PROGRAM MASTER: CARIERĂ JUDICIARĂ LUCRARE DE DISERTAȚIE Coordonator științific: Conf. univ. dr. Cristina -Elisabeta Zamșa Masterand: Brăileanu Ana… [608496]

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
PROGRAM MASTER: CARIERĂ JUDICIARĂ

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific:
Conf. univ. dr. Cristina -Elisabeta Zamșa
Masterand: [anonimizat]
2018

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULT ATEA DE DREPT
PROGRAM MASTER: CARIERĂ JUDICIARĂ

ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE IMOBILIARĂ
la disciplina
PROTECȚIA JURIDICĂ A DREPTULUI DE
PROPRIETATE

Coordonator științific:
Conf. univ. dr. Cristina -Elisabeta Zamșa
Masterand: [anonimizat]
2018

1

CUPRINS

INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 3
CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL DE PROPRIETATE .. 5
1.Considerații istorice privind dreptul de proprietate ………………………….. ………………………….. ……. 5
2. Noțiunea dreptului de proprietate. Reglementare ………………………….. ………………………….. ……… 5
3. Conținutul dreptului de proprietate ………………………….. ………………………….. ………………………… 7
3.1. Posesia ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 7
3.2. Folosința ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 8
3.3. Dispoziția ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 8
4. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate ………………………….. ………………………….. ………. 9
4.1. Caracterul absolut ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 9
4.2. Caracterul exclusiv ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 10
4.3. Caracterul perpetuu și transmisibil ………………………….. ………………………….. …………………. 10
4.4. Caracterul individual ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 11
4.5. Caracterul legal ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 11
5. Formele dreptului de proprietate ………………………….. ………………………….. ………………………….. 12
6. Mijloace juridice civile de apărare a dreptului de proprietate ………………………….. ……………….. 12
6.1. Acțiunile posesorii ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 13
6.2. Acțiunile petitorii ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 13
CAPITOLUL II. ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE ………………………….. ………………………….. ……… 15
1. Aspecte introductive privind acțiunea în revendicare. Noțiune ………………………….. ………….. 15
2. Caracterele juridice ale acțiunii în revendicare ………………………….. ………………………….. ……. 17
3. Exercitarea acțiunii în revendicare ………………………….. ………………………….. …………………….. 19
3.1. Condiții pentru exercitarea acțiunii în revendicare ………………………….. …………………….. 19
3.2. Proba dreptului de proprietate în acțiunea în revendicare ………………………….. …………… 23
4. Efectele admiterii acțiunii în revendicare ………………………….. ………………………….. …………… 24
CAPITOLUL III. SPECIFICUL ACȚIUNII ÎN REVENDICARE IMOBILIARĂ …………………….. 29
1. Considerații g enerale privind revendicarea bunurilor imobile ………………………….. …………… 29
2. Proba dreptului de proprietate ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 29
3. Efectele specifice ale acțiunii în reven dicare imobiliară ………………………….. …………………… 34

2
3.1. Restituirea bunului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 34
3.2. Restituirea fructelor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 34
3.3. Dreptul de retenție ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 37
4. Imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare sub aspect extinctiv ………………………….. ……….. 38
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 39
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 41

3
INTRODUCERE

Dezvoltarea societății omenești are la bază conceptul de proprietate, acesta existând încă de
la apariția primilor oameni de pe pământ și evoluând odată cu trecerea timpului, evoluție care se
manifestă și în prezent.
Dreptul de proprietate reprezintă unul dintre drepturile fundamentale ale omului , consacrat
atât la nivel internațional prin Declarația Universală a Drepturilor O mului și prin Protocolul
adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale , cât și la nivel național. La nivel național, cel mai important instrument juridic în care
este reglementat dreptul de proprie tate este Constituția, oferind astfel stabilitate în ceea ce privește
reglementarea acestui drept.
Cel mai important mijloc de protecție a dreptului de proprietate îl reprezintă acțiunea în
revendicare.
Acțiunea în revendicare, deși nu a avut o reglementa re proprie în sistemul vechiului Cod
civil, nu are un caracter de noutate în practica și în doctrina românească . Cu caracter de noutate,
însă, în cuprinsul Codului civil, intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, apar dispoziții
referitoare la acest m ijloc de apărare, fiind inclus în Cartea a III -a, intitulată „Despre bunuri”, Titlul
II, Secțiunea a 2 -a, denumită „Apărarea dreptului de proprietate privată”.
Astfel, art. 563 -566 ale Codului civil cuprind reguli privind apărarea dreptului de proprietate
prin intermediul acțiunii în revendicare, precum și efectele admiterii unei asemenea cereri.
O altă noutate în lumina noului Cod civil constă în posibilitatea apărării dreptului de
proprietate publică pe calea acestei acțiuni, având ca titular statul sau unitățile administrativ –
teritoriale ale acestuia.
De asemenea, prin intrarea în vigoare a noului Cod civil s -au adus modificări regimului
proprietății comune atât sub aspect material, cât și procedural.
Considerăm că aprofundarea acestei teme, a acțiunii î n revendicare imobiliară, a condițiilor
ce este necesar a fi întrunite pentru recunoașterea dreptului de proprietate de către pârât și restituirea
acestuia a bunului imobil, este de o importanță deosebită.
Această importanță este justificată, pe de o parte , la nivel juridic – acțiunea în revendicare
reprezentând cel mai important mijloc de apărare a dreptului de proprietate, pe care toți specialiștii
în drept trebuie să o stăpânească , iar pe de altă parte, este justificată de calitatea fiecăruia dintre noi,
ca cetățeni ai unui stat, membrii unei societăți, fiind firesc să cunoaștem toate aspectele legate de
apărarea dreptului nostru de proprietate.
Față de motivele expuse anterior, considerăm că tema privitoare la acțiunea în revendicare
imobiliară r eprezint ă o temă de actualitate, având un grad sporit de aplicabilitate practică .

4

Prezenta lucrare este structurată în 3 capitole, după cum urmează:
Primul capitol – Considerații introductive privind dreptul de proprietate vizează o analiză a
conceptului de propr ietate, atât cu privire la conținutul acestuia, cât și cu privire la caracterele
juridice pe care acesta le are, respectiv: caracterul absolut, exclusiv, perpetuu și transmisibil,
individual și legal. În ultima parte a acestui capitol am trecut în revistă mijloacele juridice de
apărare a dreptului de proprietate , acestea fiind clasificate în mijloace juridice specifice (acțiuni
posesorii și acțiuni petitorii) și mijloace juridice nespecifice.
Cel de -al doilea capitol – Acțiunea în revendicare – debutează cu o prezentare de ansamblu
și considerații generale asupra acțiunii în revendicare, continuând cu caractele juridice, precum și cu
condițiile necesare pentru promovarea acestei acțiuni. În ultima parte a acestui capitol am prezentat
efectele pe care le pr oduce admiterea acțiunii în revendicare, respectiv: restituirea bunului, a
fructelor, a cheltuielilor efectuate de pârât cu privire la bunul în cauză, precum și dreptul de retenție
pe care îl are acesta în anumite condiții.
Acest capitol are în vedere elem entele comune atât acțiunii în revendicare mobiliară, cât și celei în
revendicare imobiliară.
Cel de -al treilea capitol – Specificul acțiunii în revendicare imobiliară – cuprinde, astfel
cum reiese din titlul său, elementele caracteristice revendicării unu i bun imobil. R egimul juridic al
acțiunii în revendicare imobiliară privește analiza a două probleme: pe de -o parte, trebuie analizată
imprescriptibilitatea acestei acțiuni sub aspect extinctiv, iar în al doilea rând, proba dreptului de
proprietate asupra bunului imobil revendicat.
De asemenea, opinăm că am introdus practică judiciară relevantă privind instituțiile
menționate anterior.
În cele din urmă, am prezentat concluziile finale asupra întregii lucrări.

5
CAPITOLUL I . CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIV IND DREPTUL DE PROPRIETATE

1. Considerații istorice privind dreptul de proprietate

Proprietatea nu reprezintă o noutate în societatea omenească, aceasta constituind rezultatul
unei îndelungate evoluții a vieții, existând odată cu apariția omului pe pământ.
În dreptul roman, proprietatea purta denumirea de „ dominium ex jure quiritium ” și era
caracterizată de puterea proprietarului de a dispune de un lucru fără limită, putând aparține numai
cetățenilor romani.1
Ulterior, în Evul Mediu, dreptul de proprietate a fost limitat prin crearea unor restricții,
caracteristica acestei perioade fiind divizarea proprietății. Astfel, exista „ dominium eminens ” fiind
reprezentat de dreptul de prioritate suprem al seniorului și „ domenium utile ” reprezentat de
exercitarea une i proprietăți subordonate de către țăranii aserviți.2
Codul civil francez a preluat forma proprietății individuale, absolute și exclusive, specifică
dreptului roman, fiind ulterior adoptată și de Codul civil român din 1864.
Vom observa, în cele ce urmează, că și în prezent proprietatea privată este reprezentată de
un caracter individual, absolut și exclusiv, însă, spre deosebire de dreptul roman, exercitarea
acesteia este limitată prin lege.
2. Noțiunea dreptulu i de proprietate. Reglementare
Dreptul de proprietate își găsește consacrarea în Constituția României revizuită , Titlul II,
intitulat „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale”, Capitolul II , articolul 44 care prevede
faptul că „ dreptul de proprietate, precum și c reanțele asupra s tatului , sunt garantate ”. De
asemenea, alineatul 2 al aceluiași articol stabilește că „ proprietatea privată este garantată și
ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular ”.
Legea fundamentală a țării stabilește, însă, faptul că limitele și conținut ul dreptului de
proprietate sunt stabilite de lege.
Consacrarea dreptului de proprietate în Constituția României este de o deosebită importanță,
asigurând în acest fel o stabilitate a reglementării și ocrotirea unui drept fundamental al individului.
Codul civil constituie, de asemenea, o sursă importantă de reglementări a dreptului de
proprietate, Cartea a III -a, intitulată „Despre bunuri” consacrând bunurile și drepturile reale în
general, proprietatea privată, dezmembrămintele acesteia, fiducia, administr area bunurilor altuia,
proprietatea publică, cartea funciară, precum și posesia.

1E. Paraschiv, Drept privat roman. Caiet de seminar , Editura C. H. Beck, București, 2011, p. 51.
2 https://istpedia.blogspot.ro/2013/01/regimul -proprietatii -in-evul-mediu.html accesat la data de 01.03.2018,
ora 18:21.

6
Dreptul de proprietate este consacrat nu doar la nivel național, ci și la nivel internațional.
Astfel, Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea General ă a
Organizației Naț iunilor Unite la data de 10 decembrie 1948, reglementează în articolul 17 faptul că
„orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții. Nimeni nu poate
fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa ”.
Un alt instrument internațional este reprezentat de Convenția pentru Apărarea Drepturilor
Omului și Libertăților Fundamentale care, d eși inițial nu conținea prevederi referitoare la protecția
dreptului de proprietate, punând în centrul reglementărilor sale, astfel cum se arată în Preambul
„libertățile fundamentale ce constituie temelia justiției și a păcii în lume, a căror menținere se
bazează pe un regim politic cu adevărat democratic”, prin Protocolul adițional nr. 1, intrat în
vigoare la 18 mai 1954 , a reglementat în art. 1 protecția acestui drept. 3
Astfel, potrivit art. 1 din Protocolul 1, „ Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de
utilitate publică ș i în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului
internațional .”
Acest articol din Protocolul nr. 1 din Convenție nu consacră dreptul la redobândirea
dreptului de proprietate, acesta având menirea de a proteja respectarea bunurilo r actuale, fără a
garanta dreptul de a dobândi bunurile.4
Proprietate a privată este definită de art. 555 C. civ. ca fiind „ dreptul titularului de a poseda,
folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege ”.
Pe de altă parte, proprietatea publică privește dreptul statului sau al unei unități
administrativ -teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor ori prin voința legii, sunt de uz sau de
interes public, în situația în care au fost dobândite prin unul din tre modurile prevăzute de lege.
Referitor la obiectul proprietății publice, Codul civil statuează în art. 859 alin. (1) faptul că
bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de
interes național, p lajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului
continental constituie obiectul exclusiv al proprietății publice alături de alte bunuri stabilite prin
lege organică.

3 C. Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, Vol I, Editura All Beck,
București , 2005, p. 9 64.
4 C. T. Ungureanu, M. Afrăsinie, D. M. Cigan, M. Eftimie, L. Irinescu, M. Păpureanu, E. Florescu, A. C.
Târșia, C. Voicu, G. C. Frențiu, F. Morozan, M. S. Croitoru, I. Popa, L. Mirea, O. Podaru, D. M. Cosma, E.
Roșioru, Noul Cod civil. Comentarii, doct rină și jurisprudență , Vol. I, Editura Hamangiu, București, 2012,
p. 789.

7
În doctrină, dreptul de proprietate este privit ca „ acel drept subiectiv care dă expresia
aproprierii unui bun, drept care permite titularului să posede, să folosească și să dispună de acel
lucru, în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente ”.5
Observăm, astfel, că atât Codul civil, cât și literatura juridică de specialitate se limitează la a
defini dreptul de proprietate privată prin atributele sale, fără a arăta în mod explicit conținutul
acestora. Despre acestea, însă, vom vorbi în secțiunea a treia a prezentului capitol , care are ca obiect
prezentarea conținutului dreptului de proprietate privată.

3. Conținutul dreptului de proprietate
Astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 555 C. civ., dreptul de proprietate
presupune dreptul de a pos eda (ius possidendi ), dreptul de a folosi (ius utendi și ius fruendi ),
respectiv dreptul de a dispune de un bun (ius abutendi ) de către titularul său.
3.1. Posesia
Posesia, cunoscută și sub denumirea de „ ius possidendi ” a fost definită ca fiind
„apropriere a, însușirea și stăpânirea bunului ce formează obiectul dreptului analizat de către
titularul său, acesta având reprezentarea psihologică, intelectuală a împrejurării că el are calitatea
de proprietar ”.6
Cu alte cuvinte, proprietarul stăpânește bunul pentr u sine, având convingerea că are această
calitate, convingere dobândită în baza unor temeiuri juridice prin care acesta a intrat în stăpânirea
bunului.
De asemenea, există și posibilitatea ca proprietarul să consimtă ca o altă persoană să posede
bunul în n umele și în interesul său, în această situație fiind vorba despre o detenție precară.
Distincția esențială dintre posesie și detenție precară constă în caracterul intențional
(animus ). Astfel, în timp ce posesia are la bază intenția de a poseda pentru sine , detenția precară se
caracterizează tocmai prin absența ace stei intenții.
Este important să precizăm faptul că posesia ca prerogativă a dreptului de proprietate
privată, astfel cum am definit -o anterior, nu se confundă cu posesia ca stare de fapt.
Astfel, proprietarul va poseda un bun în baza lui ius possessionis (dreptul de proprietate), și
nu în baza lui ius possidendi (dreptul de a poseda), drept care aparține posesorului.7

5 C. Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale în reglementarea noului Cod civil , Ediția a 2 -a, revizuită și
actualizată, Editura Hamangiu, București, 2015, p. 37.
6 C. Bîrsan, op. cit ., pp. 43 -44.
7 Iosif R. Urs, Petruța -Elena Ispas, Drept civil. Drepturile reale , Editura Universității Titu Maiorescu,
București, 2012, p. 35.

8
3.2. Folosința
Folosința reprezintă acea prer ogativă a dreptului de proprietate privată în virtutea căreia
titularul său are dreptul de a uza de bunul său, precum și de a -l pune în valoare, exploatându -l în
propriul său interes, dobândind totodată și proprietatea fructelor pe care le poate obține din acesta.8
Prin fructe înțelegem „ acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a diminua
substanța acestuia ”.9
Referitor la natura acestora, Codul civil clasifică fructele în fructe naturale (cele produse fără
intervenția omului), fructe industriale (fructele produse în urma unor i ntervenții din partea omului),
precum și fructe civile (fructe rezultate în urma folosirii unui bun de către o altă persoană în baza
unui act juridic, din această categorie făcând parte chiriile, dobânzile, dividendele, etc. ).
Este important, cu această o cazie, să atragem atenția asupra faptului că fructele nu trebuie
confundate cu productele.
Conform Codului civil, productele reprezintă foloase obținute dintr -un bun cu consumarea
sau diminuarea substanței acestuia, astfel încât, se apreciază10 că dobândir ea unor asemenea foloase
privește dispoziția materială, și nu atributul folosinței.
În cazul coproprietății, folosința ca prerogativă a dreptului de proprietate privată, cunoaște o
regulă particulară. Astfel, Codul civil prevede în art. 637 faptul că fieca re coproprietar are dreptul la
fructe proporțional cu cota sa din dreptul de proprietate asupra bunului.
Nu în ultimul rând, referitor la atributul folosinței, se admite că dreptul de a uza de un bun și
de a-i culege fructele implică și latura negativă a acestei prerogative, respectiv facultatea de a nu
uza de bunul respectiv, precum și de a nu -i culege fructele, în afara cazurilor când legea îi impune
proprietarului să o facă.11
3.3. Dispoziția
Cel de -al treilea atribut al dreptului de proprietate privată este reprezentat de dreptul de
dispoziție ( ius abutendi ).
Dispoziția privește dreptul proprietarului de a dispune în mod liber de bunul său. În acest
sens, proprietarul poate înstrăina bunul unor alte persoane, poate constitui asupra lui drepturi reale
în favoarea unor alte persoane (de exemplu, poate constitui un drept de uzufruct viager în favoarea
unei persoane fizice), îl poate distruge, consuma ori transforma potrivit voinței sale, însă cu
respectarea dispozițiilor legale în vigoare.

8 G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, Curs de drept civil. Drepturile reale principale , Editura Hamangi u,
București, 2013, p. 15.
9 Art. 548 alin. (1) Cod civil.
10 G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit ., p. 15.
11 C. Bîrsan, op. cit ., p. 45.

9
Prerogativa dispoz iției cuprinde două elemente: un element material, respectiv un element
juridic.
Elementul material al dispoziției presupune posibilitatea proprietarului de a consuma
substanța bunului, de a transforma bunul ori de a -l distruge.12
De pildă, proprietarul un ei livezi poate tăia copacii, îi poate transforma în mobilier ori pot fi
destinați încălzirii.
Referitor la dispoziția juridică, în virtutea acesteia proprietarul poate înstrăina dreptul de
proprietate prin acte juridice între vii sau pentru cauza de moart e ori poate constitui drepturi reale în
favoarea unor alte persoane.
Este important de precizat faptul că proprietarul, deși poate transmite unor alte persoane
posesia sau dreptul de folosință, el nu poate niciodată transmite atributul dispoziției. A tran smite
atributul dispoziției unei alte persoane echivalează tocmai cu pierderea dreptului de proprietate.13
Exercitarea oricărui atribut al dreptului de proprietate privată trebuie să se facă în limitele
prevăzute de lege , astfel cum prevede și art. 556 C. c iv., stabilind că „ dreptul de proprietate poate fi
exercitat în limitele materiale ale obiectului său ” precum și că „ prin lege poate fi limitată
exercitarea atributelor dreptului de proprietate ”.
4. Caracterele juridice ale dreptului de proprieta te
Dreptul de proprietate privată prezintă mai multe caractere proprii , care îl deosebesc față de
alte drepturi reale.
Identificăm aceste caractere chiar în definiția dreptului de proprietate, reglementată în art.
555 C. civ., care prevede că titularul să u are dreptul „ de a poseda, folosi și dispune de un bun în
mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege ”.
4.1. Caracterul absolut
Dreptul de proprietate privată are un caracter absolut întrucât acesta îi este recunoscut
titularului său în raport cu toate celelalte persoane, acestea având obligația de a -i respecta dreptul și
de a se abține de la tot ceea ce ar putea face pentru a -i încălca dreptul.
Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate este opozabil erga omnes , spre deosebire de dreptu rile
de creanță, de exemplu, unde efectele se produc inter partes , fiind opozabile doar subiectului pasiv,
precum și, în limitele legii, avânzilor cauză.
Caracterul absolut al dreptului de proprietate nu trebuie înțeles, însă, ca fiind absolut în
raport cu exercițiul atributelor sale. Astfel, nicio persoană nu poate dispune de bunul său fără vreo
limitare, legea stabilind anumite limite în exercitarea dreptului de proprietate.

12 G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit ., p. 16.
13 Iosif R. Urs, Petruța Ispas, Drept civil. Drepturil e reale principale , Editura Hamangiu, București, 2013, p.
34.

10
Într-o altă concepție, majoritatea doctrinei14 consideră caracterul absolut ca o particularitate
a dreptului de proprietate privată, în sensul în care niciun alt drept real nu reunește în conținutul său
cele trei prerogative, respectiv: posesia, folosința și dispoziția. Astfel, celelalte drepturi reale
comportă numai unul sau două dint re aceste prerogative (posesia sau folosința).
4.2. Caracterul exclusiv
Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate privată sugerează faptul că titularul său este
singurul îndreptățit să exercite cele trei atribute, fără a avea nev oie de concursul alte i persoane.
Și în această situație, însă, există anumite limitări prevăzute de lege, precum servituțile pozitive.
Cu alte cuvinte, „ proprietarul poate tot, afară de ceea ce -i este interzis; titularul de alt fel
de drept real nu poate nimic, afară de ceea c e este permis ”.15
În timp ce unii autori16 consideră coproprietatea o limitare a caracterului exclusiv al
dreptului de proprietate, alții17 apreciază că în această situație nu se pune în discuție o astfel de
limitare, întrucât fiecare dintre coproprietari are posibilitatea de a exercita, împreună cu ceilalți,
toate prerogativele dreptului de proprietate.
4.3. Caracterul perpetuu și transmisibil
Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate exprimă ideea că acesta nu are o durată
limitată în timp, el existând atât timp cât există bunul. Această concluzie reiese di n interpretarea per
a contrario a dispozițiilor art. 562 alin.(1) C. civ. care prevăd „ dreptul de proprietate se stinge prin
pieirea bunului, dar nu se stinge prin neuz ”.
De asemenea, observăm că drep tul de proprietate nu se stinge prin neuz, acest lucru
însemnând că este imprescriptibil sub aspect extinctiv. Cu toate acestea, chiar și în această situație
există anumite limitări. De pildă, există acțiuni în revendicare supuse prescripției extinctive sa u
unor termene de decădere, acțiuni pe care le vom prezenta în capitolele următoare ale prezentei
lucrări.
Cu privire la bunurile mobile, Codul civil admite că dreptul de proprietate asupra acestora se
stinge în momentul abandonării lor. Referitor la bunur ile imobile, neuzul acestora nu poate fi
considerat abandon, astfel încât persoana care dorește să renunțe la dreptul de proprietate asupra
unui bun imobil trebuie să o facă prin intermediul unei declarații autentice, astfel cum prevăd
dispozițiile art. 56 2 alin. (2).

14 G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil , Editura Hamangiu, București, 2012, p. 20.
15 I. Micescu, Curs de drept civil , Ed. AII Beck, București, 2000, p. 298 în C. T. Ungureanu, M. Afrăsinie, D.
M. Cigan, M. Eftimie, L. Irinescu, M. Păpureanu, E. Florescu, A. C. Târșia, C. Voicu, G. C. Frențiu, F.
Morozan, M. S. Croitoru, I. Popa, L. Mirea, O. Podaru, D. M. Cosma, E. Roșioru, op. cit ., p. 825.
16 Iosif R. Urs, Petruța Ispas, op. cit ., p. 36.
17 G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit ., p. 18.

11
Sub aspect achizitiv, însă, dreptul de proprietate este prescriptibil, un terț putând invoca în
condițiile legii cu succes uzucapiunea.
O altă caracteristică a dreptului de proprietate este faptul că nu are un caracter viager. Cu
alte cuvint e, dreptul de proprietate nu se stinge prin decesul titularului său, ci acesta va fi transmis
pe calea succesiunii. De asemenea, dreptul de proprietate se poate transmite și prin acte inter vivos ,
iar înstrăinarea lui prin intermediul contractului de vânza re, de pildă, nu are ca efect stingerea
dreptului de proprietate al vânzătorului și nașterea lui în favoarea cumpărătorului, ci operează o
transmitere a dreptului de proprietate de la vânzător către cumpărător.
Caracterul transmisibil este propriu dreptulu i de proprietate privată, dreptul de proprietate
publică fiind inalienabil.
Prin excepție, există și situații când anumite bunuri proprietate privată sunt scoase din
circuitul civil pentru o anumită perioadă de timp prin acordul de voință intervenit între transmițător
și persoana care dobândește bunul. O asemenea situație poartă denumirea de „clauză de
inalienabilitate” și, pentru a fi valabilă, trebuie să îndeplinească anumite condiții prevăzute de lege,
precum: să fie stipulată pentru o durată de cel mult 49 de ani, să fie justificată de un interes serios și
legitim, precum și să fie înscrisă într -un contract translativ de proprietate . Referitor la natura
interesului, acesta poate fi unul patrimonial ori moral și poate aparține dispunătorului,
dobânditorul ui sau chiar unui terț.18
4.4. Caracterul individual
Astfel cum am precizat și anterior, dreptul de proprietate este, prin natura sa, un drept
exclusiv, și nu unul colectiv, în sensul că el aparține și este exercitat de către o singură persoană. Cu
toate ac estea, însă, există și excepția coproprietății, unde atributele dreptului de proprietate aparțin
și se exercită concomitent de către două sau mai multe persoane.
Coproprietatea nu trebuie privită în mod absolutist, întrucât în orice moment un coproprietar
poate introduce acțiunea în partaj, expresie a principiului potrivit căruia nicio persoană nu poate fi
obligată să rămână în indiviziune.19
4.5. Caracterul legal
Caracterul legal presupune că atât conținutul, cât și limitele exercitării dreptului de
proprie tate sunt stabilite de lege.
În acest sens, Constituția stabilește în art. 44 alin. (1) „ Dreptul de proprietate, precum și
creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de
lege.”

18 L. Pop, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale , Editura Lumina Lex, București, 1996, p. 40.
19 Iosif R. Urs, Petruța Ispas, op. cit ., p. 37.

12
De asemenea, Codul civil cuprinde aceeași reglementare în art. 555 alin. (1) care prevede că
prerogativele dreptului de proprietate se exercită „ în limitele stabilite de lege ”.
5. Formele dreptului de proprietate
Legea fundamentală stabilește formele proprietății în Titlul IV int itulat „Economia și
finanțele publice”, art. 136 alin. (1) care prevede „ Proprietatea este publică sau privată ”.
Codul civil transpune prevederile art. 136 alin. (1) din Constituție în art. 552 care prevede,
de asemenea, că „ proprietatea este publică sau p rivată ”.
În societatea actuală, proprietatea privată constituie regula în materie, în timp ce proprietatea
publică reprezintă excepția.
Distincția fundamentală dintre dreptul de proprietate privată și dreptul de proprietate publică
constă în faptul că aces ta din urmă este inalienabil, imprescriptibil și insesizabil, în timp ce dreptul
de proprietate privată este alienabil, imprescriptibil și poate fi urmărit în condițiile leg ii.
O altă deosebire dintre cele două forme de proprietate este reprezentată de
imprescriptibilitatea dreptului de proprietate publică atât sub aspect extinctiv, cât și sub as pect
achizitiv, în timp ce, astfel cum am prezentat anterior, dreptul de proprietate privată poate fi
dobândit de un terț prin efectul uzucapiunii invocată în condi țiile legii.
Sub aspectul titularilor dreptului de proprietate, în cazul proprietății private poate fi titular
orice persoană fizică sau juridică, inclusiv statul și unitățile sale administrativ -teritoriale, în timp ce
în cazul proprietății publice titular poate fi doar statul și unitățile administrativ -teritoriale.
6. Mijloace juridice civile de apărare a dreptului de proprietate
Atunci când ne referim la mijloacele juridice civile de apărare a dreptului de proprietate,
avem în vedere acele acțiuni pe care le poate exercita proprietarul în scopul de a înlătura atingerile
aduse de către terți dreptului său.20
Apărarea dreptului de proprietate, precum și a celorlalte drepturi reale se realizează printr -o
diversitate de mijloace juridice, care sunt cuprinse în două mari categorii, respectiv mijloace
juridice nespecifice (indirecte) și mijloace juridice specifice (directe).
Mijloacele juridice nespecifice de apărare a drepturilor reale sunt acțiuni personale, dar prin
care se apără și dreptul de proprietate în mo d indirect.21 În acest sens, putem menționa acțiunea în
desființare a unui contract de vânzare (rezoluțiune) având drept consecință restituirea prețului către
cumpărător și restituirea dreptulu i de proprietate către vânzător, acțiunile în repararea prejudic iilor
cauzate prin fapte ilicite, etc.

20 C. Toader, R. Popescu, M. Nicolae, B. Dumitrache, coord: F. Deak, C. Bîrsan, Gh. Beleiu, Instituții de
drept civil. Curs selectiv pentru licență , Editura Press Mihaela S.R.L., București, 2000, p. 151.
21 Iosif R. Urs, Petruța Ispas, op. cit ., p. 242 .

13
În categoria mijloacelor juridice specifice de apărare a drepturilor reale includem acele
acțiuni care se întemeiază direct pe drepturi reale principale, precum acțiunea în revendicare,
acțiunea confesorie de servitut e, de superficie, de uzufruct, de uz ori de abitație, acțiunea negatorie,
acțiunea în grănițuire.22
Mijloacele juridice directe se clasifică la rândul lor în acțiuni petitorii și acțiuni posesorii .
6.1. Acțiunile posesorii
Acțiunile posesorii pot fi definit e ca fiind acele acțiuni în justiție prin care reclamantul,
posesor al unui bun imobil, solicită instanței să -i apere posesia împotriva oricăror tulburări sau
deposedări, chiar și în situația în care aceasta provine de la proprietar.23
Referitor la caracter ele juridice ale acestor acțiuni, precizăm că acestea sunt acțiuni reale
prin care se apără posesia ca stare de fapt, putând fi intentate împotriva oricărei persoane care îl
tulbură sau deposedează pe posesor, inclusiv împotriva proprietarului.
De asemenea , acțiunile posesorii sunt acțiuni imobiliare, având aplicabilitate doar în materia
imobilelor. Rațiunea pentru care acestea sunt acțiuni imobiliare este aceea că în cazul bunurilor
mobile posesia constituie chiar un titlu de proprietate asupra bunului pos edat. În acest sens, art. 935
C. civ. prevede că „ oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are
un titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului ”.
Sunt reglementate două categorii de acțiuni posesorii, și an ume : acțiunea posesorie generală
(acțiunea în complângere) și acțiunea posesorie specială (acțiunea în reintegrare).
Acțiunea posesorie generală este utilizată pentru a înlătura orice fel de tulburare a posesiei,
de natură a împiedica exercițiul liber și efectele juridice ale acesteia, în timp ce acțiunea posesorie
specială este specifică situației în care tulburarea sau deposedarea s -a realizat prin întrebuințarea
unor violențe.24
6.2. Acțiunile petitorii
Prin acțiuni petitorii înțelegem ansamblul acțiunil or prin care o persoană, în calitate de
reclamant, solicită să se stabilească în mod direct că este titularul unui drept de proprietate sau al
altui drept real. Prin urmare, caracterul petitoriu rezultă din faptul că se pune în discuție existența
unui drep t real al reclamantului.
Astfel cum am precizat și anterior, includem în această categorie acțiunea în revendicare,
acțiunea confesorie, acțiunea negatorie, acțiunea în grănițuire, etc.

22 C. Bîrsan, op. cit ., p. 301 .
23 Iosif R. Ur s, Petruța Ispas, op. cit ., p. 310.
24C. Bîrsan, op. cit ., p. 353 .

14
De asemenea, există opinia potrivit căreia din categoria acțiunilor pe titorii face parte și
petiția de ereditate, întrucât, deși poate fi justificată de vocația succesorală, prin modul în care poate
fi intentată și cel de susținere, poate fi considerată acțiune petitorie.25
Având în vedere importanța celor două mari categorii de acțiuni, în doctrină26 s-a considerat
că cel care a pierdut o acțiune posesorie poate intenta o acțiune petitorie, însă în ceea ce privește
reversul, dacă s -a pierdut o acțiune petitorie, nu se mai poate introduce o acțiune posesorie, întrucât
în cadrul acțiunii petitorii se analizează însuși fondul dreptului.
În concluzie, în timp ce în cazul acțiunilor petitorii reclamantul urmărește să se stabilească
în mod direct că este titularul dreptului de proprietate sau al altui drept real asupra unui bun, în
cazul acțiunilor posesorii reclamantul urmărește să apere posesia ca stare de fapt.

25 E. Marin, E. Marin, Acțiunea în revendicare și regimurile ei juridice , Ediția a 2 -a, Editura Hamangiu,
București, 2011, p. 4.
26 Ibidem , p. 5.

15
CAPITOLUL II. ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE

1. Aspecte introductive privind acțiunea în revendicare. Noțiune
Este firesc ca din moment ce dreptul de proprietate este reglementat de legea fundamentală a
țării, precum și de dispozițiile Codului civil, să existe mijloace de apărare a acestui drept.
În literatura juridică veche s -a opinat că „acțiunea în revendicare nu este altceva decât
dreptul de proprietate afirma t înaintea justiției”.27
Acțiunea în revendicare ocupă un rol central în categoria mijloacelor juridice de apărare a
drepturilor reale principale, aceasta găsindu -și consacrarea legislativă în Codul civil în Cartea a III –
a, Titlul II, Capitolul I, Secțiunea a 2-a, art. 563 -566.
În doctrină28 se apreciază că acțiunea în revendicare reprezintă atât un mijloc direct de
apărare a drepturilor reale, în sensul că va fi admisă dacă se constată existența dreptului de
proprietate în patrimoniul reclamantului, cât și u n mijloc indirect de apărare, în cazul în care va fi
respinsă dacă nu se va face această constatare, ceea ce presupune o apărare a dreptului de
proprietate aflat în patrimoniul pârâtului ori al altei persoane.
Deși Codul civil nu reglementează expressis ve rbis o definiție a acțiunii în revendicare,
doctrina de specialitate29, pornind de la dispozițiile art. 563 C. civ. care reglementează regulile
promovării acestei acțiuni, a opinat că acțiunea în revendicare reprezintă acea acțiune în justiție prin
intermed iul căreia reclamantul, care se pretinde a fi proprietarul unui bun individual determinat cu
privire la care a pierdut posesia, solicită obligarea pârâtului, care stăpânește bunul respectiv, să îi
recunoască dreptul de proprietate și să îi restituie bunul.
Astfel, temeiul juridic al revendicării este reprezentat de dreptul de proprietate asupra
bunului respectiv.30
În timp ce unii autori31 au susținut de -a lungul timpului faptul că acțiunea în revendicare
reprezintă o acțiune prin care proprietarul care a pie rdut posesia asupra bunului său solicită
restituirea acestuia de la posesorul neproprietar , doctrina de specialitate32 recentă critică această
definire a acțiunii în revendicare întrucât se apreciază că aceasta poate fi exercitată atât împotriva
posesorului , cât și împotriva altor persoane care dețin bunul fără drept (de pildă, detentorul precar
refuză restituirea bunului).
În funcție de obiectul acțiunii în revendicare, aceasta poate fi mobiliară ori imobiliară.

27 Ibidem , p. 10.
28 V. Stoica, Drept civil. Dre pturi reale principale , Editura C. H. Beck, București, 2009, p. 459.
29G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit ., p. 96 .
30 I. P. Filipescu, Dreptul civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale , Editura Actami, București, 1998,
p. 268.
31 Ibidem.
32 G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil , Editura Hamangiu, București, 2012, p. 52 .

16
Actuala legislație nu conține reglementări sp ecifice acțiunii în revendicare mobiliară și
imobiliară, Codul civil reglementând în dispozițiile art. 563 și următoarele acțiunea în revendicare
în întregul ei, incluzând astfel cele două mari categorii.
Acțiunea în revendicare nu trebuie confundată cu ac țiunea de petiție de ereditate. Elementul
comun al acestor acțiuni îl constituie faptul că în cazul amândurora se tinde la recunoașterea unui
drept de proprietate asupra unor bunuri aflate în litigiu, însă, cu toate acestea, în cazul acțiunii de
petiție de ereditate pârâtul se pretinde a fi moștenitor, contestând astfel calitatea de moștenitor a
reclamantului, fără a pune în discuție titlul de proprietate al defunctului.33
De asemenea, în practică, se mai confundă acțiunea în revendicare cu acțiunea în grăni țuire,
mai ales în situația în care cererea de determinare prin semne ex terioare a limitelor î ntre proprietăți
vecine este însoțită și de o cerere în restituire a unei porțiuni de teren. În această situație trebuie să
se aibă în vedere că acțiunea în grăni țuire are ca scop delimitarea proprietăților limitrofe. Cu toate
acestea, atunci când prin acțiunea în grănițuire se solicită o parte determinată din terenul limitrof, pe
care vecinul ar deține -o fără temei legal, grănițuirea implică și o revendicare, astf el încât
reclamantul trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate.34
O altă confuzie des întâlnită în practică este reprezentată de introducerea unor acțiuni în
evacuare în locul acțiunii în revendicare. Odată cu admiterea acțiunii în revendicare, dr eptul de
proprietate al reclamantului este recunoscut și, implicit, pârâtul este obligat la restituirea bunului
cătr acesta. Astfel, acțiunea în revendicare imobiliară implică și o evacuare de către pârât a
imobilului revendicat.
Se admite în doctrină că acțiunea în evacuare este admisibilă doar atunci când între
reclamant și pârât a existat un raport juridic prin care a fost transmis atributul folosinței, care a
încetat, precum și atunci când s -a creat aparența unui asemenea raport juridic ca urmare a tol eranței
îndelungate. În lipsa unei asemenea transmiteri a atributului folosinței ori a unei astfel de aparențe,
proprietarul imobilului are la îndemână doar acțiunea în revendicare.35
De pildă, într -o cauză36 aflată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, inst anța a admis
acțiunea reclamantei și a dispus ev acuarea pârâtului de pe terenul respectiv. Curtea de Apel Pitești a
respins apelul pârâtului ca nefondat. În esență, instanțele au reținut că reclamanta este proprietara
terenului în cauză, astfel încât se im pune evacuarea pârâtului de pe terenul acesteia. Față de acestea,
pârâtul a declarat recurs, considerând inadmisibilă acțiunea în evacuare formulată de reclamantă.

33 http://www.legisplus.ro/Intralegis6/doctrine/co ntent.php?id=473&tipc=0&t=1&topic=revendicare accesat
la data de 10.03.2018, ora 18:30.
34 Ibidem.
35 https://bloghamangiu.ro/unele -probleme -de-procedura -civila -in-materia -actiunii -in-revendicare/ accesat la
data de 10.03.2018, ora 18:48.
36 Î. C. C. J., secția civilă și de proprietate intelectuală, dec. nr. 2102 din 17 martie 2005.

17
Instanța de recurs a admis recursul, a casat decizia atacată, precum și hotărârea primei ins tanțe, iar
pe fond a respins acțiunea în evacuare ca inadmisibilă, având în vedere următoarele considerente:
În primul rând, reclamanta a î nvestit instan ța de judecată cu o cerere având ca obiect
evacuarea pârâtului de pe terenul în cauză, arătând că nu a înțeles să utilizeze calea acțiunii în
revendicare. În motivarea acțiunii, aceasta a arătat că a dobândit terenul în urma încheierii unui
contract de vânzare, iar pârâtul a ocupat acest teren fără a avea la bază un titlu, opunându -se la
restituirea lui. As tfel, între obiectul acțiunii și motivarea oferită acesteia există o contradicție,
întrucât prin obiectul ei s e solicită evacuarea pârâtului, iar motivarea apar ține acțiunii î n
revendicare .
De asemenea, instanța a statuat că acțiunea î n evacuare este speci fică raporturilor juridice de
locațiune, ori în speța aceasta pârâtul ocupă fără un titlu terenul reclamantei, astfel încât între
aceștia există un raport de drept real, nicidecum un raport un raport de obligații derivat din
locațiune.
Prin urmare, reclama nta își poate apăra dreptul de proprietate asupra terenului doar pe calea
acțiunii în revendicare, nu pe cea a acțiunii în evacuare.
Având în vedere aceste considerente, precum și faptul că reclamanta a înțeles să uziteze
acțiunea în evacuare, nu cea în r evendicare, iar judecătorii nu pot schimba obiectul acțiunii,
instanțele aveau obligația de a respinge ca inadmisibilă acțiunea în evacuare.
În acest capitol vom proceda la tratarea problemelor comune atât acțiunii în revendicare
mobiliară, cât și celei i mobiliare, urmând ca în partea finală a prezentei lucrări, respectiv în
capitolul al treilea, să analizăm specificul acțiunii în revendicare imobiliară.

2. Caracterele juridice ale acțiunii în revendicare
Pornind de la definițiile expuse anterior, se pot des prinde caracterele juridice ale acțiunii în
revendicare, și anume: caracterul petitoriu și cel real.
Astfel, î n primul rând, acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie , în sensul că aceasta
pune în discuție dreptul de proprietate al reclamantului, re dobândirea posesiei fiind doar un efect
accesoriu al acțiunii în revendicare.
În al doilea rând, acțiunea în revendicare face parte din categoria acțiunilor reale, ea
însoțind , apărând și fiind întemeiată pe dreptul real de proprietate.37
Dreptul de proprie tate este un drept opozabil tuturor, astfel încât acțiunea în revendicare
poate fi intentată împotriva oricărei persoane care deține bunul fără a avea vreun titlu și care aduce
atingere dreptului de proprietate.

37 C. Bîrsan, op. cit ., p. 303 .

18
Există posibilitatea ca acest caracter real al acțiunii în revendicare să dispară în ipoteza în
care bunul dispare din motive care sunt imputabile posesorului sau dacă acesta transmite bunul către
un terț, în aceste cazuri acțiunea în revendicare transformându -se dintr -o acțiune reală într -una
perso nală, acțiune prin care proprietarul va putea solicita despăgubiri pentru bunul pierit sau
înstrăinat.38
Nu în ultimul rând, acțiunea în revendicare este, în principiu, impres criptibilă sub aspect
extinctiv, ceea ce nu exclude posibilitatea ca pârâtul să in voce cu succes prescripția achizitivă
(uzucapiunea) sau dobândirea unui bun mobil prin efectul posesiei de bună -credință ori a unui alt
mod de dobândire a dreptului de proprietate prevăzut de lege, cu consecința respingerii acțiunii în
revendicare.39
Acest caracter este prevăzut chiar în art. 563 alin. (2) C. civ. care prevede că „ dreptul la
acțiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepția cazurilor în care prin lege se dispune
altfel ”.
Precizăm că acțiunea în revendicare este o acțiune imprescript ibilă, în principiu, întrucât
există două excepții, și anume:
a) În cazul avulsiunii, art. 572 C. civ. prevede faptul că „ prop rietarul terenului de la care o
apă curgătoare a smuls brusc o porțiune de mal din teren, alipind -o la terenul altui
proprietar riv eran, nu pierde dreptul de proprietate asupra părții desprinse dacă o
revendică în termen de un an de la data faptului ”.
b) Art. 859 alin. (2) Cod proc. civ. stabilește că acțiunea în revendicare a unui bun adjudecat în
cadrul procedurii urmăririi silite, pri n licitație publică, se prescrie în termen de trei ani de la
data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară .
Cu toate acestea, în cazul dreptului de proprietate publică există o particularitate a
caracterului imprescriptibil, în sensul că acestei acțiuni nu îi sunt aplicabile cele două excepții mai
sus menționate, astfel încât aceasta este imprescriptibilă și în aceste două situații.
Sub aspect procesual, acțiunea în revendicare este o acțiune în realizare, și nu una în
constatarea existenței sau inexistenței unui drept întrucât, în temeiul acțiunii în revendicare,
reclamantul solicită instanței atât recunoașterea dreptului său, cât și restituirea stăpânirii materiale.
De asemenea, este important de precizat că acțiunea în constatare are un caract er subsidiar,
astfel încât ea va fi respinsă ca inadmisibilă dacă reclamantul are deschisă calea acțiunii în
realizarea dreptului.40

38 E. Marin, op. cit ., p. 11.
39 V. St oica, op. cit ., p. 461.
40 Art. 35 Cod procedură civilă.

19
3. Exercitarea acțiunii în revendicare
3.1. Condiții pentru exercitarea acțiunii în revendicare
Ca orice altă acțiune civilă, pent ru a formula o cerere privind acțiunea în revendicare în fața
instanței de judecată, autorul acesteia trebuie să îndeplinească în mod cumulativ anumite condiții, și
anume: capacitatea procesuală, calitatea procesuală, formularea unei pretenții, precum și j ustificarea
unui interes.
Capacitatea procesuală constă în aptitudinea reclamantului de a avea drepturi și obligații pe
plan procesual, precum și de a le exercita, cu alte cuvinte de a sta în judecată.41
Calitatea procesuală visează existența unei identităț i între persoana reclamantului și
persoana care pretinde că este titularul dreptului subiectiv dedus judecății, precum și între persoana
pârâtului și subiectul pasiv al raportului juridic litigios.42
Într-o acțiune în revendicare, proprietarul bunului dețin e calitatea procesuală activă, iar cel
care stăpânește bunul în calitate de posesor sau detentor deține calitatea procesuală pasivă. De
asemenea, calitatea procesuală activă poate aparține și creditorilor proprietarului, în cazul în care
aceștia exercită a cțiunea în revendicare pe calea acțiunii oblice, conform art. 1.560 C. civ.43
Deține calitate procesuală activă și proprietarul sub condiție rezolutorie, întrucât în
patrimoniul său intră dreptul de proprietate asupra bunului.
Nu putem spune același lucru, însă, și despre proprietarul sub condiție suspensivă, întrucât
acesta va dobândi dreptul de proprietate la momentul îndeplinirii condiției.
De asemenea, poate formula o acțiune în revendicare chiar și cumpărătorul unui bun în
raport de care vânzătorul și -a păstrat facultatea de a răscumpăra bunul într -un termen determinat ,
deoarece prin această acțiune nu se face altceva decât să se păstreze în patrimoniul cumpărătorului
bunul în cauză, vânzătorul putând astfel să îl răscumpăre, dacă nu a expirat termenul stabilit.44
Multă vreme s -a susținut atât în doctrina de specialitate, cât și în practica judecătorească,
faptul că acțiunea în revendicare poate fi exercitată doar de către titularul dreptului de proprietate
asupra bunului revendicat, considerând că acesta trebuie să fie proprietar exclusiv asupra bunului.45
Astfel, într -o decizie a fostului Tribunal Suprem se arata că „atât timp cât durează starea de
indiviziune, drepturile coproprietarilor asupra bunului respectiv fiind nedeterminate, ei nu pot să
pretindă un drept exclusiv asupra părților ce li se cuvin, decât numai după înfăptuirea partajului,
când fiecare va primi în exclusiva sa proprietate partea ce i se cuvine. De aici rezultă că un

41 G. Răducan, M. Dinu, Fișe de procedură civilă pentru admiterea în magistratură și avocatură , Ediția a 4 –
a, Editura Hamangiu, București, 2016, p. 16.
42 G. Răducan, op. cit ., p. 20.
43 G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit ., p. 102.
44 E. Marin, op. cit ., p. 13.
45 I. Filipescu, op. cit ., p. 269.

20
coindivizar nu poate revendica un bun indiviz mai înainte de înfăptui rea partajului, deoarece
acțiunea în revendicare presupune un drept exclusiv și determinat, drept pe care nu îl poate avea un
coindivizar decât prin efectul partajului”.46
În prezent, această controversă a fost eliminată prin dispozițiile art. 643 alin. (1) C. civ. care
prevăd că „ fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală,
înorice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare ”.
De asemenea, tot în acest sens a statuat și Înalta Curt e de Casație și Justiție, respectiv că este
permisă in tentarea unei acțiuni în revendicare de către un singur coproprietar ori de către o parte
dintre aceștia, fie cu privire la întregul bun, fie numai cu privire la cota parte pe care o stăpânesc din
acest a.47
În strânsă legătură cu acțiunea în revendicare promovată de unul dintre coindivizari, se cere
a fi analizată și situația bunurilor care sunt în coproprietate comună în devălmășie.
Astfel, în ceea ce privește bunurile mobile, în baza prezumției de mand at tacit reciproc,
oricare dintre soți poate promova singur acțiunea în revendicare întrucât este apreciată ca fiind un
act de conservare. Nu aceasta este soluția și în cazul bunurilor imobile, în această ipoteză acțiunea
în revendicare trebuie să fie inte ntată de ambii soți ori de către unul din soți cu consimțământul
celuilalt soț, întrucât o astfel de acțiune este considerată a fi un act de dispoziție, iar nu unul de
conservare.48
În practica judiciară a fost confirmată această soluție, instanța respingân d ca inadmisibilă o
acțiune în revendicare formulată de către un codevălmaș împotriva unui terț. Instanța a motivat că
prezumția legală la care reclamanta face referire este aceea că bunurile dobândite de oricare dintre
soți în timpul căsătoriei sunt bunur i comune, și nu aceea că aceștia devin proprietari în cote de ½
asupra unor bunuri. Dacă cei doi soți nu au efectuat partajul bunurilor comune și nu există o dovadă
că unul dintre ei ar fi devenit proprietarul exclusiv al bunului imobil, acțiunea în revend icare nu
poate fi promovată doar de către unul dintre codevălmași.49
Actualul Cod civil nu conține reglementări speciale cu privire la promovarea acțiunii în
revendicare de către unul dintre soți, însă în doctrină se apreciază că dispozițiile art. 643 alin. (1)
sunt aplicabile în mod corespunzător.
În situația în care la data intentării acțiunii reclamantul nu mai deține calitatea de proprietar
al bunului întrucât acesta a fost înstrăinat prin unul dintre modurile prevăzute de lege, acțiunea în
revendicare v a fi respinsă ca fiind introdusă de către o persoană fără calitate procesuală activă.50

46 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2241 din 24 noiembrie 1972 în C.D. 1972, p. 85 în C. Bîrsan, op. cit ., p. 304.
47 Î.C.C.J., dec. nr. 277 din data de 28. 01.2015, Secția I civilă.
48 E. Marin, op. cit ., p. 23.
49 Idem .
50 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit ., pp. 56 -57.

21
În cazul dreptului de proprietate publică, calitatea procesuală activă aparține statului sau,
după caz, unității administrativ -teritoriale.51
Trecerea în proprietatea sta tului în perioada 1945 -1989 a unor bunuri, pe baza unor acte
normative care reglementau naționalizări, confiscări, rechiziții, a adus practicii judecătorești de
după anul 1990 numeroase probleme privitoare la condițiile exercitării acțiunii în revendicare.52
O primă problemă a constat în aceea că instanțele judecătorești , după ce au dat eficiență
principiilor generale ale dreptului, pronunțând restituirea imobilelor preluate în mod abuziv de către
stat, au fost declarate necompetente pentru a soluționa astfe l de cereri.
În acest sens s -a pronunțat Curtea Supremă de Justiție în Secțiile Unite statuând că instanțele
judecătorești nu au atribuția de a cenzura și de a dispune restituirea imobilelor naționalizate prin
Decretul nr. 92/1950 , precum și faptul că num ai legea este cea care poate dispune cu privire la
naționalizările efectuate în baza acestui Decret.
Având în vedere numeroasele recursuri în anularea hotărârilor instanțelor judecătorești care
au dispus restituirea imobilelor preluate abuziv, precum și adresarea persoanelor neîndreptățite la
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, jurisdicția europeană a statuat că reclamantul a redobândit
proprietatea asupra bunului său ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare printr -o hotărâre care
este definitivă și irevocabilă. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare
a dispozițiilor art. 1 din Procololul nr. 1 de către statul român, prin desființarea hotărârilor
instanțelor naționale pe calea recursului, fiind obligat, alternativ, la re stituirea bunului în natură sau
la plata unor despăgubiri.53
Ulterior, Curtea Supremă de Justiție a revenit asupra Deciziei sale, statuând că tribunalele
sunt competente a soluționa orice acțiune referitoare la atingerea dreptului de proprietate sau a altor
drepturi reale comise între anii 1944 -1989.54
Tot acest scop, acela de a proteja proprietarii imobilelor care au fost preluate în mod abuziv
de către stat, a avut și Legea 10/2001.
După apariția acestei legi, atât în doctrină, cât și în practica judiciară au apărut opinii
conform cărora acțiunea în revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 1945 –
1989 pe calea dreptului comun ar fi inadmisibilă, sau chiar dacă ar fi admisibilă, aceasta ar avea un
caracter nefondat față de dispozițiile Legii 10/2001. Argumentul inadmisibilității ar fi acela că legea
specială derogatorie de la dreptul comun are aplicare imediată.55

51 G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit ., p. 103.
52 C. Bîrsan, op. cit . p. 307.
53 C. Bîrsan, op. cit ., pp. 306 -307.
54 Ibidem .
55 I. Ion în Pandectele romane, nr. 2/2004, p. 262.

22
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancționat, de asemenea, statul român pentru
încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, articol ce garantează protecția
dreptului de proprietate, având în vedere că instanțele române au admis acțiuni în revendicare
împotriva statului în ipoteza constatării preluării lor fără a avea un temei legal, însă acestea nu au
dispu s și restituirea lor față de reclamanți, deoarece, între timp, acestea au fost înstrăinate către terțe
persoane. O astfel de situație se regăsește în cauza Păduraru c. României, în care Curtea a constatat
că, urmare a intentării unei acțiuni în revendicare împotriva statului de către reclamant, instanța
națională a constatat că bunul a fost naționalizat în mod ilegal și a dispus obligarea statului la
restituirea acestuia. Cu privire la fapta statului de a vinde bunul chiriașului la 6 zile de la
pronunțarea acestei hotărâri, Curtea a considerat că în speță este vorba despre o vânzare ce a
intervenit prin nesocotirea flagrantă a unei decizii intervenite în favoarea reclamantului. De altfel,
Curtea a reținut că reclamantul nu mai are la dispoziție posibilitatea de a obține restituirea în natură
a bunului, astfel cum se stabilise prin intermediul hotărârii rămasă definitivă și irevocabilă, fiind
astfel privat de bunul său în mod ilegal, contrar prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenție.56
Cea de a trei a condiție pentru exercitarea acțiunii în revendicare vizează formularea unei
pretenții, care constă în recunoașterea dreptului de proprietate asupra unui bun și restituirea
stăpânirii materiale a acestuia .
În cazul în care instanța constată, în urma probe lor administrate și a dezbaterilor
contradictorii, că dreptul subiectiv pretins de reclamant nu există, atunci acțiunea în revendicare va
fi respinsă va neîntemeiată.
Pot constitui obiect al acțiunii în revendicare numai bunurile aflate în circuitul civil. De
pildă, Constituția României stabilește în art. 136 alin. (3) faptul că „b ogățiile de interes public ale
subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele,
marea teritorială, resursele naturale ale zone i economice și ale platoului continental, precum și alte
bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul e xclusiv al proprietății publice.” Aceste bunuri fac
parte din domeniul public și, prin urmare, nu pot face obiectul acțiunii în revendicare.
De pildă , într-o cauză pe rolul Judecătoriei Focșani57, reclamanta S . a chemat în judecată
pârâții G . și V., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună obligarea acestora la
lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul a cărui proprietară este, precum și plata de
daune materiale, reprezentând lipsa de folosință a bunului, respectiv morale, pentru prejudiciile
cauzate reclamantei prin fapta pârâților.

56 C. Bîrsan, op. cit ., nota 1 de subsol, p. 321.
57 Judecătoria Focșani, secția civilă, sentința nr. 3971 din data de 26 mai 2017.

23
În motivarea cererii, reclamanta arată că anterior a vândut pârâților 60 de ari din cei 100,
ulterior existând o discuție pentru o eventuală vânzare și a diferenței de 40 de ar i, însă acest lucru
nu s-a materializat. De asemenea, reclamanta arată că pârâții, deși aveau cunoștință că nu sunt
proprietarii suprafeței de 40 de ari, au exploatat -o, beneficiind de subvenții de la stat.
Pârâții au depus atât o întâmpinare prin care au solicitat ca instanța să respingă cererea,
întrucât, în opinia acestora, terenul din litigiu le -a fost promis spre vânzare, plătindu -se prețul în
prezența unor martori. De asemenea, aceștia consideră că nu datorează despăgubiri pentru lipsa de
folosință câ t timp reclamanta înstrăinase terenul acestora fără acte.
De asemenea, pârâții au formulat și o cerere reconvențională prin care au solicitat ca
instanța să pronunțe o hotărâre care să perfecteze convenția dintre reclamanta și aceștia pentru
diferența de 40 de ari, întrucât prețul a fost achitat.
Având în vedere probele administrate în cauză, printre care și declarațiile martorilor propuși
de către părți, instanța constată că reclamanta nu a facut dovada acaparării imobilului atâta vreme
cât în privința pâ râților nu se poate reține o deținere fără drept, astfel cum condiționează textul
legal. Prin urmare, respinge ca neîntemeiată cerea în revendicare a reclamantei, precum și restul
capetelor de cerere și admite cererea de revendicare a pârâților având în ve dere îndeplinirea
condițiilor referitoare atât la existența antecontractului de vânzare -cumpărare cu privire la imobil,
cât și cele referitoare la obligația de ac hitare a prețului de către pârâți.
O altă condiție necesară pentru intentarea acțiunii în rev endicare este reprezentată de interes,
cu alte cuvinte, folosul practic pe care îl urmărește reclamantul prin această acțiune. Acțiunea în
revendicare se întemeiază pe interesul reclamantul de a revendica bunul de la posesor sau de la o
altă per soană care îl deține fără drept, precum locatarul, comodatarul, etc.
3.2. Proba dreptului de proprietate în acțiunea în revendicare
Adagiul actori incumbit probatio reprezintă expresia principiului potrivit căruia cel care face
o afirmație în fața instanței de judecată este ținut să o dovedească. Astfel, în cadrul procesului civil,
proba îi revine reclamantului.
Proba dreptului de proprietate în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară se face cu
extrasul de carte funciară.58
Într-o cauză pe rolul Judecătoriei Brașov, reclamanta a solicitat instanței obligarea pârâtei la
lăsarea în deplină proprietate și posesie imobilele terenuri, rectificarea intabulării în cartea funciară
prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei, precum și înscrierea dreptului său. Analizân d actele
dosarului, instanța de judecată a reținut că asupra imobilelor din cartea funciară este proprietar
tabular pârâta. Având în vedere aceste considerente, precum și faptul că dovada proprietății unui

58 Art. 565 Cod civil.

24
imobil se face cu extrasul de carte funciară, inst anța a respins acțiunea formulată de reclamantă
întrucât aceasta nu este proprietara imobilelor, ca atare nu are calitatea procesuală de a le
revendica.59
De asemenea, art . 919 alin.(3) C. civ. stabilește că „până la proba contrară, posesorul este
considera t proprietar, cu excepția imobilelor înscrise în cartea funciară”.
Având în vedere reglementarea art. 935 C. civ., care stabilește că „ oricine se află la un
moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de
prop rietate asupra bunului ” se apreciază că acțiunea în revendicare mobiliară este, în principiu,
inadmisibilă.
Astfel, în timp ce în cazul bunurilor imobile posesia creează o simplă prezumție de
proprietate, în cazul bunurilor mobile prezumția de proprietate nu poate fi răsturnată decât în
cazurile prevăzute de lege.
Prin excepție, un bun pierdut ori furat poate fi revendicat de către posesorul de bună –
credință, dacă acțiunea în revendicare este formulată într -un termen de decădere de 3 ani de la data
la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului.
De asemenea, dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr -un loc ori de la o persoană
care vinde în mod obișnuit astfel de bunuri ori dacă a fost adjudecat la o licitație publică, iar
acțiunea î n revendicare a fost introdusă în termenul de 3 ani, posesorul de bună -credință al bunului
astfel dobândit are dreptul de a reține bunul până la indemnizarea sa integrală pentru prețul plătit
vânzătorului.
4. Efectele admiterii acțiunii în revendicare
Efectel e admiterii acțiunii în revendicare sunt aceleași, indiferent că vorbim despre acțiunea
în revendicare a unui bun mobil ori imobil.
Ca regulă, o hotărâre judecătorească este opozabilă numai părților din proces, însă
dispozițiile art. 563 C. civ. conțin pre cizări importante cu privire la efectele hotărârii judecătorești
prin care s -a admis acțiunea în revendicare. Astfel, aceasta este opozabilă și poate fi executată și
împotriva unui terț dobânditor, în condițiile Codului de procedură civilă.
Aceste efecte sunt consacrate în art. 566 C. civ. și vizează următoarele aspecte:
– Restituirea bunului mobil ori imobil;
– Restituirea fructelor și a productelor produse de bunul supus revendicării;
– Suportarea cheltuielilor pentru lucrările efectuate de către posesorul nepr oprietar cu
privire la bunul revendicat;

59 Judecătoria Brașov, sentința civilă nr. 12191 din data de 08 decembrie 2016.

25
Principalul efect al acțiunii în revendicare este reprezentat de recunoașterea dreptului de
proprietate al reclamantului asupra bunului supus revendicării, restituirea bunului, a fructelor și
suportarea cheltuielilo r fiind consecințele acestei recunoașteri. În lipsa recunoașterii dreptului de
proprietate asupra acestui bun, nu se poate pune problema unei restituiri.
o Restituirea bunului
Conform art. 566 alin. (1) C. civ., ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, pârâtul va fi
obligat să restituie bunul revendicat, iar în situația în care bunul a pierit din culpa sa ori a fost
înstrăinat, acesta va fi obligat la plata despăgubirilor corespunzătoare valorii bunului în raport cu
momentul restituirii.
În măsura în ca re se execută silit obligația de plată a despăgubirilor, organul de executare va
calcula suma până la data la care se realizează efectiv plata obligației.60
Astfel, restituirea bunului se va face în natură, iar dacă acest lucru nu mai este posibil din
culpa posesorului neproprietar, restituirea se va face prin echivalent.
Din interpretarea per a contrario a articolului 566 alin. (1) C. civ., opinăm că pârâtul nu va
fi ținut la plata despăgubirilor către reclamant în cazul pieirii fortuite a bunului ori din pricina unui
caz de forță majoră.
De asemenea, bunul este readus în patrimoniul reclamantului liber de eventuale sarcini cu
care acesta fusese grevat de către posesorul neproprietar.61
Doctrina de specialitate62 stabilește că restituirea prin echivalent se va face cu respectarea
dispozițiilor în materie procesuală, ceea ce presupune fie că reclamantul a formulat acțiunea în
revendicare solicitând condamnarea alternativă a pârâtului (în principal, restituirea bunului în
natură, iar dacă acest lucru nu este p osibil, restituirea bunului prin echivalent), fie o modificare a
obiectului acțiunii în revendicare (de pildă, deși inițial reclamantul solicitase recunoașterea
dreptului său și restituirea bunului, ulterior modifică cererea de chemare în judecată solicitâ nd plata
contravalorii bunului în temeiul dreptului său recunoscut).
o Restituirea fructelor
Art. 566 alin. (1) C. civ. prevede că în cazul admiterii acțiunii în revendicare , pârâtul va fi
obligat la restituirea productelor sau a contravalorii acestora .

60 C. T. Ungureanu, M. Afrăsinie, D. M. Cigan, M. Eftimie, L. Irinescu, M. Păpureanu, E. Florescu, A. C.
Târșia, C. Voicu, G. C. Frențiu, F. Morozan, M. S. Croitoru, I. Popa, L. Mirea, O. Podaru, D. M. Cosma, E.
Roșioru, op. cit ., p. 854.
61 G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, op. cit ., p. 125.
62 Ibidem.

26
Fund amentul acestei reglementări constă în faptul că productele se obțin prin consumarea
substanței materiale a bunului, astfel încât percepea acestora echivalează cu un drept de dispoziție
materială asupra bunului, iar dreptul de dispoziție aparține întotdeau na proprietarului.63
Referit or la restituirea fructelor produse de bunul revendicat, se impun anumite precizări.
În primul rând, numai posesorul de rea -credință sau detentorul precar va putea fi obligat la
restituirea acestora, nu și posesorul de bună -credință.
Cu acest prilej, se impune să facem distincția între posesorul de bună -credință și cel de rea –
credință, pentru a înțelege mai bine conținutul acestei reglementări.
Art. 938 alin. (1) C. civ. este dedicat conceptului de „bună -credință”, care prevede că „este
de bună -credință posesorul care nu cunoștea și nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască
lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului ”. De asemenea, aline atul 2 al aceluiași articol
stabilește că buna -credință trebuie să existe la momentu l intrării în posesia efectivă a bunului.
Per a contrario , posesorul care a cunoscut sau care ar fi trebuit să cunoască, după
împrejurări, că titlul în temeiul căruia posedă bunul nu este valabil, exercită o posesie de rea –
credință.
În al doilea rând, spre deosebire de producte, reclamantul trebuie să solicite instanței
obligarea pârâtului la restituirea fructelor produse de bun până în momentul restituirii acestuia către
proprietar, în lipsa unei asemenea cereri, pârâtul nefiind obligat la o asemenea acțiu ne.
Pârâtul va fi ținut să înapoieze atât fructele pe care le -a cules, cât și pe cele care, din
neglijența sa, a omis să le culeagă.64
o Restituirea cheltuielilor făcute de pârât
Art. 566 C. civ. stabilește, în trei alineate distincte, situația cheltuielilor efectuate de către
pârât în timpul în care a deținut bunul revendicat, având în vedere cele trei mari categorii de
cheltuieli: cheltuieli necesare, cheltuieli utile, respectiv voluptuare.
Înainte de a proceda la interpretarea dispozițiilor acestui articol, considerăm necesar a trata
cele trei categorii privind cheltuielile pentru a cunoaște conținutul acestora.
Cheltuielile necesare65 reprezintă c ontravaloarea lucrărilor efectuate de posesor pentru a
împiedica pieirea ori deteriorarea bunului.
De pildă, dem olarea sobelor de teracotă cu o vechime de peste 100 de ani și înlocuirea
acestora cu încălzire centrală, precum și schimbarea instalației de iluminat exterior care era în

63 C. Bîrsan, op. cit ., p. 324.
64 Ibidem .
65 Art. 578 alin. (3) Cod civil.

27
totalitate nefuncțională cu o nouă instalație, au fost considerate în practică lucră ri absolut necesare
pentru folosirea în condiții optime a imobilului.66
Cheltuielile utile constau contravaloarea amenajărilor efectuate de posesor, amenajări ce
sporesc valoarea economică a bunului. Acestea trebuie să fie restituite pârâtului, dacă acesta a
solicitat acest lucru, indiferent de buna sau reaua -credință, însă numai în limita sporului de valoare
adus bunului.67
Practica judiciară a considerat ca fiind utile cheltuielile efectuate cu introducerea gazelor
naturale, pentru încălzirea unui imobil.68
În final, cheltuielile voluptuare sunt acelea care sunt făcute pentru simpla plăcere a
posesorului, fără a spori valoarea economică a bunului.
Atât cheltuielile necesare, cât și cele utile se acordă numai la cererea pârâtului, ceea ce
presupune ca pârâtul să formuleze în fața instanței o cerere reconvențională. În lipsa unei asemenea
cereri, reclamantul nu poate fi ținut să restituie contravaloarea acestor cheltuieli.
Tot astfel, la cererea pârâtului, proprietarul va putea fi obligat și la restituirea chelt uielilor
necesare efectuate pentru producerea și culegerea fructelor sau a productelor.69
Dispozițiile articolului 566 C. civ. exclud obligația proprietarului de a acoperi cheltuielile
voluptuare, reglementând dreptul posesorului de a -și însuși lucrările e fectuate numai dacă prin
aceasta bunul nu suferă deteriorări.
De asemenea, ultimul alineat al acestui articol precizează că restituirea cheltuielilor
necesare, utile, precum și dreptul posesorului de a -și însuși lucrările voluptuare în conformitate cu
regulile precizate anterior, se aplică doar în situația în care cheltuielile nu se concretizează într -o
lucrare nouă. În caz contrar, sunt aplicabile dispozițiile corespunzătoare din materia accesiunii
imobiliare artificiale.
o Dreptul de retenție
Prevederile ar t. 566 alin. (6) C. civ. îi recunosc pârâtului un drept de retenție asupra
produselor până în momentul în care proprietarul bunului va proceda la restituirea cheltuielilor
efectuate pentru producerea și culegerea acestora, cu excepția cazului în care propr ietarul bunului îi
oferă pârâtului o garanție îndestulătoare. Într -o atare situație, pârâtul nu poate invoca un drept de
retenție asupra produselor.

66 Î.C.C.J., dec. nr. 10210/2009 , www.scj.ro în C. T. Ungureanu, M. Afrăsinie, D. M . Cigan, M. Eftimie, L.
Irinescu, M. Păpureanu, E. Florescu, A. C. Târșia, C. Voicu, G. C. Frențiu, F. Morozan, M. S. Croitoru, I.
Popa, L. Mirea, O. Podaru, D. M. Cosma, E. Roșioru, op. cit ., p. 856.
67 V. Stoica, op. cit ., p. 486.
68 C. Bîrsan, op. cit ., nota 2 de subsol, p. 322.
69 Art. 566 alin. (5) Cod civil.

28
De asemenea, pârâtul nu va putea invoca un drept de retenție, conform art. 566 alin. (7) C.
civ., nici în u rmătoarele cazuri:
– dacă bunul în legătură cu care au fost efectuate cheltuielile necesare ori utile este un bun
frugifer ( bun susceptibil de a produce fructe) ;
– dacă intrarea în stăpânirea bunului s -a realizat prin fraudă sau violență;
– dacă produsele sunt bunuri perisabile;
– dacă produsele asupra cărora ar urma să se exercite dreptul de retenție sunt supuse, ca
urmare a trecerii unei perioade scurte de timp, unei scăd eri semnificative a valorii lor.

29
CAPITOLUL III. SPECIFICUL ACȚIUNII ÎN REVENDICARE IMOBILIARĂ

1. Considerații generale privind revendicarea bunurilor imobile
Acțiunea în revendicare imobiliară are un caracter petitoriu întrucât scopul intentării acesteia
constă în stabilirea dreptului de proprietate al reclamantului și, implicit, restituirea bunului imobil .
Prin bun imobil înțelegem, conform art. 537 C. civ., „ terenurile, izvoarele și cursurile de
apă, plantațiile prinse în rădăcini, construcțiile și orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter
permanent, platform ele și alte instalații de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul
continental, precum și tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu
caracter permanent ”.
Astfel, s -a apreciat70 că nu poate fi considerată ca fiind u n bun imobil casa mobilă situată pe
aceeași locație de câțiva ani, dar care poate fi mutată cu ușurință, care nu asigură utilitatea terenului
pe care este amplasată, cu privire la care noul proprietar nu și -a manifestat intenția de a o păstra cu
caracter p ermanent în același loc.
Codul civil nu conține prevederi distincte referitoare la cele două mari categorii de acțiuni în
revendicare, astfel încât acestea se bucură de o aplicare comună, ori de câte ori legea nu prevede în
mod expres altfel.
În doctrină71 se apreciază că regimul juridic al acțiunii în revendicare imobiliară privește
analiza a două probleme: pe de -o parte, trebuie analizată imprescriptibilitatea acestei acțiuni sub
aspect extinctiv, iar în al doilea rând, proba dreptului de proprietate asupr a bunului imobil
revendicat.
2. Proba dreptului de proprietate
Sarcina probei, potrivit adagiului latin „ actori incumbit probatio ” îî revine celui care face o
propunere în fața instanței, adică reclamantului.
Proba dreptului de proprietate publică se va reali za potrivit dreptului comun în materie.
Atfel, reclamantul, fiind reprezentat de stat ori unitățile sale administrativ -teritoriale, trebuie să facă
dovada dreptului de proprietate.72
În cazul în care reclamantul nu va face această dovadă, acțiunea în revend icare imobiliară va
fi respinsă chiar și în situația în care pârâtul nu are un titlu de proprietate asupra bunului imobil.

70 Milette c. Trois -Riviere (Viile de), C.Q. , 29.01.2001, SOQUIJ AZ -01036276, B.E. 20018E -610, în J.L.
Baudouin, Y. Renaud , Code civil du Quebec annote , 14* ed., Wilson & Lafleur Ltee, Montreal, 2011 , p.
1106 în C. T. Ungureanu, M. Afrăsinie, D. M. Cigan, M. Eftimie, L. Irinescu, M. Păpureanu, E. Florescu, A.
C. Târșia, C. Voicu, G. C. Frențiu, F. Morozan, M. S. Croitoru, I. Popa, L. Mirea, O. Podaru, D. M. Cosma,
E. Roșioru, op. cit ., p. 795.
71 C. Bîr san, op. cit ., p. 310.
72 Idem , p. 333.

30
În acest sens, în mod corect s -a decis în practica instanțelor judecătorești că reclamantul are
obligația de a dovedi existența drep tului său de proprietate. În lipsa unei asemenea dovezi, pârâtul
nu poate fi obligat să își dovedească el dreptul de proprietate asupra bunului întrucât legea îi
ocrotește posesia, astfel încât acțiunea în revendicare trebuie să f ie respinsă.73
Prin urmare, pârâtul are o poziție de pasivitate, în favoarea lui operând prezumția de
proprietate ce decurge din posesia pe care o exercită asupra bunului imobil.
Proba dreptului de proprietate variază în funcție de izvorul juridic pe care se întemeiază
acțiunea sa î n revendicare.
Atunci când reclamantul își fundamentează dreptul de proprietate pe un act juridic, el trebuie
să facă dovada acestui drept printr -un înscris, dacă valoarea litigiului depășește suma de 250 lei.
De asemenea, a rt. 565 C. civ. stabilește că „ în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară.
Dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară ”.
Această reglementare a întâmpinat și întâmpină și sub regimul actualului Cod civil anumite
dificultăți, dificultăți ce rezultă din următ oarele motive74:
În primul rând, în foarte multe cazuri nu s -au redactat înscrisuri care să dovedească
transmiterea dreptului de proprietate;
În al doilea rând, atunci când s -au întocmit înscrisuri doveditoare, acestea nu erau însoțite de
de planuri topogra fice care să delimiteze bunul imobil dobândit; aceast inconvenient poate fi
înlăturat, însă, prin realizarea cadastrului.
O altă dificultate în dovedirea dreptului de proprietate decurge dintr -o anumită interpretare a
principiului relativității efectelor j uridice. Astfel, având în vedere că actele produc efecte juridice
numai între părțile contractante, pârâtul poate afirma că înscrisul constatator al actului translativ de
proprietate prezentat de reclamant nu îi este opozabil.
Proba proprietății este absol ută în cazul în care imobilul a fost dobândit prin unul dintre
modurile originare de dobândire, cum ar fi, de pildă, uzucapiunea, ocupațiunea, etc.
Coroborând prevederile art. 565 C. civ. cu cele ale art. 887 C. civ. observăm că în cazul în
care dobândire a dreptului de proprietate asupra unui imobil se face prin moștenire, accesiune
naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum și prin alte moduri

73 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 397 din 9 martie 1971, în I. G. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în
materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1969 -1975 , Ed. Științifică,
București, 1976, p. 95 în C. Bîrsan, op. cit ., p. 313.
74 Ibidem .

31
expres prevăzute de lege, titularul va putea dovedi dreptul de proprietate p rin alte mijloace care
atestă titlul de dobândire a proprietății.75
Față de incovenientele menționate anterior, în doctrina de specialitate și în practica judiciară
s-a încercat conturarea noțiunii de titlu, precum și crearea unor reguli având în vedere anu mite
situații posibile în practică și în baza cărora să se poată rezolva aceste dificultăți.
În cazul în care imobilul revendicat nu a fost înscris în cartea funciară, proba dreptului de
proprietate se va face cu ajutorul titlurilor de proprietate.76
a) Conceptul de titlu în materia acțiunii în revendicare imobiliară
În doctrină77 s-a conturat de -a lungul timpului noțiunea de titlu ca fiind „ nu numai cel
translativ de proprietate ( vânzarea, donația etc. ) care creează un drept în pat rimoniul
dobânditorului, ci și cel declarativ, care recunoaște numai un drept anterior, cum ar fi hotărârea
judecătorească, un act de partaj, o tranzacție .”
Această opinie este împărtășită și de doctrina recentă78, care adaugă că într -o a doua
accepțiune, t ermenul de titlu semnifică tocmai înscrisul care dovedește un anumit mod de
dobândire. Astfel, este vorba nu doar despre înscrisurile întocmite cu ocazia încheierii unui act
juridic cu efect constitutiv sau translativ de proprietate, ci și despre înscrisur ile ulterioare , prin care
se constată existența actului juridic respectiv.
În timp ce de -a lungul timpului s -a considerat79 că certificatul de moștenitor nu constituie un
titlu nici măcar pentru bunurile menționate de acesta ca făcând parte din masa succeso rală,
apreciindu -se că singura lui funcție este aceea de a atesta calitatea de moștenitor și întinderea
drepturilor succesorale ale persoanei ori persoanelor care au această calitate, Codul civil actual a
pus capăt acestei controverse, reglementând expresi s verbis în art. 1.133 alin. (1) că „ certificatul de
moștenitor face dovada calității de moștenitor, legal sau testamentar, precum și dovada drepului de
proprietate al moștenitorilor acceptanți asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se
cuvine fiecăruia ”.
b) Situații posibile
Având în vedere că titlurile declarative și translative nu constituie probe absolute, ci doar
prezumții relative ale dreptului de proprietate, pârâtul poate face dovada contrară.

75 C. T. Ungureanu, M. Afrăsinie, D. M. Cigan, M. Eftimie, L. Irinescu, M. Păpureanu, E. Florescu, A. C.
Târșia, C. Voicu, G. C. Frențiu, F. Morozan, M. S. Croitoru, I. Popa, L. Mirea, O. Poda ru, D. M. Cosma, E.
Roșioru, op. cit ., p. 853.
76 F. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe articole , Ediția 2,
Editura C. H. Beck, București, 2014, p. 686.
77Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1287/1971 în RRD nr. 7/1 972, p. 111 în I. Filipescu, op. cit ., p. 274.
78 V. Stoica, op. cit ., p. 464.
79 C. Toader, R. Popescu, M. Nicolae, B. Dumitrache, coord: F. Deak, C. Bîrsan, Gh. Beleiu, op. cit ., p. 155.

32
În acest sens, doctrina a identificat o ser ie de situații posibile a fi întâlnite în practică și a
conturat o serie de principii care să ofere o soluționare a acestor cazuri.
O primă situație80 este aceea în care există un conflict de titluri, cu alte cuvinte atât
reclamantul, cât și pârâtul invocă titluri de proprietate asupra bunurilor.
În această ipoteză se distinge după cum titlurile provin de la un autor comun ori de la autori
diferiți:
– dacă ambele titluri provin de la același autor, se va da câștig de cauză părții care a îndeplini t
prima cerința publicității imobiliare, conform principiului qui prior tempore, potior jure ( cine e mai
întâi în timp, e mai tare în drept). Persoana care a transcris prima dreptul său de proprietate va avea
câștig de cauză chiar dacă data titlului său este ulterioară datei titlului invocat de către cealaltă
parte.
În cazul în care nici reclamantul, nici pârâtul nu a îndeplinit formalitățile de publicitate, va
avea câștig de cauză partea care prezintă titlul cu data cea mai veche. Prin excepție, în cazu l
testamentului, va avea câștig de cauză persoana al cărei testament are data mai recentă, întrucât în
această materie, ultimul testament le revocă pe cele anterioare.
În practica judiciară s -a stabilit că în cazul în cae doi cumpărători dobândesc în mod
succesiv același bun imobil de la același vânzător, are câștig de cauză cel care și l -a transcris mai
întâi, neavând importanță data încheierii actului translativ de proprietate, cu condiția, însă, ca
celălalt cumpărător să nu fi prescris achizitiv propriet atea asupra bunului în cauză. 81
– dacă titlurile provin de la autori diferiți, se va aplica principiul nemo plus iuris ad alium
transferre potest quam ipse habet ( nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el
însuși).82
Referitor la ace astă ipoteză, de -a lungul timpului au fost propuse mai multe soluții, precum:
să se dea preferință posesorului, să se dea preferință celui care invocă data cea mai veche, precum
și, cea mai rațională și care se bucură de aplicabilitate practică, să se comp are între ele drepturile
autorilor de la care provin cele două titluri, urmând a câștiga partea care a dobândit dreptul de la
autorul al cărui drept este preferabil.83
Sarcina dovedirii titlului preferabil îi revine reclamantului, astfel încât dacă acesta n u
reușește să facă o asemenea dovadă, pârâtul va avea câștig de cauză, ca o expresie ca principiului in
pari causa, melior est causa possidentis ( într -o pricină egală mai bună este pricina celui ce
posedă).84

80 I. R. Urs, P. E. Ispas, op. cit ., p. 246.
81 E. Marin, op. cit . p. 4 9.
82 Ibidem .
83 C. Bîrsan, op. cit ., p. 315.
84 I. R. Urs, P. E. Ispas, op. cit ., pp. 246 -247.

33
Faptul că titlurile celor două părți se suprapu n integral și pentru aceasta se procedează la
compararea celor două titluri de proprietate invocate de fiecare parte nu are relevanță în ceea ce
privește posesia exercitată de pârât în cazul în care aceasta aceasta depășește ca întindere limitele
reținute în actul său de proprietate.85
Cea de -a doua situație privește cazul în care doar una dintre părți are un titlu privind
proprietate asupra bunului.
Astfel, dacă reclamantul este cel care are titlu de proprietate, există conflict între proprietate
și posesie , iar acțiunea în revendicare va fi admisă, cu condiția ca titlul să emane de la un terț, și nu
de la reclamant însuși, precum și ca data titlului să fie anterioară posesiei pârâtului.86
Dacă pârâtul este cel care un titlu de proprietate asupra bunului supu s revendicării, acțiunea
reclamantului va fi respinsă, având în vedere că se dovedește legitimitatea posesiei pârâtului.
Cea de -a treia situ ație presupune că niciuna dintre părți nu p rezintă un titlu și nici nu poate
invoca un mod originar de dobândire a d reptului de proprietate.
Într-o atare situație, conflictul se soluționează prin compararea posesiilor celor două părți,
urmând a avea câștig de cauză partea care va invoca o posesie mai caracterizată, cu alte cuvinte, cel
care va invoca o posesie de bună -credință, o posesie mai îndelungată, neviciată, etc.
În cazul în care pârâtul a exercitat o posesie de bună -credință asupra bunului, iar reclamantul
nu posedat niciodată bunul în cauză, se va da câștig de cauză pârâtului, urmând ca acțiunea în
revendicare s ă fie respinsă.
De asemenea, când nu se poate stabili care posesie este mai bine caracterizată, va avea câștig
de cauză pârâtul, conform principiului enunțat anterior, in pari causa, melior est causa possidentis .
Cu toate acestea, au existat opinii și conf orm cărora în ipoteza în care reclamantul nu
dovedește dreptul de proprietate cu un titlu, acțiunea în revendicare să fie respinsă fără compararea
titlurilor. Practica instanțelor judecătorești a fost constantă în sensul respingerii acțiunii în
revendicare promovată de reclamant într -o astfel de situație, întrucât în cazul acestei acțiuni se
discută chiar existența dreptului de proprietate. Astfel, dacă reclamantul nu îndeplinește condițiile
pentru a formula o astfel de acțiune, el poate formula o acțiune p osesorie, în cadrul căreia urmează a
se compara posesiile.87

85 E. Roșu, Acțiunea în revendicare. Practică judiciară , Editura Hamangiu, București, 2006, p. 7.
86 C. Bîrsan, op. cit ., p. 315.
87 C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănesc u, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil , vol. II, Editura All, București,
1998, p. 67, în E. Marin, op. cit ., p. 51.

34
3. Efectele specifice ale acțiunii în revendicare imobiliară
3.1.Restituirea bunului
Odată dovedit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, reclamantul va avea câștig
de cauză, iar pârâtul po sesor v a fi obligat să restituie bunul liber de orice sarcini cu care ar fi fost
grevat.
Restituirea bunului imobil se face în natură, ca regulă, iar dacă acest lucru nu mai este cu
putință, obligația de restituire va fi înlocuită cu o restituire prin echi valent.
Restituirea bunului în natură nu mai este posibilă în ipoteza în care a fost dobândit de către
un terț de bună -credință, a pierit dintr -un caz fortuit ori de forță majoră sau a fost expropriat pentru
o cauză de utilitate publică.
În cazul în care i mobilul a pierit fortuit ori din pricina unui caz de forță majoră după
introducerea acțiunii în revendicare, posesorul de bună -credință nu va fi ținut să răspundă pentru
pierderea produsă, întrucât riscul pieirii bunului este suportat de reclamant, în cali tate de reclamant
al bunului.
În ipoteza în care înainte de introducerea acțiunii în revendicare bunul piere în mod fortuit
sau din pricina unui caz de forță majoră, posesorul de bună -credință va răspunde doar în măsura în
care a profitat de distrugerea a cestuia.
Dacă bunul piere ca urmare a faptei posesorului de bună -credință, după introducerea acțiunii
în revendicare, el va fi obligat la despăgubiri.
Posesorul de rea -credință, însă, va fi ținut să răspundă pentru pieirea bunului dintr -un caz
fortuit sau de forță majoră, dacă aceasta s -a produs după promovarea acțiunii în revendicare de către
reclamant.
Dacă pieirea bunului a avut la bază fapta posesorului de rea -credință, va fi obligat la plata
despăgubirilor către proprietar, indiferent de momentul la c are a intervenit pieirea bunului ( înainte
sau după introducerea acțiunii ).
În cazul în care exproprierea pentru cauză de utilitate publică s -a realizat cât timp adevăratul
proprietar nu se afla în posesia bunului, posesorul va fi obligat la restituirea d espăgubirilor încasate
ca urmare a exproprierii.
3.2. Restituirea fructelor
Alături de obligația restituirii bunului, pârâtul are și obligația de a restitui fructele sale.
S-a afirmat în doctrina franceză că, în principiu, fructele produse de un bun se cuvin
proprietarului sau celui căruia i -a fost cedat atributul folosinței. Dacă lucrul se află în mâinile unei

35
persoane care nu are niciun drept asupra bunului, proprietarul poate reclama, alături de restituirea
bunului, și a fructelor percepute.88
Dispoziț iile articolului 566 alin. (2) C. civ. prevăd că posesorul de rea -credință ori detentorul
precar va fi obligat, la cerere, la restituirea fructelor produse de bun până în momentul acestuia către
proprietar.
De pildă, într -o cauză s -a reținut că deși terenu l se află în proprietatea reclamanților, pârâții
au fost posesori de bună -credință, întrucât au avut convingerea că acest teren le -a fost acordat de
primărie ca teren în compensare, astfel încât în mod corect instanța a decis respingerea pretențiilor
de plată a contravalorii fructelor culese de pârâți în această perioadă.89
Buna -credință încetează în momentul chemării în judecată de către reclamant, astfel încât
dacă pârâții în cauză ar fi cules fructele ulterior acestui moment, ei ar fi obligați să restitu ie, la
cererea reclamanților, fructele culese din momentul chemării în judecată și până la restituirea
bunului către aceștia.
Mențiunile referitoare la restituirea cheltuielilor efectuate de către pârât, pe care le -am făcut
în capitol precedent al prezente i lucrări își găsesc aplicarea și în cazul acțiunii în revendicare
imobiliară.
Astfel, proprietarul poate fi obligat, la cererea pârâtului, să restituie cheltuielile necesare pe
care acesta le -a făcut, precum și cheltuielile necesare pentru producerea și c ulegerea fructelor sau a
productelor.
Cheltuielile utile se restituie, de asemenea, la cererea pârâtului, în limita sporului de valoare,
dacă legea nu prevede în mod expres altfel.
În privința cheltuielilor voluptuare, însă, proprietarul nu este dator să l e acopere. Posesorul
își poate însuși lucrările efectuate cu aceste cheltuieli numai dacă prin aceasta bunul nu suferă
deteriorări.
Art. 566 alin. (9) stabilește că dispozițiile referitoare la restituirea cheltuielilor necesare,
utile, precum și cele privi nd însușirea lucrărilor efectuate cu cheltuieli voluptuare se aplică numai în
situațiile în care cheltuielile nu se concretizează într -o lucrare nouă, în acest caz fiind incidente
dispozițiile referitoare la accesiunea imobiliară artificială.
Ca principiu, art. 577 alin. (1) C. civ. prevede că plantațiile, construcțiile și orice alte lucrări
efectuate asupra unui imobil se cuvin proprietarului acelui imobil , dacă prin lege sau act juridic nu
se prevede în alt mod.

88 E. Marin, op. cit ., p. 56.
89 G. Florescu, Acțiunea în revendicare. Practică judiciară , Ediția a II – a, Editura Hamangiu, București,
2011, p. 50.

36
Prin noțiunea de lucrări înțelegem atât luc rările autonome ( lucrări care au un caracter de
sine stătător), cât și cele adăugate.
În ceea ce privește regimul juridic al lucrărilor autonome efectuate de către posesorul
neproprietar, trebuie să avem în vedere buna sau reaua -credință la momentul efect uării acestora.
Codul civil prevede în art. 586 alin. (1) faptul că este de bună -credință autorul care se
întemeiază fie pe cuprinsul cărții funciare în care, la data realizării lucrării, era înscris ca proprietar
al imobilului, fie pe un mod de dobândire nesupus înscrierii în cartea funciară, dacă, în ambele
cazuri, nu rezulta din cartea funciară și nici nu a cunoscut pe o altă cale viciul titlului său.
De asemenea, următorul alineat al aceluiași articol stabilește că nu poate invoca buna –
credință cel care construiește în lipsa sau cu nerespectarea autorizațiilor cerute de lege.
Astfel, în cazul în care posesorul neproprietar efectuează cu bună -credință lucrări autonome
asupra imobilului, proprietarul acestuia are dreptul de a solicita instanței să dispună înscrierea sa în
cartea funciară ca proprietar al lucrării, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie valoarea
materialelor și a manoperei, fie sporul de valoare adus imobilului. O a doua soluție pe care o are la
îndemână proprietarul este aceea de a cere obligarea posesorului neproprietar să cumpere imobilul
la valoarea de circulație pe care acesta ar fi avut -o dacă lucrarea nu s -ar fi efectuat.
În cazul în care posesorul neproprietar a fost de rea -credință în momentul efectuării lucrării
autonome, p roprietarul are dreptul de a cere instanței să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca
proprietar al lucrării, cu plata, la alegerea sa, către autorul lucrării, a jumătate din valoarea
materialelor și a manoperei ori din sporul de valoare adus imobilul ui. De asemenea, proprietarul
poate cere obligarea posesorului neproprietar la desființarea lucrării ori obligarea acestuia la a
cumpăra imobilul la valoarea de circulație pe care acesta ar fi avut -o dacă lucrarea nu s -ar fi
efectuat.
Desființarea lucrării va fi suportată de autorul acesteia, cu respectarea dispozițiilor legale în
materie.
De asemenea, posesorul neproprietar este ținut să repare prejudiciile cauzate, inclusiv pentru
lipsa de folosință.
În cazul lucrărilor adăugate, se face distincție între lucrări adăugate necesare, lucrări
adăugate utile și lucrări adăugate voluptuare.
Conform art. 585 C. civ., proprietarul imobilului dobâ ndește un drept de proprietate asupra
lucrării adăugate necesare din momentul efectuării acesteia, plătind posesorului neproprietar
cheltuielile rezonabile pe care acesta le -a făcut, chiar și în ipoteza în care imobilul nu mai există. În
cazul în care posesorul neproprietar a efectuat aceste lucrări cu rea -credință, din suma datorată se va
putea deduce valoarea fructelor i mobilului diminuată cu costurile necesare obținerii acestora.

37
Cu privire la lucrările adăugate utile, dacă posesorul neproprietar a fost de bună -credință la
momentul efectuării lor, proprietarul imobilului devine proprietarul acestora, cu plata, la alegere a
sa, fie a valorii materialelor și a manoperei, fie a sporului de valoare adus imobilului.
Dacă autorul lucrării a fost de rea -credință, proprietarul imobilului are dreptul de a deveni
proprietarul lucrării, cu sau fără înscriere în cartea funciară, în fu ncție de regimul acesteia, plătind,
la alegerea sa, fie jumătate din valoarea materialelor și a manoperei, fie jumătate din sporul de
valoare adus imobilului. El are dreptul, de asemenea, de a solicita obligarea posesorului
neproprietar care a efectuat ac eastă lucrare să o desființeze, cu repunerea imobilului în situația
anterioară și plata de daune -interese.
În cazul în care valoarea lucrării este considerabilă, indiferent de buna sau reaua -credință,
proprietarul imobilului are dreptul de a solicita oblig area posesorului neproprietar să îl cumpere la
valoarea de circulație pe care imobilul ar fi avut -o dacă nu s -ar fi efectuat lucrarea.
O ultimă categorie este cea a lucrărilor adăugate voluptuare, în cazul cărora proprietarul
imobilului are dreptul de a de veni proprietarul lucrării, fără nicio obligație către posesorul
neproprietar care a efectuat lucrarea și fără înscriere în cartea funciară, ori are dreptul de a solicita
obligarea autorului de rea -credință la desființarea acesteia, cu readucerea imobilulu i în situația
anterioară și plata de daune -interese.
Art. 585 alin. (2) C. civ. prevede că autorul de bună -credință al unei lucrări adăugate
voluptoare are dreptul de a o ridica înainte de restituirea imobilului către proprietar, cu condiția de a
readuce i mobilul în situația anterioară.
3.3. Dreptul de retenție
Având în vedere faptul că actualul Cod civil nu conține dispoziții exprese cu privire la
dreptul de retenție al pârâtului în materie imobiliară, art. 566 alin. (6) și (7) își găsește
aplicabilitatea și î n acest caz.
Astfel, pârâtul are un drept de retenție asupra fructelor și productelor produse de bun până în
momentul restituirii de către proprietarul imobilului a cheltuielilor efectuate pentru producerea și
culegerea acestora.
Pârâtul nu are dreptul de a reține aceste produse în situația în care proprietarul imobilului îi
furnizează o garanție îndestulătoare.
De asemenea, pârâtul nu are un drept de retenție asupra produselor nici în cazul în care
acesta s -ar exercita asupra unor bunuri frugifere, dacă in trarea în stăpânirea bunului s -a făcut prin
violență ori fraudă, ori dacă produsele sunt bunuri perisabile sau sunt supuse, ca urmare a trecerii
unei perioade scurte de timp, unei scăderi semnificative a valorii lor.

38
4. Imprescriptibilitatea acțiunii în re vendicare sub aspect extinctiv
Spre deosebire de dispozițiile vechiului Cod civil, care nu au reglementat în mod concret
caracterul acțiunii în revendicare, creând numeroase controverse, actualul Cod civil stabilește în
articolul 563 alin. (2) faptul că „ dreptul la acțiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepția
cazurilor în care prin lege se dispune altfel ”.
Prin excepție de la această regulă, astfel cum am menționat și în Capitolul al II -lea, este
prescriptibilă extinctiv avulsiunea, precum și a cțiunea în revendicare a unui bun imobil adjudecat în
cadrul procedurii urmăririi silite, prin licitație publică.
Față de aceste dispoziții, este necesar a se preciza că bunurile aflate în proprietate privată
sunt prescriptibile sub aspect achizitiv. În c eea ce privește dreptul de proprietate publică, acesta este
imprescriptibil atât sub aspect extinctiv, cât și sub aspect achizitiv.90

90 I. R. Urs, P. -E. Ispas, op. cit ., pp. 245 -246.

39
CONCLUZII

Datorită importanței pe care dreptul de proprietate o are în societatea omenească, acesta a
fost inclus în categoria drepturilor fundamentale, fiind protejat prin numeroase instrumente juridice
atât la nivel internațional, cât și la nivel național.
Din categoria mijloacelor juridice existente pentru apărarea dreptului de proprietate, un loc
central îl ocupă acțiunea în revendicare.
Intrarea în vigoare noului Cod civil la 1 octombrie 2011 a adus o serie de instituții juridice
noi, precum și modificări ale unor instituții juridice existente în jurisprudența și doctrina
românească.
Acțiunea în rev endicare, deși nu reprezenta o noutate în doctrină și în practica judiciară, și -a
găsit consacrare legislativă abia prin intrarea în vigoare a actulului Cod civil. Reglementarea
acțiunii în revendicare în Codul civil nu modifică substanțial definițiile ofe rite de doctrina de
specialitate de -a lungul timpului.
Cu toate acestea, timp ce unii autori au susținut de -a lungul timpului faptul că acțiunea în
revendicare reprezintă o acțiune prin care proprietarul care a pierdut posesia asupra bunului său
solicită restituirea acestuia de la posesorul neproprietar, doctrina de special itate recentă a criticat
această abordare a definirii acțiunii în revendicare, având în vedere că aceasta poate fi exercitată
atât împotriva posesorului, cât și împotriva altor persoane care dețin bunul fără drept .
Acțiunea în revendicare a reprezentat un subiect des tul de controversat de -a lungul timpului,
având în vedere complexitatea problemelor de ordin practic.
De pildă, restituirea imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în perioada comunistă a
reprezentat o problemă în rezolvarea cărora au fost emise o serie de acte normative cu caracter
reparator care, însă, nu au avut pe deplin eficiență. Astfel, instanțele judecătorești nu au avut o
practică unitară, chiar instanța suprem ă adoptând soluții contrare Convenției europene a Drepturilor
Omului, deși România o ratificase.
O altă problemă identificată în practică, rezolvată prin intrarea în vigoare a Codului civil în
anul 2011, a fost reprezentată de acțiunea în revendicare formu lată de unul dintre coproprietari.
Astfel, în ceea ce privea acțiune a în revendicare formulată doar de unul dintre coproprietarii unui
bun, majoritatea practicii s -a pronunțat în sensul respingerii ca inadmisibilă. Unul dintre
argumentele care au condus la adoptarea acestei soluții a fost acela că acțiunea în revendicare
reprezintă un act juridic de dispoziție, astfel încât se impune regula unanimității. Actual Cod civil a
pus, însă, capăt acestei controverse, stipulând în articolul 643 alin. (1) că „ fieca re coproprietar
poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la
coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare ”.

40
O altă noutate legislativă a avut în vedere proba dreptului de proprietate, art. 565 C. civ.
instituind regula potrivit căreia dovada dreptului de proprietate a imobilelor înscrise în cartea
funciară se face cu extrasul de carte funciară. Și a ceastă reglementare a întâmpinat și întâmpină și
sub regimul actualului Cod civil anumite dificul tăți, dificultăți ce rezidă din diverse motive, precum
acela că în foarte multe cazuri nu s -au redactat înscrisuri care să dovedească transmiterea dreptului
de proprietate . Față de aceste incoveniente, doctrina de specialitate și practica ju diciară a încer cat
crearea unor reguli având în vedere anumite situații posibile în practică și în baza cărora să se poată
rezolva aceste dificultăți.
A constituit, de asemenea, o controversă care, însă, a fost închisă prin intrarea în vigoare a
actualului Cod civil, caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al acțiunii în revendicare. Astfel,
deși vechiul Cod civil nu conținea o prevedere expresă cu privire la imprescriptibilitatea acțiunii în
revendicare, literatura de specialitate și practica judiciară a fost majori tară în a considera acțiunea în
revendicare ca fiind imprescriptibilă, pornind de la ideea perpetuității dreptului de proprietate. O
altă parte a doctrinei, însă, a considerat această acțiune ca fiind una prescriptibilă, interpretând
dispozițiile fostului Cod civil, care stabileau că toate acțiunile, atât cele reale, cât și cele personale,
pe care legea nu le -a declarat ca fiind imprescriptibile și nici nu au fost create termene speciale de
prescripție, se prescriau în termen de 30 de ani.
În acest sens, d ispozițiile art. 563 alin. (2) C. civ. au pus punct acestei controverse, precizând că „
dreptul la acțiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepția cazurilor în care prin lege se
dispune altfel ”.
În final, având în vedere cele expuse anterior, con siderăm că actualul Cod civil a rezolvat o
parte semnificativă din problemele identificate de practica judecătorească, aducând astfel notabile
modificări unor instituții juridice existente în vechiul Cod civil și doctrina juridică de specialitate.

41
BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, cursuri, monografii

1. F. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe
articole, Ediția 2, Editura C. H. Beck, București, 2014.
2. C. Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale în reg lementarea noului Cod civil, Ediția a
2-a, revizuită și actualizată, Editura Hamangiu, București, 2015.
3. C. Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, Vol I,
Editura All Beck, București, 2005.
4. G. Boroi, C. A. Anghelescu, B. Nazat, Curs de drept civil. Drepturile reale principale,
Editura Hamangiu, București, 2013.
5. G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil, Editura Hamangiu, București, 2012.
6. I. P. Filipescu, Dreptul civil. Dreptul de proprietate și alte dr epturi reale, Editura Actami,
București, 1998.
7. E. Marin, Acțiunea în revendicare și regimurile ei juridice, Ediția a 2 -a, Editura
Hamangiu, București, 2011.
8. E. Paraschiv, Drept privat roman. Caiet de seminar, Editura C. H. Beck, București, 2011.
9. L. Pop, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, București,
1996.
10. G. Răducan, M. Dinu, Fișe de procedură civilă pentru admiterea în magistratură și
avocatură, Ediția a 4 -a, Editura Hamangiu, București, 2016.
11. E. Roșu, Acți unea în revendicare. Practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2006.
12. V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura C. H. Beck, București, 2009.
13. C. Toader, R. Popescu, M. Nicolae, B. Dumitrache, coord: F. Deak, C. Bîrsan, Gh.
Beleiu, Instituții de drept civil. Curs selectiv pentru licență, Editura Press Mihaela S.R.L.,
București, 2000.
14. C. T. Ungureanu, M. Afrăsinie, D. M. Cigan, M. Eftimie, L. Irinescu, M. Păpureanu, E.
Florescu, A. C. Târșia, C. Voicu, G. C. Frențiu, F. Moroz an, M. S. Croitoru, I. Popa, L. Mirea, O.
Podaru, D. M. Cosma, E. Roșioru, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, Vol. I,
Editura Hamangiu, București, 2012.
15. Iosif R. Urs, Petruța -Elena Ispas, Drept civil. Drepturile reale, Editura Unive rsității Titu
Maiorescu, București, 2012.
16. Iosif R. Urs, Petruța Ispas, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu,
București, 2013.

42

II. Articole, studii de specialitate
1. I. Ion, Pandectele romane, nr. 2/2004.

III. Jurisprudență
1. Judecătoria Bra șov, sentința civilă nr. 12191 din data de 08 decembrie 2016 ;
2. Judecătoria Focșani, secția civilă, sentința nr. 3971 din data de 26 mai 2017 ;
3. Î.C.C. J., secția civilă și de proprietate intelectuală, dec. nr. 2102 din 17 martie 2005 ;
4. Î.C.C.J., secția I civilă , dec. nr. 277 din data de 28.01.2015 ;

IV. Site-uri internet
www.scj.ro
www.rolii.ro
www.jurisprudenta.com
https://istpedia.blogspot.ro/2013/01/regimul -proprietatii -in-evul-mediu.html
http://www.legisplus.ro/Intralegis6/doctrine/content.php?id=473&tipc=0&t=1&topic=revendicare
https://bloghamangiu.ro/unele -probleme -de-procedura -civila-in-materia -actiunii -in-revendicare/

V. Legislație
1. Codul civil, republicat, intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011;
2. Codul de procedură civilă, intrat in vigoare la data de 15 februarie 2013;
3. Legea 10/2001 privind regimul juridic al unor im obile preluate în mod abuziv în perioada 6
martie 1945 – 22 decembrie 1989 ;