Programul de Masterat : Specializarea Pedagogie Muzicală [302060]

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”

[anonimizat] : Specializarea Pedagogie Muzicală

LUCRARE DE DISERTAȚIE

CRĂCIUNUL ÎN VALEA STEJARULUI

Autor : Godja Victor

Coordonator științific : Otilia Pop Miculi

BUCUREȘTI

2016

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”

[anonimizat] : Specializarea Pedagogie Muzicală VALORIFICAREA OBICEIURILOR DE CRĂCIUN ÎN JUD. MARAMUREȘ SAT VALEA STEJARULUI

Autor : Godja Victor

Coordonator științific : Otilia Pop Miculi

BUCUREȘTI

2016

ARGUMENT

„Maramureș – o lume aparte în chiar centrul geografic al Europei, o [anonimizat] a [anonimizat], în ciuda adversităților istorice”.

Lucrarea a fost structurată pe 5 capitole, [anonimizat] o privire de ansamblu asupra culturii din satul Valea Stejarului. [anonimizat], [anonimizat] a acestui loc minunat! [anonimizat] a fost negreșit către muzică.

Primul capitol dezvăluie cititiroului informații despre vechimea și numele satului și a comunei din care face parte.

[anonimizat], [anonimizat].

Pentru că maramureșenii au un fel aparte de a vorbi, [anonimizat], mesajelor lor.

[anonimizat], [anonimizat].

Lucrarea se încheie cu un model de proiect didactic ce va trata o lecție cu și despre colindul maramureșan.

[anonimizat], [anonimizat] a-ți cunoaște valorile propriei țări.

Închei această scurtă prezentare cu un citat ce aparține profesorului si scriitorului Ioan Hotea: „[anonimizat], care-[anonimizat] a te convinge cine ești”.

CAP. I. NUMELE ȘI VECHIMEA SATULUI

Localitatea Valea Stejarului este situată pe o placă turnantă între văile Izei și Tisei și are o bogată istorie. Deși este mic ca suprafață a avut o însemnătate deosebită în perioada medievală . Până în anul 1964 satul s-a [anonimizat] . [anonimizat]”gligani”.

Există o [anonimizat] s-[anonimizat], care fusese trimis în această vale pentru a hrăni porcii cu ghindă și jir . Acest obicei s-a păstrat la noi în sat până prin anul 1920, după cum spun bătrânii satului .

Numele de „Valea Porcului" [anonimizat], susține Radu Popa. [anonimizat] o vechime dincolo de veacul al XIV-lea sau datează cel mai târziu, ca nume de așezare, din acest veac.

Prima atestare scrisă a satului apare într-o diplomă din 14 mai 1360, dată de regele Ludovic, prin care îl întărește pe Vancea, fiul lui Stan al Lupuplui, „cneaz de Oncești”, în jumătatea de apus a moșiei românești Waralia (Subcetate), cu drepturi nobiliare. Documentul consemnează posesiunea care cuprinde moșiile Oncești, Nănești și Valea Porcului, care până nu demult formau unul și același hotar. Este cunoscută cetatea medievală de la Oncești, suprapusă peste o altă cetate dacică.

Descoperirile arheologice din neolitic făcute în satele vecine Coștiui, Oncești, Vadu Izei, ne îndreptățesc să credem că actuala vatră a satului a fost locuită din acele timpuri.

Săpăturile arheologice efectuate la Oncești între 1964-1965 de către Hadrian Daicoviciu, au scos la iveală o cetate dacică din sec. III-I î. Hr., având ca structură ulterioară un turn feudal de apărare din secolele XIII-XIV. Ruinele acestui complex arheologic se găsesc la hotarul localității Valea Stejarului cu Onceștiul, cunoscut ca Dealul Cetății. Cetatea se pare că a servit la apărarea căilor de comunicații de pe Valea Izei și a salinelor de la Coștiui și ca punct de observație pe timpul invaziilor. Pe la mijlocul sec al XIV-lea, satul făcea parte din Cnezatul Waraliei, care includea patru sate: Bârsana, Nănești, Oncești, Valea Porcului (Valea Stejarului).

În cercetările sale bazate pe o amplă și diversificată informație istorică, Radu Popa crede că „putem afirma cu certitudine că societatea românească din Maramureș, în formele de viață si de organzare în care ne apar documentele acestui din urmă veac, prezintă toate trăsăturile unei organizări autohtone evoluate în Maramureș, pe parcursul unui îndelungat proces social-economic și politic local”.

S-ar putea spune ca de Cnezatul Waraliei să fi aparținut și satele Vad și Tursad, sat dispărut în sec al XV-lea. Aceste ipoteze, pe lângă considerentele istorice și geografice, se bazează pe similitudinea de nume între cnezii din Vad și Oncești, cnezatul având o poziție economică deosebită datorată bogățiilor materiale-lemn și sare-, atât de mult apreciate în Evul Mediu, cât și așezării sale strategice, având posibilitatea de a intercepta căile de comunicații de pe valea Izei și a Tisei. Una din aceste căi, între Valea Izei și Valea Tisei, trecea prin hotarul satului pe ruta Oncești-Coștiui-Rona de Jos-Valea Tisei.

Valea pe care se află satul Valea Stejarului a mai fost menționată la 1390 ca aparținând satului Rona de Sus , apoi Vadului la 1411 și familiei cneziale Hank din Oncești. În anul 1412, hotărnicia întocmită pentru ioan Hank din Oncești cuprinde „intr-un singur trup” satele Oncești, Nănești și Valea Porcului, menționate cu numele lor și care aveau împreună o suprafață de circa 50 km2. Urmașii cnezilor din Oncești apar în anii următori ca oameni ai regelui.

Alexandru Filipașcu datează localitatea la 1390, când a fost cucerită de către Drăgoșești, la fel ca și alte sate din Maramureș, după descălecarea lui Bogdan din Cuhea în Moldova.

Satul păstrează bine încă structura medievală în arhitectura veche a caselor, acareturilor, a porților din lemn etc.

Este bine păstrată vechea biserică din lemn, care datează din 1773 și care conservă iconografie, mobilier, carte veche și textile. În cimitirul satului, se păstrează încă vechi cruci din lemn.

Satul a primit denumirea de Valea Steajarului în anul 1964, odată cu nouă organizare administrativ-teritorială. Noua denumire i-a fost dată după întinsele păduri de stejar care acoperă, în cea mai mare parte, dealurile de deasupra satului.

În decursul vremilor, satul a aparținut de mai multe unități administrative: Oncești, Bârsana , Giulești , iar în prezent, Vadul Izei.

Locuitorii satului au conservat bine obiceiurile tradiționale ale locului, folclorul și portul popular.

Satul Valea Stejarului face parte din categoria localităților cu populație cuprinsă între 500 și 1000 locuitori și se încadrează în tipologia așezărilor adunate, desfășurate pe firul văii, cu toate că are o configurație geografică deluroasă-montană. Această excepție de la regula generală conform căreia gospodăriile de tip compact adunate sunt specifice zonei de câmpie, o întâlnim frecvent în zona etnografică Maramureș.

Satul Valea Steajarului este dispus de-a lungul Văii Porcului, cu casele orânduite de-a dreapta și de-a stânga văii, în concentrări masive în vatra satului unde se află și cele două biserici, dar și gospodării izolate, dispuse pe dealuri și pâraie laterale ș se divide în două părți marcate, până nu demult, de cele două biserici numite de localnici Susani si repectiv, Josani. Locuitorii acestor zone și astăzi sunt numiți susănari sau josănari.

Gospodăriile dispuse în afara vetrei satului, pe dealurile și pâraiele laterale, formează puncte răzlețe caracteristice așezărilor de tip răsfirat sau chiar risipit.

În prezent există un număr de 75 de gospodării, cu o populație de 264 de locuitori, care se află în afara perimetrului construibil. Conform regulii generale de așezare a bisericii în sat , ce marchează apartenența unei părți a populației locale, partea de „Susani” a satului este vatra inițială a acestuia, fiind grupată în jurul bisericii-monument.

Ca un specific al satului, trebuie să menționăm că satul nu are uliți, casele fiind dispuse pe firul văii Porcului și a pâraielor, afluenți ai acestuia. Acest fapt ne îndreptățește sa afirmăm că localitatea Valea Stejarului mai păstrează încă elemente din structura inițială a așezărilor maramureșene. Și în acest sens facem referire la faptul că în alte așezări mai mari, văile laterale au dat nașterela ulițe pe care s-au grupat și anexele acestora, dar aici ulița sau drumul este chiar valea. Avem astfel Valea Săratei, Valea Lupului, Valea Malului, Valea Săliștei, Valea Poienilor etc, de-a lungul cărora sunt dispuse mare parte din gospodăriile actuale de astăzi.

Așezarea, de-a lungul veacurilor, a suferit mai multe modificări de structură.Dacă în epocile îndepărtate, casele erau răsfirate, mai târziu grupate îmici pâlcuri și având în jur domeniile de proprietate, astăzi așezarea a căpătat caracterul de ambient, compact adunat, motivația fiind, desigur, creșterea demografică. Barierele naturale și cele artificiale delimitează și compartimentează așezarea pe structura de mai sus.

CAP. II. PORTUL POPULAR

Portul maramureșan, atât de frumos și plin de semnificații, lucrat de femei și lăsat moștenire de la generație la generație, se remarcă între toate celelalte porturi populare ale Romîniei, el putând fi ușor recunoscut de către oricine. Se impune prin eleganță și sobrietate și printr-o serie de elemente tradiționale de o reală valoare artistică. S-a conservat foarte bine de-a lungul timpului. Toate piesele portului popular sunt produsul exclusiv al industriei casnice textile, având ca punct de pornire culturile de plante tehnice (cânepa, inul) și creșterea oilor (pentru producția de lână), apoi prelucrarea firelor (înmuiatul, melițatul, pieptănatul, etc.) și în cele din urmă țesutul pânzelor, în microateliere casnice, croiul și brodarea.

La toate acestea se adaugă meșterii specializați în confecționarea cojoacelor, sumanelor, gubelor, opincilor și pălăriilor.

În trecut, modelele și gama coloristică erau conservate de către fiecare comunitate, alcătuind o specificitate locală, prin care se transmiteau mesaje cu ajutorul unor simboluri: „Ochii avizați ai localnicilor recepționau motive, culori, compoziții ornamentale specifice unui anumit sat și nu de puține ori nu numai că erau în stare să citească mesajul, dar recunoșteau și anumite redundanțe în modul în care acesta fusese formulat” (Corneliu Mirescu, 2006).

Aparent unitar ca tipologie, costumul popular din zona Maramureș prezintă diferențe sesizabile în cele patru microzone, situate pe apele principale – Mara, Iza, Vișeu, Tisa. Diferențierile se referă mai puțin la croiala pieselor de port și mai mult la sistemul de ornamentare și la coloritul lor. Pentru cămăși, poale și gatiii se folosește pânza țesută de in, cânepă, bumbac.  Lâna de oaie are largă utilizare pentru piesele de port specifice zonei: gube mițoase, pieptare, ciorapi, mânecări, traiste. Să vedem din ce este el format si care sunt semnificațiile culorilor folosite la brodarea și țeserea lui.

Costumul femeiesc este format din următoarele elemente distinctive:

Pânzătura-basmaua-înflorată, pentru femeile tinere și închisă la culoare pentru cele mai în vârstă;

Cămașa-confecționată din pânză de bumbac are un decolteu în formă pătrată, specific localității și împrejurimilor ei, mânecile terminate în manșetă sau volane, lucrate cu ornamente de regulă în forme geometrice și în culori foarte deschise. Pentru zilele foarte călduroase, se folosește căbăticul, cămașă cu mânecă scurtă, largă sau terminată în manșetă imediat sub cot.

Zadiile-se pun peste poale, în față și în spate. Sunt țesute în dungi orizontale din lână colorată, roșii, galbene, portocalii-în funcție de satul din care porvin femeile- și negre

Cojocul, îmbrăcat doar de tinerele fete, este scurt și strâmt, fără mâneci, cu blană înăuntru. Este decorat cu motive florale abundente și culori puternice, predominând roșul, cu broderii dispuse în cercuri, cu ținte metalice, oglinjoare și ciucuri colorați.

Pieptarul se poartă neîncheiat, la fel ca și cojocul și este strâmt și scurt până în talie. Este confecționat din lână, într-o nuanță negru-verde sau negru-albastru și garnisit cu catifea neagră. Nu are căptușeală din blană de miel ca la cojoc.

Lecrecul este confecționat din același material ca și pieptarul, se poartă numai pe vreme rece, ca și sfetărul de lână albă sau guba albă mițoasă. Lecrecul are culoare verde închis și se poartă mai ales în zilele de sărbătoare.

Opincile, încălțăminte tradițională, se încalță peste obielele albe din pănură de lână care acoperă piciorul până sub genunchi, fiind menținute pe picior printr-un șnur negru din lână sau piele care se leagă elegant peste obiele.

Pentru portul de zi cu zi, femeile poartă și fuste viu colorate, inflorate, din țesătură de bumbac, strânse în talie și bine încrețite, numite „sugnă”.

Costumul bărbătesc este format și el din mai multe componente:

Cămașa, confecționată din pânză de bumbac țesută în două ițe, având o croială simplă, cu mâneci drepte foarte largi sau mâneci strânse într-o manșetă ornamentată manual în culori foarte deschise. În Valea Stejarului, această cămașă se numește „cămașă șută”. Ornamentele se întâlnesc pe guler, pe piept, pe manșete și la poala cămășii. La guler, la baza gâtului , se leagă un șnur împletit artistic, care se termină cu mai mulți ciucălăi (ciucuri) aceste șnururi apar de multe ori și la manșetele de la mânecă și au dublu rol: decorativ și de a strange gulerul și manșetele. Există și nasturi, dar au rol simbolic și decorativ. Când cămașa nu are pieptul cu cusături și decorat cu nasturi, se taie și se tivește în față, la baza gâtului, atât cât să-i permită intrarea capului și se va numi „cămașă șută cu guriță”

Gatiile sau pantalonii de vară, sunt confecționate din pânză de bumbac, destul de largi pe picior, formate din doi lați (unitate de măsură pentru pânză) fiecare gatie. Sunt lungi până la nivelul gleznelor, nu au ornamente și la poale există unele destrămări ale țesăturii.

Cioarecii sau pantalonii de iarnă, sunt țesuți din lână albă și se poartă numai iarna. Pe părțile exterioare ale cusăturii au o dungă de catifea neagră, dreaptă sau în zig-zag, foarte îngustă.cioarecii de sărbătoare au manșeta lată de o palmă.

Pieptarul este asemănător cu cel femeiesc, dar poate varia în ceea ce privește culorileȘ negru, sur, alb.până nu demult, pentru tineri era alb, pentru bătrâni sur și era garnisit cu piele maro. La margini și la buzunare este tivit cu catifea neagră, indiferent de culoarea pe care o are în rest.

Cojocul este asemănător cu cel femeiesc, diferind prin mărime, ornamentele florale de pe el și culorile cu care sunt realizate.

Sfetărul din lână albă sau sură și guba, ce are o croială mai simplă decât a sfetărului, mult mai mițoasă și fără tivuri din catifea neagră, sunt asemănătoare cu cele femeiești.

Cureaua-chimirul- are circa 30 cm lățime, este frumos ornată cu împletituri din piele colorată și cu ținte metalice. În față există 3-4 catarame metalice lustruite și un buzunar secret pentru bani. Imediat în partea dreaptă a cataramelor, există un buzunar cu rol de teacă pentru lama cuțitului cu mâner frumos ornamentat și lustruit, mâner ce rămâne afară la vedere. În afară de rolul de piesă importantă a costumului bărbătesc, cureau are și roulu de protecție a mijlocului la eforturi mari.

Mânecările și traista feciorească sunt obiecte de podoabă din lână vopsită în culori variate, cu ornamente abundente. Se poartă numai de către feciori.

Încălțămintea este alcătuită din opinci, bocanci sau cizme. Bocancii și cizmele se încalță de obicei în zilele de sărbătoare și obligatoriu la petreceri pentru joc.

Cușma-căciula- și clopul-pălăria-, se poartă în funcție de anotimp: iarna cușma, vara clopul, ambele frumos împodobite la sărbători cu panglici, zgărdane și flori.

CAP. III. GRAIUL DIN VALEA STEJARULUI

Graiul maramureșean aparține grupului relativ fragmentat de graiuri ardelenești, împreună cu graiul crișean. Acest lucru plasează graiul maramureșean în grupa nordică de graiuri românești, care include și graiul moldovenesc și graiul bănățean, spre deosebire de grupa sudică din care fac parte graiul ardelenesc de sud, graiul muntenesc și graiul oltenesc.

În contextul varietăților de vorbire de tranziție foarte fragmentate ale Transilvaniei, clasificarea graiului maramureșean ca o varietate individuală este îngreunată, ca și în cazul graiului crișean, de numărul mic de trăsături fonetice distinctive. Această dificultate a determinat pe mulți cercetători, mai ales în stadiile timpurii ale studiilor dialectice ale limbii Române, să nu recunoască un subdialect maramureșean individual; acest punct de vedere a fost susținut de Gustav Weigand, Alexandru Philippide, Iorgu Iordan și Emanuel Vasiliu, printre alții. Analizele ulterioare recunosc existența acestei varietăți, deși cu o oarecare reticență, determinându-i pe unii cercetători, precum Emil Petrovici și Sextil Pușcariu, să elaboreze clasificări diferite după criterii diferite, în funcție de acceptarea graiului maramureșean ca o varietate individualizată sau nu.

O primă semnalare a existenței unei unități dialectale maramureșene aparține lui Emile Picot în 1873. Gustav Weigand (1908), autorul primului atlas lingvistic român, vorbește doar de trei subdialecte (bănățean, muntean și moldovean), însă are meritul de a identifica anumite particularități pentru graiurile din Crișana și Maramureș. Emil Petroviciu, într-un studiu din 1954, emite ipoteza că aria maramureșeană ar putea reprezenta o zonă distinctă. Primul cercetător care a identificat ferm cinci graiuri ale teritoriului lexical dacoromân (printre care și pe cel maramureșean) a fost Sever Pop în 1950. Însă doar argumentele lui Romulus Tudoran (1956) și Ștefan Giosu (1963) au fost de natură să câștige adeziunea lingviștilor români. Clasificările curente, datorate lui Romulus Todoran, Ion Coteanu și alții, recunosc un subdialect maramureșean distinct.

Cât privește graiul din Țara Codrului, acesta aparține, din punct de vedere dialectal, de Crișana (subdialectul crișean). Specialiștii îl încadrează în așa zisul "grai someșean".

Despre Țara Chioarului (inclusiv graiul, etnografia și folclorul regiunii), prof. Ioan Chiș Șter (1983) afirma că „aproape se confundă cu Codru”, deci am fi îndreptățiți să socotim graiul chiorean ca făcând parte din familia graiurilor someșene. Am putea spune că mai degrabă zona este una „de tranziție” între Codru (datorită numeroaselor elemente comune de tip someșean) și Lăpuș (față de care nu există o delimitare geografică fermă).

Țara Lăpușului, în schimb, dă dovadă de „o personalitate puternică”. Din punct de vedere geografic, etnic și istoric, reprezintă zona de extremă nordică a Transilvaniei. Cu toate acestea, este mai degrabă un fel de „arie laterală” a Maramureșului istoric, de unde a împrumutat un lexic bogat, numeroase aspecte etnografice și un repertoriu folcloric apreciabil. La toate acestea se adaugă un fapt istoric, respectiv documente ce atestă că o serie de localități lăpușene au fost întemeiate de nobili maramureșeni prin secolul al XIV-lea.

Indiferent de apartenența la un subdialect sau altul, graiurile din Lăpuș, Chioar sau Codru au împrumutat unele particularități fonetice de tip maramureșean, dată fiind apropierea geografică, precum și raporturile sociale și culturale. Abia din punct de vedere lexical putem vorbi de un relativ caracter unitar al graiurilor din cele patru regiuni, acestea înscriindu-se în aria nordică a teritoriului locuit de români.

Graiul maramureșean este vorbit în mare parte în regiunea istorică Maramureș, azi împărțită între România și Ucraina. În România, zona dialectală acoperă partea de nord-est a Județului Maramureș, de-a lungul văilor râurilor Tisa, Vișeu, Mara, Iza și Cosău; mulți vorbitori sunt concentrați în Sighetu Marmației, Vișeu de Sus și Borșa. În Ucraina, vorbitorii în principal în partea de est a Regiunii Transcarpatia (Maramureșul de Nord), dar numărul lor este în scădere.

Deși este vorbit într-o zonă restrânsă, graiul maramureșean poate fi divizat mai departe, utilizând particularități predominant lexicale, în trei ramuri:

o parte centrală largă a zonei, care este cea mai reprezentativă;

partea nord-vestică are influence dintr-o varietate vorbită în Țara Oașului;

partea sud-estică.

Satul Valea Stejarului este locuit din cele mai vechi timpuri de români. Tendințele de deznaționalizare a populației românești prin diverse metode nu au avut efectele scontate , românii având o vitalitate spirituală deosebită, păstrându-și limba și tradițiile, specificul național etnic.

Conservatorismul lingvistic al locuitorilor are mai multe motive: poziția izolată a satului (la periferia marilor căi de comunicație), sedentarismul locuitorilor. Este adevărat că această situație a fost până în epoca modernă. În ultima vreme, în viața satului au intervenit factori noi care au condus la mobilitatea socială și demografică, ceea ce a influențat și graiul unei bune părți a localnicilor, acțiunea nivelatoare a limbii fiind un eveniment inevitabil în viața societății romînești contemporane.

Graiul din Valea Stejarului face parte din subidalectul românesc maramureșean, subdialect care nu este o unitate lingvistică dialectală pe cât pare la prima vedere. Locuitorii satului folosesc graiul vorbit în valea inferioară și mijlocie a Izei, cu influențe din partea graiurilor vecine din împrejurimile Sighetului, a văii inferioare a Tisei și cel din nordul Tisei.

Compartimentul lexical a fost influențat și de limbile vorbite în localitățile vecine, ucraineană în Rona de Sus și maghiară în Coștiui.

Cu toate că graiul conține și elemente străine, el are o fizionomie pur românească, împrumuturile lexicale și de structură supunându-se în întregime legilor limbii române.

În orice propoziție, elementele cele mai importante sunt de origine românească, adică ele predomină în toate compartimentele limbii și fără ele nu se poate forma o propoziție inteligibilă.

O trăsătură de bază a graiului din Valea Stejarului o reprezintă abundența elementelor lexicale dialectale, dintre care unele cu circulație restrânsă la teritoriul satului. Cele mai conservatoare pături ale graiului din Valea Stejarului sunt femeile, bătrânii și copiii mici, lucru care se datorează unor factori extralingvistici.

Se poate vorbi chiar de un „bilingvism dialectal”, adică folosirea diferitelor variante ale limbii române în diferite situații lingvistice în funcție de temă, interlocutor, îmbrăcăminte. Cu toate acestea, locuitorii satului folosesc în majoritatea cazurilor graiul lor autentic, cu trăsăturile dialectale specifice locului. Chiar și cuvintele pătrunse din alte subdialecte românești, din limba literară sau neologismele, imprimă o coloratură dialectală locală, specifică zonei.

Cu toate influențele inerente, graiul local și-a păstrat individualitatea, fizionomia și structura lingvistică pur românească.

Iată câteva din principalele fenomene lingvistice specifice graiului din Valea Stejarului:

palatalizarea dentalelor;

închiderea unor vocale (ex: pepini, pretin);

deschiderea unor vocale (ex: serbe –fierbe-, verde);

folosirea vocativelor specifice (Spune-mi , mamo, adevărat/ În ce apă m-ai scăldat?”;

folosirea articolului genitival posesiv invariabil „a”: El îi prunc de-a vost;

topica specifică în unele cazuri;

semantica specifică a unor cuvinte: sărin (senin), cocon (copil), blem (să mergem), a să cânta (a boci), batăr (măcar),a țâpa (a arunca) etc;

folosirea unor substantive la plural cu forme specifice: casă-căși, mână-mânuri etc.

Nu în ultimul rând, trebuie menționat salutul specific satelor maramureșene, salut pe care toată lumea îl folosește cu toată lumea, indiferent că acei oameni sunt cunoscuți sau nu: „Lăudam pe Iisus” și răspunsul vine „Lăudați în veci”.

CAP IV. OBICEIURILE DE CRĂCIUN

În sat s-a făcut în trecut și se face și astăzi „Viflaimul”, piesă de teatru popular ce respectă structura, personajele și textul cunoscut pentru zona Maramureș, în care se abordează mitul nașterii. Sunt puține localitățile Maramureșului în care mai este prezentat spectacolul, și datorită numărului mare de personaje, peste 20, dar si a pregătirilor minuțioase care trebuie facute cu mult timp inainte. Personajele sunt Iosif, Maria, Irod (regele biblic Herodes), vestitorul, hangiul, îngerul, doi păstori, cei trei crai de la răsărit, doi ostași, moartea, dracul, moșul și străjerul. Cei care îi joacă denunță asuprirea și exploatarea, satirizând aroganța, minciuna, ipocrizia, nepăsarea și lipsa de omenie a celor bogați față de cei săraci. Cu Viflaimul se merge în ziua de Crăciun la casele unde sunt invitați-și răsplătiți cu bani, iar după aceea se joacă piesa pentru tot satul în centrul localității.

Seara de Anul Nou în Valea Stejarului este marcată de colinde, în general cele cunoscute, la care se intercalează refrenul „La mulți ani cu bine” sau „An nou fericit” după fiecare vers.

Jocurile cu măști în sat, în afară de Viflaim, sunt de dată recentă. Din informațiile culese, pentru prima dată în anul 1946 se joacă „Capra” adusă din Moldova. Acest obicei se practică în noaptea de Crăciun și de Anul Nou, după aceeași schemă, cu aceleși texte și personaje, în tot Maramureșul.

Dar nime' nu pleacă a colinda, pân' ce, în seara de Ajun, pe la opt jumate – nouă, părintele nu dă dezlegare, la biserică, la toate cetele de colindători. Dezlegare de a colinda, de a bea un pahar de horincă ori a gusta o bucată de cârnat, cu care-s îmbiați de gospodari, după ce au colindat. Numai copiii micuți pornesc mai pe după amiază, ca ei sunt mai curați și oricum, ei primesc mere, nuci și colaci. În noaptea de Crăciun, nime' nu doarme, toate ferestrele sunt luminate, din tate parțile satului se aude câte-un firicel de colindă, ce crește ori scade, suflat de vântul aspru, și clinchet de zurgălăi, de la botele gătite cu ciucuri roșii de lână, ce-s scuturate în ritmul cântecului. Toate ulițele sunt pline de larmă, îmblă oamenii de la unii la alții, își fac urări de sănătate și belșug, și vestesc cu bucurie Nașterea Domnului. În ziua de Crăciun, toți oamenii merg la biserică, îmbrăcați în costume tradiționale, și-și fac anume cămăși noi, cusute cu fir, pentru a cinsti sărbătoarea.

Lectorul universitar doctor Delia Suiogan de la Universitatea de Nord Baia Mare este de parere ca atât timp cât colinda si colindatul nu vor pieri, sărbătoarea Crăciunului nu își va pierde farmecul în Maramureș. Preluăm câteva informații interesante dintr-un articol semnat de doamna etnolog Delia Sugoian, articol ce are rolul de a edifica semnificații mai ascunse ale diferitelor obiceiuri de Crăciun din zona Maramureșului, semnificații ce astăzi, uneori, nu mai sunt cunoscute.”Colindatul în comun este un ritual stravechi cu funcționalitate magico-simbolică foarte complexă. Ceremonialul conține elemente de cult al soarelui, elemente de cult al morților, dar și elemente de cult agrar”, a precizat specialistul etnolog. Se umbla cu ”Steaua” sau cu ”Capra”, al cărei joc (omorârea, bocirea, înmormantarea, învierea), la origine, a fost un ceremonial grav. Delia Suiogan a arătat că alaiul caprei amintește de alaiul dionisiac al personajelor jumătate om, jumătate animale întalnite la traci, la grecii antici și la romani. Copiii își confecționează din timp obiectele necesare, improvizând cu ce găsesc prin sertarele mamelor, mai ales că ”steaua” cu care se merge la colindat trebuie sa fie neapărat strălucitoare, iar ”capra”, cât mai înzorzonată și gălăgioasă. În cadrul sărbătorilor de iarna, un rol important l-a jucat și îl mai joacă încă deghizarea și travestirea, practicate în jocul cu măști. Cei ce se mascau, individual sau în grup, urmăreau ca, pe lângă proiecția reală sau magică să obțină, cu ajutorul măștilor, și legătura spirituală cu presupusele forțe supraomenești”. Ea a aratat că ”purtătorul maștii este pătruns de forța ei, este scos din timpul și spațiul profan”, iar ”masca își păstrează funcția de păcălire, cu intenția de a asigura celui care o poartă o trecere mai ușoară peste «pragurile» pe care le are de depășit, pentru că masca presupune și o serie întreagă de interdicții, dar îi și dă dreptul la un comportament ce iese din tiparele cotidianului, realului imediat”. În Maramureș, un loc important îl ocupă mai ales în anii noștri, Jocul Moșilor, la originea căruia se pare că au stat ceremoniile cu măști din nopțile de priveghi – ritual strămoșesc de cinstire a morților. ”Masca propriu-zisă de moș maramureșan executată din blană de cornute, deși amintește de animalul originar, se deosebește de masca similară din restul zonelor etnografice ale țării prin faptul că nu au coarne”, a spus Delia Suiogan. Potrivit acesteia, jocul moșilor este un moment aparte și se remarcă prin ingeniozitatea celor care se deghizează și bat la ușile gazdelor să le sperie și să le ureze fericire și sănătate.

Colăcuțul dat colindătorilor reprezintă un un simbol al soarelui.

Un loc important îl au și obiectele legate de colindat, cum ar fi bâta, care este văzută ca un ”arbore al vieții”. Atingerea porților și a femeilor, dar și bătaia repetată atât în podeaua casei, cât și în pământul din curte cu bâta, are rol fertilizator, potrivit credințelor din Maramureș. De asemenea, un alt obiect ritualic, care nu lipsește din gospodăriile maramureșenilor de Crăciun, este colacul, care este un simbol al soarelui, dospirea aluatului din care se face semnificând fertilitatea. Mai sunt însă mărul – aliment sacru și “fruct al cunoașterii”, și nuca, care este asimilată și “oului cosmic”. Toate aceste se regăsesc pe mesele de Crăciun în toate gospodăriile din Maramureș, chiar dacă modernismul și-a făcut loc și in zonele rurale. ”Toate simbolurile folosite de către actanții ritualurilor, fie de natură gestuală, obiectuală, fie de natură animală sau vegetală etc. au rolul de a reconstitui mitul (cel al Creației originare sau cel Creștin). Nimic nu este accidental, totul se supune ordinii instituite de memoria mitică. Sărbătoarea Crăciunului sau cea a Anului Nou, și nu numai, devin o formă de participare directă la acea ordine cosmică”, a spus Delia Suiogan.

Superstițiile de Crăciun au locul lor in zilele de sărbătoare: nu se dă cu mătura de Crăciun, nu se spală rufe și nu se dă nimic cu împrumut. De asemenea, se dă de mâncare pe săturate animalelor din gospodărie, inclusiv câte o bucațică de aluat dospit, despre care se crede ca le va feri de boli. În unele zone, se spune că dacă în seara de Ajun, animalele se culca pe partea stângă, e semn că iarna va fi lungă și geroasă. Mai există și credința că acei care plâng în Ajun vor plânge tot anul care vine, iar în dimineața de Crăciun este bine să te speli pe față cu apă de izvor în care se pune un bănuț de argint.

Pregătirile de Crăciun sunt obligatorii în Maramureș, iar țărăncile folosesc acest prilej ca să își scoată la iveală zestrea lor sau ale fetelor de măritat. Șterguri frumos țesute, perne îmbrăcate în fețe brodate cu migală, pleduri colorate sunt scoase din dulapuri și așezate în încăperi, mai ales în cea în care sunt primiți colindătorii. Din case nu lipsește nici bradul, împodobit acum cu beculețe și globuri chinezești, iar altădată cu nuci, mere ori șiraguri de boabe de fasole alba în loc de beteală.

Cel mai important este ca de Crăciun casa să fie curată și împodobită de sărbătoare, iar masa să fie plină, pentru ca adunarea membrilor familiei în jurul mesei și al bradului este elementul cel mai bine conservat. Delia Suiogan a arătat că ”obiceiul apare ca o forma de reconstituire a strângerii tuturor ai casei în jurul buturugii sacre ce se aprindea în vatra casei în Ajun și care are rostul de a-i încărca cu putere pe participanți”. De altfel, chiar există credința că în noaptea de Crăciun nu e voie să se stingă focul în sobă, astfel încât bărbatul casei obișnuia să pună pe foc o buturugă mare. Reunirea în jurul mesei de Crăciun este ”revenirea în cerc, ce ar putea fi interpretată ca o formă de inițiere ori reinițiere. Pornirea din acest centru «tare» dă posibilitatea reconstituirii propriului «centru», astfel încât fiecare casa devine o repetare a «Centrului Lumii», participanții având prilejul să se încarce cu putere”. Cât privește ospățul, acesta se face pentru asigurarea bunăstării, dar este și o formă de sacrificiu: al porcului pentru prepararea cârnaților și caltaboșului, precum și al bobului de grâu pentru a face pâinea. Ritualuri pentru sănătatea și prosperitatea familiei.

Atâta vreme cât nu se va apela la mimare și gratuit, Crăciunul va rămâne același, un timp al bucuriei și al renașterii. Există teama că ”pierderea identității ar putea conduce în interiorul procesului de globalizare la fenomenul de dezagregare. Redescoperirea adevăratelor sensuri ale unor gesturi sau obiecte poate să contribuie la păstrarea tradiției. Astfel, ceremonialul legat de colindatul în comun apelează la o serie întreagă de obiecte încărcate de sens și valoare, tocmai datorită funcției lor de mediere între om și natură, între om și Cosmos. Ele nu mai sunt simple obiecte, devenind forme de comunicare între lumi. Colinda mai poate primi și sensul de indicare a direcției, devenind o posibilă «cheie» care să-i deschidă Ființei unele porți spre cunoaștere”, a concluzionat etnologul.

Exemplificăm, mai departe, tipuri de colinde din satul Valea Stejarului, culese și publicate de prof. Ioan Hotea, în lucrarea sa „Valea Stejarului, graiul și folclorul obiceiurilor”.

CAP. V. VALORIFICAREA OBICEIURILOR DE CRĂCIUN ÎN ACTIVITATEA DIDACTICĂ

Obiceiurile legate de sărbătorile religioase dintre 24 decembrie-6 ianuarie-sunt cele care se bucură de cea mai mare popularitate, cuprinzând o bogăție de creații și manifestări. Cel mai bogat și reprezentativ gen este colindul.

Pentru copii, este deosebit de important să cunoască folclorul muzical, semnificațiile lui, conținutul acestuia, folclorul ajutându-i să înțeleagă mai bine cine sunt, de unde se trag, ce înseamnă patriotismul adevărat și multe alte valori definitorii pentru formarea unei personalități armonioase.

Educația muzicală influențează pozitiv dezvoltarea atât din punct de vedere fizic, cât și intelectual, având deosebite valențe formative, învățarea și practicarea ei constituind o adevarată terapie pentru intelectul copilului. Aceasta aduce și dezvoltă o serie de procese psihice: stimulează creierul, creativitatea, inovația, gândirea, memoria, atenția, voința, afectivitatea etc. Perceperea clară, bine dirijata a unor materiale (tablouri, imagini), familiarizarea cu conținutul cântecelor și apoi povestirea acestora, le dezvoltă copiilor spiritul de observație, le îmbogățește cunoștințele și vocabularul cu noi cuvinte.

Pledând pentru o educație muzicală bine organizată, renumitul etnomuzicolog George Breazul vede copilul astfel: “ un mugur prins de o ramura, ca o mladiță dintr-o tulpină, ca o sămânță ce încolțește, prinde rădăcină și creste în solul sufletesc al neamului nostru”, iar manifestările muzicale ale copilariei sunt “acele exprimări sonore ale bucuriei, plăcerii, satisfacției.”

Dintre toate binefacerile educației muzicale, fie pasivă (audiția), fie activă (cântarea), dezvoltarea capacităților intelectuale a copiilor ni se pare a fi cea mai spectaculoasă.

Inteligența cognitivă este responsabilă de emisfera stângă din creierul omului, iar cea emoțională, de emisfera dreaptă a aceluiași creier. Emisfera stângă controlează deci gândirea, raționamentele, iar emisfera dreaptă controlează afectivitatea, imaginația, creativitatea, relațiile interumane etc. Deși inteligența emoțională nu poate fi cuantificată la fel de precis, prin teste specifice, ca cea cognitivă, ea este cea care asigură succesul în viață, deoarece ea favorizează atitudinea pozitivă, optimistă, socializarea și comunicarea, cu alte cuvinte inteligența cognitivă este activată și flexibilizată corespunzător de inteligența emoțională. Cele două emisfere se potențează reciproc, ele aflându-se în raport de corespondență; evoluția intelectuală depinde de intensitatea vieții afective, iar sentimentele înalte se dezvoltă paralel cu intelectul și sunt rezultatul activității intelectuale. Trebuie spus că numai muzica este disciplina de învățământ care angajează ambele emisfere cerebrale și le dezvoltă unitar.

Prin îmbinarea armonioasă a mijloacelor de realizare a educației muzicale (cântecul, jocul muzical, audiția muzicală ) și folosirea mijloacelor audio-vizuale, contribuim la consolidarea cunostințelor și a deprinderilor muzicale, la dezvoltarea dispozițiilor speciale care se vor transforma ulterior în aptitudini sau chiar talent : “Cu cât copilul va fi mai atras spre muzica, cu atât mai mult el va deveni beneficiarul emoțiilor artistice. Muzica va fi pentru el un izvor curat de munte care, pe unde trece, face să rodească pămantul și cu timpul modelează chiar și piatra.”

Cea mai concretă și mediată cale de a ajunge în universul muzicii o reprezintă activitatea muzicală reală, practica muzicală. Ea reprezintă principala activitate pe care se bazează întregul proces de educație muzicală, punctul de plecare pentru toate achizițiile ulterioare de ordin senzorial, sensibil sau cognitiv.

În educația muzicală a copiilor, practica muzicală îmbracă în primul rând aspectul “cântării”, al interpretării vocale sau instrumentale. După spusele lui George Breazul „Cântarea este mijlocul de căpetenie pentru educația muzicală a copiilor.”

Domeniul educației muzicale are printre obiective următoarele:

– educarea auzului muzical;

– cultivarea memoriei muzicale, a atenției auditive;

– formarea și dezvoltarea deprinderilor de cântare vocală și/sau instrumentală;

– asimilarea unui repertoriu de cântece și piese instrumentale;

– câștigarea atașamentului afectiv al elevilor pentru muzică.

Însușirea unui repertoriu de cântece:

Un obiectiv important al educației muzicale în clasele primare este acela de a forma un repertoriu de cântece frumoase, românesti, cu care copiii să rămâna în suflet si în minte, pe care să le transmita mai departe. Acest repertoriu trebuie să conțină diverse cântece, din toate genurile muzicale, mai ales cântece tradiționale din folclorul românesc. Realitatea arată că acum, poate mai mult ca oricând se simte nevoia de a oferi copiilor o bună educație în spiritul valorilor românești si de a-i feri de influente muzicale negative.

Cântecul reprezintă cel mai important și mai eficient mijloc de educație muzicală.

O atenție deosebită trebuie acordată selectionarii cântecelor ce se învață cu prescolarii. In acest scop, cantecul trebuie sa fie accesibil si educativ, de aceea învățătorul trebuie să manifeste o grijă deosebită pentru selectarea repertoriului de cântece.

Acestea trebuie să corespundă unor criterii ca:

– valoare estetică: cântecele să reprezinte modele de realizare artistică;

– valoare educativă: repertoriul propus va avea în vedere valențe educaționale multiple, derivate din complexitatea trăirilor și sentimentelor lucrărilor și să urmărească dezvoltarea unor capacități și atitudini necesare împlinirii personalității elevilor, dezvoltării atenției, receptivității și memoriei muzicale; prin însușirea unui repertoriu de piese muzicale ce urmărește înzestrarea elevilor cu elemente artistice care fac legătura cu mediul familial si social;

– diversitate tematică și stilistică: cântecele să abordeze teme variate, specifice universului copilăriei, dar aparținând unor epoci muzicale și stiluri diferite, definitorii pentru evoluția culturii muzicale;

– accesibilitate: cântecele să corespundă particularităților vârstei școlare mici, posibilităților reale de ordin tehnic și interpretativ ale copiilor;

– valoare didactică: cântecul să servească drept argument pentru demonstrarea și aplicarea practică a elementelor de conținut al învățării

Dezvoltarea simțului ritmic:

Este cunoscut faptul că ritmul reprezintă unul dintre elementele de bază ale muzicii, unii cercetători considerând că el ar fi apărut chiar înaintea melodiei. Cert este că în manifestările oamenilor primitivi și ale copiilor ritmul domină, deci și ontogeneza și filogeneza confirmă primatul ritmului.

Această predispoziție a copiilor pentru ritm și mișcare constituie un mare avantaj pentru educația muzicală, educatorului rămânându-i obligația de a conștientiza formarea deprinderilor de utilizare a elementelor ritmice utile interpretării și receptării muzicii, de a sincroniza practicarea ritmului cu scrierea și decodificarea lui. În lucrarea sa, publicata la Lausanne, în 1920 – Le rythme, lamusique et l’éducation, Emile Jaques-Dalcroze consideră ritmul și mișcarea ca elemente de temelie ale educației, ele asigurând sănătatea fizică și mentală.

Pentru copil, ritmul reprezinta un mijloc de exprimare , un mijloc de manifestare si exteriorizare a lumii sale interioare, a tendintelor si aspiratiilor sale, care isi gasesc prin ritm o traducere mai directa, uneori mai adecvata decat prin cuvant. Se poate afirma ca, activitatea ritmica a copilului poate reflecta orizontul psihic, propriu al acestuia.

Copiii manifesta un mare interes pentru activitatile ritmice, activitati pe care le practica in mod spontan, in toate jocurile lor independente. Valorificand inclinatiile ritmice ale acestora printr-o atenta si sistematica educatie ritmica, se realizeaza una din componentele de baza ale educatiei muzicale, ca disciplina de invatamant.

A identifica implicatiile ritmului in educatia muzicala a copiilor presupune, in primul rand, o identificare a finalitatilor specifice ritmului, ca element de limbaj muzical.

Finalitatile educatiei muzicale ritmice se reflecta in programa sub forma a doua categorii de obiective: obiective cadru si de referinta.

Obiectivele cadru sintetizeaza directiile care trebuie urmarite in educatia muzicala, in general, si in cea ritmica in special, pe parcursul unei perioade lungi de studiu – ciclul prescolar si scolar mic, vizand formarea unor capacitati si aptitudini specifice disciplinei.

Aceste obiective surprind laturile fundamentale ale procesului de predare – invatare a ritmului, ca element de limbaj muzical, si anume: cel al exprimarii ritmice, al receptarii fenomenului ritmic, al constientizarii acestuia sub raportul elementelor sale componente si al valorificarii acestuia prin intermediul activitatilor de creatie muzicala.

La aceste obiective cadru se adapteaza atat obiectivele de referinta, ce vizeaza problematica ritmului muzical, cat si continuturile specifice acestuia.

Dezvoltarea simtului ritmic nu se poate realiza prin explicatii teoretice, ci pe baza unor activitati in care copiii sa fie solicitati la intonarea diferitelor durate si formule ritmice, la perceperea lor constienta, la recunoasterea lor pe calea auditiei muzicale, in contextul unor lucrari muzicale vocale si instrumentale de dimensiuni mai mari. Cunostintele muzicale au doar rolul de a constientiza activitatea de formare a deprinderilor, ele referindu-se in general la explicarea si asimilarea termenilor, semnelor, problemelor de gramatica muzicala, contribuind la imbogatirea culturii muzicale si generale a copiilor.

De aceea, in programa de educatie muzicala, continutul teoretic al domeniului ritmic este redus la ceea ce este esential si strict necesar pentru formarea deprinderilor ritmice necesare abordarii si receptarii muzicii.

Colindul (colindă, corindă, cântec de fereastră, cântec de dobă), se desfășoară în grup condus de un vătaf (june). Sunt adresate gazdelor, cu urări de bine cu prilejul sărbătorilor, ținându-se seama de componența, starea civilă și meseria membrilor familie colindate. Colindul are text epic, scoțând în evidență trăsăturile omului legate de vitejie, îndemânare în preocupările zilnice, hărnicie, frumusețea morală și fizică a acestuia.

Melodia colindului evoluează de la scări prepentatonice, pentatonice, până la scări heptacordice. Ritmul este giusto silabic-cu preponderență- și aksak-caz în care formulele ritmice (piric, iambic, trohaic, spondeu) se succed într-o varietate deosebită. Se remarcă existența refrenului.

Să analizăm puțin aceste aspecte remarcate în definirea colindului, aspecte legate de melodie, ritm, scări, faptul că este interpretat în grup.

Prin folclor înțelegem creția artistică colectivă, orală și anonimă a poporului, ce oglindește concepția sa despre lume și viață. După cum este cunoscut, termenul provine de la compusul englez folk-popor și lore-știință, înțelepciune. În țara noastră, termenul este folosit din ultimele decenii ale secolului trecut.

Pornind de la modul de elaborare, interpretare și răspândire a producțiilor populare, s-au cristalizat în timp câteva caracteristici ale acestora:

Caracterul colectiv- este legat de specificul modului de creație și interpretare. Orice producție populară este plăsmuită de un creator individual și preluată de alți creatori-interpreți, care renunță la unele elemente sau adaugă altele noi. Astfel, în final, produsul folcloric transmis generațiilor viitoare este rodul unei contribuții colective, de creatori-intepreți.

Caracterul oral se referă la faptul că răspândirea folclorului se face prin viu grai, determinând procesul de recreare a acetuia și obținându-se un număr însemnat de variante la o producție inițială.

Caracterul anonim apare ca o urmare firească a celorlalte caracteristici. Autorul nu este cunoscut, deși inițial a existat. Creatorul se pierde în anonimat, producția circulând de la o generație la alta.

Spontaneitatea-deosebește producția populară de arta profesionistă, deși ambele au și trăsături commune, fiind producții naționale, realiste, tradiționale și sincretice (participarea mai multor arte la fenomenul artistic și îmbinarea mijloacelor de expresie specifice în vederea potențării ideilor și stărilor de spirit).

Creația muzicală a poporului nostru este în mare parte vocală. Elementele principale care intră în alcătuirea acesteia sunt: versul, ritmul, melodia și forma arhitectonica.

Versul popular românesc cântat- prezent în aproape toate genurile: colind, obiceiuri de muncă, cântece de nuntă, cântece funebre, doină, baladă, cântec propriu-zis. Se îmbină fericit cu melodia. Se caracterizează printr-un număr fix de silabe: octo și hexasilabic. La începutul sau sfârșitul versului, apar uneori interjecții cu scopul de a largi ambitusul melodiei. Se evidențiază prezența formulei poetico-muzicale ce se repetă în cadrul unor creații sub formă de refren. Aceasta pune în evidență apartenența la un strat arhaic. Apare în ceremoniale: colinde, cântece propriu-zise: Foaie verde; Dorule, mai dorule. În cele mai multe cazuri, rima versului popular este in succesiune sau împerecheată.

Ritmul popular-se referă la succedarea organizată a duratelor și pauzelor într-o lucrare muzicală. Originalitatea muzicii populare românești constă și în ritmul său specific. În clasificarea ritmului popular, cercetătorii au pornit de la natura ritmului românesc (coregrafic, silabic și muzical), de la forma sa de bază (măsurat sau liber) și de la criteriul funcțional structural identificând tipurile ritmice din folclorul nostru: ritmul copiilor, ritmul aksak, giusto silabic, parlando-rubato, ritmul de dans, ritmul pașilor din mersul ceremonios, ritmul percutant-autonom (de toacă), ritmul apusean (divizionar sau distributiv)

Ritmul copiilor. Este un ritm vocal, neimplicând neaparat muzica. Principii: duratele se grupează două câte două, comunând serii de lungimi cuprinse între 2-12 durate, cea mai frecventă serie fiind cea formată din 8 durate scurte. Seriile încep cu accent (cel metric nu coincide totdeauna cu cel tonic). Pot apărea, pe lângă seriile egale și serii inegale, heterocrone. Ele pot fi precedate de anacruză.

––-♪-♪-♪-♪-♪-♪–♪–♪–––––

O le- li- ță cu măr-ge-le

––-♪-I♪–-♪–♪-♪-♪–♪–♪–––––

Ce co – roa – nă e ro- tun – dă

Ritmul aksak. Provine din limba turca, insemnînd șchiop. Este un ritm alcătuit din două durate, fiecare având doua, respectiv trei pulsații mai mici. Cu toată asimetria sa, ritmul aksak formează măsuri din grupuri binare sau ternare, care se reptă pe parcursul unei melodii, creând o izocronie. Formule de ritm aksak mai des întâlnite: binare (colinde, drăgaică), ternare (geampara, caluș, capra, brâu bănățean), formule compuse (învârtita ardelenească)

♪. ♪ ♪ ♪. –formule binare: Colindă, rustem, Drăgaică;

♪ ♪ ♪.- formule ternare: geampara, capra;

♪ ♪ ♪. ♪.- formule compuse: Învârtita ardelenască

Ritmul giusto-silabic. Este un ritm măsurat, regular, iar silabic se referă la legătura perfectă cu metrica versului popular în care silabele scurte și lungi din text au corespondente durate muzicale. Din succesiunea acestor doua durate, se formează grupuri ritmice elementare, care alternează liber, grupându-se binar. Ritmul aparține genurilor vocale, producțiilor lirice și mai ales colindelor (poate fi interpretat și de grup: Colindă și Cântec de șezătoare)

♪♪-piric

♪-troheu

Ritmul parlando-rubato (it. vorbind liber). Caracteristic acestuia este că se desfășoară pe intonații aproape vorbite, legate organic de textul poetic. Este format din două durate aflat in raport 1:2, raport ce poate deveni mai lejer, duratele grupându-se în celulele ritmice binare corespunzătoare versului. Duratele sunt indivizibile în general, divizarea aparând numai când apar ornamentele. Acest ritm se întâlnește în melodiile populare vechiȘ balade, bocete, cântece, dar mai ales in doine. Interpretarea acestor melodii rămâne de natură solistică, în care un rol deosebit o are personalitatea interpretului.

Ritmul distributiv. Este mult răspândit în muzica populară românească. Este un rimt monocrom, simetric, incadrat în măsuri binare, ternare sau mixte, cu primul timp accentuat: Sîlcioara și Hodoroaga.

Ritmul de dans (orchestric). Jocul este cel care sincretizează într-un tot mai multe arte. De aceea, el cuprinde mai multe tipuri de ritm: coregrafic, al melodiei de joc, al versurilor scandate, al cântecelor vocale de dans. Are o mare valoare expresivă.

-ritmul melodiei-Joc din Bihor

♪ ♪ – ritmul pașilor

Melodia populară românească-asigură specificitatea națională a muzicii populare, alături de ritm. Izvorâtă din ființa neamului, melodia rămâne originală prin suflul larg, cantabil, apropiat de structura etno-psihica a românului. Se distinge prin spontaneitate, suplețe și eleganță. Aceste calități sunt puse în evidență prin faptul că melodia populară românească este monodică, modală și vocală. În multe din cazuri, melodia este silabică, iar în doine si cântece o întâlnim melismatică. În melodiile vechi se observă o intonație netemperată, având important scop expresiv. În interpretarea melodiei populare apar elemente de îmbogățire a expresivității ei: modul de atac al sunetelor, emisia vocală, folosirea dozată a nuanțelor și ornamentelor. Bogăția melodiei populare se datorează și variatului material sonor folosit, prelucrat în modalități diferite, specifice poporului nostru. Scările muzicale ale melodiei populare aparțin sistemului modal: sistemul oligocordic, sistemul pentatonic, pentacordic, sistemul hexacordic și sistemul heptacordic- modurile diatonice naturale și cormatice.

Colindele religioase au fost create de oameni cunoscători de carte, pătrunzând mai târziu în repertoriul țărănesc și suferind contaminări populare. Este considerată o categorie epică parțial semicultă. Caracteristicile muzicale sunt in parte identice cu ale colindelor străvechi.

Cântecele de stea, create de oameni ai bisericii, atestate documentar din 1747, au la baza texte din ‚Psaltirea in versuri’’ a lui Dosoftei. Sunt o ilustrare a întrepătrunderii creașiei populare cu cea cultă. Spre deosebire de colinde, acestea nu au refren. Unele texte de colinde au trecut pe melodia cântecelor de stea sau invers.

Exemple de colinde populare din Valea Stejarului sunt prezentate alături.

Plugușorul –are la bază un substrat agricol arhaic, având drept scop stârnirea sentimentului de bucurie în colectivitate. Este practicat în toată țara, de cître mai multe cateogorii de vârstă, copii, tineri, bătrâni, organizați în grupuri și având o recuzită ce imită instrumentele necesare aratului (plugușor, bice, zurgălăi, buhai) urarea adresată gazdelor de către urători conține elemente ale muncii agricole: „Să trăiți,/ Să înfloriți, / ca merii, /Ca perii / În mijlocul verii/Ca toamna cea bogată/De toate îndestulată. La anul și la mulți ani!”

Sorcova-denumire ce provine din limba slavona, însemnând mlădiță tânără-, este un obicei practicat în ajunul sau chiar în ziua Anului Nou, în sudul Carpaților (Oltenia, Muntenia, Dobrogea). Obiceiul se întâlnea și la romani, în Calendele lui Ianuar, când se ofereau ramuri tinere, a căroratingere se credea că aduce sănătate.

Colindatul cu măști sau teatrul popular, cuprinde speciile: Viflaimul, Capra și Ursul.

Viflaimul reprezintă teatrul popular religios. Ei sunt colindători costumați în personajele implicate în drama populară numită Vicleim: magii, păstorii, Irod-împăratul și alte personaje care au luat parte la nașterea Mântuitorului. Acest obicei se prezintă cu ocazai Crăciunului și a Anului Nou. Creațiile muzicale ce apar în acest obicei sunt populare sau semiculte.

Capra sau turca, brezaia, este un obicei întâlnit în toată țara și practicat de Anul Nou. Din combinarea ritmului pașilor de dans cu ritmul executat de placa de lemn corespunzătoare botului caprei rezultă o poliritmie cu efect deosebit. Se pare că la noi obiceiul are rădăcini într-un obicei tracic cu semnificația de a proteja vegetația (cultul dionisiac).

Menționăm că se mai pot organiza evenimente folclorice și independent de cele menționate aici: participare la concursuri și festivaluri de muzică folclorică, la concursuri de dans, târguri și expoziții cu tematică folclorică, toate aceste activități având darul de a modela creativitatea copiilor, de a le arăta frumosul din artă, utilitatea lui, împărțirea bucuriei alături de alți copii, dezvoltarea aptitudinilor artistice ale celor mici.

CAP. VI. APLICAȚII ALE PROCESULUI INSTRUCTIV-EDUCATIV LA CLASĂ

Școlile din mediul rural reprezintă o provocare pentru dascăli. Aceasta, deoarece clasele sunt formate din elevi ce aparțin mai multor nivele, așa-numitele clase mixte. În Valea Stejarului, în anul școlar 2014-2015, efectivele de elevi erau următoarele: cls I: 6 elevi, cls a II-a:4 elevi; cls a III-a 11 elevi; cls a IV-a 4 elevi; cls a V-a 2 elevi; cls a VI-a 6 elevi; cls a VII-a 6 elevi; cls a VIII-a 7 elevi. Pentru desfășurarea orelor de muzică, elevii claselor de gimnaziu au lucrat împreună repertoriul pentru diferite acțiuni culturale și respectiv, pentru sărbători. Repertoriul colindelor a cuprins atât colinde populare, specifice zonei și satului Valea Stejarului, dar și colinde clasice, din repertoriul național și internațional. De asemenea, serbarea dedicată Sărbatorii Nașterii Mântuitorului a cuprins și „Viflaimul”, piesă pentru care toți copiii s-au pregătit foarte atent.

Atașăm mai jos un model de proiect de lecție pentru învățarea a două colinde, unul popular, din sat, altul clasic. Este interesantă colaborarea elevilor și întrajutorarea lor-cei mari îi învață și sprijină pe cei mai mici, unii sunt frați și repetă acasă frații mai mari cu cei mai mici-, plăcerea cu care așteaptă și participă la orele de muzică și teatru, creativitatea lor în ceea ce privește crearea costumelor și a decorurilor, dorința de a împărtăși familiilor ceea ce au învățat la școală. De multe ori, părinții își ajută copiii în demersul artistic, acompaniindu-i la diferite instrumente muzicale specifice, sau învățându-i pe copii să cânte la ele. Astfel, chiar și colindele clasice capătă specificitatea locului, fiind acompaniate în stilul tradițional, cu instrumentele tipice maramureșenilor: zongoră, ceteră etc

Proiect de lecție

Unitatea de invatamant: Școala cu clasele I-VIII Valea Stejarului

Clasa: a-V-a, a VI-a, a VII-a, a VIII-a

Profesor: Hotea Ioan

Unitatea de învățare : Elemente de cultură muzicală

Detaliere de conținut: Repertoriul specific Crăciunului

Tipul lecției: predare-invatare

Disciplina de învățământ la care se susține lecția: Educație Muzicală

Aria curriculara: arte

Durata orei: 50min.

Competente generale:

dezvoltarea capacităților interpretative;

dezvoltarea capacității de receptare a muzicii și formarea unei culturi muzicale;

cunoașterea și utilizarea elementelor de limbaj muzical;

Competențe specifice:

1.cunoașterea elementelor componente ale colindului;

2.diferențierea colindului popular de cel clasic și de cântecul de iarnă;

3.observarea aportului elementelor de limbaj în planul expresivității muzicale

Obiectivele operaționale ale lecției:

sa identifice caracteristicile colindului

Descriptori de performanta:

a) pentru notele 9-10, elevii trebuie sa identifice caracteristicile colindului

b) pentru notele 7-8, elevii vor trebui sa identifice caracteristicile colindului cu putin ajutor din partea profesorului;

c) pentru notele 5-6, elevii vor trebui sa identifice caracteristicile colindului, cu ajutor sustinut din partea profesorului;

sa recunoască diferite colinde

Descriptori de performanta:

a) pentru notele 9-10, elevii trebuie sa recunoasca diferite colinde ;

b) pentru notele 7-8, elevii vor trebui sa recunoasca diferite colinde, cu putin ajutor din partea profesorului;

c) pentru notele 5-6, elevii vor trebui sa recunoasca diferite colinde, cu ajutor sustinut din partea profesorului;

sa cunoască si sa interpreteze doua colinde studiate în clasă

Descriptori de performanta:

a) pentru notele 9-10, elevii trebuie sa cunoască si sa interpreteze doua colinde studiate în clasă

b) pentru notele 7-8, elevii vor trebui sa cunoască si sa interpreteze doua colinde studiate în clasă,

cu putin ajutor din partea profesorului;

c) pentru notele 5-6, elevii vor trebui sa cunoască si sa interpreteze doua colinde studiate în clasă,

cu ajutor sustinut din partea profesorului;

Activități de învățare:

citirea temelor muzicale accesibile;

interpretarea temelor muzicale din lucrările propuse;

executarea exercitiilor pentru interpretarea colindelor;

analizarea lucrarilor interpretate.

Resurse: fise de lucru cu colindele propuse spre învățare, tabla, creta.

Metode: exercițiul, învățarea centrată pe elev, dialogul, explicația, demonstrația, audiția repetată.

Forma de organizare: activitate frontală, pe grupe și individual

DESFĂȘURAREA LECȚIEI:

CONCLUZII

Prin lucrarea de față, mi-am propus să aduc în fața dumneavoastră obiceiurile și datinile unui sat vechi, care încă își mai păstrează autenticitatea, frumosul, valorile. Într-un Maramureș care astăzi este departe de a fi „țara plină de exotisme” de altădată, cu case vechi de lemn, cu oameni îmbrăcați în costume populare, cu boi și cai înhămați la pluguri de lemn, unde migrația către țări și servicii bine plătite este în creștere, unde se fac din ce în ce mai multe case nerespectându-se deloc arhitectura veche și nici materialele vechi de construcție, deci, într-un Maramureș în continuă tranformare, există înca sate care cunosc valoarea „vechiului”. Și Valea Stejarului este unul dintre satele care încă mai poartă bătălia cu noul, cu kitsch-ul, cu modernizarea prost înțeleasă. Satul maramureșean modern, în general, este în cădere liberă. Rareori mai vezi purtându-se îmbrăcămintea tradițională, excepție făcând zilele de mare sărbătoare. Chiar și obiceiurile clasice pentru nuntă, botez etc nu se mai păstrează ca în trecut, existând și procedeul de a se face câte o „nuntă demonstrativă” pentru turiști. Zona satelor în care oamenii practică rituri și obiceiuri arhaice se restrânge din ce în ce mai mult. Maramureșul, ca și întreaga țară, de altfel, este într-o continuă transformare, atât a valorilor materiale, cât și a celor spirituale și artistice, de multe ori schimbările fiind în rău.

Valea Stejarului își păstrează încă tradițiile, frumosul, specificul. Este satul în care m-am născut și am copilărit , în care am auzit prima oară o ceteră și care, cumva, prin fire nevăzute, m-a legat de muzică.

Obiceiurile datorate Crăciunului sunt numeroase, interesante, cu semnificații aparte, descrise în capitolele lucrării. Muzica este cea care însoțește toate aceste evenimente legate de sărbătoarea Crăciunului, ceterașii, dubașul fiind personaje nelipsite de la marile sărbători de orice fel. Iată de ce și în învățământ, se caută a se apropia copiii de muzica specifică locului, sunt îndemnați să învețe să cânte vocal și instrumental, pentru ca tradițiile să fie duse mai departe. Educația muzicală influențează pozitiv dezvoltarea atât din punct de vedere fizic, cât și intelectual, având deosebite valențe formative, învățarea și practicarea ei constituind o adevarată terapie pentru intelectul copilului. Aceasta aduce și dezvoltă o serie de procese psihice: stimulează creierul, creativitatea, inovația, gândirea, memoria, atenția, voința, afectivitatea etc. Perceperea clară, bine dirijata a unor materiale (tablouri, imagini), familiarizarea cu conținutul cântecelor și apoi povestirea acestora, le dezvoltă copiilor spiritul de observație, le îmbogățește cunoștințele și vocabularul cu noi cuvinte.

Dintre toate binefacerile educației muzicale, fie pasivă (audiția), fie activă (cântarea), dezvoltarea capacităților intelectuale a copiilor ni se pare a fi cea mai spectaculoasă.

Cunoștințele muzicale au doar rolul de a conștientiza activitatea de formare a deprinderilor, ele referindu-se în general la explicarea și asimilarea termenilor, semnelor, problemelor de gramatică muzicală, contribuind la îmbogățirea culturii muzicale și generale a copiilor.

Implicarea tuturor în sărbătoare, existența colindelor pentru fiecare categorie de vârstă, de la copil la bătrân, arată cât de mult sunt legați locuitorii din Valea Stejarului de muzică și de tradiții, cât de valoroasă este pentru ei comunitatea, transmiterea valorilor, prețuirea înaintașilor și a lucrurilor frumoase realizate de aceștia.

Sper ca lucrarea să fie de folos celor care se vor apleca asupra folclorului maramureșean și de asemenea, sper să constituie o invitație de a vizita Valea Stejarului în prag de Crăciun.

BIBLIOGRAFIE

Mioara Avram, Marius Sala, Enciclopedia limbii române, București, Editura Univers Enciclopedic, 2001;

George Breazul – “Observații relative la învățământul muzical”, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1992;

Căpraru,E., Căpraru Herta, Mama și copilul, București, Ed. Medicală, ed. a 6-a revizuită, 2006;

Coman, Lavinia, Vrei să fii profesor de pian?, București, Ed. Universității Naționale de Muzică, 2007;

Cosmovici, A., Psihologie generală, Iași, Ed. Polirom, 1996;

Crețu, Tinca, Psihologia vârstelor, București, Ed. Credis, 2009;

Cristea, M., Sistemul educațional și personalitatea, București, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., 1994;

Criveanu, Elena, Toma-Zoican, Ligia, Muzică, manual pentru clasa a XII-a școli normale, EDP, București, 1996;

Csire, I., Educația muzicală din perspectiva creativității, București, Universitatea de Muzică, 1998;

Filipașcu, Al., Istoria Maramureșului, , ED A II-A, Ed. Gutinul, Baia Mare, 1997.

Golu, P., Verza, E., Zlate, M., Psihologia copilului, manual pentru clasa a XI-a, București, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., 1995;

Hotea, I. ,Valea Stejarului, studiu monografic și de geografie umană, Sighetu Marmației, Ed. Echim, 2005;

Hotea, I. , Valea Stejarului, graiul și folclorul obiceiruilor, Sighetu Marmației, Ed. Aska Grafika, 2006;

Hotea, I. , Vadu Izei, o filă din istoria Maramureșului, Sighetu Marmației, Ed. Aska Grafika, 2008;

Houdé, O., Psihologia copilului, Chișinău, Ed. Cartier, SRL, 2007;

Ilea, Anca, Stoica, Magdalena, Petre, Beatrice, Muzică, manual pentru clasa a XI-a școli normale, București, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., 1996;

Krishnamurti, J., Despre educație, arta învățării și valoarea vieții, București, Ed. Herald, 2008;

Lupu, J. , Educarea auzului muzical dificil, București, Ed. Muzicală, 1994;

Mirescu, Corneliu, Țara Lăpușului, Editura Etnologică, București, 2006.

Montessori, Maria, Descoperirea copilului, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1977;

Munteanu, Gabriela, De la didactica muzicală la educația muzicală, București, curs al Academiei de Muzică din București, 1995;

Munteanu, Gabriela, Jocul didactic muzical, București, curs al Academiei de muzica București, 1997;

Piaget, J., Inhelder, Bärbel, Psihologia copilului, Chișinău, Ed. Cartier, SRL, 2005;

Post, Emily, Codul bunelor maniere pentru copii, București, Ed. Corint Junior, 2009;

Roboca, N., Surdu, V., Geografia populației și așezărilor, Centrul de multiplicare al Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 1989;

Sen, Al., Educație și terapie, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1978;

Suiogan, Delia, Simbolica riturilor de trecere, Editura Paideia, București, 2006;

Ștef, Dorin, Maramureș brand cultural, Editura Cornelius / Asociația Glasul Culturii, Baia Mare, 2008;

Torre, Ada Della, Greșelile părinților, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1980;

Vasile, V., Metodica educației muzicale, București, Ed. Muzicală, 2004;

Verza , E., Psihologia vârstelor, București, Ed. Hyperion XXI, 1993;

Zahirnic, Ctin., Probleme pentru părinți, probleme ale părinților, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1976;

*** Material ajutător pentru aplicarea programei grădinițelor de copii, EDP, București, 1964;

*** Fundația Sf. Dimitrie, Centrul social pentru copii, Raport anual 2008;

*** Curriculum pentru învățământul preșcolar, 2008

*** Colinde de Crăciun, Ed. Erc Press, București, 2010;

*** Culegere de poezii și colinde În așteptarea lui Moș Crăciun, Ed. Litera, București, 2013.

https://www.emaramures.ro/stiri/Tipareste-Stire.aspx?NewsID=9696