Programe de Prevenire a Agresivitatii la Copii Si Adolescenti
INTRODUCERE
Lucrarea PROGRAME DE PREVENIRE A AGRESIVITĂȚII LA COPII ȘI ADOLESCENȚI tratează o temă de actualitate , deoarece societatea asigură individului cadrul dezvoltării personalității sale , modele de gândire de mentalitate și de comportament , relații interpersonale și mijloace de trai , toate acestea reunite într-un ansamblu unitar, într-un sistem foarte bine organizat prin care individul devine dependent de cadrul social .Viața individual , ca și cea comunitară sunt într-o măsură foarte mare influente de societate , astfel încât individual poartă pecetea modelelor socio-culturale cărora le aparține .
Prin aceste modele mai mult sau mai puțin interiorizate de individ, el se adaptează cerințelor societății. Dar , așa cum societatea prin intermediul sistemului de valori ale modelului socio-cultural contribuie la formarea și menținerea personalității umane în limitele unor tipare specifice , în egală măsură omul , prin acțiunile , deciziile și conduitele sale , poate influența societatea . Modelele socio cultural oferite de societate sunt foarte importante mai ales pentru copiii a căror personalitate este în formare . În acest sens un rol deosebit de important îi revine familiei care reprezintă primul mediu social de contact al copilului și totodată , primul model de cultură și educație
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE ALE AGRESIVITĂȚII LA COPII
ȘI ADOLESCENȚI
Pentru a dezbate pe larg tema propusă , trebuie să punem în lumină câteva aspecte generale în ceea ce privește agresivitatea . Conceptul de agresivitate derivă din latinescul agressio care înseamnă a ataca . Este deci o stare a sistemului psihofiziologic prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile în plan conștient, inconștient și fantasmatic , cu scopul distrugerii , constrângrii , negării sau umilirii unei ființe pe care agresorul le simte ca atare și reprezintă pentru el o provocare ( Păunescu ).
Pe de altă parte, se consideră și este în mare măsură acceptată ideea că un copil este potențial agresiv încă din momentul nașterii, iar psihanaliștii cu experiență în tratamentul copiilor afirmă că aceștia (copiii) dețin (au) fantezii destructive de o intensitate înspăimântătoare . În acest sens, se consideră că ostilitatea sau mediul nefavorabil reprezintă sursa pentru agresivitatea infantilă. La acestea se poate adăuga : frustrarea, dispoziția înnăscută pentru agresivitate și nu în ultimul rând efectele programelor T.V, calculatorul , jocurile violente de pe calculator șți nu în ultimul rând internetul . Denumim agresivitate toate acele acțiuni de agresivitate , toate acele acțiuni voluntare orientate asupra unei persoane sau a unui obiect care au drept motiv producerea într-o formă deschisă sau simbolică , a unei pagube , jigniri sau dureri .
Din cele de mai sus rezultă că cea mai importantă problemă care apare este aceea a caracterului voluntar al actului agresiv .În general , literatura de specialitate acceptă voluntaritatea acțiunii drept criteriu al aprecierii agresivității ( SEARS ,MACCOBY ,LEWIN ,BANDURA și WALTERS) în pofida faptului ) ca propiu-zis intenția nu ține de acțiune , ci este doar premisa acțiunii , și că descoperirea intenției care stă la baza actului ridică frecvent dificultăți serioase și anume, caracterul intenționat al actului care nu este neapărat identic cu provocarea conștientă a pagubei sau a jignirii , și sunt cazuri când , pe bună dreptate părintele sau pedagogul , presupun agresivitate chiar și atunci când copilul care a provocat paguba sau durerea se simte nevinovat. În acest sens, BUS (1961) spune că poate fi scutit de învinuirea de a fi agresiv omul care într-un ,, rol social recunoscut ,, produce cuiva durere sau neplăcere. (Un exemplu de rol social recunoscut poate fi sarcina de educare sau disciplinare realizată de pedagog sau părinte ). Tot BUS afirmă că dacă părintele sau pedagogul acționează doar sub masca rolului, deoarece durerea, neplăcerea sau disperarea cauzate copilului constituie pentru ei sursa de satisfacții emoționale, atunci actul lor este calificat ca fiind agresiv. Criterii de grupare a comportamentelor agresive :
Conținutul moral al comportamentului .În acest sens , distingem agresivitate antisocială sau distructivă și agresivitate prosocială care servește intereselor colectivității și ale individului . Ca atare pedeapsa dată de educator este agresivitate prosocială în cazul în care pe de o parte o parte, ea ramâne în cadrul așteptărilor culturale legate de rolul dat, iar pe de altă parte, dacă ea nu are drept motiv răzbunarea, ci cerința socializării, a dezvoltarii normale, armonioase a personalității.
Agresivitatea ca mijloc sau scop. Conform acestui criteriu se poate distinge : agresivitatea instrumentală ,manifestată când individul recurge la agresivitate întrucât știe că pe această cale își vede realizabil un plan , un scop , o idee oarecare și agresivitate emoțională, când individul recurge la agresivitate independent de un avantaj – pentru a produce altuia o durere, neplăcere, act la care îl îndeamnă din interior un afect oarecare.
Caracter ofensiv sau defensiv .După caracterul lor ofensiv sau defensiv ( acesta a fost cercetat în primul rând etiologic pe baza observațiilor și experimentelor realizate în lumea animală ) se disting .Agresivitate ofensivă care se referă la agresivitatea care apare în cadrul speciei , mai ales între masculi ( agresivitate intermale -NOYER) precum și agresivitatea prădătoare ( jefuitoare ) manifestată între specii .
Cea de a doua cuprinde agresivitatea masculului pentru a-și apăra teritoriul .După Freud , agresivitatea este un comportament instinctiv relativ , în timp ce sentimentul supărării ar fi consecința agresivității frustrate : supărarea se formează când imboldul pentru agresivitate este puternic, dar împrejurările împiedică exprimarea deschisă a acesteia. Ca atare, supărarea este o supapă de siguranță prin care se degajează surplusul de energie și astfel organismul scapă de ,, explozie,,. Într-o perioadă ulterioară a activității sale, FREUD și-a schimbat radical concepția. Acum el descrie agresivitatea ca o forță obscură, izvorâtă din interior, care nu se orientează împotriva mediului, ci tinde să distrugă Eul (instinctul morții) .În general, psihanaliza modernă refuză teoria lui FREUD clădită pe instinctul morții, și descrie agresivitatea ca o manifestare instinctivă reactivă (HORNEY; SAUL; HARTMANN) în a cărei formare un rol foarte important îl joacă experiențele copilului privitoare la socializarea sa. ( Mihai Golu , 2010,pg.153).
Etologia – știința fascinantă și relativ recentă – consideră agresivitatea tot ca un instinct reactiv. De exemplu, KONRAD LORENZ, pe baza observațiilor și cercetărilor realizate asupra animalelor, consideră agresivitatea un instinct care servește la conservarea speciei, pe care anumiți stimuli sau constelatii de stimuli îl declanșează în mod legic, iar altți stimuli îl blochează tot în mod ereditar și legic. Firește, atât formele agresivității, cât și stimulii care le declanșează sau blochează pe acestea, diferă de la o specie la alta. DOLLARD a demonstrat că ipoteza frustrație – agresivitate trezește supărarea. Dupa el, frustrarea duce în mod logic la tendințe agresive și supărarea apare atunci când nu este posibilă agresivitatea deschisă.
La vârsta școlară se observă că agresivitatea față de părinte se manifestă în destrămarea obișnuințelor igienice proaspăt formate : de exemplu, copilul devine unul cu enurezis nocturn. Psihanaliza denumește acest stadiu de viață perioada anală, iar agresivitatea apăruta în cadrul ei – agresivitate anală. Psihanaliza clasică explică manifestările agresive ale perioadei anale prin cauze mai multe speculative, mistice. Astăzi știm că la baza lor trebuie să căutam conflicte sociale. Copilul poate să învețe atitudinea agresivă și prin intermediul imitație, cu condiția ca modelul – al cărui comportament îl imită – să fie o persoană agresivă. .( Mihaela Minulescu , 2009, pg.23
Cercetarile de psihologie (MACCOBY; LEWIN; BANDURA si WALTERS) confirmă că majoritatea copiilor și adolescenților agresivi provin din familii în care părintele însuși este agresiv. Acest fapt se poate explica deopotrivă prin teoria transferului de agresivitate si prin teoria modelului agresiv ; copilul frustrat – pe care frica de pedeapă îl obligă acasă la respectarea disciplinei – își transferă agresivitatea asupra mediului său școlar, asupra colegilor săi, și în timp ce își bate colegii, el realizează comportamentul modelului său agresiv, al părintelui. Multe lucrări de psihologie ( Bandura și Walters ) confirmă că, de regulă, copiii agresivi provin din familii în care chiar și părinții sunt agresivi. Își pedepsesc copiii cu bătaia, cu suprimarea privilegiilor, încurajând totodată agresivitatea extrafamilială ; resping orice apropiere a copilului nesocotind nevoia lui de dependență. În general, la acești tineri întâlnim o gravă anxietate de dependență : ei nu discuta cu părinții propriile probleme, nu le cer sfatul niciodată, foarte rar se apropie de ei cu sentimente deschise, pozitive. Un asemenea copil ajunge, ca urmare, cu valențe libere în grupul antisocial ai cărui membrii, respectiv viața morală, pot fixa ușor aceste valențe, factorii amintiți devenind pentru ei modele.
Corespunzător nivelului său de aptitudini, fiecare copil își însușește acțiunile agresive ale modelului, dar el are posibilitatea să nu transpună aceste acțiuni în împrejurări diferite față de situația modelată. Mulți cercetători afirmă că: întârzierea pedepsirii comportamentului nedorit joacă un rol important în faptul că ulterior copilul – aflându-se față în față cu posibilitatea de a se comporta într-un mod interzis – va rezista ispitei sau va efectua acțiunea, după care îi apare conștiința culpabilității. Adică, dacă pedeapsa se acordă în momentul apariției actiunii interzise, atunci copilului i se va dezvolta rezistența la ispită, în schimb daca îl pedepsim dupa comiterea acțiunii, atunci i se dezvolta conștiința culpabilității.
Altă idee deosebit de importantă care trebuie menționată, este aceea conform căreia agresivitatea este și modalitate de relaționare interumană în care unul dintre parteneri utilizează forța. Forma cea mai violentă a relației rezidă în exercitarea forței fizice în scopul înlăturării celuilalt. Așadar, agresiunea este orice comportament destinat să facă rău cuiva. Adesea ea îmbracă forma violenței – acțiune distructivă îndreptată împotriva oamenilor sau a proprietății.Tot în cadrul interrelaționării umane, există și forme de agresivitate care nu fac apel direct la forța , și anume : insulta, furtul, constrângerea prin șantaj sau amenințare.
Alteori, impulsul agresiv este limitat la competiție, atac verbal sau orice altă expresie a ostilității ( injurie, dispreț, gelozie, ranchiună ). La rândul sau, ALFRED ADLER (în lucrarea sa ,,Cunoașterea omului ,,, 1991) analizează trăsăturile de caracter de natură agresivă, cum ar fi : vanitatea, invidia, avaritia, ura. El aprecia că agresivitatea se diminuează sau se anuleaza prin tranziția de la afecte disociate (mânia, tristețea, dezgustul, frica) la afecte asociate (bucuria, compasiunea ) ( Mihaela Minulescu , 2009, pg.35).
Calea cea mai importantă pentru înăbuirea agresivității din individ o constituie realizarea unui echilibru interior ce presupune dezvoltarea autoreglajului conștient, care favorizează stapânirea și controlul emoțiilor și afectelor violente (groaza, furia ), dominarea gândirii asupra instinctelor și impulsurilor primare, integrarea tuturor manifestărilor inconștientului de către conștient.
I.1.Erori ale funcționalității agresivității
În legătura cu originea tendințelor agresive, există mai multe teorii .
I.1.1.Teoria impulsului nativ
După care agresiunea are la bază un instinct înnăscut, așa cum susține FREUD, vorbind de instinctul morții . În ultimele decenii, K. LORENZ, biolog, a făcut cercetări riguroase demonstrând existența, la animale, a unor tendințe de agresiune intraspecii. Se consideră că agresivitatea poate apărea în urma evidențierii unei tumori pe creier în regiunea sistemului limbic, unde se presupune existența unor centri în relație cu comportamentul agresiv. Apoi, agresivitatea apare și în unele boli mintale , îndeosebi turbare.Prin urmare, pare evidentă existența unor centri ce pot declanșa acte agresive.La un moment dat, s-a crezut că agresivitatea ar fi în funcție de numărul de cromozomi : sunt persoane la care exista un cromozom y suplimentar care ar predispune la violență și agresivitate. Investigându-se situația acestui cromozom la cei condamnați pentru violente, s-a găsit printre ei un procent de 2,9% persoane având un cromozom y suplimentar – comparativ cu populația obișnuită unde procentul acestei anomalii genetice este doar 0,2%.
Dar, pe de altă parte, băieții cu cromozom y dublu sunt mult mai înalți și mai viguroși decât cei normali, astfel încât este foarte posibil ca această particularitate să fi favorizat agresivitatea lor. Există și agresivitatea malignă, manifestată însă la oamenii bolnavi mintal. E. FROMM stabilește o corelație între această formă de agresivitate și sadism, plăcerea de a lovi, de a cauza suferința, de formare cu originea în tulburările instinctului sexual . Exceptând cazurile patologice, la oamenii normali există formațiuni nervoase care pot declanșa agresivitatea, dar una de ordin reactiv, ca răspuns la atacurile altora, iar amploarea agresivității pare să depindă foarte mult de condițiile sociale și de educație. .( Mihaela Minulescu , 2009, pg.45)
Ca atare, în cazurile patologice, stimularea sau ablația anumitor regiuni cerebrale pot antrena episoade de agresivitate. Astfel, la ființa umană, amigdalotomia bilaterală sau hipotalamotomia posterioară sunt intervenții psihochirurgicale care pot diminua comportamentul agresiv .
I.1.2 . Teoria frustrației
Această teorie dorește să explice mecanismul agresiunilor prin apariția unor frustrări ( stări de tensiune create prin apariția unui obstacol în calea realizării dorințelor unei persoane ). Însă nu orice frustrație duce la agresiuni. În legătură cu acest punct de vedere, ALFRED ADLER menționa că oamenii având sentimentul unei inferiorități ( nu aud bine, sau nu văd bine, suferă de strabism, sunt mici de statură, etc. ) pot ajunge chiar la un complex de inferioritate care-i face foarte susceptibili, reacționând exagerat la orice contrariere. (A. Bandura) susține că agresivitatea se învață ca toate celelalte componente, în special prin observarea unor modele. Copiii batuți de părinții lor sau asistând la acte de violență între părinți, devin și ei bătăuși. Sunt și cazuri când părinții nu tolerează violența în familie, dar încurajează comportamentul îndrăzneț, arogant și chiar violent față de ceilalți copii. În multe țări, filmele oferă zilnic spectacolul unor violențe, bătăi, omoruri. La fel, cărțile de aventuri consacră sute de pagini detaliilor referitoare la cum să organizăm jefuirea unor bănci sau să eliminăm orice probă în legătură cu un omor. Există și mentalități prin care societatea favorizează agresiune ( ,, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte,,), răzbunarea, lăudând pe cel puternic care poate să-l strivească pe cel slab. Pe măsură ce cresc, copiii admiră pe cei capabili să-i bată pe cei mai puțin ,, musculoși ,,.
Bandura afirmă că învățăm să fim agresivi din următoarele situații :
a .învățăm sa fim agresivi de la oamenii din jurul nostru ( părinții îi învață pe copii să nu fie agresivi, dar îi bat și îi pedepsesc );
b.învățăm să fim agresivi din atitudinile societale (în ultimii ani se observă un avânt îngrijorător al aspectelor agresive în societate);
c.învățăm să fim agresivi de la televizor, din filmele de groază care prezintă crime,,hidoase,,, bătăi violente și siluiri (unul dintre lucrurile care-i alarmează foarte mult pe copii este să găsească ceea ce este în aparență ,, bun ,, este în realitate ,,rau ,,. Atâta vreme cât ,,bunul,, și răul sunt separate și copilul delimitează binele de rău, el tolerează violența, moartea, etc.) (Mihai Golu , Psihologie Generală , pg.22)
I.1.3. Teoria Catharsis-ului
Această susține că, atunci când asistă la spectacole violențe, privitorul își consumă pe plan imaginar energia agresivă, deci vizionarea scenelor brutale ar duce la diminuarea agresivității, și nu la intensificarea ei. S-au realizat experimente care arată cum impulsul agresiv împotriva unei persoane scade numai dacă acea persoană este agresată, pedepsită de altcineva. În concluzie, la orice om normal, există structura anatomo-fiziologică implicată în declanșarea unor acte agresive. În mod normal, ele se pun în mișcare doar în cazul încălcarii abuzive și brutale a unor drepturi . Frustrarea are, firește, un rol . Violența replicilor și modul de manifestare sunt în funcție de influențele sociale și de educație. Cât despre violența ,, malignă ,,, nejustificată prin situație, ea este de origine patologică, având la baza dereglări hormonale sau de ordin fiziologic . .( Mihaela Minulescu , 2009, pg.87)
I.2.Formele de manifestare ale agresivității
Agresivitatea reprezintă tendință de a arăta ostilitate prin :
* manifestarea de acte agresive;
*tendința de a depăși opozițiile întâlnite;
*tendința de autoafirmare prin promovarea neabătută a propriilor interese;
*hiperenergie în atitudini și reacții;
*tendința permanentă de dominare în grupul social sau în comunitate .
Pentru aceasta se utilizeaza diverse forme de agresivitate. În acest sens, există mai multe criterii de grupare a comportamentelor agresive, si anume :
conținutul moral al comportamentului (agresivitate antisociala si agresivitate prosociala);
agresivitatea – mijloc sau scop (agresivitatea instrumentala;agresivitatea emotionala);
După caracterul lor ofensiv sau defensiv:
agresivitatea ofensiva (agresivitatea în cadrul speciei; agresivitatea pradatoare);
agresivitatea defensivă (de apărare).
Pe baza acestor criterii enumerate mai sus, au fost stabilite mai multe forme de manifestare a agresivității . (Ruxandra Rășcanu , 2008, pg.55)
I.3.Formele de agresivitate verbală la copii și adolescenți
Agresivitatea verbală .Batjocura merge de la degradare până la dezumanizare. Celui batjocorit i se dau nume de animale sau i se atribuie defecte sociale sau corporale sau atacuri verbale care se referă la defectele fizice ale celui atacat sau care fac din sărăcie un repros. Omul poate să creeze prin cuvinte situații declanșatoare ale agresivității, ca de pildă : ,,de acum înainte nu mai vorbesc cu tine ! ,,Din toate cele de mai sus se poate desprinde faptul că agresivitatea este legată de satisfacerea nevoilor esențiale ale vieții, punct de vedere însușit de psihanaliză. FREUD vorbește chiar de doua instante fundamentale : instinctul vieții sau Eros, având la baza pulsiunile sexuale și instinctul morții sau Thanathos, având la bază pulsiunile de agresivitate. . (Ruxandra Rășcanu , 2008, pg.96)
De asemenea, trebuie enunțata și ideea că agresivitatea poate fi o formă de compensare a frustrării prin acțiuni-gesturi cu semnificație caricaturală. Aceste actiuni-gesturi pot fi considerate ca o contra-reacție la frustrare. Ca atare, se poate vorbi de o ierarhizare în funcție de statut si rol ; despre o descarcăre în trepte a conflictelor.
Calomnia este cea cea mai agresiva formă verbală. Exista, mai întâi, selectarea țintei ce presupune acumularea de resentimente, de poziții adversative, de invidie, de ură. Se produce între doua persoane aflate în conflict, dar poate fi și public prin presa, radio, zvonuri lansate periodic și sistematic.
Denigrarea constă în preocuparea celui ce o manipulează de a descoperi acele trăsături de personalitate sau fapte, împrejurări, intenții cu caracter negativ sau peiorativ ale adversarului pe care le ,,îngroașă,,, le denaturează până la grotesc, dorind să obțină o descalificare, o compromitere moral-socială a adversarului.
Ironia este modalitatea de agresare a unei situații ,de agresare a unei situații, persoane, printr-un joc subtil de inteligență, care să producă obiectului atacat un prejudiciu ori o traumă psihica. Ironia exprimă o personalitate conflictuală care astfel își descarcă potențialul agresiv latent.
Sarcasmul este forma cea mai acută , mai pertinentă și mai traumatizantă a agresivității prin limbaj agresivității prin limbaj. Este o ironie ,, mușcătoare ,,. Sarcasticului îi place nu numai să rănească verbal victima, ci și să asiste la trăirea durerii de catre aceasta. . (Ruxandra Rășcanu , 2008, pg.98)
I.4.Agresivitatea în cadrul grupului de copii și adolescenți
Există o serie de situații tipice în care se manifesta agresivitatea intragrupală :
Ocuparea și apărarea unor părți ale spațiului se referă la
*distanța individuală pe care o menținem față de ceilalți depinde de intensitatea stimulilor emisi de aceștia (îmbracăminte, miros).
*disputa obiectelor -adesea, copiii se ceartă datorită unor obiecte dorite de toți. Apar două situații :
*copii mai mici încearcă să intre în posesia obiectelor dorite, smulgându-le partenerului de joc. De obicei, posesorul se apără cramponându-se de obiect sau prin protest și solicitarea sprijinului unui al treilea sau prin fuga. Cei care au fost deposedati de obiectul lor protesteaza (plâng) si nu de putine ori trec la contra-atac, încercând sa smulga obiectul atacatorului. Alteori raufacatorul este atacat direct, fiind lovit, zgâriat, tras de par sau împins.
*copii mai mari respectă proprietatea : dacă este furată o jucărie, atunci păgubașul o poate revendica cu succes prin protest și repetată afirmare a posesiei sale.
*rivalitatea -oamenii concureaza între ei pentru a obține favoarea anumitor persoane ; copiii rivalizeaza pentru dragostea părinților.
*agresivitatea explozivă –comportamentul agresiv este utilizat adesea pentru testarea spațiului social de mișcare. Copiii se comportă agresiv pentru a vedea cât de departe pot merge. Răspunsul celorlalți le indică limitele toleranței. Dacă răspunsul întârzie să vină, atunci agresivitatea explorativă este escaladată. Agresivitatea explorativă joaca un anumit loc si în cazul confruntarilor pentru o poziție în ierarhia grupului mic. Ea permite descoperirea punctelor slabe ale partenerilor.
*agresivitatea educativă încălcarea regulilor conviețuirii atrage după sine pedeapsa. În grupurile de copii, copiii mai mari îi pun la punct pe cei care încalcă regulile jocului : vinovații sunt ironizați și adesea pedepsiti fizic. (Mihai Golu , Psihologie Generală , pg.237)
I.5. Comportamentul agresiv ca formă de adaptare și
compensare a frustrării la copii și adolescenți
I.5.1.Agresivitatea –comportament de adaptare
Fenomenul adaptării este conceput și totodată problema globală ce interesează toate științele despre om. Prin sfera și conținutul extrem de larg, adaptarea se leagă de tot ceea ce este miscare, actiune, viata (PIAGET).Referindu-ne la principalele finalități adaptive putem spune ca ființă umană, adaptându-se, răspunde unor scopuri de interes personal și social. Aceasta s-ar traduce prin aceea ca individul reusșește să se potrivească, să se modifice intern și extern (adaptarea autoplastica), ori să producă schimbări la nivelul ambiental (adaptare aloplastica). În felul acestă, ființă adaptată este ,,apta de,,, ,,capabila de", ,,compatibila cu,,, ,, complementară cu,,, ,,în raport cu,, (LAFON). Ea se simte ,,ca acasa,,, iar pentru ceilalți ,,nu mai este un străin,,, stabilind, astfel, o corelație de referință pentru sine și mediu și contribuind, totodată, la viața socială, ta creșterea treptată a independenței ființei.Pe de altă parte, adaptarea vizează:
a.conservarea și dezvoltarea funcțională a structurilor biopsihologice în limitele lor, în condiții variate, chiar agresante din partea mediului;
b. modificarea unui ciclu organizat;
c.organizarea Eului și o independență progresivă a acestuia, rezultată din stabilirea psihismului în sensul unei stabilitati cinematice caracterizata printr-o deschidere crescânda a posibilităților dobândite în cursul evoluției ontogenetice; prin deplasări de echilibre în raport cu modele autoreglatoare.Utilitatea pentru personalitate constă într-o semnificație fundamentală a adaptării prin relația cu ceva, cu cineva. Orice acțiune este îndreptată spre o țintă, iar aceasta nu poate fi îndreptată decât în funcție de utilitate ei pentru viață personală a individului. În consecinta, personalitatea umana presupune un dinamism corespunzător ce explică organizarea gândirii și comportamentului.În același timp, fenomenele vieții sunt supuse parțial determinismului extern, dar ele se desfășoară în conformitate cu un scop și ținând seama de un anume film genetic. Caracterul teleologic face din personalitate un subiect al acțiunii în sensul ca ea nu reacționează numai la stimulii din mediu pentru a se adapta, ci acționează asupra lumii în forma practică, adică își realizează propriile sale proiecte si totodată schimbă mediul pentru al adapta la proiectele sale.
Mecanismele adaptări Principalele efecte și indicatori adaptivi sunt: integrarea, echilibrul dinamic și autoorganizarea. Le voi analiza pe rând, în continuare:
I.5.2.Agresivitatea –formă de contrareacție la frustrare
În ultimii ani, conceptele de frustare și agresivitate au devenit centrale atât în igiena mintală, cât și în patologia socială. Psihologi și alți cercetători în științele sociale și ale comportamentului și-au arătat interesul față de asemenea probleme. Ei au folosit conceptele amintite spre explicarea comportamentului deviant al unor persoane sau grupuri sociale.Conceptul de FRUSTARE se organizează etimologic în latinescul ,,frustrări,, care înseamna a amăgi, a înșela. În literatura psihologică de specialitate, termenul a fost pus în circulație de FRUED, iar denumirea sa în germană ,,versagung,,.
Dar datorită stării de voga a conceptului de frustație în literatura engleză – ,,frustration,, – aceasta a făcut ca termenul german să fie tradus de cele mai multe ori prin cel de frustație.În concepția lui FREUD, frustrarea este asociată cu absența unui obiect extern, susceptibil să satisfacă pulsiunea. În acest sens, în lucrarea ,,Formulari privind cele doua principii ale functionarii psihic,, el opune pulsiunile de autoconservare – care necesită un obiect exterior – pulsiunilor sexuale care se pot satisface mult timp în mod autoerotic si în registrul fantasmatic. Dintre acestea, menționează Freud, numai primele ar putea să fie frustrate. Aceasta arată că sursa frustrării se află în plan extern și ca doar pulsiunile de autoconservare pot fi frustrate, dar nu și cele sexuale. Cel mai ades, termenul freudian ,,versagung,, are și alte implicații. El nu desemnează doar o stare de fapt, ci și o relatie care implică trei aspecte:
a.un refuz din partea agentului, așa cum indică rădăcină verbului "sagen" care înseamnă a spune:
b.cerința mai mult sau mai putin formulată și care se constituie ca o cerere din partea subiectului;
c.nu se specifică cine refuză. În anumite situații, sensul reflexiv de a-și refuza (a nu participa, a se retrage) pare sa prevaleze.
În Prelegeri introductive de psihanaliza din 1916 – 1917 FREUD subliniază ca o privațiune externă nu este în sine patogenă și nu devina ca atare decât în masura în care are ca obiect ,,doar satisfactia pe care subiectul o cere,,. Paradoxul subiecților care se îmbolnăvesc exact în momentul în care ,,obțin un success,, pune în evidență rolul prevalent al frustrării interne. Aceasta s-ar explică astfel: subiectul își refuză tocmai satisfacerea efectivă a propriei dorințe sau dorința primară pentru care cea satisfăcută a fost doar un mijloc, nu a fost satisfăcută. După Freud în frustrare contează mai puțin absența unui obiect real decât raspunsul la o cerere care implica o modalitate de satisfacere (în conformitate cu un model mintal) sau neputința acceptării unei satisfacții de orice fel.LAPLANCHE și PONTALIS în ,,Dicționarul de psihanaliză,, definesc frustrarea drept o condiție a subiectului căruia i se refuza sau care își refuză satisfacerea unei cerințe pulsionale.În 1934, expunându-și baza teoretică despre frustrare, ROSENZWEIG deosebește două tipuri de frustrare:
frustrare primară sau privațiune caracterizată prin tensiunea și insatisfacerea subiectiva. Aceasta este datorată situației finale care este necesară satisfacerii unei trebuințe active (ex. foamea cauzata de un interval lung de timp de la ultima masa);
frustrare secundară caracterizată prin prezența unor obstacole în calea satisfacerii unei
trebuințe.
Facând o privire holistică asupra datelor din literatura de specialitate, EYSENCK în 1972 menționează că folosirea termenului de frustrare comporta trei înțelesuri diferite: situație frustrantă, stare frustrantă și reacție la frustrare.Referindu-ne la situația frustrantă întâlnim, după constatările lui Eysenck, două categorii de definiții utilizate de specialiști: unele stricte și altele mai largi.În definițiile stricte se integrează și aserțiunile lui MEIER si AMSEL. Pentru MEIER o situație problematică prezintă drept caracteristici esențiale următoarele: o stare problematica insolubilă, imposibilitatea ieșirii din situație cu excepția problemei apărute; motivație crescuta în raport cu răspunsul la problema apărută. În cazul lui AMSEL situația frustrantă este una în care sarcinile nerecompensate sunt intersectate sau urmate de sarcini compensate.Definiții mai largi pentru situația frustrantă au fost date de LAWSON, MARX sI BROWN, FARBER. Aceștia definesc drept frustrante situații precum: barierele fizice sau totale; omițerea sau reducerea recompensei; eșecul în ceea ce privește posibilitatea de-a avea succes, fiind implicate și amenințarea sau administrarea pedepsei.Prin urmare, diferența dintre situatia frustrantă și frustrare constă în aceea ca obstacolul perceput ca situație frustrantă ce apare în calea realizării scopurilor, nu se identifică cu un obiect sau fenomen al realității, ci cu rezistența exprimată intern sau extern și resimțită de om în desfășurarea unei activități.Starea de frustrare poate fi măsurată direct sau indirect.
În primul caz, aceasta se poate realiza prin indicele de toleranță la frustrare într-o activitate. În al doilea rând, se poate măsura indirect, de exemplu, prin gradul de modificare a pulsului.Termenul de toleranță la frustrare concretizat în capacitatea subiectului de a tolera situații frustrante este determinat de diferențele individuale sau dobândite.Starea frustrantă determină mai multe modalități de reacție la frustrare. Între acestea sunt: agresiunea, represiunea, fixația, forța raspunsului crescut sau diminuat.În consecință, ipoteza frustrare-agresivitate este una din cele mai viu discutate și totodată controversate teorii din literatura psihologică de specialitate cu privire la reacțiile consecutive frustrării. Ea pune problema efectelor situațiilor frustrante asupra comportamentului individual, în relație cu o variabilă dependență care este agresivitatea. Din acest punct de vedere se consideră ca frustrarea duce totdeauna direct sau indirect, la agresivitate, după cum agresivitatea este totdeauna rezultat al frustrării.DOLLARD constată că ipoteza corelării frustrării cu agresivitatea joacă un rol important în gândirea popoarelor contemporane primitive și civilizate. Ea este exprimată și în scrierile popoarelor antice. Diferiți psihologi moderni, dar și sociologi, au facut uz, mai mult sau mai puțin sistematic, de legătura frustrare-agresivitate, fără că această să fie formulată explicit în scrierile lor.În acest sens, DOLLARD îl citează pe W. JAMES care afirmă că omul este cel mai feroce dintre toate animalele. Aici James pare să fi vazut nu numai planul larg al acestei ipoteze, dar și multe din implicațiile ei relativ subtile.
Dar, după cum spunea FAUST, precum toate animalele gregare, ,,două suflete se luptă în același piept, unul al sociabilității și disponibilității de a da ajutor, și celalalt, al geloziei și antagonismului față de perechea lui … Constrâns să fie un membru al tribului, el încă are dreptul de a decide pe cât îl țin puterile și atât cât ceilalți membrii ai tribului vor fi de acord". Existând observațiile, triburile vecine se luptă între ele pentru șansa de a le fi mai bine. Apoi competiția îi ajută pe membrii unui grup întrucât ei au crescut în mentalitatea că toți sunt contra tuturor.Într-un atare context, în opinia lui DOLLARD, combativitatea poate fi egalată cu agresivitatea.În legătura cu aceasta sunt menționate trei puncte de referință.
a.agresivitatea este reglată în interiorul grupului de aparență ) ("in-group");
b.agresivitatea este îndreptată împotrivă celor care sunt competitori, de exemplu, actuali ori potentiali frustratori;
c.oamenii care în mod frecvent se înconjoară numai de sentimente prietenești pot să producă agresivitate numai în anumite circumstanțe.De asemenea, DOLLARD aduce în favoarea ipotezei agresivitate-contrareactie la frustrare și observații din care rezultă ca comportamentul agresiv indică o frustrare și totodată, este imediat evident ca ori de câte ori apare frustrarea va urma inevitabil o agresivitate de un anumit grad.În susținerea ipotezei agresivitatea forma de contra-reacție la frustrare se face apel la o serie de concepte dintre care amintim:
Declansator (instigator) prin care se înțelege un stimul, o idee, un motiv sau o stare de deprivare antecedentă, observată sau dedusă din care poate fi prezisă reacția. Instigatorii pot fi observabili direct sau indirect.
Cantitatea de instigare este dată de puterea instigării unui declanșator în lupta sa cu instigările incompatibile.
Răspuns-scop prin care se înțelege un act care termina o secvență prezisă. Altfel spus, este reacția care reduce puterea instigării la un anumit nivel de unde nu mai are tendinta sa produca comportamentul prezis;
Efect întăritor este acel efect al răspunsurilor-scop care induce învățarea actelor ce-l preced;
Frustrarea – desemnează împiedicarea apariției răspunsului-scop care trebuie să se termine la timpul potrivit în secventa comportamentala stabilita. În cazul frustrării, instigările ramân. Pentru a atestă frustrarea trebuie specificate două lucruri: faptul că era de așteptat ca subiectul să desfășoare anumite acțiuni și faptul că acțiunile considerate au fost împiedicate să se desfășoare.
Răspunsul-substitut este un răspuns care tinde să termine și să întărească acțiunea precedentă lui. El poate fi orice acțiune care reduce până la un anumit punct forța instigației și previne apariția răspunsului-scop: anume aceea că reduce puterea instigației ca rezultat al unui răspuns-scop, reducere în sensul cantitativ sau ca îndeplinire a unui element al răspunsului-scop. DOLLARD precizează că în timp ce agresivitatea nu are efect asupra forței instigării inițiale, în schimb reacția-substitut are un asemenea efect. Răspunsurile-substitut pot fi mai mult sau mai putin eficiente în a pune capăt și a întări un răspuns-scop comparativ cu reacția originală. Aceasta deoarece el pune capat atât frustrării, care îi precede, cât și agresivității produsă de anumite frustrari.Inhibarea actelor de agresivitate directă reprezintă o frustrare adițională și este de așteptat ca această frustrate:
a.să instige acte de agresivitate împotriva agentului perceput ca fiind responsabil de indiferenta cu agresivitatea originală;
b.indirect, să mărească instigarea la toate celelalte forme de agresivitate.
Așa stând lucrurile cu cât este mai mare gradul de inhibiție specific unei forme directe de agresivitate, cu atât mai probabilă va fi apariția unei forme de agresivitate mai putin directă. Astfel, dacă toate actele de agresivitate îndreptate către un obiect dat sunt împiedicate, atunci va fi o tendință mai mare de apariție pentru alte acte de agresivitate, îndreptate spre alte obiecte decât cel considerat. În acest caz FREUD afirma ca agresivitatea este deplasată de la un obiect la altul. Dacă prevenirea este specifică tipului de act agresiv, atunci va fi o tendință să apară alte forme de agresivitate. În acest caz, vorbim despre schimbarea de forma .Cât privește deplasarea agresivității, se considera că agresivitatea inhibată are o puternică tendință spre deplasare. Aceste modificări se numesc sublimări. Când anticiparea pedepsei inhiba agresivitatea directă, pot apare schimbări nu numai în obiectul, dar și în forma agresivității. Comportamentul agresiv se va generaliza la alte obiecte si, totodată, poate fi deplasat asupra altor obiecte dacă este inhibat comportamentul asupra obiectului primar al agresivității.Cu totul specială este și forma de agresivitate față de sine. Cu privire la formele agresivității, alături de aceea deschisă, manifesta, se discută și agresivitatea fantasmatică. În acest sens, LESSER arată că gradul de corespondență dintre comportamentul fantasmatic și cel care se exprimă deschis este mai mare în cazul unora dintre impulsuri decât în cazul altora. Astfel, s-a sugerat ca motivele încurajate cultural se refera la faptul ca ,,este necesar să fii la fel de puternic în manifestările deschise ca și în cele mascate,, (W.M. LEPLEY), în vreme ce motivele descurajate din punct de vedere cultural arată o relație slabă sau inconșistentă între forta fantasmei și exprimarea deschisă.
LESSER își propune să examineze consecințele încurajării și ale descurajării agresivității de către mama a copilului. Pe baza cercetărilor facute, el a dovedit ca relația dintre agresivitatea fantasmatică și cea manifestă este influențată de practicile și atitudinile materne. La cei cărora le sunt încurajate comportamentele agresive, relația dintre agresivitatea fantasmatică și cea deschisă este mai mare. Acele tendințe care vor fi interzise și sancționate negativ vor fi mai bogate în exprimări fantasmatice și mai scazute în cele deschise. Aceasta asociere se bazează pe rolul compensator sau substitutiv al fantasmei acolo unde nu este permisă exprimarea directă.Pentru apariția autopuniției, agresivitatea îndreptată spre sine trebuie să depășească un anumit grad de inhibiție și, de aceea, ea tinde să apară numai dacă anumite forme de expresie sunt și mai puternic inhibate.În condițiile în care cantitatea de inhibiție este constantă, tendința autoagresiva este mai puternică în cazurile în care subiectul crede că el mai degraba, decât un agent extern, este responsabil pentru frustrarea originală și când agresivitatea directă este limitată de sine mai degrabă decât un agent extern.În acest sens, FREUD arată ca unele persoane melancolice se învinovățesc pentru fapte produse de persoane iubite, acestea fiind sursa frustrării. Astfel, se produce deplasarea către sine a unei agresivități directe, inhibate. Formele de expresie pot fi verbale, răniri fizice, simptome nevrotice de boala, iar forma cea mai dramatică este suicidul.În acest temei se deduc trei idei
instigarea la autoagresare creste când sursa frustrării este percepută ca fiind subiectul însușit decât ca fiind un agent extern. Aceasta deoarece frustrarea provoaca cea mai puternica instigare la agresivitate împotrivă agentului perceput ca fiind sursa frustrării.
tendința agresivității directe, inhibate, de a se întoarce spre sine este mai mare când este inhibată de subiectul însusi decât de un agent extern. Deci, când un act de agresiune sufera interferente, aceasta frustrare produce o altă frustrare care instiga la agresivitate împotriva agentului de interferență.
alte conditii fiind constante, autoagresivitatea este un tip de expresie relativ nepreferat și va apărea numai dacă alte forme de expresie sunt încă și mai puternic inhibate. Autoagresarea raneste subiectul, aceasta generând teama de pedeapsa dar si invers. La rândul său, ROSENZWEIG clasifică contra-reacțiile la frustrare în:
extrapunitive – când agresivitatea este fățișă, întoarsă împotriva unui obiect extern;
intrapunitive – când agresivitatea este orientată spre sine;
impunitive – când vinovatul este tratat într-o manieră impersonală.
Expresia oricărui act de agresivitate este un catharsis care reduce instigarea la toate celelalte forme de agresivitate. Apariția oricărui act de agresivitate reduce instigarea la agresiune și, potrivit psihanalizei, aceasta duce la catharsis. Aceasta ar însemna ca atunci când un răspuns de agresivitate este exprimat, efectul sau cathartic ar trebui să micșoreze instigarea altor răspunsuri agresive.În reducerea conflictului, un rol important îl au diverse reacții. Desigur, ținta impulsului ostil este să atace și să îndeparteze stimulul direct care provoacă agresivitate.
exprimarea ostilității se poate face către o a treia parte – de exemplu, terapeutul, alt obiect sau alta persoană decât cea originală;
exprimarea directă față de instigator, fie în condiții nonpunitive;
efectul terapeutic al catharsis-ului în eliberarea tensiunilor agresive (WORCHEL).
Prin urmare, frustrarea generează tendințe agresive care nu pot fi îndreptate direct împotriva agentului real al frustrării pentru ca acesta fie nu este vizibil, fie este capabil sa acționeze prin severe acțiuni punitive. Atunci debușeul pentru energia agresivă blocată este găsit prin îndreptarea actului împotrivă unui alt obiect-țintă. Agresivitatea este astfel transferată, deplasată și chiar generalizată în anumite situații, iar cel asupra caruia se întoarce aprobiul agresatului se numeste ,,tap ispasitor,, sau prejudiciu.
I.6.Relația adaptare-frustrare-agresivitate în rândul copiilor
și adolescenților
Omul trebuie să se adapteze mereu la mediul în care trăiește, la evenimentele de viață cu care este confruntat. El trebuie să înfrunte piedici, sa suporte conflicte, să învingă frustrări sau să depășească situatiile stresante.
Conflictul atractie – atracție (A – A) este situația în care alternativele puse în fata individului sunt la fel de dezirabile, adică ambele valente sunt pozitive. De obicei, în cazul acestui tip de conflict deciziile sunt luate rapid, după o scurtă perioadă de oscilație. Uneori însa, când alegerea este foarte importantă, conflictul A – A poate genera comportamente neadaptive.
Conflictul de tip evitare – evitare (E – E) apare în cazul în care subiectul trebuie să aleagă între variante la fel de indezirabile (ambele valente sunt negative). Uneori se caută ,,răul cel mai mic,,. Alteori soluția apare în evaziunea fizică sau imaginară ori în comportare agresiva.
Conflictul de tip atractie – evitare (A – E) apare atunci când un scop are atât aspecte (valente) pozitive, cât si negative. Subiectul îsi dezvoltă o atitudine ambivalenta, simțindu-se în același timp atras și respins de un obiect-scop sau o sarcină. Acest tip de conflict este cel mai frecvent în viața de zi cu zi. el apare mai ales sub forma alegerii între doua sau mai multe alternative care au simultan atât valente pozitive, cât si negative.Un conflict nerezolvat sau cronicizat este o sursă de FRUSTRARE. Aceasta se definește ca fiind starea celui care este privat de o satisfacție legitimă și este înșelat în sperantele sale.Frustrarea poate fi datorată absenței unui obiect (de exemplu, lipsa de mâncare pentru un om înfometat), lipsei de bani, de loc de munca sau întâlnirii unui obstacol în calea îndeplinirii dorințelor (boala, fonduri nesatisfacute, dificultati de încadrare). Frustrarea se manifestă în cazul în care nu se obține ceva la care persoană consideră că ar avea dreptul (o provocare, o evaluare sportiva, etc.). Dificultățile sunt denumite externe când sunt provenite din mediu și interne când ele depind de individ.Reacțiile la frustrare sunt foarte variate: ele depind de natura agentului frustrant și de personalitatea celui care este supus acestuia.
În general, răspunsul este agresiv. Agresivitatea poate fi dirijată spre un obstacol, deplasată pe un substitut sau reîntoarsă către sine. În unele cazuri, agresiunea total inhibată este înlocuită de regresia la un stadiu anterior de dezvoltare (reapariția unei conduite vechi) sau poate fi dirijata spre exterior, extrapunitivă sau se convertește în reacție de autoacuzare, deci se îndreaptă spre interior, devenind intrapunitivă. Ea poate fi și apunitivă, adică minimalizată la extrem ca semnificație și importantă.Fiecare din reacțiile la frustrare pot fi de persistentă asupra obstacolului sau situției frustrante sau de apărare de sine sau, în fine, raspunsul poate fi orientat spre găsirea unei soluții. Data fiind importanta lor si momentul când se produc, frustrațiile antrenează consecințe mai mult sau mai putin durabile la cei ce le-au suferit. Ele sun cu atât mai grave cu cât se Uneori reacția la frustrare este de apatie, izolare sau indiferenta. Se pare că apatia este reacția mult mai raspândita pentru introvertiti, așa cum agresivitatea este specifica persoanelor extravertite. Trebuie ținut cont de faptul ca reacția la frustrare poate fi rezultatul unei învățări ca oricare alta deprindere. Un copil care, fiind frustrat a ripostat agresiv si, prin aceasta reacție a înlăturat sursa frustrării, va dezvolta o reacșie și în alte situații frustrante. În cazul în care reacția agresivă nu a fost recompensata (nu a eludat sursa frustrării) dupa tentative nereusite, repetate, va duce la formarea unei reactii apatice.Reacția apatica poate avea, uneori, valente adaptive deosebite.
Atunci când frustrarea este foarte intensa si de lunga durata, apatia, detasarea este mai adaptiva decât o agresivitate fara sanse de reusita. Reactia apatica prelungita poate duce însa la o depresie sau la sinucidere.Ieșirea din apatie se face prin redobândirea interesului pentru anumite probleme, asigurarea unui suport social (prieteni, familie, etc.) sau prin efectuarea unei activitati, indiferent de gen.Evaziune în imaginar. Uneori, în cazul unei frustrări deosebite, individul înceteaza cautarea solutiilor reale. Problema este trecuta în registrul imaginarului si capata solutii imaginare. De exemplu, copii privati de posibilitatea efectuarii unor constructii din obiecte materiale începeau sa-si închipuie, sa deseneze sau sa vorbeasca de posibila constructie.
Evaziunea se desfasoara în visul cu ochii deschisi (daydreams) sau în visul din timpul somnului. Evaziunea în imaginar are valente pozitive: diminueaza agresivitatea, reduce tristetea, etc. dar perpetuata, ea duce la pierderea capacitatii de a distinge între fantasme si realitate, cu consecinte psihotice.- Stereotipia. Adaptarea la cele mai multe dintre situatiile pe care le întâlnim presupune flexibilitatea cognitiva si comportamentala. Daca însa intervine o frustrare, unii subiecti tind sa repete mereu aceleasi comportamente stereotipe; reiau ,,orbeste,, o actiune care s-a dovedit neeficace.Dupa ce se formeaza, o stereotipie este foarte greu de schimbat. Chiar daca individul are si alte alternative obiective, fixatia sa comportamentala anuleaza practic realitatea psihologica a acestor alternative.Uneori stereotipia are efecte adaptative. Refugiul în automatism reduce anxietatea, sporeste perseverenta, dilueaza presiunea unor probleme pentru care individul nu are înca solutii, etc.
Regresia Confruntat cu o situatie frustranta, individul poate recurge la un comportament din copilarie care i-a conferit securitate (de exemplu, va striga numele mamei) sau la un comportament simplist, primitiv, anterior aparitiei frustrarii.De exemplu, copii frustrati în jocul lor au renuntat la joaca recurgând la comportamente revolute: leganarea, suptul degetului, etc.Regresia poate fi atât comportamentala, cât si afectiva. Într-o perioada de tristete pricinuita de nerealizarea unei dorinte, revederea unor fotografii dintr-o perioada fericita ne poate induce emotii similare.Ca atare, se poate spune ca reactiile imediate la frustrare au atât valente pozitive , cât si negative. Daca ele fac mai suportabila situatia de frustrare, daca consecintele lor ulterioare sporesc adaptabilitatea persoanei, ele sunt expresia încercarii de a rezolva frustrarea. Daca, însa, aceste reactii se prelungesc dupa stingerea frustrarii sau daca sunt transferate la situatii necorespunzatoare, atunci sunt semnul unei tulburari a echilibrului psihic. Decontextualizate si automatizate, reactiile imediate la frustrare devin mecanisme de aparare, de adaptare.
I…Profilul psihologic al adolescentului cu comportament deviant
Percepția. De la 15 ani adolescentul dobândește capacitatea completă de discriminare a detaliilor. Criza de originalitate îl va împinge pe adolescentul nesigur, nepregătit, să alerge după senzatii tari, să șocheze, provocând la rândul său senzații similare anturajului și părinților.Limbajul. Adolescentul deviant este ostil la dialog, răspunde vag și lacunar, comunică greu și monosilabic, aderă la limbajul argotic pentru a-și ascunde abilitățile verbale sărace.
Gândirea. Adolescentul deviant prezintă insuficiențe de combinatorică abstractă, capacitate redusă de analiză și sinteză, nu poate interpreta critic realitatea, conștientizând doar parțial importanța majoră a sferelor vietii și activității sociale, nu poate formula explicit unele întrebări de esență asupra locului și menirii propriei persoane, autoreflexia și autoanaliza sunt distorsionate.
Imaginația. Adolescentul deviant are o fantezie debordantă, fabulații și reverii prelungite, disimulează frecvent, recurge la minciuna de imaginație pentru a-și exprima un eu ideal
Memoria. Putenic colorată emoțional, memoria afectivă este mai dezvoltată în raport cu cea verbală și cea motrică, tulburările de percepție spațială și temporală determină înregistrarea și fixarea incorectă a dimensiunilor spațio-temporale.
Învățarea. Adolescentul deviant învață copiind conduitele negative ale celor din anturajul său, înregistrează performanțe slabe la obiectele teoretice.
Motivația și voința. Conflictele motivaționale determină minciuna de justificare (de motivație, de apărare, de vanitate), nivelul de aspirație este scăzut, se amăgește, este încăpățânat, control voluntar slab ceea ce duce la lașitate, disimulare, tendința spre consumul de droguri, alcool, distracții cărora nu le poate rezista, adoră falșii eroi.
Deprinderile și obișnuințele. De obicei, adolescentul deviant nu posedă deprinderi igienico-sanitare, de comportare civilizată, de planificare a activității proprii, de relaționare socioafectivă, are ticuri, dificultăți de percepere și diferențiere rapidă a stimulilor, culorilor, mirosurilor, gusturilor.
Procesele afective și sexualitatea. Devianța afectivă reprezintă starea de normalitate a adolescenților. Interesul față de sexul opus guvernează toate acțiunile adolescentului, stimulând eforturile sale în celelalte domenii, justificând deseori abaterile de la norma morală sau legală.
Inteligența. Adolescenții devianți prezintă fie un intelect de limită, fie unul de nivel superior, manifestă disonanțe cognitive profunde. Aptitudinile sunt cultivate puțin sau deloc.Frecvent, adolescenții devianți au aptitudini sportive, artistice, de integrare. Fiind deseori lipsit de orientare, de consiliere școlară și profesională, adolescentul nu conștientizeză posibilitațile lui aptitudinale.
Caracterul. Tabloul atitudinilor adolescentului deviant (față de sine, de oameni, de muncă, de valorile sociale) reflectă o imaturitate caracteriologică: autocontrol insuficient, impulsivitate, agresivitate, subestimarea actelor antisociale comise, indolență, dispreț față de muncă, respingerea societății în ansamblul ei, dificultăți de integrare socială, indiferență sau repulsie față de școală, minciună, neglijență, dezorientare, confuzia valorilor sociale, dorință de aventură, lipsă de idealuri, frustrație educatională, opoziție față de universul adulților.O problemă care nu poate fi minimalizată este aceea a abuzului sexual la vârsta pubertății și adolescenței. Din păcate numărul real al agresiunilor nu poate fi contabilizat (mai ales cele care se produc în mediul familial). Majoritatea persoanelor agresate sexual prezintă leziuni fizice și genitale (unele chiar majore), care pot duce chiar la moarte. Trauma psihologică este oricum severă, novicitatea fiind cu atât mai accentuată cu cât victima se afla la o vârstă mai fragedă.
Relațiile incestuoase începute în copilarie se pot prelungi în adolescență dar, uneori, se încheie odată cu apariția ciclului mentrual.Victimele prezintă simptome diverse, de tipul isteriei, fobiilor, depresiei, anxietății, comportamentului psihotic, de aceea, psiho-terapia pe termen lung devine salutară în astfel de cazuri.
Dincolo de toate situațiile indezirabile semnalate mai sus, majoritatea adolescenților reușesc să tranziteze fără ,,șifonări ,, de fond această vârstă, ieșind la suprafață mai drepți, mai frumoși, mai căliți și purtând cu ei, așa cum afirmă Ursula Șchiopu schița curată a omului bun. Un alt aspect important al dezvoltării copilului și adolescentului îl constituie dezvoltarea raționamentului moral. Toate stadiile sau nivelurile constituirii raționamentului moral sunt deschise achiziției individuale, dar nu sunt parcurse de toți oamenii. Dupa Kholberg nivelurile și stadiile dezvoltării raționamentului moral sunt:
Premoralitatea – criteriile de judecată a ceea ce este bine și rău sunt preluate din exterior, fără a fi interiorizate. Este tipică înainte de 10 ani, dar și la unii adolescenți. Principalele repere sunt: pedeapsa și beneficiul. Cuprinde două stadii:
• Stadiul moralității ascultării și supunerii: cei mari și regulile lor trebuie ascultate pentru că ei știu și sunt putemici.
• Stadiul hedonismului instrumental naiv: este bine să te porti astfel încât să eviti pedeapsa; este plăcut să fii recompensat. Esența acestui stadiu poate fi cuprinsă în formula:
Moralitatea convenținală – ceea ce grupul de referință (familie, covârstnici, școală) valorizează, contează prioritar. Începe interiorizarea regulilor și conformarea la normele grupului. Este tipică adolescenței la adulți. Principalele repere sunt: statutul în grup și datoria față de normă. Cuprinde urmăoare1e stadii:
• Stadiul bunelor relații al copilului bun: este bun comportamentul care place celorlalti și care-l face acceptat. Sunt valorizate încrederea, loialitatea, respectul.
• Stadiul moralității ordinii și datoriei: respect legea chiar dacă nu-mi place sau mă nedreptățește.
Moralitatea postconvențională sau autonomă – criteriile de judecare se bazează pe raportarea critica la normă. Autoritatea care ghidează judecata este internă. Este forma adultă, dar foarte rară. Principalul reper este conștiința proprie. Cuprinde următoarele stadii:
• Stadiul drepturilor individuale și al contractului social: norma este vazută ca un contract social, nu este perfectă, are contradicții și poate fi schimbată. Norma nu se poate opune unor valori fundamentale: viață, libertate.
• Stadiul principiilor individuale de conduită: ceea ce este bun sau rău este rezultatul unui demers personal. Cam 6% din populație atinge acest stadiu, fiind considerat moralitatea eroilor sau sfinților. Până la 7 ani majoritatea copiilor se află în stadiile 1 și 2, la 10 ani în stadiile 1,2,3 și foarte puțini în 4 (18%), la 16 ani ajung și în stadiile 4 și 5 (22%, respectiv 25%) .
I.7.1..Dezvoltarea personalității afolescentului delicvent
Maturizarea înseamnă structurarea identității, care identitate presupune interiorizarea comportamentelor si valorilor comunitatii, ale adultilor. Conflictul dintre valorile copilariei, în mare parte aparținând și creativității, și valorile maturității, impuse de societate, favorizează depășirea barierelor convenționalismului social. Creativitatea este o construcție de noi structuri și în acelasi timp un proces de destructurare. Ea presupune spargerea modelelor cunoscute de comportament, de gândire, depășirea barierelor impuse de tradițiile sociale, găsirea unor sisteme noi de evaluare a valorii obiectului etc. Schimbarea caleidoscopică a lumii se resimte uneori cu încântarea copilariei, alteori dureros. Atunci când se confruntă cu necunoscutul, cu situații aparent fără iesire, traiește un sentiment de teamă, care devine din ce în ce mai acut. Blocajul creat de neputință poate fi înlăturat apelând la creativitatea pe care, într-o măsură mai mare sau mai mică, o are fiecare dintre noi.Adolescența suscită un viu interes datorita semnificatiei deosebite a proceselor care o definesc, ca trecere de la copilarie, considerată vârsta dependentei, la vârsta adultă care este etapa de maximă productivitate a personalității. Scopul prezentei lucrari este acela de a sublinia faptul ca problematica agresivității juvenile nu este deloc una simplă, care poate fi redusă la o singură perspectivă explicativă, fie ea psihologică, sociologică, biologică, culturală sau de altă natură. Fenomenul agresivității juvenile capătă o complexitate deosebită prin factorul uman implicat. Mă refer aici atât la persoana care a savârșit o agresivitate cât și la victima acesteia. Un individ este în realitate o unitate vie, în permanentă dinamica, suferind în fiecare moment influențele mediului social, care îl schimbă continuu. Pe de altă parte, infinita varietate a indivizilor umani permite realizarea unor combinații de trăsături la fel de variate, ceea ce face practic, pe planeta noastră, ca nici un om să nu semene cu altul. Datorită faptului că personalitatea umană este foarte complexă, greu de descifrat și fiecare om este diferit, am evitat generalizarea trăsăturilor adolescenților agresivi .
I.7.2..Reacțiile sociale față de adolescenții devianți și agresivi
Reacțiile sociale nu epuizează ansamblul reacțiilor societății față de adolescenții devianți și agresivi . Stigmatizarea și marginalizarea reprezintă, în mod fundamental, probleme bioetice și sociale. Indivizii fac parte dintr-o rețea morală în care binele social interrelaționează cu realizarea individuală. Prin această interdependență umană s-au derivat modalități de existență comunitară. O comunitate organizată pe baze morale presupune un acord mutual în cadrul interacțiunilor sociale dintre indivizi. Este important de remarcat faptul că, din punct de vedere social, toate caracteristicile discriminatorii ale grupurilor sociale marginale sunt privite ca trăsături sociale, că ele sunt inventate conștient drept construcții sociale ale realității sau sunt preluate ca tradiții, de regulă, chiar de către stăpânitori, de către instituțiile sociale dominante. Această acceptare nu este valabilă numai pentru caracteristicile invizibile, de exemplu: statutul de adolescent violent , ci și pentru caracteristicile vizibile – culoarea pielii, a părului, anomaliile fizice .Un subiect care atrage atenția în mod particular este cel al reacțiilor oamenilor față de adolescenții toxicomani care devin agresivi datorită substanțelor halucinogene .Se poate concluziona că agresivitatea nu poate fi înțeleasă ca fenomen sau ca un comportament detașat de contextul social. Fiind intim legată de condițiile fundamentale ale oricărei vieți sociale, agresivitatea reprezintă un fenomen anormal în cadrul evoluției societății, a moralei și a dreptului, iar individul agresiv nu trebuie considerat neapărat ca o ființă nesocializată, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societății, el având uneori rolul unui agent reglator al vieții sociale (Durkheim, 1974). Agresivitatea , desemnând distanțarea semnificativă de la normele de conduită și de la valorile sociale acceptate într-un spațiu cultural determinat, într-o anumită societate și la un moment dat, are atât o semnificație negativă, disfuncțională, cât și una pozitivă, funcțională. Walter Reakless a făcut o clasificare a factorilor ce influențează comportamentul agresiv , împletind perspectivele sociale și psihologice în cadrul teoriei înfrânării de factori de presiune socială (condiții de locuit și economice precare, status social scăzut, lipsa oportunităților, conflicte și agresivități fizice sau psihice familiale ):
Factori de atragere — doar 10% din consumatori încep în mod solitar consumul (anturajul rău, subcultură delincventă și criminală, grupuri deviante); înfrânare externă (grupuri sportive, familie);
Înfrânare internă (produs al internalizărilor – forța eului, autoconceptualizare, rezistența în fața diversiunilor);
Presiunile interne (tensiuni interne, ostilitate, agresivitate, sentimente de inadecvanță și inferioritate, afecțiuni organice).
Autorii Psihologiei medicale susțin că, fără îndoială, nu există o etiologie pentru agresivitate , ci există, totuși, o serie de factori care adeseori coexistă. Acești factori – culturali, economici, sociali, religioși ș.a. – sunt grupați de autori în două categorii: factori socio-culturali și factori individuali.
Factorii socio-culturali se referă la:
*căutarea unei plăceri insolite prin transgresarea interdicției și gustul
riscului;
*apartenența la un grup favorabil utilizării agresivității;
*în căutarea unei spiritualități în impunerea în lume prin agresivitate indifferent de tipul acesteia ;
*un mod de a protesta;
*precaritate, izolare socială, neintegrare,
* trăirea exclusiv în prezent
*Educație precară
Factorii individuali – nu se referă la existența unei personalități proprii adolescentului asgresiv, ci vizează, cel mai adesea, anumiți adolescenți fragilizați înaintea întâlnirii cu agresiuna și care prezintă:
*intoleranță la frustrare;
*nevoia imperioasă de satisfacție;
*agresivitate patologică;
*inadaptare ce poate merge până la comportamente deviante;
*relații părinte – copil perturbate (adesea precoce);
*tulburări psihopatologice de gravitate variabilă: crize de adolescență,
psihopatie, schizofrenie.
De asemenea, presiunea grupului social și disponibilitatea drogului sunt calificați factori determinanți majori în inițierea și menținerea consumului de droguri. În general, utilizarea tutunului, alcoolului și cannabisului precede uzul de cocaina și opioide. Acele persoane care încep să consume drogurile cele mai dezaprobate social, cum ar fi heroina, provin din familii dezorganizate sau au o relaționare deficitară cu părinții și prezintă adesea o stimă de sine redusă , ajungâdu-se pînă la acte de agresiune , numai pentru a-I fi recunoscută supremația ca fiind cel mai puternic .
În motivația pentru inițierea agresivității sunt implicați și factori psihopatologici. Unii copii agresivi au mari dificultăți în a diferenția și a descrie ceea ce simt (sentimente), dificultate numită alexitimie.
Date fiind cele relatate mai sus putem reveni la faptul că , agresivitatea în rândul copiilor pare să susțină sentimentul de identitate din cadrul unui grup, și în special al adolescenților , care de multe ori se identifică sau se transpun cu persoana cu care socializează dat fiind faptul că în timp ce mesajele agresive de pe site-urile de socializare reprezintă o problemă, agresiunile din viața de zi cu zi sunt mult mai predominante.
Este tentant pentru un adolescent sau un adult cu probleme în “zona” imaginii de sine, să se descrie ca fiind puternic, dezinvolt, matur, în loc de a-și descrie profilul de personalitate real, caracterizat prin lipsa de încredere în sine, timiditate, anxietate.
.
CAPITOLUL .II
PROGRAME DE PREVENIRE A AGRESIVITAȚII LA COPII
ȘI ADOLESCENȚI
Comportamentul poate servi nevoilor adaptative ale individului, ținând cont atât de interesele proprii, cât și de cele ale lumii la care se adaptează, situație în care are un caracter echilibrat, progresiv în perioada de dezvoltare. Când echilibrul culumea nu este corespunzător, comportamentul copilului are un sensregresiv, dezadaptativ, derapant, potrivnic intereselor lui deautoreglare, autodeterminare în procesul devenirii sale. Fie că este psihică sau fizică, agresivitatea este întâlnită pretutindeni, aproape permanent și fără limite, chiar și în cazul copiilor de vârstă preșcolară, din mai multe motive; dorința de a se afirma, de a câștiga atenție din partea celor din jur, de a se impune,etc. Agresivitatea poate fi și la copil expresia unei nevoi speciale, a unei nevoi afective în unele cazuri.Există mai multe cauze care duc la manifestarea comportamentelor dezadaptative: lipsa atenției părintești și expunerea îndelungată la programele de televiziune, mediul proximal în care aceștia trăiesc, mediul familial, ținuta vestimentară.
Copiii care trăiesc într-o familie care manifestă comportamente violente, ajung să dezvolte aceleași comportamente ca și părinții lor, având în vedere faptul că, la vârstele fragede, cele mai multe lucruri sunt asimilate prin imitație.În aceste familii, indiferent de vârstă, copiii sunt învățați că violența este o metodă eficientă de a controla alți oameni și dea-ți atinge scopul. Un prim pas în stabilirea și în planificarea unui proiect de prevenție a agresivității ar consta într-un parteneriat grădiniță-familie, având ca obiectiv stabilirea unor norme de care părinții ar trebui să țină seama.Un părinte este obligat să-și cunoască copilul, să comunice cu acesta. Educatoarele au obligația de a informa, într-un mod foarte obiectiv părinții asupra evoluției copiilor, asupra
Accesul la informație, la știință și la cultură sunt drepturi fundamentale ale omului, care împreună cu dreptul la educație sunt recunoscute peste tot în lume ca elemente cheie ale dezvoltării durabile a umanității și a progresului economic și social .La nivelul conștiinței comune, comportamentul nesănătos și agresiv rezidă în formele de conduită aflate în discordanță cu valorile și normele unui anumit sistem socio-uman. După cum arată Bogdan T. (Probleme de psihologie judiciară, București, Editura Științifică, 1993), comportamentul nesănătos și agresiv în r’ndul tinerilor și adolescenților se referă la forme de conduită care se depărtează în mod sensibil de la normele existente într-o cultură dată și care corespund unor roluri și statusuri sociale bine definite în respectiva cultură. Trebuie menționat faptul că agresivitatea unui copil sau adolescent poate fi alimentată de multe ori , și datorită mijloacelor de tehnică modernă sau programelor TV care de multe ori promovează agresivitatea prin diferit știri sau jocuri întrucât din nefericire, pentru foarte mulți copii, spațiul virtual este din ce în ce mai la îndemână decât cel real. Navigarea pe internet, atât de accesibilă astăzi, poate fi comparată cu o plimbare printr-un oraș necunoscut. Site-urile sunt cartiere, hackerii sunt hoți, soft-urile antivirus sunt polițiștii, virușii sunt arme.
Prin aceste locații pot scrie și împărtăși cu cunoscuții sau necunoscuții din lumea întreagă și pot posta poze și imagini, fără nici o restricție. Orice intervenție pentru a fi eficientă trebuie să pornească de la o bază reală a fenomenului respectiv. S-a constatat că genul de intervenții tip conservarea familiei sau aplanarea conflictului pun mai mult accent pe nucleul familiei si mai puțin pe bunăstarea individului. Concentrarea pe exterior respectiv pe acordarea de prioritate privind liniștea publică și mai puțin pe securitatea individuală. Treptat victima nu mai crede in capacitatea sitemului de a o proteja. Cele mai eficiente abordări a problematicii sunt cele care pun accentul pe securizarea și protecția victimei, responsabilizarea agresorului, reducerea toleranței la violență a comunităților.
Prevenirea primară se referă la acțiunile, programele, campaniile adresate unei populații mai largi, la nivel de țară, oraș, judet. Au ca scop sensibilizarea acestora și reducerea toleranței la violență. De exemplu: afișe stradale, în mijloace de transport în comun, campanii televizate sau audio, în ziare, reviste, clipuri cu rezonanță și impact ridicat prin mesajul transmis, mai ales de tip vizual. S-a constatat faptul ca tinerii sunt mai receptivi la mesajele de tip vizual decit la cele scrise. Mesajele trebuie sa fie clare, precise, scurte, tintite, inteligibile, adaptate la nivelul cultural al populatiei vizate.
Prevenirea secundara se adresează grupurilor cu risc crescut de a manifesta un anume comportament sau grupurilor cu risc de victimizare cum ar fi: copii și adolescenți care trăiesc în familii cu violenta, femeile fara loc de munca sau cu venituri reduse și dependente de cineva, somerii copii cu risc de abandon scolar,cu absenteism din cauze familiale, mamele singure.
Prevenirea tertiara se refera la actiunile asupra grupurilor afectate deja de violenta domestica ca: victimele femei, agresorii familiali, copii abuzati. Vorbim de prevenirea recidivelor, sancționarea sau recuperarea agresorilor, securitatea victimelor, recuperarea sau tratarea efectelor si consecințelor.
Ca modalități de prevenire mentionam:
-informare, consiliere psihologica, juridica, sociala;
-suport social;
-crearea si mentinerea unor surse de informare la nivelul ONG urilor, centrelor de informare,internet, pliante,carti si brosuri;
-influentarea politicilor publice;
-constientizarea populatiei prin companii de informare si sensibilizare;
-intarirea colaborarii comunitare pentru protejarea femeii victime de abuzurile ulterioare.
-parteneriate cu scolile, sistemul de justitie, pentru prevenirea violentelor la adolescenti
-intarirea colaborarii si sporirea eficientei intre politie, parchete,
instantele de judecata, furnizorii de servicii pentru victime, serviciile de protectie a copiilor, organizatii comunitare, servicii medicale.
Prevenirea violentei in familie este "ansamblu de politici, masuri, tehnici, care in afara cadrului justitiei penal vizeaza reducerea incidentei diferitelor tipuri de comportamente agresive ce antreneaza prejudicii familiei si societatii, considerate ca fiind ilicite" (Institutul Pentru Prevenirea si Combaterea Criminalitatii).
Prevenirea este complectata cu modalitatile si formele de control si de integrare sociala si are ca scop mobilizarea mai rationala si mai eficienta a resurselor de combatere a comportamentelor deviante.Prevenirea are ca scop, pe langa ajutorarea eventualelor victime prin consiliere juridica si psihologica, masuri de protectie antiviolenta adresate agresorilor precum si masuri la nivelul macro-social si macro-econonmic.
Programele destinate prevenirii si combaterii violentei domestice, au la baza ideea ca orice conduita violenta este una dobindita prin socializarea violentei, existenta normelor si valorilor care sustin violenta, traditiile si obiceiurile culturale (importanta educatiei comunitare). Interventia mai activa a autoritatilor si a organizatiilor nonguvernamentale in cazurile de violenta.Reforma sistemului legislativ si juridic: modificarea legilor care mai mentin inca victimele intr-o relatie de dependenta si servitute fata de agresor, sanctionarea mai drasnica a agresorilor, eliminarea acelor reglementari legale care sunt discriminante pentru victime.
Copiii, adolescenții și tinerii sunt cei care reprezintă interfața acestei revoluții tehnologice, fiind mai receptivi la mijloacele de comunicare modernă și determinați de motive emoționale, care țin de înclinațiile naturale ale vârstei și contextul social al unui mediu familial grevat de o puternică criză morală. Nu trebuie uitat faptul că la fel ca și în cazul substanțelor sau anumitor comportamente (fumat, jocuri de noroc, bulimie, cumpărături) și internetul poate da dependență și poate dezvolta o anumită latură agresivă a individului .
La început se manifestă ca o curiozitate, o ,,distracție,,,o ieșire din monotonie, ,,ceva nou,,, plăcut, incitant. Rețelele de socializare permit o formă de comunicare neîntreruptă, pe când e-mail-ul, spre exemplu, e limitat. De asemenea, rețelele de socializare îi dau utilizatorului iluzia apropierii, proximității. Acestea ar fi avantajele, în opinia pasionaților. Tot ei văd și punctele slabe.În acest sens Principalele direcții pentru prevenirea violentei și a comportamentelor nesănătoase, în rîndul copiilor și adolescenților sunt următoarele:
*Perfecționarea politicii de protecție și asistență socială a categoriilor de tineri care provin din familii defavorizate și dezorganizate ,și care sunt dispuși la acțiuni agesive
*Crearea oportunităților pentru educarea copiilor și adolescenților prin intermediul și cu ajutorul școlii
*Eficientizarea educativă a serviciilor sociale în ceea ce privește copii și tinerii predispuși la acte de agresivitate
*Implementarea în școli a unor programe care să abordeze pe lar tme cu privire la prvenirea agresivității în școli
*evitarea , de către copii sau adolescenți a oricăror fapte de agresivitate
*orientarea educației școlare spre pregătirea tinerilor pentru responsabilizarea vieții și evitarea oricăror conflicte agresive
*crearea oportunităților culturale de organizare a timpului liber pentru copii și tineri în școală și în afara școlii (cercuri, cluburi, serbări, festivități, competiții sportive, concursuri școlare și profesionale).
*preocupările generatoare de satisfacții distrag atenția de la mirajul libertății stradale evitănd astfel acțiunile agresive ale indivizilor
*Orientarea educației școlare și universitare spre cultura nonviolenței.
*Educația pentru pace și nonviolența, componentă a „noilor educații”, este o prioritate pentru că răspunde provocării violenței și insecurității.
Orientarea și susținerea tinerilor în familie și în școală, pentru a-și elabora proiecte accesibile de reușită în viață, cu scopuri clare și bine motivate. Educarea conduitei scopurilor și a mobilizării pentru atingerea lor, educarea interesului și a dragostei de muncă , evitînd astfel comportamentele aggressive
*Elaborarea și aplicarea unor programe eficiente de prevenire și combatere a violenței, a traficului și consumului de droguri (expuneri, aplicații practice).
*Perfecționarea cadrului legislativ și întărirea autorității instituțiilor responsabile de menținerea ordinii publice, de intervenție operativă în cazuri de violență.
*Crearea serviciilor abilitate să prevină și să gestioneze cazurile de violență, perfecționarea activității celor existente și încadrarea lor cu personal de înaltă competență profesională.
*Colaborarea instituțiilor publice, de stat, cu cele nonguvernamentale pentru campanii educative în favoarea combaterii violenței, însușirii tehnicilor de apărare (pregătire fizică generală, judo, karate).
*Conștientizarea nivelului propriu de agresivitate și canalizarea energiei spre temperarea forței și a impulsivității folosirii ei spre activități culturale, sportive, îndeletniciri practice, activități generatoare de satisfacții și de consumare a energiei agresiv și dezvoltarea spiritului critic față de înțelegerea corectă a diferitelor forme de manifestare a violenței, față de senzaționalul agresiv promovat de mass-media.
*Autoeducarea tuturor categoriilor de vârstă pentru evitarea situațiilor generatoare de agresivitate și violență, pentru contracararea lor, pentru creșterea rezistenței de a trăi în medii ostile.
*Creșterea responsabilității pentru prevenirea și combaterea violentei (informarea obiectivă, selectivă, crearea și difuzarea opiniilor nonviolente, participarea la acțiuni de informare și educare).
Prin însăși natura sa, școala este principala instituție organizată care are ca prim scop formarea multilaterală a personalității copilului și adolescentului .
CAPITOLUL III
PSIHODIAGNOZA TERAPEUTICĂ LA COPII ȘI TINERI
AGRESIVI
III.1.Managementul terapeutic
Managementul terapeutic este similar cu cel pentru tulburările de alimentație unde scopul este de a normaliza comportamentul deviant. Se combină terapia cognitiv – comportamentală cu interviul motivațional.
Interviul motivațional (IM) este o metodă directă de comunicare, centrată pe client, care are ca scop creșterea motivației intrinseci pentru schimbare prin explorarea și rezolvarea ambivalenței. Se desfășoară într-o atmosferă empatică si valorizantă, facilitând schimbarea comportamentului și stilul de viață al clientului. Acesta facilitează depășirea rezistențelor, rezolvarea ambivalenței, implicarea în schimbare și menținerea schimbării. Obiectivul IM este creșterea gradului de conștientizare a problemei și a nevoii de a trece la acțiune, în contextul creșterii sentimentului de autoeficiență .
Terapia cognitivă a fost dezvoltată pentru tratarea copiilor și adolescenților cu depresie și tulburări anxioase. Se bazează pe teoria potrivit căreia comportamentul este secundar modului în care aceștia gândesc despre ele și despre rolurile lor în lume. Terapia folosește o abordare activă, directă, limitată în timp, structurată a tehnicilor care încearcă să determine modificarea procesului cognitiv al individului prin schimbarea comportamentului și afectelor. Ea este pe termen scurt, cu o durată, în general, de 15-20 de sesiuni pe parcursul a 12 săptămâni. Împrumută de la terapiile comportamentale caracterul lor structurat: organizarea ședințelor de terapie pe baza unei agende, lucrul în colaborare cu pacientul asupra problemelor, recurgerea la anumite sarcini care trebuie îndeplinite, număr limitat de ședințe, validitatea rezultatelor prin exerciții controlate .
Un alt model pentru tratamentul agresivității în rândul copiilor și tinerilor este cel al celor 12 pași, bazat pe un model pentru alcoolicii anonimi, sau combinarea variatelor intervenții terapie cognitivă comportamentală asociată cu psihoterapie interpersonală și se poate adresa și altor tulburări asociate acestei dependențe, de ex. fobia socială, tuburările afective, disfuncțiile maritale, eșecul pe plan profesional, abuzul sexual la copii. Este importantă înțelegerea comportamentului compulsiv pentru agresivitate ca să stabilim și aderarea la alte tipuri de adicții (de alcool, droguri, etc.) sau a altor condiții psihiatrice .
Terapia de familie se centrează pe : educarea familiei în legătură cu modul în care internetul poate deveni adictiv; diminuarea atitudinii critice asupra dependenței de internet; îmbunătățirea relațiilor și a comunicării intrafamiliale care ar putea constitui factori de risc; încurajarea familiei să ajute persoana dependentă să participe la alte activități și să-i asculte nevoile și sentimentele.
III.2.Consilierea în tratamentul adicțiilor
Consilierea este un proces de scurtă durată, prin care un specialist consilier oferă sprijin unei alte persoane (client) pentru a depăși o serie de obstacole ce țin de sfera carierei, a vieții profesionale sau care țin de viața personală și pot avea efecte în cea profesională și personală (lipsa de organizare, neâncredre în sine, dificulăți în luarea deciziilor etc).Consilierea reprezintă unul din ingredientele necesare ale unui program de intervenție terapeutic în adicții. Ea pornește de la premiza că persoana suferindă de adicții sau aflată în situații de risc are nevoie de sprinjin din afară pentru a putea să își rezolve multiplele probleme generate de comportamentul adictiv sau preexistente acestuia. Consilierea este o intervenție terapeutică mai generală care se bazează pe realizarea unei relații terapeutice, a alianței terapeutice ce creează cadrul de încredere propice acordării unor sfaturi sau elaborării de strategii de ieșire din situația nefavorabilă de consum exagerat.
Rezultatele programelor de consiliere depind între altele de învățarea de abordări noi în rezolvarea vechilor probleme posibil prin aplicarea mai multor tehnici de consiliere, de încurajare și răsplătirea continuă a clientului în eforturile sale dificile, de implicarea emoțională pozitivă, suportivă a terapeutului în combaterea trăirilor de neajutorare . Se recomandă terapia farmacologică pentru fiecare comorbiditate asociată dependenței: depresie și anxietate, tulburare obsesiv compulsivă, fobie socială, tulburări de alimentație, tulburare hiperkinetică cu deficit de atenție. Shapira (1998) a obținut rezultate foarte bune la acești pacienți cu depresie și anxietate prin utilizarea inhibitorilor receptorilor de serotonină sau alte antidepresive . Consilierea constă într-o serie de întâlniri față în față în timpul cărora au loc discuții între client și consilier (intervirui, completarea unor teste de evaluare a intereselor, valorilor, trăsăturilor de personalitate, atitudinilor, sunt discutate rezultatele obținute în urma aplicării testelor etc), au loc exerciții de simulare a situațiilor reale etc, cu scopul de a clarifica situațiile problematice pe care persoana respectivă le întâmpină, pentru a identifica soluțiile posibile și pentru a sprijini clientul în adoptarea celei mai potrivite decizii.Beneficiarii consilierii și psihoterapiei sunt persoanele specializate care primesc serviciile specializate ale medicilor ,psihologilor, psihopedagogilor , și asistenților sociali în centrele specializate pentru această activitate .
Consilierea personalității de tip afectiv funcționează pe baza stabilirii unei relații interpersonale între client și psiholog sau psihoterapeut.Consilierea are în atenție situația prezentă și problemele actuale ale subiectului, propunându-și să ajute clientul să rezolve anumite probleme de ordin psihologic, și să înlăturare anumite simptome. In acest context, ambele utilizează trăsăturile pozitive de personalitate și resursele actuale ale clientului în scopul compensării celor mai slab reprezentate avînd ca scop stimularea autoînțelegerii și autocunoașterii, importante în îmbunătațirea percepției și a imaginii de sine
Consilierea personală sau terapeutică se ocupă de problemele relaționale, adaptative și afective. In funcție de domeniu și problematică există mai multe tipuri de consiliere:
familială ;
privind probleme afective și relații interpersonale,
probleme adaptative datorită cărora persoana prezintă un risc crescut de îmbolnăvire (consiliere personală sau consiliere terapeutică )
In timp ce consilierea adoptă un model educațional al dezvoltării ființei umane, adresându-se unor structuri de suprafață ale personalității, psihoterapia adoptă un model medical. Aceasta are ca scop realizarea unor modificări profunde în structura personalității, în special în sfera afectiv-motivațională și volițională, urmărind întărirea personalității și a sentimentului de sine . (Ruxandra Rășcanu ,2006,pg.182)
Alte caracteristici ale consilierii psihopedagogice este consilierea proactivă în sensul că se focalizează pe activități de prevenire a comportamentelor problematice sau indezirabile ale copilului cu părinți drogați pentru îmbunătățirea unor aspecte din viața lui, cum ar fi comunicarea efcientă ,imaginea de sine, , modalități de a face față stresului etc.;se ghidează după anumite teorii și după metode specifice domeniului .Proiectul pentru abordarea comportamentală și abordarea psiho-dinamică este :
*electivă din punct de vedere al procedurilor de intervenție, pentru
că integrează și aplică principii și strategii specifice mai multor orientări teoretice, în funcție de problema copilului, pregătirea și stilul consilierului;
*este formativă, vizând mai ales prevenția unor comportamente
neadaptative și învățarea acelor strategii care să faciliteze adaptarea efcientă la situațiile de viață;
*este informativă, deoarece furnizează adolescenților agresivi ,datele necesare pentru a lua decizii ;
*este un proces ce facilitează identifcarea resurselor proprii copiilor
și adolescenților agresivi pentru adaptarea la mediu și de soluționare a situațiilor problematice și potențează validarea resurselor acestuia în lumea reală;
*implică principiul dezvoltării personale, astfel încât cei care participă la procesul de consiliere, specialiști sau copiilor și adolescenților agresivi ,vor accesa multiplele resurse ale personalității lor: calități, puncte tari, puncte slabe, interese, aptitudini, abilități, aspecte de îmbunătățit, strategii de a face față confictelor etc.;
*abordează emoțiile, cognițiile și comportamentele care împiedică
dezvoltarea și adaptarea optimă a copiilor și adolescenților agresivi la cerințele cu care se confruntă. (Ruxandra Rășcanu ,2006,pg.183)
Asistentul social va evalua situația fiecărui individ ce și va cuprinde în demersul său serviciile destinate asigurării de integrare a acestuia aflat în dificultate, inclusiv cele referitoare la desemnarea unui reprezentant legal.În cadrul demersurilor sale, asistentul social trebuie să țină cont de o serie de teorii psihologice și sociologice care clarifică anumite contexte sau care explică anumite reacții ale subiectului evaluării (Ruxandra Rășcanu ,2006,pg.187)
III.3.Relațiile de consiliere a indivizilor ce urmează
să fie confruntați
Relațiile de consiliere variază în funcție de cerere putând fi centrate pe aspect ale dezvoltării , pe formularea și rezolvarea unor probleme specifice ,luarea unor decizii ,controlul stărilor de criză , dezvoltarea unui instinct personal ,pe lucrul asupra trăirilor affective sau a conflictelor interne ,ori pe îmbunătățirea relațiilor cu ceilalți facilitând ,prin demersuri repetate ,ca persoana să facă față mai efficient stresorilor și sarcinilor vieții cotidiene și contribuie la îmbunătățirea calității vieții .Relația dintre consilier și persoana consiliată trebuie să fie una de alianță ,de participare și de colaborare reciprocă ceea ce face posibilă exprimarea ideilor și sentimentelor în legătură cu o problemă ,oferind ,totodată ,sprijin în clarificarea sensurilor fundamentale ,indentificarea unor partternuri valorice pe baza cărora se pot formula soluții . (Ruxandra Rășcanu ,2006,pg.188)
Relația dintre consilier și persoana consiliată trebuie să fie o alianță, de participare și de colaborare reciprocă ceea ce face posibilă exprimarea ideilor și sentimentelor în legătură cu o problemă, oferind, totodată, sprijin în clarificarea sensurilor fundamentale, înidentificarea unor patternuri valorice pe baza cărora se pot formula soluții.În literatura de specialitate Baerban A identifică principalele tipuri de consiliere și anume :
Informațională care constă în oferirea de informații specific ;
Educațională oferă repere psihoeducaționale pentru sănătatea mintală ,emoțională ,fizică, socială și spiritual a copiilor și adolescenților ;
De dezvoltare personală , contribuie la formarea abilităților și atitudinilor care permit o funcționare personal și social flexibilă și eficientă în scopul atingerii stării de bine
Suportivă ,care constă în oferirea de support emoțional ,apreciativ și material celor aflați în situații de risc ;
Vocațională ,vizează dezvoltarea capacității de planificare a carierei
De criză , oferă asistență psihologică persoanelor aflate în dificultate .
Mitrofan și A.Nuță ,specifică în analiza pe care o fac comunicării că orice profesionist are nevoie de a se dezvolta în 5 categorii de abilități fundamentale . (Ruxandra Rășcanu ,2006,pg.169-179).
III.4.Colaborarea
Presupune încurajarea și ghidarea persoanelor ce urmează a fi confruntate ,pentru găsirea de soluții la problemele identificate. Prin colaborare și cooperare, consilierul îi ajută pe aceștia să înțeleagă strategiile folosite, de ce a acționat așa și nu în alt mod, adică mecanismele care au declanșat emoțiile, gândurile și comportamentele.
E III.5.IStabilirea relației de cooperare cu consilierul
Un mare dezavantaj în consilierea copiilor și adolescenților agresivi ,este acela că relația de cooperare cu consilierul se stabilește mult mai încet întrucât aceștia se dezvăluie mai greu, au rezerve și ziduri de protecție, se deschid puțin cîte putin. Increderea în psiholog este acordată în urma mai multor testări și tatonări, și se realizează treptat . (Ruxandra Rășcanu ,2006,pg.188)
III.6.Observația
Ca metodă științifică ,observația constă în înregistrarea sistematică prin simțuri a caracteristicilor dar și transformarea obiectului studiat .Observația nu este un act pasiv ci ea se prelungește printr-un comportament reflexive de clasificare și sistematizare. (Ruxandra Rășcanu ,2006,pg.189)
Observația are ca scop înțelegerea.Observația științifică întotdeauna confirmă sau infirmă o teză anterioară (deci are la baza anumite întrebări și ipoteze; psihologul va limita observațiile variabile care intră în formularea ipotezelor sau a întrebărilor sale.). Așadar observația are un caracter organizat sisistematizat făcînd astfel că existe:
Observația directă ( prin simțuri) care se face asupra comportamentului. Dar psihologul trebuie să-și situeze observația la un nivel care integrează organizarea și finalitatea comportamentului (astfel mai utilizat este termenul de conduită).O dată cu dezvoltarea tehnicilor cognitiv-comportamentale se utilizează termenul de comporament, nu doar cu referire la manifestări motorii direct observabile, ci și cu referire la gînduri (comportament cognitiv), emoții (comportament psiho-emotional);
Observația indirectă ( o serie de ipoteze și inferențe sau informații culese de la alte persoane). Observația clinică vizează descrierea unui subiect prin individualitatea lui. (Ruxandra Rășcanu ,2006,pg.189)
III.7.Atitudini ale consilierului
Acceptarea necondiționată vizează persoana ca ființă umană, nu convingerile sau comportamentele sale personale, având în vedere că acceptăm clientul și nu comportamentul său .Este diferită de neutralitate, ignorare, milă sau toleranță. Nu este echivalentă cu aprobarea oricărui comportament. Prin acceptarea necondiționată, oferim un model de relaționare pentru cei consiliați care vor învăța să se accepte pe ei înșiși, așa cum sunt, și cu bune și cu rele. Este important ca valorizarea individului să fie apreciată indiferent de gen, etnie, religie, nivel de dezvoltare cognitivă, tip de dizabilitate, statut socio-economic al familiei, performanțe obținute, comportamente (Ruxandra Rășcanu ,2006,pg.189).
III.8.Abilități fundamentale ale consilierului
Ascultarea poate fi :
*reală și pseudoreală;
*evaluarea modalităților prin care ascultarea este blocată ;
*ascultarea activă ;ascultarea empatică ;ascultarea deschisă ;
*ascultarea totală.
Autodezvoltarea sunt :
*recompensele dezvăluite prin autodezvăluire ;
*identificarea blocajelor în autodezvăluire ;
*nivelurile optime ale autodezvăluirii .
Exprimarea :
*cunoașterea regulilor eficiente ;
*discriminarea între mesaje totale și mesaje contaminate .
Abilități speciale
Limbajul corporal :
*interpretarea corectă a expresiilor faciale ;
*interpretarea corectă a gesturilor ;
*interpretarea corectă a posturii și relațiilor spațiale .
Paralimbajul :
*detectarea elementelor de paralimbaj ( frecvența , rezonanța ,articulare ,tempo , volum ,ritm);
*identificarea mesajelor și capacitatea de a le face față .
Programele secrete .
*accesul la mecanismele inconștiente de operare sau de manipulare a
celuilalt ;
*clarificarea limbajului ( înțelegerea modelelor de comunicare și
eliminarea distorsiunilor) .
Principala limită întâlnită în consilierea a copiilor și tinerilor agresivi constă în insuficienta înțelegere și asimilare a conceptului de lucru în echipă ,consilierea sau sprijinul tinerilor agresivi care doresc să se integreze în societate , necesitând eforturi semnificative atât din partea consilierului și beneficiarilor direcți ai consilierii ..Etichetările ,generalizările rejectările din planul concepției colective ,îngreunează ,deasemenea ,de multe ori ,procesul de consiliere precum și integrarea ,de multe ori ,procesul de consiliere precum și integrarea ulterioară a copiilor și tinerilor agresivi . (Ruxandra Rășcanu ,2006,pg.190).
III.8.1.Ascultarea activă
Ascultarea activă presupune concordanța între limbajul verbal și nonverbal, folosirea răspunsului minimal, reflectarea sentimentelor, parafrazarea, sumarizarea, formularea întrebărilor ( consiliere psihologică).În acest context, consilierea copiilor și tinerilor agresivi ,presupune o cunoaștere profundă a particularităților individuale, prin experimentarea unor strategii de consiliere specifice, precum și adaptarea comportamentului și atitudinilor consilierului la aceștia. În manifestarea ascultării active, ținem seama de stadiul de dezvoltare a limbajului și de achizițiile exprimării nonverbale, urmărim cu atenție ceea ce spune, ceea ce face vîrstnicul pentru a-i transmite mesajul că ne interesează și este important ceea ce relatează . Este importantă adaptarea tonului și a ritmului de vorbire, la modul de comunicare al copiilor și tinerilor agresivi deoarece vocea este un instrument care comunică emoțiile și sentimentele pe care le avem față de o persoană. Solicitările formulate pe un ton plăcut și ferm în același timp, dar în nici un caz amenințător sau milos, invită la comunicare deschisă.Vocea noastră este un instrument care comunică emoțiile și sentimentele pe care le avem față de o persoană, de aceea este importantă adaptarea tonului și a ritmului nostru de vorbire, la modul de comunicare al individului ce urmează a fi pus în fașa unei confruntări . (Ruxandra Rășcanu ,2006,pg.194-196).
III.8.2. Observarea
Observarea este abilitatea de a culege informații relevante, de a identifica incongruențele, prin analiza comportamentului verbal și nonverbal al clientului.Comportamentul verbal poate evidenția tendința clienților de a repeta și de a pune accentul pe cuvintele care au legătură cu problema lor. Există cazuri în care copiilor cu părinți drogați au probleme de vorbire,ceea ce-i determină să se simtă frustrați de faptul că nu pot comunica .
III.8.3. Comportamentul nonverbal
Comportamentul nonverbal se referă la contactul vizual sau limbajul ochilor, expresiile feței, gesturi,mișcări, poziții, contactul fizic. Expresia facială reflectă ceea ce simte copilul sau tânărul agresiv la un moment dat, dar și transpirația, înroșiri și încordări ale feței, dilatări ale pupilei, un zîmbet care nu se potrivește într-un context, modifcări ale ritmului respirației etc. Expresia facială reflectă emoții ca: bucuria, surpriza,frica, supărarea etc. Este nevoie de precauții în formularea unor concluzii pe baza comportamentului nonverbal, deoarece anumite manifestări sunt determinate cultural, sunt în mare măsură inconștiente.
III.8.4. Întâlnirea
Implică o relație cu psihologul, care prin prezența și ascultarea sa, este un catalizator al emoțiilor, reprezentărilor.Atfel, studiul de caz ilustrează metoda clinică și se poate sprijini pe diverse metode de culegere a datelor:
observația și interviul ;
teste psihometrice și teste proiective.
Anzieu (1974) consideră că metoda clinică are la bază trei principii:
Postulatul dinamicii
Postulatul totalității ;
Postulatul genezeicare aduce trei obiecții majore privind valoare
științifică a studiului clinic al indivizilor:
Nu permite predicții și nu permite generalizări ,lipsa obiectivitatii ;
Același autor enumeră resursele studiului clinic:
Înțelegerea personalităților excepționale sau plasate în situații excepționale;
Oferă ocazia modificării unor teorii;
Plasarea individualui în contextual său ;
Permite evidențierea complexității personalității ;
Înțelegerea schimbării și dezvoltării personalității ;
Accentul pus pe procesele ce se desfășoară în interiorul personalității.
III.8.5. Empatia
Empatia este abilitatea de a fi în pielea celuilalt, de a ne transpune în locul altei persoane și de a înțelege modul în care aceasta gîndește, simte și se comportă. Empatia se manifestă prin ascultare activă, comunicare verbală și nonverbală, prin utilizarea întrebărilor deschise care facilitează comunicarea Atitudinile, mimica, tonul vocii, privirea trebuie să fie convergente în ceea ce privește înțelegerea spuselor celuilalt. Ele facilitează empatia.Trebuie evitat moralizarea clientului, întreruperile dese, abuzul de sfaturi, judecarea, întrebările închise care blochează comunicarea .
CAPITOLUL IV
ORGANIZAREA ȘI DEZVOLTAREA CERCETĂRII
IV.1.Actualitatea temei
Actualitatea temei este o problemă ce ține de consilierea copiilor sau tinerilor care sunt supuși agresivității .
Lucrarea de față are un caracter unicat sub aspectul abordării inedite a metodelor de culegerea datelor din literatura de specialitate și consiliere .Lucrarea este structurată în 5 capitole:
*în primele două capitole este prezentată partea teoretică pentru aprofundarea pe larg a cunoștințelor ;
*al III-lea capitol se implică în dezbaterea pe larg a intervențiilor
profesionale din punctul de vedere al psihologului și consilierului ,pentru a acorda servicii de calitate datorită cunoștințelor pe care aceasta le are și le aplică .
*Capitolul IV este premergător cercetării
*Capitolul V est complex prin analiză punând în lumină discuțiile și rezultatele cercetării.
*Partea finală,încheie lucrarea nu înainte de a adăuga concluziile și anexele ce se impun .
IV.2.Motivația lucrării
Lucrarea oferă un volum impresionant și inedit de informații care se adresează atât consilierilor și psihologilor , cât și tutror celor care sunt implicați în activitatea de educare și, în egală măsură, studenților de la psihologie întrucât aici sunt abordate o paletă largă de manifestări patologice, care oferă o bogată documentare teoretică și practică despre unele aspecte mai puțin dezvoltate în literatura de specialitate în privința rolului pe care îl joacă dependența de calculator și urmările acesteia , în rândul copiilor și tinerilor .Am ales această temă pentru lucrarea mea ,întrucât , pe parcursul stagiilor efectuate am constatat efectele favorabile ale unei consilieri profesionale și satisfacția subiecților pentru atenția acordată. Am ales această temă în ideea de a aduce în actualitate literatura de specialitate care tratează acest subiect și a da un concept nou noțiunii de consiliere în rândul copiilor și adolescenților agresivi.Motivul acestei lucrări este :
*Studiul vizând incidența, și evaluarea tuturor posibilităților de a cerceta copii și adolescenți agresivi .În acest caz s-a urmărit :
*implementarea unor programe educative pentru prevenirea și combaterea agresivității în rândul copiilor și adolescenților ;
*realizarea evaluării inițiale;
*prelucrarea statistică a rezultatelor obținute;
*analiza diferențelor existente între datele de referință, existente în literatura de specialitate și cele efectuate în cadrul acestui studiu .
IV.3.Scopul cercetării
Cercetarea de față a avut un caracter constatativ-descriptiv.Scopul a fost de a arăta cum se prezintă personalitatea psihologică a copiilor și adolescenților agresivi dintr-un Centru de plasament , comparativ cu cei proveniți din familie .Determinarea influenței unor factori psihologici conjugați (stima de sine, teama de evaluarea negativă și stilul de gândire) asupra reușitei școlare în vederea potentării impactului pozitiv și diminuării aspectelor negative a acestora în procesul didactic, prin propunerea unui set de sugestii metodologice operaționale.
IV.4.Obiectivele lucrării
Titlul reprezintă o expresie înglobantă, de maximă generalitate, a ceea ce urmărește lucrarea. Obiectivele pe care urmează sa le stabilim vor viza direct fenomenele puse în relație în titlu. Titlul lucrarii este: PROGRAME DE PREVENIRE A AGRESIVITAȚII LA COPII ȘI ADOLESCENȚI .Formularea lui s-a fundamentat pe premisa că agresivitatea, ca și comportamentul agresiv reprezintă o formă de adaptare, dar și o contra-reacție la o situație frustrantă. Acest lucru este deja un fapt confirmat știintific de psihologie .Ca prim obiectiv de maxima generalitate, cercetarea acestei lucrări urmareste surprinderea naturii care există între variabilele din titlu: agresivitate, adaptare și frustrare.
Ca un prim pas al procesului de trecere de la general la particular (acest proces urmărește atingerea unui nivel de directă testabilitate a fenomenelor studiate), agresivitatea este considerată, în principal, sub aspectul unora din fațetele sale, și anume: violența și limbajul oral agresiv în relatiile interpersonale.Aceasta nu înseamna că vor fi neglijate celelalte dimensiuni ale agresivitatii: carențele educative în familia de origine, precum și în instituțiile de învațământ (este vorba, mai precis, despre modelele familial si respectiv, școlar interiorizate de copil), factorii declanșatori ai comportamentului agresiv (predispoziție genetică și psihopatologie parentală), factori traumatizanți pentru copil și familie, cu implicații în declanșarea agresivității, boli somatice grave, alte traume), precum și celelalte forme ale agresiunii și comportamentului agresiv.În demersul formularii celor câtorva obiective care se găsesc în partea practică a acestei lucrări și le propune cercetarea s-a pornit de la o serie de prmise .Iata contextul de premise de la care s-a pornit în fixarea obiectivelor cercetarii:
Societatea se afla într-un continuu proces de transformare și devenire.Prin urmare, se modifică valorile dând naștere unor seturi de valori diferite care înglobează. Transformări profunde în toate aspectele legate de adaptarea sociala si interpersonala a individului.
Influenta mass-media prin promovarea filmelor artistice si de desene animate) care etalează violenta si comportamentul agresiv în general, prin urmatoarele: agresiuni, banditism, folosirea armelor, spargeri, furturi, rapiri, etc.Jocurile violente de pe internetȚinând cont de aceste realitati, s-a procedat la fixarea obiectivelor cercetarii.Prin urmare, cercetarea lucrării are ca obiectiv principal surprinderea surprinderea și prevenirea agresivitatii la copiii și adolescenți proveniți din familii dezorganizate , internați într-un centru de plasament comparativ cu cei proveniți din familie cu valori morale bine conturate .
Obiectivele lucrării urmărite au fost :
*consultarea literaturii de specialitate pentru a stabili gradul de
actualitate a temei și nivelul la care se află cercetările din domeniu;
*stabilirea ipotezelor cercetării precum și modalitățile prin care vor fi verificate;
*redactarea unei lucrări care să cuprindă desfășurarea și rezultatele finale ale cercetări în scopul popularizării acestora pentru toți specialiștii în domeniu.
*îmbunătățirea statusului emoțional al copiilor și adolescenților agresivi
*identificarea unor instrumente psihologice valide, prin care să evaluăm imaginea și stima de sine a celui care este supus unei agresiuni ;
Un alt obiectiv pe care studiul de față își propune este :
*dinamica personală a comportamentului copiilor și adolescenților agresivi
*stabilirea corelatiei între nivelul stimei de sine și dificultatile de integrare în colectiv al copilor și adolescenților agresivi
*prezentarea câtorva metode si exercitii folosite pentru cresterea stimei de sine a copiilor și adolescenșilor care se refugiează în lumea virtuală și a jocurilor violente de pe calculator
*Identificarea posibilelor aspecte relaționale existente între frica de evaluare negativă a copiilor și rezultatele obținute.
*Listarea diferențelor introduse de specificul specializării educaționale în adoptarea stilului de gândire, cu influența directa asupra tehnicii de predare si modului de percepere a informațiilor transmise.
* Interferența utilizării excesive cu rezultatele școlare, relațiile cu familia și viața socială.
Obiective cadru :
dezvoltarea comportamentelor și atitudinilor adecvate de interacțiune în cadrul grupului
-dezvoltarea conștiinței de sine si a atitudinilor pozitive fata de ceidin jur si fata de propria persoană .
Obiective de referință .să cunoască și sa respecte normele și valorile grupului ;
-să identifice și să găsească soluții pentru nevoile grupului
-sa adopte modalități de relationare pozitiva cu ceilalti
-sa diferentieze comportamentele dezirabile de cele indezirabile
-sa manifeste comportamente pozitive în situații de conflict.
Obiective operaționale :
-sa elaboreze reguli comune pentru toti de tipul avem voie sau nu avem voie
-sa respecte regulile impuse de intreg grupul de copii
-să demonstreze atitudini pozitive față de sine și față de alții-sa distinga intre tipurile de comunicare verbala si non-verbala
-sa descrie fenomenul de prietenie
-sa adopte atitudini pozitive fata de cei din jur
-sa identifice comportamente dezirabile sau indezirabile-sa evite atitudinile negative care pot duce la agresivitate
În paralel cu acest obiectiv principal, fixat anterior, cercetarea vizeaza si urmatoarele
Obiective secundare fixate anterior
Evidentierea caracteristicilor psihice (mai fragile) care s-au modificat determinând comportamentul agresiv al copiilor scolari mici din Centrul de Plasament;
Surprinderea modului cum influenteaza Centrul de Plasament – ca institutie de educatie intelectuala, morala, culturala, sociala – dezvoltarea comportamentului agresiv;
Surprinderea modului de manifestare al agresivității la copii școlari mici din Centrul de Plasament;
Analiza masurii si modului în care tipul individual de raspuns la frustrare influenteaza comportamentul de adaptare sociala si scolara:
-comportamentul de învatare;
-comportamentul de relaționare;
Investigarea influențelor exercitate de o serie de factori externi asupra tipului de răspuns frustrant – agresiv:
*clasa de elevi;
*caracteristicile institutiei ocrotitoare;
*familia de apartenenta.
IV.5.Ipoteze
Ca punct de plecare s-a luat faptul , demonstrat științific în literatura de specialitate , că agresivitatea este o formă de adaptare și contra-reacție la frustrare la copiii instituționalizati. In consecinta, Ipoteza principală va fi formulata astfel: se prezumă că dacă agresivitatea este o formă de adaptare, precum si un mod de contra-reacție, atunci ea se manifestă în mod pregnant în Centrele de Plasament comparativ cu școlile de masă.
*Fata de ipoteza anterior formulata (ipoteza principală) au mai fost formulate urmatoarele Ipoteze secundare
* daca agresivitatea se manifestă ca formă de adaptare datorita absenței modelelor familiale și scolare, atunci ea are tendinte evidente de manifestare;
*daca exista anumite caracteristici psihice mult mai fragile la copiii institutionalizati comparativ cu cei din familie, atunci ele sunt mai evidente la primii datorită influenței respective;
*daca agresivitatea este forma de adaptare si contra-reacție la frustrare, atunci copiii din Centrul de Plasament folosesc comportamentul agresiv în acest sens;
*daca manifestările frustrant – agresive (intensitatea si calitatea lor) au valoare adaptiva sociala si scolara, atunci valența pozitivă sau negativă a grupurilor sociale si scolare de apartenenta le influenteaza;
daca la elevii ocrotiți în familie se constata un nivel scăzut al agresivității și o adaptare în funcție de specificul fiecărui elev, atunci la copii instituționalizați vom constata un prag mai crescut al frustrării și agresivitaăți, respectiv un nivel mai scăzut privind calitatea adaptării socio-școlare.Am avut în vedere la copiii din familie (scoala de masa) si structura în functie de mediile educogene familiale: parinti muncitori, cu studii medii, cu studii superioare.
IV.6.Metodele de cercetare
Metoda de cercetare include – în funcție de specificul cercetării realizate – aparatura, procedurile de colectare a datelor, strategiile (ex: psihoterapeutice, educaționale, etc.) utilizate, numele complete ale testelor aplicate. Eșantionarea efectuată este de tip stratificat, decupajul fiind efectuat în funcție de :
* vârsta, genul participanților
* tipul școlii : centru de plasament .
Analiza și prelucrarea datelor: chestionarele au fost aplicate în centru de plasament ,unde copii și adolescenții în general sunt mult mai predispuși la acte agresive decât cei care provin din familie .. În studiul nostru, asocierea între diverse categorii de evenimente devine esențial pentru cercetarea relațiilor de cauzalitate.Ca metode de cercetare în vederea desfășurării acestei lucrări, acumulării datelor , prelucrării subiecților și interpretării rezultatelor care au condus la formularea unor concluzii finale, s-au folosit metode ca:
Metoda documentării teoretice. Documentarea teoretică a presupus căutarea resurselor bibliografice în care era tratată problema cercetată, consemnarea și selectarea acestor probleme, urmate de prelucrarea și interpretarea rezultatelor obținute .Din studierea surselor bibliografice, m-am informat despre problemele și nevoile cu stimă de sine negativă
Metoda anchetei s-a desfășurat pe baza observației copiilor și adolescenților dependenți de calculator ,consultării fișelor și discuțiilor purtate ;
Metoda observației a constituit una dintre mijloacele principale de investigație directă a realității, a reprezentat punctul de plecare în obținerea materialelor faptice, concrete, care au constituit apoi baza analizeii;
Metoda experimentală .Experimentul constă într-un sistem complex de cunoaștere a realității, caracterizat prin utilizarea raționamentului experimental ce prelucrează atât fapte provenite din observație cât și din teste.Experimentul presupune o stare activă a subiectului și implică o activare metodică orientată spre un scop precis de verificare a ipotezei .
IV.7.Desfășurarea cercetării
În baza ipotezelor si obiectivelor formulate, am efectuat cercetarea în localitatea Constanta având însa în vedere si realizarea unui studiu comparativ. Ca atare, am investigat subiecti aflati în Centrul de Plasament pentru a depista elementele de specificitate si la "scoala nr. 1" din aceeasi localitate, scoala generala în care copiii sunt proveniti din familie.Motivatia este evidenta, în sensul ca am vrut sa observam influenta exercitata de Centrul de Plasament, ca institutie implicata în protectia copilului, asupra dezvoltarii comportamentului agresiv.Activitatea de cercetare am organizat-o plecând de la alegerea loturilor de subiecti din fiecare institutie vizata. Astfel, am ales din considerente metodologice, un numar de 60 de subiecti cu vârste cuprinse între 7 si 11 ani, fara a lua în considerare nivelul de pregatire, rezultând astfel un lot eterogen si care releva diferentele calitative la nivelul comportamentului adaptativ, socio-scolar.
Structura loturilor se prezinta astfel:
Lotul de subiecti din Centrul de Plasament:
Lotul de subiecti din scoala de masa:
Am avut în vedere la copii din familie (scoala de masa) si structura în functie de mediile educogene: parinti muncitori, cu studii medii, cu studii superioare.
36% – muncitori ; 54% – studii medii ;10% – studii superioare
Metode si tehnici de cercetare
În scopul realizarii obiectivelor propuse si plecând de la premisele considerate ca fundament în elaborarea ipotezelor cercetarii, am considerat ca principalele metode utile în demersul meu metodologic sunt:
Observatia dirijata. Aceasta metoda consta în urmarirea atenta si sistematica a comportamentului subiectilor cu scopul de a sesiza aspectele lor caracteristice privind, pe de o parte, fizionomia, igiena, înfatisarea, privirea, mimica, gestica, conformatia, iar pe de alta parte, aspectele comportarii subiectilor în anumite momente sau situatii specifice (în timpul activitatilor scolare si libere).
Obiectivele urmarite prin metoda mai sus amintita sunt:
1) sa manifeste reactii motrice cu conotatii agresive;
2) sa foloseasca un limbaj agresiv;
3) sa manifeste o atitudine frustranta;
4) sa foloseasca fie violenta (comportamentul agresiv violent), fie un limbaj agresiv pentru eliminarea frustratiei.
In scopul realizarii obiectivelor anterior stabilite si pentru ilustrarea clara a ipotezelor s-au utilizat si o serie de teste psihologice precum: testul de frustratie Rosenzweig; testul de personalitate Woodworth; testul "Eu sunt …" si "Eu as vrea sa fiu …"; testul "Familia"; testul "Clasa".
Am utilizat de asemenea: studierea fisei medicale si anamneza psihologica.
În literatura de specialitate, grija pentru diagnoza si masurarea frustrarii nu ocupa o pondere proportionala cu preocuparile teoretice despre acest fenomen în ansamblul sau.
Dificultatea masurarii frustrarii rezulta din greutatea corelarii instrumentelor de diagnoza cu teoria acestei corelari în scopul obiectivarii cercetarii. Orice instrument folosit trebuie explicat, descris, precizata teoria care-l defineste si valoarea sa diagnostica.
Astfel, pentru discriminarea cu predispozitii frustrant-agresive de diferite grade, alaturi de observatie, anamneza, interviu am utilizat, ca principal instrument, testul Rosenzweig, validat pentru copii între 3 si 13 ani. Complementar acestuia, am aplicat chestionarul de personalitate Woodworth, testul Familia, Clasa, etc.În raport cu situatiile frustrante, subiectii exprima mai multe tipuri de reactie la situatii frustrante, corelate cu particularitatile de personalitate, cu modul de structurare a potentialului atitudinal-frunstrant:
*reactii orientate extrapunitiv (iritare, mânie);
* intrapunitiv (remuscare) si impunitiv (situatiile frustrante fiind explicate în mod conciliant).
Testul ROSENZEWEIG ,cuprinde 24 de desene în care sunt reprezentate doua personaje principale a caror figura si mimica sunt indicate pentru a favoriza proiectarea reactiilor comportamentale. Oamenii sunt desenati într-o situatie care produce în mod obisnuit o stare de frustrare de intensitate medie. Deasupra unuia dintre personaje este trasat un patrat în care este scris ceea ce vorbeste subiectul, adica modul de a atrage atentia celuilalt asupra situatiei frustrante pentru acesta sau pe care o provoaca el însusi.De exemplu, într-unul dintre desene se vede cum gazda atrage atentia unei vizitatoare pentru ca a spart un vas care era preferat al mamei sale. Subiectul trebuie sa scrie în spatiul gol modul cum va raspunde. I se atrage atentia ca trebuie sa noteze primul raspuns care-i vine în minte. Se presupune ca subiectul va acorda personajului modul propriu de gândire si de simtire într-o situatie similara.Dupa completarea întregii serii, actiunea a fost reluata si fiecare invitat sa citeasca ceea ce a scris. Am obtinut astfel informatii suplimentare din inflexiunile vocii, din mimica.Interpretarea completarilor s-a facut în functie de doua variante:
directia agresivitatii si tipul de reactie.Sub raportul primei variabile – directia agresivitatii – se disting:
raspunsuri extrapunitive (H) când se face referire la agresivitatea orientata spre mediu;
raspunsuri intrapunitive (I) orientate asupra persoanei frustrate;
raspunsuri impunitive (M) când situatia este apreciata ca neimportanta sau ca nefiind din vina cuiva.
Cât priveste tipul de reactie, în acest sens se are în vedere:
dominarea obstacolului (OD) atunci când subiectul insista în raspunsul sau asupra situatiei care produce frustrarea (dominare crescuta a obstacolului ,,O,,; amenintare scazuta ,,D,,;
amenintare fara importanta ,,M,,;
apararea Eului (ED). În acest caz, în raspuns, se specifica daca personajul atribuie altcuiva vina "E", daca accepta responsabilitatea (I) sau daca declara ca nimeni nu este vinovat (M).Un D ridicat indica un Eu slab.
persistenta trebuintei (NP) dupa rezolvarea problemelor puse de frustrare. În acest caz, accentul se pune pe rezolvarea problemei, fie ca personajul cere ajutorul cuiva (E), fie ca rezolva singur (I), fie ca declara ca timpul o va rezolva (M).
Testul de PERSONALITATE WOODWORTH are forma unui chestionar care cuprinde 76 de întrebari, clasate în 8 categorii , dupa tendintele afective pe care le desemneaza si dupa denumirile clinice carora le corespund aceste tendinte:
tendinte catre emotivitatea simpla care reprezinta o schimbare maladiva si nemotivata a dispozitiei; o accentuata excitare afectiva, deseori fara motiv; vibrare anormala la solicitarile afective, chiar si la cele minime;
tendinte spre obsesii si psihastenie. Psihastenia este privita ca o psihoza care deriva din constitutia emotiva; se caracterizeaza prin absenta energiei psihice, în starile de nervozitate, hiperemotivitate; sentimente de teama si de constrângere. Obsesia este o tulburare ideo-afectiva care apare în timpul starilor de psihastenie;
tendinte schizoide care se caracterizeaza prin schimbarea rapida a directiei gândirii, lipsa de unitate în vointa, autism, vatamare grava a activitatii afective si voluntare;
tendinte paranoice – se caracterizeaza prin idei himerice si de persecutie, primare, sistematizate si de neînlaturat
tendinte depresive reprezinta încordare psihica, dispozitie trista, deprimare. Din punct de vedere endogen, depresia are cauze ce rezida în constitutia individului. Din punct de vedere exogen, ea poate fi o reactie la anumite trairi si afecte, reactie care paralizeaza energia psihica si vointa;
tendinte impulsive sunt actiuni instinctive, pulsionale, actiuni în care predomina afectul. Se caracterizeaza prin lipsa de control inhibitor;
tendinte catre instabilitate reprezinta tendinta de a nu fi statornic;
tendinte antisociale se manifesta prin dezacord fata de ordinea sociala; prin nerespectarea regulilor sociale
Trebuie mentionata ideea ca acest nu depisteaza maladii, ci tendintele catre acestea. Ca atare, importanta utilizarii lui consta în aceea ca neglijate, ele se pot adânci, mai ales în cazul copiilor institutionalizati care sunt lipsiti de modele familiale pozitive si concrete, reale.
Testul proiectiv T.S.T. – TWENTY STATEMENS TEST – SE bazeaza pe proiectia încorporata în sarcina de completare a 20 de propozitii care încep toate cu: Eu sunt… Exista si varianta: Eu as vrea sa fiu … La Universitatea din Bucuresti, acest test a fost prelucrat si verificat din punctul de vedere al caracteristicilor diagnostice. În acest test se pun în evidenta 6 categorii de raspunsuri din punctul de vedere al continutului.
Raspunsurile A se refera la punerea în evidenta a unor caracteristici fizice sau exterioare (eu sunt înalt, sanatos, cam gras, etc.). Aceste tipuri de raspunsuri pot fi uneori situationale (eu stau lânga fereastra, eu stau cu fata la drum, etc.). Aceste tipuri de raspunsuri pun în evidenta o personalitate putin structurata, preocupata de adaptarea imediata fara rezonante mai profunde.
Raspunsurile B se refera la situatia profesionala sau sociala (eu sunt elev, strungar, etc.). Ele pun în evidenta o personalitate dominata de probleme profesionale.
Categoria C se refera la caracteristicile psihice (eu sunt harnica), demonstrând o persoana altruista.
Se mai vorbeste si despre urmatoarele caracteristici, notate cu D, E si F: familiale, adaptative si culturale.
Data fiind natura cercetarii am considerat ca este mai reprezentativa realizarea unei cotari a raspunsurilor în functie de: Eu psihologic, Eu social, Eu familial si Eu adaptativ.
Testul ,,FAMILIA,, este derivat din testul personalitatii umane a lui K. Machower dar urmareste alte aspecte. Elementul esential pe care acest test cauta sa-l scoata în evidenta sunt relatii interpersonale din cadrul familiei, dintre frati, surori si parinti.Se are în vedere: modul de reprezentare, dimensiunile, ordinea personajelor, functiile acestora, relatiile dintre ele, elementele de dominare, omisiunea unor personaje, fenomenele de frustratie, starile de tensiune conflictuala.Scopul folosirii testului scoate în evidenta caracteristicile relatiilor interpersonale din cadrul familiei, relatiile dintre copii si parinti, relatiile dintre frati.
Testul CLASA este derivat din testul "Familia", dar urmareste alte aspecte. În acest test se solicita copilului sa faca un desen în care sa figureze clasa, colectivul de elevi din care face parte. Testul dimensioneaza în mod proiectiv atitudinile subiectului fata de colegi si profesorul clasei, si, în acelasi timp, adaptarea scolara.
Studierea fisei medicale s-a facut în scopul depistarii unor posibili factori implicati în determinarea predispozitiilor si tendintelor cu caracter frustrant-agresiv, a adaptarii, etc. Ca atare, au fost urmarite aspectele legate de îmbolnaviri majore, dezechilibre endocrine, natura si evolutia diverselor afectiuni etc.
Anamneza psihologica s-a realizat prin convorbiri cu profesorii, cu adultii cunoscatori ai mediului de viata ai copiilor, prin studierea dosarului în baza caruia copilul a fost institutionalizat. S-a încercat obtinerea de informatii privind conditiile de viata, educatie, socializare, atmosfera "familiala", nivel de stimulare intelectuala, frecventarea de catre copil a unor institutii prescolare, nivelul de organizare a familiei (dezorganizata, conflictuala, deces, divort, etc.), atitudinea familiei cu copilul, legatura familiei cu copilul, nivelul de vârsta în momentul primei institutionalizari; motivele institutionalizarii; persoana de atasament pentru copil; experiente psihotraumatice.
CAPITOLUL V
PRELUCRAREA DATELOR CERCETĂRII
Caracteristicile frustrarii la subiectii investigati
Grupurile de elevi investigati au relevat o serie de comportamente specifice în raport cu stimulii frustranti. Astfel, s-a putut evidentia o grupare a lor pe tipuri de reactivitate în raport cu respectivii stimuli. Ca atare, se pot constata urmatoarele:
Gruparea subiectilor în functie de indicatorii valorici globali ai frustrarii
Rezultatele obtinute au permis identificarea a trei categorii de subiecti: cei cu potential reactiv frustrant de valoare scazuta (obtinând la proba Rosenzweig administrata un total cuprins între 0-8 puncte); cei cu potential moderat la stimuli frustranti de valoare medie (9-15 puncte); subiecti cu reactivitate frustranta (10-24 puncte).
Distributia procentuala pe aceste categorii de reactivitate a copiilor investigati este ilustrata mai jos (tabelul nr.4; fig. nr. 2).
tabelul nr. 4
18% -reactivitate crescuta (16-24 puncte)
15% -reactivitate scazuta (0-8 puncte)
67% -reactivitate moderata (9-15 puncte)
Grafic . nr. 2
COMPARAȚIE COPII ÎN FAMILIE – COPII INSTITUȚIONALIZAȚI ÎN FUNCȚIE DE INDICATORII FRUSTRĂRII
14%- reactivitate crescuta 23% – reactivitate crescuta
23% – reactivitate scazuta 7% – reactivitate scazuta
63% – reactivitate moderata 70% – reactivitate moderata
Grafic nr. 3
Grafic nr. 4
Tipul de reactie comportamentala a elevilor în raport cu stimulii frustranti
În acest caz, s-a analizat masura în care cauza frustrarii este originala în interiorul subiectivitatii lor, în exteriorul acesteia sau undeva fara importanta semnificativa. Rezultatele sunt: procentul cel mai ridicat este detinut de subiectii ce localizeaza în exterior cauza frustrarii lor; ei sunt urmati de copiii care se autoacuza, pe ultimul loc situându-se subiectii ce aduc explicatii impunitive (tabelul nr.5, fig. nr.5).
tabelul nr.5
15%- reactie punitiva
65%- reactie extrapunitiva
20%- reactie intrapunitiva
Grafic . nr. 5
TIPUL DE REACȚIE COMPORTAMENTALĂ A ELEVILOR ÎN RAPORT
CU STIMULII FRUSTRANȚI
23% – reactie impunitiva
50% – reactie extrapunitiva
27% – reactie intrapunitiva
14% – reactie impunitiva
80% – reactieextrapunitiva
6% – reactie intrapunitiva
GRAFIC. nr. 6
fig. nr. 7-tipul de reactie comportamentala a elevilor în raport cu stimulii frustranti
COMPARAȚIE COPII ÎN FAMILIE – COPII INSTITUȚIONALIZAȚI PRIVIND REACȚIA COMPORTAMENTALĂ LA STIMULII FRUSTANȚI
Tipuri de reactie în raport cu stimulii frustanti
Criteriile dupa care am analizat distributia copiilor pe grupuri ilustrative ale tipurilor de reactie în raport cu un potential frustrant, la apararea Eului în functie de perceperea unui anumit stimul frustrant si la persistenta trebuintei ca indice al rezolvarii problemelor puse de frustrare dupa modelul interpretarilor lui Rosenzweig, prezentat în testul descris anterior.
Analiza rezultatelor obtinute releva o pondere mai mare a elevilor ce adopta o atitudine echilibrata în raport cu dominarea obstacolului (OD) ca indice al unei trebuinte nesatisfacute. Pe locul al doilea se situeaza elevii pentru care amenintarea nesatisfacerii trebuintei se afla în centrul atentiei lor (figurile 8 si 9).
33% – amenintare crescuta ;46% – amenintare scazuta ;21% – obstacol faraimportanta
fig. nr. 8
(OD) EVALUAREA DOMINĂRII OBSTACOLULUI
fig. nr. 9
În ce priveste apararea Eului (ED), aceasta se concretizeaza în faptul ca subiectii în proportie de 46% atribuie altuia vina producerii unui eveniment indezirabil, 35% accepta responsabilitatea acestei situatii neplacute, în timp ce 19% declara ca nimeni nu este vinovat. În legatura cu apararea Eului, majoritatea celor care-si asuma vina sunt intrapunitivi si percep trebuinta nesatisfacuta ca pe o amenintare crescuta, cum se constata în graficul prezentat mai jos (figurile 10 si 11).
35% – accepta responsabilitatea faptului ;46% – altul este vinovat ;19% – nimeni nu este vinovat
fig. nr.10
(ED) EXPRESIA APĂRĂRII EULUI
fig. nr. 11
În conditiile persistentei unei trebuinte (NP) pentru consumarea acesteia, subiectii adopta comportamente diferite 44% prefera sa ceara ajutorul cuiva fiind, ca atare, mai dependenti de alte persoane, 39% prefera autonomia în efortul de a rezolva respectiva problema pe cont propriu; iar 17% nu se grabesc în rezolvarea problemei aparute, preferând ca aceasta sa se rezolve în timp (figurile 12 si 13).
44% – solicita ajutor ;39% – rezolva singur problema ;17% – lasa deschisaproblema
fig. nr. 12
(NP) EXPRESIA TREBUINȚEI
Particularitatile agresivitatii la subiectii investigati
În functie de punctajul general obtinut, totalul maxim de puncte fiind 100, am grupat subiectii integrati experimentului pe trei niveluri: copii cu agresivitate scazuta (0 – 55 puncte); copii cu agresivitate moderata (55-75 puncte) si copii cu agresivitate ridicata (75-100 puncte). Ca atare, ponderile se prezinta astfel: 12% dintre subiecti exprima un indice scazut de agresivitate; 52% totalizeaza grupul celor cu potential agresiv moderat si 36% – subiectii cu agresivitate înalta (figura nr. 14).
12% – agresivitate scazuta ;36% – agresivitateridicata ;52% – agresivitate moderata
Grafic . nr. 14
CARACTERISTICILE AGRESIVITĂȚII LA SUBIECȚII INVESTIGAȚI
Raportul valorilor globale dintre frustrare si agresivitate
Analiza distributiei subiectilor din lotul ales, în cadrul unor categorii valorice pentru fenomenele luate în studiu, evidentiaza proportii apropiate. De exemplu, frustrarea scazuta apare la 19% dintre subiecti, iar agresivitatea scazuta la 12%; frustrarea moderata caracterizeaza 46% dintre subiecti, iar agresivitatea 52%; frustrarea înalta este implicata pentru 35% dintre elevi, iar agresivitatea pentru 36% (figura nr.15).
Se poate constata faptul ca, de regula, copiii frustrati sunt si agresivi.Analiza comparativa a frustrarii si agresivitatii evidentiaza o stare de încordare, de amenintare, persistenta unei trebuinte, apararea puternica a Eului (figura nr. 16).
12%=agresivitatescazuta ; 36%= agresivitate înalta ; 52%= agresivitate moderata
19%=frustrarescazuta ; 35%=frustrare înalta ;46%=frustrare moderata
Grafic . nr. 15
Frustrarescazuta ;agresivitate scazuta ;frustraremoderata ;agresivitat emoderat frustrareînalta ; agresivitateridicata
Grafic . nr. 16
Conduita frustrant-agresiva raportata la factorii institutionalizarii
Analiza anamnestica a unor cazuri ce prezinta conduite frustrant-agresive la copii institutionalizati releva ca responsabili, cel putin trei factori:
1. nivelul de vârsta la care copilul a pierdut sau s-a despartit de parinti;
2. nivelul de vârsta la care s-a produs institutionalizarea;
3. frecventa schimbarii institutiilor de ocrotire si a persoanelor de atasament (atunci când acestea au existat).
Astfel, în grupa subiectilor cu frustrare si agresivitate scazute am identificat cei mai multi copii institutionalizati imediat dupa nastere. Acesti copii au schimbat mai multe institutii de ocrotire: leagane, case de copii prescolari, case de copii scolari, ceea ce a facut ca persoanele de îngrijire si atasament sa fie instabile. La acesti copii pragul de frustrare este ridicat, particularitatile lor psihocomportamentale prezentându-i ca inadaptati, greu educabili, etc.În activitati diverse, acesti copii se plictisesc repede, nu se antreneaza decât cu dificultate sau chiar deloc, uneori chiar si în activitati ludice, cu atât mai putin în cele scolare. Ei nu participa activ la viata colectivului, dau impresia ca sunt insensibili la aprecierile morale, la punitie ori gratificatie. Nu finalizeaza activitatile pe care le încep, iar capacitatile lor de învatare, randament scolar, capacitate de comunicare si relatie sunt deficitare.Grupa copiilor cu valori ridicate ale frustrarii si agresivitatii si-au pierdut parintii – mama sau persoana de atasament – în jurul vârstei de 2-3 ani. Ei se caracterizeaza printr-o puternica nevoie de dragoste, fiind însa neîncrezatori în împartasirea ei – dau impresia ca ar fi fost tradati, pot ajunge chiar la acte antisociale.La acesti copii, pragul frustrarii este scazut, sunt suspiciosi, intoleranti, dispun de o reactivitate crescuta, preponderent extrapunitivi, cei care dorm nelinistit, se simt nesecurizati, cei care se leagana, scrâsnesc din dinti, vorbesc singuri si au ticuri verbal-mimice.Din punctul de vedere al randamentului scolar se situeaza la un nivel mediu, iar în planul relatiilor comportamentale de grup sunt dificili, incomozi, deranjeaza pe ceilalti, nu sunt agreati.
Copiii institutionalizati care si-au pierdut parintii dupa vârsta de 6-7 ani au nivelul frustrarii si agresivitatii ca oscilând între valorile medii si imediat sub acestea. În general, ei sunt agreati în grup; randamentul scolar este bun, iar prognosticul adaptabilitatii este favorabil.
Categorie aparte a copiilor institutionalizati o constituie cei care au unul sau ambii parinti, dar acestia se subsumeaza familiilor cu probleme de integrare socio-umana (familii dezorganizate, alcoolici, handicap mintal, etc). La acestia se manifesta frecvent agresivitatea; se exprima în plan comportamental prin crize existentiale, ca urmare a structurii fragile a sensului lor de viata, a modelului de urmat; exprima complexe de culpabilitate si de neputinta, uneori ei comportându-se ca pierzând relatiile cu lumea, devenind incapabili de actiune ( grafic nr. 17).
Concluzionând, frustrarea si agresivitatea la copiii institutionalizati este corelata cu caracteristicile generale date de mediul de ocrotire (familial). Aceasta deoarece institutia publica nu poate crea o anumita intimitate, familiaritate, viata personal-individuala, în conformitate cu cerintele specifice ale diferitelor niveluri de vârsta ale copilariei (grafic nr. 18).
Subprotectie ;Normal ;Supraprotectie
Grafic . nr. 17
Grafic . nr. 18
Caracteristicile psihice la subiectii investigati
Performante ale testului Woodworth
Grupurile de elevi investigati au relevat o serie de tendinte afective care au fost mai evidente în stimularea comportamentului agresiv. Astfel, s-a putut evidentia o grupare a copiilor în raport cu aceste tendinte. Au fost selectionate din grupa celor 8 categorii de tendinte, doar 3 dintre ele care scot în evidenta sau stimuleaza comportamentul agresiv; este vorba despre: tendintele impulsive (impulsivitatea), tendintele catre instabilitate si tendintele antisociale.
Gruparea subiectilor în functie de tendintele afective
Distributia subiectilor din lotul ales pe cele 3 categorii de tendinte afective amintite mai sus, evidentiaza gruparea elevilor pe 3 niveluri: normal (0-120 puncte); limita (120-250 puncte) si pregnant (250-364 puncte).Ca atare, distributia procentuala a copiilor investigati pe aceste categorii de tendinte si pe niveluri de manifestare este ilustrata în tabelele nr. 6 si 7 pentru compararea loturilor de elevi: Centrul de plasament si scoala de masa.
Tabel nr. 6
Tabel nr. 7
Analiza rezultatelor obtinute releva o pondere mai mare a elevilor cu tendinte catre impulsivitate, instabilitate si antisociale aflate la limita a copiilor institutionalizati ( în ordine : 60%; 80%; 50%) comparativ cu elevii din familie (33%; 30%; 0%). Aceste tendinte afective se manifesta la acestia din urma în limitele normalului mai mult, comparativ cu ceilalti copii investigati. De asemenea, tendintele antisociale sunt mult mai evidente la copiii institutionalizati, spre deosebire de cei din cadrul familiei (30%; 50%; 20%; comparativ cu 20%; 0%; 0% – în functie de nivelurile abordate) (grafic nr. 19).
Fig. nr. 19
Raportul valorilor globale dintre agresivitate si tendintele catre impulsivitate
Analiza distributiei subiectilor din lotul ales în cadrul unor categorii valorice pentru fenomenele luate în studiu, evidentiaza proportii relativ apropiate. De exemplu, agresivitatea scazuta apare la 12% dintre subiecti, iar impulsivitatea la 30%; agresivitatea moderata caracterizeaza 52% dintre copii, iar tendintele impulsive 47%; agresivitatea ridicata este implicata pentru 36% dintre copii, iar impulsivitatea pentru 23% ( grafic nr.20).
Grafic . nr. 20
Se poate constata ca, de regula, copiii cu tendinte impulsive sunt si agresivi. Analiza comparativa a agresivitatii si impulsivitatii evidentiaza o stare de încordare, de amenintare, de nervozitate, de dominare a unui afect ( grafic nr. 21).
Fig. nr. 21
Raportul dintre tendintele antisociale manifestate la copiii
institutionalizati comparativ cu elevii din familie
În functie de punctajul general obtinut, am grupat subiectii integrati experimentului pe 3 niveluri: copii cu tendinte antisociale pregnante( 250-364 puncte); copii cu tendinte antisociale moderate (120-250 puncte) si copii cu tendinte antisociale scazute (0-120 puncte).Ca atare, ponderile se prezinta astfel: 30% dintre copiii institutionalizati manifesta tendinte antisociale scazute comparativ cu 20% dintre copiii din familie; 50% dintre copiii din institutia ocrotitoare manifesta impulsivitate moderata ( în sensul ca se afla la limita) comparativ cu 0% din cei din familie; iar restul de 20% dintre copiii din Centrul de Plasament exprima tendinte antisociale pregnante, la copiii din scoala de masa acestea neexistând la nici un copil din lotul supus cercetarii ( grafic nr. 22).
În concluzie, putem afirma ca la copiii institutionalizati exista un dezechilibru efectiv care, însa, nu a depasit granita normalului , dar care, neglijate, o pot depasi, ajungând în sfera patologicului.
Grafic . nr. 22
Performante ale testului "Eu sunt …"
Acest test a fost folosit pentru a evidentia diferenta dintre imaginea de sine si idealul de sine pe de o parte, iar pe de alte, relatia dintre imaginea de sine si frustrare si comportamentul agresiv.
Dintre variabilele acestui test – Eu psihologic, social, sexual, cultural, adaptativ, familial – m-am oprit asupra a 4 dintre ele cu semnificatie pentru fenomenele puse în studiu. Este vorba despre: Eu psihologic, Eu adaptativ, Eu familial si Eu social.
Ca atare, s-au obtinut urmatoarele rezultate procentuale înscrise în tabel nr. 8.
Tabel nr. 8
Din aceste rezultate reiese ca ponderea cea mai mare o are Eul psihologic la ambele categorii de subiecti investigati: 57% pentru copiii institutionalizati , 43% pentru cei din familie (figura nr. 23).
Grafic . nr. 23
Performante ale testului "Eu as vrea sa fiu …"
La acest test , rezultatele au fost urmatoarele, cum reiese din tabelul nr. 9.
Grafic nr. 9
Rezultatele la acest test au scos în evidenta ponderea cea mai mare a Eului social la ambele categorii de subiecti investigati: 37% pentru copiii din familie si 34% pentru cei institutionalizati; acestea sunt urmate de Eul adaptativ – 33%; Eul familial exista în proportie de 22% la copiii din Centrul de Plasament si 17% pentru ceilalti; iar rezultatele la Eul psihologic au fost: 13% pentru copiii din familie si 15% pentru ceilalti De asemenea, rezultatele obtinute au evidentiat ca Eul familial este într-o proportie de 11% la copiii institutionalizati – un procent mult mai scazut comparativ cu subiectii din familie (19%) – dar se constata o crestere în proiectia viitoare (" Eu as vrea sa fiu tata", "Eu as vrea sa am familie") (figura nr.24).
Eu sunt ; Eu as vrea sa fiu Grafic . nr. 24
În schimb, la copiii din familie , rezultatele sunt apropiate la cele doua variante ale testului: "Eu sunt…" si "Eu as vrea sa fiu…" (figura nr. 25).
Grafic . nr. 25
Performante la testul "Familia"
Gruparea subiectilor în functie de caracteristicile familiei – studiu
comparativ
Analiza rezultatelor obtinute de subiectii investigati la acest test, precum si în urma convorbirilor purtate pe marginea desenelor realizate, au evidentiat urmatoarele rezultate: 23% dintre copiii din scoala de masa fac parte din familii în care exista relatii foarte echilibrate între membrii; 43% din ei sunt încadrati într-o familie armonioasa, cu relatii "normale" între membrii ei, 27% din elevi apartin unor familii între membrii careia nu exista armonie, relatiile dintre ei fiind discordante si doar 7% din elevii scolii de masa, supusi investigatiei , sunt încadrati într-o familie subculturala, între membrii ei neexistând relatii de cooperare si colaborare.
Nu acelasi lucru se poate spune în cazul copiilor institutionalizati, în cazul carora procentul cel mai mare este obtinut de copiii care afirma ca nu au apartinut unei familii echilibrate, armonioase, deci, neexistând relatii între membrii (manifestându-se dezinteres afectiv si material, lipsa afectivitatii, etc.) – 53%; ei sunt urmati de copiii care au fost încadrati unor familii în care relatiile dintre membrii erau discordante – 40%; doar 7% dintre ei au apartinut unor familii armonioase, în acest caz fiind vorba despre acei copii care pe timpul vacantei de vara sunt luati de asa-numitii "parinti adoptivi" (din Belgia); iar procentul copiilor care ar fi putut apartine unor familii foarte echilibrate, neexistând în cazul elevilor din Centrul de Plasament (pentru comparatie figura nr. 26 si tabel nr. 10r).
RELAȚII ÎN FAMILIE
Fig. nr. 26
Tabel nr. 10
Gruparea subiectilor în functie de tipul de familie ca structura de apartenenta
Rezultatele obtinute au permis identificarea a 3 categorii de subiecti: cei care apartin familiei nucleare; cei care sunt încadrati într-o familie mixta si cei care fac parte dintr-o familie nonparentala.
Distributia procentuala pe aceste tipuri de familie a copiilor investigati este ilustrata mai jos (tabel nr.11 si figura nr. 27).
Tabel nr. 11
Fig. nr. 27
Comparatie: copii în familie – copii institutionalizati privind tipul de familie de provenienta
Particularitatile familiei la subiectii investigati
În acest caz, intereseaza doar gradul de manifestare al agresivitatii în atitudinile parentale fata de copii în formarea personalitatii agresive a copilului.
Ca atare, rezultatele obtinute au permis identificarea a 3 categorii de copii, grupati în functie de gradul de agresivitate al modelului parental agresiv, astfel: atitudine parentala agresiva scazuta, atitudine agresiva moderata si atitudine parentala agresiva ridicata.Distribuirea globala a subiectilor investigati în functie de aceste grade este data în procente dupa cum urmeaza: 15% dintre copii provin din familii cu o atitudine agresiva scazuta; 56% din ei au sau au avut parinti cu o atitudine parentala agresiva moderata si 29% dintre subiectii investigati au apartinut sau apartin unor familii cu parinti a caror atitudine agresiva este ridicata (figurile nr. 28 si 29).
15% = copii din familie cuagresivitate scazuta
56% = copii din familie cu agresivitate moderata
28% = copii din familie cu agresivitate ridicata
Grafic . nr. 28
DISTRIBUIREA SUBIECȚILOR ÎN FUNCȚIE DE TIPUL DE ATITUDINE
PARENTALĂ AGRESIVĂ
Fig. nr. 29
Raportul valorilor globale dintre gradul de agresivitate manifestata la copii
si atitudinea parentala agresiva
Analiza distributiei subiectilor din lotul ales, în cadrul unor categorii valorice pentru fenomenele luate în studiu, evidentiaza proportii apropiate. Astfel : agresivitatea scazuta apare la 12% dintre subiecti, iar atitudinea parentala agresiva scazuta la 15% dintre familiile de provenienta; agresivitatea moderata caracterizeaza 52% dintre copii, iar atitudinea parentala agresiva moderata – 52%; agresivitatea ridicata este implicata pentru 36% dintre elevi, iar atitudinea familiala agresiva ridicata este în proportie de 29% (figura nr. 30).
Grafic . nr. 30
Se poate constata ca, de regula, copiii agresivi provin din familii a caror atitudine fata de copii este si ea agresiva. Analiza comparativa a lor demonstreaza, deci, ca modelul influenteaza formarea personalitatii agresive a copilului (figura nr. 31).
CONCLUZII
Pentru a scoate în evidenta mai pregnant masura în care au fost verificate ipotezele pe care le-am formulat anterior si de la care s-a plecat, precum si masura în care au fost atinse obiectivele propuse vom trece în revista principalele concluzii la care s-a ajuns în urma cercetarii efectuate:
* Elevii investigati au relevat o serie de comportamente specifice în raport cu stimulii frustranti, evidentiindu-se o reactivitate de diferite grade: scazuta; moderata si crescuta. Ca atare, la copiii institutionalizati se constata o reactivitate crescuta comparativ cu elevii din familie.
*Dat fiind faptul ca o cauza a frustrarii poate fi originata în interiorul subiectivitatii individului, în exteriorul acesteia sau undeva fara importanta semnificativa, copiii institutionalizati localizeaza, de regula în exterior cauza frustrarii lor si, ca atare, manifesta o reactie extrapunitiva într-un grad mult mai mare comparativ cu ceilalti copii.
*Aceasta reactie extrapunitiva în raport cu stimulii frustranti se refera la dominarea obstacolului cu potential frustrant, la apararea Eului în functie de perceperea unui stimul frustrant si la persistenta trebuintei ca indice al rezolvarii problemelor puse de frustrare.
*În ceea ce priveste apararea Eului am observat ca marea majoritate a subiectilor atribuie altora vina producerii unui eveniment indezirabil. În legatura cu apararea Eului, majoritatea celor care considera ca "altul este vinovat" sunt extrapunitivi.
*De asemenea, se poate constata ca, de regula, copiii frustrati sunt si agresivi. Analiza comparativa a frustrarii si agresivitatii evidentiaza o stare de încordare, de amenintare, persistenta unei trebuinte, apararea puternica a Eului.
În ceea ce priveste conduita frustrant-agresiva la copiii privati de familie, aceasta poate fi raportata la câtiva factori ai institutionalizarii, cum ar fi: nivelul de vârsta la care copilul a pierdut (sau s-a despartit) de parinti; nivelul de vârsta la care s-a produs institutionalizarea; frecventa schimbarii institutiilor de ocrotire si a persoanelor de atasament (daca acestea au existat). Din aceasta perspectiva se constata urmatoarele concluzii :
*copiii cu frustrare si agresivitate scazute sunt aceia institutionalizati imediat dupa nastere. La acesti copii pragul de frustrare este ridicat, particularitatile lor psiho-comportamentale prezentându-i ca inadaptati, greu educabili, etc. În activitati diverse acesti copii se plictisesc repede, nu participa activ la viata colectivului, dau impresia ca sunt insensibili la aprecierile morale, la punitie ori gratificatie ; nu finalizeaza activitatile pe care le încep iar capacitatea lor de învatare, comunicare si relatie sunt deficitare.
*copiii cu valori ridicate ale frustrarii si agresivitatii si-au pierdut parintii în jurul vârstei de 2-3 ani. La acesti copii, pragul frustrarii este foarte scazut, sunt suspiciosi, intoleranti, dispun de o reactivitate crescuta, dezvolta unele crize nervoase. Din rândul lor provin copiii agresivi, preponderent extrapunitivi, cei care se simt nesecurizati, cei care se leagana, scrâsnesc din dinti, etc. În ceea ce priveste relatiile de grup, ei sunt dificili, incomozi, deranjeaza pe ceilalti, nu sunt agreati.
*copiii institutionalizati care si-au pierdut parintii dupa vârsta de 6-7 ani au nivelul frustrarii si agresivitatii ca oscilând între valorile medii si imediat sub acestea. În general, ei sunt agreati în grup, iar prognosticul adaptabilitatii este favorabil.
Copiii institutionalizati care au unul sau ambii parinti dar acestia se subsumeaza familiilor cu probleme de integrare socio-umana (familii dezorganizate, alcoolici, etc.) la acestia se manifesta frecvent agresivitatea. La nivelul personalitatii, prezinta complexe de inferioritate; se exprima în plan comportamental prin crize existentiale, ca urmare a structurii fragile a sensului lor de viata, a modelului de urmat; exprima complexe de culpabilitate si de neputinta, uneori ei comportându-se ca pierzând relatiile cu lumea, devenind incapabili de actiune.Prin urmare, frustrarea si agresivitatea la copiii institutionalizati sunt corelate cu caracteristicile generale date de mediul de ocrotire ( familial ).
Aceasta deoarece institutia publica nu poate crea o anumita intimitate, familiaritate, viata personal-individuala, în conformitate cu cerintele specifice ale diferitelor niveluri de vârsta ale copilariei. De asemenea se poate constata ca, de regula, copiii cu tendinte catre impulsivitate sunt si agresivi. Analiza comparativa a agresivitatii si impulsivitatii evidentiaza o stare de încordare, de amenintare, de nervozitate, etc. La acesti copii care adopta un comportament agresiv ca o compensare a situatiilor frustrante se constata un Eu slab dominat de tendinte depresive, paranoide, schizoide, etc. În ceea ce priveste raportul dintre imaginea de sine si comportamentul frustrant-agresiv am constatat ca, de regula, copiii cu o imagine de sine scazuta manifesta o stare cu un caracter frustrant ridicat si, ca atare, adopta si un comportament agresiv ( extrapunitiv ) pentru înlaturarea, compensarea situatiei privita de el ca frustranta. Situatia ,,Eului familial,, demonstreaza ca la copiii institutionalizati acesta este foarte scazut, dar se constata o crestere în proiectia viitoare. Copilul poate sa învete atitudinea agresiva prin intermediul imitatiei, cu conditia ca modelul – al carui comportament îl imita – sa fie o persoana agresiva. Analiza rezultatelor obtinute demonstreaza ca majoritatea copiilor asupra carora s-a facut studiul de fata, provin din familii care manifesta o atitudine agresiva. În consecinta, putem afirma ca modelul familial oferit copilului în plin proces de formare este de natura agresiva si ca, potrivit nivelului sau de aptitudini, fiecare copil îsi însuseste actiunile agresive ale modelului oferit. Majoritatea copiilor care dintr-un motiv sau altul au fost adusi în Centrul de Plasament (Institutia de ocrotire) provin din familii dezorganizate, parinti alcoolici, etc., familii în care nu existau relatii echilibrate între membrii ei, mai mult decât atât – un dezinteres afectiv, moral, cultural, material.În aceste conditii, putem afirma ca modelul familial oferit copilului era negativ si chiar agresiv. Alaturi de familie, scoala reprezinta institutia fundamentala care are ca sarcina formarea copilului. Educatia este, de fapt, un efort combinat al educatorului si elevilor. Educatorul reprezinta modelul care se ofera elevilor si cu care acestia trebuie sa se identifice.
Se considera ca un comportament agresiv poate fi însusit prin imitarea unui model agresiv. Acest model agresiv poate fi oferit copilului în familie, în scoala, în grupul social de prieteni, pe de o parte, iar pe de alta parte, în carti, reviste, mass-media.
În perspectiva celor prezentate mai sus, putem conchide ca agresivitatea este o forma de adaptare si contra-reactie la frustrare în special pentru copiii aflati în diverse centre de ocrotire. Astfel :
*copiii institutionalizati, lipsiti de modele familiale pozitive, manifesta un grad ridicat de frustrare si, implicit, de agresivitate ;
*comparativ cu elevii ocrotiti în familie, cei din Centrul de Plasament prezinta un grad mai crescut al frustrarii datorita faptului ca ei sunt privati de prezenta unei familii reale, institutia publica neputând-o suplini ;
*ca atare, copiii institutionalizati sunt mult mai frustrati si, în consecinta, mult mai agresivi;
* de asemenea, copiii privati de mediul familial concret prezinta labilitate emotionala, caracteristici psihice mult mai fragile comparativ cu ceilalti copii.
Pe lânga unele clarificari referitoare la implicatiile psihologice ale agresivitatii si comportamentului agresiv în adaptarea copilului si utilizarea lui ca forma de contra-reactie (compensare) a frustrarii, lucrarea deschide drum altor investigatii sistematice cu privire la aceasta.
BIBLIOGRAFIE
ADLER A. – Cunoasterea omului, Editura stiintifica, Bucuresti, 1991.
ALLPORT G.W. – "Personality. Psychological Interpretation", Henry Holt, New York, 1937.
AJURIAGUERRA J. – ,,Manual de psihiatrie infantila,,, Masson, Paris, 1974.
BERGER A. – ,,Copilul dificil", Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1978.
BOTEZ MIHAI IOAN – "Neurologie clinica si neurologia comportamentului", Editura Medicala, Bucuresti, 1996.
BOVET P. – ,,L instinct combatif,,, Flammarion, Paris, 1928.
CLAPAREDE E. – ,, Sentimentul de inferioritate la copil,,, Institutul Albania, Constanta, 1933.
COASAN A., VASILESCU A. – ,Adaptarea scolara,,, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1988.
COSMOVICI A., IACOB L. – Psihologie scolara, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1997.
COSMOVICI A. – Psihologie generala, Polirom, Iasi, 1996.
DOLLARD P.A. – Frustration and aggression, Yale Univ. Press, New Haven, 1939.
DURCKHEIM E. – Despre sinucidere, Institutl Cultural European, Iasi.
DEBESSE M. – Psichologie de l enfant – de la naissance a l adolescence, Editions Bourrelier, 1956.
ENĂCHESCU C. – Tratat de igiena mintala, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1996.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Programe de Prevenire a Agresivitatii la Copii Si Adolescenti (ID: 145287)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.