Programul cate hetic Hristos împărtășit copiilor , desfășurat în perioada 27 -28 august [610460]

1
CATEHEZELE SFÂNTULUI CHIRIL AL IERUSALIMULUI
ANALIZĂ CONTEXTUALĂ ȘI APLICABILITATE

CUPRINS

Preliminarii …………………………………………………………………………………………………………….. …………………. ………….. 2
Lista abrevierilor …………………………………………………………………………………………………………….. ……………. …….. .12
I. STADIUL CERCETĂRILOR …………………………………………. ……………………………………………………. 14
II. CATEHEZELE SFÂNTULUI CHIRIL AL IERUSALIMULUI: CONTEXT UL
ISTORIC, CUPRINSUL ȘI IMPORTANȚA LOR TEOLOGICĂ ……………………….. ..20
II.1 Viața Sfântului Chiril al Ierusalimului …………………………………………… ………………………. …………22
II.2 Taina Botezului și necesitatea apariției Cateheticii baptismale la Sfinții Părinți …….27
II.3 Contextul ro stirii Catehezelor bapti smale …………………………………………………………… …………… 52
II.4 Cuprinsul Catehezelor …………………………………………………………………………………………………… ………63
II.5 Importa nța lor teologică pentru viața Bisericii ………………………………………………………………… 70
III. CATEHEZELE SFÂNTULUI CHIRIL AL IERUSALIMULUI –
PARADIGMĂ PENTRU CONTEXTUL CONTEMPORAN ? ………………… ………….. .75
III.1 Catehizarea nașilor : între realitate și necesitate …………………… …………. …………………………….. 81
III.2 Taina Botezului la ora actuală ……………. ………………………………….. ………………………. …………………. 86
III.3 Analiza predicilor baptismale con temporane:
îndepărtare de realitățile chirili ene sau actualizare a lor ? ……….. ………………. ……………….. 90
IV. PROIECTUL „HRISTOS ÎMPĂRTĂȘIT COPIILOR ”
CA APLICABILITATE A CATEHEZEL OR BAPTISMALE CHIRIL IENE …94

CONCLUZII …………. ……………………………………………………………………………………………………….. …………………. 106
BIBLIOGRAFIE ……………. ……………………………………………………………………….. …………………….. ……………….. 111
DECLARAȚIE ………………….. …………………………………………………………………………………………………. …………….
CURRICULUM VIT Æ……………….. ………………………………………………….. …………………………… ……………….

2

Preliminarii

Mesajul fundamental al veștii celei bune ( eÙaggšlion1), al Evangheliei într –
un cuvânt, este, fără îndoială, dăruirea de sine în fapte intrinsec bune care să împlinească
și să încununeze dragostea de Dumnezeu, de aproapele și de sine însuși. De aceeea,
misiunea pastorală pe care am primit -o, trebuie centrată pe realitatea și mărturia
indubitabilă că numai în/prin Biserică și școală oamenii din fiecare generație, primesc și
rodesc în existența lor personală și comunitară, prin educație și sfințenie, darurile
dumnezeiești.
Misiunea creștină de evanghelizare și catehizare are la bază lucrarea mântuitoare a
lui Hristos fiind una integratoare, care are în vedere, în p rimul rând, crearea condițiilor
obiective pentru dobândirea Împărăției lui Dumnezeu, prin activități catehetice de
prevenire a erodării discursului etico -moral tradițional creștin. În acest context, Biserica a
interpretat limbajul liturgic în linia sa mist agogică, în care toate cuvintele sunt slujitoare
ale lui Hristos, Cuvântul veșnic . Din analiza și deslușirea pentru credincioși a pericopelor
evanghelice, a învățăturilor de credință, explicarea Sfintelor Taine și a învățăturilor
Sfinților Părinți prin Cat eheză, constituie argumentele care pot demonstra că acțiunea
evanghelizatoare se bazează fundamental pe lucrarea ermineutică a Sfântului Duh, doar
prin intermediul actului logosic ; de aceea Cateheza apare ca absolut necesară pentru
înțelegerea corectă și deplină de către om a adevăratului Dumnezeu, a Adevărului despre
sine și despre lume.

1 EÙaggšlion este termenul care însumează quintesența mesaju lui creștin. În greaca clasică însemna „răsplata
dată unui mesager pentru aducerea unor vești bune”, sens pe care îl regăsim ulterior și în Septuaginta (1 Sam
31,9 ; 2Sam 4,10), anticipând sensul său neotestamentar. În Cartea Psalmilor (40,10) anunță veste a bună a
instaurării dreptății și puterii mântuitoare a lui Dumnezeu, iar Profetul Isaia (40,9 și 52,7) vestește pe „Unsul
lui Dumnezeu”. Încă din zorii Bisericii primare, EVANGHELIZAREA definește lucrarea misionară de
propovăduire orală, urmată de CATEHIZ ARE a adevărului mântuirii prin Iisus Hristos. Funcție de cel ce
propovădui ește adevărul de credință, Evanghelia capătă diverse denumiri : „Evanghelia Împărăției”
(Mt.4,23), „Evanghelia harului lui Dumnezeu” (FA.20,24), „Eva nghelia lui Dumnezeu” (Rm.15,16 ; 2Co.
9,13), „Evanghelia slavei lui Hristos” (2 Co. 4,4), „Evanghelia mântuirii” (Ef.1,13), „Evanghelia păcii”
(Ef.6,15). Mântuitorul Hristos, cu puțin înainte de Patimile Sale și de încheierea activității Sale publice, le
făgăduiește uce nicilor trimiși să evanghelizeze lumea (Mt. 28,19 -20) că le va trimite un alt Mângâietor, care
să fie cu ei și să le ofere nu numai mângâiere, ci și o serie întreagă de daruri sau harisme care îi vor face
capabili să facă față ostilității lumii și mai ales, să propovăduiasc ă, să învețe pe cei proaspăt convertiți și
candidați la Botez, cu putere și eficiență , Evanghelia.

3
Ca model de comunicare a Cuvântului rămâne Sfânta Liturghie2, căci ea ne învață
și adevărata comuniune, deci „este absolut necesar ca și noi să trecem peste nivelul
infor mativ al cuvântului și să ajungem la nivelul de împărtășire, de rugăciune, în ascultarea
Sfintelor Scripturi, în comunicarea noastră unul cu altul, pentru că atunci intrăm într –
adevar în împărtășire, în Sfânta Împărtășire, poate nu încă cu Trupul și Sângel e lui Hristos,
dar cu Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu. De altfel și Sfânta Liturghie este alcătuită în așa
fel încât ea culminează mai î ntâi cu împărtășania cuvântului și după aceea, partea a doua
a Liturghiei culminează cu Trupul si Sângele lui Hristos. Sfânta Liturghie amintește și
momentul de la Cina cea de Taină, când Domnul, înainte de a -I împărtăși pe Sfinții
Apostoli, le -a spus că ei sunt curați prin cuvintele pe care le -a rostit lor .”3
Un prim argument al demersului cognitiv în ved erea elaborări i acestei lucrări are
ca punct de inițiere o convingere profundă : întocmai Apostolului Pavel, care și -a asumat
misiunea propovăduirii la „neamuri ” în ciuda tuturor vicisitudinilor, Preotul (sau
Profesorul de Religie ) trebuie să -și însușească acest model moral -paideutic desăvârșit,
pentru că trăsăturile fundamentale ale epocii postmoderne în care trăim nu diferă esențial
de epoca marelui Apostol. Imperiul Roman pare că reînvie, cu toate practicile sale…
Acum, la fel ca și atunci, actul trag ic al căderii din umanitate, insensibilitatea și
superficialitatea te pot scoate din conștiința responsabilității față de toți oamenii, dar mai
ales față de elevii (ucenicii, discipolii, proaspăt convertiți) cărora trebuie să le formezi
anumite convingeri morale, după un sistem de valori bine fundamentat. Responsabilitatea
morală este însă cu atât mai mare cu cât știm că de ea depinde nu numai existența efemeră
legată de lume, ci respirația eternă a aerului curat dumnezeiesc.
De aceea, noi sunt em datori față de cei care – indiferent dacă sunt credincioși, elevi
sau colegi de cancelarie – și-au pierdut sau și -au întunecat sau diluat conștiința morală a
apartenenței religioase, suntem datori în a -i ajuta, a -i responsabiliza pentru viața lumii,
a-i trezi la fapte săvârșite în spirit creștin pentru ei și pentru toți semenii. Piscul teologiei
românești, marele Profesor Dumitru Stăniloae, accentuând necesitatea unei dăruiri totale,
sublinia componenta pnevmatică a demersului catehe tico-pedagogic : „Cel ce promovează

2 „Eva a încercat să se îndumnezeiască fără calea pe care Dumnezeu i -o propune: aceea de a -i munci Raiul,
de a grădinări în Rai. Știți că termenul grecesc p entru munca aceasta pe care Adam și Eva o depuneau în Rai
este liturgheos ? Ei liturghiseau. Primii liturgiști și liturghisitori sunt Adam și Eva. Dar ei liturghiseau
îngrijind în chip cu totul vădit și sub ochii lui Dumnezeu grădina Raiului.Eva a încercat să sară gardul, să fie
mai iute în Împărăție, mai aproape de Dumnezeu și mai în Dumnezeu, și n -a nimerit ținta.” Pr. Constantin
Necula , Cum să ieșim din mediocritate , Ed. Agnos, Sibiu, 2014, pp. 9 -10.
3 Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, însoț ite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon ,
ed. îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi și Pr. Ninel Țugui, Ed. Anastasia, Bucureș ti, 1994, p. 65.

4
viața în jurul său, se umple el însuși de viața din jur și moartea nu are putere asupra lui. Iar
cel ce usucă viața în jurul său, e copleșit el însuși de uscăciunea și pustiul din jur ”4.
Promovând viața creștină în toate articulările cunoașterii și comportamentului moral, ne
umplem de bucuria existenței împreună cu ceilalți și ajutăm la „reconstituirea lumii ca
Biserică ”5, urmărind dezvoltarea valențelor morale.
Al doilea argument, la fel de profund, se spriji nă pe un adevăr incontestabil : acela
prin care realitatea chipului „revelează și elanul dinamic al ființei umane ”6 care trebuie să –
și caute împlinirea în spirit deoarece doar astfel ne transformă prin har „din prezență
potențială, virtuală, în prezență îm preună -lucrătoare și apoi una desăvârșitoare ”7, pentru
că „modelul este cel care organizează, pecetluiește și configurează materia și, în același
timp, o atrage ”8. Dar, Preotul și credincioș ii parohiei trebuie să știe că îndumnezeirea firii
umane nu repre zintă o imitare morală, din perspectivă strict legalistă, a lui Iisus Hristos,
ci reprezintă o prezență și o lucrare directă a lui Hristos în noi. Și acest lucru nu îl afirmă
numai teologia, d ar și psihologia educațională o demonstrează, prin legile ei, că în orice
împrejurare e preferabil și mai ușor să fii activ, să ai un rol de îndeplinit, proces care trebuie
interpretat din perspectiva unui adevăr axiomatic : „O viață de păcat se poate mântui în
câteva clipe, după cum o viață de virtute se poate pierde la fel de repede. Atunci când se
reface legătura de comuniune a noastră cu Dumnezeu, clipa răscumpără timpul pierdut…
fiind șansa de rodire și valorificare a darurilor primite de la Dumnezeu ”9.
Scriptura și Revelația își au concretizarea lor deplină în Hristos. „Biserica nu se
poate dispensa de ele, cu afirmația că are pe Hristos Însuși. Căci ele sunt expresia autentică
a lui Hristos și nu se pot găsi alte expresii autentice mai depline ale lui Hristos, iar Biserica
nu poate rămâne cu un Hrist os neexprimat. Căci un Hristos neexprimat nu -Și poate
manifesta eficiența. Dar având pe Hristos lucrător în ea prin Duhul Sfânt, Biserica este
capabilă să înțeleagă și să interpreteze în mod autentic Scriptura, ca alcătuită din etape, din
cuvinte și acte s pre împlinirea lor în Hristos cel Adevărat ”10. Înțelepciunea, din perspectiva
principiilor Cateheticii, este o virtute cardinală, un rezultat al cultivării stăruitoare,

4 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Servire și proexistență , în rev. GB, Anul XXII (1963), nr. 11 -12, p. 1029. (pp .
1019 -1030)
5 Panayotis Nellas, Omul -animal îndumnezeit, stud. introd. și trad. Diac. Ioan Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1994 ,
p. 163.
6 Ibidem , p. 64.
7 Pr. Ioan C. Teșu, Omul – taină teologică , Ed. Christiana, Bucureșt i, 2002, p. 171.
8 Panayotis Nellas, idem.
9 Drd. Dan Ilie Ciobotea, Timpul și valoarea lui pentru mântuire , în rev . O, Anul XXIX (1977), nr. 2, p. 200.
(pp.196 -207)
10 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă , vol 1, EIBMBOR, București, 19 92, p. 52.

5
temeinice a inteligenței și căutarea Adevărului cu ajutorul harului divin. Pentru un cre știn
practicant, se poate spune că „înțelepciunea este rațiunea unită cu conștiința dreaptă. ”11
Antichitatea iudaică avea aproximativ aceleași repere, deoarece posibilitatea adev ăratei
cunoașteri a adevărului se găsește în interiorul omu lui, există în mod latent și nu este
nevoie decât de o stimulare a înțelepciunii . Dar, adevărata înțelepciune este sintetizată de
Regele Solomon în capitolul 8 al Pildelor : „Eu, înțelepciunea, sălaș i -am făcut sfatului,
eu am chemat ca martori cunoașterea și cugetarea. Fric a de Domnul urăște nedreptatea
și trufia și mândria și căile viclenilor, iar eu am urât căile încâlcite ale celor răi. Ale mele
sunt sfatul și temeinicia, a mea e lucrarea minții și a mea e tăria ; prin mine domnesc regii
și cei puternici scriu dreptatea ; prin mine mai -marii devin mai mari și prin mine stăpânii
stăpânesc pământul. Eu îi iubesc pe cei ce mă iubesc, iar cei ce mă caută vor afla har. Ale
mele sunt bogăția și slava și bunurile multora și dreptatea. ” (12-18)
Cuvântul lui Dumnezeu este puterea care a creat cerurile și pământul (Fc. 1,3 ; In.
1,3). Cuvântul lui Dumnezeu este energia care creează și te creează, Te face pe tine. Sigur
că nu îl vei înțelege acum, că îl vei înțelege când te va face ceea ce Dumnezeu vrea să te
facă. Păstr area cuvântului se aseamănă cu pământul care -și ține sămânța ca să nu i -o fure
pasărea. Păstrarea cuvântului este păstrarea unei energii tainice în inima ta, în sufletul tău,
energie care te va lumina, cum spune Sfântul Ioan în Evanghelie că „viața era lum ina
oamenilor ” (In. 1,4). Viețuind după Cuvântul lui Dumnezeu cel dintru început, că acesta
este cuvântul pe care îl primești, el te va învia și te va lumina.12 Creștinul ortodox, pășind
cu pioșenie în spațiul liturgic, în Biserica văzută, are sentimentul u nei treceri care -i va
înrâuri viața în chip tainic și, alăturându -se semenilor, e gata să ia parte la mister. „Istoria
ca întreg amplifică în chip covârșitor importanța fiecărei existențe omenești din cuprinsul
ei; nu numai că fiecare om se poate mântui, s e poate realiza ca eu deplin prin comuniune
și credință, ci el are și o influență asupra mântuirii sau pierderii generațiilor următoare ”13.
Aceasta pentru că în credința dreptmăritoare, „lăcașul bisericii și cultul divin este o
personificare și esențializar e a întregului creștinism: aici se vestește în cuvânt, în persoane
și în acte toată iconomia mântuirii noastre, întreaga istorie sfântă și bisericească, toată
bunătatea, înțelepciunea, credincioșia și neschimabilitatea lui Dumnezeu în actele și

11 †Mitrop. Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Orest Bucevschi , Prof. Dr. Constantin Pavel, Prof. Diac. Ioan
Zăgrean , Teologia Morală Ortodoxă, vol. II. – Morala specială, Ed. Reîntregirea, Alba -Iulia, 2003, p. 91.
12 Ibidem.
13 Pr. Costachi Grigoraș, „…Mergând învățați toate neamurile…”Bazele hristologice și patristice ale
cateheticii și omileticii , Ed. Trinitas, Iași, 2000, p. 6.

6
făgăduințel e Sale, dreptatea și sfințenia Lui, veșnica Lui putere ”14. Taina Sfântului Botezul
face intrarea omului în Împărăția harului și deci în Biserica lui Hristos, ca mădular al
acesteia, prin lucrarea Duhului Sfânt. În cuprinsul slujbei, Mântuitorul Hristos Se f ace
cunoscut, dar rămâne și necunoscut, ne izvorăște viața, dar rămâne un permanent Izvor al
adevăratei vieți, deoarece „sensurile ce ni le comunică Dumnezeu sunt pe de o parte pe
măsura înțelegerii noastre, pe de alta au în ele o adâncime ce depășește ori ce înțelegere
omenească, chemându -ne la o înaintare veșnică în înțelegerea lor și în simțirea iubirii
Persoanelor divine și a tăriei de existență a Lor comunicată prin ele ”15.
Ritualul liturgico -sacramental al Botezului, cu ele mentele sale și semnificația
acestora, ilustrează în chip vizibil lucrarea lui de încorporare a celui botezat în Hristos și
în noul Legământ al Acestuia cu oamenii, Biserica. Conținutul cultului ortodox a trasat
un arc peste timp. Tezaurul liturgic al Ortodoxiei, inspir at de Duhul comuniunii, a rodit cu
prisosință unitate de exprimare cultică și aceeași închinare și mărturisire „în duh și
în adevăr ” (In. 4,24) statornicită de Părinții Bisericii, în fidelitate față de Sfânta Scriptură
și Sfânta Tradiție. A con firmat mereu că ,,lumea este una singură, Dumnezeu este
unul singur, credința e una și Biserica lui Dumnezeu una, iar Capul ei este Hristos
Dumnezeu, precum și Ocârmuitorul care însuflețește tot trupul Bisericii este Duhul
de-viață -făcător al lui Dumnezeu Care umple și face viu întreg universul ”16. Biserica,
în calitatea ei de Noul Legământ al oamenilor cu Dumnezeu, apare deplin constituită din
ziua Cincizecimii, ca „dar întru totul gratuit ce vine de sus, deosebindu -se ontologic de
această lume ”17, atunci când a intrat în istorie ca o comunitate a celor botezați în jurul
Sfinților Apostoli, primind toți pe Duhul lui Hristos cel mort, înviat și slăvit. Murind și
înviind cu Hristos în apa Botezului spre o viață nouă în Du hul Sfânt, c el botezat primește
pecetea Duhului Sfânt mărturisind18 prin intermediul nașilor apartenența sa le la poporul
lui Dumnezeu, reunit în Hristos, care constituie Biserica, după cum ne cerea Apostolul:
„De aceea, vă îndemn, eu cel întemnițat pentru Domnul, să umblați cu vrednicie, după
chemarea cu care ați fost chemați, cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă -răbdare,

14 Sfântul Ioan din Kronștadt, Liturghia, cerul pe pământ, cugetări mistice despre biserică și cultul ortodox ,
Ed. Deis is, Sibiu, 2002 , p. 212.
15 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu , Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 1987,
p. 109.
16 Sf. Ioan din Kronștadt, op. cit. , p. 80.
17 Pr. Ilie Moldovan, Aspectul hristologic și pnevmatologic al Bisericii d upă Sfântul Ioan Gură de Aur , în
rev. ST, Seria a II -a, Anul XX (1968), nr. 9 -10, p. 707. (pp. 706-721)
18 Pr. Prof. Dr. Viorel Sava, Taina mărturisirii în riturile liturgice actuale , Ed. Trinitas, Iași, 1999, p. 47.

7
îngăduindu -vă unii pe alții în iubire, silindu -vă să păziți unitatea Duhului , întru legătura
păcii ” (Ef. 4,1-3).
Dar, nașterea din nou a omului „prin apă și prin Duh ” (In. 3,5), care constituie
opera specifică a Botezului, este numai un singur moment și primul din întreaga lucrare
mântuitoare de naștere a omului la o viață nouă în Hristos și de comunicare depli nă a
acestuia cu Hristos, ca mădular al Trupului Său, Biserica, prin lucrarea Duhului Sfânt.
Botezului îi urmează celelalte două momente și Taine: Mirungerea și Euharistia.
Astfel, după partea văzută, Botezul a fost numit baie, pentru că suntem spălați în
el de păcate și avem în el părtășie la purificările apelor care curăță mai bine decât isopul…;
izvor sfânt , apă ș.a. După partea nevăzută, Botezul a fost numit de Părinții Bisericii,
luminare sau iluminare (Sfântul Clement Alexan drinul, Pedagogul, I,6,26) fiindcă prin el
Sfânta lumină mântuitoare ne pătrunde și avem părtășie la divin; Taina luminării (Sfântul
Grigorie de Nazianz, Cuvântul 40,3) harismă , curățire, sfințire, perfecțiune, renaștere,
renaș tere în Dumnezeu, naștere spirituală, sigiliul lu i Hristos, sigiliul credinței, pecete
sfântă, pecete tainică, spălarea păcatelor, moartea păcatelor, iertarea păcatelor, potopul
păcatului, vehicul spre Dumnezeu etc. Iar după ambele părți, văzută și nevăzută, Botezul
a fost numit de aceiași Părinți și scr iitori ai Bisericii patristice: baie tainică, baie
mântuitoare, baia pocăinței și a cunoștinței, baia renașterii, baia vieții, apa vieții veșnice,
Taina apei, Taina renașterii noastre.
Legătura expresă a Botezului cu Hristos, privind lucrarea Sa asupra omului,
„umple viața cu un conținut infinit ”19, axa timpului redobândind, alături de trecut și
prezent, perspectiva viitorului, eshatologică, subliniată de numirile date acesteia de către
Sfântul Apostol Pavel: circumciziune (Co. 2,11), răstignir e (Rm. 6,6) mormânt (Rm. 6,4;
Co. 2,12) și înviere cu Hristos (Co. 2, 12-13). Astfel, umanitatea reînnoită, Biserica, la care
avem acces prin Botez, este, după Cle ment Alexandrinul, acel „om unic ” care nu se divide:
„Nu mai este iudeu, nici elen, nu mai es te nici rob, nici liber; nu mai este parte băr –
bătească și parte femeiască, pentru că voi to ți una sunteți în Hristos Iisus. ” (Ga. 3,28 ;
1Co. 1,13 ; Co . 3,11), Omul nou în întregime transformat de Duhul , deoarece „aflându –
ne pe acest drum, Iisus Hristos vine în ajutorul nostru, ușurându -ne de păcat și
împărtășindu -ne puterea de a -l învinge “cu credință și cu dragoste ”20. Ne-a îngropat cu
Sine în mormântul Său, pentru ca ridicându -ne din el să retrăim viața Lui reînnoită . Toată

19 Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciu nea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt , Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p.
33.
20 Liturghier (Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur), EIBMBOR, 1980, p. 155.

8
această existență rămâne pent ru gândirea umană doar o simplă Taină, care se descoperă,
așa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, „prin rațiunile lumii care -și au temeiul în
rațiunile lui Dumnezeu -Cuvântul… Din contemplarea înțeleaptă a creațiunii descoperim
Rațiunea care ne lumine ază cu privire la Sfânta Treime, adică la Tatăl, la Fiul și la Duhul
Sfânt ”21, în numele cărora se săvârșește Sfânta Taină a Botezului.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae afirma că î n Biserică oamenii au sarcina de a întări
temelia comuniunii între ei și cu Dumnezeu prin faptele lor și prin felul lor de a fi. Ei sunt
chemați la aceasta fiindcă ei știu că în Hristos au rădăcinile Învierii și înduhovnicirii lor .
Știm că învățătura Bisericii, încă din primele veacuri începe prin propovăduirea orală a
Evangheliei lui Hristos „puterea lui Dumnezeu spre mântuirea atot celui ce crede ” (Rm.
1,16). Dimensiunile cuvântului evanghelic în comparație cu alte cuvinte de pe pământ le
afirmă Sfântul Apostol Pavel: „Vă fac cunoscut fraților, că Evanghelia cea binevest ită de
mine, nu este după om, pentru că nici eu n -am primit -o de la om, ci prin descoperirea lui
Dumnezeu ” (Ga.1,11 -12). De aici rezultă că propovăduirea Evangheliei este un act
fundamental de credință și de comuniune .
Vorbind despre îndumnezeir e în sens restrâns, Sfinții Părinți vorbesc de necesitatea
„încordării umane de refacere a firii, de restabilire a ei în limitele originare, date prin
Creație ”22, pentru a face accesibil prin Cateheză, după cuvântul Sfântului Grigorie Palama,
„un nume al l ucrării dumnezeiești ”23, un atribut, o numire a lucrării iubitoare față de om,
către care întregul Cosmos tinde să se înalțe treptat, și de aceea este numit de către Sfântul
Grigorie de Nyssa24, „termenul ultim al aspirației Sale. ”25 Sfântul Dionisie Areopa gitul a
întregit afirmația, considerînd că de fapt, ultima aspirație a Cosmosului nu este omul, ci
Dumnezeu. În cunoscuta sa lucrare, Despre numele divine , Sf. Dionisie oferea una dintre
cele mai frumoase, cuprinzătoare și mai profunde definiții a spiritua lității și misticii
creștine, scriind că „spre Dumnezeu se întorc toate și toate Îl doresc. Cele ce au minte și
rațiune, cautându -L prin cunoaștere ; cele sensibile, prin sensibilitate ; cele ce nu au

21 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie , în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților
Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși , vol. 2, trad., introducere și note de Pr.
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Membru al Academiei Române, Ed. Harisma, București, 1993, p. 46.
22 Pr. Prof. Dr. Ioan C.Teșu, Omul – taină teologică , Ed. Christiana, București, 2002, p. 168.
23 Sf. Grigorie Palama, Tomul aghioritic , în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată
cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, vol.VII, trad., introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1999, p. 478.
24 Sf. Grigoire de Nyssa, apud Părintele Constntin Galeriu, Jertfă și răscumpărare , Ed. Harisma, București,
1991, p. 27.
25 Dionisie Pseudo -Areopagitul, Despre numele divine , trad. Cicerone Iordăches cu și Theofil Simenschy,
Ed. Institutul European, Iași, 1993, pp.74 -75.

9
sensibilitate, prin mișcarea firească a instinctului de viață, iar cele fără viață și care nu au
decât ființa, prin aptitudinea lor de a participa la existență (…). Lumina strânge la un loc
și atrage spre ea toate cele ce văd, ce se mișcă, cele ce sunt luminate și încălzite și cele ce
ființează numai prin r azele ei. Toate o doresc, fie spre a se vedea și a se mișca, fie pentru
a primi lu mina, căldura și a -și continua dăinuire spre lumină. ”
Dacă trăiește intens duplicitatea proprie condiției sale că zute, omul descris de
Sfinții Părinți nu rămâne fatal împărțit între bine și rău, pentru că poate ajunge la unificarea
tendințelor sale în bine, la transfigurarea miș cărilor sale din patimi iraționale în virtuți
conforme modelului umanității desăvârșite, Arhetipul hristic – poate să -și desăvârșească
ființa și viața întreagă în Hris tos26. De aceea, scopul misiunii este pătrunderea Duhului lui
Dumnezeu într -o situație personală și într -un mediu social (…) Istoria misiunii este adesea
istoria eliberării culturale, sociale și politice ”27; aceasta este înainte de toate o misiune a
comunității, o misiune de comuniune, deoarece comunitatea trebuie să reflecte
dragostea ”28. Mântuitorul ne îndeamnă : „Să vă iubiți unii pe alții (…) Întru aceasta vor
cunoaște toți că sunteți ucenicii mei, dacă veți avea dragoste între voi .” (In. 13,34) Iar
marea trimitere la propovăduire, cum este denumit ultimul pasaj al Evangheliei după
Matei, nu are decât o singură lecțiune păstrată în toate manuscrisele biblice, care îi
evidențiază cele patru exigențe fundam entale, între care două aparțin domeniului
Cateheticii: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându -le în
numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Învățându -le să păzească toate câte v-am
poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în to ate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin. ” (Mt.
28,19 -20) Pentru conciziune se impune o analiză strict hermeneutică. Teologii consideră
că marea poruncă a propovăduirii, catehezei, botezului și păzirii credinței, impune
următoarele exigențe, după cum s pune textul sacru :
1. mergând . Traducătorii, în marea lor majoritate, redau această formă de participiu prin
gerunziul românesc mergând . Însă, textul grecesc permite redarea acestui cuvânt prin
imperativ, nu doar prin gerunziu. Putem spune că prima parte a marii porunci este chiar :
Mergeți ! Textul nu spune: dacă se întâmplă să fiți plecați , sau dacă cumva sunteți în altă
țară faceți misiune , sau atunci când mergeți, faceți misiune, ci prima poruncă este chiar
aceea de a merge. Deci, mergeți !

26 Sfântul Macarie Egipteanul, Scrieri, Omilii duhovnicești , trad. Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, în col.
PSB, vol. 34, EIBMBOR, București, 1995, pp. 161 și 165.
27 Pr. Prof. Ion Bria, op. cit., p. 255.
28 Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii , trad. Vasile Manea, Ed. Patmos, Cluj -Napoca, 2002, pp. 53 -54.

10
2. Verbul math eteuo trebuie tradus cu a face ucenici , nu cu a învăța . Cu toate că
verbul este din aceeași familie lexicală cu verbul manthano care înseamnă „a învăța ”, nu
poate să fie redat prin acest verb deoarece textul biblic dorește să scoată în evidență un
aspect m ult mai profund, prin intermediul căruia valența catehetico -didactică este redată
prin verbul învățându -i (să păzească). Verbul matheteuo se întâlnește doar de patru ori în
Noul Testament, de trei ori în Sfânta Evanghelie de la Matei (13,52 ; 27,57 ; 28,19 ) și o
dată în Fapte 14,21. Cea mai evidentă utilizare a verbului este aici în Mt. 28,19. Este
singurul loc în care este folosit la modul imperativ : „faceți ucenici! ” fiind considerat a fi
termenul central al „trimiterii finale ”, inima acestei trimiteri . A face ucenici sau învățăcei
înseamnă pentru Sfântul Evanghelist Matei „inițierea în viața lui Hristos ”. În contrast cu
utilizarea rară a verbului a face ucenici, substantivul ucenic este un termen întâlnit atât în
Sfintele Evanghelii, cât și în Faptelor Apostolilor.
3. botezându -i pe ei în Numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh , deci Botezul se
administrează individual, pentru fiecare om car e dorește să urmeze lui Hristos.
4. Învățându-i să păzeasc ă toate câte v-am poruncit vouă.
Acce pțiunea modern ă se centreaz ă doar pe trei repere , deoarece cele trei exigen țe,
pe cale să devin ă clasice , au fost gândite în contextul celor trei slujiri ale Mântuitorului
Iisus Hristos : de Învățător – căreia i-ar corespunde merg ând, de Arhiereu – căreia i-ar
corespunde botezați și de Împărat – căreia i-ar corespunde învățându -i să păzească . Toate
acestea arată căArhetipul Predicatorului este Însuși Iisus Hristos , misiune pe care o
reactualizeaz ă Biserica prin lucrarea Sa. Arătând că misiunea creștină are la bază lucrarea
mântuitoare a lui Hristos în cele trei direc ții despre care am vorbit , misiunea creștină este
una integratoare , care are în vedere , în primul rând, crearea condi țiilor obiective , prin
roadele Cateheticii , pentru dobândirea Împărăției lui Dumnezeu .
Importan ța Cateheticii se fundamenteaz ă în primul rând pe faptul că se define ște
ca știință, ramur ă a teologiei ce își revendic ă izvoarele din Însuși Cuvântul lui Dumnezeu .
„Se întâmplă foarte multor oameni sa audă de multe ori unele cuvinte în rugăciuni , în
cântări, în Scriptur ă și să nu le înțeleag ă, dar, dintr -o dată, auzindu -le, sa fie lumina ți și să
priceap ă înțelesul lor. Din acel moment nu vor mai fi niciodat ă străini, în întuneric , ca mai
înainte . S-au împrietenit cu acestea , s-au împărtășit cu ele și ele i-au schimbat . Părintele
Sofronie spunea că aceasta este clipa în care omul trăiește Cuvântul lui Dumnezeu ca
Lumin ă. Este tocmai ca la început, când Dumnezeu a spus: Să fie lumină!, și a fost

11
lumină ”29. Mântuitorul Iisus Însuș i a catehizat îndată după ce a ieșit la lucrarea Sa publică
pentru a întemeia împărăția lui Dumnezeu, „iar catehetica din toată vremea va afla în
catehizarea Lui, normele catehizării desăvârșite ”30. De fapt, întreaga Lui viața a constituit
o continuă cateh eză și slujire a oamenilor. Pentru această misiune, El și -a ales ucenici și
Apostoli, i -a format, i -a întărit, i -a trimis la propovăduire și i -a încredințat că o vor putea
îndeplini fiindcă El va fi cu ei până la sfi rșitul veacurilor. (I n. 14,17)
De aceea, după pogorârea Sfântului Duh, cea dintâi lucrare a Sfinților Apostoli a
fost să propovăduiască Evanghelia, vădind, totodată, în ce chip Mântuitorul era cu ei: “iar
ei pornind, au propovăduit pretutindeni, Domnul ajutându -le și întărind cuvântul prin
semnele care urmau. ”(Mt. 14, 20)
Așadar, m ijlocul cel mai de seamă prin care ajun ge adevărul la cunoștința celor
care-l caută, este cuvântul. „Credința este din auzire ” (Rm.10,17), ea vine prin cuvântul
credinței. „Cuvântul propovăduit este condiția nașterii credinței, a începerii lucrării de
mântuire, ca și a altor lucrări ”31. Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu este chiar mai
mare decât milostenia și îngrijirea de orfani și văduve. De aceea și apostolii au zis : „Nu
este bine (drept) ca no i, lăsând de o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese .” (FA.
6,2) Sfântul Paladie, parcă tâlcuind aceste cuvinte, zice în dialo gul istoric cu Teodor,
diaconul Romei : „Teodore, să nu socotești că săvârșește un lucru deosebit cel care
îndestulează c u alimente pe cel flamând, ci acela care eliberează sufletul din ignoranță.
Se găsește ușor cel ce îndestulează pântecele înfometat, el oferă alimente, pâine sau
legume ; însă se gasește cu greu cel care hrănește duhovnicește cu cuvântul, iar aflându –
se, fie că nu este crezut, fie că abia este crezut, pentru că duhurile viclene se împotrivesc
întodeauna mântuirii sufletelor .”

Lista abrevierilor biblice

29 Ibidem , pp. 103 -106.
30 Conf. Dr. Carmen Maria Bolocan, Catehumenatul și viața morală a creștinilor în epoca primară , în rev.
TV, Anul XV (2005), nr.1 -6, p. 229. (pp. 227 -250)
31 Mgs. Anatolie Zarea, Predica și asultătorii ei , în rev. ST, Anul XVIII (1966), nr. 5 -6, p. 35 8. (pp.358 -373)

12
Cărțile Sfintei Scripturi
– în ordinea alfabetică a siglelor –
V E C H I U L T E S T A M E N T

Sigla Titlul Sigla Titlul
Ag Agheu 3 Mac 3 Macabei
Am Amos Mal Maleahi
Avc Avacum Man Manase
Avd Avdia Mi Miheia
Bar Baruh Naum Naum
Bel Bel și Balaurul Ne Neemia
Cânt Cântarea Cântărilor Nm Numerele
Dn Daniel Os Osea
Dt Deuteronomul 1 Par 1 Paralipomena
Ecc Ecclesiastul 2 Par 2 Paralipomena
Epist Epistola lui Ieremia Plg Plângerile lui
Ieremia
Est Estera Pr Proverbele lui
Solomon
Ezr Ezdra Ps Psalmii
3 Ezr Cartea a treia a lui
Ezdra 1 Rg 1 Regi
Fc Facerea 2 Rg 2 Regi
Idt Iudita 3 Rg 3 Regi
Ioil Ioil 4 Rg 4 Regi
Iona Iona Rut Rut
Ios Iosua Navi Sir Înțelepciunea lui
Isus,
Iov Iov fiul lui Sirah
Ir Ieremia Sof Sofonie
Is Isaia Sol Înțelepciunea lui
Iș Ieșirea Solomon
Iz Iezechiel Sus Istoria Susanei
Jd Judecători Tin Cântarea celor trei
tineri
Lv Leviticul Tob Tobit
1
Mac 1 Macabei Za Zahari a
2
Mac 2 Macabei
N O U L T E S T A M E N T
Sigla Titlul Sigla Titlul
Ap Apocalipsa 3 In 3 Ioan
1 Co 1 Corinteni Iuda Iuda
2 Co 2 Corinteni Lc Evanghelia după
Luca
Col Coloseni Mc Evanghelia după
Marcu
Ef Efeseni Mt Evanghelia d upă
Matei
Evr Evrei 1 Ptr 1 Petru
FA Faptele Apostolilor 2Ptr 2 Petru
Flm Filimon Rm Romani
Flp Filipeni 1 Tes 1 Tesaloniceni

13

Lista abrevierilor științifice

arhid. – arhidiacon
Arhim. – Arhimandrit
col. – colecția (collection)
coord. – coordonator
BOR – Biserica Ortodoxă Română
CO – Călăuză Ortodoxă
Diac. – diacon
Ed(s) – Editor(s)
GB – Glasul Bisericii
LXX – Septu aginta
MA – Mitropolia Ardealului
MMB – Mitropolia Moldovei și Bucovinei
MMS – Mitropolia Moldovei și Sucevei
O – Ortodoxia
PG – Patrologiæ cursus completus, Series græca
PL – Patrologiæ cursus completus, Series latina
PSB – Părinți și Scriitori Bisericeș ti
RT- Revista Teologică
SCh – Sources Chrétiennes
ST- Studii Teologice
ThP – Theologia Pontica
TV – Teologie și Viață

Ga Galateni 2 Tes 2 Tesaloniceni
Iac Iacob 1 Tim 1 Timotei
In Evanghelia după Ioan 2 Tim 2 Timotei
1 In 1 Ioan Tit Tit
2 In 2 Ioan

14
I. STADIUL CERCETĂRILOR

Credința în lucrarea mântuitoare a Tainei Sfântului Botez străbate ca un fir
roșu de -a lungului istor iei Bisericii, fiind mărturisită, de nenumărate ori, de slujitorii
Bisericii din timpurile primare, ucenici ai Apostol ilor sau foarte apropiați lor, de Sfinții
Părinți , de tot creștinul dreptmărturisitor . La urmașii direcți ai Apostolilor, bărbații
apostol ici, deși găsim indicații scurte asupra Tainei Botezului, ele mărturisesc clar despre
credința Bisericii vechi în Botez ca într -o lucrare bisericească sfântă, dintre cele mai
însemnate și mântuitoare. Cuvântul Taină reprezintă ceva închis, care se poate de scoperi
printr -o anumită iniț iere, iar Botezul, ca prim ă Taină de inițiere în Creștinism , impune
pregătirea catehumenului nou-venit în Biserică printr -o curățire a sufletului , printr -o
asimilare și mărturie a învățăturii sale de credință, împropriată sufl etește .
Chiar Sfântul Chiril al Ierusalimului afirm a că noi folosim apa văzută pentru că,
dintre cele materiale, ea este cea mai aproape de natura sufletului. Moartea împreună cu
Hristos prin Botez este explicată de Sfinții Părinți ca moar te a păcatului sau ca jertfire a
noastră prin omorârea patimilor. După cum explică Sf. Grigorie de Nyssa, trecerea
poporului iudeu prin Marea Roșie preînchipuia Botezul, iar oastea egipteană care se îneacă
în apă reprezintă patimile. Deci Botezul este înțe les ca o îngropare a noastră prin moartea
lui Hristos și o Înviere a noastră împreună cu Hristos. Neputința noastră de a ne ridica
singuri din patimile noastre este anulată de Hristos, Care S -a făcut om. Botezul este prima
treaptă a ridicării, pentru că pr in el noi ajungem să ne luminăm sufletele, înțelegând starea
noastră dinainte și conștientizând adevărul revelat în religia creștină. Biserica mărturisește
că fără Botez nu poate nimeni intra în împărăția cerurilor. Aceasta nu înseamnă că noi
suntem exclus iviști sau că ne considerăm superiori celorlalți, ci că „ răutatea învechită ” nu
poate fi înlăturată prin propriile puteri, după cum arată Sf. Ciprian al Cartaginei, ci numai
cu ajutorul l ui Dumnezeu .
Cât adevăr cuprinde această simplă concluzie parțială, putem înțelege din
preocuparea teologilor , a cercetătorilor care s -au aplecat asupra Tainei Botezului, a
importanței sale și mai ales asupra complexei activități catehetice , sau a reflexiilor ei
asupra întregii vieți creștine ; ne referim la acea acrivie care s -a materializat în lucrările și
studiile apărute începând cu prima jumătate a secolului trecut, dintre care , autori și opere,
amintim doar câteva , pe care, în spirit didactic, le -am grupat pe categorii:

15

TRADUCERI:
a. În limba română :

1. ALEXAND ER SCHMEMANN , Din ap ă și din Duh . Un studiu liturgic al botezului ,
trad. Alexandru Mihăilă, Editura Sof…a , București, 2009 , 232 p.
2. PR. DUMITRU FECIORU , Sf. Chiri l al Ierusalimului, Catehezele, partea I, partea II,
în Izvoarele Ortodoxiei, nr. 6 -7, Insti tutul Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1943 (Reeditare la Institutul Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române , București, 2003, 388 p.
3. Pr. C OSTACHI GRIGORAȘ , „…Mergând învățați toate neamurile… ”Bazele
hristologice și patristice ale cateheticii și omileticii , Editura Trinitas, Iași, 2000 .
4. Pr. Prof. MIHAIL BULACU , Studiu introductiv în Catehetica ortodoxă , Oradea,
1928 .
5. Idem , Conștiința creștin ă, Studiu catehetic de spre Catehezele Sfântului Chiril,
arhiepiscopul Ierus alimului, București, 1941 .
6. VLADIMIR LOSSKY , Chiril al Ierusalimului, în volumul: Vederea lui Dumnezeu,
trad. Maria Cornelia Oros, Editura Deisis, Colecția Dogmatica, Sibiu, 1995, 80 p.
7. NEDELEA GEORGESCU , Studii asupra lui Chirii al Ierusalimului. Teză pent ru
licență, Universitatea din București, Facultatea de Teologie, Tipografia Gutenberg,
Joseph Gobi, București, 1900, 91 p.
b. În limba engleză :
1. F. L. CROSS , St. Cyril of Jerusalem. Lectures on the Christian Sacraments. The
Protocatecheses and the Five Mys tagogical Catecheses, 8 PCD, London, 1951.
2. E. J. C UTRONE , Cyrils Mystagogical Catecheses and the Evolution of the Jerusalem
Anaphora , OrChrP 44, 1978.
3. EVERETT FERGUSON , Baptism in the Early Church: history, theology and liturgy
in the first fiv e centuries , William B. Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids,
2009.
c. În limba franceză :
1. CYRILLI , A RCHIEPISCOPI , HIEROSOLYMITANI S.P.N., Opera omnia, in
Patrologiæ cursus completus, Series græca , tom XXXIII , col. 331-1180 , Ed. J.-
P. Migne, Paris is, 1863.

16
2. JOHANNES QUASTEN , Catechesae mystagogicae , F. P., 1935, pp. 69 -111.
d. În alte limbi de circulație :

1. R. TURA, Battesimo e storia della salvezza nelle cat echesi di Cirillo e Giovanni di
Gerusalemme: La Scuola Patavina 18 (1970) , pp. 556-574.
2. K. D EDDENS , Annus roargicus? Een oderzoek naar de betekenis van Cyrillus van
Jeruzalem voor de ontwikkelink van het „kerkelijk jaar ”, Goes Oosterbann & Le
Cointre , 1975.
3. E.J. Y ARNOLD, The Awe – inspiring Rites of Initation. Baptismal Homilities of the
Fourth Century , Slough , 1972.
4. ΠΛΝΤΕΑ . ΡΟΔΟΠΟΥΛΟΥ , Ή Θεία Λειτουργία κατά τάς Μυσταγωγικός Κατηχήσεις
του Κυρίλλου Ίεροσ.: Πόνημα εΰγνωμον, Τιμητικός τόμος: Β. Βέλλα (εδκ. Ά.
Χαστούπη), Αθήνα 1969, pp. 601 -613.
5. BRON PIASECKI , La struttura sacramentale della vita della comunita ristiana in
san Cirillo di Gerusalemme, Roma: Pont. Univ. Lateranensis , 1973.
6. Η. Β ΟΥΛΓΑΡΑΚΗ , Ai Κατηχήσεις του Κυρίλλου 'Ιεροσολύμων, Θεσσαλονίκη
1977.
7. E.J. C UTRONE , Cyril's Mystagogical catecheses and the evolution of the Jerusalem
Anaphora: OCP 44 (1978) 52 – 54.
8. M. F ALLA -CAST ELFRANCHI , Gli influssi della liturgia battesimale dell'etâ di San
rasilio il Grande (tom 379) sull'iconografia battisteri e l'origine della dizione
„martyrium – rattistero ” in Qriente: Basilio di Cesarea, la sua eta, la sua opera…,
Messina 1 983, pp. 933-958.
9. JOHANNES QUASTEN , Patrologia , (4 vol.), vol. 3, Casa Editrice Marietti, G énova,
1978, pp. 362 -377.

MANUALE și LUCRĂRI :
1. Pr. Prof. Dr. I OAN G. C OMAN , Patrologie, vol. III, Institutul Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române , București, 1988, pp. 536 -567.
2. Idem, Teologia Părinților Apostolici , București, 1959.
3. Idem, Patrologie , Sfânta Mânăstire Dervent, 2000 .
4. Prof. Dr. S TYLIANOS G. P APADOPOULOS , Patrologie , vol. II//2, (Secol ul IV :
Răsărit și Apus), trad. Prof. Dr. Adrian Marinescu, Ed itura Bizantină, București,
2012 , pp. 198 -212.

17
5. Pr. Prof. Dr. ENE BRANIȘTE , Explicarea Sfintelor Taine de inițiere (Botez ,
Mirungere, Euharistie) în Literatura creștină, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor,
1990 , 180 p.
6. Arhid. Prof. Dr. C ONSTANTIN VOICU , Botezul în tradiția patristică , Editura
Agnos, Sibiu, 2011, 316 p.
STUDII TEOLOGICE:

1. Pr. Prof. IOAN MIHĂLCESCU , Clement A lexandrinul, Origen și Chiri l al
Ierusalimului despre Rugăciunea Domnească, în rev. BO R., nr. 2 (512)71924, pp.
65-72.
2. Pr. Prof. MIHAIL BULACU , Probleme de pedagogie catehetică, în rev. ST, an II
(1950), nr. 3 -6.
3. Idem, Problema conștiinței creștine după C atehezele Sfântului Chiri l al
Ierusalimului, în rev. ST , 1938 -1939, pp. 141-178 (Resume, pp. 176-178).
4. Pr. Magistr. AUREL CIOCOIU , Desăvârșirea creștină după Catehezele Sfântului
Chiril al Ierusalimului, în rev. ST., nr. 3-4/1957, pp. 233-243.
5. Pr. Magist r. MIHAIL GEORGESCU , Simbolul credinței și explica rea lui în opera
Sfântului Chiri l al Ierusalimului, în rev. G B., nr. 3-4/1959, pp. 216-233.
6. Idem, Sfintele Taine, după Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului, în rev. S T.,
nr. 7-8/1959, pp. 428-444.
7. Magistr. VIOREL CHIȚU , Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului ca izvor
pentru istoria cultului creștin, în rev. S T., nr. 3-4/1960, pp. 160-176.
8. Drd. CONSTANTIN M. IANA, Concepția Sfântului Chiril al Ierusalimului despre
Sfânta Scriptură ca temei al învățăturii Bisericii în „Catehezele ” sale, în rev. S T.,
nr. 7-8/1967, pp. 446-455.
9. Pr. Drd. GHEORGHE A. NICOLAE , învățătura despre Sfântul Duh în Catehezele
Sfântului Chiril al Ierusalimului, în rev. S T., nr. 5-6/1967, pp. 302-308.
10. Idem, învățătura d espre învierea morților în „Catehezele ” Sfântului Chiril al
Ierusalimului, în rev. S T., nr. 9-10/1967, pp. 629-639.
11. Ierom. VENIAMIN MICLE, Principii catehetice în Catehezele Sfântului Chiril al
Ierusalimului, în rev. MA, nr. 3-4/1972, pp. 234-251.
12. Drd. ALEXANDRU M. IONIȚĂ , Taina Sfintei Euharistii la Sfân tul. Chiril al
Ierusalimului, în rev. G B., nr. 7-8/1979, pp. 804-806.

18
13. Pr. Drd. ALEXANDRU MARCEL SABĂU , Importanța actuală a „ Catehezelor ”
Sfântului Chiril , Arhiepiscopul Ierusalimului, în rev. S T., nr. 1-2/1984, pp. 110-
126.
14. Arhim. GRIGORE BĂBUȘ , Opera catehetică a Sfântului Chiril al Ierusali mului și
actualitatea ei, în rev. O, nr. 3/1986, pp. 139-149.
15. Drd. MIHAI HAU, Tainele de inițiere după Catehezele mistagogice ale Sfântului
Chiril al Ierusalimul ui, în rev. O, nr. 4/1986, pp. 116-125.
16. Pr. GHEORGHE ONOFREI , Eshatologia în Catehezele Sfântului Chiril al Ierusa –
limului, în rev. MMS , nr. 5-6/1990, pp. 14-26.
17. Pr. Lect. COSTACHE GRIGORAȘ , Catehezele Sfântului Chir il al Ierusalimului și
rolul lor în cult ivarea credin ței, în rev. TV, nr. 7-12/1997, pp. 79 -92.
18. Pr. Dr. PETRE DEHELEANU ,, Botezul ortodox (Documentare biblică) , în rev. MMS ,
Anul XLVII (1971), nr. 3 -4, (pp. 215 -246).
19. Pr. I OAN MIRCEA, Nașterea de sus , în rev. GB, Anul XXXI (1972), nr. 7 -8, (pp.
754-765).
20. Idem, Despre Sfintele Taine, în rev. O, Anul XXXI (1979), nr. 3 -4, (pp. 461 -476).
21. Pr. V ASILE MOISE, Botezul pruncilor , în rev. MMS , Anul XLVI (1970), nr. 7 -8,
(pp. 406 -422).
22. CRISTIAN BĂDILIȚĂ , Antihristologia radicală a Sfântului Chiri l al Ierusalimului ,
în rev. AB, nr. 1-3/2001, pp. 44 -57.
23. Diac. Lect. Dr. P AVEL CHERESCU , Învățătura despre tainele de inițiere – Botez,
Mirungere, Euharistie – în opera Sfântului Chirii al Ierusalimului , în rev.
Orizonturi teologice , nr. 1/2000, pp. 70 -81.
24. Pr. Dr. C ONSTANTIN NACLAD , Principii educative în „Catehezele ” Sfântului
Chiri l, Arhiepiscopul Ierusalimului, în rev. TV, nr. 7-12/2004, pp. 228 -246.
25. Drd. IOAN SAUCĂ , Taina Sfântului Botez de -a lungul vremii, în rev. MB, XXXIV
(1984), nr. 5 -6, pp. 285 -307.
Cercetările lor demonstrează de ce și prin ce mijloace p rincipii le și direcții le
catehetice au rodit peste veacuri. Ele dau mărturie despre lucrare a Verbul ui Divin Creator
și Revelația Sa prin binecuvântarea Tatălui și ocrotirea Duhului Sfânt, lu crare sfințitoare
care continuă spre orizontul eshatologic , motiv pentru care, din rațiuni argumentative,
apelul la crestomația biblică și tradiția patristică reprezintă nu doar o necesitate . Rezultă
clar și neîndoielnic nu doar credința perpetuă și unanim ă a Bisericii în această problemă ,

19
ci mai ales preocuparea specialiștilor pentru această Sf. Taină, asupra evoluției învățăturii
în spațiul eclesial, iar în perioada modernănecesitatea recatehizării, la nevoie, a adulților.
Astfel , Taina Sf. Botez, conform poruncii Mântuitorului și practicii apostolice, trebuie să
se săvârșească de sfinții slujitori ai altarului, în numele Sf. Treimi, prin întreita cufundare
în apă. În cazuri excepționale, de strictă necesitate, se acceptă și săvârșirea Botezului de
către mireni; tot în astfel de cazuri urgente, se îngăduie și Botezul prin stropire sau turnare.
Sf. Botez nu este numai o lucrare sfințită văzută sau simbolică, ci odată cu
dânsa se unește în mod nevăzut, intern și nedespărțit harul lui Dumnezeu, ca re se dă celui
ce se botează în mod nevăzut, prin el. Acest har îl renaște în mod spiritual pe cel botezat
sau, cu alte cuvinte, îi dăruiește completa iertare și curățire de păcate, inclusiv a celui
strămoșesc, precum și o viață nouă în Hristos, cu dreptul de a fi fiu haric al lui Dumnezeu
și moștenitor împreună cu Hristos.

20

II. CATEHEZELE SFÂNTULUI CHIRIL AL IERUSALIMULUI:
CONTEXT ISTORIC, CUPRINSUL ȘI IMPORTANȚA LOR TEOLOGICĂ

Pentru a cuprinde în plan cognitiv epoca, viața și mai ales opera marelui
teolog și Sfânt Părinte, Chiril, Arhiepiscopul Ierusalimului ( 315-386) trebuie să facem o
analiză de ansamblu a perioadei de cristalizare a Catheticii ca ramură a teologiei creștine .
Aceasta din simplul motiv că apărarea Tainelor credinței cu armele rațiunii, nu reprezintă
o sarcină la îndemâna oricui, știința oarbă oprindu -se în fața inefabilului Revelației, razele
divine prin strălucirea lor ascund Fața Domnului cu smer enie, fiind concomitent vedere
și nevedere, așa cum și iconostasul Bisericii ascunde locul de taină al Bisericii, despărțind
parcă lumea văzută de cea nevăzută.
Tocmai aceasta a fost limita de nedepășit a filosofiei antice, dar trecută cu succes
de Părinții Bisericii care au dezvoltat, printr -o valorificare critică și purificare conceptuală,
o învățătură creștină fundamentată pe repere diacronice și noțiuni din Sfânta Scriptură, cu
rare at ingeri iudaiste și elenistice. Adevărata cultură cr eștină se întemeiază pe revelația
anumitor idei, principii și atitudini perene, singurele capabile să structureze întru veșnicie
bolțile edificiului frumosului și binelui cu liantul iubirii divine, „pentru că Biserica a trăit
și trăiește prin Sfinț ii Părin ți și Învățători născuți în sânul ei cu ajutorul Sfântului Duh ”32.
Apărută ca o necesitate firească, între Parnasul culturii și civilizației elene și Taborul
creștin – primul ca ideal al culturii, iar celălalt ca desăvârșită purificare, contemplare,
transf igurare și unire cu Dumnezeu, spre care năzuiesc toți creștinii – Catehet ica este știința
își reli efează cu limpezime obiectvele, adică expunerea, și explicarea în chip sistematic și
pe temeiul rațiunii umane a adevărurilor fundamentale a adevărurilor gen erale și
fundam entale ale religiei creștine . Aceasta deoarece pentru credința creștină, adevărul de
credință reprezintă în fapt conformarea cu învățătura Bisericii însăși, fundamentat pe
autoritatea pe care i -o conferă Iisus Hristos, Care s -a numit, El Î nsuși: „Calea, Adevărul
și Viața ” (In. 14, 6) .
În istoria Sfintei noastre Biserici, literatura patristică are începuturi modeste de la
sfârșitul primului secol și până la începutul secolului al patrulea, pentru că, în planul

32 Prof. Dr. Stylianos G. Papadopoulos, Patrologie , vol. I, trad. Lect. Dr. Adrian Marinescu, Ed. B izantină,
București, 2006, p. 19.

21
scrierilor sale, ea a evoluat sensibil, uneori până la trepte neaștep tate, dar a păstrat o
continuă legătură cu gândirea elenistică ale cărei contribuții în formarea incipientă a
reprezentanților Creștinismului nu pot fi negate .În același timp, fără descoperirea de Sine
a lui Dumnezeu în istoria oamenilor, consemnată în Sfânta Scriptură, nu putem vorbi de
viață autentic creștină deoarece lucrarea Bisericii „se articulează la Revelație, natural,
ontologic .”33 Tocmai pentru că trăsătura fundamentală a acesteia, respectiv cuprinde rea
adevărurilor revelate de Dumnezeu Cel Unul în Treime către autorii sacri, reprezintă
motivul care face din Sfânta Scriptură un document fundamental pentru acțiunea Bisericii
în lume, incluzând o diversitate de teologii mision are – și vorbim aici despre apologetică,
catehetică, hermeneutică – pentru că trebuie „înțelese toate din perspectiva Revelației
desăvârșite a lui Hristos și a reactualizării ei prin Duhul Sfânt în Biserică .”34
Așa se explică nu numai simplitatea mijloacelor ei literare, dar mai ales accentul
pus acum, covârșitor, pe caracterul ei misionar și catehetic. Iar porunca Mântuitorului:
„Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându -le în numele Tatălui și al
Fiului și al Sfântului Du . Învățându -le să păzească toa te câte v -am poruncit vouă, și iată
Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului ” (Mt.28.19 -20). Cateheza este
aceeași, doar mijloacele de lucru sunt adaptate epocii, ea primește o nouă interpretare
deoarece, dacă la început a fost considerat ă ca fiind adresată nu numai Sfinților Apostoli,
acum devine o datorie a tuturor urmașilor acestora, prin Sfânta Taină a Hirotoniei.
În acele timpuri aflate la răscrucea istoriei, acești urmași ai Apostolilor făceau
misiune de catehizare o ricui s -ar fi adresat : par ticularilor, păgânilor, împăraților,
filosofilor, evreilor, ereticilor… Tuturor li se propovăduiește, cu o căldură și o frenezie
dogorind de străucirea Sfântă a Duhului fondator al Cincizecimii, că în Iisus Hristos se
află uni tatea cea mai curată a vieții fără de păcat, în care nu -și află loc nici un element
străin dizolvat, unitatea cea mai vie exprimată în Jertfă, care este suma unității și sfințeniei
și care este încununată cu o nouă Creație : Învierea. Aceasta deoarece Hri stos și -a dat
viața în Jertfă ca „preț de răscumpărare ”, iar misiunea pstorală , ca reflectare a acestui act
suprem, se fundamentează cel dintâi pe Liturghie și pe Sfintele Taine, anamneza
euharistică, timpul prezentului continuu imprimând ș i adevăratul ritm al slujirii. În primele
comunități creștine li spune, cu tăria celor L -au cunoscut și auzit pe Hristos, că
Mântuitorul nu poate fi dat în locul cuiva „ca preț ”, El fiind valoarea supremă în Sine. Iisus

33 Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Teologie Fundamentală și Misionară. Ecumenism, Ed. Performantica, Iași, 2006,
p. 91.
34 Ibidem, p. 105.

22
Hristos este valoarea absolută, revelată, care prin Jertfă și viața Lui de jertfă devine
„aluatul care dospește, toată frământătura firii noastre, spre a o transfigura. Întreaga viață
pământească a Domnului este o operă de slujire a răscumpărării ”35.
Puritatea caracter ului hristic și apostolic al Tradiției a fost tratată de ei în
chip învăățătoresc, prin referire la fapte din Sfânta Scriptură și prin „sublinierea
importanței deosebite a unor cuvinte sau formulări ale Domnului ”36. Tensiunea dintre
credința, pe de o parte, în existența reală în istorie a Învățătorului, Catehetului desăvârșit
Iisus Hristos și credința, pe de altă parte, a existenței supranaturale a Divinității Lui – în
esență o asociere a imanenței cu transcendența – a condus la cristalizarea, în operele
Sfinților Părinți a unor concepte capabile să se confrunte cu cei mai de seamă teorii
anticreștine ale epigonilor marilor filosofi ai Antichității.

II.1 Viața S fântului Chiril al Ierusalimului

Personal itate excepțională a celui de-al patrulea veac al erei creștine – care
deși denumit „de aur ”, poartă în sine tensiunile acerbei confruntări dintre Parnasul elin și
Tabo rul creștin, Sfântul Chiril al Ierusalimului, a dus o luptă poate mai dificilă decât ce a
a gladiatori lor Imperiului Ro man aflat la nadirul istoriei sale. Iar confruntarea se desfășura
de această dată în aren a unde se întâlneau : cultur a, civilizația și credința. Ace stei aprige
lupte, Sfântul Chiril i-a dedicat întreaga sa viață, nelipsind din „arena apologeților,
polemiștilor creștini și păgâni .”37
Armelor credinței, Sfântul Chiril, Arhiepiscop al Ierusalimului pământesc și
Părinte al celor trei exiluri , le-a adăuga t o atitudine și o critică argu mentat ă asupra
slăbiciunilor morale ale contemporanilor și a mentalităților acestora, critica fiind
îngemănată cu o slujire liturgică desăvârșită. Viața Sfântului Chiril se desfășoară o dată cu
veacul de aur al Bisericii creștine. Dacă Sfântul Ioan Gură de Aur strălu cește ca un diamant
în rândul cuvântătorilor de Dumnezeu, dacă Sfântul Vasile cel Mare își are locul de seamă
între cei ce au împlinit desăvârșit poruncile lui Hristos, iar Sfântul Grigorie Teologul a
căutat să pătrundă sensurile adânci ale teologiei, Sfântul Chiril alătură geniu lui, erudiției
și măreției operei acestor urmași de seamă ai lui Hristos, măiestria sa de catehet.

35 Părintele Galeriu, Jertfă și răscumpărare , p. 155.
36 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Teologia Părinților Apostolici , București, 1959, pp. 4 -5.
37 Idem , Probleme de filosofie și literatură patristică , EIBMBOR, București, 1995, p. 16.

23
Catehezele sale, destinate celor ce vor a se uni cu Hristos prin Sfintele Taine, sunt
documente prețioase ce păs trează un bogat conținut doctrinar ortodox, dar și principii de
educație creștină necesare atât catehumenilor cât și celor ce au primit botezul38. Deși a fost
acuzat de arianism, viața sa în care a suportat 16 ani de exil din partea arienilor, precum și
opera sa sunt mărturii ale staturii sale ortodo xe. Biserica 1 -a cinstit și îl cinstește ca un
apărător al dreptei credințe așezându -1 în rândul Sfinților Părinți.
Mineiul din 18 martie ne -a lăsat o descriere a portretului fizic al Sfântului Chiril:
„Avea statură obișnuită, era palid, purta păr lung, alb și des, care -i acoperea obrajii; avea
nasul mic, gura mare, fața largă, sprintenele ieșite înainte, o barbă mare care, de sub bărbie,
se împăr țea în două ; în general se asemăna cu un țăran ”. Desigur, Sfântul Chiril nu era
un episcop de vi trină, ca at âția semianalfabeți din vremea lui și din vremea noas tră. EI era
un om din popor, dârz, energic, sigur pe sine și încredințat că lucrează după Evanghelie.
Ei era un mare învățător al poporului dreptcredincios pe care -1 lumina cu adevărurile
evanghelice și -1 pregătea prin toate mijloacele pentru primirea Botezului și pentru o viață
sfântă după aceea. El era un misionar și un catehet cu care puțini cateheți patristici se pot
compara. 39
El se impunea printr -o neclătinată credință, așa cum reiese din cateheze și din
atitudinea lui calmă față de încercările lui Iulian Apostatul de a restaura Templul de la
Ierusa lim ; se impunea, apoi, prin marea sa smerenie și preferință pentru li niște în toate
împrejurările ; nu -i plăceau discuțiile in utile și nu se an gaja în ele dec ât când lucrul era
absolut necesar. Calitatea sa de păstor asupra Ierusalimului, orașul sf ânt în care Domnul a
petrecut at âta timp, a învățat, a suferit și a murit, nu i -a dat dec ât imbold ul de a fi 1a înăl –
țimea tronului p e care -1 deținea ; aceasta i -a trezit conștiința importan ței cov ârșitoare nu
a rolului său, ci a Bisericii de la Ierusalim, a șa cum reiese din cateheze. Sfântul Chiril se
impunea, apoi, printr -o răbdare pe care nimic n -o dezarma și printr -o dragoste din c are
dușmanii săi au făcu t motiv de condamnare. Un elogiu, scris probabil nu prea tîrziu după
moartea lui, îl înfățișează astfel : „Sufletul său era împodobit cu toate virtuțile, duhul său
se ridicase mai presus de tot ceea ce este materiei Prin flacăra dra gostei dumnezeiești, el
îndepărtase orice plăcere. El stin sese focul concupiscenței prin valuri de lacrimi și păstrase
în inima se lampa credinței. ”40 Nimic din catehezele sale nu ne arată că ar fi aparținut

38 Pr. Dr. C onstantin Năclad , Principii educative în „Catehezele" Sfântului Chiri l, Arhiepiscopul
Ierusalimului, în rev. TV, nr. 7-12/2004, p. 29, (pp. 228 -246.)
39 Arhid. Pr. Pr. Prof. Dr. Constantin Voicu, Botezul în tradiția patristică , Ed. Agnos, Sibiu, 2011, p. 108.
40 Ibidem.

24
cândva păgînismului, iudaismului sau vre unei gr upări eretice, ori dizidente, lucru pe care
el l-ar fi relevat, cu siguranță, pentru a arăta lucrarea dumnezeiască săv ârșită cu scopul de
aducere sau readucere a sa la adevărata credință. Propriul său exemplu ar fi încurajat pe
catehumenii săi.41
Nu se știe cu precizie data nașterii Sfântului Chiril. Cercetătorii, începînd cu
benedictinul Dom Touttee, care a dat o ediție bogată a operelor Sf ântului Chiril, însoțită
de traducere latină și precedată de un studiu asupra vieții acestu i autor, pă nă la Delacroix,
Mader, Haeuser și Bacheleta și sf ârșind cu patrologi ca Bardenhewer, Cayre, B. Altaner,
A. Stuiber și J. Quasten, s unt de acord să -i fixeze data nașterii între 313 -315, pornind de
la con statarea că în 343, c ând a fost hirotonit preot, nu pute a să aibă v ârsta sub
30 de ani. 42 Nu se știe dacă el s -a născut la Ierusalim sau în jurul acestui oraș. Nu știm,
de asemenea, dacă el a fost botezat de copil, sau mai târziu, cum era obi ceiul atunci. Știm
din Sinaxar, din Mineiul de la 18 martie că părinții săi erau ortodocși evlavioși și s -au
ostenit să dea copilului o educație aleasă religioasă. În vremea copilăriei și tinereții lui,
monahismul se dezvoltă cu av ânt prin acei mari avvi care au fost Pahomie și Antonie.
Sfântul Chiri l vorbește cu entuziasm despre monahism în Catehezele IV, 24 și XII, 33 și
34. Textele respective ne informează de tagme de monahi și de fecioare. Din perspectiva
textului reiese, cu probabilitate, că Sfântul Chiri l era chiar conducătorul monahi lor și
monahiilor cărora le vorbea și care se aflau în preajma catehumenilor, într -un loc separat
în Bise rică, desigur spre a se instrui din cuv ântările îmbunătățitului episcop.
Formația intelectuală și educația religioasă a Sfântul Chiri l au fost fă cute cu
deosebită grijă. Ca toți Părinții Bisericii, Sfântul Chiri l cunoaște admirabil Sf ânta
Scriptură pe care o m ânuiește cu pricepere și artă. Ca tehezele sale s unt țesute cu texte
biblice. El nu cunoștea , sau cunoștea puțin limba ebraică, așa cum rei ese din tălmăcirile
pe care le face la anumite nume (ca Samuil, de ex.) din originalul ebraic. Dar dacă Sfântul
Chiri l nu poate citi Biblia Vechiului Testament în original, în schimb el cunoaște bine pe
comentatorii patristici ai Sfintei Scripturi. El își însușise bine multe din operele Sfintei
Tradiții, cu privire la cunoașterea punctelor principale de doctrină. El cunoaște pe
Sfântul Irineu și pe alți ad versari ai ereziilor, din care -și scoate argumentele cu care
combate ereziile contemporane. El cun oaște lucrările de istorie bisericească, în deosebi
Istoria compatriotului său Eusebiu ; doctrina anumitor erezii o cunoaște direct, după

41 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie , vol. 3, EIBMBOR, București, 1988, p. 537.
42 Ibidem.

25
izvoarele ereziarhilor. În Cateheza VI,34, el ne spune că a citit personal cărțile
maniheilor, pentru a se informa cu privire la enormitățile susținute de acești eretici,
despre originea ploii, prin tre altele. Se pare însă că lectura izvoarelor maniheismului a
făcut -o când era deja preot.
Sfântul Chiri l are și o cultură profană, uneori mai mult dec ât satisfă cătoar e. El
n-are lectura lui Eusebiu, a Sfântul Atanasie sau a Părinților Capadocieni, dar și -a însușit
destulă cultură pentru a compune și a redacta corect într -un gen literar pretențios, cum
este cateheza. Cuvintele și perioadele nu s unt tot deauna alese și elegante, dar el se
exprimă ușor și clar și știe să -și împartă cuv ântarea în părțile cores punzătoare
problemelor de tratat. El știe mai ales să raționeze eficient, convingător. C âteodată
împrumută raționamente de la scriitori profani.
Sfântul Chiri l e bine informat despre cultul , mitologia și variațiile poli teismului
păgân la diferite neamuri, îndeosebi la greci. El știe să scrie despre Afrodita, Demeter,
Dionysos, Hephaistos, Zeus, semnificația aces tora, faptele ur âte ale zeilor, ap oi despre
adorarea lemnelor, pietrelor, a animalelor, a plantelor, a cepei chiar (Cateheza IV, 6; VI,
10, 11 etc.). Autorul nostru cunoaște nume de întemeietori de religii ca Buda, nume de
filosofi ca Aristotel, nume de țări, ca Persia, India, Egiptul, Goț ia-etc. ; el a citit cărți
despre univers, despre sistemul cosmografie, despre is toria naturală, ca în Cateheza IX,
despre trupul omului etc.
Se pare că încă de tânăr a îmbrățișat viața monahală și s -a ocupat foarte serios de
studiul Sfintelor Script uri. Pe la anul 334 a fost hirotonit diacon de către episcopul
Macarie din Ierusalim, iar pe la anul 345 a fost hirotonit presbiter de către episcopul
Maxim, succesorul lui Ma carie, încredințându -i-se instruirea catehumenilor și a
neofiților. După moartea episcopului Maxim (între 348 -350), a fost hiro tonit episcop al
Ierusalimului. Era tradiția ca numai episcopul să catehizeze pe candidații la Botez ;
pentru motive speciale sau în cazuri de forță majoră, el da delegație sau se da dele gație
unui preot. To uttee și Maler au stabilit că în anul 348 Catehezele nu puteau fi rostite dec ât
de Sf. Chiril. Demnitatea de episcop i -a cauzat multe suferințe, căci nu mult după
întronizare intră în conflict cu mitropolitul Acaciu din Cezareea Palestinei, atât pe teme
de jurisdicție bisericească, cât și pe probleme de credință. Rufin ( Istoria bisericească, I,
23) vorbește de hirotonia în curcată a lui Chiri l («confusa ordinatio») și precizează că
acesta varia uneori în credință, mai adesea în comuniune». Nici Fericitul Ieronim nu -1
simpatizează. Pe de altă parte, istoricul bisericesc Teodore: al Ci rului ( Istoria
bisericească, II, 26) ne informează că Sf. Chiri l a urmat în mod regulat lui Maxim, la

26
tronul episcopal, cînd acest tron a devenit vacant prin moartea titularul ui. Ierusalimul era
pe atunci sub jurisdicția Mitropoliei de Cezareea și Sinodul de la Niceea (325), prin
canonul 7, hotărăște ca „episcopului Ie rusalimului să i se confere o întâietate de onoare ”.
Pe baza aces tui canon, se pare că Chiri l pretindea indep endența față de mitro politul
Cezareei. în ceea ce privește problemele de credință, Aca ciu era arian, iar Chiri l ortodox.
Istoricii bisericești Socrate și Sozomen ne vorbesc despre conflic tele curioase ale Sf.
Chiril cu mitropolitul său, Acaciu, de la Ce zareea. Sozomen ne spune că neînțelegerea
dintre cei doi provenea dintr -o pro blemă de prestigiu între ei : Chiri l contesta drepturile
mitropolitului său, întrucît Ierusalimul, pe care -il conducea el, avea scaun apostolic, și
Acaciu care era, canonic, mitr opolitul lui Chirii își susținea autori tatea. Această chestie
de prestigiu i -a împins la ură și i -a făcut să se acuze reciproc că nu gîndeau corect despre
Dumnezeu. Lucrul era cu at ât mai ușor, cu cît ei și înainte erau suspectați : Acaciu că
împărtășea d ogma lui Arie, iar Chiri l că era de părerea homo osienilor. Acaciu își adună
episcopii partizani și -1 caterisește pe Chiri l sub pretextul că în timpul unei foamete, care
pârjolea regiunea Ierusalimului, mulțimea în fometaților îndrept ându-și privirea spre
episcop, iar acesta, neav ând nici hrană, nici bani să le dea, a v ândut lucruri sacre și
perdele ale Bise ricii. După aceea se spune că un credincios a recunoscut una din ofran dele
sale de stofă în veștm âântul cu care era îmbrăcată o actriță. Întrebată de unde o are, ea a
răspuns că de la un negustor, iar negustorul întrebat și el a spus că de la episcop
(Sozomen, Istoria bisericească, IV,25, P.G.67,1196 abc).
Din cauza acestor neînțelegeri, Acaciu s -a folosi t de primul moment prielnic ca
să scape de Chiri l și astfel, la un sinod din 358, acesta este acuzat că a fost hirotonit ilegal
și și-a bătut joc de obiectele bisericești, c ă a vândut o parte din acestea, deși cu banii
primiți pentru ele a ajutat pe cei lipsiți în timpul unei foamete. Din aceste mo tive, a fost
caterisit și silit să plece în exil. De acum trăiește în Tarsul Ciliciei, până la anul 359, când
sinodul din Seleucia îl restabilește în scaun. În anul următor, 360, este din nou caterisit
la sinodul din Constantinopol, la care Acaciu era atot puternic. După doi ani, la 362,
profitând de măsurile luate de Iulian Apostatul (361 -363), care a eliberat din exil pe toți
episcopii, ortodocși și eretici, pen tru ca aceștia să înceapă din nou cert urile dogmatice și
astfel să se distrugă reciproc, ceea c e corespundea planului său de a nimici Creștinismul,
se reîntoarce și își ocupă scaunul.
În timpul domniei lui Valens (364 -378), este din nou exilat la anul 367 și în acest
exil rămâne până la moartea Împăratului, la anul 378. De acum își păsto rește în pace și
netulburat de nimeni eparhia până la moartea sa, întâmplată la 18 martie 386. în acest timp

27
participă la Sinodul II ecumenic (381), restabilește ordinea în Biserica sa pustiită de eretici
și întoarce pe mulți eretici și schismatici la cred ința ortodoxă. Amintirea sa se serbează la
18 martie. „Chiri l nu a fost un spirit superior și nici un scriitor original, dar a fost un catehet
excelent și un bun predicator popular. Cu vântările lui sunt clare, familiare și pline de
vioiciune. Ca formă, ne glijează regulile elocinței clasice, dar, prin fap tul că pune mult
suflet în cuvântările lui, el este foarte mult apre ciat de auditorii săi. ”43

II.2 Taina Botezului și
necesitatea apariți ei Catehetic ii baptismale la Sfinții Părinți

„La început a fost Cuvântul… ”, Cuvânt care din iubire de oameni se
revelează pe Sine și din a cărui Voința supremă omul este rostuit drept coroan ă a
Creației. Cuvântul devine astfel nu numai forța germinatoare, ci, iubirea divină îi
conferă valențele definirii o mului că persoană înzestrată cu rațiune. „Astfel, existența lui
Dumnezeu este acceptată că adevărata, datorită unui act de credință în Cuvântul Său ”44.
Edificiul principal al kerygmei apostolice, în ca litate de co nținut spiritual al
demersului catehetico -misionar, început prin Botezul pocăinței și continuat prin lucrarea
tainică a credinței din auzire prin cuvântul lui Hristos, este întregit de Apostol prin cele
arătate în textul de la 1 Corinteni 1 ,21. Considerăm că sintagma „nebunia propovăduirii ”
– stultitia pr ædicationes – conține în ea o bogăție de nuanțe în înțelegerea propovăduirii
Evangheliei, de sorginte apostolică, de natură să evidențieze raportul real între
propovăduire și kerygmă ca proclamare a mântui rii prin Iisus Hristos. În istoria literaturii
creștine , unii Sfinți Părinți s -au remarcat prin contribuția adusă la explicitarea dogmelor și
la formularea lor în cadrul unor Sinoade – „inima unui corpus canonum comun tuturor
Bisericilor Ortodoxe, aceste c anoane rămân punctul primordial de referință pentru viața
lor instituțională ”45- în vreme ce a lții au avut o contribuție deosebită la combaterea unor
erezii, sau la dezvoltarea spiritualității.
Din perspectiva strict etimologică, termenu l „botez ” este un cuvânt de origi ne
greacă, derivat de la verbul baptw , care la forma sa activă : bapt…zw în greaca veche

43 Arhid. Pr. Pr. Prof. Dr. Constantin Voicu, Botezul în tradiția patristică , Ed. Agnos, Sibiu, 2011, p. 10 .
44 Ėtienne Gilson, Introducere în filosofia creștină , p. 11.
45 L'Huillier, Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I -IV, trad. Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru I. Stan, Ed .
Gnosis, București, 2000, p. 13.

28
clasică a Noul ui Testament, însemna în general „a afunda, a spăla ”46. Substantivele to
b£ptisma și Ò b£ptismÒj constituie termeni t ehnici, creați special pentru Botezul lui Ioan ,
pentru a -l diferenția de cel ritualic iudaic. Deci sunt cuvinte noi pentru o nouă realitate :
Botezul Trupul ui lui Hristos a cărei prefigurare profe tică o constituie Botezul lui Ioan.47
Că așa stau lucrurile o dovedesc locurile din Septuaginta unde este folosit pentru a reda o
acțiune de spălare ritualică la Templu48, prin afundare49 completă . Cf. (4 Rg. 5,14; Lv.
6,28). Cu referire la Botez, un element important care demonstrează o singură Revelație
dumnezeia scă este prezența jertfelor și spălărilor rituale aproape la toate popoarele lumii.
Sfânta Scriptură dă mărturie despre lupta Mântuitorului Iisus Hristos și a Sfinților Săi
Apostoli pentru eradicarea efectelor produse la nivelul individului și al comunităț ii, de
rămășițele păgâne50, de entităților demonice51 din cultul de misterii al zeiței Demeter de
la Eleusis52, de cele orfice, ale zeităților Isis53, Cybele, Dionysos54 și mai ales de cel al lui
Mithra55, cult contemporan genezei creștinismului și concurent s piritual -cultic al
creștinismului aflat în copilăria sa pură și neîntinată.
Examinând primele scrieri ale acestei perioade , începem cu cea mai veche scriere
creștinească de după cărțile Noului Testament – Didahia . Învățătura celor 12 Apostoli.
Partea a II -a (cap. VII -X), cuprinde probleme liturgice primind de aceea și denumirea de
Compendiu liturgic56. În această parte se vorbește despre Botez, post, rugăciune,
Euharistie și Mărturisire în cadrul serviciului liturgic și de ace ea reprezintă un document
oficial al Bise ricii de o importanță covârșitoare. Are calitatea de prim catehism al
Creștinismului și prin aceasta , în plan spiritual se constituie ca primul manual de doctrină.

46 Maurice Carrez, Morel Francois, Dicționar grec -român al Noului Testament, trad. Prof. Gheorghe Badea,
Societatea Biblică Interconfesională din România, București, 1999, p. 56.
47 Pr. Asis. Liviu Streza, Botezul in diferite rituri liturgice creștine.Teză de Doctorat, partea I, pp. 27 -28.
48 „Talmudul asociază în multe rânduri conceptul de puritate cu dezvoltarea morală și spirituală. Ezechiel,
spunea evocând vremea izbării: Și vă voi stropi cu apă curată și vă veți curăți de toate întinăciunile voastre
și de toți idolii voștri vă voi curăți” (Iz. 36,25) A se vedea art. „puritate rituală” la Geoffrey Wigoder (red.
coord.), Enciclopedia iudaismului, trad. Radu Lupan și George Weiner, Ed. Hasefer, Bucu rești, 2006, p.
543.
49 Drd. Ioan Săuca, Taina Sfântului Botez de -a lungul vremii, op. cit, p. 286.
50 Cf. Franz Cumont , Religiile orientale în păgânismul roman, trad. George Scrima. Ed. Herald, București,
2008, pp. 11 -14.
51 Jean Deshayes, Civilizațiile ve chiului Orient , vol. I., trad. Constanța Tănăsescu, Ed. Meridiane, București,
1976, p. 27.
52 Cf. Maurice Briant, Misteriile din Eleusis. Originea și natura lor. Ritualul de inițiere , trad. Maria Genescu,
Ed. Herald, București, 2009, p. 73.
53 Cf. Éduard Sch uré, Sanctuarele Orientului , trad. Gabriel Avram, Ed. Princeps, Iași, 1994, pp. 69 -70.
54 N.A. Kun, Legendele și miturile Greciei antice, Ed. Lider, București, 2003, pp. 345 -348.
55 Franz Cumont, Misteriile lui Mithra, trad. Alexandru Anghel, Ed. Herald, B ucurești, 2007, p. 18.
56 Cf. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Patrologie , Sf. Mânăstire Dervent, 2000, p. 33.

29
În cadrul textului Didahiei, cea mai veche Mărturisire de credință creștină57, se întâlnesc
două pasaje referitoare la slujba Botezului.
Primul dintre acestea reglementează desfășurarea liturgică, iar cel de -al doilea
insistă asupra inaccesibilității catehumenului la Taina Euhar istiei dacă nu a fost botezat.
Textul ne spune clar: „Cu privire la Botez, așa să botezați: după ce ați spus mai înainte
toate cele de mai sus, „botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh ” (Mt.
28,19) în apă proaspătă. Iar dacă n -ai apă pr oaspătă, botează în altă apă; iar dacă nu poți
în apă rece, în apă caldă. Dacă nu ai de ajuns nici una, nici alta, toarnă pe cap de trei ori
apă „în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh ” (Mt. 28,19). Înainte de Botez să
postească cel ce botează și cel botezat și alții câțiva, dacă pot. Poruncește, însă, ca cel ce
are să se boteze să postească o zi sau două înainte ”58 Făcând referire la legătura dintre
Botez și Euharistie, autorul precizează: „Nimeni să nu mănânce, nici să bea din Euharistia
voast ră, ci acei care au fost botezați în numele Domnului. Căci cu privire la aceasta a spus
Domnul: “Nu dați cele sfinte câinilor ” (Mt.7,6) ”59. Didahia face referire și la cei care
participau la săvârșirea Tainei Botezului, făcând astfel prima referire la nași, ca
reprezentanți și garanți ai credinței candidatului la titlul și calitatea de creștin .60 Așa
după cum remarca Everett Ferguson, „Botezul era efectuat după o perioadă de catehizare
asupra celor Două căi ale vieții și morții (…), care constau propriu -zis în învățături morale
iudaice însoțite de o interpretare a lor prin cuvintele Mântuitorului. Administrarea
Botezului pr esupunea hotărârea persoanei de a urma un anumit tip de comportament ”61.
Barnaba scrie în Epistola ( zisă a lui ) doar câteva c uvinte despre valoarea
Botezului: „Ne pogorâm în apă plini de păcate și necurați, dar ieșim purtând în sufletul
nostru fructul temerii și al speranței în Iisus ” căci „primim iertarea păcatelor și, nădăjduind
întru numele Lui, ne facem iarăși noi, creându -ne din nou ”62. Pentru a reliefa superioritatea
calității de creștin, această Epistolă amintește în rândurile sale de efectele Tainei
Botezului, în special de iertare a păcatelor, făcând apel la imaginea veterotestamentară a

57 Prof. Dr. Stylianos G. Papadopoulos, Patrologie , vol.I (Introducere, Secolele II și III), trad. Lect. Dr.
Adrian Marinescu, Ed. Bizantină, București, 2 006, p. 363.
58 Didahia (VII,1 -4), în Scrierile Părinților Apostolici , trad. Pr. Dumitru Fecioru, în col. PSB, vol. 1,
EIBMBOR, București, 1995, p. 30.
59 Ibidem, p. 31.
60 M. Goguel, L’Eglise primitive, Paris, 1947, pp. 341 -342, apud Lect. Dr. Carmen Maria Bolocan ,
Pregătirea prin cateheză pentru primirea Sfintelor Taine, în perioada apostolică – reflectată în Scrierile
reprezentative ale Sfinților Părinți, în rev. TV., Serie nouă, Anul XIV (LXXX), 2004, nr. 7 -12, p. 139 .
(pp.136-150)
61 Everett Ferguson, Baptism in the Early Church: history, theology and li turgy in the first five centuries ,
William B. Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids, 2009, p. 202.
62 Epistola zisă a lui Barnaba, (XI,1) în Scrierile Părinților Apostolici , vol. 1 , p. 128.

30
Profeților biblici concomitent cu argumente exegetice extrase din profețiile acestora: “Să
cercetăm dacă s -a îngrijit Domnul să ne descopere mai dinainte ceva despre apă (Botez)
și despre cruce. Despre apă s -a scris vorbind de Israil, că iudeii nu vor primi botezul, care
aduce iertarea păc atelor, ci -și vor întocmi ei altceva. Că spune profetul : «Spăimântează –
te, cerule, și de aceasta mai mult să se cutremure pămîntul, că două rele a făcut poporul
acesta : M -a părăsit pe Mine, izvorul viu al apei și și -au săpat loruși groapa morții» (Ier.
11,12-13)”63.
Sfântul Iustin Martirul este una dintre personalitățile cele mai originale din galeria
autorilor creștini ai secolului II, care ne spune despre Botez : „Dacă cineva crede cu tărie
și este convins că învățăturile și cuvintele noastr e sunt înșiși adevărul, și se obligă să -și
conformeze viața cu el, îl învățăm să ceară de la Dumnezeu, prin rugăciune și ajunare,
iertarea păcatelor sale de mai înainte, și ajunăm și ne rugăm și noi împreună cu el. După
aceea îl ducem într -un loc unde e ap ă și acolo se naște din nou ca și noi, adică se cufundă
în apă și se spală în numele Părintelui tuturor, Domnul Dumnezeu, și al Mântuitorului
nostru Iisus Hristos și al Duhului Sfânt, căci Hristos a zis că de nu se va naște omul din
nou, nu va intra în împ ărăția lui Dumnezeu ”64. Partea a II -a a Apologiei I, în capitolele 61 –
64 prezintă pregătirea, temeiurile dogmatice și ritualul botezului pe care însuși Iustin l -a
primit. Marele apologet subliniază necesitatea Botezului prin cuvintele Mântuitorului:
„Dacă n u vă veți naște din nou (prin Botez), nu veți intra în împărăția cerurilor ” (In. 3,3-
4). Temeiul Botezului l -am primit de la Apostoli, zice Iustin. Astfel în Apol ogia I, cap.
LXV, 1, afirmă că Botezul sau renașterea vieții se administra acelora care crede au și erau
convinși de adevărurile creștine, care făgăduiau că vor trăi conform acestor adevăruri, care
posteau și se rugau pentru iertarea păcatelor lor anterioare. Erau duși la apa Botezului,
unde erau renăscuți, așa după cum însuși Iustin a făcut65.
Botezul se făcea în numele Tatălui, al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului
nostru Iisus Hristos și al Duhului Sfânt. „Baia botezului se numește și luminare pentru că
li se luminează mintea celor care învață să vină la Botez. El explică ritul Botezului creștin,
scriind următoarele : „cine este convins și crede că învățătura și cunoștințele noastre sunt
adevărate și se făgăduiește că poate trăi conform lor, acela trebuie să știe că cu rugăciunea
și cu postul se cere de la Dumnezeu iertarea păca telor din trecut și noi ne vom ruga și vom

63 Ibidem.
64 Idem, Apologia I, (V,9), p. 28.
65 Sfântul Iustin Mar tirul și Filosoful vorbește despre considerația deosebită ce se acorda acestei Sfinte Taine
prin post și rugăciune, ca mijloace de implorare a milei lui Dumnezeu, pe care urmau sa le facă atât cel c are
boteza, cât și cel care urma sa fie botezat. Ibidem , p. 66.

31
posti cu dânșii. Pe urmă , îi vom duce unde este apă și se vor renaște … spălându -se cu apă
în numele lui Dumnezeu, Tatălui și Stăpânului tuturor, și a Mântuitorului nostru Iisus
Hristos și a Duhului Sfânt. Căci Hr istos a zis : de nu ne vom naște din nou nu vom intra în
Împărăția cerească. Fiindcă nu știm prima noastră naștere și prin necesi tate ne -am născut
și am crescut în năravuri rele și în chip rău de viață, apoi ca să nu fim fii ai necesității și ai
neștiinței , ci a libertății și științei și ca să primim în apă lăsarea păcatelor săvârșite se chemă
asupra celor ce voiesc să se renască și se căiesc de păcate, numele Tatălui tuturor și al
Domnului Dumnezeu ”66.
Tertulian este primul mare teolog latin67. A activat și a scris în special între 196 și
212 în Cartagina, care de atunci devine un centru important al învățăturii creștine, mai
puternic și mai înfloritor decât Roma. Este aproape contemporan cu Clement
Alexandrinul, Sf. Irineu al Lyonului și Sf. Ipo lit Romanul. Ne mai spune că, pe baza
Tradiției bisericești, se cerea de la cel ce se pregătea pentru Botez, înainte de cufundarea
de trei ori, să se lepede de Satana și de slujitorii acestuia și să dea răspunsuri la întrebările
despre credința propovăduit ă de Hristos, căci „sufletul fiecărui om este posedat de un
demon și numai prin exorcisme poate scăpa de el ”68. Pentru a arăta modul de desfășurare
a Botezului, Tertulian întrebuințează expresiile pogorârea în apă și cufundare69. Prin
aceasta el arată lămuri t că Botezul se făcea prin cufundare de trei ori, în numele Sfintei
Treimi , exprimându -se astfel: „Hristos, după Înviere a dat ucenicilor Săi porunca sa cea
de pe urmă: a boteza (toate neamurile) în numele Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, iar nu
în nume le unuia, de aceea ne și cufundăm (la botez) de trei ori, iar nu o dată, adică de
atâtea ori câte persoane și câte nume sunt .”70
Încă în jurul anului 200 d.Hr., literatura teologică creștină face dovada nu doar a
unei extraordinare dezvoltări și creșteri cantitative și calitative, ci efectiv, ia o nouă
turnură, deoarece scrierile creștine, începând din secolului al II -lea au fost în mare măsură
condiționate de lupta Bisericii creștine împotriva persecuțiilor, având un pronunțat caracter
apologetic și antieretic. Marea realizare a acestor autori și de durată totodată, a constat în
serviciul pe care aceștia l -au făcut teologiei creștine, reușind să -i pună acesteia temelie

66 Idem, Apologia I, 61, p. 89.
67 Prof. Dr Stylianos G. Papadopoulos, op. cit., p. 339.
68 Tertulian, De anima, apud Dumitru Georgescu, în Studiu introductiv la cartea Sfântului Vasile cel Mare,
Despre botez, col. Comorile pustiei , Ed. Anastasia, Bucur ești, 1999, p. 20.
69 Tertulian, Despre botez , cap. 2, apud †Silvestru, Episcop de Canev, Teologia dogmatică ortodoxă, vol.VI,
trad. Arhim. Gherasim Miron, reed. Ed. Credința strămoșească, Iași, 2001, p. 282.
70 Tertulian, cap. 26, apud ibidem, p. 283.

32
solidă. În timp ce apărau credința, utilizând armele rațiunii, scriitorii creșt ini ai acestei
epoci, pregăteau calea pentru studiul științific al Revelației .71 Pe măsură ce Creștinismul
pătrundea tot mai adânc în interiorul lumii vechi, cu atât mai mult se simțea imperios
nevoia ca el să fie expus într -un mod în care să fie înțeles corect și exact pe temelia sa
hristologică. . Numărul tot mai mare de convertiți proveniți dintre păgâni, în special din
cercurile intelectuale gnostice72, dar și nevoia de a le acorda o instrucție catehumenală la
nivelul pregătirii lor, a determinat Biserica să-și pregătească învățători adecvați acestui
scop73. În ceea ce privește gnosticismul74, adăugă m constatarea că la Alexandria el a luat
forma cea mai filosofică și speculativă, exprimându -se prin exponenți de o mare anvergură
intelectuală, ca Basilide și Va lentin .75 Așa cum arăta Clement Alexandrinul, gnosticii,
discriminați mai ales în mediul urban, aveau nuclee didactice sau școli76 unde -și elaborau
doctrina în jurul ereziarhilor și o răspândeau prin ucenici itineranți, care înș elau ușor
credincioșii simpli. Apoi, curiozitatea și disprețul unora dintre păgânii culți, dar mai ales
persecuțiile, au impus creștinilor crearea de școli, la început particulare, în care să se dea
doctrinei și vieții creștine o formă mai mult sau mai puțin organizată, pentru a putea ține
piept sistemelor școlilor filosofice și celorlalte curente spirituale coerente ale vremii77. În
acest context de împrejurări, au apărut școlile teologice, care au devenit la scurtă vreme
după întemeiere „adevărate leagăne ale științei sacre ”. Acestea au apărut mai întâi în
Răsărit, unde Creștinismul își avea începuturile și cea mai largă răspândire geografică.
Cea mai faimoasă dintre aceste școli, în care a funcț ionat la Alexandria, în Egipt.
Clement Alexandrinul numește Botezul baie78, pen tru că prin el ne spălăm păcatele;
grație, pentru că prin el ni se iartă pedepsele meritate pentru păcat; luminare, pentru că prin
botez primim darul contemplării celor divine. În mediul alexandrin, întunecat de falsul
gnosticism și de neștiință, Clement p rezintă Botezul ca pe o luminare și culme a adevăratei

71 Ėtienne Gilson, Introducere în filosofia creștină , trad. Delia Bozdog și Dumitru Savinescu, Ed. Galaxia
Gutenberg, Târgu -Lăpuș, 2006, p. 43.
72 Cf. Gheorghe Vlăduțescu, Filosofia primelor secole creștine, Ed. Enciclopedică, București, 1995, pp. 28 –
39.
73 Gheor ghe Șchiopu, Învățătura despre Treime, cunoaștere și antropologie în viziunea lui Clement
Alexandrinul , Ed. Emia, Deva, 2005, p. 45.
74 Cf. Gheorghe Vlăduțescu, op, cit , pp. 28 -39.
75 Cf. Francis Burkitt, Biserica și gnoza. Un studia asupra gândirii și spec ulației creștine din secolul al
doilea , trad. Alexandru Anghel, Ed. Herald, București, 2008, p. 112.
76 Clement Alexandrinul, Gnoza și gnosticii, trad. Lucian Grozea, Ed. Paideia, București, 1999, p. 13.
77 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. I I, EIBMBOR, București, 1985, p. 237.
78 Clement Alexandrinul, Scrieri, Pedagogul (I,V), trad. Pr. D umitu Fecioru, în col. PSB, vol. 4, EIBMBOR,
București, 1982, p. 195.

33
cunoașteri. Ignoranța este întunericul prin care noi cădem în păcate, orbecăim în căutarea
adevărului. Luminarea este cunoașterea care risipește ignoranța și ne dă ascuțime în
gândire.
Auto rul alexandri n arată că luminarea dinaintea Botezului prin cateheză duce la
credință, iar credința se învață prin Duhul Sfânt o dată cu Botezul. Există o singură credință
universală ca mântuire a lumii, o egalitate și o comuniune a dreptului și iubitorului de
oameni Dumnezeu cu toți. Taina Botezului, constând în: gnoză, iertarea de păcate, baia
baptismală și luminare , ne face pe toți egali, eliminând împărțirea susținută de falșii
gnostici în trei clase: pnevmatici, psihici și ilici. Nu există decât pnevmat ici, întrucât
creștinii sunt opera Duhului Sfânt.
Clement subliniază clar efectele Botezului: „Botezați, noi ne luminăm, luminați,
căpătăm înfierea, înfiați mergem pe calea desăvârșirii, desăvârșiți obținem nemurirea…
Această lucrare poartă n ume felurite: har, luminare, desăvârșire, spălare … Baie prin care
ne spălăm de păcate, har prin care ni se iartă vina de păcate, luminare prin care se
contempla acea sfântă lumină mântuitoare, adică prin care vedem Dumnezeirea cu ochi
pătrunzători, iar desăvârșire îi zicem pentru că nu are nevoie de nici o contemplare ”
(Pedagogul I,6,26 -27.1-2). Efectele Botezului prezentate succesiv: luminarea, înfierea,
desăvârșirea și nemurirea, culminează cu mântuirea popriu -zisă, care este dobândirea vieții
veșnice. Obiectiv, m ântuirea a fost împlinită de Domnul nostru Iisus Hristos prin întreaga
Sa viață, îndeosebi prin moartea și Învierea Sa. El a șters vina păcatului și ne -a împăcat cu
Dum nezeu, nici un nor negru nu mai plutește între om și Părintele său ceresc. Aceasta este
solia ce se desprinde de pe Golgotha, „iar noi, la rândul nostru, ajungând slujitori ai harului
dumnezeiesc, semănăm binefacerile lui Dumnezeu ”79.
Continuând gândirea celorlalți Sfinți Părinți ai Bisericii, Sfântul Chiril al
Alexandriei îndeam nă: „când te vei pogorî în apă, nu -ți reprezenta numai singură apa, ci
așteaptă mântuirea prin lucrarea Sf. Duh, pentru că fără una și fără alta nu -i posibil să te
faci desăvârșit. Nu -ți spun eu acestea, ci Domnul Iisus Hristos, Cel ce are puterea asupra
acesteia. El zice: cine nu se va naște de sus, și la acestea adaugă: din apă și din Duh, nu
poate intra î ntru Împărăția lui Dumnezeu (I n 3,5). Este greu cuvântul acesta, dar nu -i al
meu, căci așa a hotărât Iisus ”80.Tăierea împrejur a fost văzută la Sfinții Părinți ca o

79 Idem, Scrieri, Stromatele , Stromata a II -a, (18.49), trad. Pr. Dumitru Fecioru, în col . PSB, vol. 5,
EIBMBOR, București, 1982, p. 161.
80 Sf. Chiril al Alexandriei , Partea I, Închinarea și slujirea în Duh și Adevăr , trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, în col. PSB, vol. 38, EIBMBOR, București, 1991, p. 139.

34
preînchipuire a Botezului. Sfântul Chiril al Alexandriei vorbește de mielul pascal care
trebuia să stea cu mama șapte zile și să se aducă jertfă în ziua a opta. Tot în ziua a opta
pruncul de parte bărbătească era tăiat împrejur. Sfântul Chir il spune „că mieii ajunși la
bărbăție și bine hrăniți cu cuvintele catehizării îi aducem în ziua a opta, adică după ce a
trecut timpul în care se aflau în pruncie și a venit după aceea altul, în care se poate împărtăși
în mod potrivit taina lui Hristos. Că ci ziua a opta înseamnă timpul învierii, când, după ce
a suferit moartea pentru noi, a înviat Hristos, cu care ne facem de un chip, murind spiritual
prin Sfântul Botez, ca să dobândim și învierea (Rm. 6,4 -5)”81.
În primele trei veacuri, situația Bisericii a fost marcată nu numai de permanentele
persecuții, ci și de politica de stat fermă în negarea recunoașterii creștinilor și chiar a
existenței lor în teritoriul Imperiului, fiind „urmăriți și exilați ”82. Deși Împăratul Iulian
Apostatul (361 -363) întreprinde o puternică reformă religioasă încercând să reânvie
păgânismul, entuziasmul său nu a putut schimba realitatea deja formată83. Persecuțiile
asupra creștinilor ortodocși din Răsărit nu se opresc nici sub Împăratul Valens (364 -378),
adept al ariani smului. Această perioadă coincide cu perioada în care a activat și Sfântul
Vasile cel Mare , care nu a mai apucat să se bucure de pacea și unitatea Bisericii arătată
odată cu venirea pe tron a împăratului Teodosie cel Mare (379 -395). Acesta, împreună cu
Grațian și cu Vespasian, au dat un edict prin care stabilea drept criteriu pentru unitatea
Bisericii credința Parinților de la Sinodul I Ecumenic, și astfel Biserica a dobândit
trăsăturile esențiale ale viitorului Imperiu bizantin .84
În această peri oadă , erezia ariană zdruncin a Biserica creștină, dar este și cauza
pozitivă a formulării dogmei trinitare. Descriind puterea cu care se răspândea erezia,
Sfântul Vasile spunea: „acum ne temem să nu se întindă și mai mult această nenorocire,
cum se întinde pârjolul focului prin materia inflamabilă, care, după ce a mistuit în vecini,
se aruncă și mai departe ”85. În Răsăritul măcinat de arianism, provincia Ca ppadocia, cu
centrul Cezareea, a rămas o oază de ortodoxie, în condițiile în care Valens îl constrânge a
pe Sfântul Vasile, fără succes, să semneze mărturisiri ariene. Imposibil de clintit datorită
prestanței sale, Sfântul Vasile cel Mare stătea împotriva planului împ ăratului fără să -și
schimbe orientarea și cu nădejdea doar în Dumnezeu, căci scrisorile tri mise spre Occident

81 Idem , Glafire, trad. Pr. Dumi tru Stăniloae, în col. PSB, vol. 39, EIBMBOR, București, 1992, p. 301.
82 Pr. Prof. Vasile V. Muntean, Istoria creștinătății. De la Hristos până la Reformă , Ed. Sof…a , București,
2004, p. 148.
83 Cf. Pr. Dr. Emanoil Băbuș, Bizanțul, istorie și spiritualita te, Ed. Sof…a , București, 2003, pp. 39 -41.
84 Cf. Paul Lemerle, Istoria Bizanțului, trad. Nicolae Ș . Tanașoca, Ed. Universitas, București, 1998, p. 3.
85 Epistola 243 ,3, PG 32, 908A, în Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, trad. Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și
Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, în col. PSB, vol 12, EIBMBOR, București, 1998, p. 504.

35
nu primeau răspuns , deși el s -a „străduit fără încetare (…) să promoveze unificarea absolut
necesară a celor două biserici ”86. Împăratul încerca prin toate mijloacele să -i micșoreze
influența și să -i îngreueze acțiunile astfel că împar te Ca ppadocia în două provincii și
trimite în Cezareea ca nou vicar87 un dușman al Sfântului. Biserica, aflată într -o situație
critică88 din cauza asaltului de erezie, era caracterizată de însuși Vasile într -o scrisoare
către Atanasie astfel: „Întreaga Biser ică e dezmembrată, lucru care de altfel nici
înțelepciunii tale nu -i necunoscut. Tu vezi în toate chipurile, ca de sus dintr -un turn de
veghe, cu mintea ta pătrunzătoare, ceea ce se întâmplă în fiecare loc, ca și cum în același
spațiu ar pluti mai multe co răbii purtate și izbite de puterea vânturilor, una împotriva
celeilalte, așa încât naufragiul este iminent, atât din pricini exterioare, datorită vânturilor
care agită cu putere marea, cât și din tulburarea care cuprinde pe navigatorii care se
întâlnesc și se ciocnesc unul de altul ”89. Cele două cărți Despre Botez care se găsesc în
Colecția operelor sale, cuprinse în Colecția Migne, P.G.vol XXXI (1513 -1628) , dar care
sunt trecute la addenda, exegeza de specialitate con sideră că „au fost scrise de un discip ol
sub dictarea Sfântului Vasile .”90
Cartea întâi (1513 -1580) cuprinde trei cuvântări sau capitole împărțite pe
paragrafe . Cu referire la Taina Botezului, Sfântul Vasile dă o serie de explicații extrem de
necesare catehumenilor, având ca subtit lu :
I,1. Trebuie mai întâi să înveți de la Domnul și pe urmă să te învrednicești de Sfântul
Botez. Tema acestei cuvântări este învățătura botezului după Evanghelia Domnului.
Marele Vasile ne lămurește aici : „Hristos i -a luat la EI pe Ucenici , le-a arătat lor
puterea dată Lui de la Tatăl și le -a zis: „Datu -Mi-s-a Mie toată puterea în cer și pre
pământ ”, apoi i -a trimis pe ei, poruncindu -le : “Mergând, învățați toate neamurile,
botezându -le in numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, î nvățându -le să păzească
toate câte v -am poruncit vouă… ” (Mt.28, 18-20). Deci, poruncind Domnul mai întâi :
“învățați toate neamurile ”, iar apoi adăugând: “botezându -le…” și celelalte, voi, trecând
sub tăcere porunca dintâi, ne -ați cerut părerea noastră despre cea de -a doua. Însă noi am fi

86 Henri -Irénée Marrou, op. cit., p. 58.
87 O descriere a acțiunilor lui Demostene, acest nou vicar, găsim într -o epistolă pe care Sfântul Vasile a
trimis -o prietenului său Eusebiu de Samosata. ( Epistola 237 , 2, PG 32, 885D -888A) în Sfântul Vasile cel
Mare, Scrieri , trad. Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, col. PSB, vol. 12,
EIBMBOR, București, 1988, p. 493..
88 Epistola 243,2, PG 32, 904B C, în PSB, 12, p. 503: „O prigoană s -a abătut peste noi, preacinstiți frați, și
dintre prigoane cea mai grea” .
89 Epistola 82 , 1, PG 32, 460A (în PSB, vol.12, p. 255).
90 Sfântul Vasile cel Mare, Despre botez , Col. ”Comorile Pustiei”, trad. Pr. Dumitru Georg escu, Ed.
Anastasia, București, 1999, pp. 30 -32.

36
socotiți potrivnici poruncii Apostolului, dacă nu am răspunde îndată zicând : „Să fiți gata
totdeauna să răspundeți oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră ” (Ptr. 3,15).”91
II,1. Cum se botează cineva cu botez ul cel adevărat în Evanghelia Domnului nostru Iisus
Hristos. Neavând aici cetate stătătoare, omenirea țintește spre cer: acolo este dreptatea
deplină și mântuirea veșnică.
Exegeza Sfântului ca ppadocian redă chiar din subtitlu , ordinea firească,
concomitent etică și probatorie a intrării în comunitate, făcând exegeza textului
fundamental misionar al Scripturii, arătând importanța și obligativitatea cunoașterii
învățăturii creștine înainte de Botez : „Afară de aceasta, trebuie să știți, se cade ca mai
întâi să capeți învățătură și numai apoi să te învrednicești de Taina Botezului. Căci așa le –
a poruncit ucenicilor Săi Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu. ”92
II,4. Deosebirea dintre botezul lui Moise și cel al lui Ioan este ca într e Hristos și Templu.
Ceea ce era glorios odinioară, acum nu mai strălucește, Ioan Botezătorul, vorbind despre
Mântuitorul, spune : „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez ”.
Sfântul Vasile cel Mare, referindu -se la botezul dat prin Moise, spune că prin el „ am
cunoscut mai întâi deosebirea păcatelor, căci nu toate păcatele au darul iertării; pe de altă
parte, am cercetat feluritele jertfe și iscusința curățirii, până ce am despărțit la vreme cele
curate de cele întinate, am stat la veghe lu ând seama la cele bune, pentru ca apoi să primim
botezul ca pecete a curăției ”93.
II,5. „Ca soarele între stele strălucește botezul Domnului față de cel al lui Ioan. Botezul
Domnului este mai presus de toata mintea, slavă mai înaltă decât orice dorință și
rugăciune omenească, asemenea soarelui care întrece toate celelalte stele ”.
Sfântul Părinte, face o amplă prezentare a stării de păcătoșenie a evreilor, pentru
că Botezul lui Ioan era dat celor „care nu făceau deosebire cu privire la păcate, nic i la
jertfe, nu făcea cercetare adâncă asupra curăției ”94, în vreme ce „așa ne vom face vrednici,
prin harul lui Dumnezeu, să înțelegem care este demnitatea cea mai înaltă a botezului
Domnului nostru Iisus Hristos, în mulțimea nemăsurată a slavei. Pentru că Cel Unul
Născut, Fiul Dumnezeului Celui Viu, a zis că aici e ceva mai mare decât templul, mai
mult decât Moise și mai mult decât Solomon (cf. Mt. 12, 41 -42). Și Apostolul, după
povestise mai înainte slava neapropiată de care s -a învrednicit Moise în slujb a Legii

91 Ibidem , p. 43.
92 Ibidem , pp. 54 -55.
93 Ibidem, p. 61.
94 Ibidem.

37
Iudeilor, mărturisește aceasta, adăugând : „Și nici măcar nu este slăvit ceea ce era slăvit
în această privință, față de slava cea covârșitoare ” (2Co. 3, 10).
II,6. Cuvintele de trimitere –„Mergând, învățați toate neamurile, botezându -le…” – au
semnificația lor, care se înțelege prin rugăciunea de obște .
II,8. Prin har ne -am botezat și ne -am îmbrăcat cu Hristos. Să murim păcatului și să fim
fii ai lui Dumnezeu prin har!
Sfântul Vasile cel Mare, ne arată forța harului înnoitor, „Pentru a ceasta și iertarea
păcatelor s -a dat celor credincioși Domnului, Care zice: Acesta este sângele Meu, al Legii
celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor (Mt.26,28). Tot așa
mărturisește și Apostolul, din nou zicând: „după buna socotință a voii Sale, spre lauda
slavei harului Său, cu care ne -a dăruit pe noi, prin Fiul Său Cel iubit. Întru El avem
răscumpărarea prin sângele Lui și iertarea păcatelor, după bogăția harului Său, pe care l –
a făcut să prisosească în noi… ”95.
II,10. Prin botezul cu foc înțelegem luminarea conștiinței noastre .
„După cum un fier înroșit în para focului nu -1 mai cunoști că e fier, așa și noi,
după primirea botezului, să urâm și să blestemăm păcatul, înnoindu -ne după chipul
Creatorului. Căci e după cum fi erul, introdus în foc, se înroșește sub vâlvătaie, iar dacă
are ceva rău în el, se face mai vădit și este mai gata pentru a fi curățit. Nu numai că -și
schimbă culoarea, dar și tăria se preface în moliciune, ajungând mai potrvit pentru a fi
lucrat cu mâna ”96. Continuând exegeza asupra textului scripturistic, Sfântul Părinte
explică forța metaforei, care necesită demersul unui Preot, a unui teolog creștin pentru
evitarea interpretărilor greșite : „Mai mult, Ioan Botezătorul, profețind despre Domnul,
zice : „Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc ” (Mt. 3,11). C uvine-se deci ca prin
călăuză duhov nicească să ne lumi năm cu lumina cunoștinței, pen tru înțelegerea acelei
mari lumini despre care vorbim ”97.
Aceeași procedură se impune și pentru explicarea corectă a pasajului următor din
Evanghelie : II, 14. Cine se botează în Hristos, se botează în moartea Lui și înviază cu
El, desfăcându -se de omul cel vechi. Om vechi este numit acela care face iarăși și iarăși
mulțime de păcate98. „Și păziți fiind acum în aceasta : „Căci dacă am fost altoiți pe El prin
asemănarea morții Lui ”, la fe l se va împlini și făgăduința : „și ai învierii Lui ” (Rm. 6, ),

95 Ibidem, pp. 65 -66.
96 Idem , p. 68.
97 Idem .
98 Idem, p. 76.

38
după cum zice altundeva: „Căci dacă au murit împreună cu El, vom și învia împreună cu
Hristos dacă rămânem întru El , vom și împărați împreună cu El ” (2Tim. 2,11-12). Iată că
Apostolul nu uită că repetiția este necesară ascultătorilor săi, pentru întărire și siguranță.
Și stăruie chiar în repetarea acelorași lucruri, pentru încredințarea adevărului. Căci despre
aceasta îl auzim că zice : stați. Iar cine nu va asculta cuvintele Mele, pe care Proorocul
Acela le va grăi în numele Meu, aceluia îi voi cere socoteală ” (Dt. 18,15-19).
II,15. După cum cel răstignit părăsește pe cei cu care a trăit, tot așa cel botezat se desface
de lucrurile de mai înainte, strămutându -și mintea la cer. Acolo e cetățenia lui, prin
înnoirea sufletului. Apa este asemănarea crucii, a morții, a înmormântării și a învierii din
morți.
II, 20. De ce se botează în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfân tului Duh? Pentru ca să
învățăm dogma evlaviei și să renaștem în duh.
În aceste două subcapitole, Sfântul Vasile adâncește spre limpezire simbolica
raportului Moarte/Înviere în Hristos arătând puterea harului divin de a restaura făptura
căzută și a pune început bun într -o nouă viață, „Căci armele luptei noastre nu sunt trupești,
ci puternice înaintea lui Dumnezeu, spre dărâmarea întărituri lor. Noi surpăm iscodirile
minții și toată trufia ca re se ridică împotriva cunoaște rii lui Dumnezeu ” (2 Co. 10, 4 -5)99.
II,26. Suntem datori ca înainte de botez să ne pregătim a ne lepăda de păcat.
II,27. Trăind în Duhul, ne botezăm în numele Fiului; îmbrăcați în Fiul, devenim noi înșine
fii ai lui Dumnezeu, a dică ne botezăm în numele Tată lui. Cugetând cele de ma i sus, drepții
vor străluci ca soarele.
III,1 . Noul botezat să crească în duh prin participarea la Sfintele Taine. Adică: întâi să
învețe, apoi să se boteze, iar pe urmă să se facă părtaș acestora. Iată etapele
catehumenatului în chip pedagogic.
Cartea a doua (1580 -1628), spre deosebire de prima, eformată din întrebări și
răspunsuri (în nu măr de 13). Ideile pe care le dezvoltă fac parte tot d in învățătura
botezului : „Dacă cel botezat cu botezul Evangheliei Domnului este dator să moară
păcatulu i și să vieze lui Hristos ”100. Ele nu numai că nu con trafac ceva din Sf. Scriptură și
Sf. Tradiție, dar chiar numai pe ele se întemeiază . Întreaga viață a creștinului nu este decât
o actualizare și o punere în lucrare a acestui mare dar , pentru că pecetea ba ptismală
afectează într -un mod particular credința celui botezat, căruia îi conferă o calitate nouă.

99 Idem , p. 84.
100 Idem, p. 37.

39
Sfântul Vasile cel Mare, în tratatul Contra lui Eunomie , ilustrând acest înțeles al
Botezului ca pecete, afirmă că: „ Botezul este într -adevăr p ecetea credinței, iar credința este
adeziunea la Dumnezeu. Trebuie deci să crezi mai întâi și apoi să fii pecetluit prin botez ”101.
De-a lungul vremii, s -au mai întâlnit și alte aspecte privind Botezul. Novațienii și
donatiștii, propovăduind o Biserică pură (catară) din care erau excluși păcătoșii, priveau
ca valide doar acele Taine care se săvârșeau de persoane vrednice și, neavând încredere în
Botezul Bisericii, rebotezau pe toți cei ce veneau la ei. Materia fiind întinată, ei admiteau
un Botez al cuvântulu i. Canonul 47 al Sfântului Vasile cel Mare hotărăște ca aceștia să fie
rebotezați; la fel canonul 19 al Sinodului I Ecumenic. Sfântul Vasile cel Mare explică:
„întrucât Botezul are două scopuri: de a extermina trupul păcătos, ca să nu mai aducă
fructele mo rții și a însufleți sufletul, ca să aibă fruct întru lumină, apoi apa închipuiește
moartea primind trupul ca în groapă, iar Duhul comunică puterea dătătoare de viață,
ridicând sufletele noastre din moartea păcătoasă la viața cea dintâi; iată ce înseamnă de a
se naște de sus din apă și din Duh ” 102. Sfântul Vasile considerând Botezul lor ca un Botez
săvârșit de laici, deși Canonul 44 îngăduie ca și mireanul simplu și diaconul să boteze la
nevoie.
Bazându -se pe învățătura celor vechi, Sfântul Vasil e spune că, pentru aprecierea
validității Botezului savârșit în afara Bisericii al celor ce se convertesc de la eretici la
schismatici, trebuie să ținem seama de măsura în care se abat aceste diferite asociații
eterodoxe de la adevărata învățătură a Biseri cii Ortodoxe, și să se procedeze în
conformitate cu acestea. Canonul 47 al Sfântului Vasile cel Mare hotărăște ca aceștia să
fie rebotezați; la fel canonul 19 al Sinodului I Ecumenic. Sfântul Vasile cel Mare explică:
„întrucât Botezul are două scopuri: de a extermina trupul păcătos, ca să nu mai aducă
fructele morții și a însufleți sufletul, ca să aibă fruct întru lumină, apoi apa închipuiește
moartea primind trupul ca în groapă, iar Duhul comunică puterea dătătoare de viață,
ridicând sufletele noastre din moartea păcătoasă la viața cea dintâi; iată ce înseamnă de a
se naște de sus din apă și din Duh ” 103.
În rânduiala Sf ântului Botez, ungerea prebaptismala cu untdelemn sfințit este
confirmată de Sf ântul Vasile cel Mare ca avâ ndu-și originea în tradiția apostolică și fiind
transmisă prin tradiția tainică a Bisericii. Prin această ungere practicată până astăzi,

101 Sf. Vasile cel Mare, Contra lui Eunomie , apud Mari us Telea, Antropologia Sfinților Părinți Capadocieni ,
Ed. Reîntregirea, Alba -Iulia, 2001 , p. 389.
102 Sf. Vasile cel Mare, Despre Sf. Duh , cap. 15, trad. Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr.
Teodor Bodogae, în col. PSB, vol. 12, EIBMBOR, Bucu rești, 1998, p. 50.
103 Ibidem, p. 51.

40
devenim și noi unși, primind preoția universală. După ieșirea din apă Botezului, neofiții
îmbrăcau haina baptismală , neatestata în mod direct în Noul Testament, dar confirmată la
Sfinții Părinți din sec olul al II-a și prezen tă în epoca apostolic ă. Îndată după aceasta
conform Sf intei Scripturi și Sf inților Părinți se primea cea de-a doua taină, ungerea cu Sf.
Mir, după car e cel botezat primea Sfânta Împărtășanie, și această rânduiala s -a păstrat
până -n zilele noastre. Există unire și continuitate între aceste Taine, în vechea Tradiție ele
fiind un singur tot104. Botezul, Mirungerea și Euharistia sunt Tainele de inițiere creșt ină
prin care se intra în Biserică, în comuniunea Trupului tainic al lui Hristos. Mirungerea da
puterea dezvoltării vieții celei noi în Hristos primită prin Botez, iar prin Euharistie se
desăvârșește această viață ca unire deplină cu Hristos105. Cu privire l a formula Botezului
și simbolistica actului liturgic, prin comparație, se știe că a depții lui Eunomie botezau
printr -o singură afundare, ca expresie a credinței lor antitrinitare, și înlocuind formula
treimică de la Botez au adaptat formule proprii conform e cu doctrina propovăduită. Sfânta
Biserică anatematizează pe Eunomie și rebotează pe toți cei care nu se botează în numele
Sfintei Treimi prin trei afundări. Canonul 50 apostolic caterisește pe preoții sau episcopii
care botează printr -o singură afundare, căci prin aceasta simbolizează afundarea întru
moartea Domnului. Prin Botez se împărtășește o nouă viață în numele Învierii Domnului
și în numele întregii puteri dumnezeiești și a lucrării tuturor celor trei fețe dumnezeiești,
și nu se îndrumă spre moarte cel ce vine la Hristos 106. Sfântul Vasile este prezent în
slujirea noastră liturgică la cel mai înalt nivel de trăire prin Sf. Liturghie care îi poartă
numele107.
Cea mai de seamă lucrare a Sfântului Grigorie de Nyssa , scrisă pe la anul 385,
rămâ ne Marele cuvânt catehetic , un amplu tratat cu caracter dogmatic și implicit exegetic ,
care se înscrie pe linia teologiei sistematice, concepută de Origen în tratatul Despre
începuturi și încheiată cu lucrarea Despre credința ortodoxă a Sfântului Ioan Da maschin .
În Marele Cuvânt Catehetic , Sfântul Părinte scrie: „Ei bine, ființa care se aseamănă în toate
privințele cu Dumnezeu trebuia ca neapărat să aibă în firea sa voința neatârnată și pe deplin
liberă, pentru ca participarea la bunurile divine să fie c a răsplată a virtuții sale ”108.

104Alexander Schmemann, Din ap ă și din Duh . Un studiu liturgic al botezului , trad. Alexandru Mihăilă, Ed.
Sof…a, București, 2009, p. 160.
105 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică, p. 84.
106 Ioan Florea, Canoa nele Bisericii Ortodoxe , Ed. POLIBIS, Sibiu, 1993, p. 34.
107 Mărturie că Sf. Vasile cel Mare este autorul ei dă atât Sf. Grigorie de Nazianz, cât și Leonțiu de Bizanț
care amintește aceasta într -o dispută cu Teodor de Mopsuestia – apud Remus Rus, Dicționar enciclopedic
de literatură creștină din primul mileniu , Ed. Lidia, București, 2003, p. 875
108 Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic , pp. 30 -31.

41
Partea a treia, care însumează capitolele 33 -40, dezvoltă învățătura ortodoxă despre
lucrarea harului prin Botez și Euharistie și roadele credinței în Sfânta Treime, în actul
mântuirii. Observăm în demersul teologi c al Sfântului Grigorie de Nyssa o oarecare
influență a gândirii lui Origen, Metodiu de Olimp și Atanasie cel Mare, precum și a celei
platonici. În cursul expunerii, autorul combate pe arieni, apolinariști, manihei, iudei și
păgâni. Sfântul Grigorie de N yssa consideră, ca și Sf. Apostol Pavel, că Botezul este
moartea și Învierea cu Hristos, căci „primind Botezul în vederea urmăririi Domnului
nostru, noi nu ne îngropăm în pământ, pentru că acesta acoperă pe cel care este cu adevărat
mort, ca să acopere boa la și stricăciunea naturii noastre, ci apropiindu -ne de apă, element
înrudit cu pământul, ne acoperim pe noi înșine cu ea, după cum a făcut -o și Domnul în
pământ; și făcând aceasta de trei ori, închipuim bucuria Învierii cea după trei zile, și noi
facem ac easta nu privind în liniște Taina, ci invocând cele trei ipostasuri în care am crezut,
în care nădăjduim și de care depinde faptul că existăm acum și f aptul că vom fi și după
aceea ”109. În Tâlcuirea exactă la Cântarea Cântărilor , Sf. Grigorie de Nyssa spun e că
„moartea prin Botez cu Hristos este înviere cu El în comuniunea cu Dumnezeu ”. Împotriva
tezei semi -ariene, potrivit căreia Botezul se făcea în numele morții lui Hristos și nu în
numele Sfintei Treimi, Sf. Grigore spune că dacă mărturisirea credinței t rinitare este
inutilă, sunt tot atât de inutile și celelalte rituri și obiceiuri ale Bisericii, printre care
enumeră pecetea, rugăciunea, Botezul, Mărturisirea, zelul pentru împlinirea poruncilor,
viața dusă cu înțelepciune și fuga de plăcere 110.
Puțini însă, dintre cei mulți, au știut să facă acest dar – cuvântul – să devină lucrător,
să-i deslușească și să -i împărtășească încărcătura sacră, așa cum a făcut -o Sfântul Ioan
Gură de Aur (354-407), desăvârșit misionar, desăvârșit orator . Sfântu l Ioan i-a ded icat
întreaga viață, după cum el însuși mărturisea : „Om fiind, trebuie să mă bat cu demonii !
Trup având, mă lupt cu puterile netrupești ! De aceea mi -a facut Dumnezeu o platoșă nu
din fier, ci din dreptate. De aceea mi -a gătit un scut nu d in aramă, ci al credinței. Am și
sabie ascuțită, cuvântul Duhului ”111.
Opera Sfântului Ioan Gură de Aur a rămas nu numai o culme a înțelepciunii, o
pagină inconfundabilă în literatura universală, în Catehetică, Omiletică și Apologetică, ci
mai a les își defin ește valoarea cu argumentul veș niciei : atribut al prezentului continuu,

109 Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, p. 39.
110 Idem, Contra lui Eunomie , apud Mariu s Telea, Antropologia Sfinților Părinți Capadocieni , pp. 391 -392.
111 Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale, trad. Pr. Marcel Hancheș, Ed. Oastea Domnului,
Timișoara, 2003, p. 21.

42
devenit posibil doar prin tangen țe epifanice. Și aceasta pentru că ființă oratorului
desăvârșit, identificat încă dintre cel e pământești cu supra -numele de CrusÒstomoj , a creat
o operă inconfundabilă nu atât din ambiții intelectuale, cât din nevoia suprafireasc ă a
mărtuirisirii propriei credințe . Creația sa literară e un act cultur ă și credință, venită din
suflul auten tic al vieții și de aceea – paradoxal deși recu noscută ca apogeu al Retoricii,
acea „ars bene di cendi ” a Antichității – ea nu a căutat cu orice preț elocven ța ci sugestia,
nu c oncretețea ci im ponderabilitatea, ambele generate de aleasa ei încărcătur ă
duhovnicească. Asfel, prin glasul sufletului și în cărcătura hieratic ă, poate străbate istoria,
dimensiun ile liturgico -dogmatic ă și teologico -pedagogic ă rămânând mereu actual e,
pentru că harul Sfântului Ioan a realizat o inimitabilă pnevmatizare a cuvântului,
practicând acel mod de glăsuire c are dezv ăluie învăluind, rămâ nând în același timp :
ziditoare, fidelă și normativ ă credințe i creștine, după cum în suși mărturisea în Cateheza
a treia baptismală : “Om fiind, trebuie să mă bat cu demonii ! Trup având, mă lupt cu
puterile netrupești ! De aceea mi-a făcut Dumnezeu o platoșă nu din fier, ci din dreptate.
De aceea mi -a gătit un scut nu din aramă, ci al cred inței. Am și sabie ascuțită, cu vântul
Duhului ”112.
Întreaga sa oper ă – susținută cu argumente scripturistice, „care ocupă 18 volum e în
ediția Migne ”113 – ne revelează un adevăr peren: trăirea duhovnicească autentică așează pe
credincioși într -o relație antinomic ă față de clișeele oricărei civilizații, prin nepotrivirea
funciar ă dintre lucrarea Duhului Sfânt în lume ș i obsesia pragmatis mului secula rizant al
celor ce doar în vremurile noastre doar mimează apartenența la Creștinism. Iar de aici,
puteam analiza complexa problematică a epocii Sfântului Ioan Gură de Aur, care poate fi
transpus ă în chip dureros peste veacuri , într -o contempo raneitate incapabilă să înțeleagă
că de la primirea Tainei Sf. Botez, pogorârea Sfântului Duh în “carnea lumii ” este un
miracol care se mărturisește cu limbajul sufletului, în viața de zi cu zi.
Pentru acest fel de viața creștină a militat S fântul Ioan Gură de Aur, iar întreaga sa
opera – în speță Catehezele baptismale , reprezintă o eternă și fierbinte pledoarie întru
desăvârșirea omului. Încă din timpul celor doisprezece ani de preoție petrecuți la Antiohia,
între anii 386 -398, Sfântul I oan – din secolul VI supranumit pentru deosebitul talent
oratoric, Gură de Aur ( CrisostÒmoj ) – va desfășura o prodigioasă activitate liturgică,
socială și misionară, combătând erezia anomeilor și atitudinea iudeo -creștinilor, stăruind

112 Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale , trad. Pr. Marcel Hanch eș, Ed. Oastea Domnului, Timișoara,
2003, p. 21.
113 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Patrologie , Ed. Sf. Mânastiri Dervent, p. 135.

43
îndeosebi pentru for marea morală a credincioșilor săi, pentru a le expune cu maximă
claritate învățătură de credință. Personalitatea, exemplul propriei vieți, harul desăvârșit al
cuvântului și aleasa lui credință au determinat pe mulți să stăruiască în dobandirea Tainei
Botezului creștin.
Or, primirea Tainei presupunea în Biserica acelor veacuri, o selecție riguroasă și o
pregătire teologică deosebită. Aceasta necesita pe de o parte, certitudinea unei vieți social –
morale desăvârșite, iar pe de alta, însușirea pro fundă a credinței, după o perioadă de
catehizare intensă, în care viitorilor creștini li se expunea și explica învățătura Bisericii.
Argumentelor de ordin istoric li se pot adăuga încă două, de ordin cultic :
1.- prezența, păstrarea peste veacuri în ritualul liturgic a Liturghiei catehumenilor ,
în care simbolistica este accentuată 114, tocmai pentru că astfel putea fi mai lesne receptată
esența învățătu rii creștine de către candidații la Botez ; iar de ordin practic, reminiscența
anunțării de către preotul liturghisitor, după rugăciunile rostite după Evanghelie : “Câți
sunteți chemați ieșiți, cei chemați ieșiți, câți sunteți chemați ieșiți ; că nimenea din cei
chemați (să nu rămână). În Biserica vech e, rostirea costituie momentul de separație între
retragerea catehumenilor, care încă nu primiseră Botezul, și începerea Liturghiei
credincioșilor care debutează cu pregătirea Sfintei Jertfe, respectiv cu rugăciunile pentru
credincioși;
2.- prezența și rolul nașilor în Sfânta Taină a Botezului . Calitatea de părinți spirituali
avea în Biserica primelor veacuri o conotație mult mai profundă, pentru că aceștia erau
cei care garantau și răspundeau în fata Episcopului și a lui Dumnezeu pentru veridicitatea
și curăția credinței, a vieții spirituale a celui botezat, acestor principii și îndatoriri fiindule
astăzi neglijată dimensiunea sacră, demonetizată chiar de către unii di ntre contemporanii
noștri.
Sf. Părinte le adresează, în Cateheza a opta, antiohienilor veniți de departe să -l
asculte , laude și mulțumiri . Critic a exegetică este favorabilă acestei ipoteze, cu argumente
lingvistice și stilistice extrase din Omilia I la Faptele Apostolilor , datată cu certitudine în
aceeași perioadă, atunci când Sf. Ioan s e adresează retorilor păgâni: „Dacă filosofia
voastră are ceva putere, ce înseamnă, spuneți -ne nouă, acestei mulțimi de neinițiați ? ” 115
Termenul folosit a ici de către Sfântul Ioan, pentru a combate învățătura gnosticilor, este
¢mÚhto provenit din verbul mÚw – „a deschide gura sau ochii ” și viza un aspect care în

114 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica Specială , EIBMBOR, București, 1980, p. 284.
115 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia I la Faptele A postolilor , (P.G. 60, 23 -24), apud Sf. Ioan Gură de Aur,
Cateheze baptismale , p. 24.

44
Antichitate avea sensul de „a iniția în misterii ”116. În Antiohia și Constantinopol, ca de
altfel pe întregul areal elenistic, acest termen indica treapta incipientă a inițierii gnostice117.
Spre deosebire de acesta, categoriile de catehumeni creștini, cărora Sfântul Ioan Hrisostom
le dăruia învățătură, erau împărțiți astfel: pisto… – (fideli), cristiano… – (creștini), memuhmšn oi
– (inițiați), și categoria simplilor kathcoÚmen oi, fiecare după măsură înduhovnicirii și
cunoașterii.
Dintre aceste omilii , de cea mai mare întindere este prima Omilie, (filele 1 -11 din
Codex 6 Stavro nikita) intitulată : Către cei care urmează a fi luminați . Omilia se adresează
catehumenilor – în număr foarte mare 118- ce urmează a primi Sf ânta Taină a Botezului în
noaptea pascal ă. Sfântul Ioan, cu dulceaț a neasemuită a metaforei, pe baza 2 Cor. 11 ,2 :
„V-am logodit pe voi unui singur bărbat, ca să vă înfățișez lui Hristos fecioară
neprihănită ”, interpretează exegetic Botezul drept un sino nim pentru Taina Nunții și de
aceea rostește de la amvon: “Clipa de față este a bucuriei și ve seliei duhovniceș ti, căci
iată ne stau înainte doritele zile ale nu nților duhovnicești ”119.
Dar, aceasta devine posibil doar după lepădarea de idolatrie și de vechile practici
„căci ce este mai dezgustător pentru suflet că, lepădând cinstea proprie, și uit ând de bunul
său neam de sus, să slujească pietrelor și lemnelor și celor necuvântătoare… căci de aici
pleava și toate îndeletnicirile rușinoase de care se bucur ă diavolii ”120. Alegerea însă “ține
de liberul arbitru și nu de fire ”121, „voința integra lă”122fiind cea care determi nă alegerea
credinciosului, com parat aici cu o fecioară care se muta de bună voie din casa pă rintească
în cea a mirelui. Con ditiile sunt ferme : credință, recunoașterea și mărturisirea Sf. Treimi,
rigoare dogmatic ă și înțelegerea semnificației “darului de iubire care ne predispune la
lepădarea relelor și spre lucrarea faptelor bune ”123, prin “disprețuirea celor din veacul
acesta ” 124.
Cateheza mai cu prinde sfaturi pentru femei, cărora le recomand ă cultivarea
frumuseții lă untrice și nu a celei exterioare, „măcar când vin la Biserică să nu facă

116 G.W.H. Lampe, A Patristic Greek Lexicon , Clarendon Press, Oxford, 1961, p. 887.
117 Alexandrian Sarrane, Istoria filosofiei oculte , trad. Claudia Dumitriu, Ed. Humanitas, București, 2005, p.
33.
118 O aproximatie a numărului putem extrage din informația dată de Palladius (PG 47, 33 -34) care spune că
la Constantinopol, pe la 404, se botezau de Paști circa 3000 de catehumeni (nota ed. fr.)
119 Sf. Ioan Gura de Aur, op. cit , p. 21 .
120 Ibidem , p. 23.
121 Ibidem ,p. 25.
122 Aici Sf. Ioan este deosebit de clar, folosind oloj (totul) și nu klhroj (parte)
123 Ibidem, p. 33.
124 Ibidem, p. 38. Termenul folosit – uperoyia (a privi pe deasupra) vizează nu disprețul, ci raportarea la
cele veș nice.

45
aceast a”125. Concluzia Sfântului Ioan Hrisostom subliniază locul conferit prin calitatea de
creștin în sistemul axiologic rea l al vieții, cel spiritual, așe zând demnitatea celor “care Îl
îmbr acă pe Însuși Hristos ” 126, deasupra demni tarilor purtători de însemne re gale, stăpânii
vremelnici a celor pământești.
Cateheza a doua continu ă „lămurirea clară a celor săvârșite în chip simbolic și
închipuite în dumnezeiescul Botez”. Prin dobândirea calității de creștin, spune Sf ântul
Ioan, „sunteți deja înaintea ușilor împărătești, de aceea arătați multă noblețe în cererile
voastr e : nimic lumesc, nimic omenesc ” 127. Doar astfel, drumul spre îndumnezeire devine
o scară , a cărei prima treaptă este Botezul.
În Cateheza a treia , rostită Către neofiți , Sfântul Ioan folosește în chip strălucit
comparații de mare forță pentru spori dorința neofiților spre Botez, identificându -L pe
Hristos cu soarele care acoperă strălucir ea stelelor. Argumentul scripturistic este de la Mt.
13,43 : “Drepții vor străluci precum soarele în Împărăția lui Dumnezeu ”, pentru că , prin
Botez, da rurile Sf ântului Duh adăugă pe lângă iertarea păcatelor : “sfințenia, dreptatea,
moștenirea, înfrățirea ” 128. Acesta este motivul și argumentul, spune Sf ântul Părinte, pentru
care sunt botezați copiii deși nu au păcate. Marele orator continu ă printr -o incursiune în
istoria poporului evreu, pentru a permite catehumenilor o înțelegere corectă a simbolisticii
sângelui și apei, trecând i deatic de la plăgile Egiptului, prin Jertfa Mântuitorului pe
Golgota , la Sf. Euharistie. Conexând simbolic sângele și apa care au curs din coasta
Mântuitorului, Sfântul Ioan arata că însăși Biserica “a ieșit din apă și din sâ nge…adică
prin botez și împărtășanie ”. Sfântul Ioan își conti nuă exegeza înscriind locul creștinului
în orizontul mântuirii : “Pe aceia după ieșirea din Egipt i -a așteptat pu stiul, pe tine cerul.
Aceia l -au avut… pe Moise, noi av em un alt Moise – pe Du mnezeu mergând înaintea
noastră ” 129.
Dacă în Cateheza a treia Sf ântul Ioan afirm a ideea că somnul lui Adam prefigura
tipologic moartea lui Hristos, Cateheza a patra o continuă prin tâlcuirea asupra versetului
2Cor. 5 ,17 : “dacă cineva e în Hristos este zidire nouă. Cele vechi au trecut, iată toate
sunt noi. ” Explicația asu pra funcției expiatoare a Botezului este însoțită de necesitatea
unei continui epectaze a vieții creștinilor care “lepădând povara păcatelor și îmbrăcând
haina împărăt ească, se iau la întrecere c u însăși strălucirea cerului… ” care “și ziua și

125 Ibidem, p. 39.
126 Ibidem , p. 42.
127 Ibidem , p. 56.
128 Ibidem, p. 59.
129 Ibidem, p. 67.

46
noaptea străluce sc la fel, căci sunt stele duho vnice ști”130. Astfel, creș tinii înțeleg că
„averile pământești sunt povar ă cerească, iar comori în cer sunt : faptele creștinești,
milostenia, credinț a, nădejdea, iubirea jertfelnic ă” 131, Și aceasta deoarece , spune Sf ântul
Ioan, „noi am ales o viețuire nouă și se cuvine să urmăm acestei viețuiri cu fapta, ca să
nu devenim nevrednici de ea ” 132.
Cateheza a cincea continu ă creionarea modelului creștin de viață. Centrându -l pe
o rese mnificare a Postului, căruia în mod antitetic, Sfântul Ioan Gu ră de Aur îi așeaz ă
pentru com parație, ca într-o oglindă, nu numai viciile (beția, idolatria, desfrânarea) ca
surse ale păcatelor și decăderii morale, ci marele orator oferă și explicații de o înaltă
factur ă psihologică, asupra mecanismelor psiho -somatice subtile care le declanșează :
mânia, slava deșartă și ieșirea din minți. Astfel, Sf ântul Părinte accentuează necesitatea a
ceea ce mult mai târziu, modernitatea a vea să definească terminologic prin self-control :
„Adesea dând la iveală tainele minții lor, nu -și dau seama, și astfel pierd toată strânsură
minții lor, devenind totodată pustii și goi de toată evlavia și priceperea “133.
Cateheza a șasea , Către cei care pleacă de la slujbă și se duc la hipodrom și la
spectacole , arat ă că orice lucrare a omul ui se răsfrânge asupra întregii Crea ții, de aceea și
responsabilita tea noastră în fața lui Dumnezeu pentru mersul lumii este imensă. Iar Sfântul
Părinte face din nou apel la Scripturi, la 1 Cor. 10 ,31: „fie de mâncați, fie de beți, fie
altceva de faceți , toate spre slava lui Dumnezeu să faceți ”. Sfatul către neofiți accentuează
valorizarea întregii vieții ca timp al mântuirii : „Nu risipi timpul în adunări nefolositoare
și vătămătoare, ci abateți drumul către casa lui Dumnezeu, ca și trupul și s ufletu l să
primească mult folos ”134. Accentuând necesitatea intensificării activismuluipe plan social,
ca o materializare a po runcii iubirii aproapelui, Sfan tul Ioan Hrisostom arat ă că numai așa
„ființa umană își dezvă luie aptitudinea de a deveni re ceptor al vieț ii divine ”, doar
îndumnezeirea fiind cea care face c a „abisul uman s ă se articuleze cu abisul divin ”135.
Penultima Catehez ă, a șaptea , încă din titlu se referă la „faptul că moaștele sfinților
sunt de mare folos pentru noi … că mare bine este rugăciune și milostenia ”, astfel Sf ântul
Ioan dorind să sublinieze că experierea lucrurilor duhovnicești primite prin si mțuri, ne
poate transforma lăun tric. Dealtfel, întreaga catehez ă accentuează necesitatea și

130 Ibidem, p. 69.
131 Mihail Alexandru Niță, Desfigurarea și transfigurarea lumii , Ed. Eikon, Cluj -Napoca, 2006, p. 39.
132 Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale , p. 77.
133 Ibidem, p. 85.
134 Ibidem, p. 99.
135 André Scrima, Antropologia apofatică , Ed. Humanitas, București, 2005, p. 97.

47
importan ța dispoziției lăuntrice cu care ne raportăm la cele sfinte. Toate efemeritatea și
deșertăciunea acestei lumi este pusă în balanță cu road a suprafireasca a rugăciunii : „Și ca
să înveți cât de mare bunătate este rugă ciunea, ia gândește-mi-te la cei ce se agită pentru
lucrurile v ieții de acum și care nu se deo sebesc cu nimic de niște umbre “136, afirmație
susținută scripturistic de versetul „Unde este comoara omului, acolo este și inima lui. ”
(Mt.6,21 ). Aplecâ ndu-se asupra întrebării cu pri vire la adevăratul sens al vieții, Sf ântul
Părinte oferă exemplul sfintelor moaște, cărora le datorăm aleasa cinstire, și care
constituie ele însele dovadă palpabilă , răspunsul cel mai elocvent : “Acești sfinți mucenici
– deoarece au cugetat cele de sus și au disprețuit cele de pe pământ și le -au căut at pe acelea
– au avut parte și de acelea și se bucură în fiecare zi și de cinstea de aici , chiar dacă nu au
nevoie de aceasta, o dată ce au disprețuit -o”137.
Cea de a opta Catehez ă, ultima din cuprinsul acestui manuscris, conține – după
modelul epistolelor pauline – pe lângă urările de bun venit, și laudele pentru cei veniții
de departe, din împrejurimile Antiohiei, amănunt care a ajutat la stabilirea locului rostirii
acestor cateheze. În formula de încheiere, respectând regulile orat oriei, Sf ântul Ioan
extrage și expune chintesența întregii cuv ântări, dar are grijă să așeze în miezul acesteia
o rugăminte fondată pe Taina Botezului, a cărei orientare es chatologic ă și dorit
soteriologic ă străbate veacurile : “Și mai ales voi, cei nou îmbrăcați în Hristos, ca re ați
primit coborârea Duhului, vă rog, în fiecare zi cercetați cu atenție strălucirea hainei
voastre, ca să nu primea sc ă nicidecum vreo pată sau zbârcitur ă : nici prin vorbe
nepotrivite, nici prin auzir ea celor deșarte, ni ci prin gân duri rele…Să ne străjuim noi înșine
din toate părțile, prin p omenirea neîncetată a acelei în frico șate zile încât, rămânând în
lumina de acum și păzind haina nestricăciunii nepătat ă și curată, să fim vr ednici de acele
negrăite daruri ”138.
Omiliile Sfântului Ioa n, deși adresate auditoriului, penetrează și sedimentează
adânc înaltele absuri ale sufletului, pentru că ritualul Botezului măr turisește prin sine atât
Revelaț ia Iordanului cât și primordialitatea apei în Creație , prin pogorârea Sfântului Duh
aceasta fiind ridicată – așa cum scrie Schmemann – la rangul de „vehicul al harului
mântuirii în lu me.” Sfântul Ioan, anticipând „instinctul metafizic din om ”, despre care
Schopenhauer avea să vorbească peste veacuri139, înscr ie în conștiința auditoriului o

136 Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale , p. 109.
137 Ibidem, p. 111.
138 Ibidem, p. 130.
139 Ioan Gh. Savin, Apologetica , (vol. I), Ed. Anastasia, București, 2002, p. 85.

48
certitudine : aceea că că lumea se limpezește de păcate mai întâi în Botezul tainic al
sufletului , prin smerenie și po căință. Tainele Bisericii, „ale căror sobrietate și spiritualitate
esențiale le subliniază creștinii , marchează în prezent etap ele acestui urcuș spre
Dumnezeu ”140. Astfel, vocația lumii rămâne aceea de a „pătimi îndumnezeirea ” prin
intermediul omului și aceasta negrăită taina dând mărturie veșnică despre perfecțiunea
dumnezeiasc ă.
În alte Omilii, Sfântul Ioan Gură de Aur, scri e că „Botezul creștin a fost prefigurat
de tăierea împrejur cea iudaică ”141, dar, în Creștinism toate lucrările semnifică o curățire
totală, trupească și sufletească142 și o armonizare a tuturor funcțiilor în vederea
perfecționării și iluminării lăuntrice, duhovnicești și prin aceasta să modeleze din interior
firea omului spre o îmbunătățire a relației sale cu lumea Creată de Dumnezeu. Botezul lui
Ioan este puntea de legătură între Vechiul Testament și Noul Testament. Î n acest sens
trebuie văzut și botezul pocăinței pe care -l predica și -l administra Sf ântul Ioan. Botezătorul.
Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, referindu -se la acest aspect, spune : „Așadar Ioan a venit
din cauza acestor rele, fără să facă altceva decât să -i aducă pe aceia la cunoștința păcatelor
lor; de aceea botezul său era format din pocăință și mărturisire. Și aceasta demonstra și
predica sa, căci nu spunea altceva decât: Faceți roade vrednice de pocăință ( Luca 3, 8 ).
Având conștiința păcatelor, vei căuta mâ ntuitor și vei dori iertarea lor. În acest scop a venit
Ioan pentru a pregăti și a -i îndemna să se pocăiască ” 143. Tot astfel explică și Sf ântul Ioan
Gură de Aur în Omiliile la Evanghelia lui Ioan . Domnul a predicat Botezul învierii, iar
Ioan pe cel al pocăi nței. Botezul lui Ioan avea puterea de început, iar acesta de desăvârșire.
Acela era pentru despărțirea de păcat iar acesta pentru unirea cu Dumnezeu. Botezul lui
Ioan era „ împlinirea celor vechi și nu începutul celor noi ”144. Botezul Sfân tului Ioan avea
un caracter simbolic și profetic, nu acorda iertarea reală a păcatelor și pregătea doar
sufletele oamenilor, prin pocăință, pentru primirea lui Hristos. Însuși Ioan afirmase către
unul din ucenicii săi că „ Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez “ (In 3, 30) și că
„doar El va boteza cu Duh Sfânt și cu foc “ (Mt. 3,11).

140 Ghislain Lafont, O istorie teologică a Bisericii , trad. Maria -Cornelia Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2003, p. 66.
141 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Efeseni cap. I, II, 2, apud. Drd. Ioan Săuca, Taina Sfântului Botez de -a
lungul vremurilor , p. 298.
142 Ioan Mircea, Despre Sfintele Taine.Taina Botezului, în rev. O, Anul XXXI (1979), nr. 3 -4, p. 462.
143 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Matei , trad. Pr. D. Fecioru, în col. PSB, vol. 23,
EIBMBOR, București, 1994, p. 122.
144 Sf. Vasile cel Mare, Omilii despre Botez , apud Pr. Ioan Săuca, op. cit., p. 286.

49
Sfântul Ambrozie de Mediolanum dă mărturie despre înțelegerea mistico –
simbolică a Tainelor de inițiere explicând anumite părți și rituri liturgice. Ca particularit ăți
apusene, Ambrozie descrie ritul „deschiderii urechilor ” și cel al „spălării picioarelor ”.
După ritul „deschiderii urechilor ”, al lepădării de Satana și al unirii cu Hristos urma
exorcizarea și sfințirea apei, apoi afundarea în apa sfințită din colimvit ra baptisteriului în
numele Sfintei Treimi. Interesante sunt cele șapte preînchipuiri baptismale asupra cărora
se îndreaptă exegeza Sfântului Părinte :
Prima preînchipuire a Botezului o găsește Sfântul Ambrozie chiar la zidirea lumii,
în primele versete ale Facerii, unde se spune: „Duhul Domnului Se purta pe deasupra
apelor ” (Fc.1,2) – acestea fiind o icoană a apei de mai târziu a Botezului creștin. A doua
preînchipuire a Botezului este apa Potopului, prin care Dumnezeu a curățit lumea de
păcate: „Apa este, așadar, cea în care se scufundă trupul. Ca să se spele tot păcatul trupesc.
Se îngroapă în ea toată fărădelegea. Lemnul este cel pe care a fost răstignit Domnul Iisus,
când a pătimit pentru noi. Porumbelul este acela sub al cărui chip a coborât Duhul Sfânt,
după cum ai învățat din Noul Testament, și El îți insuflă pacea sufletului, liniștea minții.
Corbul este chipul păcatului, care se duce și nu se mai întoarce dacă se va păstra și în tine
paza și icoana dreptății ”145. A treia preînchipuir e vetotestamentară a Botezului o reprezintă
trecerea evreilor prin Marea Roșie: „Bagi de seamă că și în acea trecere a evreilor prin
Marea Roșie, în care egiptenii au pierit, iar evreii au scăpat, a fost anticipată încă de pe
atunci închipuirea Sfântului B otez. Căci, ce altceva învățăm zilnic în această taină, decât
că vina este luată de ape și că greșeala se șterge cu ele, însă evlavia și nevinovăția rămân
pururi ocrotite? ”146 .
Un al patrulea simbol anticipativ al Botezului creștin îl vede Sfân tul Ambrozie într –
o minune săvârșită de Moise, în timpul traversării pustiului până în Canaan, și anume la
Merra, unde evreii întâlnesc un izvor de apă amară, pe care Moise îl preface în apă bună
de băut: „Moise a aruncat un lemn în ea și s -a făcut dulce. Firește, fără semnul Crucii
Domnului apa nu era de niciun folos pentru mântuirea ce avea să vie: dar după ce a fost
sfințită prin taina Crucii mântuitoare, atunci a devenit bună pentru baia duhovnicească și
pentru paharul mântuirii. Așadar, precum Moise, a dică proorocul, a aruncat lemnul în acel

145 Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Partea a doua, Scrieri, Despre Sfintele Taine – De mysteriis (III, 11),
trad. și note Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, în col. PSB, vol. 53, EIBMBOR, București, 1994, p. 12.
146 Ibidem, (III,12), p. 12.

50
izvor, tot așa preotul aruncă în această fântână baptismală semnul Crucii Domnului și apa
se face dulce (potrivită) pentru har ”147
Un alt simbol al Botezului creștin este, după Sfântul Ambrozie, curățirea de lepră
a lui Naaman Sirianul, prin afundarea lui în apele Iordanului, după îndemnul proorocului
Elisei: “Și fiind curățit din aceasta, a înțeles că faptul de a se curăți cineva nu stă în puterea
apelor, ci a Harului ”148. După Sfântul Ambrozie, tânără de la care aflase Neeman despre
proorocul Elisei preinchipuie Biserica creștină dintre neamuri149. Un al șaselea simbol al
Botezului în Vechiul Testament, îl vede Sfântul Ambrozie într -o minune săvârșită de
proorocul Elisei, care mergând pe malul râului Iordan sp re a tăia lemne, unul din fiii
proorocului scapă fierul securii în apă; atunci proorocul Elisei a tăiat o bucată de lemn, pe
care aruncând -o în apă, fierul a ieșit la suprafață, putând fi astfel recuperat: “Vezi, așadar,
că prin Crucea lui Hristos se ridic ă neputința tuturor oamenilor ”150.
O ultimă prefigurare a Botezului creștin o vede Sfântul Ambrozie în minunea
vindecării slăbănogul ui de la lacul Vitezda (I n. 5,2): „Așadar, și acea scăldătoare a fost o
preînchipuire, ca să crezi că în această apă (a Botezului) coboară puterea
dumnezeiască ”151. Exegeza Sfântului Ambrozie continuă cu explicarea ritului Sfințir ii
apei din colimvitra baptisteriului , care cuprindea două părți: mai întâi exorcizarea apei,
apoi o rugăciune de sfințire propriu -zisă a apei prin invocarea Sfintei Treimi . Spune așadar
: “Vine preotul, rostește rugăciunea la apa Botezului, cheamă numele Tatălui, prezența
Fiului și a Sfântului Duh, folosindu -se de cuvintele cerești, cuvinte cerești care sunt ale
Mântuitorului Iisus Hristos, fiin dcă botezăm în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului
Duh”152.
Dar, scrie Ambrozie, „apa nu vindecă până ce Duhul Sfânt nu se pogoară asupra
ei și nu o sfințește ”153 și prin puterea Cruci i cu care arhiereul însemna apa, căci, „Fără
semnul Cru cii Domnului apa nu era de niciun folos pentru mântuirea ce avea să vie; dar
după ce a fost sfințită prin taina Crucii mântuitoare, atunci a devenit bună pentru baia
duhovnicească și pentru paharul mântuirii ” (De Mysteriis III,14) . Moise a aruncat la Merra
un lemn în apă și aceasta s -a făcut dulce și bună de băut, astfel și arhiereul, spune Sfântul
Ambrozie, prin rugăciune și însemnarea apei cu Sfânta Cruce, face ca apa din colimvitra

147 Ibidem , (III,14), p. 12.
148 Ibidem, (III,17), p. 13.
149 Sf Ambrozie, De sacramentis, II, cap. IV,11, p. 567, apud Pr. Asist. Liviu Streza, op. cit , p. 31.
150 Ibidem, (II, IV, 11) ; De Myst eriis, (IX, 51), în op. cit, pp. 22 – 23.
151 Ibidem, De Mysteriis, (IV, 23), în op. cit , p. 14.
152 Ibidem, De Sacramentis, (II, V, 14) .
153 De Sacramentis (I, V, 15)

51
baptismală să aibă puterea de a curăți orice păcat. Însemnarea apei cu Sf ânta Cruce arată,
după învățătura Sfântului Ambrozie, că patimile Mântuitorului Iisus Hristos și răstignirea
Sa pe Cruce sunt izvoarele eficacității Tainei Botezului: „Căci ce este apa fără Crucea lui
Hristos? O materie obișnuită, fără nicio putere pentru Taină ”154.
După sfințirea apei de către Arhiereu, candidatul la Botez era adus în baptisteriu,
unde era întâmpinat de un sobor de preoți și diaconi, în frunte cu Arhiereul: „Ai văzut
acolo pe diaconi, ai văzut pe preot, ai văzut pe marele preot. Nu te uita la chipurile lor
trupești, ci la harul Tainelor ”155. Pentru că fântâna baptisteriului era săpată în pardoseala
acestuia și semăna oarecum cu groapa unui mormânt, spune Sfântul Ambrozie: „Am
discutat ieri despre fântână, care este în aparență ca un fel de mormânt ”156. Candidații
stăteau în picioare în apa din colimvitra baptisteriului, în timp ce soborul de preoți făceau
o verificare a credinței acestora în Sfânta Treime; se puneau trei întrebări și după răspunsul
la fiecare dintre acestea, candidatul la Botez era afundat în apă. Sfântul Ambrozie ne -a
lăsat în De Sacramentis un rezumat al Mărturisirii de credință și al cufundării: „Crezi în
Dumnezeu Tatăl Atotțiitorul? Tu ai răspuns: cred, și îndată ai fost cufundat, adică
înmormântat. A doua oară ai f ost întrebat: Crezi în Domnul nostru Iisus Hristos și în
Crucea Lui? Tu ai răspuns: cred, și ai fost cufundat a doua oară și prin aceasta ai fost
înmormântat împreună cu Hristos. Căci cel ce a fost înmormântat împreună cu Hristos, a
înviat împreună cu Hris tos. Ai fost întrebat pentru a treia oară: Crezi în Duhul Sfânt? Tu
ai răspuns: cred, și ai fost cufundat a treia oară, pentru ca întreita mărturisire să distrugă
definitiv căderile repetate ale trecutului .”157
În rânduiala Botezului din Apus, ac eastă întreită întrebare -mărturisire, pentru a
verifica credința adevărată în Sfânta Treime a candidaților la Botez, concomitent cu
săvârșirea cufundării, se menține până astăzi, înlocuindu -se, din păcate, cufundarea cu
turnarea apei peste candidat. După î nvățătura Sfântului Ambrozie, când catehumenii sunt
cufundați, ei mor întru Mântuitorul Iisus Hristos: „Ce înseamnă întru moartea? Înseamnă
că la fel cum Hristos a murit, și tu la fel ai gustat moartea, la fel cum Hristos este mort
păcatului și trăiește lu i Dumnezeu, la fel și tu să mori vechilor ispite ale păcatului, prin
Taina Botezului, și să înviezi prin harul Mântuitorului Iisus Hristos. Este deci o moarte
trupească nu în realitate, ci în asemănare. Când ești deci cufundat, tu iei asemănarea morții

154 De Mysteriis (IV, 20) .
155 De Mysteriis (II, 6) .
156 De Sacramentis, (III, I, 1) .
157 Idem, (II, VI I, 20) .

52
și îngropăriii Sale, primești taina Crucii Sale, deoarece Mântuitorul a fost răstignit pe
Cruce, și trupul Său a fost străpuns cu cuie. Când te răstignești, te unești cu Mântuitorul
Iisus Hristos, te unești prin cuiele Domnului nostru Iisus Hristos, ca să nu te poată atrage
diavolul. Cuiele Mântuitorului Iisus Hristos să te țină pe tine, când slăbiciunea firii umane
te cheamă înapoi .”158 Sfântul Ambrozie explică apoi cum Botezul este o renaștere,
folosindu -se de cuvintele Psalmului 2: „Ce este nașterea din nou? -Ți se spune în Faptele
Apostolilor (13,33), fiindcă versetul acela din Psalmul 2: “Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te –
am născut ” (Psalm 2, 6), se pare că se referă la înviere . Așadar, ce este învierea dacă nu
momentul în care ne ridicăm din nou de la moarte la viață? Prin urmare, tot astfel e și la
Botez, fiindcă, fără îndoială, este o închipuire a morții când te cufunzi, iar când te ridici se
face o asemănare a învierii ”159.
Pregătirea duhovnicească a catehumenilor, a candidaților la Bo tez, pentru
primirea acestei Sfinte Taine se făcea printr -o serie de cateheze zilnice în tot Postul
Paștelui; ele erau tâlcuiri la anumite pericope din cartea Facerii sau Proverbelor lui
Solomon, care se citeau pe atunci la slujba de seară, în cadrul cărei a se făcea pregătirea
catehumenilor pentru Botez. Nu este astfel surprinzător că și astăzi în rânduiala Liturghiei
Darurilor mai înainte sfințite din zilele de miercuri și vineri din Postul Mare, ce se oficiază
seara, unită cu Vecernia, se află do uă Paremi i din cărțile amintite.

II.3 Contextul istorico -eclesial al rostirii Catehezelor baptismale

În pofida persecuțiilor din primele trei secole, Creștinismul s -a răspândit în
Imperiul Roman și chiar dincolo de granițele acestuia, ca sing ura religie revelată și
adevărată, având menirea de a cuprinde întreaga lume. Istoria persecuțiilor explică în parte
răspândirea lui, iar martiriul și Botezul creștin făcea u cea mai bună propagandă pentru
Creștinism, dovedind nevinovăția, puterea de credin ță și viața morală exemplară a
creștinilor. Creștinismul aducea idei noi, cuceritoare pentru rațiunea umană, iar abnegația
și moralitatea creștinilor atrăgea continuu în Biserică noi aderenți160 care doreau să fie
instruiți pentru putea primi, după vrednicie și credință, Taina Sfântă a Botezului.

158 De Sacramentis (II, VI, 23) .
159 Idem, (III, I, 2) .
160 A se vedea detalii la Eusebiu Popovici, Istoria Bisericească Universală, vol. I: De la întemeierea Bisericii
până la dezbinarea dintre partea ei de Răsărit și cea de Apus (1054), trad. Atanas ie Mironescu, București,

53
Dintru început, din perspectiva patristică a dobândirii identității sale creștine, se poate
afirma cu certitudine că Europa a avut o anumită bipolaritate, deoarece pilonii pe care s -a
întemeiat civilizaț ia europeană au fost duali: cel dintâi este clasicismul greco -latin, iar al doilea
a fost Creștinismul, deoarece lumea dobândește „o nouă organizare atunci când se
transformă în Biserică ”161. Atât Sfinții Părinți cât și sinoade întregi, ținându -se strict de
doctrina bisericească veche, în unanimitate au învățat că Botezul trebuie să se săvârșească
prin întreita cufundare; pe de o parte în cinstea și în numele Sfintei Treimi, adică a Tatălui,
a Fiului și a Sfântului Duh, nume care trebuie să se pronunțe în tim pul săvârșirii cufundării,
iar pe de alta în amintirea șederii trupului lui Hristos în groapă timp de trei zile, care
închipuia Botezul creștin.
În acest context istoric, continuatorii lucrării Apostolilor în lume, păstrând
succesiunea haru lui sfințitor,au fost și sunt episcopii, preoții și diaconii, care formează
ierarhia sacramentală a Bisericii. Identificarea slujirii preoțești a Bisericii cu a lui Hristos
este posibilă numai dacă vedem hristologia condiționată pnevmatologic162. Ei îi învaț ă pe
oameni și nu „ în cuvinte învățate din înțelepciunea omenească, ci în cuvinte învățate de la
Duhul Sfânt ” (ICor.2.13), adevăruri dumnezeiești revelate de Dumnezeu, transmise și
interpretate cu fidelitate de Biserică. În Biserica Ortodoxă orice dogmă, p rincipiu moral,
practică liturgică sau mod de viață are la bază temeiuri biblice. Aceste baze biblice au fost
mai târziu explicate și dezvoltate în cadrul tradiției Bisericii, avându -se însă mereu în
vedere raportarea la originile biblice inițiale. Numai r aportarea permanentă la Sfintele
Scripturi ferește tradiția Bise ricii de alunecarea în inovație163- primul pas spre erezie și
schismă.
Alături de credința Bisericii Apostolice în eficacitatea Tainei Sfântului Botez și
alături de modul de s ăvârșire a lui în contextul învățăturii apostolice, s -au semnalat încă
din primele veacuri și alte mișcări care, întocmindu -și un crez propriu, deosebit de cel al
Bisericii, considerau și săvârșeau Botezul în conformitate cu propriile lor devieri și erezii .
În Biserica primară, unii eretici nu acceptau folosirea materiei pentru săvârșirea Tainelor,

1925, pp. 216 -221. Cu privire la istoria evoluției în Biserica primelor veacuri, a se revedea Pr. Prof. Ioan I.
Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof. T. Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I, EIBMBOR,
București, 1975, pp. 109 -115.
161 Panayotis Nellas, Omul -animal îndumnezeit , stud. introd. și trad. Diac. Ioan Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu,
1994, p. 163.
162 Pr. Dr. Ion Stoica, Preoția, Hirotonia și succesiunea apostolică în lumina teologiei ortodoxe , Ed. Macarie,
Târgov iște, 2005, p. 6.
163 Diac. Ioan I. Ică jr., Teologia ca « deslușire a Tainei » prefață la trad. Andrei Louth, Deslușirea Tainei.
Despre natura teologiei, trad. și postfață Mihai Neamțu, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 16.

54
considerând -o sediu al răului, și săvârșeau, de exemplu, în ceea ce dorim să subliniem ca
străin Tradiției primare, Botezul prin cuvânt. Prima mențiune unei astf el de mișcări este
din secolul al II -lea dH r., întâlnindu -se în grupările gnostico – maniheice, dezvoltate în
paralel cu Biserica creștine. Aceștia învățau că la baza existenței stau două principii veșnic
opuse: Binele și Răul, Materia și Spiritul (concep ție dualistă). Materia este principiul sau
sediul Răului. Hristos a avut un trup aparent, moartea și Învierea Sa nu au fost reale, iar
pentru a atinge gnoza omul trebuie să se lupte împotriva trupului. În concepția gnostică,
Tainele nu au nici o valoare. P entru realizarea gnozei, care înseamnă cunoaștere, este
necesară doar credința, cum susțineau cainiții și quintilienii, respingând apa Botezului.
Apa este sediul Răului, susțineau arhonticii 164, și de aceea nici nu Botezau cu apă, iar
ascodruții, accentuând mântuirea exclusiv prin gnoză, pretindeau și realizarea ei doar în
mod spiritual, adică fără Taine.
La fel învățau seleucienii și herminienii 165, susținând că Botezul ar fi inutil, pentru
că ar fi doar o imagine a mântuirii realizate deja prin gnoză. De -a lungul vremii, s -au mai
întâlnit și alte aspecte privind Botezul. Novatienii și donatiștii, propovăduind o Biserică
pură (catară) din care erau excluși păcătoșii, priveau ca valide doar acele Taine care se
săvârșeau de persoane vrednice și, neavând încrede re în Botezul Bisericii, catehizau și
rebotezau pe toți cei ce veneau la ei.
În canonul I al Sf. Vasile cel Mare se ia atitudine în problema catarilor, Sf. Vasile
considerând Botezul lor ca un Botez săvârșit de laici. Sf. Nichifor Mărturisito rul (†818), în
canonul 45, mărturisește că la nevoie „ dacă nu este de față preot, se cuvine ca pe pruncii cei
nebotezați să -i boteze oricare s -ar găsi acolo. Dacă îi botează chiar și însuși tatăl lor, sau
oricare altul, numai să fie creștin nu este păcat ”. Canonul 44 îngăduie ca și mireanul simplu
și diaconul să boteze la nevoie. Bazându -se pe învățătura celor vechi, Sf. Vasile spune că,
pentru aprecierea validității Botezului savârșit în afara Bisericii al celor ce se convertesc
de la eretici la schismati ci, trebuie să ținem seama de măsura în care se abat aceste diferite
asociații eterodoxe de la adevărata învățătură a Bisericii ortodoxe, și să se procedeze în
conformitate cu acestea.
Sf. Vasile nominalizează o serie de dizidenți, și anume: pe puzieni, manihei,
valentinieni și maroniți, care sunt eretici; apoi catari, encratiți, și pot aciați, care sunt
schismatici. Despre catari, care credeau că harul Duhului Sfânt stă în vrednicia preotului,

164 Sf. Teodoret de Cir, Haereticorum fabulorum Compendium (Compendiu al greșelilor ereticilor ), apud
Drd. Șchiopu A. Iulian, art. cit. , p. 429
165 Fericitul Augustin, De heresibus (Împotriva ereziilor ) )apud Drd. Șchiopu A. Iulian, art. cit. , p. 431

55
de aceea rebotezau pe cei ce veneau în biserică lor, Sf. Ioan Gură de Aur afirmă că „ nu
preotul este cel care botează, ci Însuși Dumnezeu, care atinge nevăzut capul celui ce se
botează, cu puterea Sa nevăzută, pentru că Dumnezeu ne naște și El nu vrea ca noi să
avem Tată decât pe El Însuși în această dumne zeiască naștere ”166. Adepții lui Eunomie
botezau printr -o singură afundare, ca expresie a credinței lor antitrinitare, și înlocuind
formula treimică de la Botez au adaptat formule proprii conforme cu doctrina
propovăduită. Sinodul al II -lea ecumenic îl conda mnă pe Eunomie, întrucât se recunoșteau
ca necesare cuvintele evanghelice „ în numele Tatălui și Fiului și Sfântului Duh ”. Aceasta
se poate vedea lămurit din mărturiile caracteristice ale Sfântului Atanasie ( †373). El scrie
„cine desparte ceva de Sfânta Tre ime și se botează numai în numele Tatălui sau numai în
al Fiului sau numai în al Tatălui și al Fiului fără Duhul, acela nimic nu primește ” 167. De
asemenea, Fericitul Augustin spune următoarele: „ ce este botezul lui Hristos?
Scăldătoare de apă cu pronunțare a cuvintelor: numai apa singură nu -i Botez, după cum
nici numai cuvintele singure, pentru că fără cuvintele evanghelice știute nu se poate
săvârși Botezul ”168 Sfânta Biserică anatematizează pe Eunomie și rebotează , după
recatehizare și o verificare atentă, pe toți cei care nu se botează în numele Sfintei Treimi
prin trei afundări. Canonul 50 apostolic caterisește pe preoții sau episcopii care botează
printr -o singură afundare, căci prin aceasta simbolizează afundarea întru moartea
Domnului. Prin Botez se împă rtășește o nouă viață în numele Învierii Domnului și în
numele întregii puteri dumnezeiești și a lucrării tuturor celor trei fețe dumnezeiești, și nu
se îndrumă spre moarte cel ce vine la Hristos 169.
În secolul al IV -lea, idei asemănătoare împărtășeșc și m esalienii sau rugătorii. În
secolul al V -lea, Biserica a fost tulburată de învățătura lui Pelagiu. Acesta a propovăduit,
printre altele, și mântuirea exclusiv prin puterile omului. Arătând utilitatea materiei,
Sfântul Grigorie Teologul (†390) subliniază că folosim materia deoarece omul este
compus din două naturi, adică din suflet și trup, din natura văzută și din cea nevăzută; deci
curățirea se săvârșește în două chipuri .170 Catehumenatul veacului apostolic urm ărea, de

166 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei , apud. Ioan Mircea, Taina Botezului , în rev. O, Anul ( 1979 ), nr. 3-
4, p. 473. (pp. 461 -476)
167 Sf. Atanasie cel Mare, Epistola către Serapion , trad. Pr. Prof. D umitru Stăniloae, în col. PSB, vol. 16 ,
EIBMBOR , București, 1988, p. 61 .
168 Idem, Despre botez VI, cap. 25, apud Silvestru, Episcop de Canev, Teologia dogmatică ortodoxă, vol.
VI, trad. Arhim. Gherasim Miron în 1903, reeditat la Ed. Credința strămoșească, Iași, 2001, p. 290 .
169 Ioan Florea, Canoanele Bisericii Ortodoxe , Ed. POLIBIS Sibiu 1993, p. 34
170 Sf. Grigorie Teologul, Cuvânt asupra Botezului, apud Arhim. Silvestru, Episcop de Canev, op. cit., p.
291.

56
altfel, transformarea totală a sufletul ui și vieții omenești după chipul lui Iisus Hristos.
„Lumea din afară de Biserică nu este și în afară de Dumnezeu și că ea nu este ruptă de
Dumnezeu în mișcarea ei. Aceasta implică o anumită continuitate între mișcarea lumii din
Biserică și a celei din afară de Biserică. Lumea din Biserică are imprimate în ea, într -un
mod solidar cu lumea în general, impulsul și ținta mișcării. ”171
În veacul apostolic, catehumenatul își are rădăcinile și începuturile sale în mo desta
organizare eclesială a timpului , dar el nu exista , în zorii Creștinismului, ca o instituție
specială și temeinic organizată. Exemplul de tr ăire creștină era un factor esențial pentru
convertirea mulțimii la Hristos, și doar predica dădea oamenilor vremii prilej pentru
cunoașterea și urm area învățăturii adusă de Hristos în lume.172 Necesitatea unei catehizări
tot mai organizate, mai sistematice și mai îndelungate se face din ce în ce mai simțită, mai
necesară în cadrul Bisericii, pentru cei ce ar fi dorit să primească Taina Sfântului Botez.
Și aceasta, atât pentru motivul că plinătatea de viață creștină părea cât de cât mai strânsă,
dar mai ales pentru intensitatea cu care creșteau persecuțiile împotriva creștinilor. Pentru
intrarea în Creștinism, era necesară o formație lăuntrică, din care să pulseze atitudini
limpezi și hotărâte, sprijinite pe o cunoaștere temeinică a învățăturii creștine, pe o simțire
curată și pe o voință total încreștinată. Ca timp istoric , organizarea catehumenatului
corespunde cu sf ârșitul primei jumătăți a secolului a l doilea creștin.173 Mărturii clare
despre aceasta ne oferă opera Sfântul ui Iustin Martirul și Filosoful , în care se care afirma
și existența a două categorii de catehumeni. În Apologia I, capitolul LXI, Sfântul Iustin
Martirul și Filosoful spune: „Toți cei c el s-ar încredința și ar crede că lucrurile acestea
învățate și propovăduite de noi sun adevărate și care făgăduiesc că vor putea trăi așa, sunt
învățați se roage și să ceară de la Dumnezeu, postind, iertarea păcatelor pe care le -au
săvârșit mai înainte, î n timp ce noi, la rândul nostru, ne rugăm și postim laolaltă cu ei.
Apoi, sunt conduși de noi undeva unde este apă și sunt renăscuți acolo, în același fel și
care noi înșine am fost renăscuți, ei primesc atunci o baie în apă în numele Părintelui
tuturor și Stăpânului Dumnezeu și al Mântuitorului nostru Iisus Hristos și al Sfântului
Duh. ”174

171 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Dinamica creației în Biserică , în rev. O, Anul XXIX (1972), nr. 3 -4, p. 284.
(pp. 281-291)
172 Mihai Bulacu, Studiu intro ductiv în Catehetica ortodoxă , Oradea, 1928, p. 16.
173 Pr. Prof. Dumitru Călugăr , Catehetica , EIBMBOR, București, 1985, p. 27.
174 Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Apologia I în favoarea creștinilor , trad. Pr. Prof. T eodor Bodogae,
Pr. Prof. Olimp Căciu lă, Pr. Prof. D umitru Fecioru, în „ Apologeți de limbă greacă ”, în col. PSB , vol. 2,
EIBMBOR, București, 1980, pp. 162 -163.

57
La urmașii direcți ai Apostolilor, bărbații apostolici, deși găsim indicații scurte
asupra importanței Botezului, care mărturisesc clar despre credința Bisericii vechi în Botez
ca într -o lucrare bisericească sfântă, dintre cele mai însemnate și mântuitoare. Astfel și în
Epistola lui Barnaba scrisă prin secolul al II -lea d. Hr., se spune despre catehumeni : „Noi
ne pogorâm (adică ne cufundăm) în apa (Botezului) plini de păcate și necurățiți și ieșim
din ea folosiți cu frica în inimă și nădejdea la Iisus în Duh. Iar primind iertarea păcatelor
și nădejdea în numele Domnului, ne reînnoim, ca și cum ne -am crea din nou, așa că avem
sufletul copilăresc ca cei ce sunte m rezidiți spiritual .”175
După învățătura creștină, omul este făptura cea mai aleasă a lui Dumnezeu, și prin
educație divino -umană trebuie să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, la sfințenie. În
legătură cu această educație, Clement Alexandrinul s -a ocupat tot timpul cu educația
catehetică și moral -religioasă a semenilor săi, prin viu grai ca profesor și conducător de
școală, dar mai ales prin scrisul său. În preocupările sale scriitoricești, Clement a realizat
o trilogie: Protrepticul, Pedagogul și Stromatele , operă care avea ca scop să -i ajute pe
semenii săi176 să înțeleagă profunzimea și frumusețea învățăturii Mântuitorului Iisus.
Așa cum arată marele învățat, tot acest efort era imperios necesar deoarece
gnosticii, discriminați mai al es în mediul urban, aveau nuclee didactice sau școli177 unde –
și elaborau doctrina în jurul ereziarhilor și pe care o răspândeau prin ucenici itineranți care
înșelau ușor credincioșii simpli. Apoi, curiozitatea și disprețul unora dintre păgânii culți,
cât mai ales persecuțiile, au impus creștinilor crearea de școli, la început particulare, în
care să se dea doctrinei și vieții creștine o formă mai mult sau mai puțin organizată, pentru
a putea ține piept sistemelor școlilor filosofice și celorlalte curente spir ituale coerente ale
vremii.178 În acest context de împrejurări social -istorice și eclesiale au apărut renumitele
Școli teologice de la Alexandria, Antiohia, și Atena, care au devenit la scurtă vreme după
întemeiere adevărate leagăne ale științei sacre. Alexa ndria era celebru pentru școlile sale.
Școli precum Musaion -ul179 întemeiat de Ptolemeu, Serapeum -ul și Sebasteum -ul erau
renumite pentru erudiția profesorilor și bogăția bibliotecilor lor.

175 Barnaba , Epistola zisă a lui… , în Scrierile Părinților Apostolici , trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în col.
PSB, vol.1, EIBMBOR, București, 1995, pp. 144, 153, 160.
176 Nestor Vornicescu , Principii pedagogice în opera Pedagogul a lui Clement Alexandrinul , în rev. ST,
Seria a II -a, Anul IX (1957), nr. 9 -10, p. 727. (pp. 726-740.)
177 Clement Alexandrinul, Gnoza și gnosticii, trad. Lucian Grozea, Ed. Paide ia, București, 1999, p. 13.
178 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. II, E IBMBOR, București, 1985, p. 237.
179 Musaion a jucat un rol de principal centru de cercetare științifică și de învățământ superior. Dispunea de
o bibliotecă im ensă pentru acele vremuri, conținând aproape 700.000 de manuscrise, de săli de disecție
pentru medici și naturaliști, de observatoare astronomice, de o grădină botanică și de o alta zoologică.

58
Sfinții Părinți ținându -se strict de doctrina bisericea scă veche, în unanimitate au
învățat că Botezul trebuie să se săvârșească prin întreita cufundare; pe de o parte în cinstea
și în numele Sfintei Treimi, adică a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, nume care trebuie
să se pronunțe în timpul săvârșirii cuf undării, iar pe de alta în amintirea șederii trupului
lui Hristos în groapă timp de trei zile, care închipuia Botezul creștin. Scrierile patristice
constituie „succesiunea ” sau moștenirea apostolică, adică tezaurul Sfintei Tradiții, de
neprețuită valoare pentru viața Bisericii și a fiecărui creștin. Literatura patristică cu valoare
de Sfântă Tradiție a purtat și poartă și astăzi firul și nimbul apostolic.
„Teologia și antropologia se unesc în soteriologie în doctrina despre mântuirea și
îndumn ezeirea omului în care lucrarea lui Dumnezeu se une ște în lucrarea omului
întărind-o”180; ea este rodul literaturii patristice, elaborată, îmbogățită și sistematizată în
cursul primelor opt secole, pornind de la Sfânta Evanghelie și scrierile Sfântului Apostol
Pavel și apoi continuată cu noi precizări făcute de Sfinții Părinți și scriitori bisericești ca :
Irineu, Tertulian, Origen, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Chiril al Ierusalimului, Marii
Părinți cappadocieni, apoi Sfântul Chiril al Al exandriei, Fericitul Augustin, Sfântul
Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ioan Damaschin etc, care se întrec în a cânta frumusețile
lumii în mijlocul căreia ei trăiesc. Pentru ei lumea e un loc de încercare întru desăvârșire.
Aceasta face din Catehetica patris tică una dintre acele neîntrecute podoabe ale filosofiei,
care, la mii de ani distanță pe iubitorii de cugetare, cucerește prin frumusețe și profunzime.
Sfinții Părinți sunt însă teologii Bisericii nedespărțite, rămasă fidelă Cuvântului lui
Dumnezeu care au sesizat cerințele intelectuale și spirituale ale contemporanilor,
împlinindu -le. Părinții rămân martori ai Duhului Sfânt care dă viață Bisericii, ei fiind
slujitori prin cuvânt și faptă ai lui Hristos, de -a lungul vremurilor. Se poate spune că
Teologia patristică a fost elaborată, în general, sub lumina și înrâurirea Sfântului Duh,
după cuvântul Sfântului Chiril al Alexandriei care considera că n imeni nu poate ajunge la
cunoașterea adevărului fără lumina Sfântului Duh . În acel ași sens se exprimă și Sfântul
Grigorie de Nyssa și Sfântul Ioan Gură de Aur. De altfel, Sfinții Părinți, ca mari dascăli,
gândesc, vorbesc și scriu sub căldura rugăciunii și oblăduirea puterii Duhului Sfânt. De

Musaion este de fapt o instituție asemănătoare unei academii, e xistând catedre de filosofie, filologie, retorică,
matematică, fizică, astronomie, geografie, medicină și unde a fost înființată și Școala teologică. Această
Universitate era subvenționată de stat, iar oamenii de științ ă locuiau în incinta lui, dedicându -se exclusiv
studiului. Cf. Claire Lalouette, Civilizația Egiptului antic, vol. I, trad. și note de Maria Berza, Ed. Meridiane,
București, 1987, pp. 23 -24.
180 Pr. Dr. Marin D. Ciulei, Antropologie Patristic ă, Ed. Sirona, Alexandria, 1999 , p. 102.

59
aceea ei cer teologului mai ales curățenie s ufletească sau puritate, „ca lumina să poată fi
primită de lumină ” (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul II, 1, teologic ).
Căldura credinței, sfințenia vieții și dreapta judecată (gândire) sunt pârghiile
esențiale divino -umane ale inspirației pat ristice, care au pregăt it și întreținut luminarea
Sinoadelor ecumenice, în vederea elaborării normelor dreptei credințe. Raporturile dintre
Biserică și Imperiu vor depăși destul de repede cadrul administrativ. Episcopii sunt aleși
din rândul aristocrației municipale, devenind în scurt timp membrii marcanți ai inteligenței
orașelor. De fapt, creștinismul devine singura garanție a civilizației împotriva barbarilor:
el salvează Imperiul roman, filozofia și etica cetății grecești de la distrugere. Pentru
aristo crația orașelor, episcopul elenofon este de preferat soldatului barbar latinofon; el
devine misionarul unei culturi cu care se identifică. Un prim exemplu în acest sens este
Eusebiu, episcopul Cezareei, care -și va pune pana în slujba lui Constantin cu atât a
entuziasm încât contrasta în mod evident cu atitudinea reținută a retorilor greci cu privire
la puterea imperială. Astfel în multe situații și locuri, misionarul va fi acela care încheia
procesul de elenizare. O religie care crește prin propria sa energi e, cum era cazul religiei
creștine, nu își putea dori altceva decât să fie liberă și în siguranță; acest lucru i -a fost
acordat de către Constantin.
De aceea, în vremea sa vedem cum în lumea romană se înmulțesc bisericile, are loc
o activitate teologică i ntensă. El a favorizat pe creștini să intre în administrație și a
încurajat chiar comunitățile compuse îndeosebi din creștini. Din păcate, în această
perioadă se vor dezvolta și ereziile181. Astfel, în Nordul Africii, mai cu seamă în provincia
Numidia, au ap ărut o serie de tulburări provocate de atitudinea aripei rigoriste a creștinilor,
care pretindea că cei ce nu avuseseră un comportament demn în timpul persecuțiilor,
considerați a fi niște trădători ( traditores ) și căzuți (lapsi), trebuie condamnați pentru
totdeauna. Episcopul Cartaginei, Mensurius, era apărătorul tendinței moderate, dar după
moartea sa, a fost ales ca episcop diaconul Cecilian în anul 312. Cecilian devenea automat
tot un trădător care trebuia exclus automat din Biserică împreună cu partiza nii săi. Acești
episcopi au considerat hirotonia nulă și au ales în locul lui Cecilian pe Majorin, succedat
la scurt timp de Donatus, de la care vine și numele acestei mișcări eretice. Chiar dacă a
avut la prima vedere mai degrabă un caracter disciplinar, donatismul 182 a căpătat în timp

181 Cf. Adria n Niculcea , Hristologiile eretice , Ed. Arhetip, București, 2002, pp. 167 – 217.
182 Cf. Henri -Irénée Marrou, Biserica în Antichitatea târzie (303 -604), trad. Roxana Mareș, Ed. Teora,
București, 1999, p. 34.

60
o formă doctrinară opusă credinței tradiționale. De aceea nu poate fi considerată ca o
simplă schismă, ci ca o criză care are un aspect doctrinar evident.
O altă erezie ceva mai cunoscută a fost arianismul183. Cu acest nume dis tingem o
doctrină apărută în sec. al III -lea în Siria și dezvoltată în secolul următor de către Arie, un
preot din Alexandria. El nu admitea că cele 3 persoane ale Sfintei Treimi pot fi egale: el
susținea că dacă Tatăl sau Dumnezeu este veșnic, atunci Fiul este creatura Tatălui, negând
divinitatea celei de a doua persoane a Sfintei Treimi. Arie este excomunicat de Episcopul
Alexandriei, decizie ce va fi validată printr -un sinod local.
Criza ariană marchează debutul marilor controverse teologice, care vor pe rsista pe
durata a cinci secole, lăsându -ne ca moștenire scrierile inspirate ale Părinților bisericești
și formulele adoptate la Sinoadele Ecumenice. Cauzele controversei care a luat naștere la
Alexandria, capitala gândirii creștine, poate părea creștinilo r de astăzi greu de înțeles,
numai că pentru cei din secolul al IV -lea teologia reprezenta o problemă de viață și de
moarte, o îndatorire spirituală, o mărturisire a credinței lor, o soluție pozitivă la problemele
lor de viață.
În aceste dispute care apar ent păreau că se opreau asupra unor termeni și definiții
abstracte, participanții apărau și protejau de fapt sensul concret și esențial al
creștinismului, care se rezumă în noțiunea de „mântuire ”. De fapt mântuirea nu rezultă
dintr -un act magic, împlinit d in exterior, ci depinde de gradul de acceptare și apropriere
de către om al darului primit de la Dumnezeu. Teologia este expresia credinței Bisericii în
termenii rațiunii, prin lărgirea acesteia până la dimensiunea Revelației, punerea ei în acord
cu eviden ța adevăratei credințe, … „Din contemplarea înțeleaptă a creațiunii descoperim
Rațiunea care ne luminează cu privire la Sfânta Treime, adică la Tatăl, la Fiul și la Duhul
Sfânt”184. Credința precede teologia și pentru aceasta este unica rațiune care ne perm ite să
vorbim despre o evoluție teologică, ca receptare, explicare și precizare progresivă a
plenitudinii originale a credinței. Exemplele lui Origen sau Tertulian ne arată că primele
tentative de explicare au fost imperfecte și chiar eretice. Aceasta ne p ermite să măsurăm
întreaga dificultate în găsirea cuvintelor adecvate pentru exprimarea credinței. A fost
nevoie de mai multe secole pentru remodelarea gândirii umane în spiritul Creștinismului.

183 Cf . Pr. Conf. Dr. Nicolae Chifăr , Istoria creștin ismului, vol. I I, Ed. Trinitas, Iași, 2000, pp. 11 -15.
184 Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie , Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți
care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși , vol. II, trad., introducere și n ote de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Membru al Academiei Române, Ed. Harisma, București, 1993, p. 46.

61
Canoanele sinoadelor locale au fără îndoială o importanță ist orică deosebită, dat fiind
faptul că acestea pot servi ca izvoare istorice, care pe de o parte atestă prezența
creștinismului încă din cele mai vechi timpuri în diversele regiuni ale globului, iar pe de
altă parte ne informează asupra problemelor cu care s e confrunta Biserica, referitoare la
viața liturgică, la condițiile de reprimire în sânul Bisericii a celor căzuți (lapsi) de la
dreapta credință, a ereticilor, condițiile de hirotonire, de alegere a episcopilor, precum și
problemele morale ale credincioși lor. Deși canoanele sinoadelor locale au o importanță
istorică de necontestat, acestea nu pot fi privite doar ca izvoare autentice ale istoriei
bisericești, deoarece ele decurg direct din viața istorică a Bisericii .
De la lupta împotriva ereziilor au luat naștere primele încercări ortodoxe de a
„descrie ” Taina Sfintei Treimi și de a o exprima în cateheze într -un limbaj accesibil
oamenilor. În Occident acest fapt s -a materializat în teologia lui Tertulian, înaintea trecerii
lui la montanism, iar în Orient, în opera lui Origen. În ciuda eforturilor evidente, cei doi
păcătuiesc prin același defect: amândoi admit identificarea lui Dumnezeu cu Tatăl, ceea
ce constituia sursa monarhianismului.
Arie se înșela pentru că el adopta o apropiere exclusiv filosofică pe ntru rezolvarea
problemei teologice a Treimii. În cele două adevăruri esențiale din viața creștină: unitatea
lui Dumnezeu și mântuirea lumii prin Fiul, el vedea două principii abstracte. Monoteist
convins, el nu era în sensul Vechiului Testament, ci în spi ritul monoteismului filozofic,
predominant în lumea elenistică. Era vorba despre recunoașterea Unului, acea unitate
abstractă de la baza oricărei existențe, principiu și instanță, unificator al multiplului. Pentru
Arie, Dumnezeu este Unul și nu poate exist a în El multiplicitate: dacă El are un Fiu, Acesta
este distinct de El, nu este Dumnezeu. Chiar dacă Fiul S -a întrupat pentru mântuirea
oamenilor, El nu este Dumnezeu în sensul unic și absolut, așa cum putem vorbi despre
Tatăl. Arianismul era o raționaliza re a creștinismului, care convenea spiritului epocii
printr -un monoteism strict.
Prima reacție împotriva arianismului a fost o credință puternică, care nu vedea cu
ochi buni pericolul distorsionării principiilor sfinte ale Bisericii. Arie a fo st combătut chiar
de propriul episcop, Alexandru al Alexandriei, numai că în acele vremuri exista o clasă de
„intelectuali ” care aspirau la explicarea „rațională ” a credinței, deranjați de natura prea
puțin filozofică a învățăturii Bisericii185. Erezia arian ă le părea o interpretare „modernă ”,
susceptibilă s -o facă acceptabilă pentru cercul oamenilor instruiți. Din păcate, ceea ce la

185 Cf. Alexandre Schmemann, Le chemin historique de l'Orthodoxie , YMCA -PRESS, Paris, 1995, p. 95.

62
început părea o controversă localizată la Alexandria, se va întinde puțin câte puțin în tot
Orientul. Deja în toamna lui 324, n oul bazileu a fost informat despre cearta teologică
izbucnită la Alexandria între preotul Arie și episcopul Alexandru, referitor la relația dintre
Dumnezeu -Tatăl și Fiul Său, ce tulbura de mai mulți ani unitatea de credință a Răsăritului.
Constantin cel Ma re, care avea deja o experiență prin implicarea în cearta donatistă din
nordul Africii încă din toamna anului 312 și convocarea sinoadelor de la Roma din 313 și
Arelate 314, a trimis imediat o scrisoare către Alexandru al Alexandriei și către Arie.186
De aceea, Împăratul Constantin convoacă primul Sinod ecumenic de la Niceea în
anul 325, unde, după lungi dezbateri, învățătura lui Arie a fost condamnată de cei 318
participanți187 și s-a adoptat formula că Fiul lui Dumnezeu este de o ființă cu Tatăl ș i deci,
din veci cu El. La Sinod au fost alcătuite și primele 7 articole ale Simbolului de credință
(Crezul), care sunt de atunci și până astăzi rostite în Biserică. Printre teologii însemnați ai
Sinodului se numără Eustațiu al Antiohiei, Alexandru al Alex andriei, alături de tânărul său
diacon Atanasie, Macarie al Ierusalimului, Osius de Cordoba, Cecilian de Cartagina,
Leonțiu de Cezareea Capadociei, Marcel de Ancyra, Pafnutie, episcop al unei cetăți din
Tebaida de Sus, Spiridon al Trimitundei, Nicolae al M irei Lyciei. Dintre cei cu simpatii
ariene trebuie amintiți Eusebiu de Cezareea și Eusebiu de Nicomidia. Numărul sinodalilor
prezenți este indicat în mod diferit de listele păstrate în mai multe redactări în limbile
greacă, latină, coptă, siriacă, arabă și armeană, începând chiar cu secolul al IV -lea. Listele
sinodale păstrate indică între 250, 270, 300 și 318 părinți participanți, pe lângă episcopi
fiind amintiți și preoți și diaconi. Numărul de 318 a fost menționat de Sfântul Atanasie cel
Mare, Sfântul Am brozie al Milanului și Sfântul Hilarie de Poitiers, fiind pus în legătură cu
cele 318 slugi ale lui Avraam, cu care l -a eliberat din robie pe Lot (Fc. 14,14).

186 Eusebiu de Cezareea , Viața lui Constantin cel Mar e, (II, 64 -72), trad. Radu Alexandrescu, în col. PSB,
vol. 14, EIBMBOR, București, 1991, pp. 117 -121.
187 De exemplu, lista păstrează, de la poziția 205 pînă la poziția 220, din surse grecești, latine, siriene, armene
și arabe, numele părinților niceeni. A se vedea la Prof. Dr. Nelu Zugravu, (coord.) Fontes Historiæ, Daco –
Romanæ Christianitatis (Izvoarele istoriei creștinismului românesc), Ed. Universității ”Al. I. Cuza”, Iași,
2008, pp. 170 -177. O altă sursă importantă o reprezintă Epistola 114 a Sf. Vasile cel Mare, în care îndemna
pe Chiriac din Tars și credincioșii săi: „Să primiți Mărturisirea de credință stabilită de Părinții noștri întruniți
la Niceea, să nu eliminați din ea nici un cuvânt și să știți că cei 318 Părinți, care s -au întâlnit acolo fără d uh
de ceartă, n -au vorbit fără lucrarea Duhului Sfânt. Să mai adăugați pe lângă această Mărturisire de credință
că nu trebuie să numim pe Duhul Sfânt creatură și nici să nu primim în comuniune pe cei care -L numesc
așa”. Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 11 4, în Scrieri, Partea a treia, trad. Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu
și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, în col. PSB, vol 12, EIBMBOR, București, 1998, p. 295.

63
II.4 Cuprinsul Cateheze lor

Introducerea în Tainele învățăturii crești ne Sfântul Chiril al Ierusalimului o
realizează în Procateheza care s -a ținut luni, în prima săptămână a Postului Mare a anului
348 sau 350.
Procateheza sau, după denumirea grecească, „ Prologul catehezelor celui între
sfinți Părintelui nostru Chiri l, Arhiepiscopul Ierusalimului ”188, așa după cum aflăm din
titlu, este o prezentare a lucrării ce o va desfășura catehetul. Vorbește de mulțimea
învățăturilor care îi așteptă pe cei ce voiesc a se boteza. Pietrele cunoștinței pe care le vor
primi ascul tătorii în chip ordonat sunt necesare unei bune construcții duhovnicești. Textul
se referă la fericirea ce îi așteptă pe cei „ce vor fi luminați ”189 ; necesitatea pregătirii pentru
primirea Sfintelor Taine; Botezul creștin; despre exorcismele de la Botez; ne voia de a
învăța stăruitor; misterul învățăturii creștine; înălțimea Tainei Botezului; scopul acestei
pregătiri: „Atunci veți primi numele de creștini și puterea lucrurilor dumnezeiești .”190
Cateheza I -a este prezentată de către autor tot ca o „introducere c ătre cei ce vin la
Botez.”191 Față de ideile cuprinse în Procateheză, care se adresează tot celor ce vor a se
boteza aceasta se oprește doar la câteva dintre ele. Și anume la cele care subliniază
renașterea prin Taina Botezului, oprindu -se mai ales la lupta cu păcatul și roadele cele
bune obținute prin har: „Lucrul lui Dumnezeu este deci de a sădi și a uda, iar al tău de a
aduce rod .”192
Cateheza a II-a este despre pocăință, despre iertarea păcatelor și despre cel potrivnic.
Aici tratează problema păcatului, o riginea lui, starea jalnică a păcătosului – pentru că
„păcatul arde nervii sufletului ”193 – precum și îndreptarea prin pocăință. Sfântul Părinte
folosește exemple ale Vechiului Testament ( Adam, Aaron, David, Nabucodonosor194),
pentru a ilustra iertarea pe care o dă Dumnezeu celor ce se pocăiesc și îi îndeamnă pe toți
să urmărească aceste exemple ca din dragostea ce izvorăște iertare să se pocăiască fiecare
dintre cei ce vin la Botez. „Firea omenească deci are putință să se mântuie; este nevoie
însă de voință. ”195

188 Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 2003, p. 5.
189 Ibidem , p. 5.
190 Ibidem, p.10.
191 Idem, Cateheza I, p.18.
192 Idem, Cateheza I.4, p. 21.
193 Idem, Cateheza II.2 , p.24.
194 Idem, Cateheza II. 17, p.35.
195 Idem, Cateheza II. 5, p. 27.

64
Cateheza a III-a este intitulată „ Despre Botez”. Prezintă Taina Botezului pornind de la
Ioan care a îndemnat la îndreptare „pentru a găti Calea Domnului ”196 și continu ă cu
elementele Tainei; apa și Duhul Sfânt despre care aduce din Vechiul și Noul Testament
referiri care întregesc măreția acesteia. Vorbește de viața veșnică, pe care o face posibilă
întruparea lui Hristos și jertfa Sa. Cel ce se pogoară în apă primește roadele acestei jertfe:
„Dacă ai fost împreună sădit cu asemănarea morții Mântuitorului, at unci vei fi învrednicit
și Învierii Lui.”197
Cateheza a IV-a, numită „ Despre cele zece dogme ”198, este de fapt un „scurt rezumat
despre învățăturile absolut necesare ”199 care trebuie cunoscute de fiecare înainte de a trece
la Simbolul de credință. Acestea se ref eră la: Dumnezeu Tatăl200, Iisus Hristos201, Fiul lui
Dumnezeu, Nașterea din Fecioară202, Cruce203, îngropare, Învierea204 și Înălțarea205,
Judecata viitoare206, Sfântul Duh207, suflet și trup, la mâncări și îmbrăcăminte, Învierea
morților, baia Botezului, Sfânta Scriptur ă, căreia îi prezintă și cărțile canonice.
Cateheza aV-a, „Despre credință ” precizeză liniile generale de urmat după Botez
deoarece „Ceea ce se caută de acum înainte – spune el – este ca fiecare din voi să fie găsit
credincios, potrivit intimei sale conști ințe.”208 Sf. Chiril v orbește despre credința cea
adevărată, credinciosul care trebuie să o împlinească; foloasele credinței „dăruită de
Hristos prin har ”209, păstrarea ei nestricată după Simbolul de credință pe care l -au primit.
Cateheza aVI-a, „Despre unitat ea lui Dumnezeu ”, este, cum singur prezintă în titlu,
cateheză la cuvintele „Cred întru unul Dumnezeu ”210. Laudă măreț ia Lui și doboară punct
cu punct credințele deșarte ale păgânilor care au coborât dumnezeirea între patimile
omenești. Dar nu se oprește numai la păgâni, ci osândește și rătăcirile ereticilor care „au

196 Idem, Cateheza I II.1, p. 37.
197 Idem, Cateheza I II.12, p. 45.
198 Idem, Cateheza I V, p. 49.
199 Idem, Cateheza I V.3, p. 50.
200 Idem, Cateheza I V.4, p. 51.
201 Idem, Cateheza I V.7, p. 53.
202 Idem, Cateheza I V.9, p. 54.
203 Idem, Cateheza I V.10 , p. 54.
204 Idem, Cateheza I V.12 , p. 55.
205 Idem, Cateheza I V.13 , p. 56.
206 Idem, Cateheza I V.15, p. 57.
207 Idem, Cateheza I V.16 , p. 57.
208 Idem, Cateheza V.2, p. 70.
209 Idem, Cateheza V.11 , p. 77.
210 Idem, Cateheza VI, p. 80.

65
îndrăznit păgânește să înstrăineze pe Dumnezeu de făptu rile sale .”211 Între ei pomenește
pe Simon Magul ca „izvoditorul oricărei erezii ”212, pe Cerint, Menandru și Carpocrat,
ebioniții și Marcion „gura păgânătății ”213, pe erezia lui Valentin, despre Manes și manihei.
Prezintă pe larg istorisirea acestei rătăciri din urmă sfătuind pe toți creștinii să se ferească
și să nu se încreadă în ei decât dacă au aflat „că au făcut mult timp pocăință .”214
Cateheza a VII -a, „Despre Tatăl ” în care e xpune învățătura despre Creator , afirmând
raportul dintre Tată și Fiu, precum și ci nstirea care I se datorează. Totodată face legătură
între cinstirea Tatălui Ceresc și cinstirea creștinilor față de părinți. „Prima virtute a
creștinilor -spune – este de a cinsti pe părinți. ”215
Cateheza a VIII -a se ocupă în mod special de numirea de „ Atotp uternic ” a lui
Dumnezeu.216 Combate pe ereticii care restrângeau puterea lui Dumnezeu la cer și care
socoteau creațiile Lui ca rele fiind osândite prin păcat. Recomandă închinarea către unicul
Dumnezeu Atotputernic, asemeni lui Iov.
Cateheza a IX-a a fot rostită la cuvintele „ Făcătorul Cerului și al Pământului, văzutelor
tuturor și nevăzutelor ”217. Din toată Creația, prezentată în forma ei văzută, ridică pe
ascultător la înălțimea Meșterului nevăzut zicând: „Vezi, omule, pe Meșter! Vezi pe
înțeleptul Creator! ”218
Cateheza a X-a este prilejuită de cuvintele „ Și întru unul Domn Iisus ”219, are ca punct
central prezentarea Mântuitorului, Fiul lui Dumnezeu, din mărturiile Sfintei Scripturi, dar
și din numirile și învățăturile despre El: „Nu trebuie oare să credem în Hris tos când este
mărturisit de atâția? ”220
Cateheza a XI – a continuă prezentarea calității Fiului lui Dumnezeu de Unul născut.
Prezintă temeiurile cinstirii Mântuitorului Hristos și raporturile de filiație, dar și de
împreună creator al lumii cu Dumnezeu Tatăl . Deși este Fiu al Omului – spune – „Acela la
început a făcut pe om din pământ. ”221

211 Idem, Cateheza VI.12 , p. 88.
212 Idem, Cateheza VI.14 , p. 90.
213 Idem, Cateheza VI.16 , p. 91.
214 Idem, Cateheza VI.36 , p. 103.
215 Idem, Cateheza VII.15 , p. 112.
216 Idem, Cateheza VIII.3 , p. 115.
217 Idem, Cateheza IX, p.119.
218 Idem, Cateheza IX,14, p.127.
219 Idem, Cateheza X, p. 129.
220 Idem, Cateheza X.20 , p.144.
221 Idem, Cateheza XI.7 , p.149.

66
Cateheza a XII -a a fost rostită la cuvintele: „ S-a întrupat și S -a făcut om .”222 Pe baza
mărturiilor scripturistice argumentează, pornind de la cuvintele profetului Isaia din cartea
Isaia 7, 10 și 13, nașterea din Fecioara Maria a Fiului lui Dumnezeu. Contrazice părerile
iudeilor și ale ereticilor elini, care spun că nașterea nu s -a făcut în chip minunat ci natural.
„Neîntinată – spune – este Nașterea în trup din Fecioară a Unu ia-Născut. ”223
Cateheza a XIII -a la cuvintele „ S-a răstignit și S -a îngropat ”224. Aduce în fața
ascultătorilor patimile și jertfa Mântuitorului făcând referire permanentă la Cruce.
Mărturiile luate din Sfânta Scriptură vo r să întărească încrederea în puterea ei. Totodată
îndeamnă a „nu te lăuda cu Crucea numai în timp de pace, ci – spune Sf. Chiril – ai aceeași
credință și în timp de persecuție .”225 Subliniază rostul patimilor spunând: „Mântuitorul a
suferit toate aceste pati mi ca să împace prin sângele Crucii pe cele din Ceruri și pe cele de
pe Pământ .”226
Cateheza a XIV-a are ca subiect Învierea și Înălțarea Domnului pornind de la articolele
din Simbol care prezintă aceste momente din viața Mântuitorului. Îndeamnă pe ascultăto ri
ca întristarea ce i -a cuprins la prezentarea patimii și morții să se schimbe în bucurie: „Să
se întoarcă jalea în veselie și plânsul în bucurie! ”227 La fel ca în cateheza de mai înainte,
aduce mărturii asupra Învierii, mai întâi din Sfânta Scriptură și ap oi din asemănarea cu cei
care în Vechiul Testament L -au preînchipuit: Iona, Ilie etc. Precizează apoi că, după
înălțare, a șezut de -a dreapta Tatălui, acolo unde a fost și înainte, făcând mențiunea „că n –
a avut vrednicia șederii de -a dreapta după Întrupare a Sa, ci Fiul Unul -Născut al lui
Dumnezeu, dar Domn al nostru Iisus Hristos, are totdeauna și mai înainte de toți vecii,
tronul de -a dreapta Tatălui .”228
Cateheza a XV-a a fost rostită la articolele ce învață despre a doua venire a Mântuitorului,
Judecata n eamurilor și Împărăția fară de sfârșit. Prezentând seninele Parusiei, se oprește
asupra lui „Antihrist ”229, arătând întregul cortegiu de schimbări ce va avea loc. El spune,
avertizând că: „Hristos cel adevărat, Fiul Unul -Născut al lui Dumnezeu nu vine de pe
Pământ .”230 Iar despre seninul venirii Lui, pe care nu va îndrăzni niciodată să -1 imite
puterea potrivnică, spune că este Crucea; semn adevărat și caracteristic al lui Hristos.

222 Idem, Cateheza XII, p. 162.
223 Idem, Catehe za XII.32, p.184.
224 Idem, Cateheza X III, p. 187.
225 Idem, Cateheza X III.4, p. 190.
226 Idem, Cateheza X III.47 , p. 220.
227 Idem, Cateheza X IV.1, p. 221.
228 Idem, Cateheza X IV.27, p. 242.
229 Idem, Cateheza XV. 4, pp. 249-250.
230 Idem, Cateheza XV. 21, p. 261.

67
Cateheza a XVI – a începe prezentarea învățăturii despre Duhul Sfânt pornind de l a
cuvintele: „ Și întru unul Duhul Sfânt, Mângâietorul .” Subliniază dumnezeirea celei de a
treia persoane a Sfintei Treimi, combătând învățăturile eretice pornite împotriva Duhului
Sfânt și mai ales pe Manes și manihei despre care spune că a fost „cel din u rmă adânc al
pierzaniei .”231 Arată darurile Sfântului Duh ca rod al Sfintei Treimi: „Tatăl dăruiește totul
prin Fiul împreună cu Sfântul Duh ”232 și lucrarea Lui în Vechiul Testament prin prooroci.
Cateheza a XVII -a – „Despre Sfântul Duh ” (continuare). După cum anunță de la început,
continuă prezentarea mărturiilor despre Sfântul Duh, de astă dată făcând referire la Noul
Testament și înșirându -le pe marginea numirilor ce I se dau. De asemenea, vorbește despre
lucrarea Duhului în Apostoli și în Biserică, adeverin d prin cuvintele: „că Duhul cel Sfânt
subzistă și trăiește, grăiește și profețește .”233 Și întărind: „Din toate mărturiile scripturistice
spuse și din cele cu mult mai multe pe care nu le -am amintit se vede, pentru cei care înțeleg,
că puterea Sfântului Duh este enipostatică, binefăcătoare și lucrătoare .”234
Cateheza a XVIII -a este ultima rostită către cei care vor să se lumineze. Aici prezintă
învățăturile despre învierea trupurilor, viața veșnică și despre Biserică. „Nădejdea în
Înviere – spune – este rădăcin a oricărei fapte bune .”235 Iar pentru Biserică folosește
termenul de „ sobornicească ” pentru că aceasta „cheamă și strânge la un loc pe toți
oamenii .”236 De asemenea, anunță celelalte cateheze pe care le va rosti în Săptămâna
Luminată .
Catehezele Mistagogi ce237 ale Sfântului Chiril al Ierusalimului (cap. XIX -XXIII) ne
furnizează informații precise despre riturile premergătoare Botezului, despre Botez, ungerea
cu Sf. Mir și despre Euharistie238, fiind „cea dintâi tâlcuire sistematică și amănunțită, a
Liturghiei creștine și a Tainelor inițierii creștine .”239 Din punctul de vedere al tehnicii
exegezei, afirmă Părintele Profesor Braniște în opera sa extrem de documentată, Catehezele
mystagogice ale Sfântului Chiril se situează printre comentariile liturgice de tip ve rbal sau
literal. Explicarea dată de Sfântul Chiril e întotdeauna simplă, directă și clară, „orientată pe

231 Idem, Cateheza XV I.9, p. 275.
232 Idem, Cateheza XV I.24, p. 287.
233 Idem, Cateheza XV II.23, p. 309.
234 Idem, Cateheza XV II.28, p. 312.
235 Idem, Cateheza XV III.1, p. 320.
236 Idem, Cateheza XV III.22, p. 333.
237 A se vedea Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele Mystagog ice, partea a II -a, trad. Pr. Prof. Dumitru
Fecioru, București, 1945.
238 Pr. Prof. Mihai Bulacu, Conștiința creștină. Studiu catehetic despe Catehezele Sfântului Chiril,
arhiepiscopul Ieruslimului , București, 1941 , p.13.
239 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Explicarea Sfintelor Taine de inițiere (Botez, Mirungere, Euharistie) în
Literatura creștină, Ed. Arhiepiscopiei Bucureștilor, 1990, p. 8.

68
edificarea morală a neofiților ”240, deci lipsită de un simbolism sau alegorism excesiv, detaliu
care îl vom regăsi la exegeții de mai târziu, care se își vor concentra atenția mai ales spre
ritualul sau ceremonialul liturgic .241 În Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului găsim
răspuns la întrebarea de ce apa a fost folosită pentru curățire. Sfântul Chiril ne spune că apa este
mare lucru și cel mai no bil dintre cele patru elemente care sunt în lume. Cerul este locuința
îngerilor, iar cerurile sunt din apă. Pământul este locul de locuit al oamenilor, dar din apă este și
pământul. Înainte de facerea tuturor lucrurilor săvârșite în cele șase zile , Duhul l ui Dumnezeu
se purta deasupra apei ( Fc. 1,2 ). Apa este începutul lumii, iar Iordanul, începutul Evangheliilor .
Acum „Sfântul Chiril explică, într -un mod care a rămas clasic, înțelesul formulelor
sacramentale rostite la lepădări de către candidații la Botez, formule care sunt aproape identice
cu cele din rînduiala ortodoxă de azi.”242 De aceea, continuă Sfântul Părinte, „ne lepădăm de
Satana, pentru că el este pricinuitorul și urzitorul tuturor răutăților, începând cu ispitirea și
rătăcirea protopărin ților neamului omenesc ; ne lepădăm de el pentru că puterea lui a surpat -o
Hristos. Acesta a luat sângele și trupul meu, pentru ca prin sângele și trupul meu, să surpe prin
moarte moartea, ca să nu mai fiu pururea supus robiei .”243
Întoarcerea catehumen ului spre Răsărit, simbolizează deschiderea din nou pentru noi
a Paradisului, sădit de Dumnezeu spre Răsărit, din care fusese izgonit Adam după păcat. Căci
„Răsăritul este ținutul luminii ”244 și al bucuriei. „Dezbrăcarea candidatului de haine înseamnă
dezbr ăcarea lui de omul cel vechi și de toate faptele lui. Rămânând goi, catehumenii imită prin
aceasta atât pe Adam cel dintâi, care era gol în rai și nu se rușina (Fc. 2,25), cât și pe Hristos,
care a fost răstignit gol pe cruce și Care, prin goliciunea Sa, a triumfat, dezbrăcând domniile
și stăpânirile întunericului (cf. Col. 2,15) ”245.
Adresându -se către cei botezați din nou, Sfântul Chiril al Ierusalimului, între altele, le
spune următoarele : „Ați fost aduși la sfânta scăldătoare a dumnezeiescului botez, cum și Hristos
a fost adus după cruce la mormânt. Și fiecare era întrebat : crede el oare în numele Tatălui și al
Fiului și al Sfântului Duh? Pronunțat -ați mântuitoarea mărturisire și v -ați cufundat de trei ori în
apă și din nou ați ieșit, însemnând prin aceasta și dând a înțelege îngroparea lui Hristos cea de
trei zile .”246

240 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, op. cit ., p. 33.
241 Cf. ibidem , p. 32.
242 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, op. cit., p. 12.
243 Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze le Mystagogice , Cateheza XIX, 4, p. 543.
244 Ibidem, Cateheza XIX, 9, p. 547.
245 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, op. cit ., p. 13.
246 Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cit , p. 348.

69
Cateheza I mistagogică (XIX) rostită „către cei ce sunt de curând luminați ”247,
își manifestă nerăbdarea de a deschide învățătura despre Taina pentru care s -au pregătit de
atât de mult timp și începe prin a lămuri ceea ce s -a făcut în pridvor cu cei luminați,
lepădarea de cel rău și unirea cu Hristos „Întoarcerea candidaților la Botez cu fața spre
Apus, vrea să spună că Apusul este locul întunericului din lumea aceasta. Satana este
întunerec și în întunerec își are puterea: pentru aceasta, privind în chip simbolic spre Apus,
vă lepădați de acel stăpînitor întunecat ”248.
Cateheza II mistagogică (XX) – „Despre Botez”, continuă explicațiile cu privire
la desfășurar ea Tainei, subliniind prin textul de la Romani 6, 3-14 realitatea mântuirii celui
botezat întemeiată pe realitatea jertfei lui Hristos: „Imitarea este în închipuire, dar
mântuirea în realitate .”249 „Pentru că aici pe Golgota a fost sădită vița cea adevărată, iar
noi, prin participarea la botezul morții, am fost sădiți împreună cu El.”250
Cateheza III mistagogică (XXI) – „Despre ungerea cu Sfântul mir ” vorbește mai
ales despre vrednicia numelui de creștin obținut prin Botez și confirmat de ungerea cu
Sfântul mir. Sfântul Chiril le explică proaspeților convertiți, în timpul predicilor din Postul
Paștelor, elemente de doctrină creștină, exegeza bazându -se – conform tradiției generale în
epoca patristică – pe explicarea unor simboale vetero -testamentar e, preînchipuiri ale
întâmplărilor din istoria Noului Tesament. El găsește ca simbol – tÚpoj al Botezului creștin
tocmai eliberarea iudeilor din robia egipteană251 Sfântul Chiril îi îndeamnă să nu se mai
întoarcă cineva la „vechile învoieli cu iadul ”. Sfânt ul Chiril al Ierusalimului mărturisește
în ce chip erau botezați de către Ioan cei care mergeau la el. „ Ei își mărturiseau păcatele
lor (Mt. 3,6). Mai întâi își arătau rănile, apoi acela le dădea leacurile și -i izbăvea pe cei
credincioși de focul veșnic. Și dacă vrei să te convingi că botezul lui Ioan este izbăvire de
îngrozirea focului, atunci ascultă -l pe el care spune: Pui de viperă, cine v -a arătat să fugiți
de mânia ce va să fie? ( Mt.3,7 ).
Cateheza IV mistagogică (XXII) – „Despre trupul și sângele lui Hristos ”252,
vorbește de realitatea Tainei ce transformă pâinea și vinul în Trupul și Sângele
Mântuitorului Hristos, folosindu -se de textul Sfântului Apostol Pavel din Epistola I
Corinteni 11, 23-25, precum și din numeroasele prefigurări din Vec hiul Testament.

247 Idem, Cateheza XIX,2 , p. 538.
248 Idem, Cateh eza XIX, 4, p. 543.
249 Idem, Cateh eza XX,5, ediția 2003, p. 350.
250 Idem, Cateh eza XX, 7 p. 350.
251 Idem, Cateh eza XXI,6, p. 354.
252 Idem, Cateh eza XXII,1, p.355.

70
Cateheza V mistagogică (XXIII) , ultima din acest ciclu catehizator, în care după
cum spune, „pune cununa pe zidirea duhovnicească a folosului ”253 celor ce -1 ascultă.
Trece pe scurt peste toată Sfânta Liturghie, oprindu -se la momen tele în care preotul
liturghisitor face acele acte ce semnifică curățirea de păcate și păstrarea vieții sfinte și
curate, mai ales la rugăciunea „Tatăl nostru ”254, pe care o tâlcuiește pe larg. Îndeamnă apoi
pe cei care au primit Euharistia să păzească aceas tă viață, „fără poticnire ”255 pentru ca
totdeauna să se împărtășească de aceste „sfințite și duhovnicești Taine”256 cu vrednicie .
Paralel cu tălmăcirea Crezului, așa cum era la acea vreme primit în Biserica
din Ierusalim, desfășoară polemici vehemente împotri va păgânilor, evreilor și rătăcirilor
eretice. Acestea sunt de o mare importanță, dat fiind lumina pe care o aruncă asupra
metodelor pedagogice specifice vremii, ca și asupra practicilor liturgice despre care oferă
o amplă relatare, le demonstrează importa nța teologică.

II.5 Importanța lor teologică pentru viața Biserici i

Teologia misionară autentică este cea după modelul apostolic, adică o
mărturie perpetuă despre Hristos Domnul, după cum și propovăduirea Sfinților Apostoli
și a Sfinților Părinți a fost o mărturie despre Hristos cu dimensiuni eclesial -apologetice
privind „expunerea, apărarea și justificarea în chip sistematic și pe temeiul rațiunii umane
a adevărurilor fundamentale a adevărurilor generale și fundamentale ale rel igiei
creștine ”257, realizabil e printr -un act de credință, de cultură, de cunoaștere. Fundamentul
instruirii în credința creștină se desfășura și într -o nuanță polemică împotriva păgânilor,
iudeo -creștinilor și maniheilor. Argumentarea era fondată pe actuali zarea promisiunilor
Vechiului Testament, într -un limbaj bogat în imagini. Cateheza era un moment important,
inserat în contextul amplu al întregii vieți, mai ales a celei liturgice, a comunității creștine,
în al cărei cadrul liturgic se realiza formarea vi itorului creștin, însoțită de rugăciunea și de
mărturia fraților. În ansamblul lor, Catehezel e Sfântu lui Chiril constituie o cateheză
sistematică despre renașterea creștinului prin Botez. Acesta deoarece , subliniază el, Duhul

253 Idem, Cateh eza XXIII,1,p.359.
254 Idem, Cateh eza XXIII,11, p.362.
255 Idem, Cateh eza XXIII,23, p.366.
256 Ibidem .
257 Ioan Gheorghe Savin, Apologetica, vol. I, Ed. Anastasia, București, 2002, p. 18.

71
Sfânt coboară peste fiecare Ap ostol în parte și peste toți împreună „pentru a scoate în
evidență modelul comuniunii trinitare, care ține împreună diversitatea persoanelor cu
unitatea naturii, în lumina unei ontologii a iubirii .”258 Biserica începe de la Întrupare – fiind
deci o prelungir e a Întrupării, și este întemeiată obiectiv de Hristos pe Cruce și în Învierea
Sa din morți, iar ca și comunitate concretă, văzută, a oamenilor cu Dumnezeu, Biserica
intră în istorie la Cin cizecime .”259
Dar, în același timp, ea trebuie să f ie și profetică explicând prin intermediul
catehezei pe Hristos Cel Înviat din morți ca reprezentând starea noastră din viața veacului
viitor. O astfel de teologie face accesibile bunătățile lui Hristos oamenilor de azi și îi
pregătește pentru deplină participar e la ele în veacul viitor, constituind prin aceasta un
ferment al progresului spiritual și duhovnicesc. Prin lumina teologiei catehetice care oferă
prezența lui Hristos, ființa credincioșilor se transformă treptat prin înțelegere, ca
sensibilitate, cuviinț ă și dragoste în relații, ca penetrare rațională și concomitent
supraființială în complexitatea și profunzimea realității divine și a celei umane unite cu ea.
Folosindu -ne chiar de elemente din Sfântului Chiril , am fi îndreptățiți să spunem cu
argumentele lui Tertulian: „Condiția vremurilor de acum mă obligă să vă atrag luarea
aminte că nu trebuie să ne mirăm de aceste erezii, nici fiindcă există, căci aceasta este
menirea lor să se ispitească prin ele și să fie pusă la încercare credința. În deșert, așada r, și
fără să cugete îndeajuns se minunează unii că ereziile au atât de mare putere. Dacă n -ar
avea putere ele n -ar exista ”260.
Fără speranța unui sprijin de la Creatorul său, fără nădejdea în grija și iubirea Sa
omul nu poate trăi, așa cum nu p oate trăi fără aer, apă sau hrană, iar omul a conștientizat
întotdeauna necesitatea absolută de a fi în legătura cu Dumnezeu, necesitate pe care astăzi
o numim religie. Așadar, r eligia a însemnat nu doar strict o raportare a existenței la
Dumnezeu ci și iz vor al unor mulțimi de binefaceri în folosul omului: căci din religie au
luat naștere literatura, muzica, artele plastice, filosofia, medicina și chiar științele261. Dar
ce este religia? Religia este comunitatea de fiască iubire sfântă, dintre om și Dumnezeu ,
trăită înlăuntrul inimii și manifestată în afară prin credință și fapte bune262. Ființa umană
posedă facultăți, care nu sunt satisfăcute numai cu ceea ce pot oferi lucrurile din jur, ci

258 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator , EIBMBOR, București, 2005, p. 240.
259 Pr. Dr. Dumitru Radu, Îndrumări misionare , EIBMBOR, București, 1987, p. 380.
260 Tertulian, Despre prescripția contra ereticilor, în Apologeți de limbă latină , trad. Nicolae Chițescu,
Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol, David Popescu, introd., note și indici Nicolae Chițescu, în col.
PSB, vol. 3, EIBMBOR, București, 1981, p. 138.
261 Ilarion V. Felea, Religia culturii, Ed. Episcopiei Române a Aradului, Arad, 1994, pp. 20 -21.
262 Ibidem, p. 11.

72
dorește legătura cu altcineva, în primul rând cu Dumnezeu și apoi cu c ei asemenea lui, cu
alte persoane, stare numită comuniune care va dăinui și după această viață, în fericirea cea
veșnică. Tradiția populara relatează, că uneori nu numai omul, dar și alte viețuitoare se
raportează în felul lor la ceea ce este dincolo, la t ranscendent, în anumite împrejurări
având comportamente speciale (presimțiri, intuiții). Este evident că, de la începuturi,
creația este impregnată de sentimentul religios. Religia îndeplinește o multitudine de
funcții în societate. Ea oferă prilejuri de adunare a oamenilor, de reafirmare a solidarității
lor sociale, susținând astfel coeziunea societății și legitimând orânduirea socială. Ea
susține pe oameni în angajamentele asumate, îi face mai hotărâți, dă un sens vieții și
servește drept instanță suprem ă263.
Din analiza și deslușirea pentru credincioși a pericopelor evanghelice, a
învățăturilor de credință, explicarea Sfintelor Taine și a învățăturilor Sfinților Părinți prin
Cateheză, constituie argumentele care pot demonstra că acțiunea evangh elizatoare se
bazează fundamental pe lucrarea ermineutică a Sfântului Duh, doar prin intermediul
actului logosic ; de aceea Cateheza apare ca absolut necesară pentru înțelegerea corectă și
deplină de către om a adevăratului Dumnezeu, a Adevărului despre si ne și despre lume.
Necesitatea și imperativul ca Biserica să -și intensifice activita tea misionară de învățare și
educație creștină a propriilor credincioși, începe tocmai cu Taina Sfântului Botez . În acest
scop considerăm oportun să determinăm obiectivele esențiale ce trebuie avute în atenția
activității noastre pastoral -misionare catehetice legate de Taina Sfântului Botez. Concret
vorbind, Taina Sfântului Botez se cuvine a fi abordată făcând vie convertirea la credința
mărturisitoare și roditoare primită prin harul divin odată cu Taina Sfântului Botez.
Întucât Părinții Bisericii ne atenționează că cei care au primit de prunci Botezul și
au dus o viață nevrednică de el, au mai mare osândă decât cei nebotezați, misi unea
preotului constă în a con știentiza pe credincioși de gravitatea nevredniciei față de Sfânta
Taină a Botozului primită în pruncie. Acest fapt ne obligă să reflec tăm mai atent și să
adâncim aspectul misionar al Tainei Sfântului Botez, pe care Biserica îl are ca obiectiv
principal î n activitatea ei de permanentă actualizare a vieții Mântuitorului în viața de
sfințenie a fiilor ei.Privind mai îndeaproape activitatea misionară a Bisericii, se cuvine să
precizăm că noțiunea de „misiune creștină ” înseamnă trimiterea Bisericii în lume, în vede –
rea extinderii împărăției lui Dumnezeu inaugurată de Iisus Hristos pe pământ. Misiunea se
întemeiază deopotrivă pe porunca explicită a Mântuitorului de a propovădui Evanghelia,

263 Bryan Wilson, Religia din perspectivă sociologică , op. cit, p. 45.

73
de a chema la pocăință și de a boteza în numele Sfintei Treimi, și mai al es, pe trimiterea
văzută a Fiului și a Duhului Sfânt, voită și ini țiată de Tatăl (In . 20, 21).
Din punct de vedere dogmatic, Chiril comentează Simbolul de la Ierusalim
recurgând la tipologia Scripturilor, într -un raport „simfonic ” între cele d ouă Testamente,
ajungând la Hristos, centrul universului. În ceea ce privește cateheza morală , ea este
ancorată în profundă unitate cu cateheza dogmatică: dogma coboară în mod progresiv în
suflete, care sunt astfel stimulate să transforme comportamentele p ăgâne în temeiul noii
vieți în Hristos, dar al Botezului. Cateheza „mistagogică ”, în sfârșit, însemna culmea
instruirii pe care Chiril nu o mai făcea catehumenilor, ci celor nou -botezați sau neofiți, de –
a lungul săptămânii pascale. Ea îi conduce la descope rirea, sub riturile baptismale ale
privigherii pascale, tainele cuprinse în ele și încă nedezvăluite. Luminați de lumina unei
credințe mai profunde în puterea Botezului, neofiții erau în sfârșit în măsură să le înțeleagă
mai bine, fiindu -le deja celebrate tainele.
Prin cateheză, „în Biserică ne descoperim liturgic, întâlnindu -ne unii cu alții și cel
mai important cu Sfânta Treime, căci Biserica este plină de Treime și mai ales aici
actualizăm posibilitățile noastre vocaționale, printr -o unitate treimică slujitoare și ea la un
moment dat prin Fiul. Iar Părintele Stăniloae, referindu -se la trupul mistic, ne spune că
„Biserica e treimică, pentru că e liturgică sau liturghisitoare, pentru că slujește
Dumnezeului întreit și se unește cu El în Taine; s au numai că e treimică poate fi
liturghisitoare, dând putința membrilor să se dăruiască prin Fiul în Duhul, Tatălui și unii
altora, […] întărindu -se și mai mult prin aceasta în identitatea și fericirea lor ”264.
După cum se știe , cele 23 de Cateheze precedate de Procateheză au fost rostite
oral, între anii 347 -348, pe când Sfântul Chiri l era preot. Valoarea lor teologică se fondează
și pe faptul că e le formează un ciclu de catehizare complet adresându -se mai întâi celor
care se pregătesc să intr e în Biserică prin Botez (primele 18 cateheze) și terminând cu cei
care s -au unit cu Hristos prin Sfintele Taine (ultimele 5 cateheze numite și mistagogice).
Catehezele sale, destinate celor ce vor a se uni cu Hristos prin Sfintele Taine, sunt
documente pr ețioase ce păstrează un bogat conținut doctrinar ortodox, dar și principii de
educație creștină necesare atât catehumenilor cât și celor botez ați. Deși a fost acuzat de
arianism, viața sa în care a suportat 16 ani de exil din partea arienilor, precum și op era sa
sunt mărturii ale staturii sale ortodoxe. Biserica 1 -a cinstit și îl cinstește ca un apărător al

264 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Mărturisirea dreptei credințe prin rugă ciunile preotului însoțite de
răspunsurile credincioșilor ca pregătire pentru înfăptuirea jertfei Euharistice și a împărtășirii de ea , în MB,
Anul XXXII (1982), nr. 1, p. 394.

74
dreptei credințe așezându -1 în rândul Sfinților Părinți. Rostirea acestora s -a făcut în cadrul
Sfintei Liturghii, în ambianța Duhului Sfânt, ajutat fiin d și de locurile sfinte care păstrau
vie în memoria ascultătorilor urma lăsată de viața pământească a Mântuitorului Hristos.
De aceea, Sfântul Chiri l s-a folosit și de Bisericile care ilustrau limpede învățăturile
expuse, desfășurând primele 19 cateheze în Biserica ridicată pe Golgota, iar pe ultimele
cinci în Biserica Învierii.
Așa cum o dovedește viața, activitatea și opera Sf. Chiril al Ierusalimului, Biserica
este „învestită cu o misiune dumnezeiască față de lume, pentru a -și îndeplini scop ul lui
Dumnezeu în istoria umană ”265, Creștinismul articulându -se în Persoana Logosului
Întrupat și a învățăturii Sale mântuitoare și pe care o propovăduim prin cultul de adorare
adus lui Dumnezeu, prin etică și spiritualitatea puse în lucrare, prin slujirea lumii în
credință, speranță și iubire, reanimează tocmai acele virtuți dumnezeiești care trebuie să –
și pună amprenta pe cultura și civilizația lumii. Toate trebuie să fie comunicate ca Tradiție
vie, atât în conținutul lor cât și ca forme de comunicare, pe ntru că Biserica înseamnă
înainte de toate kerygma (Lc. 4,18 -19; Rm. 10,14 ; Mt.3,1)266 interpretabilă ca paradigmă
misionară care reunește unitatea de credință, de învățătură și de mărturisire, pentru că
numai astfel se asigură creșterea Bisericii și socie tății prin încorporarea prin har a
oamenilor în trupul tainic al lui Hristos. Din acest motiv, „adevăratul Dumnezeu și
adevărata religie nu pot fi decât Dumnezeul iubirii personale și marea taină a
comuniunii. ”267 Biserica a fost preocupată în toată istoria ei să păstreze adevărul
fundamental al mântuirii, mărturisit în întreg Noul Testament, că Iisus este Fiul și
Cuvântul lui Dumnezeu care s -a făcut trup (cf. In 1, 14) făcându -se întru toate asemenea
nouă, afară de păcat (Evr. 4, 15). Cugetarea hristologică patristică atinge întreaga ei
adâncime și originalitate cu Sfântul Chiril conducător al Ortodoxiei în luptele hristologice ,
a exercitat o influență remarcabilă asupra Creștinismului și teologiei vremii sale.
Cunoscând bine problemele trinitare, el a adânci t considerabil pe cele hristologice în care
a pus la contribuție achizițiile esențiale anterioare și a analizat într -o teologhisire
personală .

265 John Meyendorff, Teologie bizantină , p. 235.
266 Rădăcinase află în verbul khrÚs sw – tradus ad litteram drept „să plângă” sau „a proclama ca mesager,
vestitor”, dar încreștinat termenul capătă în Evanghelii sensul de „ a predica, a propovădui, a vesti ”.
267 Pr. Prof. Dr. Nicolae A chimescu , Configurația divinului dintr -o perspectivă i storico -fenomenologică ,
în rev. TV, Serie nouă, Anul XI (LXXVII) 2001, nr. 1-7, p. 31. (pp. 31 -48)

75
III. CATEHEZELE SFÂNTULUI CHIRIL AL IERUSALIMULUI –
PARADIGMĂ PENTRU CONTEXTUL CONTEMPORAN ?

În acest sens, răspunzând acestei chemări, Biserica din timpurile noastre nu
pretinde mai puțin zel din partea creștinilor, ci, dimpotrivă, în condițiile actuale ea solicită
ca ei să desfășoare un apostolat misionar tot mai inte ns și mai vast, căci s -au ridicat și
probleme noi, care le pretind o preocupare și un efort atent. Un astfel de apostolat devine
cu atât mai urgent cu cât a crescut în mod deosebit, așa cum se și cuvine, autonomia multor
sectoare ale vieții umane, implicân d uneori o înstrăinare de ordinea morală și religioasă,
punând în gravă primejdie viața creștină. Trebuie adăugat că, în multe zone unde Preoții
sunt prea puțini, sau, după cum se întâmplă uneori, sunt lipsiți de cuvenita libertate de
acțiune, Biserica nu ar putea fi prezentă și activă fără munca creștinilor. Semnul acestei
multiple și urgente necesități este lucrarea vădită a Duhului Sfânt care îi face astăzi pe
aceștia tot mai conștienți de propria responsabilitate și îi stimulează pretutindeni la slujire a
lui Hristos și a Bisericii, pentru că autentica vocație a omenirii este de a manifesta chipul
lui Dumnezeu și de a fi transformată după chipul Fiului unul născut al Tatălui. Această
vocație îmbracă o formă personală, pentru că fiecare este chemat să intr e în fericirea
divină; ea privește însă comunitatea umană în ansamblul ei.
Întreaga Creație este făcută de Dumnezeu spre comunicare pentru că păstrează
legătura cu Dumnezeu Creatorul și cu omul. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, și
facerea mâ inilor Lui o vestește tăria. Ziua zilei spune cuvânt, și noaptea nopții vestește
știința. Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă. În tot pământul a ieșit
vestirea lor, și la marginile lumii cuvintele lor. ” (Ps. 18,1 -4) Sfântul Chiril și-a dat seama
că hristologia lui, care unește deplin și distinge deplin dumnezeirea și omenitatea în
Hristos, care reunește aceste afirmații, e o hristologie a Tainei, prin introducerea unei
precizări asupra relației dintre Tatăl și Fiul, în care Fiu l este consubstanțial cu Tatăl, „ o
noțiune cu conotații ontologice ”268 – consubstanțial (homoousios), deci egal cu El în
dumnezeire.
În toate mărturisirile ei despre Hristos, Biserica, a afirmat cu aceeași tărie două
lucruri: că El este, pe de o part e, Dumnezeu și om în chip neștirbit, pe de alta că este un
întreg unic activ și pătimitor în istorie și preaslăvit în Cer. Biserica , din perspectiva

268 Ghislain Lafont, O istorie teologică a Bisericii. Itinerar, forme, modele, trad. Maria -Cornelia Ică jr., Ed.
Deisis, Sibiu, 2003, p. 76.

76
fundamentării dogmatice a direcției sale misionare a respins atât tendința de a afirmara
unitatea lui Hrist os prin slăbirea afirmării dumnezeirii și umanității Lui, ca realități
ireductibile una la alta, sau prin confundarea lor în ceva care nu mai e nici dumnezeire,
nici umanitate deplină, cât și afirmarea acestora prin nesocotirea unității lui. Ea a căutat să
mențină un echilibru între aceste două tendințe unilaterale.269 Acest demers a facilitat
catehizarea credincioșilor prin depășirea dificultăților care vizau atât expunerea cât și
înțelegerea corectă a credinței.
Trebuie să admitem în mod deschis: dintotd eauna, calea creștină transcende calea
comună umană, o cale care astăzi, în mod inevitabil, conduce societățile noastre nu numai
spre o sinucidere fizică, cât și una spirituală. Într-adevăr, Creștinismul este o unitate, în
cadrul căreia părțile diferite și modurile diferite de exprimare formează un întreg unic.
Apartenența acestora este fondată în mod clar pe unitatea lucrării lui Dumnezeu, Care S -a
apropiat de noi sub formă de slujitor. Această condescendență unică poate întări între ele
persoanele umane p entru a sta împreună, la nivelul comuniunii eclesiastice, asemenea unui
singur trup și pentru a se confrunta cu tentațiile egolatre. Dacă în Europa contemporană a
fost eludată intenționat obligația fundamentală de a se menționa în Proiectul de Constituție
rădăcinile eminamente creștine ale acesteia, deja nu mai vorbim despre „o religie ” aflată
în schimbare de paradigmă, ci despre supraviețuirea Creștinismului în raport cu erorile și
inadverdențele aparent inexplicabile ale (Supra)statului european.
Deși există, dintotdeauna, un anume grad de interferență între legislația statală și
cea eclesiastică270, manifestată ca alternanțe (disoluția Dreptului în religie271 și până la
separația radicală, ca în Franța, așa -zisul liberalism european, poziționat în raporturi de
ruptură cu moștenirea bimilenară creștină, dar în plină rezonanță cu duhul maniheic
contestatar concentrat asupra Sfintei Tradiții (de cei ce nu o au, sau n -o recunosc), face loc

269 Pr. Prof. Dumit ru Stăniloae, Hristologia sinoadelor, în rev. O, Anul XXVI (1974), nr. 4, pp. 573 -579.
270 Jean Gaudemet, Le droit canonique , Les Éditions du Cerf / Fides, Paris, 1989, pp. 10 -18; Arhid. Prof. Dr.
Ioan N. Floca, Drept Canonic Ortodox. Legislație și Adminis trație Bisericească , vol. 1, EIBMBOR,
București, 1990, p. 70.
271 În Imperiul Bizantin, în anul 380 la 28 februarie, Împăratul Teodosie publică Edictul de la Tesalonic prin
care credința creștină devine religia Imperiului. Din acest moment, raporturile dintr e Stat și Biserica sunt
diferite. Edictul, dat fără consultarea prealabilă a episcopilor, preciza criteriile care dădeau dreptul la titlul
de „Creștin al Bisericii universale”; un alt edict din 10 ianuarie 381 reamintea același lucru ca de altfel și cel
emis în iulie 381, după Sinodul al II -lea ecumenic de la Constantinopol. Toate aceste edicte menționau, cel
puțin pentru partea orientală a Imperiului, că religia creștină adevărată este cea care se acordă cu credința
marturisită la Sinodul de la Niceea. „ Jurisdicția bisericească se bazează, așadar, pe dreptul divin, din care
apoi s -a dezvoltat învățătura canonică despre ea”, după cum se știe, normele de drept au fost însușite de către
Biserică mai întâi în chip de obiceiuri juridice, preluate în parte din D reptul roman, abia mai târziu trecându –
se la fixarea lor în scris, pe cale de legiferare bisericească pozitivă. A se vedea Dr. Nicodim Milaș, Canoanele
Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii , vol. I partea a II -a, trad. Uroș Kovincici și Nicolae Popovic i,
Tipografia Diecezană, Arad, 1931,p. 377.

77
unei demarcații tot mai laxe în spiritul căreia acesta își re vendică o mască laică, deoarece
laicismul ca model ontologic este încadrat juridic drept normă de drept, iar în cazuistica
mundană, principiul laicității (formulat pe redutele zidite ale Revoluției Franceze) face loc
interpretării moderne „în spiritul ” și nu în litera legii, interpretării juridice și nu celei
milenare eclesiale.272
Astfel, după cum subliniază Pippa Norris și Ronald Inglehart, „Versiunea clasică
a teoriei secularizării în mod clar trebuie să fie actualizată, căci pur și simplu, să fie
respinsă în întregime ar fi o greșeală majoră, mai ales că este corectă în anumite privințe
importante. ”273 În acest context juridic al macroechilibrului suprastatal – eclesiastic, pe o
traiectorie abia i nsinuată și dusă de mână în Agora de zeița titani dă „legată la ochi ”- Qemij
(Themis), laicitatea pare să pacifizeze orice interpretare prea etimologică a termenului,
pentru că astăzi principiul laicității, prin recunoașterea de jure a libertății credinței,
opiniilor etc apare mai degrabă ca o măsură de s alvgardare a societății în raporturile sale
cu Biserica, tocmai prin separarea spațiului politic de cel religios.274 Dar, și la nivelul
poporului român, ca și la nivelul de înțelegere al celorlalte națiuni creștine (a se citi
ortodoxe) dezrădăcinarea spiritu ală, fie ea doar o sumă de tentative din angrenajul ocultei
politicului, desfigurează bucuria, o alungă și o înlocuiește cu luciditatea rece.
Sub formă pozitivă, înțelepciunea ne cere așadar ca prin lucrarea catehetică să
facem educația inteli genței, înfrânând imaginația și tendința spre reverie stearpă,
dezvoltând puterile superioare de reflexie etc. și, mai ales, cultivând -o prin stu diul
adevărului cu deosebire asupra lui Dumnezeu și a datoriilor noas tre față de El, față de sine
și față de semenii noștri. „Atunci când subiecții comunicării se situează în același plan
ontologic, posibilitățile de a se ințelege și a se îmbogăți reciproc depind de limbaj. ”275
Biserica, în calitatea sa de extensie în lume a Trupului Înviat al lui Iisus Hristos, nu duce
o existență în solitudine ci se constituie într -o realitate socială făcându -și simțită prezența
în lume față de care are o seamă de îndatoriri provenind din faptul că ambele, și Biserica

272 Paul M alaurie , ”La Bible, L’Alliance et le Droit. Reflexions d’un juriste chretien”, in Revista Română de
Jurisprudență , 1998, p. 433.
273 Pippa N orris and Ronald I nglehardt ,”The Thesis of Secularization Based o n Existential Security”, in Part
1: Understanding Secularization. The Secularization Debate, in Sacred and Secular Religion and Politics
Worldwide , Cambridge University Press, New York, 2007, p. 13.
274 Cf. Liviu Marius Harosa , „Regimul constituțional al cul telor în Statele Uniunii Europene. O perspe ctivă
comparată” apud Sandu Frunză (Coord.), Pași spre integrare. Religie și drepturile omului în România , Ed.
Limes, Cluj -Napoca, 2004, pp. 91 -93.
275 Pr. Nicolae Dascălu, Comunicare pentru Comuniune. O perspecti vă ortodoxă asupra mas -media , Ed.
Trinitas, Iași, 2000, p. 34.

78
și lumea sunt creații ale lui Dumnezeu, prima fiind Împărăți a Harului dumnezeiesc iar a
doua fiind Împărăția legilor naturale.276
Lumea este pentru Biserică mediul în care își desfășoară activitatea, mediul în care
aduce la îndeplinire comandamentele primite de la Întemeietorul și Capul său Hristos, este
realitatea care trebuie recapitulată și îndumnezeită pentru a putea fi înfățișată lui
Dumnezeu în unire cu omenirea deja restaurata de Iisus Hristos. De cealaltă parte, Biserica
este pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup, este realitatea constituit ă în puntea de
legătură între Dumnezeu și lume, este mediul de urcuș (™pšktasij ) 277 al lumii în ansamblul
ei către destinul ei final, către rațiunea ei eshatologică. Un astfel de apostolat devine cu
atât mai urgent cu cât a crescut în mod deosebit, așa cum se și cuvine, autonomia multor
sectoare ale vieții umane, implicând uneori o înstrăinare de ordinea morală și religioasă,
punând în gravă primejdie viața creștină.
Trebuie adăugat că, în multe zone rurale unde Preoții sunt prea puțini, sau, dup ă
cum se întâmplă uneori, sunt lipsiți de cuvenita libertate de acțiune, Biserica nu ar putea fi
prezentă și activă fără munca enoriașilor. În Omilia 30, Despre vindecarea celor doi orbi.
Nu există credință cu adevărat fără pocăință , Sf. Grigorie Palama s pune că: „Domnul nu
a venit în primul rând ca să deschidă ochii trupești, ci pe cei ai sufletului, ochii
dohovnicești care dobândesc vederea prin propovăduirea Evangheliei. ”278
1. Dacă tot am ajuns la pericopa evanghelică despre orbi, ei bine, se v orbește astăzi
de o societate secularizată, atee.279 Secularizarea, după sensul comun reprezintă trecerea în
proprietatea statului a bunurilor Bisericii; azi însă sensul este mai larg referindu -se la faptul
că societatea nu ține cont de aspectul spiritual, d e fapt de Dumnezeu. Originea acestei
societăți este de la Renaștere și perioada iluministă când, plecând de la definiția dată
omului de către Protagoras din Abdera (cca. 481 -411î.Hr.) ca „măsura tuturor

276 Cf. † Vasile, Coman, Episcopul Oradiei, Prezența Bisericii în lume , în rev. MA, Anul XXVII ( 1982 ), nr.
1-3, p. 93. (pp. 90 -103)
277 ™pšktasij este starea despre care, autorul acestei sintagm e și anume Sf. Grigorie de Nyssa, accentuând
elanul adevăratei vieți spirituale, definea drept starea de tensiune a sufletului animat de har pentru cultivare
binelui, spre cunoașterea lui Dumnezeu și unirea cu el. Vide: Anatole Bailly, Dictionnaire Grec -Français,
Librairie Hachette, Paris, 2000, p. 731.
278 Sf. Grigorie Palama, Omilii, vol. 2, trad. Parascheva Grigoriu, Ed. Anastasia, București, 2012, p. 107.
279 Paradoxul se instalează chiar din faza de cristalizare a conceptului – pe care am așezat -o intenț ionat în
subliminal – deoarece revolta împotriva lui Dumnezeu, mai ales revolta morală, presupune, în primul rând,
existența unui alt reper sacru, care se găsește în final tot în Dumnezeu. De aceea, afirmă Berdiaev, „în
realitate, nu există atei, nu exist ă decât idolatri. Când ateismul este dictat de un sentiment profund provocat
de suferință, în loc să fie superficial și vesel sau răutăcios, el constituie o afirmație despre Dumnezeu.”
Nikolai Berdiaev, Dialectica existențială a divinului și umanului , trad . Stelian Lăcătuș, Ed. Paideia,
București, 2010, p. 10.

79
lucrurilor… ”280 s-a promovat o dezvoltare exclusiv ma terială a societății. Acest proces de
secularizare, în dublul sens al lui „sæculum ”281- de „lume ” și de „veac/timp ” – deci de
mundanizare și temporalizare a existenței, s -a desfășurat în etape prin care, plecând de la
secularizarea științifică a Cerului și Pământului din Crezul niceo -constantinopolitan s -a
ajuns în orizontul spațial finit, exterior, al unor obiecte fizice, iar „criza lumii noastre
moderne s -a concentrat ca într -un pisc ascuțit, redusă la esența ei ”282 : bulversarea reperelor
ontologice incapab ile să se mai regăsească în orizontul nemărginit al credinței. Ruptura
este foarte gravă: omul refuzând să mai fie veriga de legătură între lumea spirituală și cea
materială nu își mai îndeplinește misiunea pentru care a fost creat (aceea de a sfinți lumea ).
Acest efect a condus, prin ateism, la trei mutații principale: s -a transferat centrul de
gravitație al lumii de la Dumnezeu la om283 deși „principiul antropic este neputincios în a
explica multiplele detalii multifațetate ale creaturilor vii ”284;
2. apare o separație artificială între domeniul public și cel privat care se manifestă
prin tendința de a elimina religia din viața socială deși „Dumnezeu și omul sunt paradigmă
unul pentru celălalt, și comunică haric desăvârșit pe temeiul comunicării ipostatice înt re
dumnezeiesc și omenesc în Hristos ”285, Biserica este văzută de unii ca „un ghetou liturgic ”,
în care credincioșii sunt mai degrabă „liturgizați ” decât evanghelizați ”286;
3. omul s -a separat de mediul înconjurător care nu mai este respectat ca și Creație a
lui Dumnezeu ci considerat ca o resursă de exploatat după bunul plac, iar adesea „ doctrina
practicată se caracterizează prin puternice componente apocaliptice ”287.

280 Platon, Theaitetos (152a), în Platon, Opere (vol. VII), trad. Constantin Noica, Ed. Științifică și
Enciclopedică, București, 1989.
281 Gheorghe Guțu, Dicționar Latin -Român, Ed. Humanitas, București, 2 003, p. 1180.
282 Henri de Lubac, Drama umanismului ateu , trad. Cornelia Dumitru,Ed. Humanitas,București,2007, p. 221.
283 Adâncit în analiza esenței spirituale a omului, sofistul Protagoras din Abdera (cca. 481 -411î.Hr.) sublinia
relativitatea cunoașterii, fap t care avea să genereze, pe fondul influenței filosofiei lui Heraclit din Efes, o
formă de senzualism primitiv, care pune semnul egalității între existență și aparență. În consecință, el ajunge
să formuleze cunoscuta concluzie a lui Protagoras: „omul est e măsura tuturor lucrurilor !”, unul dintre
punctele de plecare ale antropocentrismului. Prof. Dr. Nicolae Balca, Istoria filosofiei antice , EIBMBOR,
București, 1982, p. 87.
284 Richard Dawkins, Himera credinței în Dumnezeu , trad. Victor Godeanu, Ed. Curtea Veche, București,
2006, p. 149.
285Jean-Claude Larchet, La divinisation de l’homme selon Saint Maxim le Confesseur, Les Éditions du Cerf,
Paris, 1996, p. 377, apud Conf. Dr. Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie și prozelitism , Ed. Trinitas, Iași, 2000,
p. 29.
286 Olivier Clément, Trupul morții și al slavei , trad. Sora Eugenia Vlad, Ed. Christiana, București, 1996 ,
p. 511.
287 Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Secte neoprotestante și noi mișcări religioase în România , Ed. Vasiliana_98,
Iași, 2006, p. 196.

80
Secularismul așadar, poate fi analizat ca și curent care neagă, în mod violent,
expri marea religiozității, manifestată în cadrul Bisericilor tradiționale. În definirea lui, se
analizează, de obicei, trei aspecte esențiale:
a. pierderea treptată a interesului pentru practica elementelor definitorii religiei
b. refuzul plictisit al primir ii de informații din sfera religioasă, care să justifice în vreun fel
existența proniatoare a lui Dumnezeu și
c. combaterea cu orice mijloace a prezenței religioase în interacțiune cu structurile social –
politice și economice, considerate strict „laice ”. Ne referim mai ales la prezența orelor de
Religie în școli.
Postmodernitatea noastră secularizată apare, dintr -o dată, critică prin ea însăș dar
niciodată sigură pe bazele sale, efect firesc de vreme ce nici știința nu mai pretinde că
poate explor a ceea ce o depășește, alunecând pe panta speculațiilor teoretice . În acest
cadru, mulți estimează că prezența tot mai limitată a religiilor în societate se va diminua,
ba chiar va dispărea. Este evocat, dacă nu un „sfârșit al religiei ”, sau cel puțin un p roces
de marginalizare a ei, dorit ca inexorabil.288 Gustave Le Bon, exprima încă din 1911 în
lucrarea „ Opiniile și credințele ”, o ipoteză eshatologică adoptată ulterior de Joseph
Moingt, care rescrie apoi lista problematicilor globalizării pentru a o închid e într -un sfârșit
inerent al istoriei.
Dar, este nevoie de cuvinte… De cuvintele și de Cuvântul lui Dumnezeu ! Astfel, în
sufletul creștinului supus acestui proces – el însuși reflex dureros al unei evoluții privată
de sensurile spirituale – încearcă, atunci când simte nevoia reîntoarcerii spre sine și
concomitent, spre lume, să se roage, pentru că „La început a fost Cuvântul… ”(In. 1,1),
Cuvânt care din iubire de oameni se revelează pe Sine și din a cărui Voință supremă,
omul este rostui t drept coroană a Creației, iar „existența lui Dumnezeu este acceptată ca
adevărată, datorită unui act de credință în Cuvântul Său ”289. Cine crede în Iisus Hristos și
rămâne unit cu El, acela nu moare, ci trece de la moarte la viață; „ Adevărat, adevărat zic
vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M -a trimis are viață veșnică și la
judecată nu va veni, ci s -a mutat din moarte la viață ” (In. 5, 24).
Din aceste motive, subliniind necesitatea redimensionării teocentrice și
hristocentrice a vieții noastre prin intermediul mijloacelor catehetice – și acest aspect

288 Jean-Michel Besnier (coord.), Conceptele umanității , trad. Dora Mezdrea, Ed. Lider, București, 1996,
p. 118.
289 Ėtienne Gilson, Introducere în filosofia creștină , trad. Delia Bozdog și Dumitru Savinescu, Ed. Galaxia
Gutenberg, Târgu -Lăpuș, 2006, p. 11.

81
esențial este indubitabil legat de Hristos – modul creștin de viață devine accesibil omului
ca exemplu prin Întruparea Fiului Care, printr -un act chenotic a primit „să fie subiect al
modestelor însușiri și manifestări omenești ”290, pentru ca mai apoi Să „biruie prin
slăbiciunea firii biruite, tăria celui ce a biruit -o mai înainte. ”291 Și în învierea lui Lazăr din
mormânt, Iisus pleacă dinspre Cuvânt înspre Faptă: nu numai că afirmă că a re puterea lui
Dumnezeu de a învia morții; El chiar îl ridică pe Lazăr din morți, după proorocirea lui
Isaia: „Așa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; El nu se va întoarce către Mine
fără să dea rod, ci el face voia Mea și își îndeplinește rostul l ui” (Is. 55,11).
În acest caz, Cuvântul Întrupat al lui Dumnezeu duce la bun sfârșit scopul de
a da viață lumii. Astfel, în ordinea actuală a lumii, Învierea lui Lazăr este manifestarea
întrupată, concretă, particulară a adevărului și a puterii afirmației lui Iisus că El este
Învierea și Viața (In. 11, 25 -26).

III.1 Catehizarea nașilor: între realitate și necesitate

Discursul Bisericii nu este unul care subjugă, care domină piața celor propuse
în sprijinul omului, ci adres ează cuvinte care se cer arătate în acte și fenomene plecând de
la sursa și sensul tuturor faptelor și proceselor în lume. Nu se rămâne la prezentarea lui, ci
la realizarea acestuia , înfățișând dinamismul său reflexiv nu numai la ivirea problemelor,
ci înt otdeauna ca un curs dedicat pentru viața lumii. „Această nouă dimensiune a Bisericii,
sau mai bine zis această adevărată dimensiune a ei, este opusă atât tendinței de dominare
cât și celei de introvertire pietistă nepăsătoare față de problemele lumii, tend ințe care au
copleșit în trecut chipul autentic, evanghelic, nu numai al creștinilor singulari, ci și al
Creștinismului în general și al unei mari părți a teologie i.”292.
Mișcarea sau dinamismul nu aduc o modificare de substanță a celui care o d escrie.
Prin ea nici o creatură, nici omul nu se pierd, nu își distrug identitatea, ci se trece de la o
stare la alta în direcția desăvârșirii sau a deprecierii lor. Căci mișcare nu implică numai
schimbare sau deplasare spre bine, ci și spre rău, deși fiec are crede că progresul său este

290 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului , Ed. Omniscop, Craiova, 1993,
p. 129.
291 Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie , 64, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților
Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, vol 2, (ed. a II -a), trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăni loae, Ed. Harisma, București, 1993, p. 259.
292 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăni loae, Servire și proexistență , în rev. GB, Anul XXII(1963), nr. 11 -12, p. 102.

82
necesar în vederea realizării unui bine, chiar dacă binele pentru care aleargă nu este bine.
De aceea Părintele Stăniloae ne spune că „fiecare vrea prin progres binele, chiar dacă
păcatul sau conștiința restrânsă face ca bin ele ales să nu fie un bine adevărat. Numai binele
atrage; numai el pune fiecare ființă conștientă în mișcare. Aceasta este cauza pentru care
și răul se ascunde sub masca binelui, sau caută o justificare printr -un bine aparent ”293.
Binele presupune dinamism, iar mișcarea atrage realizarea binelui. Omul nu poate să stea,
el nu poate să fie pasiv, pentru că nu e dat spre aceasta. Și acest lucru nu îl afirmă numai
teologia, dar și psihologia demonstrează prin legile ei că „în orice împrejurare e preferabil
și mai ușor să fii active, să ai un rol de îndeplinit, să ai ceva de făcut, decât să fii indiferent,
dezinteresat și inactiv ”294.
Așa cum spunea Părintele Nicolae Dură, cuvântul „își împlinește sensul său înalt
numai atunci când slujește adevărate i realități, când are o putere ziditoare. Cuvântul îsi are
vocația fundamentală de a lucra pentru nașterea personalității semenului. Se poate afirma
că fiecare este dus la realizarea deplină sau la ruină prin cuvântul semenului. Așadar
menirea fundamentală a cuvântului divin și a celui uman este de a ctitori persoana umană
întru frumusețe spirituală, întru bine, adevăr, frumos și dreptate .”295 Cu referire specială la
Taina Sfântului Botez, misiunea Bisericii implică mai mulți factori, după cum vom vedea
în ce le ce urmează :
Implicarea preotului . Misiunea săvârșită de preot în numele lui Hristos, ca lucrare
a Lui în lume, are un întreit aspect: sacramental , de sfințire a vieții cre dincioșilor,
catehetic sau didactic, de învățare și trăire a vieți i creștine, și pastoral , de conducere pe
drumul mântuirii. În acest sens implicarea noastră, a preoților, în viața credincioșilor nu
trebuie privită exclusiv prin prismă materială, deși există așa numita „taxă de botez ”, sau
alte taxe mai mult sau mai puți n justificate, ci se cuvine să primeze totdeauna aspectul
spiritual. Acesta este în fond decisiv și determinant în misiunea Bisericii, ca
responsabilitate în care noi preoții suntem implicați ca trimiși ai Mântuitorului, spre a
săvârși însăși misiunea Lui în lume. Lumea nu are în ea însă mase de oameni perfect
identici, ea nu poate fi caracterizată drept o uniformitate de persoane, care săvârșesc în
chip mecanic și fidel aceleași fapte. De aceea, în chip paradoxal, la nivelul antropic nici
nu se poate vorbi de un singur adevăr, absolut. Lumea este un loc al bucurie pentru același
moment manifestat diferit, de la persoană la persoană, în grade și perioade de timp care

293 Idem, Dinamica creației , p. 283.
294 Pr. Prof. Ene Braniște, Participarea la Liturghie , Ed. România creștină, București, 1999, p. 104.
295 Pr. Lect . Dr. Nicolae Dură, Propovăduirea și Sfintele Taine , EIBMBOR, București, 1998, pp.32 -33.

83
pot uneori permite o clasificare. Biserica este și ea aceeași lume, dar care se orientează n u
atât orizontal, cât mai ales vertical, ca mișcare spre Cel ce mișcă toate.
În primul rând se cuvine să fim cu luare aminte la săvârșirea Tainei Sfântului Botez,
ca temelie a vieții creștine, pe care se structurează întregul edificiu al vieții liturgice și
duhovnicești, iar bogăția sfintelor slujbe nu poate fi înjumătățită, deoarece noi am primit –
o întreagă, și tot așa trebuie s -o împărtășim credincioșilor. În acest context, trebuie să
precizăm că efectele Sfântului Botez sunt lucrătoare, în funcție de săvârșirea lui corectă și
completă. De pildă, o importanță deosebită o au rugăciunile de exorcizare și lepădările,
prin care preotul îl roagă pe Dumnezeu să alunge de la cel ce se botează pe satana, cu toate
puterile lui, cu toată lucrarea lui, c u trufia lui și cu toți slujitori lui. De aceea este foarte
important ca ele să fie rostite în întregime, cu luare aminte, iar nu pe jumătate sau deloc,
ca nu cumva prin a noastră delăsare satana să rămână ascuns și încuibat în inima celui ce
urmează să fi e „.oaie cuvântătoare a turmei celei sfinte a lui Hristos, membru cinstit al
Bisericii, fiu și moștenitor al Împărăției ”296. În vechime rugăciunile de exorcizare se citeau
șapte zile la rând, iar în a opta zi, cea a Botezului, se rosteau încă odată.297
Se impune apoi ca Botezul să se facă prin întreita afundare, și doar în cazuri
speciale prin turnare. Desigur, după săvârșirea Tainei urmează cuvântul de învățătură ,
sau cuvenita alocuție, deși misiunea noastră nu se oprește aici, ci se continuă. În aceste zile
de criză spirituală și materială este nevoie ca noi slujitorii Sfintelor Altare să sporim
activitatea pastoral -ctehetic ă nu doar prin întâlnirile restrânse din preajma Bisericii, ci și
prin vizitele la domiciliul celui de curând botezat, apoi la grădinițe, la școală unde întâlnim
un grup mai mare de preșcolari și elevi, dar mai ales unde ne întâlnim cu formatorii lor pe
care îi vom sensibiliza asupra relației pe care aceștia trebuie să o întrețină cu Biserica,
recunoscând calitatea lor de membr i ai Bisericii.
În continuare, misiunea pastorală trebuie să ne angajeze în consolidarea rela ției
tinerilor cu Biserica prin Tainele însănătoșirii sufletești și trupești , adică prin Taina
Spovedaniei și Împărtășaniei. Spovedania, considerată c a al „doilea Botez”, sau ca „botezul
lacrimilor ”, este Taina prin care ne recunoaștem vinovăția păcatului, și prin iertare primim
înapoi nevinovăția și curăția dăruite la Botez, iar prin Împărtășanie, ca Taină care ne unește
cu Hristos și cu Biserica, deve nim mădularele lui Hristos, spre a îndeplini misiunea Lui în
lumea păcatului.

296 Moli tfelnic, EIBMBOR, București, 2006, p. 28.
297 Pr. prof. dr. Ene Braniște, Liturgica specială , Ed.Nemira, 2002, p. 284.

84
De o importanță deosebită în privița modului de abordare a Tainei Sfântului Botez,
este catehizarea și pastorația părinților , ei fiind implicați deopotrivă în viața co piilor lor
și a educației de care se fac răspunzători în fața lui Dumnezeu. Cunoaștem în acest sens că
ierurgiile dinaintea Sfintei Taine a Botezului sunt pregătitoare atât pentru neofit, cât și
pentru familia lui. De fapt preotul își începe activitatea mi sionară prin Taina Sfântului
Botez în viața celui ce o va primi.
Astfel prima slujbă care se săvârșește de către preot pentru viitorul fiu al Bisericii
este rânduiala sfințirii apei pe care o aduce moașa la Biserică. Având un scop curățitor și
vindecător, această rânduială are și rolul de a ne pune în legătură cu familia, de a observa
care este trăirea duhovnicească a părinților și a celor din jur, care pot influența în bine sau
rău viața viitorului membru al Bisericii. Este știut faptul că după rugăciunile ce se citesc
la femeia lăuză, urmează rugăciunea la însemnarea pruncului, unde se va pune și numele.
Prin rugăciunea de punere a numelui, părinții vor fi îndrumați să aleagă un nume
creștin , așa cum era datina creștină statornicită în istoria poporului nostru. Din păcate,
mulți părinți, în momentul în care se gândesc la un nume pentru pruncul rânduit lor de
Dumnezeu, ajung să pună copilului nume auzite prin vreo melodie „la modă ”, sau prin
vreo telenovelă, sau chiar numele unei mărci de mașină.
În altă ordine de idei, părinții pruncului trebuie îndrumați, cu tact pastoral, să
aleagă nași de Botez credincioși ortodocși . Desigur, întâmpinăm aici multe gre utăți,
datorită unor obiceiuri deja statornicite de a urmări interesele materiale, sau chiar familiale,
legate de tradiția ca cel botezat să devină finul nașului de cununie al părinților sau al
bunicilor. Totodată părinții vor fi înștiințați de importanța Tainei Botezului precum și a
ritualului ce trebuie săvârșit după rânduiala Biseric ii, înlăturându -se astfel unele tradiții
impregnate chiar de superstiții. Putem cita în acest sens diverse obiceiuri îndătinate în
popor când mama este oprită să participe la Botezul fiului, fiind îndrumată să săvârșească
anumite practici, care fiind lipsi te de orice temei al sfințeniei, degradează însăși înțelesul
Tainei Botezului.
Un alt aspect privind misiunea Bisericii legată de Taina Sfântului Botez se referă
în mod special la catehizarea nașilor , întrucât nașii îndeplinesc funcția de părin ți
spirituali, și ca urmare, ei trebuie să fie conștientizați de rolul lor în viața fiului
duhovnicesc, care începe odată cu mărturisirea credinței la Botez. Nașul are îndatorirea să
mărturisească cu dragoste și cu bună știință credința finului, așa cum fă cuse mai înainte
femeia cananeancă pentru fiica ei și sutașul pentru sluga lui.

85
Implicarea nașilor în misiunea Bisericii cu privire la Taina Sfântului Botez,
impune ca aceș tia să cunoască învățătura pe care o mărturisesc prin rostirea Simbolulu i de
credință, ca și întregul ritual al săvărșirii acestei Sfinte Taine.Apoi, în calitate de părinți
spirituali, nașii trebuie să fie instruiți în privința datoriilor duhovnicești ce le revin în
această calitate. Vor fi depășite unele obiceiuri formale, în cetățenite deja, potrivit cărora
se urmărește doar partea materială, interesele personale, sau îndeplinirea unor forme
tradiționale legate de anumite soroace sau evenimente festive.
Un alt aspect în misiune a catehetică actuală a Bisericii privin d Taina Sfântului
Botez se referă în special la comunitatea credincioșilor care îl primesc pe cel botezat ca
membru al ei. E momentul să remarcăm faptul că în această situație, cel ce primește
Botezul rămâne de cele mai multe ori doar cu nașii și cu cei in vitați la festivitate, întrucât
majoritatea credincioșilor părăsesc locașul de cult după săvârșirea Sfintei Liturghii.
Considerăm necesar să reflectăm mai adânc asupra acestui aspect, din dorința de a reabilita
și reactiva ambianța Creștinismului primar, c ând Taina Sfântului Botez era nu numai o
festivitate familială, ci sărbătoarea Bisericii, care recunoștea lucrarea Duhului Sfânt prin
înmulțirea mărturisitorilor și trăitorilor credinței creștine, ca o împlinire a poruncii
Mântuitorului de a face ucenici d in toți oamenii, fiindcă toți au fost restabiliți prin jertfa
lui Hristos, așa cum am văzut că se pronunță Părinții și Dascălii Bisericii noastre.
Cu referire la ierurgiile care se săvârșesc după Botez se remarc ă și confuzia cu
referire la slujb a de îmbisericire care se săvârșește după Sfânta Taină a Botezului.
Rânduiala din Molitfelnic ne îndrumă ca să fie adus la Biserică pruncul împreună cu mama,
„de față fiind și nașul ce l -a primit din Botez ”. De aici rezultă că prun cul a fost deja botezat
și urmează să fie îmbisericit. Se precizează în acest sens că „îmbisericirea trebuie să
urmeze Botezului, iar nu să -l preceadă , căci este nelo gic și absurd să introduci în sfântul
locaș și în obștea creștină un nebotezat .”298 La fel, rugăciunile de la 40 de zile, care se
rostesc pentru mamă, că se pot rosti separat de cele de îmbisericire a pruncului, iar cele
din urmă se vor implini după Sfânta Taină a Botezului299.
Din cele arătate trebuie să reținem că mesajul catehetic al Tainei Sfântul ui
Botez rezidă în faptul că orice om botezat, devenit membru al Trupului lui Hristos, are
obligația morală și spirituală de a transmite lumii păcatului în care el se află, credința vie
mărturisită la Botez, devenind un misionar creștin, asemenea femeii samarinence, sau a

298 Pr.Prof. Dr. Ene Braniște , op. cit., p. 347.
299 Ibidem.

86
femeilor mironosițe. Așa cum femeia samarineancă a devenit un misionar creștin după
întâlnirea și cunoașterea lui Mesia, tot astfel și cel bote zat va trebui să facă dovada că este
„îmbrăcat în Hristos ” (Ga. 3,21), activând în lume prin ar ătarea roadelor Împărăției lui
Dumnezeu, făcându -se „lumină lumii ”. Dar în împlinirea acestui deziderat trebuie să ne
implicăm în primul rând noi preoții care am săvârșit Sfânta Taină a Botezului și care ne
face răspunzători în fața lui Dumnezeu de viața celui pe care l -am încreștinat.

III.2 Taina Botezului la ora actuală

Dacă aceasta este situația celor care prin Taina Sfântului Botez devin cu
adevărat creștini și participă la viața Bisericii ca membri activi, conștienți și int egrați în
misiunea creștină în lume, din nefericire și cu regret ne vedem în situația de a constata și
recunoaște că în lumea secularizată și desacralizată în care trăim, mulți din cei încreștinați
prin Botez suferă de criza de identitate, încât auzim că s e vorbește tot mai mult de „creștini
numai după Botez”.
De aici rezultă necesitatea și imperativul ca Biserica să -și intensifice activita tea
catehetică de învățare și educație creștină a propriilor credincioși, începând tocmai cu
Taina Sfântul ui Botez. În acest scop considerăm oportun să determinăm obiectivele
esențiale ce trebuie avute în atenția activității noastre pastoral -catehetice legate de Taina
Sfântului Botez. Concret vorbind, Taina Sfântului Botez se cuvine a fi abordată făcând vie
convertirea la credința mărturisitoare și roditoare primită prin harul divin odată cu Taina
Sfântului Botez.
Întucât Părinții Bisericii ne atenționează că acei care au primit de prunci Botezul și
au dus o viață nevrednică de el, au mai mare osândă decât cei nebotezați, misi unea
preotului constă în a conștientiza pe credincioși de gravitatea nevredniciei față de Sfânta
Taină a Botozului primită în pruncie. Acest fapt ne obligă să reflec tăm mai atent și să
adâncim aspectul misionar al Tainei Sfântu lui Botez, pe care Biserica îl are ca obiectiv
principal în activitatea ei de permanentă actualizare a vieții Mântuitorului în viața de
sfințenie a fiilor ei. Privind mai îndeaproape activitatea catehetică a Bisericii, se cuvine să
precizăm că noțiunea de „misiune creștină ” înseamnă trimiterea Bisericii în lume, în vede –
rea extinderii Împărăției lui Dumnezeu inaugurată de Iisus Hristos pe pământ. Misiunea se
întemeiază deopotrivă pe porunca explicită a Mântuitorului de a propovădui Evanghelia,

87
de a chema la pocăință și de a boteza în numele Sfintei Treimi, și mai ales, pe trimiterea
văzută a Fiului și a Duhului Sfânt, voită și ini țiată de Tatăl (In . 20, 21).
Pentru a ne da seama de consecințele și riscurile modernității pentru viața Bisericii
și cea a omului contemporan, vom pune în evidență trei mutații principale, pe care
modernismul le -a introdus în cultura contemporană și care au produs, din păcate, efecte
extrem de nocive, vizibile în viața de zi cu zi . În primul rând, modernitatea l -a făcut pe
om se simtă autonom în fața Divinității. În această concepție antropocentristă, omul se
realizează prin el însuși, fără ajutorul lui Dumnezeu. În al doilea rând, modernitatea a
eliminat religia din viața socială și a transformat societatea într -un domen iu rezervat, cu
precădere, preocupărilor de ordin economic. În al treilea rând, modernitatea a separat omul
de natura înconjurătoare și l -a transformat în stăpânul absolut al naturii. Lumea, societatea,
a admis dintotdeauna mult mai multă varietate decât n e-am deprins să credem. Este fals să
gândim că doar modernii au descoperit libertatea, că au aspirat la noutate și diversitate. Dacă
este să judecăm în vreun fel epocile istorice, trebuie să o facem după valorile promovate de ele
și, cu atât mai mult, nu d upă segmentele temporare în care se cuprind, și mai ales după
structura și rolul mentalităților, după rezultantele lor.
Pentru că Dumnezeu vrea „ ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința
adevărului să vină ” (ITes.2,4), ucenicii Mântui torului Hristos, fiind martori și
mărturisitori ai Lui, au primit mandatul apostoliei pentru a proclama lumii întregi adevărul
dumnezeiesc al Evangheliei mântuitoare, prin lucrarea de evanghelizare. Astfel, adevărata
cultură creștină se întemeiază pe revel ația anumitor idei, principii și atitudini perene,
singurele capabile să structureze întru veșnicie bolțile edificiului frumosului și binelui cu
liantul iubirii divine, „pentru că Biserica a trăit și trăiește prin Sfinți Părinți și Învățători
născuți în sâ nul ei cu ajutorul Sfântului Duh .”300
Așa se explică nu numai simplitatea mijloacelor ei literare, dar mai ales accentul
pus acum, covârșito r, pe caracterul ei catehetic. Iar porunca Mântuitorului: „Drept aceea,
mergând, învățați toate neamuril e, botezându -le în numele Tatălui și al Fiului și al
Sfântului Duh . Învățându -le să păzească toate câte v -am poruncit vouă, și iată Eu cu voi
sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului ” (Mt. 28,19-20), primește o nouă interpretare
deoarece, dacă la început a fost considerată ca fiind adresată numai Sfinților Apostoli,
acum devine o datorie a tuturor urmașilor acestora, prin Taina Hirotoniei.

300 Prof. Dr. Stylianos G. Papadopoulos, Patrologie , vol. I, trad. Lect. Dr. Adrian Marinescu, Ed. Bizantină,
București, 2006, p. 19.

88
Mărturisirea este un act de voință, ea reprezintă exteriorizarea unui sistem de valori
pe care ț i-l asumi necondiționat, și ale cărui repere devin ordonatoare. Este într -adevăr „un
privilegiu fantastic a ne putea exprima prin cuvinte, a comunica mai ales cu ajutorul unor
flexibile, maleabile, mobile, mici pietricele umane, făcute în aparență doar din aer sau din
mâzgâleli pe hârtie. Un avantaj propriu doar oamenilor. Prin cuvânt putem transmite
semenilor gânduri, sentimente, dorințe, învățaturi, experiențe. Prin cuvânt putem naște în
cei din fața noastra sentimente de mânie, de ură sau de pace si lini ște. Cuvintele rostite
sunt ele însele mărturie: a raționamentelor, a dorințelor, ale acceptării sau ale refuzului.
Mesajul lui Hristos este Împărăția lui Dumnezeu, care trebuie să cuprindă toată lumea,
chiar dacă aceasta este atât de dezorientată. Căci dr ama creștinului în veac este drama
libertății sale de a se pierde de sine pe ispititoare drumuri lăturalnice. De acea, se afirmă
că „procesul diferențierii egoului de sine este începutul conceptului de religie ”301.
Criza identitară vine d in teama de imaginea pe care ar descoperi -o, pentru că eul
este proiectat mereu în exterior, fugărit in mod barbar din carapacea propriei conștiințe, de
stimuli externi tot mai sofisticați si mai perfizi. Viața îi este guvernată de anumite registre
de exi stență la care omul este obligat sa apeleze, conștient sau nu, funcție de împrejurări.
Cel mai greu accesibil este registrul transcendentului, pe care omul îl poate deschide doar
prin legătura cu Dumnezeu, prin rugăciune și viața creștină autentică. Omul t rebuie să -și
ia în serios calitatea de făptură, de rod al Creației și să -și plece genunchiul în fața
Creatorului, iar aceasta începe cu rugăciunea, continuă cu participarea la Sfânta Liturghie
și se desăvârșește prin acțiunea misionară, deoarece doar acest registru conține leacul
vindecării omului de alienare.
Prin natu ra ei, Biserica este mediu de comunicare: între Dumnezeu si umanitate,
între cer si pământ, între persoanele umane create după chipul Creatorului a toate, între om
și creația divi nă în totalitatea ei. Paradigma cerească a Bisericii este Sfânta Treime,
structura supremei iubiri. „Căci în comunitatea perfectă și veșnică a celor trei Persoane, în
care subzistă supraesența unică a dumnezeirii e dată infinitatea desăvârșirii și a vieții
iubitoare a Treimii și a fiecărei Persoane. Și ca atare numai prin ea ne este asigurată
comuniunea noastră eternă cu via ța infinit ă a lui Dumnezeu si comuniunea neconfundată
între noi, părtași ai acestei infinități ”302.

301 Susanna McMahon, Pelerinul din noi , trad. Alexandra Dogaru, Ed. Orfeu, București, 2000, p.33.
302 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. I, EIBMBOR, București, 1978, p. 284.

89
Prin Botez se șterge păca tul strămoșesc și celelalte păcate, în cazul adulților, încât
nu mai rămâne nici urmă de ele, ne spune explicit Nicolae Cabasila. Botezul ne readuce în
starea de „posse non mori ”, fără însă a anula urmările păcatului, cum ar fi suferința și
înclinarea spre rău, sau diferitele afecte naturale precum: oboseala, foamea, setea etc.
În felul acesta putem vorbi de afectele conforme firii sau împotriva ei. Primele sunt firești,
dar ele pot devini nefirești atunci când se săvârșesc prin voința noas tră liberă, prec um
îmbuibarea, lenea etc.303
Din cele de mai sus rezultă că mântuirea depinde deopotrivă de har și de voința
noastră încât Dascălii Bisericii arată că dacă nu este de față voința, nici Dumnezeu nu face
ceva, deși ar putea, pentru libertatea voinței . Deci în voința omului stă ca Duhul să
săvâșească opera de mântuire. Prin faptul că Botezul așează în noi harul ca putere spre
faptă, el ne eliberează, adică ne face capabili să nu mai săvârșim răul, ci să săvârșim binele.
Nu se mai lucrează răul prin noi în chip necesar, ci numai dacă voim facem răul. Restaurați
în libertate, prin Botez, putem alege binele, însăși posibilitatea acestei alegeri fiind dovada
desăvârșirii harului primit. Așa cum arată Sfântul Marcu Ascetul: „curățirea s -a făcut tainic
prin B otez, dar efectiv se află prin porunci. Dacă, botezându -ne nu ne -am eliberat de
păcatul srămoșesc, e vădit că nu putem săvârși nici faptele libertății! Iar dacă putem să le
săvârșim pe acestea e limpede că în chip tainic ne -am eliberat de robia păcatului. Dar
pentru neglijarea poruncilor Celui ce ne -a curățat pe noi, suntem stăpâniți de păcat. Prin
urmare, sau arată -mi că cei botezați nu pot să împlinească poruncile libertății și deci
Botezul nu este desăvîrșit, sau arătînd noi că aceia au primit o astfel d e putere să
mărturisească toți că s -au eliberat prin harul lui Hristos, dar s-au predat pe ei înșiși în robia
relelor, prin faptul că n -au împlinit toate poruncile și de aceea s -au făcut iarăși robi. ”304.
Diadoh al Foticeii ne spune în acest sens că atunci „când începe mintea să
guste întru multă simțire din dulceața Prea Sfântului Duh suntem datori să știm că începe
harul să zugrăvească, așa zicând, peste chip, asemănarea. Căci precum zugravii desenează
întîi cu o singură culoare figur a omului, apoi înflorind puțin câte puțin prin culoare, scot
la arătare chipul viu al celui zugrăvit, până la firele părului, așa și Sfântul Har al lui
Dumnezeu readuce întîi prin Botez «chipul» omului la forma în care era când a fost
făcut. ”305

303 Mgs. Sorin Cosma, Efectele Sfântului Botez din punct de vedere dogmatic , în rev. MB, A nul XIV( 1964 ),
nr. 9-10, p. 515.
304 Despre Botez, Filocalia , vol. I, trad.Pr. Prof Dr. Dumitru Stăniloaie, Sibiu , 1946, p. 226.
305

90

III.3 Analiza predicilor baptismale contemporane:
îndepărtare de realitățile chiriliene sau actualizare a lor ?

Sfinții Părinți interpretează căderea omului ca refuz de a raporta ființa
creată la comuniunea cu Dumnezeu. Din punc t de vedere ontologic căderea reprezintă
ruptura dintre adevăr și comuniune, refuzul de a face ca ființa să depindă de comuniune306
Biserica e Trupul lui Hristos, și totodată ea este miracolul unirii dintre ființa creată și Cel
necreat, adică Dumnezeu.
Biserica – după cum spune Leonid Uspensky – este rodul a două miracole307:
Întruparea Fiului lui Dumnezeu și Pogorârea Sfântului Duh. Dascălii Bisericii observă că
răscumpărarea omului se face în trei timpi: la Golgotha, la Botez și la Parusie. Pe Golg otha
ea se îndeplinește în drept, în principiu și în potențialitate; la Botez ea se face în act, deși
încă nedesăvârșită, în ziua Parusiei, ea se desăvârșește și se consumă. Mântuitorul Iisus
Hristos a așezat în Biserică harul sfințitor izvorât din Jertfa Crucii, spre a fi împărtășit
omului, spre sfințenia vieții, într -o formă vizibilă, potrivit naturii sale. Acestea sunt
Sfintele Taine, ca „ arvuna moștenirii noastre, spre răscumpărarea celor câștigați de El,
spre lauda mării Lui ” (Ef.1,14). Ele sunt forme materiale ale pregustării în această viață a
comuniunii veșnice cu Hristos. Unirea spirituală cu materialul nu contrazice firea
lucrurilor, fiindcă atât trupul cât și sufletul reprezintă opera atotputerniciei lui Dumnezeu.
Nefiind rea în sine, materia „poa te fi pusă în contact cu spiritul și poate fi străbătută de
spirit, fără ca acesta să se denatureze. ”308
Se știe că Sfintele Taine de inițiere au constituit încă de la întemeierea Bisericii
temelia vieții creștine. Prin Botez ne naștem din nou, p rin Mirungere ne întărim în viața
cea nouă, iar prin Euharistie ne unim cu Hristos, devenind fiii lui Dumnezeu după har,
moștenitori ai Împărăției cerurilor și mădulare ale Trupului tainic al Domnului.”309 Fiind
convertit prin Taina Botezului, crescând în cr edință, inevitabil mărturisirea noastră
urmează faptelor după îndemnul Mântuitorului: „ Așa să lumineze lumina voastră înaintea
oame nilor, încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din

306 Yannis Zizioulas, Ființa eclesială, trad. Aurel Nae, Ed. Bizantină, București, 1996, p. 106.
307 Cf. Leonid Uspensky, Spre unitate?, trad. Vasile Manea, Ed. Patmos, Cluj -Napoca, 2005, p. 26.
308 Prof. N. Chițescu, pr. prof. I. Todoran, pr. prof. I. Petreuță, Teologia dogmatică și simbolistică, vol. 2,
Editura Renașterea, Cluj -Napoca, 2005, p. 196.
309 Î.P.S. Dr. Laurențiu Streza, Tainele de inițiere creștină în Bisericile Răsăritene, Ed. Trinitas, Iași,
2002, p. 5.

91
ceruri. ” (Mt.5,16). Astfel, toate fap tele noastre trebuie să strălucească în Lumina lui
Hristos și așa vom mărturisi că suntem după chipul Lui. În acest sens trebuie înțelese și
cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „omul nostru cel vechi a fost împreună răstignit cu El,
ca să se nimicească trup ul păcatului, așa încât să nu mai fim robi păcatului. Și dacă am
murit împreună cu Hristos, credem că vom și învia împre ună cu El, știind că Hristos, după
ce a înviat din morți, nu mai moare. ” (Rm. 6,8- 9)310.
Oamenii zilelor noastre posedă mijl oace de comunicare și de informare pe care în
trecut, lumea nici nu le putea măcar visa. Scriptura este accesibilă pentru cea mai mare
parte a populației globului, și cu toate acestea, foamea și setea de Cuvântul lui Dumnezeu
parcă sunt tot mai mari. Logos ul a primit numele de Îndrumător, de Pedagog către
veșnicie, iar întreaga credință religioasă creștină este și ea o îndrumătoare, o sfătuitoare
pentru că ea face să se nască în cugetul care este înclinat în mod firesc spre acesta dorul
de viață de acum și de cea viitoare.311
Predica, c ateheza creștină s -au născut o dată cu zorii Creștinismului, avându -L
întemeietor pe Hristos, iar ca izvor fundamental Evanghelia Sa. Nu este simplă abordarea
slujirii catehetice (sau învățătorești) a Mântuitorului, dato rită complexității ei, propriu -zis
complexității personalității Catehetului Suprem, manifestată printr -o pedagogie unică în
istoria umanității. Astfel, slujirea învățătorească, una dintre cele trei slujiri, egale în
importanța lor mântuitoare, asumate de M ântuitorul (deodată cu cea arhierească și
pastorală ), este evidențiată mai pregnant de către evangheliști decât celelalte două. El era
numit în mod obișnuit Învățătorul apelativ pe care Însuși l -a confirmat: “Voi Mă numiți
pe Mine Învățătorul și Domnul și bine ziceți, că sunt ” (Mt. 23, 8 -10). La începutul misiunii
Sale, audiența era restrânsă (12 Apostoli), dar în scurtă vreme “mulțimea Îl îmbulzea ca
să asculte cuvântul lui Dumnezeu ” (Lc. 5,1).
Calitatea de învățător era cerută în mod firesc d e caracterul doctrinar, dogmatic, al
Creștinismului. Spre deosebire de păgânism, Creștinismul este o religie -învățătură și
trebuia, în consecință, să aibă neapărat un învățător religios. Necesitatea noastră de a fi
educați se întemeiază nu numai pe faptul că suntem copii, ci mai ales pe constatarea făcută
de atâția doritori de desăvârșire: că firea acestor copii este slăbită prin păcat, neputincioase.

310 Pr. Gheorghe Popa , Teologie și demnitate umană – Studii de teologie morală contextuală , Ed. Trinitas,
Iași, 2003, pp. 225 -229.
311 Nicolae C. Buzescu , Logos, Trinitate și eclisiologie în Pedagogul lui Clement Alexandrinul, în rev. ST,
Seria a II -a, Anul XXIX (1977), nr. 5 -6, p. 462.

92
Pentru aceasta Clement Alexandrinul zice: „Căci ca niște rătăcitori într -un adânc întuneric
avem nevoie în viață de o călăuză neclătinată și sigură. ”312
Principiul hristocentric cere , asemenea Catehezelor chriliene, ca educația
religioasă predicatorială să se reorienteze în jurul persoanei Domnului Iisus Hristos, ca
Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Adevăratul nostru Pedagog este Iisus Hristos.
Educația făcută de Biserică este educația făcută de Iisus Hristos. Noi, din cauza patimilor
și a păcatelor, suntem ca niște bolnavi care au nevoie de vindecare. Dacă cei bolnavi
trupește au nevoie de doctori, n oi, cei neputincioși cu sufletul, avem nevoie de pedagog,
deoarece fiecare om are nevoie să fie povățuit, învățat.313 Pedagogul determină, susține,
călăuzește și ajută progresul nostru moral.
Adevăratul nostru Pedagog, sublinia Clement, este Iisus Hristos. Educația făcută de
Biserică este educația făcută de Iisus Hristos care S -a pogorât de la Tatăl pentru a ne
povățui pe noi și să ne mântuiască. Educația făcută de clerici și dascăli în școlile creștine
și în Biserici e făcută în numele Lui. Acestui a ne-a încredințat Dumnezeu, după cum un
tată iubitor își încredințează copii săi unui pedagog, spunându -ne neîncetat: „Acesta este
Fiul Meu cel iubit, de Acesta să ascultați. ” (Mt.17,5). Pe noi creștinii ne păstorește Însuși
Domnul, Logosul Întrupat este educatorul nostru. Dintre toți pedagogii, El este cel care
ne-a arătat cel mai frumos și cel mai nobil, sensul adevărat al vieții. Pedagogul nostru
Hristos este Bun, neprihănit, și iubitor de oameni. Se jertfește pentru noi dându -ne mai
presus de fire drep t hrană trupul și sângele Său. Dintre vechii pedagogi știm că Phoenix
era desfrânat, Adrastos era nerăbdător, Sikinnos era o slugă ușuratică, doar Iisus Hristos
este fără de păcat și nesupus firii, un exemplu bun de urmat. El este „Sfântul Dumnezeu
Iisus, Cuvântul sfătuitor al întregii omeniri, este Dumnezeu iubitor de oameni, adevăratul
Pedagog. ”314 Urmând concepția antropologică a Sfinților Părinți, devine limpede că
„esența omului nu se află în materia din care a fost creat, ci în Arhetipul (modelul) pe ba za
căruia a fost plăsmuit și spre care tinde. ”315 Acesta este miezul mesajului chirilian pe care
preoții, în catehezele lor, îl duc astăzi mai departe.
Or, devine limpede că înainte de toate, avem în față o problemă de opțiune, o
dilematică aleg ere a parcursului vieții. Aici este marele talent al Catehetului Modern.
Aproape că nu există religie care să nu utilizeze simbolul căii, al drumului, pentru că toți

312 Clement Alexandrinul, Pedagogul I, în Scrieri. Partea I, trad. cuvânt înainte, note și indici de Pr. Dumitru
Fecioru, în col. PSB., vol. 4, EIBMBOR, București , p.34.
313 Ibidem, p. 27.
314 Ibidem , p. 89.
315 Panayotis Nellas, Omul -animal îndumnezeit , trad. Diac Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2002 , p. 69.

93
oamenii, caută „un drum propriu -zis care să ducă spre țelul propus, dar și un drum în sens
figurat, care să reprezinte un mod de viață sau o direcție a vieții ”316. În această lume și în
această viață, „omul se află, din punct de vedere duhovnicesc, la mijloc între două căi,
care, pe măsură ce pornim pe una sau alta dintre ele – se lărgește: cale a binelui și calea
răului ”317. Sfântul Petru Damaschinul consideră că „fiecare stă la mijlocul acestor două
căi, adică a dreptății și a păcatului, și -și alege pe care o vrea și pe aceasta înaintează ”318.
Așa cum sublinia Sf. Chiril f ormarea duhovn icească și educativ -creștină prin
Cateheză se realizează în Biserică, locul unde comuniunea, comunicarea și comunitatea
credincioșilor este strânsă în jurul Persoanei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a
învățăturii Sale. Drumul ascetic al sfinților Biser icii se conturează prin raportarea
personală la Cuvântul într -un triplu sens : prin logofilie ca răspuns de iubire la iubirea
jertfitoare a Fiului lui Dumnezeu pentru neamul omenesc, prin logofagie hrănindu -se spre
zidire din Cuvântul de viață veșnică dătă tor și prin logoforie devenind purtători ai lui
Hristos Cel viu în propriul trup îndumnezeit, așa cum mărturisește Sfântul Apostol Pavel:
„nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine ” (Ga. 2,20).
„În Biserică se aduce bucuria intrării omului în comunicarea și comuniunea de viață
netrecătoare ”, când clase întregi de oameni se cunosc și se recunosc în relație cu aceeași
unitate personală ce vine să dialogheze prin trupul și sufletul izvorâtor de bunătate,
dragoste și viață a Fiului Cel fără de ani. Acea strigare permanentă a Bisericii „trupul lui
Hristos primiți și din izvorul cel fără de moarte gustați ”319se adresează oamenilor de
pretutindeni care, deși ființe slabe și fragile li s -a făcut o bucurie cum numai Dumnezeu
știe să o fac Din păcate, a stăzi chiar dacă nu sunt uitate, sursele Tradiției, de cele mai multe
ori sunt doar invocate și citate decorativ, autoritar și polemic într -un discurs catehetic
prefabricat, neconstructiv, necreator și neformativ. De aceeea, „una din cele mai presante
nevo i ale Bisericii din zilele noastre, este recuperarea viziunii patristice asupra calității
dinamice a cuvântului ca instrument al revelării și al comunicării de sine a
Dumnezeirii ,”320 alfel spus este nevoie de o actualizare a Catehezelor Sfântului Chiril .

316 †Nicolae Corneanu, I.P.S.Mitropolit al Banatului, Patristica mirabila , Ed. Polirom, Iași, 2001, p. 256.
317 Pr. Ioan C. Teșu, Virtuțile creștine, cărări spre fericirea veșnică , Ed. Trinitas, Iași, 2001, p. 5.
318 Sfântul Petru Damaschinul, Învățături duhovnicești ale S fântului Petru Damaschin , în Filocalia, vol. V,
trad., introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Membru al Academiei Române, Ed. Harisma,
București, 1995, p. 34.
319 Cântările Sfintei Liturghii și alte cântări bisericești, EIBMBOR, București, 1992, p. 64.
320 Pr. Prof. John Breck, Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare , trad. Monica Herghelegiu,
EIBMBOR, București, 1999, p. 5.

94

IV. PROIECTUL „HRISTOS ÎMPĂRTĂȘIT COPIILOR ”
CA APLICABILITATE A CATEHEZEL OR BAPTISMALE CHIRIL IENE

Acest proiect a fost inițiat de WORDIRECT, o organizație creștină non –
profit, dezvol tată de „Gospel Light Worldwide ” din S.U.A., cu scopul de a susține
activitatea de catehizare a copiilor prin punerea la dispoziția preoților și a cateheților a
unui set de instrumente catehetice pentru a transmite copiilor, încă de la cele mai fragede
vârste, învățăturile biblice, ajutându -i astfel să atingă maturitatea întru credință. El se
adresează copiilor cu vârste cuprinse între 6 și 17 ani și are ca obiectiv, pe de o parte,
aducerea lor mai aproape de Cuvântul lui Dumnezeu și de Biserică, pe de altă parte,
modelarea sufletelor, după chipul lui Hristos.
Prin acest proiect se realizează aducerea Sfintei Scripturi, a Cuvântului lui
Dumnezeu în viața omului la modul cel mai concret, pentru ca omul să înțeleagă că în
Sfânta Scriptură se află izv orul tuturor celorlalte învățături. În cadrul parohiilor unde
proiectul a fost deja implementat, copiii, tinerii devin mult mai responsabili și activi în
biserică și participă la foarte multe proiecte social -filantropice și pastorale în cadrul
comunității din care fac parte.
Chiar dacă astăzi propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu nu mai este îngrădită,
cel puțin în țara noastră, și s -ar putea afirma că aici „ cuvântul lui Hristos locuiește din
belșug ” (Col.3,16) între noi, și de aceea „trăim vreme a împlinirii acestui cuvânt profetic
(Am. 8,11) și niciodată foamea și setea după cuvântul lui Dumnezeu n -au fost mai mari
decât acum, la începutul celui de al treilea mileniu creștin. ”321 Oamenii zilelor noastre
posedă mijloace de comunicare și de informare pe care în trecut, lumea nici nu le putea
măcar visa. Biblia este accesibilă pentru cea mai mare parte a populației globului. Cu toate
acestea, foamea și setea de cuvântul lui Dumnezeu parcă sunt tot mai mari. Paradoxal, în
ciuda mijloacelor de comunicare și informare ultraperfecționate, oamenii sunt mai lipsiți
decât oricând de cunoștința autentică a cuvântului mântuitor a lui Dumnezeu. Nevoia
acoperită de acest proiect provine, pe de o parte din necesitatea urgentă de a oferi copiilor
Cuvântul lui Dumnez eu într -o formă atractivă, care să le deschidă inimile spre un set de
valori autentice într -o lume seculară înțesată de pseudovalori, pe de altă parte din golul

321 Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc , Predici exegetice la duminicile de peste an , Ed. Teofania, Sibiu, 2001, p. 5.

95
care s -a format în societatea românească, după perioada comunistă. Până în prezent,
proiectul a fost lansat și se află în plină desfășurare în următoarele țări: Albania, Armenia,
Bosnia, Georgia, Egipt, Liban, Federația Rusă, Bielorusia, Polonia și România.
Importanța proiectului rezidă în generația care acum se formează și devine responsabilă
pentr u viitorul țării .322 În Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe
Române323, catehizarea, ca un mijloc educațional -creștin de maximă importanță și ca o
îndatorire pastorală majoră, este prevăzută în mod expres. Astfel, la art. 50, lit. a, referitor
la atribuțiile preotului paroh, citim: „Catehizează copiii, tinerii și adulții, conform
îndrumărilor Centrului eparhial ”. Iar la art. 52, alin. 3 se prevede: „Preoții și diaconii,
personalul didactic din învățământul teologic și cel care predă re ligia, studenții în teologie,
precum și dascălii (cateheții) care au absolvit Școala de cântăreți bisericești au îndatorirea
pastorală și misionară de a face catehizare în parohiile la care slujesc sau în care locuiesc,
în acord cu preotul paroh, conform n ormelor stabilite de către Sfântul Sinod și centrele
eparhiale. ” Pornind de la acest cadru legal, în Patriarhia Română a urmărit dezvoltarea
unui program catehetic numit „Hristos împărtășit copiilor .” În urma discuțiilor în plen și
la propunerea Comisiei î nvățământului pentru pregătirea personalului bisericesc, Sfântul
Sinod a aprobat cele două lucrări ca material bibliografic suplimentar (o alternativă a
manualelor de religie).
Această hotărâre a Sfântului Sinod avea să se concretizeze prin tip ărirea, în anul
2001, la editura „Oastea Domnului ” din Sibiu, a Manualului de cateheză ortodoxă pentru
copiii de 11 -12 ani (preadolescenți) și Manualul învățătorului Ortodox . Manualul de
cateheză, având tema centrală „Cu noi este Dumnezeu ”, este o prelucr are după manualul
realizat în limba engleză de Prof. Constance Tarasar pentru copiii ortodocși din America.
Traducerea după versiunea originală, apărută la editura „Gospel Light ” – USA, și
contextualizarea la specificul și la tradiția Bisericii noastre s -au realizat prin strădania
părintelui profesor universitar dr. Vasile Mihoc. De asemenea, de menționat este și faptul
că prelucrarea și editarea în limba română a manualului de cateheză s -a realizat cu
sprijinul organizației World Vision România, cea care a vea să devină ulterior un partener
oficial și constant al Biserici Ortodoxe Române pentru implementarea viitoarelor proiecte
catehetice inițiate de Patriarhia Română.

322 *** Comunicat de presă, Al doilea Congres Național „Hristos împărtășit copiilor", 28 august 2001.
323 Aprobat de Sfântul Sinod în ședința sa de lucru din 17 februarie 2011, prin hotărârea nr. 385/2011 .

96
Pe de o parte, chiar dacă se seamănă, Cuvântul nimerește cel mai adesea între
„spinii ” (Mt.13,7) cuvintelor rele de care este practic astazi invadat sufletul omului,
practic niște „spini ” care nu întârzie să -i înăbușe sufletul. Pe de altă parte, o mulțime de
semănători răi sau neputincioși și slabi inundă lumea cu mesaje care repre zintă un cuvânt
deformat, diminuat, desacralizat. Ori, astfel de surogate, nu pot potoli foamea și setea după
Cuvântul mântuitor și nu e de mirare că oamenii nu mai vor să asculte astfel de mesaje
care nu le spun nimic și care nu -i pot ajuta cu nimic… De aceea, din păcate, omul zilelor
noastre, sătul de atâtea oferte înșelătoare și neputincioase, lipsit fiind de puterea discernă –
mântului duhovnicesc, cade ușor în cursa de a refuza și grâul împreună cu neghina,
închizându -se între zidurile unui refuz greu de înduplecat Și cum se pot străpunge aceste
ziduri, dacă nu cu arma propovăduirii autentice, cu „putere multă ”. Cum vor chema
oamenii „numele Aceluia în care n -au crezut? Și cum vor crede în Acela de care n -au
auzit? Și cum vor auzi fără propovăduitor? ” (Rm.10,14).
De aceea, Hotărârea 4508/2005 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,
adoptată în ședința Sa din 17 -18 ianuarie 2006, a luat în discuție adresa Mitropoliei
Moldovei și Bucovinei nr. 9320/16.11.2005, cu privire la editarea unui ghid catehetic
„Hristos împărtășit copiilor ”. În cadrul ședinței s -a evidențiat că un astfel de ghid, care se
constituie într -un instrument de lucru, va fi de mare folos preoților la parohii, în lucrarea
lor pastoral – misionară și, mai ales, catehetică. În urma discuțiilor în plen și la propunerea
Comisiei Teologice și Liturgice, Sfântul Sinod aprobă editarea ghidului catehetic „Hristos
împărtășit copiilor ” la Editura Golia din Iași, în vederea distribuirii lui în rândul parohiilor
din cadrul Patriarhiei Ro mâne. Demn de menționat este și faptul că Preafericitul Părinte
Patriarh Teoctist a dispus prezentarea acestui Proiect, spre analiză și aprobare, la proxima
ședință a Sfântului Sinod, pentru ca toate parohiile din cuprinsul Patriarhiei Române să
se bucure de roadele acestei inițiative. Mai mult, Preafericirea Sa a binecuvântat lucrarea
cu un Cuvânt înainte , din conținutul căruia ne -a atras atenția fragmentul: “… orice
inițiativă creștină în sprijinul înzestrării sufletești a copiilor este cât se poate de
binevenită. Ghidul catehetic de față, publicat sub titlul generic, atât de frumos, ,, Hristos
împărtășit copiilor ”, se adaugă mijloacelor care pot ajuta efectiv efortul preoților pe
linia instruirii religioase a copiilor .”324

324 Prof. Constance Tarasar, „ Hristos împărtășit copii lor ". Ghid catehetic pentru parohii, partea I (9 -10
ani) a vo l. „Viața noastră cu Dumnezeu", trad. din engleză de Cristina Sturzu, Ed. Golia, Iași, 2006, p. 6.

97
Prin această hotărâr e a Sfântului Sinod, la inițiativa I.P.S. Daniel, Mitropolitul
Moldovei și Bucovinei, a încep ut derularea celui mai amplu program de catehizare, de
după 1989, intitulat „Hristos împărtășit copiilor ”. Acesta a fost momentul oficial de
începere a colaborări i dintre Fundației World Vision România și Patriarhia Română. În
baza parteneriatului, World Vision România a susținut financiar organizarea sesiunilor de
formare în vederea perfecționării catehetice a preoților pentru implementarea programului
„Hristos îm părtășit copiilor ” și, în mod deosebit, editarea și tipărirea în limba română a
unui set de ghiduri catehetice cu același nume. Două dintre obiectivele majore ale
proiectului urmăresc editarea și publicarea unor Ghiduri catehetice pentru copiii cu vârste
cuprinse între 6-17 ani, însoțite de Ghidurile catehetului, care să fie apoi distribuite și
puse în aplicare la nivelul fiecărei parohii din B.O.R., precum și pregătirea preoților și
profesorilor/cateheților pentru folosirea eficientă a ghidurilor în vedere a valorificării
proiectului. în total, vor fi editate 12 volume, fiecare volum fiind împărțit în două părți
(două cărți distincte) a câte 18 lecții fiecare. Ghidurile catehetice sunt concepute într -un
limbaj aflat în concordanță cu nivelul de înțelegere al fiecărei vârste, de la 6 la 17 ani.
Metoda folosită are trei componente: descoperirea, interacțiunea și aplicația.
Ghidurile catehetice nu se substituie manualelor de religie folosite în școli, nu le
înlocuiesc, ci reprezintă instrumente com plementare de lucru de care preoții și cateheții
au nevoie pentru a transmite copiilor, încă de la cele mai fragede vârste, învățăturile
biblice și a -i ajuta astfel să atingă maturitatea întru credință. Sunt concepute astfel încât
să asigure interactivitat ea în cadrul lecțiilor de cateheză și implicarea directă a copiilor în
procesul de învățare. Predarea este centrată pe copil. Lecțiile aduc Cuvântul lui Dumnezeu
la nivel personal, asociindu -1 întotdeauna cu experiențele de viață personale ale copilului,
extinzându -1 și la nivelul familiei.325
Cateheza, având ca suport ghidurile catehetice, se desfășoară (de preferat) în
Biserică, pentru a spori șansele fiecărui copil de a deveni un creștin practicant. Noutatea
pe care o aduc aceste ghiduri catehet ice propuse de Wordirect o reprezintă metoda
modernă de predare a unor cunoștințe religioase (biblice, liturgice, istorice, aghiografice,
iconografice), precum și accentul pe însușirea și aplicarea în viața de zi cu zi a acestor
cunoștințe. Fiecare lecție are, la sfârșit, o serie de îndrumări practice, strâns legate de

325 Ibidem.

98
conținutul respectivei lecții, reunite sub titlul „Acasă și în familie. ”326 Catehizarea
efectuată după metoda propusă în ghidurile „ Hristos împărtășit copiilor ” creează o
adevărată emulație rel igioasă în sânul familiei, copilul fiind în permanență îndemnat să
discute cu ceilalți membri ai familiei, să rezolve sarcinile propuse pentru acasă și să
aplice, în viața de zi cu zi, cunoștințele dobândite prin cateheză. În spațiul ortodox român,
această inițiativă s -a materializat prin tipărirea Ghidului de cateheză pentru parohii și a
îndrumarului pentru catehet pentru categoria 9 -10 ani, având tema „ Viața noastră cu
Dumnezeu “, și pentru categoria 11 -12 ani, cu tema „ Cu noi este Dumnezeu “.
Mare este răspunderea celor care li s -au încredințat sarcina propovăduirii
Evangheliei. Preotul, și nu numai el, dar în primul rând el, trebuie să fie omul acela
„destoinic să învețe pe alții ” (1Tim. 3,2). Sfântul Apostol Pavel îl îndeamnă solemn pe
ucen icul său Timotei, pe care îl lăsase în fruntea Bisericii din Efes: „propovăduiește
cuvântul, stăruiește cu timp și fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga
răbdare și învățatură ” (2 Tim. 4,2) . Biserica a considerat întotdeauna cateheza ca una
dintre datoriile ei fundamentale, deoarece, înainte de a Se înălța la Tatăl, Domnul Înviat
le-a dat Apostolilor ultimul său mandat: a face ucenici din toate neamurile și a -i învăța să
păzească tot ceea ce a prescris El. Astfel, le -a încredințat misiun ea și puterea de a vesti
oamenilor ceea ce au auzit, au văzut cu ochii, au contemplat și atins cu mâinile lor, cu
privire la Cuvântul vieții. În același timp, El le – a încredințat misiunea și puterea de a
explica în mod autentic tot ceea ce i -a învățat: cu vintele, faptele, minunile și învățăturile
sale. Și le -a dat Duhul pentru a putea să își îndeplinească această misiune. Foarte curând a
fost numit cateheză ansamblul eforturilor Bisericii pentru a face ucenici, pentru a -i ajuta
pe oameni să creadă că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, pentru ca, prin credință, ei să aibă
viața în numele Său, pentru a -i educa și a -i instrui în această viață și a construi trupul lui
Hristos. Cateheza constituie exprimarea profundă, esențială , a autorității didactice a
Bisericii. D ar ce este cateheza creștină ortodoxă? Este o învățătură sistematică, care are
drept conținut al ei adevărurile dogmatice ale credinței creștine ortodoxe și adevărurile
morale care depind și se leagă nedespărțit de învățătura dogmatică. Cu alte cuvinte, pe de
o parte, dogma creștină ortodoxă și, pe de altă parte, ethosul creștin ortodox. Să nu uităm

326 Pr. Constantin Naclad, Raport privind activitățile desfășurate pe parcursul anilor 2006 -2007, p. 2.

99
că credința creștină a fost propovăduită de -a lungul pământului prin kerygma cuvântului
dumnezeiesc și prin Cateheză.
Alături de ghidurile pentru paro hii, un sprijin util în susținerea preoților cateheți
este Îndrumarul pentru catehet. Acesta conține sugestii pentru introducerea și utilizarea
materialului biblic, liturgic, doctrinal și spiritual în demersul educațional. Totodată,
include și un rezumat a l textului biblic, cel puțin o activitate referitoare la textul biblic
relatat, materiale folositoare la sărbătorile și praznicele anului bisericesc, viețile sfinților,
descrieri ale icoanelor, alte activități și ilustrații. Sugestiile prezentate aici sunt generale,
flexibile, lăsând loc pentru prezentarea lecției în stil propriu. La unele lecții se poate
începe cu textul
Prin intermediul conținutului, subiectului Catehezei, „în Biserică așadar, creștinul
nu e doar informat despre conținutul un ui mesaj divin, ci e format practic (educativ) prin
actele simbolice ale cultului care -l inițiază într -un mister de dincolo de text; acest mister e
de fapt mișcarea de coborâre revelatoare -mântuitoare a Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt în
Biserică, menită să se prelungească în mișcarea de urcuș a creștinilor în Duhul Sfânt prin
Fiul la Tatăl. Sensul textului biblic se lămurește doar în contextul liturgic – Liturghia e
Tradiția prin excelență –, care creează atitudinea de receptivitate față de prezența în el e a
unui Mister; ca orice mister el nu poate fi explicat, decriptat, redus la necunoscut, ci înțeles
prin adâncire în multitudinea sensurilor salvate de alegorie și printr -o implicare practică în
«logica» lui paradoxală, în care are loc răsturnarea perspec tivei decentrarea și
reconstituirea eului. ”327
Hotărârea 1924/2008 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luată în
ședința Sa din 8 -10 iulie 2008, ca urmare a dezbaterii referatului Sectorului Teologic –
educațional nr. 1924/2008, cu priv ire la înființarea în cadrul Sectorului Teologic –
educațional al Patriarhiei Române, a unui Birou de catehizare a tineretului, în vederea
dezvoltării proiectului “Hristos împărtășit copiilor ”. Se amintește că tipărirea ghidurilor
“Hristos împărtășit copiil or” a primit aprobarea Sfântului Sinod, prin hotărârea nr.
4508/2005, la inițiativa Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, în colaborare cu Organizația
World Vision, și se adresează tinerilor între 6 și 17 ani, bazându -se pe metode interactive
de predare, în c oncordanță cu exigențele psihopedagogice contemporane.

327 Diac. Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol. I: Canonul apostolic al primelor secole, Ed. Deisis /
Stavropoleos , Sibiu / București, 2008, p. 63.

100
Având în vedere necesitatea reorganizării și dezvoltării catehezei parohiale,
precum și rezultatele înregistrate până în prezent în cadrul proiectului, în urma discuțiilor
din plen și la p ropunerea Comisiei teologice, liturgice și didactice, Sfântul Sinod aprobă
înființarea, în cadrul Sectorului Teologic -educațional al Patriarhiei Române, a unui Birou
de catehizare a tineretului, în vederea dezvoltării proiectului „Hristos împărtășit copiil or”,
având ca suport de curs, pentru catehizarea tinerilor din parohie, curriculum -ul biblic
“Hristos împărtășit copiilor ”. Tot atunci, s -a aprobat înființarea la nivelul fiecărei eparhii
din țară și din străinătate a unui birou de catehizare a tineretului , coordonat de un
inspector, responsabil cu reorganizarea catehezei parohiale. Totodată, se recomandă
intensificarea activității catehetice în parohiile din țară și din străinătate, ca necesitate
permanentă în misiunea preoțească, și se precizează că activ itatea catehetică va constitui
unul dintre criteriile de promovare a personalului clerical.
De altfel, d repturile parohului ce țin de puterea învățătorească sunt : dreptul și
îndatorirea de a catehiza și de a organiza catehizarea în cuprinsul pa rohiei ; dreptul și
îndatorirea de a predica și de a organiza propovăduirea adevărului revelat în cuprinsul
parohiei sale ; dreptul de a difuza scrieri de conținut religios credincioșilor din parohia sa.
În această privință, canonul 58 Apostolic legifereaz ă:„Episcopul sau preotul, nepurtând
grijă de cler sau de popor, și neînvățându -i pietatea, să se afurisească ; iar de stăruiește
în nepăsare și în lene, să se caterisească ”.
Cel mai categoric canon în privința îndatoririlor preoților de a pr opovădui
credința și a -i îndruma pe credincioși să păzească toată buna rânduială este canonul 9 al
Sinodului local de la Constantinopol (861 -862), al cărui text precizează: „ Căci preotul lui
Dumnezeu trebuie să povățuiască pe cel ce nu se supune legilor, p rin învățături și sfaturi,
câteodată și cu cercetări bisericești, dar să nu sară asupra trupurilor oamenilor cu bice
și cu lovituri ”. preveni erodarea discursului moral traditional creștin. Concepția
conservatoare, care „se bazează pe convingerea că natura omului e absolut fixă și
inalterabilă și că orice schemă de regenerare socială, care presupune că omul poate fi
schimbat, e sortită să aducă doar dezastre este discreditată, datorită neputinței sale de a
influența sau direcționa atitudinile comportamental e ale indivizilor. Aceasta deoarece
creștinu l de fațadă, prezent doar statistic, prin lipsa de voință misionară autentică „a ațâțat
realismul laicilor nu numai exaltând particularul și dezaprobând universalul ”328.

328 Julien Berda, Trădarea cărturarilor, trad. Gabriela Creția, Ed. Humanitas, București, 1993, p. 105.

101
Având aceste deziderate, „misiunea este un criteriu fundamental al Bisericii, nu
numai în sensul că Biserica este instrumentul misiunii, ci și că ea este scopul sau realizarea
ei. De la începuturile Creștinismului, răspândirea Evangheliei a fost inseparabilă de
formarea de comunități creștine, prin convertire personală , cateheză , mărt urisirea
credinței și Botezul în Sfânta Treime (FA 2,9 -10,37 -38). Așa după cum arătam anterior,
chemarea Bisericii ține de natura ei apostolică ”329, pentru că a fi propovăduitor presupune
în primul rând a fi trimis de Dumnezeu, a avea deci un mandat divin, așa cum au avut atât
Profeții Vechiului Testament330, Sfinții Apostoli și Mântuitorul Însuși. „Murind Hristos,
zice Fericitul Augustin, coasta Sa este străpunsă cu lancea ca să izvorască Tainele din care este
fondată Biserica. ”331
Hotărârea 51 80/2008 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, adoptată
în ședința Sa din 29 octombrie 2008, când s -a luat în dezbatere referatul Sectorului
Teologic – educațional nr. 5180/2008, cu privire la lucrările Seminarului Național cu tema:
“Programul cate hetic Hristos împărtășit copiilor ”, desfășurat în perioada 27 -28 august
2008, la București. La acest seminar au participat reprezentanți din fiecare eparhie.
Propunerile au fost elaborate de către toți cei participanți, ulterior au fost comunicate
centrelo r eparhiale și însușite prin aplicarea lor, conform graficului stabilit. Astfel, în
urma discuțiilor din plen, pe baza hotărârii 1924/2008 a Sfântului Sinod, a constatărilor
din teritoriu și la propunerea Comisiei teologice, liturgice și didactice, Sfântul Sinod a
aprobat propunerile de la acest seminar, propuneri care detaliază proiectul. Acestea sunt
următoarele:
❖ Biroul de catehizare trebuie să aibă o structură distinctă în cadrul unui sector al
Centrului eparhial, cum ar fi cel cultural, pentru învățămân t sau misionar, după
specificul fiecărei eparhii;
❖ Trebuie elaborată o fișă a postului, care să cuprindă obiectivele acestei funcții;
Denumirea funcției să fie cea de inspector pentru catehizarea parohială;
❖ Biroul să poarte denumirea comună de Birou eparhi al pentru catehizarea
tineretului. Referitor la întocmirea unui calendar de activități s -au stabilit
următoarele:

329 Pr. Prof. Ion Bria, op. cit., p. 255.
330 Petre Semen, Introducere în teologia Profeților scriitori , Ed. Trinitas, Iași, 2008, p. 23.
331 Fericitul Augustin, In Ioannis Evanghelium tractus , (c,9,10) 1992, p. 589, apud Pr. drd. Al. Joița,
Lucra rea sfințitoare a Sfântului Duh în Biserică , în ST, Seria a II -a, Anul XXXII (1980), nr. 7 -10, p. 644.

102
▪ Organizarea Biroului pentru catehizarea tineretului în fiecare eparhie și numirea
unui inspector pentru catehizarea parohială .
▪ Numirea responsabililor pentru cateheza parohială la nivelul fiecărui protopopiat,
conform Hotărârii Sfântului Sinod nr. 1924/2008 .
▪ Se recomandă ca la temele conferințelor preoțești din această toamnă să fie
adăugată și tema “Proiectul Hristos împărtășit copiilor “; Trebuie să se
stabilească, la nivelul fiecărei parohii, grupele de copii care vor participa la orele
de cateheză;
❖ Cu privire la modul de coordonare, monitorizare și verificare s -au propus
următoarel e:
▪ Organizarea de activități în teritoriu, de două ori pe lună, pentru inspectorul de
catehizare parohială;
▪ Dezvoltarea relațiilor directe cu cei care aplică proiectul în teritoriu;
▪ Întocmirea rapoartelor pentru activitatea catehetică după un format standa rd, care
să reflecte specificul acestei activități;
▪ Întocmirea, la biroul de catehizare, a unei baze de date, care mai târziu să poată fi
verificată în teritoriu; întocmirea de către preotul paroh a unui jurnal pastoral
catehetic sau a unui caiet de ev idență catehetică;
❖ Stabilirea unor indicatori prin care să se poată cuantifica activitatea catehetică din
parohii, cum ar fi: diminuarea influenței sectare, înmulțirea numărului de proiecte,
întocmirea unor fișe de evaluare a activității catehetice, a unui ghid de evaluare
pentru copii, părinți, preoți etc;
❖ Dezvoltarea unor relații de colaborare între Biroul de catehizare și inspectoratele
școlare; Profesorilor de Religie care se implică în activitățile proiectului „Hristos
împărtășit copiilor ” să li se aco rde punctajul necesar pentru promovare (acordare
salariu de merit, gradație, înscriere la grade didactice conform metodologiei
aprobate de Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului);
❖ Includerea în procesul verbal anual de inspecție a protopopului și a activității
catehetice; Stabilirea unei zile pe săptămână pentru susținerea catehezei;
❖ Susținerea la Centrele eparhiale a unor conferințe sau întâlniri cu cei care aplică
proiectul „Hristos împărtășit copiilor ”.

Prin urmare, proiectul „ Hristos împărtășit copiilor ”, a devenit proiect oficial al
Bisericii Ortodoxe Române din luna iulie a anului 2008 și, mai apoi, prin a doua hotărâre

103
a Sfântului Sinod, din luna octombrie a devenit obiectul de activitate al Biroului eparhial
pentru catehizare p arohială, instituindu -se, astfel, o întreagă structură catehetică în
Biserica noastră. Doar la un an distanță de la aprobarea acestor hotărâri, această structură
era formată din 226 de persoane, fiind deja numiți 28 de inspectori eparhiali și 198 de
respon sabili la nivel de protopopiat sau la nivel de cerc misionar.
Prin cateheză, „în Biserică ne descoperim liturgic, întâlnindu -ne unii
cu alții și cel mai important cu Sfânta Treime, căci Biserica este plină de Treime și mai
ales aici actualizăm posibilitățile noastre vocaționale, printr -o unitate treimică slujitoare și
ea la un moment dat prin Fiul. Iar Părintele Stăniloae, referindu -se la trupul mistic, ne
spune că „Biserica e treimică, pentru că e liturgică sau liturghisitoare, pentru că slujește
Dumnezeului întreit și se unește cu El în Taine; sau numai că e treimică poate fi
liturghisitoare, dând putința membrilor să se dăruiască prin Fiul în Duhul, Tatălui și unii
altora, […] întărindu -se și mai mult prin aceasta în identitatea și fericirea lor ”332. Iar scopul
Bisericii „nu e să fugă din lume, ci să rămână pe pământ până îl va face cer, fără să -l
desființeze, ci făcându -l să se penetre ze de cer ”333. Teologia ortodoxă înseamnă a vorbi cu
Dumnezeu , nu doar despre El deoarece El este mereu centrul căutărilor existențiale și al
cuvintelor noastre. Formarea prin cuvânt este un act de credință trăită. Cuvântul trebuie
întrupat în faptă, căci al tfel „ credința fără de fapte, moartă este ” (Iac. 2,26). Ortodoxia nu
se declară doar, ci se trăiește ca o formare duhovnicească continuă, acesta este modul
nostru de legitimare – Întruparea Cuvântului în viața credinciosului. Urcușul duhovnicesc
începe oda tă cu nașterea pe pământ și devine dimensiunea fundamentală a întregii ființe și
existențe până la moarte. Mai presus de acumularea de cunoștințe care să ne umple viața
este formarea integrală a omului în Hristos, Cel ce este Cuvântul „ Calea, Adevărul și
Viața” (In 14, 6). Toiagul care actualizează această curgere a harului divin este Cincizecimea,
prin lovirea stâncii lui Hristos. Tainele sunt o continuă epicleză și o continuă Cincizecime.
Biser ica a pornit în lume din Duminica Pogorârii Duhului Sfânt334, căci prin Duhul Sfânt
și cu iubire avea ea să sfințească sufletele fiilor săi. Și cum în inima creștinului stă
Întruparea divinului, le -a potrivit ca harul și iubirea divină să fie împărtășite și ele, printr –
o întrupare văzută, oamenilor atât de înlănțuiți de cele ce cad sub simțurile lor. Prin Sfintele

332 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Mărturisirea dreptei credințe prin rugăciunile preotului însoțite de
răspunsurile credincioșilor ca pregătire pentru înfăptuirea jertfei Euharistice și a împărtășirii de ea , în MB,
Anul XXXII (1982), nr. 1, p. 394.
333 Idem, Dumnezeu și timpul , în RT, Anul 1937, nr. 12, p. 393.
334 Jean Daniélou, Biserica primară (De la origini până la sfârșitul secolului al treilea), trad. George Scrima,
Ed. Herald, București, 2008, p. 8.

104
Taine, divinul primește realitate palpabilă, și noi simțim prezența Lui așa de mijlocit și de
real, cum simte copilașul iubirea mamei sale. Sfintel e Taine reprezintă puntea de legătură
între creștinul ortodox și Dumnezeu. Prin Sfintele Taine, noi putem simți harul lui Dumnezeu
și putem înainta spre îndumnezeire.
Formarea duhovnicească și educativ -creștină prin Cuvântul se realizează în
Biserică, unde comuniunea, comunicarea și comunitatea credincioșilor este strânsă în jurul
Persoanei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a învățăturii Sale. Biser ica nu este
reprezentată doar de ziduri sau de persoane solitare, este trans -spațială și trans -temporală,
aceasta adună toți creștinii alături de Persoana și învățătura Mântuitorului Hristos, de sfinți,
adică oamenii îmbunătățiți, cei ce au sporit pe drumu l împlinirii poruncilor Lui. Drumul
ascetic al sfinților Bisericii se conturează prin raportarea personală la Cuvântul într -un
triplu sens : prin logofilie ca răspuns de iubire la iubirea jertfitoare a Fiului lui Dumnezeu
pentru neamul omenesc, prin logof agie hrănindu -se spre zidire din Cuvântul de viață
veșnică dătător și prin logoforie devenind purtători ai lui Hristos Cel viu în propriul trup
îndumnezeit, așa cum mărturisește Sf. Apostol Pavel: „ nu mai trăiesc eu, ci Hristos
trăiește în mine ” (Gal. 2, 20).
„În Biserică se aduce bucuria intrării omului în comunicarea și comuniunea de
viață netrecătoare ”, când clase întregi de oameni se cunosc și se recunosc în relație cu
aceeași unitate personală ce vine să dialogheze prin trupul și sufletul izvorâtor d e bunătate,
dragoste și viață a Fiului Cel fără de ani. Acea strigare permanentă a Bisericii „trupul lui
Hristos primiți și din izvorul cel fără de moarte gustați ”335 se adresează oamenilor de
pretutindeni care, deși ființe slabe și fragile li s -a făcut o bu curie cum numai Dumnezeu
știe să o facă, aceea de se măsura pe ei cu desăvârșirea, de a face în ei exercițiul creșterii
în plinătatea care este Hristos. Urmarea lui nu presupune însă și o egalare a Sa, căci cele
multe luate din El vor lăsa singulare acele acte care nu pot fi urmate pentru aceeași
realizare (răscumpărarea noastră prin moarte și înviere și toate celelalte).
Sfântul Grigorie de Nyssa ne spune cu privire la acest fapt că numai „atât cât putem
noi imităm; totuși lucrurile pe care natu ra noastră este incapabilă de a le imita, noi le
respectăm și le venerăm. Prin urmare, toate descrierile care interpretează planul lui Hristos
cu noi, ar trebui să strălucească în viața creștină, unele prin imitare, altele prin venerare,
dacă omul lui Dumn ezeu vrea să fie desăvârșit ”336. Ori este mai mult decât evidentă

335Cântările Sfintei Liturghii și alte cântări bisericești, EIBMBOR, București, 1992, p. 64.
336 Sfântul Grigorie de Nyssa, Desp re desăvârșire…, p. 486.

105
necesitatea așezării întregii vieți a creștinului – încă de la naștere, prin Taina Sfântului
Botez, Mirungere, Pocăință și Sfânta Euharistie – pe coordonatele eclesiale firești, unicele
ziditoare pe drumul urcușului duhovnicesc spre dobândirea mântuirii. Acest drum, presărat
cu nesfârșite ispite al căror efect distructiv nu mai poate fi tăgăduit de nimeni, are nevoie
de un Preot care are posibilitatea și datoria de a educa și îndruma pe fiecar e credincios în
funcție de starea lui sufletească și socială. Îndemnurile lui nu se vor dovedi a fi eficiente
dacă nu reușește să pătrundă în modul de viață a celui ce se mărturisește, în modul lui de
gândire, dacă nu va reuși să -i descopere pregătirea pro fesională, preocupările intelectuale,
culturale și dacă nu va ține cont de toate acestea în prescrierea canonului.
Întotdeauna Biserica, prin teologia mistică și spiritualitatea ei, a accentuat
intens rolul inimii în viața duhovnic ească, ascetică și mistică a omului credincios și mai
ales a rugăciunii inimii, care îndeplinește rolul de dobândire sigură a unirii mistic –
contemplative a omului cu Dumnezeu. Dacă scopul vieții creștine este desăvârșirea
noastră, a tuturor, în Domnul nos tru Iisus Hristos sau dobândirea stării de îndumnezeire,
atunci centrul vieții duhovnicești este rugăciunea minții coborâtă în cuptorul de foc sacru
al inimii, iar locul propice al tuturor experiențelor mistice este și rămâne inima, tabla unde
harul sfinți tor al lui Dumnezeu dobândit prin rugăciune dăltuiește legea Duhului.

106

CONCLUZII

Numai în legătură cu Iisus Hristos, pecetluită prin rugăciune curată,
credinciosul primește în inima sa daruri și virtuți spiritual e, prin care se face pe sine
„casnic ” al lui Dumnezeu și „moștenitor ” al darurilor și bogățiilor negrăite ale Cuvântului
dumnezeiesc întrupat, iar inima lui devine integral „altarul ” lui Hristos transformat în
vederea experienței vieții veșnice. Această de schidere în/ spre rugăciunea inimii se
operează încă din această viață, inima și altarul purtând aceeași prezență hristică,
cuprinzând și descoperind aceeași realitate, pe Domnul nostru Iisus Hristos.
Educația, în general, este posibilă în toate perioadele vieții omenești;
observația se aplică și educației religioase făcute prin cuvânt. Omul poate fi supus mereu
modelării prin educație, poate fi condus spre cele bune. Sufletul poate fi întărit ca o
cetate. Simțurile sunt porțile acestei cetăți, sau întăritu rile ei. Iar prin ele poate intra binele
ori răul în viața sufletească337. Cea dintâi poartă care trebuie supusă disciplinei este gura,
adică limba. Aceasta, pentru ca orice cuvânt rău să fie evitat și tot cuvântul bun să zidească,
să fie educativ: „ Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre
zidirea cea de trebuință, ca să dea har celor ce ascultă ” (Ef. 4, 29). Sufletul curat al
copilului este educabil prin excelență. Vârsta copilăriei este aceea când sufletul pr imește
deschis, în curăția sa, adevărul cel veșnic al Evangheliei și se zidește prin el spre Hristos,
spre împărăția lui Dumnezeu. Mântuitorul Însuși învață că numai cei ce primesc
cuvântul și împărăția lui Dumnezeu cu inimă curată ca a copiilor vor și int ra în ea:
„Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în
ea” (Mc. 10,15).
Educația religioasă creștină făcută prin cuvânt este posibilă numai dacă accentuăm
nu doar posibilitatea ci și necesitatea ei. Căci educația religioasă este necesară în
îndrumarea sufletească a creștinului către Dumnezeu, în dezvoltarea puterilor sale morale
către atingerea scopului ultim: realizarea asemănării cu Dumnezeu. În virtutea concepției
creștine despre om, educația religioasă este pos ibilă și datorită faptului că păcatele, oricâte
ar fi ele, nu pot închide putința nici unui suflet să se întoarcă la o viață în Dumnezeu prin

337 Mihail Bulacu, Educația creștină pentru copii i și tineret, după Sf. Ioan Gură de Aur , în Prinos la
sărbătorirea a optzeci de ani de vârstă (IPS Patriah Nicodim), București, 1946, p. 123.

107
puterea purificatoare a voinței. Voința liberă îi oferă omului putința de a se îndrepta
oricând spre bine, „ deoare ce ne dăm seama că și cele bune, și cele rele se află în a voi și
în a nu voi ”338. Hristos Însuși este primit în sufletul omului prin cuvânt și dacă acesta
lucrează atunci Hristos desăvârșește. El își caută sălaș în sufletul curat al creștinului , căci
nimic nu se opune în acest suflet la sălășluirea Sa în el, și nimic nu împiedică dezvoltarea
vieții sufletești a acestuia în dependență față de El. Aceasta nu înseamnă altceva decât
libertatea creștinului de a alege ceea ce îi este mai propriu sufle tului său curat și bun:
lumina lui Hristos -Cuvântul, ca „să poată ajunge la deplina verificare a adevăratelor virtuți
creștine, ce sunt cu putință sufletului omenesc, în permanentă devenire ”339.
Un model autentic duhovnicește este așadar sufletul copilului, prin puritatea și
sinceritatea lui. Pe lângă existența unui model viabil, mai este necesară în formarea
spirituală a persoanei și prezența unui formator de calitate. Așa cum afirmam și într -un
paragraf anterior preotul are chemarea unui rol deos ebit în săvârșirea formării
duhovnicești a oamenilor. Preoția este cea mai înaltă slujire pe pământ, prin sacralitatea,
prin jertfa și prin complexitatea ei. Preotul este mijlocitor între Dumnezeu și oameni,
chivernisitor și administrator al Tainelor divin e. El trebuie să aibă o cultură duhovnicească
și să urce el însuși pe treptele scării duhovnicești. În contextul în care vedem cât de mult
lumea se schimbă, că timpul parcă nu mai are răbdare340 și că societatea progresează
enorm în toate direcțiile, preotul trebuie să fie și cult, informat, prezent în societate, pentru
a se putea adapta, pentru a putea înțelege și ajuta pe om, pentru a avea și a aduce foloase
duhovnicești în misiunea sa. Preotul trebuie să fie în stare să ofere răspunsuri exacte,
actuale și duhovnicești la întrebările și căutările oamenilor.
În educația spirituală, pe lângă cele două elemente prezentate până aici – modelul
și formatorul, prezența centrală rămâne persoana umană care are în față urcușul didactic și
duhovnicesc. Omul este o str uctură foarte complexă, foarte diferită de la individ la individ.
Fiecare om are caracteristicile sale, personalitatea sa, temperamentul său, este extrovertit
sau introvertit și comunică mai bine sau mai greu, prin cuvinte, gânduri sau gesturi. De
aceea în demersul formator, pentru a -l putea ajuta, preotul trebuie să -l înțeleagă mai întâi,
să aibă o mare capacitate de empatie, un simț comunicațional.

338 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre iubirea desăvârșită , apud Pr. Prof. Dumitru Călugăr, Catehetica , Ed.
Renașterea, Cl uj-Napoca, 2002, p. 113.
339 Ibidem .
340 Această sintagmă a lui Marin Preda rămâne mereu de actualitate.

108
Nu este îndeajuns doar cultura teologică. Aceasta trebuie completată cu vaste
cunoștințe de pedagogie, psih analiză, sociologie, medicină, biologie, abilități de mediere,
dar în primul rând rămân importante credința și duhovnicia. El trebuie să cunoască foarte
bine constituția, psihologia umană și să folosească la momentul potrivit și firesc Cuvântul
și cuvântar ea drept medicament.
Primirea credinței prin cuvântul rostit de Preot , scris sau auzit, din perspectivă
religioasă, se realizează într -un plan suprasensibil, imperceptibil, prin comuniune . Atunci
când Hristos – Cuvântul vorbește prin gura preot ului, El se comunică prin acesta tuturor
celor ce au credință. Astfel, azi ca și în Evanghelii, Cuvântul are puterea de a îndrepta
duhovnicește omul tămăduind toate suferințele (la nivel fizic sau psihic) prin purificarea
sufletului, prin îndepărtarea pete lor păcatului de pe el. Adoptând o astfel de soluție
formatoare sau transformatoare nu ar mai fi nevoie de o psihoterapie, de cercetarea vieții
până spre momentul nașterii ca să vedem când și cum a apărut defecțiunea ; pur și simplu,
se poate schimba optica asupra stării de fapt, prin prisma lui Dumnezeu, prin tot ceea ce
ne învață El. Singura condiție necesară este aceea de a cere cu credință de la Domnul. Dând
ascultare îndemnului „ cere și ți se va da ”, noi primim putere de a fi, de a evolua spiritual:
„Că oricine cere ia, cel care caută află, și celui ce bate i se va deschide ” (Mt. 7, 8; 21, 22)
și că „ toate câte veți cere, rugându -vă cu credință, veți primi ”.
Fie că este direcționat orizontal, direct spre aproapele, sau vertical, în rugăciunea
pentru sin e și pentru semeni, cuvântul educativ cu sens orientart spre duhovnicesc este
aducător de foloase în zidirea spirituală corelată de multe ori cu starea de sănătate fizică.
Se constată și azi că boală fizică găsește rezolvare prin vindecarea sufletului boln av; la
oricâte medicamente s -ar recurge, până când sufletul nu revine la starea de pace, refacerea
nu este reală și stabilă. Taina Sfântului Maslu este chemarea și ocazia să apelăm la ajutorul
lui Dumnezeu înainte de a ne încrede în puterea de vindecare a unui om. Tradiția patristică
acceptă că după cădere, chipul rămâne neschimbat în actualitatea sa, dar în acțiunea sa este
redus la chintesența ontologică341, mijloacele terapeutice spirituale recomandând
coborârea în acest abis al inimii, înțeles de Părinți i filocalici drept „lăuntrul omului, adică
partea ființei sale unde sălășluiește viața afectivă, intelectuală, morală și religioasă ”342.

341 Paul Evdokimov, Ortodoxia, trad. Dr. Irineu Ioan Popa, Arhiereu vicar, EIBMBOR, București, 1996, p.
88.
342 Protos. Ioasaf Pop a, Învățături patristice de îmbunătățire a vieții morale creștine în Ortodoxie , în rev.
O, Anul XLII (1990), nr.1, p. 156. (pp. 139 -160)

109
Din păcate, destul de mulți oameni caută înainte de toate împlinirea materială
corelată sau chiar motivată cu dreptul și dorința de libertate. Aceștia ignoră conștient sau
inconștient puterea cu care Dumnezeu lucrează, nu se lasă educați de El, prinși în
Cuvintele Lui și astfel nu pot gusta de fapt din Bunătatea lui Dumnezeu, din dulceața
Cuvântului. De multe ori însă și creștinii uită că Bunătatea lui Dumnezeu trebuie să afle
răspuns în om, să răsară în fiecare suflet care trebuie să fie după chipul și asemănarea lui
Tatălui ceresc. Pericolul este de a reduce credința la un discurs educativ fără trăi re și
exemplu personal, dar animat din belșug cu o gestică exterioară debordantă (fariseică, de
ce să evităm cuvântul…), așa cum făceau cei de odinioară care -L ispiteau pe Mântuitorul:
„Răspunzând, Iisus le -a zis: Vă voi întreba și Eu pe voi un cuvânt, pe care, de Mi -l veți
spune, și Eu vă voi spune vouă… ” (Mt. 21,24). Cuvântul, dacă știi cum să -l “crești ” în
catapeteasma sufletului – ca Preot sau ca Profesor – este hrană duhovnicească și se
împărtășește numai celor deopotrivă cu El, adică cu cei ce vor cur ățirea de păcate și progres
în viața personală și în cea duhovnicească. Aceștia își agonisesc arvuna vieții veșnice, așa
cum ne spune Sf. Pavel despre creștinii care: „ au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu
și puterile veacului viitor ” (Evr. 6,5).
În general, învățătura celor maturi se adresează celor maturi. Dar, educația
religioasă este necesară la orice vârstă. At ât adulții cât și copiii trebuie să fie „mlădițele
vieții ”, să depună efortul necesar pentru a aduce „roadă multă ” (In 15,4 -5). În timpul
Mântuitorului funcționau școli independente sau pe lângă sinagogi. Scopul lor era predarea
Legii și a tradiției iudaice. Învățătura Mântuitorului, pe lângă doctrina dogmatică,
înfățișează și noțiuni fundamentale de spiritualitate și morală cre ștină. Este vorba de o
înnoire morală și o restaurare spirituală a creștinului, cuprinse în legea supremă a iubirii:
„Să iubești pe Domnul Dumnezeul Tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot
cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Ia r a doua la fel ca aceasta: Să iubești
pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea și
proorocii ” (Mt. 22, 37 -40).
Biserica singur ă este în stare să facă această lucrare catehetică, una cu fond
educativ, căci în ea trăi ește Hristos și ea e depozitara darurilor Lui, ea „ izbăvește de păcate,
curăță sufletul prin harul Duhului ”343. Biserica nu este neapărat o doctrină, nu este un
sistem, nu este o socie tate sau instituție, ci este un organism spiritual viu. Iar noi iubim

343 Sf. Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători împărătești , trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București,
2002 , p. 37.

110
Biserica și ne supunem ei de bună voie și cu drag, fiindcă prin cuvântul și prin lucrarea ei
ne învață Hristos, prin slujbele și Tainele ei ne binecuvintează și ne sfințește și în fiecare
pas al vieții noastre ne povățuiește. Prin Biserică sunte m noi legați de Hristos. Sfântul Ioan
Gură de Aur afirma acest adevăr printr -o strălucită comparație: precum în persoana lui
Hristos cele două naturi, cea dumnezeiască și cea omenească, sunt unite armonic, tot ast fel
se găsește armonic unit, prin Biserică , Dumnezeu -Omul cu creștinii, cerul cu pământul.
Biserica a pornit în lume ca să o cucerească sub flacăra limbilor de foc din
Duminica pogorârii Duhului Sfânt344, căci prin Duhul Sfânt, cu dar și cu iubire avea ea să
sfințească sufletele fiilor săi . Și cum în inima creștinului stă întruparea divinului, le -a
potrivit ca harul și iubirea divină să fie împărtășite și ele, printr -o întrupare văzută,
oamenilor atât de înlănțuiți de cele ce cad sub simțurile lor. Prin Sfintele Taine, divinul
primește real itate palpabilă, și noi simțim prezența Lui așa de mijlocit și de real, cum simte
copilașul iubirea mamei sale. Sfintele Taine reprezintă puntea de legătură între creștinul
ortodox și Dumnezeu. Prin Sfintele Taine, noi putem simți harul lui Dumnezeu și put em
înainta spre îndumnezeire , pentru că de transformă prin har „din prezență potențială,
virtuală, în prezență împreună -lucrătoare și apoi una desăvârșitoare .”345

344 Jean Daniélou, Biserica primară (De la origini până la sfârșitul secolului al treilea), p. 8.
345 Pr. Ioan C. Teșu, Omul – taină teologică , p. 171.

111

BIBLIOGRAFIE

DECLARAȚIE

CURRICULUM VIT Æ