Program Kinetoterapeutic

INTRODUCERE

Kinetologia sau kineziologia – termeni creați de Dally , in 1857 – este o știință, și anume este știința care se ocupă cu studiul mișcării organismelor vii si al structurilor care participă la aceste mișcări. Definiția aceasta este mai mult teoritică, deoarece in accepțiunea ei curentă ea se limiteaza la unul dintre domeniile kinetologiei, și anume la aplicarea acesteia in medicină (kinetologia medicală). [Sbenghe T., , p. 15, 1897 ].

Motivul alegerii temei. Urmarea unui program kinetoterapeutic ,bine structurat reprezintă un factor important in ameliorarea durerilor posttraumatice a dublei fracturi de tibie si peroneu.Un program kinetoterapeutic executat corect ajută la reintegrarea intr-un timp mai scurt a pacientului in mediul psiho-socio-familial.

Scopul cercetarii in cazul de fața este acela de a demonstra efectele benefice ale kinetoterapiei in recuperarea leziunilor la nivelul gambei într-un timp cât mai scurt.

Sarcinile cercetării. Conceperea unui program de kinetoterapie individualizat, care să se plieze pe pacient. Evitarea suprasolicitării articulațiilor în timpul programului de kinetoterapie pentru a evita eventualele complicații

Ipoteza cercetarii.Exercițiul fizic executat sistematic și corect sub atenta supraveghere a unui kinetoterapeut, reprezintă cea mai bună soluție în vederea recuperarii posttraumatice, care îl poate reintegra din punct de vedere social.

CAPITOLUL I. FUNDAMENDATAREA TEORETICĂ

1.1.a Anatomie.

Osteologia este partea anatomiei care are ca obiectiv studiul oaselor. Oasele reprezintă organe dure și rezistente. Funcțiile oaselor sunt următoarele :

sunt puncte de sprijin pentru părțile moi;

apără organele interne delicate (inimă, plămân etc.);

servesc la inserarea musculaturii devenind pârghii acționate de grupele musculare;

determină forma, dimensiunile si proporțiile corpului;

reprezintă rezerva calcică a organismului;

În funție de raporturi și dimensiuni oasele se grupează în: lungi, plane și scurte.

Însă datorită și altor criterii de clasificare, arhitecturale și poziționare în organism, se adaugă și alte trei grupe de oase :pneumatice, sesamoide și suturale.

În lucrarea intitulată ,,Anatomia Omului”, Papilian afirmă că: ,,privit biologic, osul este un organ plastic care se află într-o continuă mișcare interioară, rezultat al continuei sale adaptări la condițiile diferite în care se găsește”

O altă proprietate a osului este aceea de vindecare a fracturilor. La locul traumatismului apare osul desmal numit ,,calus” care sudează segementele osoase. De asemenea contribuie si periostul, acesta fiind o menbrană fibroasă care învelește osul pe întreaga sa suprafață exterioară.

Osul este o formațiune care dispune de o bogată vascularizație și inervație. Oasele lungi primesc artere nutritive si artere periostale care se anastomozează (stabilesc o legatură). Inervația osoasă se realizează prin nervii care ajung în cavitatea medulară formând un plex nervos. Nervii periostali alcătuiesc un plex bogat în proprioreceptori.

Procesul prin care se nasc și se formează oasele, dobândind în mod progresiv dimensiunile și forma ce le caracterizează poartă numele de osteogeneză. Trebuie menționat faptul că acest proces este unul complex întrucât în această etapă are loc atât distrugerea cât și formarea os nou. Astfel sunt cunoscute două faze:

osteogeneză primară: procesul de transformare a membranelor conjunctive în țesut osos dând naștere unui os brut dar incomplet diferențiat.

osteogeneză secundară: predomină fenomenele de distrugere și remaniere, osul este modelat până dobândește forma și arhitectura caracteristică unui adult.

Rezistența și elsticitatea oaselor reprezintă proprietațile fizice principale. Datorită lor oasele nu se rup când asupra lor acționeaza forțe de presiune sau tracțiune. Compoziția chimică a osului, structura macromicroscopică și arhitectura internă sunt elementele de bază care influențează rezistența și elasticitatea.

Oasele gambei. Tibia

Este un os lung și pereche ce prezinta un corp și două epifize. Inferior se orientează cu epifiza mai mică, prelungirea acesteia fiind medial iar anterior marginea cea mai ascuțită a osului.

Corpul are doua curburi, una superioară și o alta inferioară, de unde rezultă și aspectul literei ,,S”. Corpul prezintă trei fețe și trei margini.

Fața medială: plană și netedă, neacoperită de mușchi

Fața laterală: în porțiunea superioară se gasește lanțul longitudinal în care se inseră mușchiul tibial anterior.

Fața posterioară: prezintă o linie oblică unde se găsește gaura nutritivă a osului.

Marginea anterioară: ascuțită poartă numele de creasta tibiei, în jos se termină pe maleola medială.

Marginea medială: pronunțată în porțiunea inferioară

Marginea interosoasă: dă inserție membranei interosoase, aceasta bifurcându-se și delimitând incizira fibulară

Peroneul (fibula)

Este un os lung, pereche, ce prezintă un corp și două epifize. Corpul este prismatic ,triunghiular cu trei fețe ,laterală, medială si posterioară. Marginile peroneului sunt două la număr, anterioară și posterioară, pe cea din urmă inserându-se membrana interosoasă.

Epifiza superioară este reprezentată de capul fibulei , acesta este legat de corp printr-un col ,înconjurat de nervul peronier comun, având un rol important în fracturile osului la acest nivel.

Epifiza inferioară este formată dintr-o proeminență turtită, vizibilă sub piele cunoscută sub numele de maleolă laterală. Aceasta se poate palpa și se fractureaza relativ ușor. [Papilian V., 1974, p 8-18,85-87.]

1.1.b Miologia

Este partea anatomiei care are ca obiect studiul mușchilor și a tuturor formațiunilor anexate lor. Mușchiul striat constituie cea mai mare masă musculară a corpului. [Sechel, Fleancu, 2002, p. 54]

Mușchii gambei sunt împarțiți pe trei regiuni:

Regiunea anterioară:

Mușchiul tibial anterior: originea pe condilul lateral al tibiei și pe fața laterală a acesteia, se inseră pe primul cuneiform și primul metatarsian

Mușchiul extensor lung al halucelui: cu originea pe fața medială a fibulei și se inseră pe a doua falanga a halucelui

Mușchiul extensor lung al degetelor: originea pe fața medială a fibulei, pe condilul lateral al tibiei și se inseră la nivelul degetelor II-V

Regiunea laterală :

Mușchiul peronier lung :origine pe fața fibulei si fața laterală, se inseră pe primul metatars și primul cuneiform

Mușchiul peronier scurt: origine pe fața laterală a fibulei și se inseră la nivelul metatarsului V

Regiunea posterioară :

Mușchiul gastrocnemian: origine pe condilii femurali;inserția pe tuberozitatea calcaneului

Mușchiul solear: se prinde pe fața posterioară a fibulei și pe linia solearului de la nivelul tibiei; mușchii gastrocnemian și solear formează tricepsul sural.

Mușchiul plantar origine pe condilul lateral al femurului; se inseră pe marginea medială a tendonului lui Achile.

Mușchiul popliteu: originea pe condilul lateral al femurului; se inseră pe fața posterioară a tibiei

Mușchiul flexor lung al degetelor: originea pe fața posterioară a tibiei; se inseră pe falangele distale ale degetelor II-V

Mușchiul tibial posterior: origine pe membrana interosoasa; inserția pe osul navicular;

Mușchiul flexor lung al halucelui: origine pe fața posterioară a fibulei; se inseră pe falanga distală a halucelui. [Cioroiu, 2006, p.86-87]

http://anatomia-omului-2012.blogspot.ro/p/sistemul-muscular.html?m=1

1.1.c Artrologia

-Articulațiile reprezintă un ansamblu de elemente (fibroase ,ligamentare) prin care se unesc oasele între ele. Proprietatea cea mai importantă a unei articulații este mobilitatea ei, trăsatură de bază pentru determinarea funcției și structurii acesteia-. [ Cioroiu S.G. 2006, p 55]

Mijloacele de unire ale articulației genunchiului cu aticulația tibiofibulară:

Eminenta intercondiliară separă cele doua suprafețe articulare, un os masiv format din doi tuberculi intercondilieni.

Capsula articulară unește: femurul, tibia, patela, dar este întreruptă de fața articulară a patelei. Capsula este mai subțire si mai slabă pe partea anterioară si mai puternică pe fața posterioară. (lectia de ortopedie articulatia genunchiului)

Ligamentul transvers al genunchiului se distinge prin fibrele transversale ce unesc marginile anterioare ale celor doua meniscuri.

Ligamentul incrucisat anterior (cruciatum anterius) se inseră pe aria intercondiliană anterioară tibiei. Acest ligament incrucișat anterior are rolul de a bloca miscarea de translație interioară a tibiei sub femur.

Ligamentul incrucisat posterior (cruciatum posterius) inserția în partea posterioară a ariei intercondiliene. Ligamentul încrucișat posterior reprezintă axul în jurul căruia se realizeaza rotația automată a genunchiului.

Ligamentul colateral tibial (collaterale tibial) își are originea la nivelul epicondilului medial femural si inserția pe fața medială a difizei tibiale.

Ligamentul colateral fibular (collaterale fibulare) reprezintă principalul stabilizator al genunchiului contra deplasarilor în varum atunci când articulația este în extensie. [ Popescu M.,Trandafir T., 1998, p.143]

Ligamentul popliteu oblic (popliteum obliquum) formează planșeul fosei poplitee ce vine în contact cu artera poplitee.

Ligamentul popliteu arcuat (popliteum arcuatum) se bifurcă în două componente: una tibiala si o alta femurală. Tensiunea apare atunci cand mușchiul popliteu este in contracție. [ Popescu M.,Trandafir T., 1998, p.1–].

Sinoviala se inseră pe marginea cartilajelor articulare de pe tibie, peroneu și femur. Sinoviala secretă lichid sinovial ce ajută la lubrifierea și hrănirea cartilajului (funcție mecanică dar și de apărare împotriva infecțiilor). În cazul unor agresiuni, aceasta inflamează și secretă lichid sinovial în exces – hidrartroza.

[ Cioroiu S.G., p57, 2006 ]

Biomecanica articulației femuro-tibiale

Flexia-extensia reprezinta principala mișcare, in momentul in care articulația femuro-tibiala realizeaza pârghia de gradul III, deducem ca lantul cinematic este inchis iar în cazul în care lantul cinematic este deschis articulația va juca rol de pârghie de gradul I.

În cazul în care lanțul cinematic este deschis femurul va rămâne fix, tibia alunecând pe el, iar în cazul în care lanțul cinematic este închis tibia va fi cea care va rămâne fixă si femurul va aluneca pe tibie.

Mișcarea de flexie va începe cu o rostogolire și se va termina cu o rotație pe loc. Principalii mușchi ce ajută la realizarea flexiei sunt : bicepsul femural si semimembranosul, cărora li se asociază semitendinosul, gemenii, popliteul, plantarul mic și croiotrul. Flexiei i se asociază și o ușoară mișcare de rotație internă.

Mișcarea de extensie pentru a putea fi executată pe toată amplitudinea sa trebuie să fie precedată de flexie, aceasta incepe cu o rotație a extremitații femurului și se termină cu rostogolirea pe platoul tibial. Miscarea de extensie este limitată de ligamentul posterior (Winslow), ligamentul incrucișat anterior și posterior, ligamentele colaterale și muschii ischiogambieri. Principalii mușchi ce executa mișcarea de extensie sunt cvadricepsul si tensorul fasciei lata, cărora li se asociază tendonul cvadricepsului și rotula.

Rotația internă- externă apare datorită diferenței de înalțime dintre condilii femurali și ligamentele încrucișate. O rotație normala activă la capacitate maximă este de 15-20 grade iar cea pasivă ajunge la 35-40 grade, mișcare ce se va realiza în jurul unui ax vertical care trece prin centrul spinelor tibiale. Rotația interna este realizată de către mușchiul biceps femural iar cea externă este realizată cu ajutorul mușchilor : semimembranos , popliteu, semitendinos dreptul intern și croitor. Musculatura ce realizeaza rotația internă este reprezentată mai bine fața de cea externă, deoarece cea internă este asociata flexiei, o mișcare obișnuită, pe cand rotația externa este una excepțională.

Inclinarea laterala este limitată de ligamentele colaterale, acestea fiind tensionate la maxim in momentul estensiei si relaxate in poziția de semiflexie.

[ Panait G., 2007, http://www.pansportmedical.ro/recuperare/articole/structura_biomecanica_articulatie_genunchi.html ]