la scoaterea sa din vigoare, actul de aplicare a
dreptului își epuize ază efectele în momentul adoptării sale de către organul
abilitat.
6. Spre deosebire de activitatea de executare și respecatre a normelor
de drept de către cetățeni, în cursul căreia ei pot să încheie, prin acord de voință,
un raport de drept în temeiul un or dispoziții legale ce le stau la dispoziție, actele
de aplicare, bazându -se și ele pe prevederi ale dreptului, apar totdeauna prin
voința unilaterală a unui organ a statului.
7. Dată fiind importanța deosebită a reglementărilor relațiilor sociale,

354 Gorgăneanu, I., Olaru, A., Cu privire la perspectiva axiologică în abordarea fenomenului juridic. Revista de
filosofie, nr. 5/1975, pp. 624 -625;

există reguli precise privind intrarea în vigoare, principiile de activitate și ieșirea
din vigoare a normei juridice.
Spre deosebire de actele normative, actul de aplicare devine obigatoriu
în principiu din momentul comunicării lui părților interesate.
8. Din acest moment curge termenul de contestare a actului de către partea
nemulțumită, în legătură cu modul de soluționare a cazului.

Fazele procesului de aplicare a dreptului
Actul de aplicare a dreptului reprezintă o deosebită importanță,
deoarece el naște, stinge sau modifică raporturi juridice, precum și drepturile și
obligațiile față de persoanele la care se referă.
Activitatea concretă de aplicare a dreptului este un proces complex
care se desfășoară având la bază respectarea unor cerințe stabilite concr et pe
baza unor împrejurări cât și având în vederea nevoia corectei aplicări a normelor
juridice acestea stabilindu -se pe baza unor etape sau faze ale procesului de
aplicare a dreptului.
Fazele procesului de aplicare a dreptului reprezintă etape esențiale și
obligatorii iar existența acestor faze (etape) în procesul de aplicare a dreptului nu
înseamnă în nici un caz segmentarea rigidă sau fărămițarea procesului de
aplicare care este, prin însăși natura lui, un proces unitar care dă echilibru și
stabilitate iar aceste etape sau faze de aplicare a dreptului se întrepătrund și se
condiționează reciproc în a determina și menține stabilitate și echilibru.
Astfel aplicarea dreptului privită ca un proces complex, se desfășoară
cu respectarea unor cerințe, legate at ât de necesitatea stabilirii corecte a
împrejurărilor de fapt, cât și de necesitatea corectei aplicări a normei de drept ce
reglementează situația stabilită355.
Aplicarea dreptului îmbracă forme procesuale care asigură stabilirea
adevărului în momentul real izării normelor juridice, ocrotirea drepturilor
persoanelor interesate, apărarea împotriva unor eventuale încălcări ale dreptului.
Fazele (stadiile) aplicării dreptului constituie deci etape esențiale și
necesare în desfășurarea procesului de aplicare a n ormelor juridice, implicând
atât operațiuni de conceptualizare, cât și activități tehnico -materiale, de
înfăptuire practică a prevederilor legale.
Aplicara dreptului cunoaște următoarele faze:
1. stabilirea stării de fapt;
2. alegerea normei de drept;
3. interpretarea normelor juridice;
4. elaborarea actului de aplicare.

1. Stabilirea stării de fapt implică un demers riguros pentru
cunoașterea minuțioasă și în profunzime a circumstanțelor cauzei respective.

355 Voicu, C., [216];

Cercetarea împrejurărilor faptei constituie el ementul de bază, care asigură
actului de aplicare caracter temeinic. În procesul concret al aplicării dreptului,
organele de stat iau cunoștință de numeroase aspecte ce caracterizează și
definesc cadrul fizic -natural, precum și ambianța social -politică și ideologică, în
care normele acționează.
Verificarea și clarificarea circumstanțelor cauzei sunt făcute de către
organul de aplicare numai în lumina ipotezei unor norme juridice.
Cu alte cuvinte, vor fi avute în vedere și reținute doar acele
împrejurări c are au relevanță în cauza dedusă în fața unui organ de stat ce
trebuie să o rezolve prin emiterea unui act de aplicare. Aceste împrejurări sunt în
general denumite fapte juridice (cauze generatoare sau extinctive de efecte
juridice).
Organele de aplicare vor lămuri atât împrejurările concrete datorate
acțiunilor, oamenilor, cât și consecințe ale unor evenimente, de producerea
cărora legea leagă efecte juridice.
Organul de aplicare va consulta documente oficiale, va asculta
martori, va proceda la reconstit uiri, va utiliza rezultate ale unor cercetări
științifice, etc. Toate acestea trebuie să furnizeze organului de aplicare date
faptice, ele trebuind să constituie, în același timp, surse reale de informații, în
stare să contureze circumstanțele cauzei, să c reeze convingeri ferme, în legătură
cu starea de fapt și să înlăture dubiile și neclaritățiile iar stabilirea stării de fapt
diferă de la un act de aplicare la altul. Într -un proces juridic instanța de judecată
are de efectuat numeroase activități în veder ea stabilirii cu exactitate a
împrejuărilor cauzei (ascultă martori, verifică înscrisuri, dispune efectuarea unor
expertize, examinează urme, etc.), iar noțiunile de probă, de sarcină a probei, de
valoare probatorie au un înțeles specific ele fiind legate direct de o cauză
juridică.
2. Alegerea normei de drept . Organele de aplicare procedează la
critica normei, la selecționarea normei juridice, în vederea calificării juridice
exacte a stării de fapt stabilite. Corecta încadrare juridică a acestei stării, de fapt
conferă actului de aplicare trăsături de legalitate.
Conținutul activității organului de aplicare, în această fază, este
indisolubil legat de modul în care organul de aplicare a stabilit corect și exact
împrejurările cauzei.
În vederea unei calific ări juridice corespunzătoare, organul de aplicare
îndeplinește o serie de operațiuni prealabile; nominalizarea normei juridice,
veirificarea autenticității sale, a forței sale juridice și acțiunii sale; raporturile
sale cu alte norme juridice; determinarea conținutul exact al normei, prin
consultarea actului normativ care cuprinde norma respectivă.
3. Interpretarea normelor juridice – reprezintă un moment important
al aplicării dreptului și constă din operațiuni de lămurire și concretizare al
conținutului regulii de drept cuprinsă în norma ce urmează a cârmui raportul
respectiv. Interpretarea juridică este o condiție de mare importanță a unei corecte

aplicări a dreptului.
4. Elaborarea și emiterea actului de aplicare, constituie ultimul
moment (fază, etapă ) a procesului de aplicarea a dreptului în elaborarea actului
de aplicare și emiterea sa reprezintă rezultatul unui demers rațional și al unei
manifestări de voință a organului de stat, în vederea satisfacerii unor exigențe
ale normelor de drept.
Atât dem ersul rațional (înțelegerea circumstanțelor cauzei) cât și
manifestarea de voință (încadrarea împrejurărilor într -o normă de drept,
calificarea juridică a acestora) sunt realizate în baza legii și în vederea aplicării
sale la un caz concret.
Având în vede re temeinicia și legalitatea actelor de aplicare, în
practica dreptului se face distincție între diferitele categorii de acte de aplicare.
Astfel, actul jurisdicțional se deosebește de actul administrativ, fiind
concretizat prin forma sa – de proces, de de zbatere judiciară – prin conținutul
sau prin modul de declașare a activității jurisdicționale de aplicare și prin căile
specifice de atac.
Actul administrativ este caracterizat prin faptul că se elaborează în
urma unor proceduri mai simple iar legalitatea acestuia poate fi contestată la
organele ierarhic superioare, agentului sau organului constator.

Actul administrativ constituie acea formă juridică principală a
activității organelor administrației publice care constă în manifestarea unilaterală
și expres ă de voința de a da naștere, a modifica sau stinge, drepturi și obligații,
în realizarea puterii publice, sub controlul de legalitate a instanțelor
judecătorești.
Aplicarea și realizarea dreptului de către justiția internațională .
Constituția României prev ede în Art. 11 alin. 2 că: „tratatele ratificate
de Parlament conform legii, fac parte din dreptul intern‖, iar în conformitate cu
Art. 20 din Constituția României este cunoscut faptul că: „dispozițiile
constituționale privind drepturile și libertățile cet ățenilor vor fi interpretate și
aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu
pactele și cu celalalte tratate la care România este parte. Dacă există
neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările
internaționale cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin
dispoziții mai favorabile.‖
România este mebru cu drepturi depline în Consiliul Europei din luna
octombrie 1993 și cu acest statut a ratificat peste 60 de Convenții și protocoale
adoptate de Consiliul Europei dintre care cea mai importantă este Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale – Roma 1950
împreună cu 11 protocoale adiționale.

Din anul 1994 România a recunoscut și Jurisdicția Curții Europene a
drepturilor omului (CEDO) cu dreptul la recurs individual al cetățenilor
împotriva instanțelor internaționale.
Alături de Curtea Europeană a drepturilor omului e xistă Curtea de
Justiție a Uniunii Europene și este o instanță judiciară supranaționlă care
funcționează din anul 1952, cu sediul la Luxemburg și are rolul de a asigura,
respecta, interpreta și aplica tratatele Uniunii Europene.
O altă instanță internațion ală este tribunalul de primă instanță care și –
a început activitatea în luna octombrie 1989 și are competența să judece litigiile
referitoare la conflictele apărute între instituțiile Uniunii Europene, acele litigii
privitoare la dreptul concurenței și liti giile generate de punerea în aplicare a
actelor emise de organele Uniuniii Europene care lezează drepturile și interese
persoanelor fizice sau juridice.
Foarte importantă este și Curtea Internațională de Justiție de la Haga
care este cel mai important orga n judiciar al Organizațiilor Națiunilor Unite
(O.N.U.) al cărui stat de organizare și funcționare este înscris în Carta O.N.U.
De asemenea de mare importanță internațională este Tribunalul
Internațional pentru Dreptul Mării care are sediul în orașul Hambur g din
Germania și funcționează din anul 1982. România a ratificat în anul 1966
Convenția Internațională a Dreptului Mării, încheiată în anul 1982 în Jamaica.
Curtea Penală Internațională de la Haga funcționează ca o instață
internațională importantă de dre pt penal fiind constituită de către specialiști un
veritabil statut și o excepțională pregătire în dreptul penal și în procedura penală
la scară mondială iar România a ratificat Statutul Curții Penale Internaționale,
adoptat la Roma la 17 iulie 1998 prin L egea nr. 111/13 martie 2002, publicată în
M.O. 211 din 28 martie 2002.
Din conținutul Statutului cele mai importante dispoziții le găsim în
Cap. I și IV.
Capitolul I al Statutului cuprinde următoarele dispoziții:
– Curtea Penală Internațională este o insti tuiție permanentă, care poate
să-și exercite competența față de persoane pentru primele cele mai grave având
un răsunet internațional. Ea este complenetară jurisidicțiilor penale naționale;
– Curtea își are sediul la Haga, Olanda;
– Curtea are personalitat e juridică internațională și își exercită funcțiile
și competențele pe teritoriul oricărui stat în parte;
– Curtea este competentă în ce privește crimele de genocid, împotriva
umanității, crimele de răzoi și crima de agresiune.
Capitolul IV al Statutlui cuprinde următoarele dispoziții:
– organele Curții sunt: președinția, secția apelurilor, secția de primă
instanță, secția preliminară, biroul procurorului și grefa;
– Curtea este compusă din 18 judecători, care sunt aleși prin vot secret
la o întrunire a Adu nării Statelor Părți convocată în acest scop;

– Biroul Procurorului este condus de un procuror, care dispune de
autoritate deplină asupra gestiunii și administrației biroului Biroului.
Procurorul este ale prin vot secret de către Adunarea Statelor Părți, c u
majoritatea absolută din rândul membrilor acestora.
Statutul detalizaă procedurile de anchte, drepturile acuzatului,
protecția și participarea la proces a victimelor și martorilor, sistemul de
probațiune, protecția informațiilor privind securitatea națio nală, pedepsele
aplicabile, căile de apel și revizuire precum și cooperarea internațională și
asistența judiciară, arestarea provizorie, executarea pedepsei și altele.

CURSUL 12

INTERPRETAREA NORMEL OR JURIDICE

1. Noțiu ni introductive
În capitolul anterior am arătat faptul că o etapă importantă în procesul
de aplicare a dreptului o constituie interpretarea normelor juridice .
Trebuie însă subliniat că interpretarea dreptului este prezentă în orice
moment de existentă a d reptului, de la crearea lui și până la realizare, întrucât
atât cel ce creează dreptul, cât și cel ce îl aplică, îl realizează au un singur scop,
acela de a asigura pacea socială.
Interpretarea se constituie în punte de legătură între legiuitor și cel ce
realizează dreptul. Fără prezența interpretării, dreptul va fi în contradicție cu
societatea, cu manifestările economice, sociale și politice ale acesteia.
În momentul elaborării legiuitorul devine un vizionar al condițiilor de
existență viitoare ale societ ății și, prin interpretare, el va insera viitorul în
prezent, garantând funcționarea sistemului social.
Interpretarea, acest soare pe bolta dreptului, luminează din mo -mentul
răsăritului – acela al elaborării dreptului – și până în apus – moment al realiză rii
dreptului, încălzind în mod necesar conștiința juridică a celor chemați a da viața
dreptului, și în același timp lumi -nând drumul tuturor celor care țintesc dreptatea
socială.
În realizarea dreptului, interpretul va avea tot timpul o poziție activă,
căutând să confirme calitățile legiuitorului, să actualizeze gân -direa acestuia. În
efortul de a descoperi, formula și realiza dreptul, cei implicați în această misiune
au la îndemână modalități diferite și anume:
– legiuitorul se adresează viitorului, încer când să descopere sensul
progresului social, dar, în același timp, implicând și raportarea la valori
tradiționale, înfăptuind aceasta la modul general, iar
– judecătorul va acționa pentru prezent și pentru cazuri concrete.
Revenind la interpretarea normei juridice în procesul de aplicare a
dreptului, menționăm că ea penetrează integral acest proces de apli -care, fiind
prezentă în fiecare din fazele aplicării dreptului: stabilirea situației de fapt,
alegerea normei incidente, elaborarea actului de aplicare.
Nu trebuie însă să identificăm aplicarea dreptului cu rezolvarea
litigiilor de către tribunale și să credem că aceasta nu depinde decât de
apropierea unei situații litigioase, de regulă preexistentă și perfect adecvată. Este
o vedere incompletă și inexactă .
Aplicarea dreptului se operează deseori necontencios: legea nu poate
să prevadă totul și are nevoie mereu să fie interpretată: legarea faptului de drept
și a dreptului de fapt este în genere conexă și orice soluție juridică, că este sau
nu contencioasă, presupune un raționament particular legat de metode

intelectuale determinate.
Așadar, aplicarea dreptului ca și realizarea lui prin respectare,
presupun și interpretarea lui, operație intelectuală logică la care recurg nu doar
judecătorii ci și ceilalți ac tori prezenți pe scena dreptului: avocați, procurori,
notari publici, experți, executori judecătorești, arbitri.
Din nevoia de securitate juridică a acelora față de care legea este
aplicată, cei chemați a recurge la interpretare trebuie să manifeste obiect ivitate.
a) Noțiunea interpretării dreptului
Din punct de vedere etimologic, termenul de interpretare vine din
latinescul interpretor -atus-ari, care înseamnă a înțelege, a explica, a prinde
sensul, a atribui.
În țara noastră, în trecut, se folosea termenul de „tălmăcirea legilor‖
sau „tâlcuirea legilor‖ înțelegându -se prin aceasta „aflarea sensului legilor‖. În
prezent se consideră mai potrivit termenul de interpretare care corespunde
scopului urmărit prin această operațiune.
Interpretarea a fost catalogată ca „element nuclear al dreptului, liantul
dintre antefactum și postfactum, dintre trecut, prezent și viitor, dintre rațional și
real, configurând geometria judiciarului‖.
Noțiunea de interpretare a dreptului este complexă, polivalentă, aflată
în conexiune directă cu însuși conceptul dreptului, de aceea definiția interpretării
dreptului pentru a fi completă urmează să clarifice nu numai ce este interpretarea
dar și ce este dreptul. Considerăm actual îndemnul de a abandona abordarea
strict pozitivistă a drep tului, conform căreia dreptul este o sumă sau un sistem de
norme cuprinse în sistemul de acte normative. „Dreptul este compus, în afară de
textul precis de lege, din alte izvoare de lumină din doctrină și jurisprudență, la
care se adaugă ca mijloc de compl etare sau interpretare a textelor și tradițiunea‖
considera George Plastara.
Dreptul trebuie privit ca însăși dreptatea pe care a formulat -o
legiuitorul și a realizat -o judecătorul sau alte organe publice. Dreptul trebuie
considerat ca fiind nu numai un a nsamblu de simple reguli ci reguli cărora le
este supusă conduita exterioara a omului în raporturile lui cu alții și care sunt
inspirate din ideea de justiție într -o situație dată de conștiința colectivă a
umanității, reguli ce sunt susceptibile de o sancț iune socială la nevoie coercitivă
pentru a asigura ordinea în societate.
Dreptul este înțeles prin multiple acte de limbaj, transmise în scris sau
oral, semnificația lor neavând aprioric efect asupra apartenenței sau
neapartenenței lor la categoria actel or juridice.
Interpretarea dreptului, în literatura de specialitate, a fost definită ca
un „proces intelectual care cuprinde un ansamblu de operațiuni raționale de
lămurire și argumentare a sensurilor și semnificațiilor normative purtate de
obiectele jurid ice – acte juridice, mijloace de probă –, cu scopul găsirii unei
soluții pentru o problema juridică, teoretică sau practică‖.
În practica dreptului, sub denumirea de interpretarea dreptului se

înțelege ansamblul de procedee intelectuale care servesc la det erminarea și
precizarea într -o situație dată a principiului aplicabil.
În concluzie, interpretarea dreptului este o operațiune, o activitate
cu caracter logic care lămurește și explică înțelesul exact și complet al
dispoziției normelor juridice, oferind as tfel soluții juridice pentru diferitele
spețe, cazuri și situații pe care organele de stat le au de rezolvat .
Conceptul de interpretare a normelor juridice are propria sa istorie.
În Imperiul Roman de Răsărit, Justinian proclamase că numai el poate și are
dreptul să interpreteze legile, hotărâre care a condus la interzicerea oricărei
interpretări private și obligativitatea interpretării imperiale. Principiul invocat
atunci se referea la faptul că legea nu poate fi interpretată decât de cel ce a făcut –
o.
Nici Napoleon, figură legendară a istoriei universale și legislator
rămas în galeria marilor făuritori de legi, nu admitea interpretarea normelor
cuprinse în Codul Civil de la 1804. La apariția primelor comentarii făcute de
juriști pe marginea Codului Civil, Napoleon ar fi spus: Mon code est perdu!
(Codul meu este pierdut) .
În perioada pregătirii revoluțiilor burgheze (anul 1848), ideea
determinantă a fost axată pe principiul respectării de către judecători a literei
legii, fiind aproape eliminate orice încerc ări de interpretare a normelor juridice.
Se afirma cu tărie că legea este suverană și reflectă toate trebuințele națiunii.
Abia în a doua jumătate a secolului al XIX -lea, pe măsura dezvoltării
economico -sociale, atotputernicia legii este pusă în discuție, fiind evidente
semnele unei crize a dreptului materializată în întârzierea legilor moderne care
să corespundă vremurilor noi.
În sistemul de drept anglo -saxon, în care izvoarele principale ale
dreptului sunt precedentul judiciar și cutuma, interpretarea dr eptului este relativ
mai liberă.
În dreptul francez s -a admis faptul că legiuitorul nu poate și nici nu
trebuie să prevadă totul; juriștii atrăgeau atenția asupra pericolului pe care îl
reprezintă ambiția legiuitorului de „ a voi să reglementezi și să preve zi totul ‖
(Portalis).
Sunt norme juridice care conțin, după expresia lui Georgio Del
Veechio, concepte supape care permit dilatația și comunicarea cu lumea din
afara spațiului legii. Așa de exemplu, se utilizează frecvent expresiile: bunele
moravuri , ordin ea publică , fără ca legiuitorul să le definească exact. Acestea pot
fi aplicate și interpretate în raport de diversitatea condițiilor concrete de
existență a comunităților umane.
Dreptul modern contemporan subliniază importanța vitală a operei de
interpret are a normei juridice. În egală măsură există preocu -parea pentru
eliminarea manifestărilor de extremism juridic , în sensul că interpretul să se
transforme în legiuitor, înlăturând voința generală sau aplicarea oarbă a literei
legii, nesocotind spiritul ac esteia.

Scopul fundamental al activității de interpretare a normelor juridice îl
constituie aplicarea corectă a legii, realizarea maximei dreptăți.
Interpretarea răspunde la întrebarea: ce a dorit legiuitorul să spună?

2. Necesitatea interpretării
În stat ul de drept, dreptul are rolul de a apăra valorile cristalizate la
nivelul societății. Așa cum reiese din cele expuse anterior, dreptul este însoțit
permanent de interpretarea lui, de la creare și până la reali -zarea acestuia.
Interpretarea presupune clar ificarea, explicarea și înțelegerea
comandamentelor dreptului, de a descoperi voința legiuitorului și de a o
actualiza. Interpretarea înseamnă, potrivit clasicei definiții heideg -geriene,
„articulare a înțelesului‖, desfășurare a unui știut, în care din -totdeauna
prezentul este proiectat.
Necesitatea interpretării se face simțită datorită următoarelor
considerente:
1. Norma juridică are caracter de generalitate, ceea ce înseamnă că
interpretarea este necesară în cadrul oricărui proces de aplicare a legii, e a
facilitând aplicarea textului general la cazul concret dat. Așadar interpretarea nu
rezultă ca fiind necesară datorită obscurității sau insuficienței legii.
Aristotel menționa că orice lege are un caracter general și că, în
anumite cazuri, este imposibi l să te pronunți corect rămânând la enunțuri
generale. De aceea este justificat ca acolo unde legiuitorul a făcut o omisiune și
a greșit printr -o exprimare prea generală și apoi survine un caz care nu se
încadrează perfect în această regulă, să se remediez e omisiunea, ceea ce
legiuitorul însuși ar face dacă ar fi prezent și ar fi avut cunoștință de speța
respectivă.
2. Necesitatea interpretării decurge, de asemenea, din modul de
redactare a normelor juridice, din specificitatea limbajului juridic. În elabo rarea
actelor normative legiuitorul este preocupat de claritatea, de conciziunea
textelor. El este ghidat în acest sens și de normele de tehnică legislativă.
Complexitatea în creștere a normei juridice apare însă ca un factor de
nesiguranță, incomprehensiu ne și insuficiență, dar, din păcate, această constatare
reprezintă un fapt cunoscut și de multe ori repetat.
Totuși legea ar trebui și ar putea fi solemnă, concisă și perma -nentă. În
prezent legiuitorul care dorește să obțină un asemenea rezul -tat dispune de
instrumentele necesare. Într -adevăr o redactare legislativă eficientă se folosește
și de legistică, știința care permite să se obțină un text juridic de bună calitate,
iar câteodată este posibil ca unele dintre preceptele acesteia să fie reluate într -un
text de lege.
Înțelegerea textului reprezintă o preocupare constantă a juriștilor,
considerată o condiție de eficiență a textului. Or , a fost demonstrat faptul că
înțelegerea legii nu reprezintă o condiție suficientă, pentru eficiență, care, în
aceeași măsură, dacă nu chiar mai mult, ține atât de comunicarea legislativă cât

și de textul votat.
„Spiritul legii‖ este preocupat ca la redactarea legilor să folo -sească
termeni simpli, uzuali, dar acesta nu exclude folosirea unor termeni și expresii
cu caract er tehnic.
În astfel de situații legiuitorul trebuie să definească termeni ce se abat
de la sensul comun, uzual. De exemplu, termenul „competență‖ în înțeles comun
înseamnă capacitatea cuiva de a se pronunța asupra unui aspect, iar pentru jurist
înseamnă „ totalitatea atribuțiilor unui organ‖.
Dar rolul interpretului crește dat orită limbajului uzual care tre buie
determinat, el nefiind precizat ca în cazul limbajului tehnic.
Interpretul, în activitatea de aplicare a dreptului, este pus în situația de
a const ata sensul normei de drept, de a verifica cu ce înțeles utilizează
legiuitorul cuvintele, dacă acesta a gândit concret sau abstract, dacă a făcut
enumerări limitative ori s -a menținut în limitele unei reglementări cadru.
Analiza textului legii ridică probl ema mai largă a sistemelor de
semnificații, sistemul comun al limbajului.
Interpretarea este necesară nu numai în cazul spețelor dificile, ci și a
celor simple, clasificare preluată di n literatura occidentală. Clari tatea absolută a
textelor este o himeră, așa cum consideră unii autori, fiindcă sursele de posibile
îndoieli sunt numeroase și ele sunt generate nu numai de raționamente juridice ci
și de cele de actualizare, celeri -tate, valorizare.
Este evident că ideea cuprinsă în normă nu pune stăpânire autom ată pe
gândirea celui ce aplică dreptul, ci doar după ce ea este preluată de acesta, după
ce are loc un anumit proces de colaborare între legiuitor și cel ce aplică dreptul.
Necesitatea interpretării este impusă și de dinamica finalităților
dreptului.
Interpretarea dreptului devine un fenomen foarte complex în legătură
cu caracterul dreptului, care, pe de o parte, trebuie să fie stabil pentru a asigura
securitatea necesară raporturilor sociale, iar pe de alta, să fie dinamic.
Stabilitatea normelor juridice și dinamismul vieții sociale sunt mereu
în contradicție.
Interpretului îi revine sarcina de a le pune în rezonanță, în armonie, el
trebuie să adapteze normele juridice deja existente la o realitate mereu
schimbătoare, la contextul social real.
Pentru a se putea realiza această armonizare permanentă un rol
deosebit îi revine și legiuitorului, care, chiar înainte de a elabora legea, execută
acea interpretare de fundamentare, cum a numit -o M.C. Eremia.
Operă a inteligenței umane – interpretarea – este sensibi lă la evoluțiile
și aporturile culturale.
Interpretarea dreptului nu este un proces mecanic. Ea este în primul
rând reconstituirea gândului a ltuia, a gândului normativ. Gân direa legiuitorului
va fi pentru interpret un model în argumentarea interpretării, m odel ce va fi
preluat d e interpret și prelucrat cu pro pria-i gândire.

Textul legislativ vehiculează o gândire „unică‖ cea a legiuito rului,
analizată de interpret, nu numai ca purtătoare a unei intenții, a unui anumit sens,
dar și pentru ca ea face cunoscut ă o voință care se impune tuturor.
Ea se exprimă sub forma de imperative și de norme care obligă o
anumită persoană sau îi permit acesteia să întreprindă o anumită acțiune.
Legiuitorul încearcă mai puțin să stipuleze ceea ce este, decât ceea ce
trebuie să fie, iar vocabularul acestuia, precum și sintaxa, vor reflecta cu
prioritate această voință prescriptivă conceptuală și responsabilă.
Legea reprezintă, în primul rând, cuvântul legiuitorului, cel pe care el
îl adresează cetățenilor, prin care el le face cu noscute drepturile și obligațiile.
Astfel ca orice limbaj, cel al legiuitorului îndeplinește două funcții: de
expresie a gândirii și, de asemenea, de mod de comunicare, tributar formării
discursului juridic.
Legiuitorul atât în exprimarea gândirii prin tex t, cât și în acțiu -nea de
comunicare a acestuia, pe care trebuie să o desfășoare începând cu dezbaterile
pregătitoare votării legii, trebuie să încerce să ia în considerare așteptările
tuturor destinatarilor textului.
Astfel acestea sunt comparate cu o orc hestra în care ar trebui făcute
eforturi, de fiecare dată când este posibil, pentru ca toți membrii potențiali ai
orchestrei să cânte împreună. O asemenea modalitate ar permite obținerea unei
eficiențe a legii, bazată pe „autoritatea‖ ei.
În acest caz, leg ea ar fi aplicată fără dificultate, în conformitate cu
ceea ce s -a votat, ea fiind astfel mai bine înțeleasă, mai bine primită, mai bine
aplicată. Însă, câteodată este posibil ca legiuitorul să nu dorească acest lucru în
mod real, deoarece, în anumite circ um-stanțe, exprimarea legislativă nu
corespunde, în mod voluntar, cu gândirea profundă a autorului textului de lege.
Astăzi însă, pentru a atrage atenția opiniei publice sau pentru a
răspunde solicitărilor diferitelor grupuri sociale, acțiunea politică a l uat forma
unei gesticulări legislative. Ea se traduce prin texte în care implicitul are, adesea,
mai multă importanță decât explicitul, iar acest lucru o determină să multiplice:
legile -spectacol, legile de marketing politic, legile temporare, legile care „înșală
aparențele‖, legile experi -mentale, legile „schiță‖ pentru alte legi, legile
incoerente, legile DDOS (legile cuprinzând diverse dispoziții privind ordinea
socială), dar a căror calitate redacțională necesară bunei lor implicări este mai
puțin impor tantă, deoarece ele sunt mai mult destinate să atragă atenția opiniei
publice decât să aibă un caracter normativ.
Deși conform unor păreri exprimate de juriști, legea este prezen -tată
ca fiind expresia gândirii legiuitorului, vehiculată prin litera textulu i și denumită
limbaj legislativ, o astfel de viziune prezintă inconvenientul că presupune, în
principiu, că o astfel de gândire poate fi în întregime conținută de un limbaj și
exprimată în totalitate de acesta.
Consecința ar fi simplificarea considerabilă a sarcinii de inter -pretare,
prin anularea sau diminuarea nuanțelor neexprimate ale gândirii. Prin ștergerea

lor artificială devine posibilă o interpretare unică sau cel puțin susceptibilă de
unicitate a textului.
Bergson însă a demonstrat contrariul. Cuvâ ntul este plat, precis, ferm
și nu are nici un fel de strălucire. Gândirea însă este întotdeauna mai profundă
decât limbajul. Însă, cum pot fi traduse toate aceste nuanțe într -un text al cărui
scop este ca el să fie aplicat de către toți în același mod, nu anțe care corespund
unei gândiri unice (a legiuitorului).

3. Scopul interpretării
Stabilirea scopului interpretării este de o deosebită importanță.
În legătură cu scopul propus, s -au conturat curente de gândire și s -au
găsit mijloace de atingere a lui.
Astfel, concepția tradițională consideră că scopul interpretării este de a
stabili voința legiuitorului, numită concepție exegetică sau școala interpretării
istorice. Concepția exegetică pură reduce rolul interpretului la comentariul legii,
susținând plenitu dinea ei. Interpretarea textului se reduce la cercetarea
semnificației texului, la semantica și interpretarea gramaticală.
Dacă uneori situațiile concrete exceed textelor sau acestea din urmă
sunt obscure sau ambigue ori comportă contradicții, dacă soluția nu rezultă din
simpla lectură, interpretul va recurge la analiza textului pentru a descoperi
voința legiuitorului.
Cercetarea făcută pentru a descoperi voința legiuitorului are caracter
istoric, interpretul căutând -o în documentele preparatorii: rapoarte, expuneri de
motive, consemnări ale dezbaterilor parlamentare etc. susceptibile să clarifice
textele obscure și să evidențieze scopul acestora.
S-a apreciat însă că voința legiuitorului care reprezintă premisa teoriei
exegetice este doar o ficțiune, aceast ă voința fiind uneori con -tradictorie. Uneori
votul asupra legii este rezultatul unei tranzacții între grupurile parlamentare.
Se poate vorbi de existența unei gândiri pluraliste, existând mai mulți
autori cu gândiri diferite care nu se întâlnesc întotdeau na și care, adesea, nu
urmăresc cu adevărat același scop. Condițiile de elaborare a unui act normativ
de către legiuitor – acest personaj unic cu multiple fețe – explică, în mare parte,
dificultățile întâlnite de un text de lege confruntat cu o practică ce nu primește
întotdeauna același mesaj cu cel emis de către legiuitor.
Privită mai îndeaproape gândirea legiuitorului este mult mai puțin
unică decât ar putea să ne facă să credem o analiză superficială a textului.
Activitatea legislativă este adesea pre zentată ca o cursă cu obstacole în
care fiecare caută mai mult să prevaleze punctul său de vedere decât să participe
la elaborarea unei opere comune.
De aceea interpreții vorbesc uneori de „voința rezonabilă‖ sau „voința
prezumată‖, noțiuni care au un grad mare de incertitudine și de arbitrar.
Interpretarea exegetică are în vedere substanța intelectuală a legii și nu
realitatea. Astfel concepția exegetică oprește dezvoltarea dreptului și îl face

uneori anacronic.
O a doua concepție, mai nouă, consideră că scopul interpretării este de
a adapta dreptul la nevoile sociale ale momentului și ale evo -luției acestor nevoi;
ea este numită și concepția sociologică sau școala evoluționistă.
Potrivit concepției acestei școli, legea odată elaborată se desprinde de
voința legiuitorului si evoluează, se transforma o dată cu societatea. Legea
trebuie interpretată în funcție de concepțiile juridice, morale și sociale ale
momentului aplicării ei, urmând așadar spiritul timpului.
Aceasta concepție asigură suplețea dreptului, dar dacă este privită cu
exclusivitate ar putea prezenta pericolul incertitudinii și arbitrariului.
Alte concepții privind interpretarea dreptului, vizând scopul acestei
operațiuni – acela de găsi modalități de corectă aplicare a dreptului au fost
susținu te de Școala liberei cercetări științifice a cărui fondator a fost Fr. Geny.
Adepții acestui curent porneau de la ideea că interpretarea dreptului își
găsește câmpul de dezvoltare în mediul moral, social și economic, metoda
consistând în cercetarea izvoare lor formale ale dreptului (legea, obiceiul și
doctrina), dar atunci când legea este demodată sau insuficientă, soluția să fie
căutată în mod liber de către interpret, recurgând la principiile liberei cercetări
științifice prin apel la conștiința interpretu lui.
Interpretul având ca scop realizarea în practică a justiției și utilitatea
generală nu trebuie să se simtă încătușat de concepțiile pe temelia cărora s -au
clădit construcțiile abstracte căci aceste concepții considerate ca ipoteze
științifice, cu exce pția cazului când nu sunt consacrate în formula scrisă a legii,
trebuie doar să -i dea directiva de interpretare, recrutând elementele în natura
lucrurilor și în sistematizarea logică, astfel că va trebui să consulte atât rațiunea,
cât și conștiința.
Aceste i concepții i s -a imputat o prea mare libertate acordată
judecătorului, care s -ar putea substitui legiuitorului.
Ca o concluzie, se poate menționa, ca scop al interpretării, atingerea
maximului de dreptate atât în procesul elaborării, cât și cel al realiză rii dreptului.
Dreptul având menirea nu de a domina ci de a exprima socie -tatea.
Interpretarea nu constă decât în maximum de dreptate. Scopul interpretării este
de a promova dreptatea. O interpretare care duce la nedreptate nu este o
interpretare bună, dup ă cum o lege care duce la nedreptate nu este o lege bună.
Sub pretextul acestui ideal, însă, nu este îngăduit a înlătura textele. Cel
ce aplică dreptul este îndreptățit să caute dincolo de lege, dar prin lege, sa
lărgească sensul textului, să -l acomodeze n oilor condiții sociale, să vadă dincolo
de litera rece a articolelor, să năzu -iască spre Dreptate, fără însă a ignora textul.
Este destul câmp ca, în cadrul legilor, interpreții lor să asigure
triumful Dreptății. În acest câmp ei au destule mijloace să apl ice legile, să le
mlădieze după vremuri și după spețe, dar să nu le înfrângă ori să le înlăture.
Respectând legile, cei chemați a le interpreta să se străduiască să o
facă în chip echitabil, așa încât să realizeze cât mai mult bine și pace pentru

societate .

4. Formele interpretării normelor juridice
Activitate complexă, cu multiple elemente de dificultate, inter –
pretarea normelor juridice se realizează prin participarea mai multor subiecți,
fiecare cu partitura sa , iar soluțiile formulate nu au aceeași for ță juridică.
Teoria Generală a Dreptului clasif ică interpretarea normelor juri dice
în:
– interpretarea oficială sau obligatorie;
– interpretarea neoficială.
a) INTERPRETAREA OFICIALĂ sau obligatorie este cea reali –
zată de către organele de stat care au atr ibuții fie în procesul elaborării normelor
juridice, fie în procesul aplicării acestora.
Organele care elaborează acte normative (organele legiuitoare sau
organele administrative) procedează în unele cazuri la interpretarea normelor
juridice prin acte norm ative interpretative.
În situația în care organul emitent își interpretează normele juridice
cuprinse în propriul act normativ, această interpretare poartă denumirea de
interpretare autentică. Actul normativ interpretativ se aplică retroactiv. Acest
gen de interpretare se cheamă interpretare generală sau legală.
O altă formă a interpretării oficiale o constituie interpretarea
juridică sau cazuală, realizată de instanțele judecătorești sau de organele
administrației. Acest gen de interpretare se referă în mo d direct la procesul de
aplicare a normelor juridice, fiind o interpretare de caz . Interpretarea cazuală
este obligatorie pentru speța respectivă și față de participanții respectivi.
Organul de aplicare care trebuie să soluționeze o cauză concretă, stabile ște
circumstanțele cauzei, califică juridic speța respectivă, iar pentru emiterea
actului de aplicare (o hotărâre judecătorească sau un act administrativ) trece la
interpretarea normei juridice, pentru a emite actul de aplicare legal.
Organul de aplicare n u se poate pronunța decât strict la speța pe care a
avut-o de rezolvat.
Subiectele acestui gen de interpretare sunt toate organele de stat care
aplică dreptul, deoarece această activitate presupune, întotdeauna, lămurirea
sensului normei juridice ce urmeaz ă a fi aplicată, iar rezul -tatul interpretării este
conținut în forma finală a actului de aplicare.
Există o evidentă deosebire între interpretarea general -obliga -torie și
cea cazuală. Prima este realizată pentru a lămuri sensul unei norme, nefiind
condiți onată de necesitatea soluționării concomitente a unei cauze concrete.
Interpretarea cazuală este justificată de soluționarea unei cauze determinate.
b) INTERPRETAREA NEOFICIALĂ este activitatea de inter –
pretare a normelor juridice efectuată de analiști din domeniul drep -tului,
practicieni și teoreticieni ai dreptului, cuprinsă, de regulă, în opere științifice

(tratate, cursuri universitare) ori în reviste de specia -litate. Mai este denumită și
interpretare doctrinară.
Precizare: interpretarea neoficială nu are forță juridică și nu este
obligatorie.
Interpretarea neoficială se regăsește, cel mai adesea, în pledoariile
avocaților.
În decursul istoriei interpretarea doctrinară a juc at un rol impor tant,
fiind considerată chiar izvor de drept.

5. Metodele interp retării normelor juridice
Teoria generală a dreptului este preocupată de stabilirea și clasi –
ficarea metodelor de interpretare a normelor juridice, având în vedere
complexitatea și marea diversitate a actelor normative.
În procesul de aplicare a dreptului, interpretarea normelor juridice
presupune scoaterea în evidență a condițiilor social -istorice în care a fost
elaborat actul normativ, a finalităților urmărite de legiuitor, a valorilor protejate.
Tehnica interpretării dreptului cuprinde procedee de examin are a
textelor normative, prin intermediul cărora organul de interpretare stabilește
înțelesul exact și complet al textului în cauză.
Problematica metodologiei interpretării dreptului prezintă aspecte
variate și specifice fiecărei ramuri de drept.
Din tota litatea acestor metode, teoria generală a dreptului a stabilit un
număr de cinci metode tehnice de interpretare , aplicabile practic tuturor
ramurilor de drept:
– metoda gramaticală;
– metoda sistematică;
– metoda istorică;
– metoda logică;
– analogia.
a) Metoda gramaticală constă în folosirea procedeelor de analiză
morfologică și sintactică a textului normei juridice, pornindu -se de la înțelesul
cuvintelor și expresiilor folosite, de la legătura dintre ele, de la construcția
propoziției și frazei juridice.
Procedeele de interpretare gramaticală reclamă și clarificarea
problemei terminologiei juridice. Înțelesul unor termeni pe care îi întâlnim în
textul normei juridice poate fi identic cu cel din limbajul obișnuit sau poate avea
un sens specific juridic, cum este cazul cuvintelor: infracțiune, vinovăție,
delapidare, funcționar public etc.
În multe cazuri legiuitorul, pentru a asigura înțelegerea corectă a unor
termeni sau expresii folosite, recurge la explicarea sensului acestor termeni.
Exemple:
În Legea pri vind protecția martorilor (nr. 686/2002) se precizează,

în art. 2 faptul că „termenii și expresiile de mai jos‖ au următorul înțeles:
martorul este persoana care se află în una dintre următoarele
situațiile:
are calitatea de martor , potrivit Codului de pro cedură penală, și prin
declarațiile sale furnizează informații și date cu caracter determinant în aflarea
adevărului cu privire la infracțiuni grave sau care contribuie la prevenirea
producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi ca uzate prin
săvârșirea unor astfel de infracțiuni.
◊ fără a avea calitate procesuală în cauză , prin informații și date cu
caracter determinant contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracțiuni
grave sau la prevenirea producerii unor prejudicii d eosebite ce ar putea fi
cauzate prin săvârșirea unor astfel de infrac -țiuni ori la recuperarea acestora; în
această categorie este inclusă și persoana care are calitatea de inculpat într -o altă
cauză.
◊ se află în cursul executării unei pedepse privative d e libertate și,
prin informațiile și datele cu caracter determinant pe care le furnizează,
contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracțiuni grave sau la
prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi
cauzate prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni
starea de pericol este situația în care se află martorul, în sensul
prevăzut la lit. a), membrii familiei sale și persoanele apropiate acestuia, a căror
viață, integritate corporală sau libertate este ame -nințată, ca urmare a
informațiilor și datelor furnizate ori pe care a fost de acord să le furnizeze
organelor judiciare sau a declarațiilor sale;
martorul protejat este martorul, membrii familiei sale și per -soanele
apropiate acestuia incluse în Programul de prote cție a martorilor;
membrii de familie ai martorului protejat sunt soțul sau soția, părinții
și copiii acestuia;
persoana apropiată martorului protejat este persoana de care
respectivul martor este legat prin puternice legături afective;
Întrerupem aici ser ia înțelesurilor pe care legiuitorul le -a for -mulat în
cuprinsul acestei legi (sunt definiți în continuare termenii și expresiile de:
„program de protecție a martorilor‖, „măsuri urgente‖, „infracțiunea gravă‖,
„protocolul de protecție‖, „schema de sprijin ‖, „prejudiciul deosebit‖ și „grupul
sau organizația criminală‖).
În Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, capitolul III este intitulat
„Definiții‖, în art. 7, alin. 1 precizându -se „în înțelesul pre -zentului cod, termenii
și expresiile de mai jos au ur mătoarea semni -ficație‖: și sunt explicați 32 de
termeni, începând cu termenul de „activitate‖ și terminând cu cel de „transfer‖.
La punctul 15 din alin. 1 al art. 7 este definit termenul de „know -how‖
ca „orice informație cu privire la o experiență indust rială, comercială sau
științifică care este necesară pentru fabricarea unui produs sau pentru aplicarea
unui proces existent și a cărei dezvăluire către alte persoane nu este permisă fără

autorizația persoanei care a furnizat această informație‖.
La punctu l 30 din același text de lege este definit termenul de
„România‖ ca „teritoriul de stat al României, inclusiv marea sa teritorială și
spațiul aerian de deasupra teritoriului și mării teritoriale, asupra cărora România
își exercită suveranitatea, precum și zona contiguă, platoul continental și zona
economică exclusivă, asupra cărora România își exercită drepturile suverane și
jurisdicția în conformitate cu legislația sa și potrivit normelor și principiilor
dreptului internațional‖.
În Hotărârea Guvernului nr . 251/1999 privind condițiile de
autorizare, organizare și exploatare a jocurilor de noroc, capitolul I este intitulat
„Definirea și clasificarea jocurilor de noroc‖ în cuprinsul căruia legiuitorul
explică următorii termeni: joc de noroc, taxă de participa re directă, taxă de
participare disimulată, organizator de jocuri de noroc, participant la joc, jocuri
de tip cazinou, jocuri de tip Bingo și Keno etc.
În interpretarea gramaticală, organul de aplicare are în vedere și
modul de îmbinare a cuvintelor în pro poziții și fraze, precum și sensul unor
conjuncții. De exemplu, când textul unui act normativ stabilește sancțiuni
juridice pentru nerespectarea dispoziției normei juridice, utilizează conjuncția
„și‖ ori „sau‖, interpretarea gramaticală va stabili că este vorba de un cumul de
sancțiuni (închisoare și amendă) ori este vorba de sancțiuni alternative
(închisoare sau amendă).
b) Metoda sistematică constă în lămurirea sensului unor norme
juridice, a unui text normativ, prin coroborarea acestei norme sau acestui text cu
alte dispoziții normative, aparținând aceleiași instituții juridice sau ramuri de
drept.
Nevoia de a apela la metoda de interpretare sistematică este dată de
legătura indisolubilă, sistematică dintre elementele componente ale dreptului,
care alcăt uiesc un tot unitar format din părți interdependente. Este limpede
faptul că nici o normă juridică nu poate fi înțeleasă dacă este ruptă, decupată de
celelalte norme juridice din cuprinsul unui act normativ.
Așa de exemplu, normele juridice din cuprinsul C odului Comercial se
interpretează prin raportare la norme, reglementări și instituții cuprinse în Codul
Civil; normele juridice din partea specială a Codului Penal nu ar fi aplicate
potrivit voinței legiuitorului dacă nu ar fi raportate permanent la normel e
juridice din partea generală a codului.
c) Metoda istorică este utilizată pentru a explica înțelesul normei
juridice prin luarea în considerare a împrejurărilor social juridice care au stat la
baza elaborării și adoptării legii ( occasio legis ), determinâ nd astfel scopurile
urmărite de legiuitor ( ratio legis ).
Prin utilizarea metodei istorice, organul de aplicare a dreptului este
obligat să studieze un important volum de documente, să cerce -teze lucrările
preparatorii ale actului normativ, expunerile de mo tive, interpelările,

amendamentele propuse (acceptate sau respinse de legiuitor), intervențiile cu
ocazia dezbaterii actului normativ, reacțiile și comentariile din presa vremii,
examenele comparate între noile și vechile reglementări ale domeniului
respec tiv.
Astfel, pentru explicarea normelor juridice cuprinse în Constituția
României, adoptată de Parlament și intrată în vigoare prin referendumul din 13
decembrie 1991, este necesar a fi studiat un impresionant mate -rial documentar.
Legea fundamentală a Rom âniei s -a făurit în urma unui lung proces de
reglementare, care a parcurs mai multe etape:
– Adunarea Deputaților și Senatul ce au fost alese la 20 mai 1990
urmau să se constituie, în ședință comună, în Adunarea Constituantă în vederea
elaborării și adoptă rii noii Constituții;
– Adunarea Constituantă a ales o Comisie de redactare a proiectului
de Constituție formată din deputați, senatori și specialiști în dreptul
constituțional și al altor științe socio -umane;
– Sarcina Comisiei consta, într -o primă etapă, în elaborarea și
prezentarea spre aprobarea Adunării Constituante, a principiilor și structurii pe
capitole ale viitorului proiect de Constituție;
– În etapa următoare, Comisia urma să redacteze textul integral al
fiecărui capitol, care va fi supus spre d ezbatere și aprobare Adunării
Constituante;
– Comisia a elaborat Tezele Constituției, un gen de anteproiect
constituțional.
Constituția României ilustrează principiul general potrivit căruia
elaborarea legii fundamentale este condiționată în mod direct de relațiile social –
economice și politice, culturale, militare, religioase etc. existente în momentul
adoptării sale, pe care are menirea să le reflecte.
d) Metoda logică înseamnă formularea de către organul de
interpretare a unor aprecieri raționale, realiza te prin operațiuni de gene -ralizare,
de analiză logică a textului normei juridice, prin aplicarea legilor logicii formale.
Este cea mai utilizată metodă de interpretare și ni se înfățișează ca
desăvârșire a celorlalte metode.
Metoda logică obligă interpret ul să apeleze la legile fundamentale ale
gândirii și să utilizeze raționamente inductive și deductive, precum și
demonstrațiile ca procedee ale logicii formale.
Raționamentele logice cele mai utilizate în procesul interpre -tării
normelor juridice sunt:
a) excepția este de strică interpretare, adică o excepție există doar
dacă este expres prevăzută de norma juridică. Excepția nu poate fi creată prin
interpretare. Acest raționament sau regulă juridică de interpretare se aplică
textelor normative ce conțin enu merări limitative și cele care instituie
prezumțiile legale. Această regulă stă la baza raportului dintre legea generală și
legea specială, în sensul că legea specială poate deroga de la legea generală ;

legea generală nu derogă de la legea specială ;
În dre ptul roman acest raționament logic era astfel formulat: exceptio
est strictissimae interpretationis (excepțiile trebuie interpretate restrictiv), din
substanța căreia desprindem faptul că reglementările excepționale trebuie
înțelese și aplicate astfel încâ t ele să nu treacă dincolo de limitele textelor în care
sunt înscrise și incluse. Dacă două texte aflate în conflict oferă soluții diferite,
norma juridică specială are prioritate față de norma juridică generală .
Norma juridică specială se completează, dac ă este nevoie, cu norma juridică
generală.
b) unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face.
Această regulă se aplică, spre exemplu, la interpretarea art. 49 alin. 3
din Constituția României care prevede: „ Exploatarea minorilor, folosirea lor la
activități care le -ar dăuna sănătății, moralității s -au care le -ar pune în
primejdie viața ori dezvoltarea normală sunt inter -zise” . În sensul acestei norme
juridice termenul de „minor‖ desemnează atât minorul „sub 14 ani‖, cât și pe cel
între „14 și 18 a ni‖ fără distincție, întrucât legiuitorul este cel care nu face
această distincție.
Atunci când legiuitorul face distincție, aceasta este reținută ca atare de
organul de aplicare a legii, ca de exemplu în art. 45 alin.4 din Constituție:
„Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajați ca salariați”.
c) legea trebuie interpretată în ideea aplicării ei, și nu contra
aplicării ei . Este așa numita regulă a bunei credințe și bunei intenții în
interpretarea normelor juridice.
În dreptul roman se spune: actus inte rpretandus est potius ut valeat
quam ut pereat (actul trebuie interpretat în înțelesul în care el poate produce un
efect, nu pentru a -l lăsa fără efect). Este vorba de interpretarea clauzelor
îndoielnice, a celor susceptibile de mai multe înțelesuri, precu m și a celor
confuze (art. 978 C. Civ. precizează că, atunci când o clauză este susceptibilă de
două înțelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în
acela ce n -ar putea produce nici unul).
Argumentele logice folosite în activita tea de interpretare.
a) interpretarea prin reducerea la absurd – ad absurdum –
înseamnă stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o
contrazice. În acest caz interpretul demonstrează că orice altă interpretare dată
textului normei juridice, în afară de cea oferită de el, conduce la concluzii
contrare legii.
De exemplu: art. 1 din Constituție prevede: „România este stat
național, suveran și independent unitar și indivizibil‖. Ar fi absurd să spunem că
România este un stat federal. S ingura interpretare este aceea că România este
stat unitar, orice altă interpretare conducând la concluzii contrare legii.
b) argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult, poate și mai
puțin) desemnează situația în care un organ al statului, cu putere mai mare, poate
să facă ce face un organ subordonat lui. De exemplu, prin Hotărârea de Guvern

sau Decizie a Primului Ministru pot fi anulate acte normative emise de organele
subordonate (prefecturi, mi -nistere etc.).
c) argumentul per a contrario se bazea ză pe legea logică a terțului
exclus. Acest argument pornește de la premisa că în cazul noțiunilor
contradictorii, care se neagă una pe cealaltă, doar una poate fi adevărată, cealaltă
este falsă, iar a treia nu există. De exemplu, dacă legea precizează exa ct cine
poate executa o anume activitate, nomi -nalizând concret categoria de subiecte de
drept, rezultă, pe cale de consecință, per a contrario , că alt subiect sau alte
subiecte de drept nu sunt îndreptățite să execute acea activitate. Astfel, legea
penală prevede că actul prin care procurorul sesizează instanța de judecată în
legătură cu o cauză penală este rechizitoriul întocmit de acesta. Este limpede că
nimeni nu poate în locul procurorului să facă acest lucru.
Acest procedeu logic de interpretare se ba zează pe principiul
noncontradicției. Astfel, dacă legea prevede o sancțiune pentru o persoană care a
săvârșit o contravenție sau infracțiune, ea nu poate să prevadă, în același timp,
pentru aceeași persoană, și o răsplată; un mijloc de probă nu poate dove di în
același timp că evenimentul a avut și nu a avut loc.
d) argumentul a fortiori (cu atât mai mult) constă în aceea că
rațiunea aplicării unei norme juridice este și mai puternică într -o altă ipoteză
decât cea indicată expres în norma respectivă.
Exempl u: Dacă dreptul de proprietate în întregimea sa poate fi
dobândit prin uzucapiune, cu atât mai mult poate fi dobândit un dez –
membrământ (o parte) a acestuia: ( uzus fructus ).
Asemănător cu argumentele a fortiori și a pari este argumentul logic a
simili ad s imile care se sprijină pe ideea că legiuitorul, regle -mentând o situație,
a stabilit toate celelalte cazuri similare. Cu alte cuvinte, reglementarea este
aplicabilă tuturor situațiilor identice dacă legea nu derogă. Aplicarea acestui
argument presupune efe ctuarea com -parației între situații pentru a evidenția
asemănările (similaritățile).
De exemplu: principiul non reformatio in peius pune în lumină situația
în care instanța de apel, în soluționarea cauzei nu poate crea o situație mai grea
pentru partea din proces care a exercitat calea de atac.
e) argumentul a pari , desemnează cazurile în care, pentru situații
identice, trebuie să se pronunțe soluții identice. Este vorba în ultimă instanță de
respectarea principiului privitor la egalitatea trata -mentului ju ridic.
f) argumentul in dubio pro reo (îndoiala profită acuzatului) este
aplicabilă în materia dreptului penal. Dacă, în procesul de administrare a
probelor, există îndoială asupra vinovăției celui acuzat de săvârșirea unei
infracțiuni, această îndoială es te în favoarea acuzatului.
Profesorul V. Dongoroz preciza, în Curs de Drept Penal din 1942
(pag. 121), următoarele: „Interpretarea îndoielnică (dubioasă) există atunci când
folosirea tuturor procedeelor de interpretare nu a condus decât la un rezultat
îndoielnic. În caz de dubiu, se va adopta soluția care creează mai puține restricții

sau privări de libertate, de drepturi, de interese‖.
În dreptul internațional public, alături de regulile generale de
interpretare a tratatelor, operează două principii:
1) clauz ele care au sens ambiguu se interpretează împotriva sta -tului
care le -a redactat (interpretarea contra proferentem);
2) interpretarea clauzelor ambigue, prin care se stabilesc obligații
pentru una dintre părțile contractante, trebuie făcută în favoarea părții care s -a
obligat ( in dubio quod mitius ).
g) argumentul eius est interpretari legem cuius est condere (celui
care are prerogativa de a face legea îi revine și puterea de a o interpreta).
e) Metoda analogiei se referă la rezolvarea unei cauze pe bază de
analogie. Practica judiciară a arătat că pot apare situații în care organele de
aplicare a dreptului, fiind sesizate pentru soluționarea juridică a unei spețe, nu
găsesc o normă juridică în care să încadreze situația de fapt pe care o constată.
În plus, așa cum prevăd normele juridice din sistemele de drept
contemporane, judecătorul nu poate refuza judecarea cauzei adusă în fața lui pe
motiv că legea nu o prevede, este lacunară. Art. 3 din Codul Civil Român obligă
pe judecător să se pronunțe și atunci când le gea este neclară sau tace. Această
regulă este dictată de interesele ordinii publice și de autoritatea justiției.
Atunci când reglementarea este neclară sau lipsește, judecătorul va
căuta în alte norme pentru a găsi o rezolvare a cazului, prin ana logie cu o
dispoziție asemănătoare. Este vorba aici de analogia legii.
Analogia dreptului constituie o altă formă a analogiei, la care se
recurge atunci când în soluționarea unei cauze se constată că lipsește norma
juridică (textul normativ) care se referă la acea cauză, dar nici nu pot fi
identificate norme sau texte juridice care să regle -menteze cauze asemănătoare.
În astfel de situații, organele de aplicare a dreptului vor asigura soluționarea
juridică a cauzei concrete, recurgând la principiile generale ale dre ptului.
Metoda analogiei poate fi utilizată în cauzele civile, comerciale,
fiscale etc. Ea nu poate fi folosită în cauzele penale în care principiul
fundamental este acela privind legalitatea incriminării și al legalității pedepsei
(judecătorul nu poate să stabilească noi fapte ca infracțiuni și nici să stabilească
alte pedepse, decât cele expres prevăzute în legea penală).
De asemenea, cel ce interpretează dreptul trebuie să țină seama și de
principiile interpretării care în opinia profesorului Gheorghe Mi hai sunt:
– Principiul unității dintre litera și spiritul legii. Spiritul legii trebuie
înțeles nu numai ca „spirit al leguitorului‖, dar și ca un ansamblu de principii
naturale, cărora trebuie să se supună orice legiuitor. Am adăuga ca legiuitorul
ordinar, în primul rând, se va menține în cadrul voinței legiuitorului constituant
care a ținut cont de aceste principii.
– Principiul supremației voinței legiuitorului. Dacă legea este limpede
exprimată, cel ce o aplică o interpretează printr -un raționament deducti v simplu;
– Principiul contextualizării, în conformitate cu care orice prevedere a

legii trebuie interpretată în conformitate cu cadrul în care este pusă cu instituția
și cu ramura de drept unde aceasta se găsește;
– Principiul evaluării potrivit căruia interp retul nu trebuie să distingă
acolo unde legea nu distinge și invers. Când un text pare ambiguu sau obscur
instanța trebuie să rețină sensul cel mai favorabil acuzatului (pârâtului)
– Principiul corelării bazat pe două maxime latine: „lex posterior
derogat pr iori‖ și „Generalia specialibus non derogant et specialia generalibus
derogant‖. Acest principiu își are raționamentul în faptul că atunci când unei
situații i se pot aplica două norme una dintr -o lege anterioară și alta dintr -o lege
posterioară se aplică cea posterioară prezumată mai bună. În caz că unei situații i
se pot aplica două norme, una dintr -o lege generală, alta dintr -o lege specială se
va opta pentru cea specială, dar care trebuie interpretată restrictiv.

6. Rezultatele interpretării normelor juridice
În funcție de rezultatele interpretării normelor juridice, interpretarea
poate fi:
– interpretare literală;
– interpretare extensivă;
– interpretare restrictivă.
a) Interpretarea literală (ad litteram ) se realizează atunci când
organul de aplicar e constată că textul normei juridice descrie exact sfera
cazurilor la care se referă norma juridică, neexistând motivele de a extinde sau
de a restrânge aplicarea dispoziției în cauză.
În acest caz se spune că legea este limpede, organul de aplicare
urmând să aplice norma juridică în mod corespunzător.
Exemplu: art. 21 din Constituția României prevede: „Orice per -soană
se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și a intereselor
legitime‖, este o normă juridică limpede, care nu oferă posibilitatea de
restrângere a sferei persoanelor ce se pot adresa justiției, pentru apărarea
drepturilor, libertăților și intereselor legitime, textul fiind interpretat ad litteram .
b) Interpretarea extensivă (in extensso ) se înfăptuiește atunci când
textul normei juridice urmează să fie aplicat și altor situații decât cele expres
nominalizate
Exemplu : Constituția României prevede: „Respectarea Constituției, a
supremației sale și a legilor este obligatorie‖.
Este clar că termenul de „lege‖ tr ebuie înțele s aici în mod exten siv,
fiecare cetățean fiind obligat să respecte toate actele normative.
c) Interpretarea restrictivă se referă la situația în care textul normei
juridice interpretate urmează să fie aplicat în mod restrictiv, deoarece în urma
analizei ef ectuate rezultă că sfera cazurilor la care se referă este mai restrânsă
decât arată formularea normei juridice.
Exemplu: legea spune: „Copii sunt obligați să îngrijească părinții

aflați la nevoie‖. Interpretarea restrictivă ne conduce la constatarea faptul ui că
nu toți copiii au această obligație, pentru simplul fapt că o parte din aceștia sunt
minori, incapabili sau handicapați.
Precizare: procedeele și metodele de interpretare descrise în acest
capitol, nu pot fi aplicate decât prin stricta respectare a l egii, astfel încât organul
care interpretează norma juridică nu are dreptul să aducă schimbări în conținutul
real, concret al normelor juridice, ci numai să constate voința autentică a
legiuitorului, conținutul real al normei juridice.

METODOLOGIA INTERPR ETATIVĂ A CURȚ II EUROPENE A
DREPTURILOR OMULUI

Ca urmare a recunoașterii de către România, începând cu data de 20
iunie 1994 a jurisdicției Curții Europene a Drepturilor Omului și a recunoasterii
dreptului de recurs individual a cetățenilor împotriva hotă rârilor instanțelor
internaționale, autoritățile publice competente să aplice legile trebuie să asigure
prin activitatea lor, aplicarea conformă a dispozițiilor cu cele ale C.E.D.O. si cu
respectarea interpretărilor și sensului atribuit noțiunilor din Conv enția prin
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Deci organele jurisdicționale trebuie să țină cont de metodologia
interpretativă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea dreptului
pozitiv national.
Jurisprudenta Curtii Europene se sprijina pe trei imperative:
1. să determine argumentat amploarea unei anumite probleme și să
intervină cu o interpretare generală în hotărârile sale;
2. hotărârile să se caracterizeze prin claritate, simplitate și precizie;
3. să stabilească criterii pentru adoptarea unor metode de interpretare
mai exacte din rațiuni de securitate juridică și de armonizare a hotărârilor cu
efecte pozitive asupra uniformizării relative în expunerea faptelor, a dreptului
intern, în calitatea jurisprudenței și rigurozita tea coerenței sale.
Aplicarea prioritară C.E.D.O. se face în opinia unor autori, nu doar în
cazul conflictului de legi ci și în cazul neconformității determinate de
interpretarea prevederilor legale. Iată de ce interpretarea Curții Europene este
foarte imp ortantă în vederea realizării unei armonii legislative și jurisprudențiale
prin alinierea la standardele minime cu privire la protecția drepturilor omului,
elaborate de către Curtea Europeană. Această armonie nu se poate realiza fără
luarea în considerare a regulilor originale de interpretare utilizate de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului.
Aceste reguli se deduc din cuprinsul și jurisprudența Curții Europene
de la Viena cu privire la dreptul tratatelor și din jurisprudența Curții Europene.
Pentru Curt ea Europeană procesul interpretării unui tratat este o operațiune
complexă si unică.
Regulile de interpretare din cuprinsul Convenției de la Viena, utilizate

de Curtea de la Strasburg, sunt următoarele:
– Regula potrivit căreia interpretarea trebuie să ți nă seama de sensul
obișnuit al cuvintelor considerat din lumina obiectului și scopului tratatului;
regula interpretării textelor autentice care reflectă cel mai bine intențiile părților
contractante și a interpretării prioritare a termenilor din textul tr atatului redactat
în limba în care s -au purtat negocierile, în cazul eventualelor divergențe între
termenii echivalenți din textele tratatului autentificate și redactate în limbi
diferite, considerate de C.E.D.O. ca un tratat – lege (și nu a unui tratat -contract)
care pune bazele unui sistem permanent recunoscut de state ca o ordine juridică
europeană în afara ideii de reciprocitate sau unui avantaj mutual. Aceste reguli
au fost aplicate în mai multe cauze de către Curtea Europeană.
– Interpretarea în sp iritul Convenției în condițiile în care textul singur
nu este suficient sau decisiv; Curtea Europeană a aplicat prioritar acea regulă de
interpretare care era în spiritul Convenției și urmărea protecția drepturilor
individuale. Această regulă a fost aplica tă de Curte în cauza Werhoff vs
Germania, când s -a preferat intenția părtilor în loc d e sensul literar al termenului
„rezonabil‖, aplicabil timpului în care urma să -și desfășoare procesul. Curtea a
apreciat că o astfel de interpretare era conformă cu inten ția Înaltelor Părț i
Contractante care au ratificat textul art. 5 (3).
– Regula interpretării sistematice a fost des utilizată de Curtea
Europeană. Dificultatea cu care se confruntă Curtea în stabilirea contextului
legal se referă la granița care trebuie fi xată între contextul relevant, ce duce la o
interpretare sistematică și interpretarea autonomă a Convenției, Curtea caută să
lase statelor o largă libertate și marjă de apreciere în aplicarea dispozițiilor
C.E.D.O. Interpretarea contextuală nu trebuie să d ucă la concluzia că statele pot
deduce implicit existența altor drepturi în afara celor prevăzute în Convenție.
Mai multă prudență necesită utilizarea următoarelor reguli:
– Regula recurgerii la documentele preparatorii este o regulă de
interpretare comple mentară (art. 32 al Convenției de la Viena). În cazul când
sensul termenului elucidat de către Curte este clar, dar contrazice documentele
pregătitoare, Curtea nu a ținut cont de lucrările pregătitoare, ele constituind
mijloace complementare. Cazul ideal e ste atunci când înțelesul termenului
elucidat de Curte este confirmat de documentele pregătitoare.
– Regula interpretării teleologice sau în acord cu scopul și obiectivele
unui tratat este privită cu circumspecție deoarece favorizează elemententele
subiect ive. Curtea a reținut totuși prin jurisprudența ei, că scopul și dorințele
sunt obiectivele care trebuie realizate, de aceea ele sunt apte să fie perfecționate
și extinse. Această opțiune a Curții reiese din preambulul Convenției, care
menționează ―dezvolt area‖ drepturilor omului alături de protecția lor.
Preambulul Statutului Consiliului Europei se referă la dorința statelor membre
de a realiza progresiv idealul libertății și supremației legii. Este remarcabil faptul
că, Curtea nu consideră realizarea prog resivă a libertății și dezvoltarea
drepturilor omului ca și creare a dreptului, ci numai ca interpretare a lui.

Art. 33 (4) al Convenției de la Viena oferă Curții, în fiecare caz
separat, o gamă largă de opțiuni pe baza cărora să contribuie la protejarea
drepturilor. De exemplu, în cauza Delcourt vs Belgia Curtea s -a pronunțat
asupra dreptului de apărare al acuzatului, arătând că ―nu poate fi facută o
interpretare atât de îngustă pe considerente legate de bună administrare a justiției
într-o societate demo cratică încât să se considere că scopul și prevederile acestui
art. 6 (3) – sunt inaplicabile procedurii de casare‖.
Interpretarea de către Curtea Europeană a C.E.D.O., prin utilizarea
metodei teleologice, s -a bazat pe analiza atentă a caracterului concret și efectiv
al drepturilor omului reglemntate de Convenție, pe standardele societății
democratice, între acestea un rol important revenind supremației legii și
legitimității societății democratice, tinzând să se ajungă la un echilibru între
înteresul gener al și drepturile fundamentale ale omului.
Determinarea acestor elemente are loc pe baza unei interpretări
evolutive care reflectă sau precede modificările ideilor din cadrul societății
statelor membre ale Consiliului Europei. Dreptul Convenției este, în m are parte,
un drept jurisprudențial și evolutiv, iar principiile de interpretare impuse de
Curte au contribuit la precizarea și extinderea câmpului lor de aplicare.
În mod sistematic Curtea Europeană consideră convenția ca un
―instrument viu‖ ce trebuie in terpretat evolutiv ―în lumina concepțiilor ce
prevalează în zilele noastre în societățile democratice‖. Interpretarea evolutivă
nu este considerată o arogare a funcției democratice de către Curtea Europeană,
însăși Curtea stabilind că ―o interpretare perm ite conceptelor cu caracter variabil
sau al caror înțeles se poate modifica în timp, interpretarea lor în lumina
condițiilor actuale, moderne, dar nu permite introducerea în Convenție a unor
concepte în întregime noi sau a unor sfere de aplicare‖.
Aceasta înseamnă că există și limite în interpretarea evolutivă a
Convenției, în funcție de scopul și obiectul ei, limite care indică pană unde poate
merge Curtea pentru a extinde noțiunile, domeniile și situațiile avute în
elaborarea și adoptarea Convenției.
Jurisprudența Curții Europene s -a bazat și pe alte reguli de
interpretare, care nu se găsesc direct în Convenția de la Viena din 1969, sau dacă
se găsesc sunt prevăzute ca metode complementare. Printre acestea se enumeră:
interpretarea flexibilă și nonformală , pe care Curtea o consideră o obligație a sa;
necesitatea de a evita orice interpretare care duce la un rezultat absurd sau
nerațional; nevoia existenței unei interpretări autonome a unor norme ale
C.E.D.O. Aceste reguli pentru Curtea Europeană au valoare a unor pricipii.
Interpretarea flexibilă și nonformală asigură o protecție largă și
efectivă drepturilor omului, dând prioritate spiritului și nu literei legii, dar fără a
cădea în subiectivism, având simțul responsabilității și al realism ului. Așa de
exem plu, sintagma „ameninț are de expropiere‖ a fost asimilată privării de
posesia bunurilor. În cazul Thlimmenos vs Grecia Curtea a admis explicit, că
interdicția prevăzută de art. 14 (interdicția condiționării exercitării drepturilor de

rasă, limbă, sex, etc. ) implică nu numai a trata în aceeași maniera persoanele
aflate în situații diferite.
În acest caz, unui martor al lui Iehova i -a fost refuzat accesul la
profesia de expert contabil din cauza unei condamnări penale anterioare. Fusese
condamnat pentru că r efuzase să poarte uniforma militară care contravenea
convingerilor sale religioase. Curtea a considerat că o condamnare pentru
refuzul de a purta o uniformă militară pe motive religioase nu demonstrează nici
o imoralitate de natura să submineze capacitatea de a exercita profesia de expert
contabil. Curtea a considerat că refuzul de a trata reclamantul diferit de alte
persoane recunoscute capabile de comiterea unor infracțiuni nu are nici o
justificare obiectivă si rezonabilă și că statul era obligat să facă excepții.
Urmărind obiectivul protejării drepturilor omului Curtea Europeană
evită interpretarile ce ar duce la un rezultat absurd sau nerațional. În acest caz
activitatea de interpretare are la bază ideea că prin intermediul logicii juridice,
interpreta rea unui text creează consecințe raționale. De regulă, Curtea recurge la
acest principiu cu scopul de a înlătura orice altă interpretare care anihilează
drepturile individului.
Recurgând la o astfel de interpretare, Curtea a precizat că ―o
interpretare ex tensivă a unei excepții la art. 5 C.E.D.O. ar duce la un rezultat
incompatibil cu principiul supremației legii‖. Fiind vorba de o interpretare
generală a principiului conform căruia excepțiile de la regulă trebuie să
primească o interpretare restrictivă, i ar necesitatea unor restricții să fie stabilită
intr-un mod convingător, Curtea a indicat că statelor contractante li se
recunoaste o anume ―marjă de apeciere‖, dreptului sau intern.
Curtea Europeană nu se substituie jurisdicțiilor naționale, dar ea
contr olează dacă restricțiile menționate sunt proporționale cu scopul legitim
vizat și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a le justifica sunt
pertinente și suficiente.
În aplicarea dispozițiilor Convenției, Curtea Europeană s -a confruntat
cu dificultăți complexe atunci când a recurs la regula interpretării autonome a
C.E.D.O., căci astfel a atins un subiect sensibil și anume cel al ―marjei de
apreciere‖ a statelor membre a Cosiliului Europei. Ordinea juridică europeană
creată de C.E.D.O. nu poate fi modificată în funcție de sensul atribuit de fiecare
parte contractantă.
Pe de altă parte, numeroase dispoziții ale Convenției lasă statelor
libertatea de apreciere a modului în care aplică la nivel național prevederile
acestora, în plus, numeroa se concepte ale Convenției se bazează pe conceptele
naționale cuprinse in legislația statelor. În virtutea acestui complex de factori,
Curtea de la Strasbourg se bazează în interpretarea sa pe înțelesul comun al
termenilor. Numai în cazul în care interpret area națională ar face ineficientă și ar
lipsi de efect pre vederile C.E.D.O., Curtea aplică o interpretare autonomă, care
urmareș te protejarea ordinii juridice europene.
Interpretarea autonoma se completeaza cu interpretarea naționala, î n

asa fel încât să se realizeze un echilibru î ntre controlul exercitat de Curte ș i
autonomia autoritaților naționale. Un astfel de echilibru face c a intervenția
Curții să nu fie în întregime subsidiară , dar nici să constituie un control total.
Deci, prin jurisprudența sa, C urtea de la Strasbourg interpretază termenii ținând
cont si de specificul național, dar recurge la interpretarea autonoma in situațiile
in care nu există un concept uniform la data la care are loc judecarea cauzei.
La o astfel de interpretare Curtea Europ eana a recurs in cazul
conceptelor: interes public, probleme penale, delicte administrative, moralitate,
disciplina militara, s.a., apeland nu numai la un ―denominator comun‖, ci si
interpretand evolutiv cu referire la legislatia si practica majoritatii st atelor. Chiar
daca autorităților naționale li se recunoaște in principiu liberatea de a decide ce
măsuri sunt adecvate in situațiile excepționale sau de criza, organele de control
pot exercita la nivel european o supraveghere strictă a conformitații sau
compatibilițatii lor cu dispozițiile Convenției.
Într-un mod special Curtea a fost și este preocupată de interpretarea
noțiunilor ce țin de restrângerea drepturilor omului, stipulând ca orice
restrângere trebuie sa fie prescrisă de lege, iar normele prin car e se operează
aceasta restangere sa fie clară, accesibile si anticipative. Legitimitatea este un
criteriu aplicabil alături de proporționalitate si necesitate în toate situațiile în
care se limitează exercitiul drepturilor omului.
Prin legitimitate se pro tejeaza anumite drepturi ca: libertatea de
expresie, gândire, conștiința de mișcare, dreptul la viața intima de familie, etc.
Protecția pe care o conferă legitimitatea este apreciată in concreto, în toata
cazurile în care autoritațile publice ale unui stat iau măsuri de limitare a
drepturilor. Aceste măsuri sunt legitime dacă există o stare natională, dacă sunt
prevazute de lege, dacă sunt strict necesare în circumstanțele de fapt, si dacă
sunt proporționale cu imprejurările care le -au determinat și scopul pentru care au
fost constituite. Interesul public într -o societate democratică, ordine publică,
protecția sanătătii sau moralei publice, protecția bunastarii națiunii sunt motive
care pot duce la limitarea exercitiului drepturilor omului.
Ele sunt legiti me dacă întrunesc cumulativ cerințele de a fi
reglemenatate de lege, necesare si proporționale. În numeroase cazuri Curtea a
apreciat, dacă măsurile restrictive luate de state au fost necesare, necesitatea
fiind apreciata ca un criteriu care califică masur ile respective ca oportune,
rezonabile si strict cerute de împrejurarile situației.
Preambulul C.E.D.O. afirma dorința membrilor Consiliului Europei de
a asigura aplicarea universala si efectiva a drepturilor omului pe baza unei
democrații politice efective si a spiritului democratic. Cunoastarea conținutului
acestor termeni este necesară pentru ca ei reprezintă limita aplicabila restrictiilor
luate de autoritațile nați onale.
Aceasta „limită a limitărilor‖ este compatibilitatea. Măsurile
restrictive luate de stat sunt corespunzatoarea spiritului democratic a Convenției
daca sunt compatibile cu dispozițiile acesteia. Corespund spiritului democratic:

toleranța, pluralismul, garanția fața de riscul incertitudinii si arbitrarului,
garanția claritații, fl exibilitații si aplicării individuale a legilor, garanția
respectării limitelor legale.
În practica Curții Eropene s -a recurs la aceste criterii pentru a aprecia
conformitatea sau compatibilitatea masurilor restrictive, derogatorii si de
exceptia luate d e stat cu privire la exercitiul drepturilor omului. Prerogativa
statelor de a lua măsuri care deroga de la obligațiile prevăzute de C.E.D.O. este
cunoscută ca ―marja naționala de apreciere‖.
Normele interne si cele internaționale trebuie sa fie armonizate în asa
fel încât cele similare si proxime să poata fi apreciate ca fiind compatibile cu
normele europene si naționale, adică compatibilitatea este realizată fața de
celelalte norme naționale dar si fața de C.E.D.O. Limita obiectiva aplicabila
tuturor siste melor naționale în aprecierea compatibilitații lor o constituie
―principiile si regulile de interpretare a dreptului international‖, la care au recurs
Comisia si Curtea Europeana, interpretând noțiunile din C.E.D.O..
Analiza practicii si de interpretare a Curtii Europene a Drepturilor
Omului scoate in evidența importanța greu de supraestimat a acestei
jurisprudențe pentru instanțele naționale ale statelor membre ale Consiliului
Europei care pot prelua si utiliza atunci când este cazul, interpretările unor
concepte, termeni, data de Curtea Europeana. Judecătorii naționali sunt
încurajați de jurisprudența Curtii Europene sa -și asume rolul de interpretare a
Convenției si de autoritate de implementare a acesteia în dreptul intern.
Acest rol este unul activ, căc i judecătorul activeaza într -un cadru
procedural național, dar care trebuie adaptat exigentelor dreptului europen si
internațional. Judecătorul national a fost definit de Oliver J. Guillarmod ca fiind
―un actor discret, uneori ignorat, al integrarii juridi ce europene‖, iar procesul de
interacțiune dintre jurisprudența națională și cea internațională și în primul rând,
cea a Curții Europene facilitează armonizarea legislativă, de asigurare și
implementare a dreptului european de optimizare a dreptului intern . Instanțele
jurisdicționale pot utiliza metodologia interpretativă a Curții Europene astfel
contribuind nu numai la compatibilitatea normativă, dar și jurisprudențială a
unor state membre ale Consiliului Europei cu C.E.D.O. și jurisprudența Curții
Europen e.
Apelarea de către judecătorii naționali la jurisprudența Curții
Europene, la interpretarile acesteia sunt cu atat mai necesare cu cat în conce pția
europeană, prin ―lege‖ se î nțeleg normel e scrise, nescrise (cutumiare) ș i
jurisprudența C.E.D.O. Prin int ermediul metodelor complexe de interpretare
jurisprudența creată de Curtea Europeană contribuie la dezvoltarea dreptului
european al drepturilor omului.
7. Interpretatea normelor juridice specifice unor ramuri de drept
a) Interpretarea normelor juridice proc esual penale
În Codul de procedură penal ă găsim unele norme de interpre tare

legală:
– în art. 30 se precizează ce se înțelege prin „locul infracțiunii‖;
– în art. 15 se arată ce se înțelege prin „corpuri delicte‖;
– în art. 465 se explică ce se înțelege p rin „infracțiune flagrantă‖.
Interpretarea gramaticală constă în lămurirea conținutului nor -melor
juridice procesual penale prin cercetarea înțelesului termenilor folosiți
(substantivele se vor examina împreună cu atributele lor, iar verbele cu
complemente le).
Interpretarea sistematică a normei juridice procesual penale înseamnă
lămurirea înțelesului și altor norme juridice. Un exemplu de interpretare
sistematică ni -l oferă lămurirea conținutului art. 146 din Codul de procedură
penală, unde sunt prezentate condițiile necesare pentru arestarea învinuitului.
În acest text normativ nu se precizează că, în prealabil, trebuie ca
urmărirea penală să se fi pornit pentru a fi posibilă luarea măsurii arestării
învinuitului. O asemenea concluzie, însă, se desprinde pr in corelarea
dispozițiilor art. 146 cu cele ale art. 229, în acesta din urmă arătându -se că
persoana față de care se efectuează urmărirea penală se numește învinuit cât
timp nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa.
b) Interpretarea normelor jur idice de drept civil
Prin „interpretarea legii civile‖ înțelegem operațiunea logico -rațională
de lămurire, exemplificare a conținutului și sensului normelor juridice de drept
civil, în vederea justei lor aplicări, prin realizarea unei corecte încadrări a
diferitelor situații din viața practică în ipo -tezele pe care le conțin normele
juridice.
Interpretarea normelor juridice de drept civil este impusă de
necesitatea explicării sensului unor termeni și expresii utilizate de legiuitor,
pentru că organul de apl icare să poată stabili dacă o situație sau alta se
încadrează, ori nu, în ipoteza normei juridice respective.
Exemplu: art. 19 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la
prescripția extinctivă „instanța judecătorească poate, în cazul în care constată ca
fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost
depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii, ori să
încuviințeze executarea silită‖. Prin explicarea expresiei „cauză temeinic
justificată ‖ s-a ajuns la determinarea „do meniului‖ repunerii în termenul de
prescripție extinctivă.
Interpretarea normelor juridice de drept civil este necesară și pentru
explicarea unor cuvinte și expresii care au un sens tehnico -juridic diferit de cel
din limbajul comun. Exem ple: „mobil‖, „imobil‖, „rezoluțiune‖, „reziliere‖,
„forță majoră‖ etc.
Exemplul de interpretare extensivă a normei juridice de drept civil,
care este cerută de formularea prea restrictivă a unui text legal, față de intenția
reală a legiuitorului: art. 21 din Decretul 31/1954 care reglemen tează instituția
„comorienților‖ astfel: „În cazul în care mai multe persoane au murit în aceeași

împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supraviețuit alteia, ele sunt
socotite că au murit deodată‖.
După o îndel ungată interpretare literală a textului, în sensul că acesta
se aplică doar dacă persoanele au murit „în aceeași împrejurare‖, fără să se poată
stabili dacă una a supraviețuit alteia, în ultima perioadă este împărtășită opinia
potrivit căreia textul este a plicabil, prin extensie, și în cazul în care moartea a
survenit în împrejurări diferite, dar în același moment, fără a se putea stabili
dacă una a supraviețuit alteia.
Metoda sistematică de interpretare a normei juridice de drept civil
poate fi exemplifica tă ca mod de aplicare la dispozițiile art. 8 alin. 3 din
Decretul nr. 31/1954, care prevede: „Minorul care se căsă -torește, dobândește,
prin aceasta, capacitatea deplină de exercițiu‖. Acest text trebuie coroborat cu
dispoziția art. 4 din Codul Familiei, p rivitor căreia „Bărbatul se poate căsători
numai dacă a împlinit vârsta de 18 ani, iar femeia numai dacă a împlinit 16 ani‖.
Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviința
căsătoria femeii care a împlinit 15 ani.
c) Interpretarea normelor juri dice de drept penal este definită
de profesorul C. Bulai ( Manual de Drept Penal – București 1997) ca
„operațiunea logico -rațională care se efectuează cu ocazia și în vede -rea aplicării
normelor de drept și care are ca scop descoperirea voinței legiuitorulu i
exprimată în aceste norme cu privire la cazul concret‖.
Necesitatea interpretării este dictată de:
– insuficienta claritate a unor texte de lege;
– utilizarea unor termeni cu înțelesuri multiple;
– redactări neglijente care generează îndoială cu privire la înțe -lesul
real al dispozițiilor legale;
– varietatea cazurilor concrete și multitudinea aspectelor parti -culare,
care pun la îndoială incidența normei penale în cazul dat.
Interpretarea autentică a normelor juridice de drept penal este cea
mai frecven t folosită, în sensul că legea penală în vigoare (Codul Penal)
consacră întreg titlul al VIII -lea al părții sale generale, explicării înțelesului unor
termeni sau expresii (art. 140 -154) cum sunt: „legea penală‖, teritoriu‖,
„săvârșirea unei infracțiuni‖, „consecințe deosebit de grave‖, „funcționar‖, „rude
apropiate‖ etc. Astfel de norme juridice inter -pretative găsim și în partea
specială a Codului Penal și chiar în legi speciale cu dispozițiuni penale.
Exemple : art. 218 alin. 2 Cod Penal, în care se expli că înțelesul termenului
„folosit în legătură cu infracțiunea de distrugere‖; art. 277 Cod Penal, în care
sunt explicați termenii de „acci -dent‖ și „catastrofă de cale ferată‖.
Interpretarea gramaticală are în vedere regula că atunci când sunt
folosite împr eună substantivele cu atributele lor sau verbele cu complementele
lor, acestea trebuie să fie examinate împreună ( Exemple : „rele tratamente‖ – art.
267 Cod Penal; „semnalizare falsă‖ – art. 276 Cod Penal; „a împiedica în mod
repetat‖ – art. 307 Cod Penal). De asemenea, se are în vedere că folosirea

singularului unui cuvânt im -plică și pluralul acestuia și invers, iar folosirea unui
cuvânt la genul masculin implică, de regulă, și femininul (exemple; minor,
medic, inculpat, martor, învinuit etc.). Interpretar ea gramaticală ne obligă să
exa-minăm conținutul și înțelesul tuturor cuvintelor cuprinse în norma juridică
interpretată.
Precizăm că și în procesul de interpretare a normelor juridice de drept
penal sunt folosite celelalte metode de interpretare descrise în partea
introductivă a acestui capitol, mai puțin analogia.
Concepția lui Hans Kelsen356 cu privire la interpretarea dreptului
cuprinde urmă toarele idei principale:
– organul de aplicare a dreptului trebuie să constate sensul nor -melor
pe care urmează să l e aplice, trebuie să le interpreteze;
– interpretarea este o procedură mentală care însoțește procesul
aplicării dreptului în mersul său de la o treaptă superioară la una inferioară;
– există o interpretare a Constituției, în măsura în care aceasta trebuie
aplicată pe o treaptă inferioară, în proceduri legiferante, în emiterea de noi
decizii sau alte acte constituționale, și o interpretare a tratatelor de drept
internațional;
– există două tipuri de interpretare: interpretarea de către un organ al
dreptului și interpretarea dreptului de către o persoană privată;
– interpretarea de către organul ce aplică dreptul este întotdeauna
autentică; ea creează dreptul;
– interpretarea autentică există numai atunci când această inter -pretare
ia forma unei legi sau a un ui tratat de drept internațional și are caracter general,
cu alte cuvinte când nu creează dreptul numai pentru un caz concret ci pentru
toate cazurile similare (norme generale);
– însă autentică, adică producătoare de drept, este interpretarea de
către un organ ce aplică dreptul și atunci când creează dreptul numai pentru un
caz concret, adică atunci când organul produce numai o normă individuală sau
execută o sancțiune.
Aspectele evidențiate în cuprinsul acestui capitol pot sintetiza ideea de
ARTĂ A INTERP RETĂRII, practicată de judecător, de avocat, de polițist și
procuror, de juristconsult și de oricare alt reprezentant al organelor de aplicare a
legii.
Arta interpretării constă în descoperirea adevărului în lege, în
stabilirea sensului corect pe care legi uitorul îl conferă unei norme juridice.

356 Kelsen, H., [137];

CURSUL 13

RAPORTUL JURIDIC

1. Noțiunea, rolul și premisele raportului juridic
Rolul dreptului de organizator al vieții sociale, în principalele sale
relații, de disciplinator al conduitei oamenilor, în intera cțiunea lor cotidiană,
este, mai întâi, în plan abstract și teoretic, evidențiat de trăsăturile mecanismului
reglementării juridice, mecanism conturat prin existența sistemului normelor
juridice, parte componentă (subsistem) a sistemului normativ social.
Mecanismul reglementării prin norme juridice al vieții sociale pune în lumină
aspecte dintre cele mai variate ale influenței dreptului asupra societății: aspecte
sociale, juridice, psihologice etc. În același timp însă rolul dreptului nu poate fi
limitat do ar la această influență teoretică. În ultima sa esență, dreptul înseamnă
viață; el oferă un cadru specific vieții sociale fiind, în această lumină, rezultatul
traducerii într -un limbaj tehnic a formelor și a structurilor vieții sociale. Ca
expresie a unor tendințe, a unui sistem de valori, legea garantează ordinea,
stabilitatea socială, siguranța juridică.
Pătrunzând în țesătura raporturilor interumane, aspectele sociologice
ale mecanismului de reglementare juridică nu pot scăpa analizei. Studiul
raporturil or juridice subliniază tocmai aceste aspecte sociologice, raporturile de
drept fiind, înainte de toate, raporturi sociale în care oamenii intră în vederea
îndestulării trebuințelor lor variate, raporturi de cooperare și coexistentă.
Raportul juridic reprez intă o legătură socială între participanții
determinanți, reglementată de norma juridică, susceptibilă de a fi apărată pe
calea coercițiunii statale și caracterizată prin existența drepturilor și obligațiilor
juridice.
Având în vedere structura complexă pe care o deține rapotul juridic
putem preciza următoarele:
– raportul juridic se deosebește de alte categorii de raporturi sociale
prin faptul că legătura socială dintre participanți este reglementă de o normă
juridică;
– raportul juridic reprezintă princip ala formă de realizarea dreptului,
pentru că, prin intermediul său, prescripțiile cuprinse în normele juridice sunt
traduse în viață;
– raportul juridic se naște în momentul în care intră în acțiune norma
juridică;
– raportul juridic reprezintă axul de leg ătură dintre norma juridică cea
care este regula generală, tipică, impersonală și obligatorie și viața socială adică
realitatea concretă;
– raportul juridic obligă oamenii (participanții direcți) să se comporte
în maniera pe care o prevede norma juridică;

– raportuile juridice cunosc o mare varietate, datorită diversității
relațiilor sociale ce sunt supuse reglemenetării juridice;
– raportul juridic este cel care conferă participanților drepturi și
obligații corelative;
– exercitarea drepturilor și executar ea obligațiilor sunt garantate prin
intervenția forței de constrângere a statului.
Pentru ca un raport juridic să poată apărea și să se desfășoare, este
nevoie de existența unor premise sau condiții. Aceste premise (condiții) sunt:
a). subiectele de drept ;
b). norma juridică;
c). faptele juridice.
Subiectele de drept și norma juridică sunt pe bună dreptate considerate
premise sau condiții generale (abstracte), în timp ce faptul juridic este considerat
premisă (condiție) specială sau concretă.
Normele de d rept definesc domeniul comportării posibile sau datorate, în
cadrul unor raporturi sociale asupra cărora statul are interesul să acționeze într -un
anumit fel. Ele reprezintă premisa fundamentală a nașterii unui raport juridic. Fără
normă de drept nu putem vorbii de raport juridic, norma de drept definind
capacitatea subiectelor de drept și stabilind, de asemenea, categoriile de fapte
juridice, ca și efectele lor357.
În ansamblul premiselor ce condiționează raportul juridic, norma
juridică exercită rolul fun damental iar celelalte premise – subiectele de drept,
faptele juridice, se află, la rândul lor, în strânsă interdependență cu norma
juridică.
Norma juridică reprezintă condiția fundamentală pentru nașterea unui
raport juridic, întrucât norma juridică este cea care definește, precizează
capacitatea subiectelor care itră ântr -un raport juridic ca urmare a existenței unor
fapte juridice. Exemplu: normele juridice prohibite care impun subiectelor să se
abțină de la săvârșirea unor fapte periculoase din punct de vedere social, au ca
menire fundamentală nu aceea de a crea raporturi juridice, ci de a obliga
participanții la circuitul juridic să se abțină de la săvârșirea a unor asemenea
fapte și în astfel de cazuri raportul juridic apare ca un rezultat al neresepec tării
normei juridice.
Astfel putem spune că raportul juridic este acea legătură socială,
reglementată de norma juridică, conținând un sistem de interacțiune reciprocă
între participanții determinați, legătură ce este susceptibilă a fi apărută pe calea
coercițiunii statale.

2. Trăsăturile raportului juridic
Cele mai importante trăsături caracteristice ale raportului juridic sunt
următoarele:

357 A se vedea Beleiu, Gh., Subiectele colective de drept, pp. 57 -101; Bârsan, C., Subiectele colective de
drept în România , pp. 138 -154;

1. Raportul juridic este un raport social.
2. Raportul juridic este un raport de suprastructură.
3. Raportul juridi c este un raport volițional.
4. Raportul juridic este un raport valoric,
5. Raportul juridic este o categorie istorică.
1. Raportul juridic este un raport social adică raportul juridic se
stabilește totdeauna între oameni, fie între parteneri persoane fiz ice, fie între
acestea și organele statului, sau între organele statului. Ca raport social, raportul
juridic se alătură (coexistă) cu ansamblul raporturilor social -economice, politice.
Relațiile dintre oameni pot să apară ca relații față de anumite obiect e,
dar conținutul real al acestora este tocmai raportul social.
Societatea însăși este un produs al interacțiunii oamenilor, un sistem
de relații aflat în permanentă dezvoltare.
Raportul individ -societate este, în mod necesar, un raport activ.
Raporturile dintre societate, privită ca întreg și individ parcurg un drum
caracterizat printr -o continuă amplificare a complexității lor. Orice proces de
evoluție., adaptare sau integrare în societate are loc într -un cadru organizat,
normat, reglementat. În acest co ntext, rolul normei de drept în orientarea
conduite umane și ca factor de socializare este deosebit de însemnat. Acest rol
crește în condițiile de astăzi când are loc un proces de socializare progresivă și
tot mai accentuată a vieții.
Omul nu acționează n iciodată ca un sistem izolat, el acționează într -un
sistem de relații, într -o ambianță socială dată.
Indiferent în cadrul cărei ramuri de drept acționează, raportul juridic
are un caracter social fiind un raport între oameni, fie că aceștia sunt priviți
individuali sau colectiv.
Caracterul social al raportului juridic arată că nu pot exista raporturi
juridice între persoane și bunuri, deoarece aceasta ar implica drepturi și obligații
între părți.
Literatura juridică, de -a lungul timpul a cuprins puncte de vedere
diferite cu privie la caracterul social a raportului juridic dându -se exemple de
raporturi juridice între oameni și lucruri cum ar fi relația dintre proprietar și
bunul ce constituie obiectul dreptului de proprietate.
Din punct de vedere al subiecți lor, relațiile sociale se pot stabili între
persoane individuale sau subiecți colectivi.
După obiect, putem distinge relații sociale care vizează valori
economice sau extraeconomice.
După plasarea lor în spațiu, deosebim relații interne, private sau
public e în cadrul unui stat și relații internaționale, înglobând relații private sau
publice care depășesc granițele unui stat.
Aceste relații multimple, constitutive ale realităților sociale sunt
reglementate de reguli morale de conviețuire socială dar și de re guli de drept
constituitive ale realității juridice care cuprind norme de constrângere.

2. Raportul juridic este un raport de suprastructură
Având în vedere această trăsătură și intrând în compoziția
suprastructurii juridice, raporturile de drept suportă i nfluența tuturor raporturilor
sociale (materiale și ideologice).
Relațiile de proprietate formează axul în jurul căruia gravitează toate
reglementările juridice. Constituind „miezul‖ reglementării de către drept a
raporturilor sociale, raporturile materia le nu epuizează substanța acestei
reglementări. Ca nucleu al ordinii sociale, dreptul este implicat în derularea
relațiilor de interes hotărâtor pentru o bună desfășurare a raporturilor sociale.
Dreptul reglementează raporturile politice hotărâtoare (rapor turi aparținând
domniului coducerii sociale), raporturi din sfera vieții familiale, culturale,
raporturi care privesc apărarea socială, etc.
Ca raporturi de suprastructură, raporturile juridice se pot manifesta
înt-un grad de interdependență relativă față de raporturile materiale, putând
ființa și ca o creație a normei de drept.
Raportul juridic, ca raport de suprastructură, ne apare în multe cazuri
ca o formă a raporturilor materiale; în individualitatea sa, el se prezintă
totdeauna, însă ca o unitate a un ui conținut specific și al unei forme
caracteristice, pe care îl întâlnim practic în toate domeniile vieții politice,
economice ale vieții de familie etc.
3. Raportul juridic este un raport voliționa l – fiind un raport între
oameni, raportul juridic este u n raport de voință. Oamenii intră în raporturi
sociale în vederea satisfacerii trebuințelor lor. Ducându -și existența într -o
ambianță socială și satisfăcându -și interesele într -un cadru social determinat,
organizat și reglat normativ, omul intră în numeroa se raporturi cu semenii săi
sau cu organisme sociale constituite.
Ca raport cu caracter voluțional, raportul juridic este terenul pe care se
întâlnesc două voințe: voința statală, exprimată în norma de drept, care consacră
drepturile și obligațiile partici panților și voința subiectelor.
Corelația dintre voința generală și cea individuală în stabilirea
drepturilor și obligațiilor ale subiectelor, prezintă nuanțe diferite în raport de
ramura de drept unde fie este vorba de norme cu caracter permisiv, care dau
posibilitatea subiectelor să -și aleagă conduita, fie că este vorba de normele
imperative ce obligă la o anumită conduită.
Raportul juridic ne apare, mai întâi, ca un rezultat al reglementării prin
norma de drept a relațiilor sociale în care drepturile și obligațiile participanților
sunt consacrate prin voința statului, și apoi, ca o relație în care se exprimă și
voința participanților care sunt purtători ai acestor drepturi și obligații juridice.
În procesul determinării drepturilor și obligațiilor acțione ază, reciproc, voința
generală a statului și voința individuală a subiectelor.
Caracterul voluțional al raportului juridic arată pe de o parte că
raportul juridic este condiționat de o normă de drept, adică norma de drept
stabilește în ce condiții o relați e între două părți este considerată raport juridic,

iar pe de altă parte, caracterul voluțional al raportului juridic arată că pentru a
exista un raport juridic este necesară manifestarea de voință a ambleor părți sau
cel puțin voința uneia dintre ele.
Raporturile juridice care izovorăsc din legi și alte acte normative au de
la început (de la naștere) un caracter voluțional dublu și cuprind atât voința – în
cazul legii – a cetățenilor unor țări, exprimată prin Parlament și concretizată în
legi, care regleme ntează acele relații sociale devenite raporturi juridice, cât și
voința părților de a crea raporturi juridice.
Aspectul voluțional al raportului juridic se manifestă prin faptul că
raporturile juridice sunt reglementate prin norma juridică, ca voință de st at,
norma juridică reglementând rapotul juridic iar această voință fiind ridicată la
rangul de lege.
Pentru egalizarea raportului juridic al drepturilor și obligațiilor
subiectelor este necesară întotdeauna manifestarea lor de voință și din acest
motiv ave m dublu caracter volitiv al raportului juridic.
4. Raportul juridic este un raport valoric – iar trăsătura această îl
statuează ca raport juridic pentru că normele juridice, ca modele valorice, își
găsesc îndeobște concretizarea în raporturile juridice.
Purtătoare de valoare sunt faptele cuiva, în măsura în care coordonate
cu ale altuia și, sau conforme unor norme de drept dau naștere unor raporturi sau
situații reale.
Valorile juridice sunt considerate cadrul necesar în care se agită toata
viața socială; ele se află în vârful ierarhiei relațiilor sociale și se înfățișează din
punct de vedere al realității ca acele valori supreme deoarece constituie un
domeniu rațional de cercetare științifică specială – domeniul de cercetare al
dreptului.
Valorile juridic e sunt urmărite în conținutul unor raporturi de drept, în
scopul asigurării acelui cadru legal de viață care să permită atingerea finalităților
subtanțiale ale exisenței în societate.
5. Raportul juridic este o categorie istorică – această traăsătură
evide nțiază faptul că în orice societate existența unei vaste rețele de raporturi
juridice are la bază un tip aparte de relații sociale358. Tipul raporturilor juridice,
în decursul istoriei, variază, se schimbă și se dezvoltă, în directă legătură cu
evoluția gene rală a societății, cu caracteristicile legăturilor pe planul producției
și schimbului de activități.
Studiul raporturilor juridice (constituționale, civile, de muncă,
administrative, etc.), trebuie să țină cont de existența acestor trăsături generale
ale raportului de drept, să plece de la ele, deoarece pe baza acestor caracteristici
generale apar, apoi, în funcție de ficare raport juridic concret, dintr -o ramură sau
alta a dreptului, trăsături specifice, note particulare, potrivit cu specificul
relațiilo r sociale reglementate de normele de drept într -un domeniu sau altul.

358 Ionescu, O., Tratat de drept civil, p. 183 -191; Djuvara, M., [11], pp. 331 -341.

Această trăsătură a raportului juridic se manifestă prin nenumăratele
exemple pe care societatea în dezâvoltarea ei le -a creat atât pe baza obiceiului
local, cât și pe baza unor reguli colective, liber însușite de oameni până la
edictarea unor norme juridice materializate în înscrisuri.
Relațiile dintre oameni în decursul timpului din lipsa unor reguli
general admise și prin existența locală a obiceiului a imprimat colectivităților
restrânse relații care au creat o istorie a raporturilor juridice și ele la rândul lor
au format izvorul normelor și raporturilor sociale și juridice.
În lucrările de specialitate, raportul juridic este definit ca o relație
socială, ideologică, o relație indivi dualizată, reglementată de norma de drept,
apărată de stat și caracterizată prin existența drepturilor și a obligațiilor juridice.
Definiția raportului juridic va trebui să țină la cont, firește, de
exigențele oricărei definiții, să rețină genul proxim și diferența specifică iar
genul proxim al raportului juridic îl constituie relația socială.
Raportul juridic, ca relație socială, face parte dintr -un sistem de
legături, de contacte sociale care definesc individul ca ființă socială ( Zoon
politikon – cum îl c aracterizează Aristotel). Nefiind un simplu homo faber (ființă
producătoare), ci un homo sapiens (ființă cugetătoare), omul își gândește viitorul
și își definește existența, în funcție de un proiect. Ca participant la relațiile
sociale, el este făuritor de istorie și poartă din plin răspunderea pentru actele
sale.
Ceea ce separă raportul juridic de toate celelalte raporturi sociale îl
constituie faptul că această legătură socială este reglementată de o normă
specifică, norma de drept, și este susceptibilă a fi apărată pe cale statală, prin
constrângere.
Față de aceste împrejurări, putem defini raportul juridic ca acea
legătură socială, reglementată de norma juridică, conținând un sistem de
interacțiune reciprocă între participanți determinați, legătură ce es te susceptibilă
a fi apărată pe calea coercițiunii statale.

3. Subiectele, conținutul și obiectul raportului juridic
Din punct de vedere sociologic, raporturile juridice apar ca forme
specifice de manifestare a coeziunii sociale prin intermediul contractu lui social.
Față de toate celelalte forme ale coeziunii sociale (contactul spațial, contactul
psihic etc.), raportul juridic, ca element esențial al coeziunii sociale, se înscrie în
acel tip al legăturilor sociale, caracterizate printr -o stare de dependenț ă reciprocă
a partenerilor și prin reflectarea acestei stări în norme juridice care
reglementează acțiunile lor reciproce. Există situații în care normele de drept au
în vedere pagube provocate de animale sau de lucruri, stabilind răspunderi sau
prohibițiu ni în conduita oamenilor în relațiile lor reciproce cu privire la bunuri
sau animale. Așa. spre exemplu, articolele 1001 și 1002 din Codul civil
reglementează răspunderea pentru fapta animalului și pentru ruina edificiului.
Codul civil stabilește, în acest sens, că pentru fapta animalului răspunde

proprietarul sau cel care se servește de animal, iar pentru prejudiciile cauzate
prin ruina edificiului răspunde proprietarul edificiului.
Din aceste fapte nu se poate, în nici un caz, trage concluzia că normele
de drept creează drepturi și instituie obligații animalelor sau lucrurilor și că
acestea pot să apară ca subiecte de drept.
Subiecte ale raporturilor juridice nu pot fi decât oamenii – fie
individual, fie grupați în forme organizate. Statul recunoaște oamen ilor o atare
calitate și apără, în caz de nevoie prin constrângere, realizarea prerogativelor
specifice ale titularilor drepturilor în cadrul variatelor raporturi juridice.
Subiectul de drept este un fenomen social real și poartă amprenta
tipului formelor de organizare economico -sociale în care oamenii își duc
existența. De aceea, nu vom putea judeca participarea la raporturile juridice,
volumul drepturilor subiective, întinderea capacității juridice, decât raportându –
ne de fiecare dată la structura și conț inutul acestor forme precum și, în general,
la contextul social -istoric în care oamenii participă la viața socială.
Omul se caracterizează prin acțiunea socială al cărei titular este. Cu
toate că există din punct de vedere fizic, din punct de vedere juridi c, în calitate
de subiect de drept, el exista doar dacă este calificat prin intermediul normei de
drept. Mai mult, omul social și omul juridic nu există decât în măsura în care
primesc un statut și un rol, reliefate juridic. „Individul nu are individualita te,
adevăr și caracter etic decât prin voința politică exprimată normativ‖.
Din punct de vedere sociologic, raporturile juridice apar ca forme
specifice de manifestare a coeziunii sociale prin intermediul contactului social
unde legăturile sociale sunt car acterizate printr -o stare de dependență reciprocă a
partenerilor și prin reflectarea acestei stări în norme juridice care reglementează
acțiunile lor reciproce.
Așa cum am precizat elementele constitutive cele mai importante ale
raportului juridic sunt urm ătoarele:
– subiectele raportului juridic;
– conținutul raportului juridic,
– obiectul raportului juridic,
– faptul juridic.
Iar subiecte ale raporturilor juridice nu pot fi decât oamenii – fie
individual, fie grupați în forme organizate.
Raportul juridic apare astfel ca o legătură, ce ține alături pe toată
durata desfășurării sale, subiectele, participanții la raporturi sociale specifice, ce
satisfac interese (nevoi), legitime și care beneficiază de protecția oficial -statală
în vederea valorificării acesto r interese359.
Subiectul de drept este un fenomen social real și poartă amprenta
tipului formelor de organizare economico – sociale în care oamenii își duc existența
în toate elementele sociale existente.

359 Popa, N. , [1], p p. 312 -315;

Omul este subiect de drept; el participă la raporturi juridice ca titular
de drepturi și obligații în baza recunoașterii acestei calități de către normele de
drept. Această aptitudine recunoscută de lege omului, de a avea drepturi și
obligații juridice, poartă denumirea de capacitate juridică.
Termenul de ca pacitate este strâns legat de persoana omului și de
personalitatea sa. Personalitatea omului este un produs al societății și al culturii
sale. În sensul sociologic se consideră că personalitatea determină valoarea
omului, capacitatea sa de acțiune.
Subiect ele de drept (persoana sau organizațiile acesteia), dispunând de
capacitatea juridică, nu apar în mod automat ca purtătorii unor drepturi și
obligații concrete în raporturi juridice determinate și ei apar ca titularii facultății
recunoscute de lege de a av ea drepturi și oblibații în viitor.
Omul este subiect de drept; el participă la raporturi juridice ca titular
de drepturi și obligații în baza recunoașterii acestei calități de către normele de
drept. Această aptitudine recunoscută de lege omului, de a ave a drepturi și
obligații juridice, poartă denumirea de capacitate juridică. Legea fixează atât
momentul apariției capacității juridice, cât și întinderea ei, volumul drepturilor și
al îndatoririlor ce pot forma conținutul unui raport juridic.
În drept, vom întâlni accepțiuni foarte diferite ale noțiunii de
capacitate, ca și utilizări diferențiate ale termenului, în raport de ramura de drept
sau de instituția juridică într -un domeniu sau altul. Spre exemplu, capacitatea de
folosință și capacitatea de exerciți u, capacitatea electorală, capacitatea de a
moșteni, capacitatea de a răspunde etc. Termenul de capacitate este strâns legat
de persoana omului și de personalitatea sa. Personalitatea omului este un produs
al societății și al culturii sale. în sensul socio logic, se consideră că personalitatea
determină valoarea omului, capacitatea lui de acțiune. În acest plan s -au
dezvoltat și conceptele de statut ( status ) și rol al individului – concepte strâns
legate de studiul formelor concrete de organizare și acțiune în cadrul diverselor
relații sociale.
Ca posibilitate recunoscută de lege, de a avea drepturi și obligații în
raporturi juridice concrete, capacitatea juridică ne apare ca o premisă a calității
de subiect de drept; în lipsa ei nu ar fi posibilă participare a oamenilor sau a
organizațiilor acestora la relațiile sociale reglementate de drept.
Analizând relația capacitatea juridică -subiect de drept, va trebui să
constatăm, pe de o pane. că subiectul de drept nu se manifestă în fiecare moment
ca participant la u n raport juridic concret. Atunci însă când el devine subiect al
unui raport juridic concret, acest fapt este un indiciu sigur că el se bucură de
capacitate juridică. Pe de altă parte, capacitatea juridică nu trebuie confundată cu
volumul drepturilor subiec tive de care se bucură un subiect de drept la un
moment dat al acțiunii sale sociale.
Capacitatea juridică apare ca o premisă inițială, legală și teoretică a
calității de subiect de drept: ea este deci o condiție sine qua non a drepturilor și a
obligațiilo r concrete ce revin sau incumbă părților într – un raport juridic.

Clarificarea rolului capacității juridice are o importanță deosebită pentru
aprecierea funcțiilor raportului juridic în mecanismul reglementării prin drept a
relațiilor sociale. Fixând cercu l persoanelor care pot participa în calitate de
purtători de drepturi și obligații juridice, legea fixează, de asemenea, conduita
cuvenită sau datorată a acestora, precum și acțiunea instrumentelor juridice
speciale de asigurare a drepturilor subiective și a obligațiilor corelative. Aici se
dezvăluie și valoarea științifică deosebită a cercetării conceptului de raport
juridic, precum și rolul raportului juridic în procesul complex al realizării
dreptului.
Subiectele de drept (persoana sau organizațiile aces teia), dispunând de
capacitate juridică, nu apar în mod automat ca purtătorii unor drepturi și
obligații concrete în raporturi juridice determinate; ei apar ca titularii facultății
recunoscute de lege de a avea drepturi și obligații în viitor.
Având în ved ere ansamblul formelor de manifestare a capacității
juridice, în teoria dreptului s -a conchis că se poate realiza clasificarea capacității
juridice în capacitatea generală și capacitate specială.
Capacitatea juridică generală este aptitudinea de a particip a ca titular
de drepturi și obligații juridice. în principiu, în toate raporturile juridice, fară ca
legea să condiționeze această participare de îndeplinirea unor calități.
Capacitatea juridică specială este posibilitatea recunoscută de lege de
a particip a ca subiect de drept în raporturile în care trebuie îndeplinite anumite
condiții (spre exemplu, în dreptul civil subiectele colective, în dreptul
administrativ organele de stat etc.).
Deci capacitatea juridică este de două feluri:
– capacitate generală;
– capacitate specială.
Iar subiectele raporturilor juridice se clasifică în:
1.subiecte individuale (persoana, ca subiect).
2.subiecte colective.
1. Persoana, ca subiect de drept (subiectele individuale).
Omul, ca ființă socializată, este mai mult decât o simplă entitate
biologică, este persoană.
Persoana – cetățenii, străinii, apatrizii – apare în raporturile juridice ca
subiectul cu raza de participare cea mai largă.
Acționând ca titulari de drepturi și obligații, în cele mai diverse
sectoare ale vieții sociale, oamenii își satisfac drepturile și interesele legitime,
garantate de Constituție și alte legi. Participarea ca subiecte de drept în
raporturile juridice concrete a cetățenilor apare astfel ca o formă importantă de
realizare a contactului social, a cooperării în procesul conviețuirii.
2. Subiecte colective, ca subiecte de drept
Statul (subiect colectiv de drept), participă în calitate de subiect de
drept atât în raporturi juridice interne, cât și în raporturi juridice de drept

internațional. În drep tul intern statul apare ca subiect de drept, mai întâi, în
raporturile de drept constituțional.
Calitatea de subiect de drept a statului în raporturile de drept
internațional se întemeiază pe suveranitatea sa, ea există indiferent de
recunoașterea sau ner ecunoașterea din partea celorlalte state.
Organele statului – subiecte de drept – în procesul de realizare a
dreptului, participarea organelor de stat – organele puterii legislative, organele
administrației, organele justiției, organele procuraturii – se realizează în raport
de competența rezervată prin Constituție și legile de organizare și funcționare
fiecărei categorii de organe precum și fiecărui organ. Investite cu competență,
organele statului participă ca purtătoare ale autorității statale într -un do meniu
sau altul. Ca subiecte de drept, organele statului îndeplinesc cel puțin trei
categorii de competențe:
– exercitarea conducerii de stat în diferite domenii;
– soluționarea problemelor privind temeinicia legală a pretențiilor unor
subiecte de drept fa ță de altele și asigurarea constrângerii de stat în cazurile
necesare;
– restabilirea ordinii de drept încălcate și recuperarea prejudiciilor.
Parlamentul este subiect de drept constituțional în relațiile care privesc
alegerea sau revocarea guvernului, con trolul activității unor organe.
În relațiile administrative apar ca subiecte de drept organele
administrației de stat, centrale sau locale.
În domeniul ocrotirii ordinii sociale, a apărării și garantării exercitării
libere și nestingherite a drepturilor co nstituționale ale cetățenilor, a apărării
proprietății publice sau private și orânduirii de stat, participă ca subiect de drept
organele de justiție, de procuratură și cele ale Ministerului de Interne.
Aceste organe participă în numele statului la raportur i juridice
complexe, de drept material și procedural, în care se manifestă atât autoritatea
statală, exprimată în volumul drepturilor conferite organelor și care le determină
competențe și numeroase garanții și drepturi procesuale și un sistem special de
control.
Persoanele juridice – elementele constitutive ale personalității juridice
sunt: organizarea de sine stătătoare, patrimoniu propriu, afectat realizării unui
scop, în acord cu interesul general.
Persoanele juridice sunt subiecte distincte în raportu rile juridice de
drept civil sau în cele de drept comercial. Persoana juridică reprezintă un subiect
de drept cu o largă arie de răspundere în circuitul juridic.
Societățile comerciale, întreprinderile, regiile autonome, companiile,
sunt participante, în c alitate de persoane juridice, în raporturile de drept privat360.
Instituțiile sunt acele unități care desfășoară o anumită formă a
activității de stat în domenii distincte (învățământ, sănătate, știință, cultură, etc.),

360 Boboș, Gh., Ionașcu, A., Tratat de drept civil, pp. 206 -207;

activitate fără caracter economic și care funcționează pe baza finanțării de la
buget. Participarea persoanei juridice în raporturile de drept prezintă o deosebită
importanță pentru viața economică și social – culturală a țării.
Conținutul raportului juridic este format din ansamblul drepturi lor și
obligațiilor subiectelor într -un raport juridic determinat, drepturi și obligații
prevăzute în norma juridică. În conținutul raportului juridic se reflectă legătura
indisolubilă dintre regula de drept ce determină conduita posibilă și datorată, și
dreptul unui participant la raportul juridic.
Raporturile juridice constituie acele relații interumane apărute în baza
normelor de drept, în care subiectele apar ca purtătoare de drepturi și obligații
iar unitatea drepturilor și obligațiilor în intercondiți onarea lor, constituie
trăsături ale conținutului raportului juridic.
În conținutul raportului juridic un rol important îl are dreptul subiectiv
care este conceput ca o facultate de a face ceva (o prestație) și obligația juridică
adică îndatorirea – măsur a dreptului subiectiv. Legătura dreptului subiectiv cu
obligația juridică îi ține într -o unitate dialectică, pe participanții la raportul
juridic, pe tot parcursul desfășurării sale.
Obiectul raportului juridic – prin obiect al raportului juridic se înțele g
acțiunile pe care titularul dreptului subiectiv le întreprinde sau le solicită în
procesul desfășurării raportului juridic. Obiectul raportului juridic îl formează,
deci, chiar conduita la care se referă conținutul.
Faptul juridic – o premisă esențială a apariției sau stingerii unui raport
juridic o formează faptul juridic.
Faptul juridic reprezintă o împrejurare care are efecte juridice, care
creează, modifică sau stinge raporturi juridice. Anumite împrejurări, ce
constituie fapte juridice, sunt încuraj ate și ocrotite de norma de drept iar alte
împrejurări sunt prohibite.
Clasificarea faptelor juridice se face în: evenimente și acțiuni.
Evenimentele sunt împrejurări care nu depind de voința oamenilor dar
ale căror rezultate produc conse -cințe juridice nu mai dacă norma de drept
statuează acest lucru. În această categorie se includ fenomenele naturale –
calamități, nașterea, moartea, curgerea implacabilă a timpului.
Acțiunile sunt manifestări de voință ale oamenilor, care produc efecte
juridice ca urmare a regelmentării lor prin normele de drept. Această categorie a
faptelor juridice se caracterizează, prin faptul că sunt săvârșite de om, cu
discernământ.
Acțiunile sunt licite și ilicite .
Acțiunile juridice licite, săvârșite cu scopul manifest de a produce efecte
juridice, poartă denumirea de acte juridice . Acțiunile juridice licite sunt, fie
prevăzute ca obligații pentru subiecte de drept, fie permise de normele juridice și
sunt realizate prin considerarea elementelor și trăsăturilor specifice pentru
fiecar e ramură a dreptului.

CURSUL 14

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

1. Noțiunea de răspundere juridică
La nivelul societății – așa cum am mai arătat – comportamentul
indivizilor este dirijat de către normele sociale. Pentru consecințele încălcării
normelor sociale se folosesc doi termeni: răspundere și res-ponsabilitate .
În general, în literatura de specialitate atât termenului „răspun -dere‖,
cât și celui de „responsabilitate‖ li se atribuie sensul de obligație exterioară,
impusă individului din exterior, obligație ce decurge din normele care impun un
anume comportament colectivităților umane, obligându -i, pe de o parte, la a
desfășura anumite acțiuni sau de a se abține de la altele și, pe de altă parte, la
repararea prejudiciilor cauzate de comportamentul lor neconf orm comenzii.
În această abordare atât termenul de „răspundere‖, cât și cel de
„responsabilitate‖ face trimiteri la acțiuni sau inacțiuni ale individului impuse
din exterior, făcând abstracție de atitudinile interioare care și ele îi pot determina
comporta mentul.
Dicționarul limbii române nu face distincție între cei doi ter -meni.
„Răspunderea‖ este explicată ca fiind „faptul de a răspunde‖, iar
„responsabilitatea‖ ca „obligația de a răspunde, de a da socoteală de ceva, de
răspundere‖.
În literatura de spec ialitate s -a concluzionat că termenul de
„răspundere‖ și cel de „responsabilitate‖ sunt complementari în înțelesul și
conținutul lor. Responsabilitatea nu exclude răspunderea dar nici nu se rezumă
la ea, după cum nici răspunderea nu exclude responsa -bilita tea, dar nici nu o
implică cu necesitate.
Sensul celor doi termeni este propus de Mihai Florea – propunere
căreia ne alăturăm și noi – astfel: „ Responsabilitatea poate fi definită ca asumare
conștientă și deliberată – în fața colectivității și a propriei c onștiințe – a unei
atitudini active și militante față de colectivitate, a grijii pentru succesul sau
riscul, rezultatul și eficiența, consecințele și valoarea activității pe care agentul
(individul) o desfășoară sau o con -duce, în beneficiul colectivității din care face
parte și care este afectată de rezultatul acestei acțiuni‖.
„Răspunderea reprezintă un raport între agentul acțiunii și colec –
tivitatea din care acesta face parte, un raport între agent și autoritatea acestei
colectivități. Ea nu este atât o raportare activă a agentului la colectivitate, cât
mai ales o raportare a colectivității la agent.
Spre deosebire de responsabilitate, răspunderea „nu derivă dintr -un
raport pe care agentul îl instituie între el și colectivitate în mod voit și interesat,
ci un fenomen pe care autoritatea colectivă îl atribuie agentului, în mod justificat

sau nu, iar agentul îl suporta ca pe ceva exterior, acceptat adesea în mod neliber,
nedorit, ca o obligație.
Dintre normele sociale, normele juridice sunt susceptibile de a fi
aduse la îndeplinire prin constrângere, prin intervenția statului. Statul este cel
care reglementează comportamentul uman în societate. De aceea nerespectarea
normelor de drept face ca cele două concepte – răs-punderea și responsabilitatea
să fie util izate mai ales în sensul lor juridic.

2. Delimitarea între răspundere și responabilitate
Profesorul Mihai Florea a realizat o delimitare între cele două noțiuni,
menționând următoarele:
Răspunderea nu presupune decât supunerea autorului faptei în timp ce
responsabilitatea presupune din partea acestuia cunoașterea și capacitatea de
apreciere a fenomenelor, atitudine activă, opțiune, con -vingere și angajare.
Ele se deosebesc și în ceea ce privește colectivitățile și struc -turile
sociale, precum și obiectivel e la care se raportează.
Răspunderea este mai ales de ordin normativ și în mod pre -ponderent
de ordin juridic, responsabilitatea în mod preponderent de ordin valoric.
Răspunderea se manifestă ca prezență activă a societății ca cerință
impusă de societate i ndividului; responsabilitatea se manifestă ca prezență a
voinței libere a personalității, ca cerință pe care individul o formulează la adresa
societății.
Răspunderea vizează mai ales conservarea unui sistem social;
responsabilitatea privește ameliorarea si stemului social și dezvoltarea lui.
Răspunderea este atrasă de încălcarea unor norme represive, iar
responsabilitatea presupune existența unor norme stimulative.
Responsabilitatea este preferabilă răspunderii.
Tendința societății este de a dezvolta la memb rii ei responsabi -litatea,
dar în același timp ea dispune și de posibilitatea de a asigura ordinea prin
atragerea răspunderii.
Normele juridice au capacitatea de a modela conduitele și com –
portamentele oamenilor, orientându -le spre idealurile pe care socie tatea le -a
fixat.
În procesul complex de reglementare se are în vedere de fiecare dată și
posibilitatea încălcării normelor juridice de către cetățeni.
Normele constituie etalonul comportamentului uman și deci cri -teriile
de apreciere a faptelor individulu i și de stabilire a răspunderii sale.
Societatea, de -a lungul existenței sale, a cristalizat o serie de valori pe
care le apără prin normele sociale și, implicit, prin cele juridice.
Răspunderea juridică se bazează pe cerințele pe care societatea le
resimt e pentru conservarea ei, pentru ocrotirea valorilor colective. În fața
persoanei care intenționează să săvârșească o faptă ilicită aceste valori și idealuri

apar ca ceva impus din exterior. În acest fel, valorile sunt transformate în
obligații sau interdic ții.
În altă variantă de analiză, individul poate privi și aprecia conți -nutul
normelor de drept el fiind în concordanță cu propriile sale idealuri și interese.
Privite obiectiv se poate afirma că normele juridice impun mem -brilor
societății un comportamen t conform cu prevederile lor, limitând posibilitatea de
alegere a comportamentului la: a respecta normele sau a suporta sancțiunile
stabilite în norme.
Cei care încalcă normele juridice aduc atingere ordinii de drept și pun
în pericol valorile societății, atrăgând de partea lor răspunderea juridică.
Răspunderea juridică este așadar în funcție de raportul dintre normele
de drept încălcate și comportamentul individului. Ea îmbracă, în acest fel, un
caracter formal, normativ.
Datorită faptului că statul este u nul din subiecții din cadrul raportului
juridic special, denumit răspundere juridică, se poate afirma că răspunderea
juridică are caracter oficial, statal, dobândind o impor -tanță speciala, pentru că
sensul ei este acela de a garanta stabilitatea și ordine a în societate.
Individul, deoarece i se impune supunere în fața prevederilor legale,
are un rol mai mult pasiv în cadrul răspunderii juridice.
Răspunderea juridică este un raport juridic creat de norma legală între
persoana care a încălcat dispozițiile le gii și stat, reprezentat de organele de
aplicare a legii.
Acest raport juridic de tip special are drept CONȚINUT – dreptul
statului de a aplica sancțiunile prevăzute de normele juridice persoa -nelor care
au încălcat prevederile legale și – obligația acesto r persoane de a se supune
sancțiunilor legale, în scopul restabilirii ordinului de drept.
Precizări :
– răspunderea juridică este un raport juridic de constrângere;
– răspunderea juridică reprezintă segmentul final al actului com -plex
de înfăptuire a justiț iei, în care regăsim drepturi și obligații ce se nasc datorită
săvârșirii unei fapte ilicite prin încălcarea dispozițiilor legii;
– obiectul răspunderii juridice este sancțiunea care se aplică de
organele specializate ale statului;
– răspunderea juridică e ste expresia specifică a responsabilității
sociale, potrivit căreia fiecare individ trebuie să își asume și să suporte
consecințele faptelor sale;
– întotdeauna răspunderea juridică este legală, adică intervine numai în
baza legii;
– declanșarea răspunderi i juridice și stabilirea formei concrete a
acesteia, reprezintă prerogativa unor organe special abilitate ale statului;
– răspunderea juridică reprezintă reacția organizată instituțio -nalizată a
autorităților statale pe care o declanșează săvârșirea unei f apte periculoase.

3. Condițiile răspunderii juridice
Răspunderea juridică se poate declanșa numai dacă sunt întrunite
cumulativ trei condiții:
Conduita ilicită;
Vinovăția;
Legătura de cauzalitate.

a) Conduita ilicită – condiție a declanșării răspunderi i juridice
Valorile general umane sunt ocrotite – așa cum am arătat – la nivelul
societății de diferitele norme sociale: morale, religioase, juri -dice etc.
Valori cum sunt viața, sănătatea, proprietatea, libertatea, integri -tatea
corporală etc au fost apăr ate la începutul societății de normele morale, apoi au
fost preluate de normele religioase, trecând apoi în domeniul dreptului. Acest
fapt nu înseamnă că aceste categorii de norme sunt separate, aceleași valori
regăsindu -se și astăzi ocrotite de fiecare în parte. Orice atingere adusă acestor
valori are triplă semni -ficație: morală, religioasă și juridică.
Abaterea de la prescripțiile normelor juridice are drept rezultat
declanșarea răspunderii juridice, care constă în sancțiuni aplicate de către
organele ab ilitate ale statului celui ce a încălcat dreptul.
Așadar, în cadrul răspunderii juridice trebuie să se stabilească în mod
necesar caracterul ilicit al conduitei subiectului – autor al faptei și răspunsul
societății organizată în stat, prin organele sale, r aportat la faptele ilicite,
dăunătoare societății, săvârșite de autor.
În aprecierea caracterului ilicit al faptei trebuie pornit de la faptul că
normele juridice ocrotesc valorile umane, iar lezarea acestor valori conduce la
nașterea acestui raport juridi c de constrângere ce are ca subiecți statul – ocrotitor
al valorilor – și individul ce a adus atingere valorilor sociale.
Răspunderea juridică intervine ca urmare a unei acțiuni, respectiv
comiterea unor fapte ilicite (exemplu, lovirea și vătămarea corpora lă a unei
persoane, traficul de droguri, uciderea unei persoane etc.), dar și în condițiile
unei abstențiuni (abțineri). Codul Penal art. 315 sancțio -nează persoana care se
abține (omite) să acorde ajutor unei persoane a cărei viață, sănătate sau
integrita tea corporală sunt în primejdie.
Conduita ilicită se exprimă diferențiat, în funcție de forma de
răspundere: comiterea unei infracțiuni, săvârșirea unei contravenții, cauzarea
unui prejudiciu, săvârșirea unei abateri disciplinare.

b) Vinovăția
În cadrul r elațiilor sociale, acțiunea umană ridică problema libertății
de acțiune.

Răspunderea este atrasă tocmai datorită faptului că omul este liber să
acționeze, și în cadrul acestei libertăți el a ales din multitu -dinea de acțiuni
posibile tocmai pe cea contrară legii, care dăunează echilibrului social.
În domeniul dreptului, libertatea individului este străjuită de norme de
drept, conduita lui liberă fiind apreciată după cum este conformă cu normele de
drept în vigoare la un anumit moment istoric, într -o anume s ocietate.
În felul acesta, libertatea apare ca o acțiune orientată, prin care
oamenii aleg în cunoștință de cauză, comportamentul.
Atitudinea psihică a persoanei care comite o faptă ilicită, față de fapta
comisă și față de consecințele faptei desemnează VI NOVĂȚIA.
Formele vinovăției sunt: intenția și culpa .
Intenția , care cunoaște două forme (intenția directă și intenția
indirectă), se reține ca formă a vinovăției atunci când subiectul acțio -nează
deliberat, deplin conștient, urmărind producerea efectului d orit, cunoscând și
asumându -și riscurile comiterii faptei respective sau acceptă cu ușurință
producerea efectului.
Culpa , care cunoaște și ea două forme (neglijența și imprudența), se
reține ca formă a vinovăției atunci când subiectul, prin maniera concret ă de
conduită, nu prevede consecințele faptei sale, deși trebuia să le prevadă sau,
prevăzându -le, speră în mod ușuratic să nu se producă.
Vinovăția, analizată ca element constitutiv și temei al răspunderii
juridice, presupune recunoașterea capacității oam enilor de a acționa cu
discernământ, de a -și alege modalitatea de a se comporta în raport cu scopul
urmărit în mod conștient.
Răspunderea juridică nu intervine în situația săvârșirii unei fapte
ilicite, dar fără vinovăție. Astfel de cazuri sunt: starea de minoritate a
făptuitorului, legitima apărare, starea de necesitate, cazul fortuit, cons -trângerea
morală, starea de beție fortuită completă.

c) Legătura de cauzalitate între fapta săvârșită și rezultatul acesteia,
reprezintă a treia condiție esențială a r ăspunderii juridice, considerată drept
condiție obiectivă.
Răspunderea juridică se declanșează numai în situația în care
rezultatul ilicit al faptei săvârșite cu vinovăție este consecința nemij -locită a
acțiunii întreprinse de subiectul de drept determinat . Cu alte cuvinte, acțiunea
desfășurată de subiectul activ este cauza producerii efectului negativ pentru
ordinea de drept.
Este limpede faptul că între cauză și efect trebuie să existe o legătură.
Organul de stat însărcinat să stabilească o anumită formă de răs –
pundere (penală, civilă, administrativă etc.) trebuie să stabilească cu maximă
precizie și deplină claritate legătura de cauzalitate între acțiunea ilegală a
subiectului activ și rezultatul concret, material al acestei acțiuni.

Prin urmare, constat ăm faptul că organul de stat este pus să răspundă
cu preciziune dacă un rezultat produs (uciderea unei per -soane, furtul unui bun,
distrugerea unui bun, tulburarea ordinii publice etc.) este consecința directă a
acțiunii ilicite desfășurate de o anume pers oană.
Pentru stabilirea legăturii de cauzalitate trebuie cunoscute împre –
jurările exacte ale cauzei, maniera concretă de producere a acțiunii subiectului,
consecințele acesteia, analiza factorilor și condițiilor care au influențat
producerea rezultatului e tc.

4. Forme specifice ale răspunderii juridice
4.1. Răspunderea penală este un raport juridic de constrângere,
născut ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni. El se stabilește între stat și
infractor. În cadrul acestui raport juridic statul are dreptul s ă tragă la răspundere
pe infractor, să -i aplice sancțiunea prevăzută de lege și să -l constrângă să o
execute. Infractorul este obligat să răspundă pentru fapta sa și să se supună
pedepsei aplicate.
Răspunderea penală constituie, alături de infracțiune și p edeapsă, una
din instituțiile fundamentale ale dreptului penal.
Precizări :
– răspunderea penală presupune săvârșirea unui fapt ilicit special,
adică a unui ilicit penal , care se cheamă infracțiune;
– infracțiunea , o dată săvârșită, constituie singurul și s uficientul
temei al răspunderii penale. Este deci suficient să se constate existența unei
infracțiuni pentru că răspunderea penală să fie declanșată;
– subiectul activ al răspunderii penale este statul, pentru că el este
singurul împuternicit să exercite c onstrângerea asupra infractorului, care este
considerat subiect pasiv, pentru că asupra lui se răsfrânge sancțiunea penală
aplicată;
– subiectul pasiv al răspunderii penale este întotdeauna subiec -tul
activ al infracțiunii, adică persoana fizică vinovată d e săvârșirea sau de
participarea la săvârșirea unei infracțiuni;
– pedeapsa, ca sancțiune tipică de drept penal, se deosebește de toate
celelalte sancțiuni juridice pentru că reprezintă cea mai dură formă de constrân –
gere (ea poate viza nu numai patrimoniu l, dar însăși libertatea persoanei);
– sancțiunile penale, indiferent că se referă la amendă, con -fiscare,
închisoare etc., nu au caracter reparator , ele având un scop preventiv și de
înfăptuire a justiției;
– constatarea răspunderii penale se face prin co nstatarea exis -tenței
infracțiunii de către organele judiciare specializate ale statului.
Principiile răspunderii penale:
Principiul legalității răspunderii penale evidențiază faptul că răs –
punderea penală trebuie să aibă loc pe baza și în strictă confor -mitate cu legea;

Principiul umanismului răspunderii penale este determinat de
caracterul democratic și umanist al întregului nostru sistem de drept, care ține
seama de condiția umană;
Principiul răspunderii personale : răspunderea penală are caracter
persona l, ea se adresează exclusiv persoanei care a comis infracțiunea. În dreptul
penal nu este acceptată răspunderea pentru fapta comisă de altă persoană. Nu
este admisă răspunderea colectivă;
Principiul unicității răspunderii penale se referă la faptul că
săvârșirea unei infracțiuni atrage o singură dată răspunderea penală și aplicarea
sancțiunii;
Principiul prescriptibilității răspunderii penale se referă la faptul că
răspunderea penală nu mai poate interveni dacă operează instituția prescripției,
adică trecer ea unui anumit interval de timp (prevăzut de Codul Penal) de la
săvârșirea infracțiunii în care infractorul nu a fost tras la răspundere penală,
pentru că această răspundere nu a fost stabilită în interiorul acelui termen.
Înlocuirea răspunderii penale este o instituție juridică în baza căreia
instanța de judecată înlocuiește, în condițiile prevăzute de lege, răspunderea
penală cu o altă formă de răspundere juridică ce atrage după sine o sancțiune cu
caracter administrativ.
Măsura înlocuirii răspunderii pe nale se dispune de către instanța de
judecată atunci când sunt întrunite, în principal, următoarele condiții:
– pedeapsa pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de cel mult
un an sau amenda;
– când a fost recuperat integral prejudiciul cauzat prin f apta săvârșită;
– când fapta săvârșită prezintă un pericol social redus;
– când instanța constată o atitudine și co mportare bună a făptui torului
și acesta prezintă garanția îndreptării conduitei sale.
Sancțiunile care se aplică în cazul înlocuirii răspunde rii penale sunt:
mustrarea, mustrarea cu avertisment și amenda.
Precizare :
Înlocuirea răspunderii penale nu se confundă cu înlăturarea
răspunderii penale .
Înlăturarea răspunderii penale nu trebuie considerată un act de
voință arbitrar al autorității statal e, ea fiind legată strict și determi nată de cauze
generale și cauze speciale .
Cauzele generale sunt: amnistia, pr escripția, lipsa plângerii
prealabile, împăcarea părților.
Cauzele speciale sunt considerate (cu titlu exemplificativ): desistarea
și împiedica rea producerii rez ultatului (art. 22 C.p.), împie dicarea de către
participant a consumării faptei (art. 30 C.p.), calitatea de soț sau rudă apropiată a
tăinuitorului (art. 221 alin. 2 C.p.), denun țarea faptei de către mituitor (art. 255
alin. 3 C.p.), retr agerea mărturiei mincinoase (art. 260 alin. 2 C.p.) și altele.
Precizare :

Cauzele care conduc la înlăturarea răspunderii penale nu se
confundă cu cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
Cauzele care înlătură caracterul penal al unei fapte prevăzu te de lege
sunt:
– lipsa pericolului social al faptei;
– legitima apărare;
– starea de necesitate;
– constrângerea fizică și morală;
– cazul fortuit;
– iresponsabilitatea;
– beția fortuită (accidentală);
– minoritatea făptuitorului;
– eroarea de fapt.
4.2. Răspunderea administrativă cunoaște trei forme principale, care
vor fi detaliate în cursul de drept administrativ:
a) răspunderea administrativ -disciplinară , intervine în situația
producerii de abateri care nu au caracterul unei contravenții și care atrag
sancțiuni ca: destituirea din funcție, expulzarea unui străin, retrogradarea din
funcție, avertisment, diminuarea salarizării etc.;
b) răspunderea administrativ -contravențională , intervine în situația
când o persoană fizică sau juridică săvârșește o contr avenție . Regimul juridic al
contravențiilor este reglementat de Legea nr. 180/2002.
Potrivit art. 1 din acest act normativ, legea contravențională apără
valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală.
Legea definește contravenția ca fiind fapta săvârșită cu vinovăție,
stabilită și sancționată prin:
– lege;
– ordonanță și hotărâre a guvernului;
– hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al
sectorului Municipiului București;
– hotărâre a consiliului județean;
– hotărâre a Consiliului General al Municipiului București.
Obiectul contravenției îl constituie relațiile sociale, bunurile și
interesele legitime apărate prin normele juridice, cărora li se aduc atingere sau
sunt puse în pericol de fapta săvârșită.
Subiectul contrav enției (autorul) este atât persoana fizică, cât și
persoana juridică care săvârșește fapta contravențională.
Sancțiunile contravenționale sunt, potrivit legii, principale și
complementare.
Sancțiunile contravenționale principale sunt:
a) avertismentul;
b) amenda contravențională;

c) obligarea contravenientului la prestarea unei activități în folosul
comunității;
Sancțiunile contravenționale complementare sunt:
– confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din
contravenții;
– suspendarea sau anu larea, după caz, a avizului, acordului sau a
autorizației de exercitare a unei activități;
– închiderea unității;
– blocarea contului bancar;
– suspendarea activității agentului economic;
– retragerea licenței sau a avizului pentru anumite operațiuni ori p entru
activități de comerț exterior, temporar sau definitiv;
– desființarea terenurilor și aducerea terenului în starea inițială.
În legătură cu subiecții răspunderi i contravenționale, legea stipu lează
în art. 6: ,,avertismentul, amenda contravențională și obligarea la prestarea unei
activități în folosul comunității se pot aplica oricărui contravenient: persoană
fizică sau juridică.
Precizări :
– minorul sub 14 ani nu răspunde contravențional;
– pentru contravențiile săvârșite de minorii care au împlinit
14 ani minimul și maximul amenzii stabilite în actul normativ se reduce la
jumătate;
– minorul care nu a împlinit vârsta de 16 an i nu poate fi sanc ționat cu
închisoare contravențională sau cu obligarea la prestarea unei activități în folosul
comunității;
– caracterul contravențional al fapt ei este înlăturat în cazul legi timei
apărări, stării de necesitate, constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit,
iresponsabilității, beției involuntare complete, erorii de fapt, precum și a
infirmității, dacă are leg ătură cu fapta săvârșită. Aceste cauze, care înlătură
caracterul contravențional al faptei se constată numai de instanța de judecată;
– sancțiunile prevăzute în prezenta lege nu se aplică în cazul
contravențiilor săvârșite de militarii în termen (art. 44 , alin. 1).
c) răspunderea administrativ -patrimonială intervine în sarcina
statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele
penale, pentru pagubele cauzate prin actele administrative emise sau prin
nesoluționarea în termen ul legal a cererilor adresate autorităților publice.
4.3. Răspunderea civilă cunoaște două forme:
– răspunderea civilă contractuală care desemnează obligația
debitorului de a repara prejudiciul c auzat creditorului prin neexecu tarea
obligației asumate în ca drul unui contract;
– răspunderea civilă delictuală care desemnează obligația civilă de
reparare a prejudiciului cauzat ca urmare a comiterii unei fapte ilicite. Este
vorba de o sancțiune civilă care se aplică nu în privința persoanei ci a

patrimoniului ac esteia (se transmite și moștenitorilor). În cadrul răspunderii
civile delictuale se disting trei forme: răspunderea pentru fapta proprie,
răspunderea pentru fapta altei persoane și răspunderea pentru lucruri, edificii și
animale.
Pentru existența răspunder ii civile se cer a fi întrunite urmă toarele
condiții: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui
raport clar de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției
celui care a cauzat prejudiciul (intenție, negl ijență, imprudență).
Dacă ar fi să comparăm răspunderea penală cu răspunderea civilă, ar
trebui să reținem următoarele:
– în cadrul răspunderii civile găsim și răspunderea pentru fapta altuia,
pe care răspunderea penală o exclude categoric;
– în cadrul răs punderii civile nu se operează cu grade de vinovăție,
răspunderea este angajată uniform, chiar pentru culpa cea mai ușoară;
– în răspunderea penală se operează cu grade de vinovăție clar
delimitate: intenția (directă -indirectă), culpa, lipsa de pericol soc ial, pericol
social redus, consecințe grave etc.;
– răspunderea penală nu urmărește prin sancțiunile aplicate să asigure
caracterul reparator al faptei, situație caracteristică răspunderii civile.
4.4. Răspunderea membrilor Guvernului reprezintă una dintre cele
mai discutate probleme apărute după intrarea în vigoare a Constituției României.
În art. 108 din Constituție se prevede:
1) Guvernul răspunde politic numai în fața Parlamentului pentru
întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde pol itic solidar cu
ceilalți membri pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia.
2) Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au
dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele
săvârșite în exercițiul funcți ei lor.
3) Cazurile de răspundere și pedepsele aplicabile membrilor
Guvernului sunt reglementate printr -o lege privind responsabilitatea
ministerială‖.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
1. Popa, N., Teoria generală a dreptului , Ediția 3, Editura C.H. Be ck,
București, 2008
2. Mihai, G., Fundamentele dreptului I Știința dreptului și ordinea juridică;
II Teoria normei juridice și a interpretării ei , Editura ALLBECK,
București, 2003
3. Vecchio, del, G., Lecții de filosofie juridică , Editura Europa Nova
4. Voicu, C., Teoria generală a dreptului , Editura Universul Juridic,
București, 2009
5. Craiovan, I., Tratat de teoria generală a dreptului , Editura Universul
Juridic, București, 2009
6. Djuvara, M., Teoria generală a dreptului. Drept rațional, izvoare și drept
pozitiv , Edit ura AllBeck, București, 1999
7. Mihai, C., G., Teoria dreptului , Ediția 2, Editura All Beck, București,
2004
8. Enescu, Gh., Filosofie și logică , Editura Științifică, București, 1973
9. Craiovan, I., Prin labirintul juridic , Editura Universul Juridic, București,
2009
10. Djuvara, M., Eseuri de filosofia dreptului , Editura TREI, București, 1997
11. Geny, F., Methode d'interpretation et sources en droit privé positif ,
Librairie de Droit&Jurisprudence, Paris, 1919
12. Popa, N., Eremia, M.C., Cristea, S., Teoria generală a drep tului, Editura
All Beck, București, 2005,
13. Ihering, R., von, Lupta pentru drept , Editura ALL BECK, București,
2002
14. Dogaru, I., Popa, N., Dănișor, D., C., Cercel, S., Bazele dreptului civil.
Volumul I. Teoria generală , Editura C.H. Beck, București, 2008
15. Hegel, Principiile filosofiei dreptului , Editura IRI, București, 1997
16. Popa, N., Teoria generală a dreptului , Editura Actami, București, 1994
17. Popa, I., I., Substanța morală a dreptului , Editura Universul Juridic,
București, 2009
18. Montesquieu, Ch. de Second at, baron de, Despre spiritul legilor , Editura
Științifică, București, 1964
19. Muraru, I. Drept constituțional și instituții politice , Editura C.H. Beck,
București
20. Kelsen, H., Doctrina pură a dreptului , Editura Humanitas, București,
2000
21. Losano, M., G., Marile sisteme juridice. Introducere în dreptul european
și extraeuropean , Editura All Beck, București, 2005

22. Bădescu, M., Teoria generală a dreptului , Editura Sitech, Craiova, 2009
23. David, R., Grands systémes de droit contemporains , Dalloz, Paris, 1978
24. Zlătescu, V., D., Panorama marilor sisteme contemporane de drept ,
Editura Continent XXI, București, 1994
25. Meylan, H., J., Essai pour une systémique du droit , Ed. Schulthess
Édition Romandes, Genève -Zurich -Bâle, 2010
26. Instituțiile lui Iustinian , Editura Univer sul Juridic, București, 2009
27. C. Noica, Jurnal de idei,, București, Editura Humanitas, 1990
28. Voicu, C., Introducere în drept , Editura Pro Universitaria, București,
2006
29. Djuvara, M., Teoria Generală a Dreptului , vol. I, București, 1930
30. Kant, Critica raț iunii practice, București, Editura Științifică, 1972
31. Hegel, Principiile filosofiei dreptului , Ed. Academiei, București, 1969
32. Florea, M., Responsabilitatea acțiunii sociale , Editura Științifică și
enciclopedică, București, 1976.
33. Dumitriu, A., Cartea inte rferențelor , Editura Științifică, București, 1981
34. Andrei, P., Filosofia valorici. Problema valorii în drept , Editura
POLIROM, Fundația Academică ―Petre Andrei‖, Iași, 1997
35. Craiovan, I., Introducere în filosofia dreptului , Editura ALL BECK,
București, 198 8
36. Dvroracek, M., Lupu, Gh., Teoria generală a dreptului , Editura Fundației
CHEMAREA, Iași, 1996
37. Ceterchi, I., Popescu, S., Droit et valeur, in “Revue roumaine des
sciences sociales”, serie Sciences juridiques , tome 28, nr.1/1984 Ceterchi,
I., Popescu, S. , Droit et valeur, in “Revue roumaine des sciences
sociales”, serie Sciences juridiques , tome 28, nr.1/1984
38. Dobrinescu, I., Dreptatea și valorile culturii , Editura Academiei
Române, București, 1992
39. Mill, J., S., Desp re libertate – Despre limitele autorit ății societății asupra
individului , Editura HUMANITAS, București, 1994
40. Allsop, Kenneth Chicago sub teroare , Editura Politică, București, 1978
41. Fukuyama, F., Marea ruptură , Editura Humanitas, București, 2002
42. Brukner, P., Mizeria prosperității , Editura Tre i, București, 2002
43. Toffler, A., Avuția în mișcare , Editura Antet, București, 2006
44. Jude, J., Paradigmele și mecanismele puterii , Editura Didactică și
Pedagogică, București, 2003
45. Odobleja, Șt., Psihologia consonantistă , București, 1982;
46. Geisler, N., L., Etica creștină. Opțiuni și consecințe , București, 2008
47. Friedrich Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului ,
Editura Politică, București, 1961
48. Geamănu, G., Drept internațional public, Vol.I, Editura Didactică și
Pedagogică, București , 1983

49. Acte constituționale ale Regatului Unit ale Marii Britanii și Irlandei de
Nord , Editura ALL BECK, București, 2003
50. Hanga, V., Mari legiuitori ai lumii , Editura Lumina Lex, 1994
51. Vlachide, P., C., Repetiția principiilor de drept civil , București, 19 94
52. Stoichițoiu, Ichim, A., Implicații practice ale cercetării discursului
juridic , Editura Universității București, București, 2001;
53. Zlătescu, V.D., Despre un concept inedit. Legislația și perfecționarea
relațiilor sociale, București, Editura Academiei
54. Iorgovan, A., Drept administrativ I , Editura Hercules, București, 1993
55. Gorgăneanu, I., Olaru, A., Cu privire la perspectiva axiologică în
abordarea fenomenului juridic. Revista de filosofie, nr. 5/1975 ;
56. Emil Boc, Separația puterilor în stat , Editura Pres a Universitară
Clujeană, Cluj Napoca, 2000;
57. Boris Negru, Teoria generală a statului și dreptului , Casa Editorială –
Poligrafică „Bons Offices‖, Chișinău 2006;
58. Leon Duguit , Manuel de droit constitutionnel , Anciennes Maison Thorin
et Fontemoing, E. de Bocc ard, Editeur, Paris, 1923
59. Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice , vol. II, Editura
Chemarea, Iași,1993;
60. Maria Dvoracek, Gheorghe Lupu, Teoria generală a dreptului , Iași,
Editura Fundației Chemarea, 1996;
61. Adam Popescu, Teoria generală a dreptului , Editura Fundației „România
de Mâine‖, București, 1999;
62. Cetvernin V.A. Razmâșlenia po podovu teoreticeschih predstavlenii o
gosudarstve // Gosudarstvo I pravo, 1992 nr. 5;
63. Gheorghe Avornic, Teoria generală a dreptului , Chișinău, 1997;
64. Gheorgh e Avornic, Teoria generala a dreptului , Chișinău, 2009;
65. A.S.Pigolkina. M, Obșeaia teoria prava , 1996.
66. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului , București, Editura Actami
1997;
67. Silviu Brucan, Dialectica politicii mondiale , București, Editura Nemira,
1997;
68. S. Strange, Retragerea statului , Editura Trei, București, 2002;
69. P. Hirst și G. Thompson, Globalizarea sub semnul întrebării , Editura
Trei, București, 2002;
70. E.C. Dragomir, Suveranitatea statelor membre în U.E. , Editura Refacos,
G.A. Moreni, 2005;
71. V. Vese, A. Ioan, Istoria integrării europene , Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj Napoca, 2001;
72. Vasile Crețu, Drept internațional public , Edit. Fundației „România de
Mâine‖, București, 2002;
73. Ion Craiovan, Doctrina juridică , Editura All, București, 19 99;

74. Romul Petru Vonica, Introducere generală în drept , Lumina Lex,
București, 2000.