PROGRAM DE STUDIU NUTRIȚIE ȘI DIETETICĂ FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT IF LUCRARE DE LICENȚĂ COORDONATOR ȘTIINȚIFIC CONF. UNIV. DR. ANAMARIA PALLAG ABSOLVENT… [630941]

UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE
PROGRAM DE STUDIU NUTRIȚIE ȘI DIETETICĂ
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT IF

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC
CONF. UNIV. DR. ANAMARIA PALLAG

ABSOLVENT: [anonimizat]
2020

UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE
PROGRAM DE STUDIU NUTRIȚIE ȘI DIETETICĂ
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT IF

SINDROMUL INTESTINULUI
PERMEABIL ÎN ALERGII ALIMENTARE

COORDONATOR ȘTINȚIFIC
CONF. UNIV. DR. ANAMARIA PALLAG
ABSOLVENT: [anonimizat]
2020

3
Cuprins
Introducere ……………………………………………………………………………………………………. 4
1. Structura intestinului subțire ………………………………………………………………………. 6
1.1.Procesul reînoirii epiteliului intestinal …………………………………………………………….. 13
2. Fiziologia intestinului subțire ……………………………………………………………………… 17
2.1. Funcția de digestie și absorbție intestinală ………………………………………………………. 17
2.2. Microbiomul si rolul său în fiziologia intestinală ……………………………………………… 22
2.3. Intestinul subțire și rolul său în procesele imunitare ………………………………………… 25
3. Sindromul de intestin permeabil și alergiile ……………………………………………………….. 28
3.1. Sindromul intestinului permeabil indus de stres ……………………………………………….. 35
3.2. Sindromul intestinului permeabil indus de medicamente …………………………………… 35
3.3. Sindromul intestinului permeabil indus de dizbioza intestinală …………………………… 37
3.4. Sindromul intestinului permeabil îndus de dieta occidentală ………………………………. 39
3.4.1. Carbohidrații rafinați ………………………………………………………………………………. 40
3.4.2. Grăsimi ……………………………………………………………………………………………….. 42
3.4.3. Proteine ………………………………………………………………………………………………… 43
3.4.4. Gluten …………………………………………………………………………………………………. 45
3.4.5. Produse lactate ………………………………………………………………………………………. 46
3.4.6. Alcool ………………………………………………………………………………………………….. 48
4. Refacerea intestinului permeabil ………………………………………………………………… 49
4.1. Glutamina …………………………………………………………………………………………………. 51
4.2. Arginina ……………………………………………………………………………………………………. 52
4.3. Vitamin A …………………………………………………………………………………………………. 53
4.4. Vitamina D ……………………………………………………………………………………………….. 54
4.5.Vitamina E …………………………………………………………………………………………………. 55
4.6. Zinc …………………………………………………………………………………………………………. 55
4.7. Probiotice …………………………………………………………………………………………………. 56
4.8. Prebiotice ………………………………………………………………………………………………….. 57
Concluzii ……………………………………………………………………………………………………….. 60
Bibliografie ………………………………………………………………………………………………………… 62

4

Introducere

„Toate bolile încep în intestin” spunea cu 2500 de ani în urmă părintele medicinei,
Hippocrate. De asemenea, biologul rus Ilia Mecinikov, laureat al premiului Nobel, a
descoperit, în secolul XIX, o legătură directă între longevitatea umană și echilibrul sănătos al
bacteriilor din organism, confirmând și el faptul că ”moartea începe în colon”. De la
descoperirile sale, cercetările științifice au dat din ce în ce mai multă credibilitate ideii că pănă
la 90% din toate afecțiunile umane cunoscute pot fi asociate cu un intestin nesănătos.
Dar de ce au ajuns acesti oameni de stiință la aceasta concluzie? Intestinul este un
ecosistem foarte delicat, care conține mai multe bacterii decât toate celulele din corp
combinate. Când acest ecosistem este sănătos și înfloritor, tractul digestiv are un echilibru
adecvat de acizi stomacali și bacterii. Acest echilibru perfect permite corpului să descompună
alimentele pentru hrănirea și repararea celulelor. Fără capacitatea de a absorbi nutrienții din
alimente și a elimina deșeurile corespunzător, pot apărea diverse probleme de sănătate, care la
prima vedere nu par să aibe vreo legătură cu tractul digestiv. Fie că este vorba de dureri de
cap, probleme de dispoziție, creștere în greutate, crampe menstruale, oboseală, dureri
articulare, răceli frecvente și multe altele, toate acestea sunt probleme ce au o strânsă legătură
cu sănatatea intestinului.
Când vine vorba de sănătatea intestinală, mulți factori din mediul nostru modern au un
impact negativ asupra acesteia. O alimentație dezechilibrată, cu excese alimentare duce la o
microfloră dezechilibrată. Consumul abuziv al antibioticelor și al produselor de igienă cu
efect bactericid interferează cu microbiomul nostru, distrugând bacteriile bune împreună cu
cele rele. Pesticidele, erbicidele și alte substanțe chimice agricole au acțiuni similare
antibioticelor, având ca scop eliminarea insectelor care atacă plantele. Din păcate, aceste
reziduri chimice ajung în intestinul nostru când consumăm alimente ce au fost tratate astfel și
rănim bacteriile prietenoase ce se află în intestin.
Intestinul este o poarta de acces, o barieră esențială, între lumea exterioara și interiorul
corpului. Întregul tract digestiv, format din gură, esofag, stomac, intestine și anus, este un tub
continuu care este în contact cu mediul extern în mod permanent, astfel putem spune că este

5
în afara corpului nostru. Acest tub este „în afara” corpului datorită unui motiv imunologic
foarte important. Mediul în care trăim este plin, în mod natural, cu miliarde de bacterii. Cu
toate acestea, corpul nostru nu este echipat să permită pătrunderea oricăror bacterii din lumea
exterioară în fluxul sangvin. Acesta este motivul pentru care alimentele sunt păstrate „în
afara” corpului și închise în siguranță în intestin până când acestea sunt considerate suficient
de sigure pentru a trece prin sistemul de apărare al intestinului nostru și apoi în sistemul
sangvin.
Majoritatea nutrienților sunt absorbiți în organism prin intestinul subțire. Intestinul
nostru contine o barieră și un sistem imunitar foarte sofisticat care ne protejează de bacteriile
pe care le înghitim și le mâncăm împreună cu alimentele , astfel că acestea nu au cale liberă în
fluxul nostru sangvin. Un intestin sănătos va permite să intre în fluxul sanguin numai
substanțele nutritive și va bloca elemente toxice la intrare. Cand bariera intestinală este
afectată, „păzitorii porții” ce se află în intestine nu lucrează în mod corespunzător în a
controla ceea ce trece de membrana intestinală, astfel în organism pot patrunde cu usurință
elemente nocive cum ar fi chimicale, toxine, microbi, virusuri, paraziți, fungi, particule
alimentare nedigerate. Aceste particule pot face ravagii provocând în timp inflamații și reacții
imune, întrucât ele nu au ce căuta în sistemul sangvin. Pe termen scurt acest lucru nu pare a fi
dăunător, însă, pe termen lung, poate avea efecte profunde asupra sănătății.
Sindromul intestinului permeabil, descris mai sus, denumit de asemenea,
permeabilitate intestinală sau hiperpermeabilitate, se poate manifesta prin alergii alimentare,
probleme digestive (sindrom de intestin iritabil-IBS, balonare, constipație, diaree), probleme
ale pielii precum eczema și acneea, oboseală cronică, migrene și multe altele. Modul in care
sistemul imunitar va răspunde mai apoi acestor stimuli, va determina riscul fiecărui individ de
a dezvolta o boală autoimună.
Toxinele microbiene și agenții patogeni care trec prin peretele intestinal și răspunsul
imunitar ulterior care include producerea de mediatori inflamatori duc la tulburări insidioase
pe termen lung. O mai bună înțelegere a barierei intestinale afectate și modul de îmbunătățire
al funcției acesteia rămâne vitală pentru sănătate pe termen lung. Acestă lucrare urmărește să
evidențieze rolul unei bariere intestinale în condiție normală, măsurarea permeabilității
barierei intestinale, cauzele principale ale permeabilității modificate cu efectele sale asupra
stării de sănătate și potențialele efecte ale dieto-terapiei în sindromului de intestin permeabil.

6

1. Structura intestinului subtire

Intestinul subțire este cel mai lung segment al tubului digestiv și organul cel mai
important al procesului de digestie prin funcția motorie și de absorbție. Din punct de vedere
anatomic, intestinul subtire este o parte a tubului digestiv care se află în continuarea
stomacului. Acesta se intinde între sfincterul piloric și valvula ileocecală și este alcătuit din 3
porțiuni cu funcții parțial diferențiate: duodenul, jejunul și ileonul. Lungimea intestinului
subțire este între 6 – 8 m la omul adult, iar diametrul între 3 – 3,5 cm în partea superioară,
diminuându-se treptat până la 2 – 1,5 cm în partea terminală a ileonului.
Duodenul, portiunea fixă a intestinului subțire, se întinde de la pilor la unghiul Treitz
și are lungimea de 20 – 30 cm, fiind situat retroperitoneal. În traseul său prezintă o triplă
schimbare de direcție, astfel i se descriu 4 segmente ce încadrează capul pancreasului. Jejunul
și ileonul reprezintă partea mezenterică, mobilă, a intestinului subțire. Primele 2/5 constituie
jejunul, iar celelalte 3/5 ileonul. La nivelul jejunului se disting o mucoasă mai dezvoltată și
valvule conviente mai înalte, mai groase și mai numeroase decât în ileon [2,3].
Intestinul este compus din cele trei straturi germinale – endodermul (formează
mucoasa epitelială a lumenului), mezodermul (formează straturile musculare netede) și
ectodermul (include cea mai anterioară și posterioară structură digestivă luminală și sistemul
nervos enteric ).Structura peretelui intestinal este adaptată integral funcțiilor fundamentale de
digestie și absorbție ale acestui segment. Din exterior către lumen, intestinul prezintă 4 tunici.
Tunica seroasă sau peritoneală înveleste segmentul inițial și intern al primei porțiuni a
duodenului, iar celelalte 3 porțiuni sunt retroperitoneale. Jejuno-ileonul este învelit în
totalitate de peritoneu, care formează fiecărei anse o teacă aproape completă. Cele două foițe
ale acestei teci, ajunse pe marginea posterioară și concavă a ansei, se repliază dând naștere
mezenterului. În grosimea mezenterului se găsesc vase sanguine, vase limfatice, ganglioni
limfatici și un strat mai mult sau mai puțin dezvoltat de țesut grăsos.
Tunica musculară asigură motilitatea intestinală, fiind și sediul generării fenomenelor
electrice care stau la baza diverselor tipuri de contracții intestinale. Musculatura intestinală
este alcătuită din doua straturi de țesut muscular neted, un strat longitudinal și un strat intern

7 circular. Aceste doua straturi sunt legate între ele prin punți musculare care realizează
joncțiuni funcționale. Între straturile musculare se găsește plexul nervos Auerbach.
Tunica submucoasă este formată din fibre elastice și conjunctive, printre care sunt
dispersate limfocite, plasmocite, adipocite, eozinofile, mastocite etc. La nivelul duodenului
submucoasa conține glandele Brunner. Tunica submucoasă intră in componența valvulelor
conviente (Kerkring) și conține vase limfatice, arteriale și venoase, precum și plexul nervos
Meissner.
Mucoasa prezintă anumite particularități structurale datorită cărora suprafața de
absorbție crește considerabil, ajungând la 200 – 300 m2. Mucoasa înpreuna cu submucoasa
intestinală formează pliuri circulare incomplete în formă de semilună, numite valvule
conviente sau valvule Kerkring. Acestea ocupă 1/2 sau 2/3 din lumenul intestinal și lipsesc în
porțiunea inițială a duodenului, dar încep să apară în duodenul descendent, au densitate
maximă în jejun, diminuează spre ileonul terminal și dispar în ultimii 50 cm ai acestuia,
înainte de valvula ileocecală. Cu ajutorul valvulelor conviente, suprafața mucoasei intestinale
se triplează.
Suprafața mucoasei întregului intestin are un aspect catifelat datorită prezenței
vilozităților intestinale în formă de deget de manușă. Acestea sunt în numar de peste 10
milioane pe întreaga suprafață a mucoasei intestinale. Fiecare vilozitate conține în axul central
Figura 1: Structura intestinului ajută la maximizarea absorb ției de nutrienți. Suprafața
intestinului este mărită de pliuri, vilozități și microvilozități (6)

8
o arteră, o venă, un vas limfatic și filete nervoase. În porțiunea incipientă a duodenului,
vilozitățile sunt mai înalte și prezintă o formă lamelară, iar în restul intestinului sunt
cilindrice sau conice și cu dimensiuni mai reduse. Densitatea lor scade către ileon, fiind rare
în zona ileonului terminal. Vilozitățile contribuie la mărirea de 30 de ori a suprafeței
intestinale. Vilozitățile intestinale dețin funcțiile de bază ale intestinului, acelea de a asigura
procesele de digestie și de transport sau absorbție [3, 6, 7].
În partea terminală a jejunului și în ileon sunt răspândite plăcile Peyer. Microscopic,
plăcile Peyer apar ca formațiuni limfoide alcătuite din foliculi limfatici închiși comasați, ovali
sau rotunzi, localizați în stratul mucoasei ileonului și se pot extinde până în stratul
submucoasei când dimensiunile plăcii sunt mai mari. În ileonul distal, acestea sunt numeroase
și formează un inel limfoid. Printre celulele ce căptușesc aceste plăci se găsesc celulele M.
Acestea au un strat de glycocalyx gros ce ajută la controlul interacțiunii dintre potențiali
patogeni din interiorul intestinului, dar nu secretă mucus, astfel că peste plăcile Peyer nu
există un strat gros de mucus. Această lipsă de mucus permite celulelor M și celulelor
dendritice să patruleze în intestin în căutare de antigeni [3, 25].
Mucoasa intestinală este formată din epiteliul intestinal si corionul vilozitar. Existența
unor fibre musculare netede în corion asigură mișcările vilozităților în toate sensurile, în
funcție de fazele de activitate și de conținutul intraluminal. Corionul este foarte bogat în
limfocite și plasmocite, care dețin importante funcții imunologice locale și generale. Epideliul
este simplu, unistratificat, iar celulele ce intră în alcătuirea sa sunt de mai multe tipuri: celule
cu platou striat, celule caliciforme, celule accesorii sau de înlocuire, celule endocrine și celule
Paneth. Epiteliul se află repartizat fie la suprafată, învelind vilozitățile intestinale, precum și
mucoasa dintre acestea – epiteliu de acoperire, fie intră în alcătuirea aparatului glandular al
intestinului – epiteliu glandular.
Celulele intestinale cu platou striat sau enterocitele reprezintă majoritatea celulelor
din epiteliul intestinal și dețin un rol fundamental în funcțiile acestui segment digestiv.
Enterocitele sunt celule absorbante, vitale pentru absorbția de nutrienți, însă funcțiile
enterocitelor nu se limitează doar la atât. De exemplu, enterocitele pot controla abundența de
bacterii Gram-pozitive prin exprimarea RegIIIy, un tip de proteine antimicrobiene.
Enterocitele sunt celule cilindrice cu o înălțime de circa 25 µ, legate între ele prin complexe
proteice joncționale apicale . Acesta este un complex de proteine diferite ce se întinde din
interiorul celulei prin membrana celulară până în exteriorul celulei. Aceste proteine se pliază

9 într-un asemenea mod, încât se împletesc cu proteinele celulei vecine, formând o legătură
solidă între celule și închid în același timp spațiile intercelulare spre lumen. Această legătură
strânsă este esențială pentru bariera epiteliului intestinal [17, 18, 19, 52].

Figura 2: Peretele intestinului subțire – acoperit cu milioane de vilozită ți
și microvilozități ce maresc suprafața de absorbție de până la 600 de ori

10
În zona apicală enterocitul prezintă marginea „în perie” sau platoul striat, constituit
dintr-un număr impresionant de prelungiri ale citoplasmei și membranei enterocitare denumite
microvilozități. Aceste prelungiri, sunt uniform conformate și regulat orientate și contribuie la
mărirea de 600 de ori a suprafeței mucoasei, sporind astfel absorbția nutrienților. Printre
microvilozități cât și deasupra lor se găsește o textură constituită din filamente lungi de
glicoproteine, pornind din stratul extern al membranei apicale, de care aderă și nu poate fi
separată. Această textură este generată de enterocit și poartă denumirea de glicocalix.
Glicocalixul are rolul unui filtru în care se continuă digestia unor constituienți alimentari ai
chimului.
Celulele caliciforme (celule goblet), celulele mucoase ale intestinlui, sunt sediul
secretiei mucusului intestinal. Ele sunt răspândite printre enterocite, predominând spre baza
vilozităților decât spre vârful lor. De asemenea numarul lor este redus la nivelul duodenului
dar crește treptat, ajungând ca în ileon să aibă densitatea cea mai mare. Ele constituie 20% din
totalul celulelor epiteliale ale mucoasei intestinale. Polul apical al celulei este prevazut cu
microvilozități rare si neregulate si conține o cantitate importantă de mucine, fapt care confera
forma lor de cupă. Astfel, la acest nivel, celula este bombată, baza celulei rămâne mai îngustă
și la nivelul ei sunt situate, într-o mică cantitate de citoplasmă, nucleul și celelalte organite
celulare. Produsul de secreție al celulelor caliciforme este un complex glicoproteic sulfatat, pe
care îl elaborează continuu într-un ciclu de activitate, iar eliminarea acestuia se face prin polul
apical al celulei [2, 3].
Celulele Paneth sunt celule secretorii ce se găsesc, spre deosebire de celelalte trei
tipuri de celule epiteliale intestinale, în zona profunda a criptelor glandulare Liberkuhn, zonă
de regenerare a întregului epiteliu de înveliș intestinal. Aceste celule sintetizează și secretă
cantități substanțiale de peptide și proteine antimicrobiene care sunt mediatori cheie ai
interacțiunilor gazdă-microb, ce include echilibrul homeostatic cu microflora colonizată și
protecția imună înnăscută de agenții patogeni.
Totodată celulele Paneth secretă factori care ajută la susținerea și modularea celulelor
stem epiteliale care coabitează în cripte și reînnoiesc epiteliul intestinului subțire. Protecția
acestor celule stem este esențială pentru menținerea pe termen lung a epiteliului intestinal. Se
consideră că această relație strânsă cu regiunea celulelor stem sugerează faptul că celulele
Paneth sunt importante în apărarea celulelor stem ale glandei de daunele microbiene.
Secrețiile enzimatice și mai ales secreția de lizozim sunt specifice acestor celule. Stimulii

11
alimentari din lumenul intestinal, CCK și ceruleina favorizează secreția de zimogeni în afara
celulelor Paneth, în timp de inaniția duce la aglomerarea acestora în zona apicală. Dintre cele
patru linii celulare intestinale menționate anterior, celulele Paneth trăiesc cel mai mult, între
18 și 23 de zile. Disfuncția celulelor Paneth contribuie la patogeneza bolii inflamatorii cronice
intestinale [14, 15].
Celulele endocrine ale tubului digestiv fac parte din sistemul de celule APUD (Amine
Precursor Uptake and Decarboxylation). Prin procese biochimice de decarboxilare, aceste
celule pot să secrete și să stocheze substanțe polipeptidice cu rol hormonal care ajută la
reglarea motilității gastro-intestinale. Caracterul morfologic particular al celulelor ecdocrine
din tubul digestiv este redat prin prezența unor granulații de secreție în citoplasmă. Importanța
care se acordă polipeptidelor secretate de către celulele sistemului neuroendocrin difuz în
reglarea funcțiilor digestive este deosebit de mare, fiind descrise în prezent două axe
importante dirijate de ele, și anume axul duodeno-pancreatic și cel entero-enteral. În prezent
sunt mai bine studiate pe bază de criterii infrastructurale 6 tipuri de celule endocrine
intestinale încadrate în sistemul APUD
 Celule enterocromafine (EC), sunt dispuse în întregul tub digestiv, cu
precădere în duoden, în profunzimea glandelor Lieberkuhn. Forma acestor
celule este alungită și uneori turtită. Sunt mai mici decât enterocitele și
dominate de dimensiunea acestora, ele sunt împinse de obicei spre baza
structurilor glandulare de către celulele exocrine din imediata vecinătate.
Granulele de secreție sunt localizate mai ales în partea bazală a celulei, iar
conținutul lor este intens osmofil. Celulele de tip EC secretă serotonină,
bradichinină și kalicreină, care au rol în special în reglarea funcției motorii
intestinale și vilozitare
 Celulele „S” (Smaller) se găsesc în număr mare în duoden și sunt mai rare în
jejun; ocupă zonele mai superficiale ale glandelor Lieberkuhn, în profunzimea
acestora găsindu-se celulele EC. Celulele ”S” reprezintă o patrime din celuele
endocrine ale mucoasei duodenale. Granulațiile lor sunt mici. Produsul lor de
secreție este secretina, acumulată sub formă de granule mici, dense, sferice în
zona bazală a celulei
 Celulele „L” (larger), sau celulele EG, sunt răspândite de-a lungul întregii
mucoase intestinale, dar predomină în duoden și ileon, unde reprezintă tipul
dominant de celulă endocrină. Produsul de secreție este enteroglucagonul,

12
depozitat în granulații mari, foarte dense, raspândite în toată celula. Asemenea
glucagonului pancreatic, enteroglucagonul, acționând în corelație cu insulina,
are rol în reglarea metabolismului glucidic
 Celulele „I” sunt răspândite în mucoasa duodenală și jejunală. Conțin în
citoplasmă granulații de talie medie. Funcțional ele sunt implicate în sinteza
colecistokininei, acumulată în granule dense fără o membrană netă delimitată.
 Celulele „D” sunt de mai multe tipuri și apar răspândite difuz în toată
mucoasa gastrointestinală. Sintetizează catecolamine de tipul dopaminei,
colinesteraze nespecifice, somatostatină și VIP, ele sunt asemănătoare ca
structură cu celulele din trunchiul simpatic
 Celulele „G” (gastrinice), se găsesc în special în regiunea antrală a
stomacului, dar și în duoden și jejun, iar spre intestinul distal, descresc. Ele
sintetizează 5 tipui de gastrină: gastrina obișnuită, minigastrina, gastrina mare,
big-big gastrin și gastrina mică [3].
Glandele Lieberkuhn, în numar de aproximativ 180 de milioane, sunt tubuloase
simple răspândite atât de-a lungul mucoasei întregului intestin subțire cât și în colon. Sistemul
glandular intestinal se găsește în profunzimea mucoasei la baza vilozităților, fiind foarte
aproape de musculatura mucoasei. Peretele glandelor este reprezentat de celule epiteliale
unistratificate situate pe o membrană bazală. In structua glandelor Lieberkuhn sunt prezente
numeroase celule caliciforme mari, celulele endocrine sunt inegal distribuite, densitatea cea
mai mare fiind in duoden. O pondere mare au celulele de inlocuire.
Glandele Brunner sunt situate la nivelul mucoasei duodenale, având densitatea
maximă în prima si a doua portiune a duodenului. Glandele Brunner sunt voluminoase și se
împart în două subgrupe și anume subgrupul superficial care ocupă corionul mucoasei și
subgrupul profund ce ocupă și mucoasa duodenală, fiind foarte ramnificate. Organizarea
parenchimului glandular este facută în lobuli glandulari cu dimensiuni de aproximativ 1 mm,
separați între ei de țesut conjunctiv elastic și rare fibre musculare netede. Celulele glandelor
Brunner sunt mari, de formă cuboidală. Canalele excretoare ale lobulilor glandulari Burnner
sunt lungi și se deschid fie în criptele glandulare Lieberkuhn, fie direct la suprafața mucoasei.
Prin ele se scurge o secreție apoasă mucoidă conținând o serie de enzime elaborate de epiteliul
cuboidal, cel mai important grup fiind cel al kininelor, enzime activatoare pentru unii fermenți
digestivi de origine pancreatică sau hepatică, eliminați în duoden.

13
Corionul mucoasei sau lamina propria este stratul intern al celulelor epiteliale
intestinale și face parte propiu-zis din interiorul corpului nostru. Acesta se intinde de la
epiteliul intestinal până la musculara mucoasei, ocupând spațiul dintre glandele Lieberkuhn.
El este constituit din țesut conjunctiv lax, în care se găsesc vase sanguine și limfatice, fibre
musculare netede, formațiuni limfoide și glande. Țesutul conjunctiv este bogat în fibre de
reticulină, care se condensează la baza epiteliului de inveliș, intrând în structura membranelor
bazale ale acestuia. Pe langă celulele reticulare nediferențiate, în corion se găsesc de
asemenea histocite, mastocite, plasmocite, limfocite, eozinofile, a căror prezență în număr
apreciabil arată contribuția lor la mecanismul de apărare a mucoasei față de numeroasele
agresiuni ce au loc la nivelul lumenului intestinal.
O celulă aparte din corionul mucoasei intestinale la om este leucocitul globular.
Aceste celule migrează, deseori, în epiteliul de acoperire, având probabil, un rol important în
transportul unor imunoglobuline la nivelul mucoasei intestinale. S-au descris de asemenea și
unele celule endocrine, mai ales de tip EC, care migrează dinspre epiteliul glandular sau de
înveliș în corionul mucoasei. În corion se găsesc structuri limfoide organizate ca foliculi
limfatici solitari sau conglomerați, sub formă de placi Peyer, acestea având o densitate
maximă în ileonul terminal.
1.1.Procesul reînoirii epiteliului intestinal
Cercetările efectuate, pe fragmente de mucoasă intestinală umană, au permis studiul
activității proliferative și al migrării celulare, precum si calcularea timpului de reînnoire a
celulelor epiteliului intestinal. În urma acestor cercetări s-a demonstrat că înlocuirea celulelor
din epiteliul intestinal are loc cu mare viteză, practic este cea mai rapidă din organism. În
aproximativ 3 – 5 zile sunt înlocuite complet toate celulele epiteliului intestinal, cu o rată de 1
milion de celule pe minut, fiind depășită doar de cea a celulelor tumorale. Când o celulă este
avariată sau îmbătrânește, este eliminată din stratul epiteliului intestinal și este inlocuită
imediat de o altă celulă. Dacă acest lucru nu ar avea loc cu rapiditate, practic s-ar forma găuri
în epiteliul intestinal, zidul de apărare al organismului [3, 11].
Procesul reînnoiri epiteliului intestinal se realizează în 3 etape: multiplicare,
diferențiere – migrare și exfoliere. Homeostazia epiteliului intestinal este realizată de o
populație de celule stem intestinale nediferentiate (ISC), definite prin capacitatea lor de auto-
reînnoire, care dau naștere celulelor fiice sau progenitoare, care ulterior se pot diferenția în

14
tipurile de celule mature necesare funcției intestinale normale pentru a menține integritatea
epiteliului.
Multiplicarea celulară are loc în zona de proliferare de la baza criptelor prin diviziunea
celulelor nediferențiate. Diviziunea asimetrică este esențială pentru a asigura menținerea
numărului de celule stem și a homeostazei finale a epiteliului intestinal. Numărul de celule
stem din intestinul subțire este estimat la aproximativ 4-6 per criptă și au caracteristici precum
a celulelelor embrionare, cu o rată mare de proliferare. Această celulă produce progenitori,
care apar nediferentiați în criptă, dar în cele din urmă produc patru tipuri de celule: enterocite,
celule enteroendocrine, celule Paneth și celule goblet. Poziția celulară de-a lungul unității
criptă-vilozitate este diferită în urma stării de diferențiere a celulelor sale. În partea inferioară
se găsesc celulele nediferențiate iar în partea superioară se află celulele diferențiate, cu
excepția celulelor Paneth, care migrează către partea de jos a criptelor [18].
După cel puțin două diviziuni la baza criptei, celulele încep să migreze către suprafața
mucoasei, timp în care acestea suferă modificări morfologice, având loc diferențierea
funcțională a acestora. Diferențierea celulelor are loc la joncțiunea criptă-vilozitate.
Diferențierea se face pe două linii celulare, și anume, celulele absorbante sau enterocite,
acestea fiind cele mai numeroase și cu cea mai mare rată de migrare (până la 90% din toate
celulele epiteliale), iar pe cea de a doua linie celulele mucoase, caliciforme, care migrează mai
lent, prin urmare predomină la nivelul criptelor [18].
Celulele Goblet sunt împrăștiate de la mijlocul criptei până în vârful vilozității. Ele
reprezintă 5% din celulele epiteliale ale intestinului subțire caracterizându-se prin granule
specifice mucoase care se găsesc în citoplasmă. Mucusul constituie o barieră împotriva
conținutului intestinal. Rulajul celulelor Goblet este rapid, în jur de 3 zile. Celulele endocrine
nu suferă mitoze și reprezintă un procent mic din celulele epiteliale ale intestinului subțire.
Celulele Paneth, situate în partea de jos a criptei, se multiplică mai lent având o
perioadă de rulaj mai lungă, de aproximativ 20 de zile. Aproximativ 10 celule Paneth sunt
prezente pe criptă, asigurând funcția antimicrobiană a intestinului. Integritatea structurală a
mucoasei intestinale este asigurată de diviziunea și migrarea sincronă a epiteliului și
mezenchimului subiacent care mențin o relatie strânsă între parenchim și celulele
înconjurătoare. Celulele îmbătrânite, ajunse în vârful vilozităților, mor și se descuamă [3, 4,
5].

15

Procesul de reînnoire a celulelor epiteliale în intestin pare să fie în totalitate dependent
de un număr limitat de tulpini intestinale multipotente sau de celule progenitoare. O celulă
stem intestinală (ISC), similară cu celulele stem ale sistemului hematopoietic de șoarece și
foliculul pilos, poate fi definită în general prin cel puțin două proprietăți: capacitatea de a se
menține pe perioade lungi de timp și potențialul de a genera toate tipurile de celule
diferențiate incluzând enterocite, celule goblet, celule enteroendocrine și celule Paneth. Când
celulele stem se divid, se crede că suferă o diviziune celulară asimetrică într-o nouă celulă
stem, plus o celulă fiică angajată. Celulele fiice cu ciclism rapid, numite și celule de
amplificare a tranzitului, suferă un număr limitat de diviziuni celulare înainte de a se
Figura 3: Compartimentele celulelor stem intestinale (ISC)

16
diferenția definitiv într-o masă tisulară. Mecanismele de reglementare care controlează
proliferarea celulelor stem la început și ca răspuns la accidentare încep să fie explorate.
Refecerea structurii și funcției epiteliale normale după lezarea intestinală indusă de o
varietate de agenți nocivi (chimici, infecțioși, radiații și inflamatorii) este un proces complex
care implică un control strâns al dinamicii celulelor stem epiteliale. În primul rând, migrarea
celulelor epiteliale adiacente peste rană restabilește continuitatea epiteliului. Celulele stem se
împart pentru a-și crește numărul și pentru a da naștere celulelor de amplificare a tranzitului
care se dezvoltă mai rapid. Populația de celule de tranzit se extinde apoi rapid pentru a forma
o criptă regenerativă. O singură celulă stem clonogenă supraviețuitoare este suficientă pentru
a facilita regenerarea criptelor. Dacă prejudiciul a distrus complet unele cripte, celulele stem
supraviețuitoare se pot împărți pentru a crește numeric și, ulterior, pentru a restabili numărul
suficient de cripte prin fisiunea criptelor, pentru a menține homeostazia epitelială. Dacă acest
proces implică recrutarea unei populații de celule stem din axa criptă-viloză sau necesită
reîncărcare din măduva osoasă rămâne de determinat [4].
Numeroși factori fiziologici influențează reînnoirea epiteliului intestinal. Aceștia au,
fie o acțiune stimulantă, fie una inhibitoare. Putem spune că alimentația este unul dintre
principalii factori stimulatori ai cineticii reînnoiri epiteliului intestinal, fiecare prânz fiind
urmat de o descuamare a epiteliului superficial al mucoasei iar inaniția are efect inhibitor.
Flora intestinală exercidă de asemenea un efect stimulator, iar inaintarea în vârstă lărgește
baza vilozitățiilor intestinale și încetinește reînnoirea [3].

17

2. Fiziologia intestinului subtire

Peretele intestinal consumă aproximativ 40% din energia totală a corpului. Acesta
îndeplinește numeroase funcții. Pe lângă funcția de digestie și de absorbție a fluidelor și
nutrienților esențiali pentru organism, o analiză atentă a aranjamentului anatomic și funcțional
al tractului gastrointestinal sugerează că o funcție extrem de importantă a acestui organ este și
aceea de a acționa precum o barieră împotriva infecțiilor și toxinelor. Atât sistemul imunitar
din intestine cât și peretele intestinal în sine, sunt răspunzători pentru acest lucru.
2.1. Funcția de digestie și absorbție intestinală
Învelișul intestinal joacă rolul unui vehicul sau mecanism prin care organismul obține
nutrienți din alimentele consumate. Funcția de digestie și functia de absorbție selectivă
intestinală sunt două funcții fundmentale, strâns legate între ele în așa fel încât reprezintă un
proces continuu, dependent de o serie de condiții existente în lumen și în peretele intestinal.
Alimentele trebuie descompuse în cei mai simpli compuși pentru a putea trece prin mucoasa
intestinului subțire.
Digestia este procesul ingenios al organismului prin care produsele alimentare sunt
descompuse în nutrienți și modificate din punct de vedere chimic astfel încât acestea să fie
pregătite pentru absorbție. Alimentele sunt digerate chimic prin acțiunea combinată a diverse
secreții. Enzimele rup legăturile chimice din structura compușilor nutritivi și eliberează astfel
părțile lor componente.
Acidul clorhidric și ioni tampon produc pH-ul necesar activității diferitor enzime.
Mucusul, fluid lipicios si alunecos, lubrifiază și protejează mucoasa internă a tractului
gastrointestinal și ușurează trecerea masei alimentare. Apa și electroliții furnizează soluții
adecvate în cantitățile necesare pentru a pune în mișcare substanțele eliberate în digestie.
Celule speciale din mucoasa tractului gastrointestinal și din organele accesorii adiacente, în
special pancreasul, produc aceste secreții. Eliberarea lor este stimulată de prezența alimentelor
în tract, de nervul senzorial activat de văzul, gustul sau mirosul alimentelor și hormonii
specifici anumitor nutrienți. Suprafața intestinală crescută datorită prezenței vilozităților
intestinale servește la procesele de digestie și absorbție a alimentelor.

18
Digestia apare prin două tipuri de acțiuni – mecanice și chimice. În timpul digestiei
mecanice, alimentele sunt mărunțite de către dinți, după care sunt deplasate de-a lungul
tractului gastrointestinal prin esofag, stomac și intestine. Prin ruperea în bucăți mai mici,
digestia mecanică ajută la pregătirea alimentelor pentru digestia chimică. Mai multe bucăți
mici au în colectiv o suprafață mai mare asupra cărora sucurile digestive pot acționa, decât
mai puține bucați mari, astfel fiind mai ușor de descompus. Când alimentele intră în stomac,
contracțiile peristaltice puternice ce se găsesc la nivelul acestui organ puternic muscular, duc
la transformarea alimentelor în chim. Chimul este o masa semilichidă a alimentelor parțial
digerate care conține, de asemenea, sucuri gastrice secretate de celulele din stomac, acid
clorhidric și enzima pepsină, care descompun chimic alimentele în molecule mai mici.
În timpul digestiei chimice, compoziția carbohidraților, proteinelor și a grăsimilor sunt
schimbate. Modificările chimice apar prin adăugarea de apa și împărțirea sau descompunerea
moleculelor rezultate din alimente. Acest proces se numește hidroliză. Alimentele sunt
defalcate în substanțe nutritive pe care țesuturile le pot absorbi și utiliza. Hidroliza implică, de
asemenea, enzime digestive care acționează asupra substanțelor alimentare, determinându-le
să se descompună în compuși simpli.

O enzimă poate acționa, de asemenea, ca un catalizator care grăbește reacțiile chimice
fără ca ea însăși să fie schimbată în proces. Enzimele digestive sunt secretate de gura, stomac,
pancreas și de intestinul subțire (tabelul 1). O enzimă este adesea numită în funcție de Tabel 1. Enzime digestive si actiunea lor asupra alimentelor
Sursă Enzime secretate Acțiune asupra
Gura Amilază salivară Amidon
Stomac Pepsina Proteine
Renină Proteine din lapte
Lipaza gastrică Grăsime emulsionată
Intestinul
subțire Amilaza pancreatică Amidon
Proteaze pancreatice (tripsină,
chimotripsină, carboxipeptidaze protine
lactază Lactoză
Maltază Maltoză
Sucrază Sucroză
Peptidaze Proteine

19
substanța asupra căreia acționează. De exemplu, enzima sucraza acționează asupra sucralozei,
enzima maltaza acționează asupra maltozei, iar lactaza acționează pe lactoză [7].
Digestia intestinală se desfășoară în trei etape – luminală, membranară și intracelulară,
fiind asigurată de enzimele din sucul pancreatic și intestinal. Etapa luminală se desfășoară în
interiorul intestinului subțire, în lumenul acestuia. Odată ce chimul gastric se deplasează prin
sfincterul piloric în duoden, prima secțiune a intestinului subțire, pancreasul și vezica biliară
sunt stimulate să elibereze sucuri în intestinul subțire care ajută la digestie.
Hormonul secretină determină pancreasul exocrin să secrete sucul pancreatic, care
poate ajunge până la 1,5 – 2 litri pe zi. Acest fluid este format în mare parte din apă, dar el
conține, de asemenea, ioni de bicarbonat care neutralizează aciditatea chimului gastric,
deoarece atat enzimele intestinului, cât și ale pancreasului funcționează cel mai bine în mediu
alcalin. Sucul pancreatic mai contine enzime care acționează asupra tuturor celor trei nutrienți
energetici. Tripsina, chimotripsina și carboxipeptidazele scindează proteinele în substanțe mai
mici. Acestea se numesc proteaze pancreatice deoarece sunt enzime produse de pancreas care
despart proteinele. Amilaza pancreatică transformă amidonul (polizaharidele) în zaharuri
simple. Lipaza pancreatică reduce grăsimile la acizi grași și glicerol.
Vezica biliară este stimulată de hormonul colecistokinină (CCK), produs de glandele
mucoasei intestinale în prezența grăsimii, pentru a elibera bila. Bila se formează în ficat și este
depozitată în vezica biliară. Aceasta nu este o enzimă, ci este un emulgator. După ce este
secretată în duoden, bila emulsionează grăsimea asemenea unui detergent. Această acțiune
permite mișcarea grăsimilor în mediul apos al intestinului subțire și totodată permite
enzimelor pancreatice să le descompună în părțile lor componente mai ușor. Mulțumită
tuturor acestor secreții aproape toate componentele din alimente sunt complet defalcate la cea
mai simplă unitate în primii 25 centimetri ai intestinului subțire. În loc de proteine,
carbohidrați și lipide, chimul este acum format din aminoacizi, monozaharide și acizi grași
emulsionați, fiind gata pentru absorbție [7, 8, 10].
Substanțele digerate în etapa luminală, vor lua contact cu marginea în perie a
membranei enterocitelor și astfel începe etapa membranară sau de contact. În această etapă,
alimentele vor fi degradate, cu ajutorul sucului intestinal, până la compuși foarte mici, ce pot
fi ușor absobiți în interiorul enterocitului. Intestinul subțire în sine produce un suc intestinal
care conține enzimele lactază, maltază și zaharază care împart lactoza, maltoza, și zaharoza în
zaharuri simple cunoscute sub numele de glucoză, fructoză și galactoză. Intestinul subțire

20 produce, de asemenea, enzime numite peptidaze care descompun proteinele în aminoacizi. În
ultima etapă, cea intracelulară, compușii absorbiți în enterocit vor fi supuși acțiunii enzimelor
ce se găsesc în interiorul acestor celule.
După ce digestia macronutrienților este completă, următorul pas major în utilizarea
alimentelor de catre organism este absorbția. Cea mai mare parte a absorbției nutrienților se
realizează în intestinul subțire, deși o patre a acesteia se produce și în intestinul gros. Apa
este absorbită în stomac, în intestinul subțire dar și în intestinul gros. Funcțiile de absorbție si
de protecție ale intestinului sunt dependente de un epiteliu intestinal intact și funcțional.

Figura 4: Absorbția în tubul digestiv

21 Absorbția este trecerea nutrienților din lumenul intestinal în sânge sau în sistemul
limfatic. Absorbția nutrienților se realizează cu ajutorul enterocitelor ce prezintă
microvilozități la polul apical al celulei. Acestea sunt foarte sensibile la necesitățile de
nutrienți ale corpului nostru. Enterocitele recunosc și selectează nutrienții de care organismul
are nevoie și reglează absorbția acestora. Orice molecula nutritivă, suficient de mică pentru a
fi absorbită este prinsă printre aceste microvilozități și apoi trasă în celulă . În aceste
microvilozități și în membrană, se află sute de tipuri diferite de enzime și „pompe”, care
recunosc și acționează asupra diferiților nutrienți , continuând digestia începută de salivă,
stomac și pancreas, în același timp introducând în interior compuși ce pot fi absorbiți de sânge
(nutrienți). Prin urmare, celulele sunt echipate pentru a face față tuturor tipurilor și
combinațiilor de alimente și nutrienți, ceea ce face ca teoria ”combinarii alimentelor” să se
dovedească a fi doar un mit [6, 8, 9].
Intestinul subțire este perfect structurat pentru maximizarea absorbției de nutrienți.
Suprafața sa, mai mare de 200 de metri pătrați, ceea ce este aproximativ dimensiunea unui
teren de tenis, servește la procesele de digestie și absorbție a alimentelor. Suprafața
intestinului subțire crește datorită mai multor niveluri de pliere (valvule conviente, vilozități,
microvilozități). Nutrienții digerați trec prin celulele absorbante ale intestinului prin difuzie
mediată de transportori, difuzie pasivă, difuzie neionică, difuzia de schimb și transport pasiv.
Toate aceste mecanisme pot fi sintetizate în mecanisme active, mediate de transportori și
legate de metabolismul celular, prin urmare consumă energie, sau mecanisme pasive,
dependente de presiunea osmotică, încărcătura electrică a substanțelor și a mediului în care
acestea se găsesc, deci neconsumatoare de energie [2, 6, 9].

Figura 5: A bsorbția de nutrienți în celulele intestinale are loc, de obicei, prin difuzie simplă,
difuziune facilitată sau transport activ

22
Fiecare vilozitate conține numeroase capilare de sânge și vase limfatice. Când o
moleculă nutritivă a traversat celula unei vilozități, aceasta intră fie în fluxul sanguin, fie în
sistemul limfatic. Nutrienții solubili în apă, precum aminoacizi, monozaharidele (zaharurile),
vitamine, mineralele, și produsele mai mici din digestia grăsimilor sunt transportate din
celulele intestinale direct în fluxul sanguin. Însă acizii grași emulsificați, mult mai mari,
vitaminele solubile în grăsimi și alte lipide sunt transportate mai întâi prin vase limfatice,
urmând ca acestea să se întâlnescă cu vasele de sânge.
Absorbția eficientă poate fi compromisă din cauza intoleranțelor alimentare.
Intoleranța la lactoză nu este o alergie alimentară, aceasta se datorează deficitului sau absenței
enzimei lactază, enzimă digestivă din microvilozitătile din intestinul subțire care descompune
lactoza în zaharide simple precum glucoză și galactoză. Când lactoza nedigerată rămâne în
intestinul subțire și colon, aceasta absoarbe cantități mari de apa și este fermentată de
bacteriile rezidente, producând diaree, balonare și gaze. Aproximativ 70% din populația
mondială este afectată de intoleranța la lactoză [10].
2.2.Microbiomul si rolul său în fiziologia intestinală
Microbiomul este format din microorganisme sau bacterii necesare funcționării
normale a tubului digestiv, fiind în relație de interdependență cu organismul uman. În tractul
digestiv, habitatul necesar dezvoltării acestor bacterii, există aproximativ 100 de trilioane de
bacterii, cele mai multe fiind comensale . Acest lucru înseamnă mai mult decât numărul total
al celulelor din corpul nostru. Aproximativ 2 kg din greutatea corpului nostru este reprezentat
de bacterii.
Bacteriile comensale intestinale au fost descrise ca fiind o componentă a barierei fizice
intestinale, în principal datorită celor două funcții majore. Prima este aceea de a promova
rezistența la colonizarea speciilor de bacterii dăunătoare sau patogene și a doua funcție este
cea de a regala digestia și absorbția nutrienților pentru a furniza energie celulelor epiteliale,
componentă majoră a barierei fizice. Munca de echipă intre celulele epiteliale intestinale,
straturile de mucus și rezidenții microbieni intestinali servește ca barieră fizică pentru a limita
intrarea conținutului luminal neprietenos în țesuturile gazdă [20].
În timpul vieții microbiota intestinală își schimbă dramatic compoziția. La naștere
flora intestinală este inexistentă, întrucât tractul gastrointestinal este steril. Colonizarea începe
la scurt timp după naștere, în mod progresiv. Procesul este influențat de modul de naștere, de

23
alimentația bebelușului, de igiena impusă și de eventuala medicație administrată.
Enterobacteriile și bifidobacteriile sunt primii colonizatori, concentrația acestora variind în
funcție de alăptare sau hrănire cu formule de lapte. Odată cu întreruperea alăptării la sân
microfloara facultativ anaeroba devine complet anaeroba.
Alăptarea naturală cu lapte matern stimulează dezvoltarea puternică a
bifidobacteriilor, în timp ce hranirea artificială stimulează dezvoltarea genurilor Clostridium ,
Bacteroides , Streptococcus . Odată cu înaintarea în vârstă se modifică structura microbiotei
intestinale, scăzând numărul bifidobacterilor, în timp ce lactobacilii, enterococii,
enterobacteriile și clostridiile cresc în număr. La adult, flora este extrem de complexă,
variabilă cantitativ și calitativ de la un nivel la altul. Tractul gastrointestinal reprezintă un
mediu foarte dinamic, a cărui stabilitate este dificil de obținut și de menținut. Prezența
anumitor germeni patogeni nu are semnificație decât dacă acestea depășesc 105 germeni/ml.
La orice individ există funcții de limitare și control al creșterii bacteriene prin mecanisme
secretorii (gastrice, intestinale), motorii (peristaltica digestivă), condiții intraluminale (pH,
pK, potențial de oxido-reducere), interacțiuni ale constituienților florei și imunologice locale
(mucoase și luminale), complexe IgA imunologice [2, 23].
Prezența anumitor specii de bacterii, dar și concentrațiile acestora, diferă de la un
segment al tractului la altul. Spre exemplu, stomacul prezintă un mediu ostil pentru bacterii, în
principiu din cauza nivelului de aciditate local (103/ml). Bacteriile descoperite aici au pătruns,
de fapt, împreună cu mâncarea și saliva. Anumite specii de helicobacter au fost însă
identificate în acest mediu, acestea având adesea legătură cu declanșarea gastritei de tip B sau
a ulcerului peptic.
La nivel intestinal se găsesc între 500 și 1.000 de specii de bacterii care se înmulțesc în
mod continuu. În zona duodenului se găsesc în principal bacteroide, streptococi și puțini
lactobacili, cu o concentrație de aproximativ 104/ml. În zona jejunului concentrația germenilor
crește la 106, izolându-se germeni grampozitivi (streptococci, enterococi, stafilococi,
lactobacilli), levuri, coliformi aerobi ( E. coli, Pseudomonas ). La nivelul ileonului se găsesc
concentrații ceva mai mari de germeni, aceștia ajungând la 107-108/ml, cu aceleași caractere
ca ale jejunului dar cu predominanța coliformilor și a anaerobilor. Cele mai multe bacterii se
găsesc la nivelul colonului, aproximativ 95% dintre acestea aparținând urmatoarelor
specii: Bacteroides, Clostridium, Fusobacterium, Eubacterium, Ruminoccocus, Peptococcus,
Bifidobacterium, Peptostreptococcus . Într-o mai mică proporție se găsesc

24
Escherichia și Lactobacillus . Bacteriile aparținând speciei Bacteroides constituie 30% din
total. În colon concentrația bacteriilor crește de la 109 la 1011/ml. Mediul anaerob le este
extrem de propice, ele proliferând aici și generând deșeuri metabolice sub formă de acid
acetic, butiric sau lactic [23].
Microflora intestinală realizează diferite funcții esențiale pentru sănătatea
organismului. Ea are un rol important în procesul de digestie întrucât are enzime ce ajută la
descompunerea diferitelor tipui de zaharuri, amidon și fibre alimentare. Prin fermentarea
produșilor de digestie neabsorbiți , microflora intestinală produce acizii grași cu lanț scurt
(acid acetic, acid propionic și acid butiric) oferind nutrienți din alimente, alminteri
nedigerabile . Acești acizi grași cu lanț scurt sunt esențiali pentru reglarea metabolismului și
ajută la absorbția mineralelor cum sunt calciu, magneziu, cupru, zinc, fier. De asemenea,
bacteriile intestinale sintetizează vitaminele B, vitamina K și hormoni [21, 23].
Microflora joacă un rol major în metabolizarea compușilor carcinogeni din dietă care
pot fi micro-componente sau macro-componente. Dintre micro-componente amintim aminele
heterociclice care rezultă din prepararea cărnii și a peștelui la temperaturi crescute, substanțe
care induc formarea tumorilor în organe precum sânul, colonul sau prostata. Macro-
componentele se referă la grăsimi și clorura de sodiu care consumate în exces favorizează
dezvoltarea cancerului de sân și de colon (generate de consumul excesiv de grăsimi) și
neoplasme gastrice (determinate de clorura de sodiu).
Microflora este esențială pentru tractul digestiv întrucât menține morfologia normală a
intestinului astfel că microflora stimulează creșterea celulelor epiteliale, controlând
proliferarea și diferențierea acestor celule. Astfel pot fi prevenite leziuni ale mucoasei
intestinale. La animalele fără flora bacteriană intestinală s-au observat leziuni degenerative,
mucoasa intestinală subțire cu capacitate scăzută de regenerare, criptele aplatizate, vilozități
lungi și subțiri, cu infiltrate limfocitare în lamina propria, reducerea plăcilor Peyer, cecul
foarte dilatat și stazic. Leziunile sunt reversibile după infectarea intestinului. De asemenea,
microflora fiind aderentă la mucoasa intestinală constituie o bariera care împiedică invazia
peretelui intestinal de către bacteriile patogene, a virusurilor și ciupercilor printr-un mecanism
de competiție a nutrienților ocupând locurile de atașament și eliberând substanțe
bacteriocine care au rol inhibitor asupra bacteriilor patogene din tractul digestiv. Astfel sunt
prevenite afecțiuni precum colita pseudomembranoasă produsă de Clostridium difficile [21,
22, 63].

25
În plus, microflora intestinala stimulează dezvoltarea țesutului limfoid asociat
mucoasei intestinale, cu rol în apărarea antiinfecțioasă.. Microflora stimulează producerea de
anticorpi de către țesutul limfoid asociat mucoasei. Anticorpi sunt îndreptați împotriva
bacteriilor patogene și nu acționează împotriva microflorei, pentru care dezvoltă toleranță încă
din perioada copilăriei [63].
Microflora este implicată în prevenția alergiilor (care sunt reacții anormale ale
sistemului imun la antigene inofensive). Studii despre microflora copiilor au arătat ca viitorii
candidați la alergie sunt acei copii care au microflora slab dezvoltată. Explicația este bazată pe
stimularea sistemului imun de către o microflora eficientă, care în situația în care este alterată
nu va avea un rol de apărare puternic cu apariția alergiilor. De asemenea, microflora
influențează fenomenul de toleranță orală care presupune ca sistemul imun să nu declanșeze
reacții de apărere împotriva antigenelor intrate prin digestie. Astfel este prevenită
hiperreactivitatea organismului, cum de altfel, apare în alergii și boli autoimune. Unele studii
subliniază implicarea microflorei in prevenția bolilor inflamatorii intestinale.
2.3.Intestinul subțire și rolul său în procesele imunitare
Sistemul imunitar se găsește în proporție de aproape 80% în intestin. Intestinul este și
un organ limfoid, iar țesutul limfoid din interiorul său este denumit țesutul limfoid asociat
intestinului (GLAT – gut-associated lymphoid tissue). Acest țesut conține un număr important
de celule T naive și de celule B, prin urmare sistemul imunitar adaptativ este pregătit în orice
moment să se alăture sistemului defensiv împotriva agenților patogeni. În interiorul stratului
de enterocite se află celulele imune rezidente ale intestinului. Printre acestea se numără
macrofage, celule dendritice, celule B și limfocite Th3, pregătite origând să protejeze
organismul de atacuri. Acestea orchestrează răspunsul imunitar prin prezentarea de antigene,
secretând citokine și producând anticorpi care leagă antigenul.
Cea mai abundentă imunoglobulină din organism, IgA se găsește în principal pe
suprafețele mucoasei intestinale. La oamenii adulți, aproximativ 50 mg / kg de anticorpi IgA
sunt produși zilnic de către celulele plasmatice B care locuiesc în corionul mucoasei
intestinale. Ei sunt transportați din partea bazolaterală a enterocitelor intestinale către zona
apicală a enterocitelor intestinale și spre lumenul intestinal, proces ce se numeste transcitoză.
Doua molecule de IgA sunt cuplate de componenta secretorie (CS) sintetizată de celulele
epiteliale din criptele Lieberkuhn și de componenta J secretată de enterocite, urmând ca acest

26
complex format (IgA-CS-J-IgA) să se depună la suprafața epiteliului intestinal și de
asemenea, să se elimine în lumenul intestinal [1, 13, 18].
Intestinul conține trilioane de bacterii comensale și este expus la cantități mari de
antigene alimentare precum și o multitudine de agenți patogeni. Pentru a proteja integritatea
barierei epiteliale și a evita reacțiile inflamatorii potențial catastrofale, IgA nu numai că
restricționează accesul microbilor și al altor antigeni la suprafața mucoasei, ci și modulează
prelevarea de antigene și calitatea răspunsului imun local. Astfel, epiteliul intestinal este ferit
de infecțiile virale, bacteriene, fungice sau parazitare și, prin urmare, poate păstra integritatea
barierei intestinale.
Apoi, anticorpii IgA sunt transportați înapoi către partea bazolaterală a celulei prin
retro-transcitoză urmând a fi reciclați. Retro-transcitoza permite prezentarea antigenului din
interiorul intestinului sistemului imunitar într-o manieră controlată. Deși mai cunoscut pentru
capacitatea sa de a neutraliza toxinele și unii agenți patogeni, IgA menține, de asemenea, o
comunitate diversă și spațial diversificată de bacterii comensale. O caracteristică unică
anticorpilor IgA este aceea că aceștia sunt rezistenți structural în medii bogate în protează,
care le permit să rămână activi din punct de vedere funcțional în comparație cu alte izotipuri
de anticorpi de pe suprafețele mucoasei [13, 24].
Plăcile Peyer din ileon situate în mucoasă și submucoasă sunt formațiuni limfoide cu
rol în procesele imunitare locale și generale. Celulele imune din interiorul plăcii sunt capabile
să evalueze dacă există patogeni în intestin de care organismul ar trebui să se pregătească să
se apere. Celulele M, ce căptușesc aceste plăci, împreună cu celulele dentritice patrulează în
intestin în căutare de antigeni. În cazul în care sunt găsiți antigenii, densitatea celulelor imune
din placă determină viteza de reacție a sistemului imunitar.
Celule M, spre deosebire de enterocitele învecinate din epiteliu asociat foliculului
(FAE) sunt specializate în fagocitoza și transcitoza macromoleculelor lumenului intestinal,
antigenelor cu particule și microorganismelor patogene sau comensale din epiteliu. În urma
transcitozei lor pe FAE, antigenele ies în buzunarul intraepitelial sub membrana bazolaterală a
celulelor M care conține diverse populații de limfocite și fagocite mononucleare (MNP, o
populație eterogenă de macrofage și celule dendritice clasice). Acest microambient specializat
sub celula M permite transferul eficient de antigene luminale la MNP7, 8. Studiile arată că, în
absența celulelor M, sau a prelevării antigenelor de către celulele M, răspunsurile celulelor T
specifice antigenului în plăcile Peyer la șoarecii infectați cu Salmonella enterica pe cale orală

27
sunt reduse. Astfel, eșantionarea eficientă mediată de celulele M de antigenele din intestinul
luminal este considerată o etapă importantă în inducerea unor răspunsuri imune ale mucoasei
[26, 27, 28].
Răspunsurile imunologice sunt generate în special de prezența germenilor, virusurilor,
fungilor și paraziților din lumenul intestinal. Mucoasa intestinală reprezintă astfel prima linie
de apărare împotriva agresiunilor din lumen. În momentul în care această linie este ruptă apar
reacții generale.

28
3. Sindromul de intestin permeabil și alergiile

Țesutul limfoid asociat intestinului și rețeaua neuroendocrină împreună cu bariera
epitelială intestinală cu joncțiunile sale strânse intercelulare, controlează echilibrul dintre
toleranță și imunitatea la antigeni. Permeabilitatea selectivă are loc prin următoarele două căi:
calea transcelulară și cea paracelulară. Calea transcelulară, mediată preponderent de canalele
de transport localizate pe membrana apicală, implică transportul de nutrienți prin celulele
epiteliale. Calea paracelulară asigură trecerea nutriențiilor printre celulele epiteliale cu
ajutorul mecanismului joncțiunilor strânse. O bariera intestinală sănătoasă este impermeabilă
la toxine, agenți patogeni și antigene, menținând în același timp o permeabilitate selectivă
pentru transportul și absorbția nutrienților, ionilor și apei [34].
Când bariera intestinală este compromisă, aceasta nu mai poate proteja organismul
împotriva conținutului luminal dăunător ce include toxinele microbiene și agenții patogeni.
Odată ajuns conținulul luminal în circulația sistemică, acesta poate duce la o cascadă de
evenimente, inclusiv activarea imunității și inflamații, declanșând în cele din urmă
dezvoltarea bolilor intestinale și sistemice. Disfuncția acestei bariere și modificările
permeabilității intestinale sunt cunoscute sub denumirea de sindrom de intestin permeabil
[31].
Figura 6: Bariera intestinală normală versus barieră intestinală alterată

29
Permeabilitatea intestinală este determinată de interacțiunea mai multor componente.
Mucusul protejează vilozitățile împotriva frecării fizice și a aderenței bacteriene. Alte
componente ale barierei includ fosfolipidele de pe suprafața mucoasei, factori epiteliali cu
joncțiunile strânse, sistemul imunitar intestinal ce include limfocitele și microbiota [32].
Atunci când sunt afectate enterocitele ca urmare a interacțiunii acestora cu anumite
substanțe ce includ patogeni și toxine, dar și anumite proteine alimentare, acestea lasă în urmă
găuri microscopice în mucoasa intestinală prin care o parte a conținutului intestinului poate
pătrunde în sistemul circulator sau limfatic, ajungând astfel pe mâna celulelor imune rezidente
ale intestinului. În condiții normale, aceste găuri sunt închise rapid, integritatea barierei
mucoasei intestinale fiind păstrată de capacitatea enormă de regenerare a epiteliului mucoasei.
Însă când enterocitele mor ca urmare a expunerii constante a acestora la toxice, asociate în
anumite condiții cu diferite infecții, ori cu disbioză intestinală sau anumite predispoziții
genetice, corpul nu poate face față nevoii de vindecare, și astfel apare permeabilitatea
excesivă a intestinului.
Așa cum am văzut în capitolul anterior celulele ce căptușesc intestinul sunt legate
împreună prin complexe proteice joncționale apicale numite joncțiuni strânse (TJ) și joncțiuni
adherens (AJ). Aceste structuri de joncțiune sigilează spațiul paracelular și reglează
permeabilitatea barierei mucoasei. Dacă acestea nu funcționează corespunzător, atunci
complexe proteice joncționale apicale nu vor face corect deosebirea dintre particulele care
trebuie lăsate să treacă (nutrienți) și cele care trebuie blocate (potențiale pericole).
TJ-urile sunt un complex dinamic de proteine adezive apicale care formează un inel
continuu asemănător unei centuri în jurul celulelor epiteliale la granița dintre regiunile
membranei apicale și laterale. Principalele funcții ale lor sunt descrise ca fiind o poartă și în
același timp un gard care funcționează ca barieră paracelulară selectivă / semipermeabilă, care
facilitează trecerea ionilor și a soluțiilor prin spațiul intercelular, prevenind în același timp
translocarea de antigene din spațiul luminal, microorganisme și toxinele acestora. Principalele
componente ale TJ-urilor includ proteine transmembranare ocludină, familia de claudine,
molecule de adeziune joncțională (JAM) și tricellulină, fiecare dintre ele contribuind la
sunținerea integrității barierei epiteliale [52, 65].

30

AJ este compus din două complexe proteice asociate cu aderența celulă-celulă:
complexul nectină-afadină și complexul cadherină-catenină. Aceste complexe proteice au o
regiune extracelulară responsabilă de mediarea aderenței celulelor vecine, în timp ce
componenta intracelulară este implicată în semnalizare, controlul dinamicii AJ și
interacțiunile cu citoscheletul.
În anul 2000, dr. Alessio Frasano, de la Universitatea din Maryland, a izolat unica
substanță fiziologică descrisă până acum care controlează în mod direct TJ intercelulare din
peretele intestinal, o substanță denumită zonulină. Realizarea acestei descoperiri a fost
asociată cu identificarea cauzei primordiale a sindromului intestinului permeabil. Zonulina
este o proteină secretată în intestin de către enterocite, care reglementează orice deschidere și
închidere rapidă a TJ prin care pot traversa macromolecule și, prin urmare, este implicată în
echilibrul de toleranță/răspuns imun. Echipa lui Frasano a descoperit că atunci când intestinul
subțire este expus la o infecție, drept reacție el secretă zonulină, care apoi deschide joncțiunile
strânse. Prin urmare este posibil ca permeabilitatea intestinală să fie produsă de zonulină și nu
de bacteriile în sine [29, 30, 80, 81].
În momentul în care intestinul devine permeabil, lucrurile pot scăpa de sub control
foarte ușor. Odată ce zonulina deschide joncțiunile intestinului, microorganismele precum si
proteine încomplet digerate din spațiul luminal își fac loc prin mucoasa intestinală îar apoi în
Figura 7: Diagrama detaliată a joncțiunilor intercelulare între celulele epiteliale intestinale

31
circuitul sangvin. Expunerea repetată la zonulină păstrează ușile larg deschise, astfel în timp,
încep să pătrundă tot mai multe molecule, din ce in ce mai virulente și mai dificil de controlat.
În calitate de paznici, aceste joncțiuni determină valoarea de referință a inflamației sau
nivelul de bază al inflamației din organismm la un moment dat. Actualmente este bine
documentat faptul că atunci când bariera intestinală este compromisă, din cauza gradului
sporit de inflamație, suntem susceptibili la o gama largă de probleme de sănătate. În prezent,
se crede că zonulina are un rol foarte important în dezvoltarea bolilor autoimune. Se știe că
pacienții cu boală celiacă au niveluri crescute de zonulină, fapt ce stimulează deschiderea mai
multor TJ și, probabil, păstrarea lor deschise pentru o perioadă mai lungă de timp. Această
idee se bazează pe mimetica moleculară și / sau efectul bystander și sugerează că procesul
autoimun poate fi arestat dacă interacțiunea dintre gene și declanșatori de mediu este
împiedicată prin restabilirea funcției barierei intestinale [16, 12, 19].
După cum am vazut deja în capitolul 2, sistemul imunitar se găsește în proporție de
aproximativ 80% în țesutul limfoid asociat intestinului (GLAT). Prin urmare GLAT este
primul sistem care examinează toate elementele cu care organismul intră în contact din mediul
extern: chimicale, toxine, microbi, virusuri, paraziți și alte proteine periculoase din hrană
precum gluten, cazeina sau alte proteine nedigerate corespunzător. Din cauza influxului masiv
de bacterii periculoase sau de proteine nedigerate, sistemul imunitar înnăscut și cel adaptativ
iși exacerbează funcțiile pentru a încerca să mențină siguranța organismului. În mod normal
aceste toxine ar trebui să fie filtrate de ficat, însă când ficatul este și el suprasolicitat, toxinele
acumulate în organism și inflamația se vor răspândi la nivelul întregului corp și vor face
sistemul imunitar adaptativ să intre în luptă. Acesta va crea anticorpi pentru a le neutraliza,
astfel se dezvoltă o „memorie” a acelor microelemente pentru a asigura o reacție rapidă în
cazul în care organismul va fi expus din nou la acestea, rezultând astfel alergiile alimentare.
Un studiu recent, asupra probelor de biopsie intestinală expuse la alergen alimentar in
vitro a arătat o scădere a expresiei proteinei TJ, în țesuturile obținute de la pacienții cu alergie
alimentară, comparativ cu cei de la subiecți normali după provocarea antigenului. Aceste
studii sugerează că provocarea alergenilor la persoanele sensibilizate duce la o permeabilitate
intestinală sporită, prin urmare, orice alergie alimentară duce la afectarea permeabilității
barierei intestinale [122].

32

Figura 8: Cercul vicios al supraîncărcării toxice

Printre simptomele sindromului de intestin permeabil pot fi descriese o gamă largă de
manifestări la nivel digestiv dar și extra-digestiv cum ar fi balonările, diareea, constipația,
greață, pofte pentru alimente procesate și zaharuri, oboseala, durerile de cap, somnolența,
lipsa de concentrare, confuzia, iritabilitate, nervozitate, depresie, dezechilibre hormonale
(ex.sindrom premenstrual), creșterea în greutate, intoleranțe alimentare, alergii, rinita
sezonieră, astm, dermatita atopică, eczema, candidoza, durerile articulare, fibromialgia,
sindromul de oboseală cronică.
Afectarea stratului enterocitar reduce suprafața de absorbție a nutrienților. Astfel se
pot provoca deficiențe de micronutrienți ce se pot manifesta în diferite moduri. De asemenea,
afectarea enterocitelor poate avea drept rezultat intoleranța la lactoză și fructoză, întrucât
secreția sucului digestiv intestinal va fi și ea afectată, și apare imposibilitatea de a mai digera
corespunzător grăsimile și de a absorbi vitaminele solubile în grăsimi.
Alergia se definește printr-o „reacție anormală, disproporționată, exagerată și excesivă
a sistemului imunitar al unui organism, față de antigene exogene, care sunt bine tolerate de
“subiecții normali”. O alergie se poate manifesta atunci când celulele B secretă anticorpi IgE
ce atacă o parte a proteinei specifice alimentului ingerat. Când alimentul se combină cu acest
anticorp, molecula IgE activează matocitele să elibereze granule ce conțin histamină și alte
substanțe chimice ce cauzează bine cunoscutele simptome alergice. Un răspuns imun similar Alergi
alimentare Agenți
patogeni/disbioza Dietă săracă în
nutrienți
Permeabilitate
intestinală
Medicamente
antiinflamatoare Probleme de
detoxifiere
Inflamație

33
are loc atunci când celulele B secretă anticorpi IgA, IgD, IgM sau IgG. O parte din anticorpii
produși pot fi autoanticorpi.
În urma unui studiu efectuat pe 108 subiecți cu sindrom de colon iritail, s-a observat
creșteri semnificative ale anticorpilor serici specifici pentru alimente IgE și IgG. Aceștia au
fost asociati cu hipersensibilitatea alimentară indusă afecțiuni atopice, cum ar fi dermatita
atopică, febra fânului și astm. Până la 65% dintre pacienții cu sindromul colonului iritabil își
atribuie simptomele reacțiilor adverse alimentare [66].
Corpul noostru are o tolerență extraordinară la alimente, cu condiția ca acestea să fie
digerate în mod corect și să treacă de bariera intestinală într-un mod potrivit, și anume prin
celulele intestinale. Când integritatea peretelui intestinal este afectată de repetate ori, aceasta
permite moleculelor mai mari ale alimentelor care, în mod normal, ar rămâne în intestin, să
treacă printre golurile ce s-au format în bariera intestinală și să ajungă în fluxul sanguin.
Sistemul imunitar va iniția astfel o reacție imună împotriva acestor proteine din alimente,
anticorpii legându-se direct de particulele de hrană, când acestea intră în sânge, creând
„complexe imune”. Astfel de reacții sunt mediate cu anticorpii IgG, care au ca rezultat un
răspuns întârziat în urma expunerii la un anumit antigen, comparativ cu IgE [33, 37, 38, 39].
Această afecțiune determină un răspuns imunitar crescut, iar reacțiile în lanț care
urmează, declanșează atât inflamație localizată intestinal, cât și o reacție inflamatorie
generală. Sistemul complement inițiază distrugerea complexelor imune prin celulele
neutrofile și, prin urmare, induce eliberarea de citokine proinflamatorii cauzând simptome
specifice sau nespecifice. Complexele imune distruse în circulația sangvină cauzează o serie
de simptome nespecifice cum ar fi oboseala, somnolența, lipsa de concentrare, confuzia
depresie, anxietate, retenția de apă cu variații mari ale greutății corporale. Procesele
inflamatorii fără lezarea țesuturilor pot conduce la simptome sistemice cum ar fi:
hipertensiunea arterială și tulburari metabolice. Însă în cazul în care complexul imun se
fixează pe un țesut, odată cu distrucția acestuia va fi afectat și țesutul dând naștere
simptomelor precum: migrene, eczeme, dermatite, sindromul intestinului ititabil etc [40].
Cu cât în sânge există mai multe astfel de complexe, cu atât sistemul imunitar este mai
slăbit, trimițând fagocitele să înghită complexele respective. Treptat sistemul imunitar intră în
alertă. Toate acestea necesită timp, prin urmare simptomele IgG mediate apar de la două ore
până la câteva zile de la ingestia alergenului. Aceste reacții întârziate pot implica aproape
toate organele sau țesuturile corpului uman, pot determina peste 100 de simptome și sunt

34
implicate în peste 100 de boli și afecțiuni. Dacă tulburarea persistă, inflamația devine cronică,
iar de la aceasta la bolile degenerative nu este decât un pas.
Excluderea alimentelor la care pacienții au anticorpi IgG ar putea fi deosebit de
benefică în cazul de față iar analiza anticorpilor IgG la alimente poate avea un rol important în
identificarea alimentelor candidate pentru eliminare.
Într-un studiu clinic asupra unui număr de 120 de subiecți cu vârsta de peste 18 ani
care doreau să slăbească, s-a evaluat efectul unui test de sensibilitate alimentară mediată IgG,
combinat cu o ulterioară dietă de eliminare a alimentelor reactive timp de 90 de zile, cu
măsura compoziției corpului, a tensiunii arteriale, a pulsului inimii și calitatea vieții. De la
nivelul inițial la 90 de zile, participanții nu numai că au pierdut în greutate, dar au demonstrat
îmbunătățiri ale IMC-ului, taliei și circumferințelor șoldului, o scădere a tensiunii arteriale
diastolice și a tuturor măsurilor de calitate a vieții. De asemenea, s-a observat că unele
modificări antropometrice au avut loc în termen de 30 și 60 de zile (de exemplu, greutate,
IMC, circumferința taliei), dar cele mai mari diferențe s-au observat la evaluarea de 90 de zile
de urmărire a dietei. Rezultatele măsurilor fizice sunt consolidate de schimbările pozitive
observate în indicatorii de calitate a vieții folosind SF-36 (36-Item Short Form Survey), în
special scalele de vitalitate, dureri corporale și sănătate generală. Este de remarcat faptul că
multi pacienți cu sindromul intestinului iritabil. care prezintă un număr mai mare de
sensibilități, determinat prin testul IgG, au prezentat o reducere mai mare a simptomelor, dacă
au aderat la dieta de excludere [38, 39, 41].
Există multe planuri de dietă recomandate în prezent, însă niciunul dintre aceste
planuri nu recunoaște posibilitatea ca anumite alimente, chiar și cele considerate sănătoase, ar
putea fi problematice pentru persoanele supraponderale care sunt reactive la IgG. Astfel,
eliminarea acestor alimente, în timp ce se înlocuiesc cu alimente similare, la care nu există
reacție, pentru a se asigura că nu apar deficiențe de nutrienți, este o strategie inedită. Având în
vedere că simptomele bolii pot fi inversate cu modificări ale stilului de viață, în special prin
adoptarea unor obiceiuri alimentare mai sănătoase, un accent pe educarea persoanelor
supraponderale cu privire la beneficiile eliminării alimentelor reactive cu IgG din dietă ar
putea fi o strategie suplimentară pentru a asigura că această pierdere în greutate este de lungă
durată și poate permanentă [42].

35
3.1. Sindromul intestinului permeabil indus de stres
Stresul psihologic și fizic poate induce o varietate de schimbări în funcția normală a
tractului GI, incluzând modificări ale motilității și permeabilității intestinale, precum și
modificări ale secreției și absorbției ionilor, fluidelor și mucusului. Modelele de animale cu
stres acut și cronic au demonstrat că stresul produce modificări în funcția barierei intestinale.
Permeabilitatea intestinală crescută indusă de stresul de imobilizare a fost asociată și cu o
redistribuire temporară a proteinelor TJ, incluzând ocludina. Analizele experimentale au
demonstrat că schimbările de permeabilitate induse de stres sunt mediate de mastocite, nervi
colinergici și adrenergici și hormonul care eliberează corticotropina [55, 57].
Stresul psihologic influențează cursul clinic al afecțiunilor intestinale cronice. Stresul
pe termen lung a fost asociat cu un risc crescut și un număr mare de recidive la pacienții cu
colită ulcerativă. În plus, studiile care folosesc modele de animale cu colită au constatat că
stresul produce o agravare a colitei, sporește reactivarea bolii, reduce producția de mucus
colonic și crește permeabilitatea colonului. Mai mult, stresul a fost legat de apariția și
exacerbarea sindromului de colon iritabil și a afecțiunilor GI funcționale. Creșterea
permeabilității intestinale indusă de stres joacă un rol important în evoluția și recidiva bolii
[58, 59].
Stresul psihologic și emoțional poate afecta compoziția microbiotei intestinale, creând
disbioză. Aceasta, împreună cu inflamația, poate provoca boli metabolice, tulburări afective,
dereglarea ciclului circadian și pierderea somnului. Insomnia modifică funcția sistemului
imunitar, ritmurile biologice și metabolismul substanțelor nutritive din organism. În același
timp, această insomnie afectează funcțiile digestive și comunitatea bacteriană din intestin.
Este un ciclu vicios care începe și se termină în intestin [60].
Cercetările au arătat că stresul cronic inițiază hiperpermeabilitatea intestinală, crește
nivelul de cortizol (un hormon al stresului) și reduce numărul de bacterii care ajută la
calmarea inflamației, ceea ce duce la disfuncția axei microbiota-intestin-creier. Stresul cronic
datorat disfuncției intestinale poate stimula, de asemenea, dezvoltarea bolii Parkinson [61].
3.2.Sindromul intestinului permeabil indus de medicamente
Folosirea intensivă a antibioticelor, a produselor cu efect antibacterian pentru maini, a
substanțelor chimice de curățare și a altor produse care distrug microbii a distrus diversitatea
microbiană. Dezechilibrele de la nivelul microbiomului nostru au condus la creșteri ale

36
numărului de bacterii din intestinul subțire, care continuă să declanșeze mecanismul de
deschidere a TJ controlate de zonulină [62].
Oamenii sunt expuși excesiv la antibiotice nu numai prin utilizarea lor medicală, ci și
prin utilizarea lor în culturi și la creșterea animalelor . Trebuie să ne amintim că antibioticele
nu omoară doar bacteriile „rele”, dar și bacteriile „bune”. Prin urmare, expunerea la
antibiotice poate modifica rapid echilibrul microbiomului intestinal, provocând efecte
imediate asupra sănătății și creșterea oportunistă a bacteriilor patogene rezistente la antibiotice
[53].
Medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene (AINS) sunt cunoscute pentru efectele
lor dăunătoare asupra tractului GI și adesea acestea sunt prescrise împreună cu inhibitori ai
pompei de protoni (IPP), deoarece acestia reduc incidența daunelor gastroduodenale induse de
AINS (de exemplu, peptice ulcere). Cu toate acestea, combinația de AINS și IPP nu
protejează împotriva leziunilor la nivelul intestinului și poate chiar să agraveze efectele
individuale ale medicamentelor asupra barierei mucoasei.
AINS inhibă enzima ciclooxigenază ceea ce împiedică metabolismul acidului
arahidonic, care reduce formarea prostaglandinelor și a tromboxanilor. Prin acest mecanism
medicamentele AINS por realiza efectele antiinflamatorii, de subțiere a sângelui și efectele
calmării durerilor. Însă, acesta deteriorează bariera intestinală, ducând la leziuni intestinale.
Ciclooxigenaza este o enzimă esențială pentru menținerea integrirății stratului de mucus din
intestin. Odată ce e fost afectată această enzimă, intestinul este mult mai predispus la
deteriorări din alte surse. Studiile au arătat că medicamentele AINS are efect asupra
metabolismuui mitocondrial cu scăderea producției intracelulare de ATP, ceea ce duce la
scăderea producției de proteine TJ intercelulare [55, 56].
Studiile asupra capacității IPP de a provoca defecte de barieră s-au concentrat în
principal pe permeabilitatea gastrică. Mullin și colaboratorii au indicat că scurgerile induse de
IPP nu sunt cauzate probabil de moartea celulelor, ci de modificări ale potasiului și a
homeostazei de calciu care sunt legate de citoschelet și, prin urmare, de permeabilitatea TJ .
Activitatea inhibitoare a IPP ar putea, de asemenea, să declanșeze de-fosforilarea proteinelor
TJ, un eveniment cunoscut de modificare a funcției barierei intercelulare. Dacă aceste efecte
ar putea fi, de asemenea, legate de schimbări de permeabilitate în tractul GI inferior este incert
[55].

37
Compoziția microbiană a intestinului subțire de șobolani a suferit modificări în urma
omeprazolului. Astfel, modificările de barieră induse de IPP în tractul GI inferior pot, de
asemenea, să apară prin modularea bacteriilor intestinale în loc de efecte toxice directe asupra
epiteliului.
3.3. Sindromul intestinului permeabil indus de dizbioza intestinală
Disbioza intestinală se referă la orice anomalie sau dezechilibru al microflorei
intestinale. Acest lucru include un număr mult prea crescut sau prea scăzut de
microorganisme care se dezvoltă în diferite secțiuni ale tractului GI, tipuri eronate de
micoorganisme sau dezechilibrul dintre diferite populații de microorganism care nu se află la
locul potrivit.
Cea mai des întâlnită formă de disbioză intestinală este prin creșterea excesivă a
bacteriilor sau a drojdiilor din intestinal subțire (SIBO), hrana consumată în exces având un
rol important în acest process. SIBO poate fi o cauză directă a permeabilității intestinale.
Mai multi factori pot influenta echilibrul microflorei intestinale ducând la disbioză,
cum ar fi: un deficit de enzime, acid gastric insuficient, carența de vitamine și minerale,
consumul alimentelor alergene, expunerea la microbii patogeni, lipsa fibrelor alimentare, o
floră intestinală nesănătoasă, folosirea irațională a antibioticelor, farmabiotice, scaderea
ponderala, dieta. Simptomele sunt cu bătaie lungă, deoarece atunci când tractul digestiv nu
mai funcționează corespunzător, este probabil să urmeze și probleme de detoxifiere și de
inflamare.
Toate antibioticele și medicamentele antiinflamatoare steroidiene și nesteroidiene pot
contribui la disbioză. Medicamentele steroidiene mențin infecțiile cu Candida, pe când
medicamentele nesteroidiene sunt extrem de iritante pentru tractul digestiv. Antibioticele, mai
ales cele cu spectru larg, ca amoxicilina, nu elimină doar bacteriile rele ci și pe cele bune,
lipsindu-ne de abilitatea de a tine infecțiile la distanță și generând condițiile care duc la
infecții sau inflamații [53].
Odată cu alterarea microflorei sunt afectate procesele la care aceasta paticipă, cum ar
fi reducerea fermentării carbohidraților, metabolizarea acizilor biliari, care au rol iritativ pe
mucoasa intestinală producând diaree. Carbohidrații care nu sunt absorbiți cresc osmolaritatea
scaunului și rețin apa în intestin determinând scaune diareice apoase. Scăderea numărului

38
bacteriilor comensale favorizează dezvoltarea bacteriilor patogene, dăunătoare organismului
precum Clostridium difficile și Salmonella kedougou.
Într-un studiu recent realizat de Desai și colab., s-a constatat că o dietă cu un consum
cu conținut redus de fibre determină extinderea bacteriilor degradante ale mucusului, inclusiv
Akkermansia muciniphila și Bacteroides caccae . Ca urmare, grosimea mucusului este
semnificativ scăzută la șoarecii hrăniți cu diete cu deficiență de fibre. Mucoasa mai subțire și
funcția de barieră intestinală compromisă duc la o susceptibilitate mai mare la anumiți agenți
patogeni care provoacă colita. O dietă bogată în grăsimi saturate scade considerabil
Lactobacillus și crește Oscillibacter , iar aceste modificări au fost corelate cu permeabilitatea
crescută în colonul proximal. Mai mult, studiile au relevat că abundența genului Oscillospira
a fost corelată negativ cu expresia ARNm a proteinei TJ care formează bariere ZO-1 [126].
Disbioza presupune să avem în vedere perspectiva de ansamblu, întreaga „ecologie” a
sistemului digestiv. În cartea Digestive Wellness, autoarea Elizabeth Lipski descrie patru
tipuri de disbioză, și anume: disbioza cu putrefacție, disbioza cu fermentare, disbioza
deficitară și disbioza cu sensibilizare.
Disbioza cu putrefacție este o consecință a digestiei și a evacuării insuficiente, ducând
la putrefacție și la generarea unor produse toxice. Urmările sunt balonarea, disconfortul și
indigestia. Acest tip de disbioză este consecința inevitabilă a unei diete cu un conținut ridicat
de grăsimi, de carne și săracă în fibre. Acest lucru duce la un dezechilibru între Bifidobacterii
și Bacteroides în favoarea celor din urmă. Bacteroizii descompun vitamina B12, rezultând
astfel ca persoana în cauză va înceape să prezinte simptomele deficienței, precum oboseală,
depresie și slăbiciune.
Disbioza cu fermentare apare atunci când dezechilibrul microorganismelor le
favorizează pe acelea care fermentează carbohidrații și anume Prevotella . Persoanele cu acest
dezechilibru se simt mai rău după ce consumă carbohidrați sau alimente bogate în zahăr,
inclusiv fructe, bere, vin și produse de panificație.
Disbioza deficitară implică un deficit de bacterii benefice, poate ca urmare a unui
tratament cu antibiotice. Pâna la refacerea florei intestinale, persoanele cu această problemă
vor fi predispuse la sindromul colonului iritabil, la alergii și infecții.
Disbioza cu sensibilizare apare atunci când sistemul imunitar asociat cu aparatul
digestiv se sensibilizează foarte mult la substanțele din mancare și la cele produse de microbi.

39
O persoană aflată în această situație devine multialergică iar simptomele sale sunt adesea
sistematice. Niveluri anormale ale imunoglobulinei A (IgA) pot indica o disbioză cu
sensibilizare și un risc mai mare de alergii alimentare mediate IgG [64].
3.4. Sindromul intestinului permeabil îndus de dieta occidentală
Ideea că hrana constituie cea mai importantă variabilă a stării noastre de sănătate nu
este nouă. „Părintele medicinei”, Hipocrate, a fost promotorul ideii „hrana să vă fie leac, iar
leacurile să vă fie hrana”. Putem spune că ceea ce mancăm este unul dintre cei mai importanți
factori care determină starea noastră de sănatate și, din fericire, putem avea un cntrol asupra
acestui lucru. Oricine poate schimba soarta propiei sănătăți, și a propiului microbiom
intestinal, prin alegerea alimentației.
Alimentele pe care le consumăm, și putem spune, și cele pe care nu le consumam, deși
ar trebui, pot avea un impact puternic asupra sănătății intestinului nostru în diferite moduri.
Substanțele alimentare, după cum am văzut până acum, pot afecta enterocitele prin creșterea
sau scăderea permeabilității TJ, creând orificii prin care conținutul intestnului poate pătrunde
în corp. Unul dintre cei mai comuni parametri pentru a evalua permeabilitatea intestinală, este
rezistența electrică transepitelială (TER) care măsoară fluxul de ioni paracelulari.
Cheia este de a evita alimentele care au un efect iritant asupra intestinului, care ar
putea contribui la disbioza intestinală și, de asemenea, alimente care contribuie la inflamatie,
toate acestea având un efect de creștere a permeabilității. Aceste alimente reduc capacitatea
organismului de a se vindeca, atat timp cât sunt consumate.
Celulele epiteliale gastrointestinale (GI) reprezintă interfața principală dintre
substanțele nutritive ingerate și fluxurile de sânge și limfă, prin urmare nu este surprinzător
faptul că aceste celule sunt dependente atât de sursele luminale, cât și de fluxul sangvin pentru
alimentația lor. Alte celule ale tractului GI care includ celulele M, celulele enteroendocrine,
limfocitele intraepiteliale și multiplele tipuri de celule ale laminei proprii sunt toate afectate
de aportul de nutrienți intra și extraluminal. În cele ce urmează vor fi prezentate aspecte ale
dietei moderne care contribuie la deteriorarea barierei intestinale și menține un nivel al
inflamației crescut în organism.

40
3.4.1. Carbohidrații rafinați
Speciile de oxigen reactiv (ROS) sunt un grup de molecule reactive din punct de
vedere chimic, care conțin oxigen și se formează ca un produs secundar natural al
metabolizării normale de oxigen de către mitocondrii în timp ce acestea generează energie.
ROS deține un rol important în semnalizarea celulelor și în homeostază, însă ROS înseamnă
și semnale puternice pentru inflamație și un stimul pentru producția de citokine
proinflamatorii ce duce la deteriorarea de celule și țesuturi. În mod normal, antioxidanți
echilibrează efectele negative ale acestor molecule reactive, Însă dacă ROS depășește numarul
antioxidanților, dezechilibrul produs provoacă probleme ce duc la inflamație și afectarea
țesuturilor, efect care se numește stres oxidativ. Mâncatul peste măsură stimulează producția
de ROS prin inundarea corpului de energie, cu cât mai multă energie este consumată, mai ales
sub forma carbohidraților, cu atât mai mult ROS este produs.
Glucoza este o sursă principală de energie și poate fi utilizată de toate celulele
corpului. Însă, atât o cantitate prea mare de glucoză în sânge, cât și una prea mică, este
periculoasă, prin urmare, corpul menține glicemia în parametrii obtimi prin mecanismul
insulinei care transportă surplusul către celule. Când glucoza depășeste cantitatea ce poate fi
păstrată în celule, aceasta va fi transportată către ficat pentru procesare. Acesta, la rândul său
va depozita glucoza sub formă de glicogen după care orice surplus va fi convertit în
trigliceride pentru depozitarea pe termen lung.
Trigliceridele sunt eliberate de ficat în sânge, pentru a circula către țesuturile adipoase
unde sunt preluate de adipocite. Un nivel ridicat de trigliceride în sânge constituie un risc
crescut pentru bolile cardiovasculare și reflectă nivelul de inflamație din organism.
Cantitatea și tipul de carbohidrați va determina valoarea glicemiei postprandiale. Când
glicemia este cronic crescută aceasta va duce la instalarea diabetului. Nivelurile ridicate ale
glicemiei postprandiale sunt un stimulent principal al formării de ROS și citokine
proinflamatorii. Carbohidrații rafinați și zaharurile simple, consumate cu precădere în dieta
modernă occidentală au un impact mult mai mare asupra nivelului de glucoză din sânge decât
carbohidrații integrali. Consumul acestora crează un cerc vicios al poftei de zahăr datorită
faptului că este nevoie de o mare cantitate de insulină pentru a reduce nivelul glicemiei
sangvine, după care va apărea o hipoglicemie reactivă deoarece activitatea insulinei nu poate
fi oprită la fel de repede . În timp, receptorii pentru insulină pot fi distruși ceea ce duce la
dezvoltarea diabetului de tip 2, iar intestinul permeabil joacă și el un rol în acest proces.

41
Un studiu pe subiecți sănătoși care au primit insulină și glucoză intravenos pentru a
ajunge la hiperinsulinemie cu glicemie controlată a demonstrat efectul proinflamator provocat
de aceasta printr-un răspuns exagerat la endotoxine. De asemenea, a fost observat un răspuns
exagerat la stres, însemnând că hiperinsulinemia contribuie la creșterea nivelului de cortizol.
Reglarea nivelului glicelmiei și păstrarea sensibilității la insulină sunt critice pentru
controlarea producției de oxidanți și citokine infamatorii [67].
Hiperglicemia, de asemenea, provoacă inflamație în fluxul sangvin, întrucât glucoza în
exces poate fi toxică dacă nu este absorbită și utilizată de celule, fapt ce declanșează procesul
de glicare. În acest proces biologic, glucoza se leagă de proteine și anumite grăsimi, ducând la
apariția de molecule deformate care nu mai funcționează corespunzător. Aceste proteine
poartă numele de produse finite de glicare avansată (AGE). Întrucât acestea nu sunt percepute
de organism ca fiind normale, ele provoacă reacții inflamatorii. Concentrațiile mari de
glucoză scad dilatația vasculară și cresc permeabilitatea în timpul răspunsurilor inflamatorii
inițiale, posibil prin activarea proteinei kinazei C. De asemenea, hiperglicemia stimulează
producerea și eliberarea de citokine. Mai multe studii au demonstrat că un control glicemic
mai bun reduce infecțiile nosocomiale la pacienții bolnavi critic și infecțiile la locul
chirurgical [69, 70].
Indicele glicemic și încărcătura glicemică sunt două moduri de a măsura efectul unui
aliment asupra glicemiei. Indicele glicemic măsoară cât de repede acționează carbohidrații
unui anumit aliment asupra nivelului de zahăr din sânge pe când încărcătura glicemică
măsoară cat de mult va creste nivelul zaharului din sange per fiecare gram din acel aliment .
Dietele bogate în carbohidrați simpli și rafinați au un impact negativ asupra comunităților
microbiene GI care duc la disfuncții ale barierei intestinale și la un risc mai mare de infecție
enterică. Dietele echilibrate în schimb, care conțin amidon și fibre rezistente, stimulează
fermentația microbiană conducând la un microbiom divers stabil și la producerea de acizi
grași cu lanț scurt (SCFA) benefice [68].
Zahărul este unul dintre cei mai mari vinovați atuci când vine vorba de alimente care
pot crea găuri în mucoasa intestinală. Zahărul se găsește în aproape orice aliment procesat, de
la iaurtul și cerealele pentru micul dejun până la conserve de carne, pâine, sosuri etc. Zahărul
se obține din sfecla de zahăr sau din trestia de zahăr rafinate printr-un proces care crează
cristale albe, eliminând în același timp vitaminele și mineralele sau orice substanță cu valoare
nutritivă ce se găsea în plante, rezultatul fiind un carbohidrat pur rafinat. Întruât organismul

42
nu primește substanțele nutritive de care are nevoie în urma consumului, este incurajat astfel
consumul în exces. Zahărul este responsabil pentru producerea unor niveluri extrem de
ridicate ale insulinei, care încurajează depunerea de grăsimi prin efectul său anabolizant.
3.4.2. Grăsimi
Unele grăsimi încurajează inflamația în timp ce altele o reduc. Întrucât inflamația este
o caracteristică cheie în sindromul intestinlui permeabil, evitarea grasimilor cu efect
proinflamator este importantă.
Acizii grași polinesaturați Omega-3 (acid linoleic) și Omega-6 (acid alfa-linolenic)
sunt singurii acizi grași esențiali din alimentație. Raportul optim dintre Omega-3 și Omega-6
este de 3:1, însă în alimentația occidentală este de 25:1. Cosumul crescut de acizi grași
Omega-6 din dieta occidentala a adus la un dezechilibru între aceștia, favorizând
supraproducția de elemente chimice dăunătoare denumite prostaglandine și leucotriene
inflamatoare, ceea ce crește predispoziția la inflamații cronice și alergii.
Acidul arahidonic (AA) produs prin metabolizarea acidului linoleic din alimente este
un mediator proinflamator important, însă efectele sale nu sunt doar proinflamatorii. Acesta
crește nivelul unor citokine în timp ce îl reduce pe al altora, ceea ce subliniază importanța
unui echilibru și nu eliminarea completă a acestuia. Acizii grași Omega-3 furnizează
organismului în special doi acizi grași, acidul eicosapentanoic (EPA) și acidul
docosahexaenoic (DHA) prin metabolismul acidului alfa-linoleic (ALA). Echilibrul dintre
acizii grași Omega-6 și Omega-3 este important deoarece aceste două tipuri de grăsimi intră
în competiție pentru aceleași funcții în organism dar efectul fiecăruia este diferit. Practic AA,
EPA și DHA sunt depozitați în membrana celulară, iar la nevoie, ei pot fi accesați și
metabolizați.
Într-un studiu publicat în „Medical Journal of Australia”, copiii care consumau cu
regularitate pește oceanic gras au prezentat un risc scăzut de apariție a astmului. Studiul
sublinia faptul că acizii grași alimentari omega-3 pot avea o influență semnificativă atât
asupra răspunsurilor imune specifice cât și nespecifice în modificarea producției de
eicosanoide și înlocuirea acizilor grași omega-6 din membranele celulare [72].
Când dieta conține acizi grași Omega-6, AA este mult mai prezent în membranele
celulelor ceea ce va influența producția de molecule mesager, prostaglandine cu rol de
mediatori ai durerii și ai inflamației, tromboxanii agregatori puternici de trombocite și

43
vasoconstrictori și leucotriene, agenți puternici chemotactici. Acunci când DHA și EPA sunt
încorporate în membrana celulară, acestea influențează flexibilitatea, fluiditatea și
permeabilitatea membranei, având un efect benefic asupra sănătății și funcționării celulei.
Aceștia formează diferite tipuri de prostaglandine cu rol antiinflamator și antitrombotic,
tromboxani, agregator de trombocite și vasoconstrictor slab și leucotriene cu proprietăți
proinflamatorii mult mai scăzute. Prin urmare și sistemul imunitar este ajutat să funcționeze
normal [71].
Spre deosebire de AA, EPA și DHA au fost deosebit de eficiente în sprijinirea
integrității barierei. Administrarea de EPA și DHA îmbunătățește rezistența și reduce
permeabilitatea barierei intestinale prin reglarea expresiei ocludinei în celulele endoteliale și
contribuie astfel la modificarea TER a acestor celule. Prin urmare, se concluzionează că o
manipulare atentă a acizilor grași polinesaturati în dietă poate juca un rol cheie în gestionarea
cu succes a inflamației asociate bolilor atopice. Prin consumul de pește oceanic gras și al altor
surse de uleiuri Omega-3 cum ar fi semintele de in, cânepă, dovleac, putem reduce potențialul
alergic dar și să menținem sănătatea intestinului nostru [104, 105].
Despre acizii grași saturați, studiile au arătat că înlocuirea acestora in dietă cu acizi
grași mononesaturați aduce mai multe beneficii asupra organismului, printre care o inflamație
postprandială mai redusă și o reducere a inflamației la persoanele cu obezitate și sindrom
metabolic. Studiile pe animale au arătat că acizii grași mononesaturați pot avea un efect
asupra sistemului imunitar într-un mod similar acizilor grași Omega-3. Aportul crescut de
acizi grași mononesaturați reduce inflamația prin scăderea activității și a ratei de diviziune
celulară a celulelor Natural Killer și prin scăderea activității monocitelor.
3.4.3. Proteine
Homeostazia proteică este crucială pentru sănătatea gazdelor, aceasta având un rol
important asupra fiziologiei și dezvoltării imunității care împreună încurajează un răspuns
imun cu acțiune rapidă față de agenții patogeni. Aminoacizii joacă un rol major în reglarea
activării celulelor imune, homeostazia redox celulară, proliferarea limfocitelor și producerea
de citokine, citotoxine și anticorpi. Deficitul de proteine afectează imunitatea și rezistența la
infecții, în special în timpul stresului și bolilor, datorită proceselor de malabsorbție proteică și
consumatoare de proteine, cum ar fi repararea țesutului. S-a dovedit că deficitele de proteine
agravează infecțiile parazitare la șoareci prin perturbarea imunității de bază a mucoasei de tip
Th1 cu producția de cytokine [73, 74, 75].

44
În schimb, dietele bogate în proteine pot fi la fel de nocive, deoarece duc la o creștere
a proteinelor nedigerate, încurajând dezvoltarea bacteriilor care fermentează proteinele și
sensibilitatea la boli. Proteinele rezistente și nedigerate pot interfera direct cu funcțiile gazdei
ca proteine biologic active (BAP), cum ar fi inhibitorii de tripsină și chimotripsină și indirect
prin produși de fermentație proteolitică microbiană [76].
Mai mult, sursa de proteine poate afecta comunitățile microbiene în funcție de
digestibilitatea și de aminoacizii totali din dietă. De exemplu, proteinele animale tind să fie
extrem de digerabile în intestinul proximal în comparație cu proteinele din plante. Totodată,
procesarea proteinelor la căldură poate afecta digestibilitatea lor, de exemplu, șobolanii
alimentați cu proteine procesate termic (încălzite la 180 ° C timp de 1-2 ore) din cazeină, soia
sau proteine din albus de ou au redus digestibilitatea intestinală proximală, ducând la un grad
mai mare de fermentare a proteinelor în cecum.
Un studiu la șobolani care compară proteine din soia, cazeină, carne de porc, vită, pui
și pește indică faptul că sursa de proteine modifică compoziția microbiană. Mai exact, carnea
albă (pui și pește) a crescut speciile benefice de Lactobacillus. Nivelurile de sânge ale
proteinei care leagă lipopolizaharidele, un marker pentru endotoxemia lipopolizaharidelor, s-a
dovedit a fi semnificativ mai ridicate în grupul alimentar cu proteine din soia în comparație cu
grupurile de proteine din pește, pui, carne de porc, vită și cazeină. Cercetări suplimentare sunt
necesare în modelele de animale controlate pentru a investiga tipurile de proteine izolate și
tehnicile de procesare a digestiei gazdelor, a microbiomului și al produselor de fermentație
pentru a lega mecanic impactul proteinei asupra rezistenței la infecții.
Numeroși indoli, derivați microbieni din catabolismul triptofanului, pot promova
homeostazia intestinală prin activarea celulelor T reglatoare. Aceștia acționează pozitiv asupra
joncțiunilor strânse, motilității gastrointestinale, metabolismului gazdelor, și dețin proprietăți
anti-oxidative și antiinflamatorii sistemice. În acest sens, triptofanul din dietă contribuie
probabil la rezistența la infecții prin inițierea strategiilor de apărare a gazdei. Importanța
triptofanului este susținută în continuare de capacitatea celulelor dendritice gazdă de a
metaboliza triptofanul pentru a controla inflamația gazdă în timpul unei infecții cu C. difficile.
La fel ca triptofanul, treonina este un alt aminoacid esențial care trebuie obținut din dietă,
întrucât deficitul poate duce la disfuncții imune și de barieră prin modificarea integrității
mucoasei, îtrucât treonina este esențială pentru producerea mucinei [77, 78, 79].

45
Sursa, cantitatea și procesarea dietetică a proteinei pot modifica impactul și efectele
acestora în mediul gastro-intestinal. Digestia proteinelor împarte o relație intimă între gazdă și
microbiomul intestinal și cu produsele lor de fermentare. Pentru a descuraja dezvoltarea
exagerată a bacteriillor proteolitice cu subprodusele acestora citotoxice, genotoxice și
cancerigene care perturbă integritatea intestinală și crește riscul de infecție, este recomandată
o dietă echilibrată de proteine.
3.4.4. Gluten
În zilele de azi, glutenul este unul din principalii componenți alimentari pentru
majoritatea populației globale, în special în Europa și Statele Unite. În pofida mișcării „fără
gluten” la care aderă chiar și unii producători de alimente, glutenul poate fi găsit la orice pas.
Noi variante de grâu ce au apărut ca urmare a agriculturii mecanizate și utilizarea
pesticidelor și îngrășămintelor în creșterea industrială ar putea avea un rol principal în
reacțiile imunologice adverse la gluten. Hibridizarea grâului, rafinarea făinii de grâu, precum
și includerea acesteia în aproape toate produsele alimentare procesate, au crescut semnificativ
consumul uman de gluten.
Glutenul este termenul utilizat pentru identificarea amestecului dintre proteinele
gluteline și gliadine (prolamine), care apare în endosperma grâului și a altor cereale (cum ar fi
orz, secară ovăz) și poate fi fracționat pentru a produce alfa, beta și gamma peptide. Raportul
dintre gluteline și gliadine din amestecul de proteine este aproximativ 1: 1. Gliadinele, un
grup de proteine bogate în prolină și glutamină, au fost identificate drept componenta
principală a glutenului care este toxică pentru pacienții cu boala celiacă [49, 50].
Cerealele care conțin gluten au un conținut ridicat de acid fitic, considerat un
antinutriment ce inhibă enzimele digestive. Acest agent mineral de legătură, împiedică
organismul să absoarbă nutrienti esențiali ceea ce produce deficiențe nutritive și reduce
posibilitatea digerării amidonoaselor, proteinelor și grăsimilor. În plus, caracteristica
glutenului de a fi lipicios și elastic împiedică descompunerea și absorbția corespunzătoare a
nutrienților, ceea ce conduce la prezența în intestine a unor alimente prost digerate care pun în
alertă sistemul imunitar, ducând în cele din urmă la un asalt asupra mucoasei intestinului
subțire [43, 44].
Glutenul este indicat de dovezile științifice ca principalul vinovat al intestinului
permeabil. Prezența glutenului în tractul gastrointestinal determină organismul să genereze o

46
reacție inflamatoare și eliberează zonulina. Supraproducția de zonulină declanșată de gliadină
provoacă slăbirea barierei de TJ și o creștere a permeabilității peretelui intestinal, astfel ținând
porțile intestinului larg deschise atât timp cât acesta este prezent în organism, prin care pot
acum să treacă compușii alimentari nedigerați corespunzător. Se crede că acest mecanism
poate avea un rol în toate bolile autoimune, ceea ce poate implica și faptul că glutenul poate
contribui la permeabilitatea intestinului la toți cei care suferă din cauza unei boli autoimune
[46, 47, 52].
Gliadina poate provoca, de asemenea, deteriorarea și moartea enterocitelor intestinale
în diferite moduri, ceea ce duce la apariția de găuri în bariera intestinală prin care conținutul
intestinului va putea trece. Inflamația este declanșată de fragmentele de gliadină ce
traversează bariera intestinală. Acest lucru activează sistemul imunitar, ducând la un cerc
vicios al inflamației și daune ale barierei intestinale [51, 104].
Studiile au demonstrat că expunerea la gluten induce creșterea permeabilității
intestinale la toti oamenii, indiferent dacă au sau nu boala celiacă. Sensibilitatea la gluten,
celiacă sau non-celiacă, crește producția de citokine inflamatorii, factor esențial în apariția
afecțiunilor neurodegenerative. Odată activat sistemul imunitar, acesta trimite compuși
inflamatori în încercarea de a neutraliza efectele inamicilor iar în urma acestui proces pot fi
afectate și țesuturile propiului organism, așa cum am explicat mai devreme. Mai mult, studiile
au arătat că reacția sistemului imuitar la gluten nu se reduce la declanșarea inflamației. Dr. A.
Frasano arată că același mecanism prin care glutenul amplifică inflamația și mărește
permeabilitatea intestinală conduce și la degradarea barierei hemato-encefalice în sine,
pregătind, astfel, terenul pentru eliberarea altor compuși înflamatorii ce afectează creierul [44,
45].
3.4.5. Produse lactate
Intoleranța la lactoză implică sistemul digestiv. Incapacitatea de a absorbii lactoza este
suspectată, de obicei, a fi la baza simptomelor gastrointestinale. În condițiile în care bariera
intestinală este afectată, și sucurile digestive produse de aceasta vor avea de suferit. După cum
am văzut în capitolul doi, lactaza este enzima necesară pentru digestia lactozei, zahărul din
lapte, iar aceasta se produce în mod normal în intestinul subțire. Prin urmare, în lipsa lactazei,
lactoza se deplasează în colon nedigerată, unde este descompusă de bacterii și provoacă
crampe, balonare, gaze și scaune apoase [7, 9, 118].

47
Alergia la lactate implică sistemul imunitar. In aceste condiții, corpul reacționează la
proteinele din lapte și alte produse lactate ca și cum ar fi invadatori periculoși. Printre factorii
care duc la creșterea riscului de a dezvolta alergie la laptele de vacă se numără predispoziția
genetică pentru alergie, ingestia precoce a laptelui de vacă, chiar și în cantitate mică și de
asemenea factorii legați de microbiomul intestinal. Laptele de vacă se numără printe primele
alimente introduse în alimentația sugarului, prin urmare este una dintre primele și cele mai
fecvente cauze ale alergiei alimentare [121].
Diferite mecanisme pot determina simptomele clinice ale alergiei la laptele de vacă.
Hipersensibilitatea la lapte în copilărie este în mare parte mediată de IgE care determină
reacții tipice ce apar imediat sau în 1-2 ore după ingestia laptelui de vacă. Acestea afectează
pielea, sistemul respirator, tractul gastrointestinal și pot să apară reacții anafilactice sistemice
în cazuri severe de alergice. Frecvența alergiei la laptele de vacă cu anticorpi IgE scade odată
cu creșterea vârstei, la adulți un nivel ridicat de IgE specific laptelui de vacă fiind rar [117].
Pe lângă mecanismele asociate IgE, există și mecanisme non-IgE mediate pentru
hipersensibilitatea laptelui de vacă, și anume, mecanisme mediate-IgG, dar sunt dificil de
diagnosticat. După cum am vazut, acestea se caracterizează printr-un debut întârziat, în jur de
2 ore până la câteva zile după consumul de lapte de vacă. Pacienții care suferă de această
formă de hipersensibilitate nu prezintă IgE circulant specific proteinei laptelui de vacă și
totodată nu prezintă nici rezultate pozitive în testele de înțepătură a pielii. Se estimează că
acest tip de alergie este mai frecventă la adulți. Simptomele clinice afectează în principal
sistemul gastrointestinal iar uneori apare dermatita atopică ca un simptom cronic [119, 120].
Studiile clinice efectuate la copii cu alergie la laptele de vacă au demonstrat o creștere
a permeabilității intestinale după provocarea alergenilor, dar nu și înainte. În timpul unui test
de diagnostic de provocare a laptelui asupra unui număr de 51 de copii cu vârsta medie de 13
luni, s-a observat că bariera intestinală este alterată în mod egal la pacienții cu manifestări
clinice diferite de alergie la laptele de vacă, fapt ce sugerează, că permeabilitatea crescută a
mucoasei intestinale nu este un defect primar în patogeneza alergiei la laptele de vacă, ci mai
degrabă un fenomen secundar, cauzat de o reacție de hipersensibilitate în mucoasa intestinală.
Alte cercetări indică faptul că digestia gastrointestinală a proteinei din laptele procesat sau
crud duce la producerea unei molecule particulare, β-casomorfine (BCM), care poate provoca
un răspuns imun, cu simptome precum reacții ale pielii, producție bogată de mucus și

48
inflamație. Mai mult, această moleculă încetinește trecerea alimentelor prin sistemul digestiv
[114, 115, 116].
3.4.6. Alcool
Consumul cronic de alcool este asociat cu creșterea permeabilității intestinale,
inhibarea transportului de vitamine și a substanțelor nutritive și o reducere a absorbției de
sodiu și apă.
Nivelurile crescute de acetaldehidă, metabolit oxidat al alcoolului, au fost asociate cu
permeabilitatea intestinală crescută și translocarea endotoxinelor bacteriene din spațiul
luminal în spațiul bazolateral de unde acestea pot ajunge la organele îndepărtate ducând la
inflamații și leziuni tisulare. În intestinul de șobolani au fost detectate niveluri ridicate de
acetaldehidă după administrarea de etanol. Aceasta a dus la scăderea TER și creșterea fluxului
de manitol datorită redistribuirii ZO-1 și a ocludinei. Prin urmare, expunerea acută la alcool
induce leziuni ale mucoasei în intestinul subțire superior, inclusiv ulcerarea vilozitățiilor,
sângerarea submucoasei și disfuncții ale barierei intestinale. Datorită creșterii permeabilității
intestinale prin alimentarea cu etanol pe termen lung, crește absorbția endotoxinelor
bacteriene, contribuind astfel la procesele inflamatorii ale bolilor hepatice alcoolice [65, 110,
111].
Administrarea intragastrică de endotoxine în prezența alcoolului la rozătoare a dus la
niveluri semnificativ mai mari de endotoxine plasmatice decât la animalele hrănite cu
endotoxine în lipsa alcoolului. Prin urmare, abuzul de alcool sporește translocarea toxinelor
bacteriene. Leziuni similare au fost descoperite la voluntari sănătoși și alcoolici activi în urma
consumului acut de alcool. Nivelurile de endotoxine plasmatice la alcoolici s-au dovedit a fi
de 5 ori mai mari decât la controalele sănătoase. În plus, alcoolul din colon și intestinul
subțire reduce abundența bacteriilor benefice care calmează activitatea inflamatorie. Prin
urmare, mecanismul care stă la baza disfuncției barierei induse de alcool este legată de afluxul
de celule inflamatorii și eliberarea de diverși mediatori, inclusiv citokine, specii reactive de
oxigen, leucotriene și histamină [112, 113].

49

4. Refacerea barierei intestinale

După cum am văzut, bariera intestinală este una dintre cele mai puternc regenerative părți
ale corpului iar prin alimentația pe care o abordăm putem contribui în mare măsură la
regenerarea acesteia.
Principalii factori de care trebuie să tinem cont în acest proces sunt eliminarea
iritanților digestivi precum și a alimentelor ce provoacă alergii, detoxifierea tractului digestiv
prin eliminarea bacteriilor patogene și a endotoxinelor acestora, repopularea intestinului cu
bacterii benefice și reconstruirea unui tract digestiv sănătos.
În prima etapă, cu durata de 4 săptamâni, urmărim detoxifierea organismului și
resetarea microflorei intestinale. În această etapă vom permite organismului să golească
„tomberonul” și să degradeze proteinele denaturate. Vom face o „curățenie” în tractul
intestinal prin înfometarea bacteriilor patogene eliminănd alimentele care duc la dezvoltarea
acestora și, de asemenea, evitând excesele alimentare. Suplimentele cu ulei esențial de
oregano pot constitui un mare ajutor în acest sens prin efectul lor antibacterian, antifungic și
antiparazitar. Pentru o detoxifiere cât mai bună se va urmari consumul de apă cât mai ridicat.
De asemenea urmărim reducerea inflamației sistemice prin eliminarea iritanților
gastrici (gluten, produse lactate, alcool), evitarea alimentelor cu efect proinflamator
(carbohidrati rafinați, grăsimi, excesul de proteine) și excluderea strictă a alimentelor
alergene. În cazul de față analiza anticorpilor IgG la alimente poate avea un rol important în
identificarea alimentelor candidate pentru eliminare. Acestea vor fi evitate o perioada de 90
de zile după care vor fi retestate prin introducerea lor în alimentație în mod treptat. Timpul
joacă un rol foarte important în procesul de refacere a integrității intestinului. Este posibil ca
anumite alimente să trebuiască eliminate pentru mai mult de un an. De asemenea, pot exista
cateva alimente pe care va trebui să le eliminăm permanent.
Alimentele care nu prezintă o reacție alergică vor fi consumate prin rotație la cel puțin
4 zile. Dieta prin rotație împiedică dezvoltara alergiilor, întrucât acestea se dezvoltă în urma
expunerii frecvente la un potențial alergen alimentar, mai ales în cazul permeabilității
intestinale crescute. Totodată, rotația alimentelor încurajează o dietă mai echilibrată,
neprocesată și diversificată, oferind organismului toți nutrienții de care are nevoie

50
Alimentele recomandate sunt cele cu încarcătură glicemică scăzută și de asemenea cu
efect antiinflamator.
 Legume: morcovi, ridichi, gulie, cartofi dulci, țelină, sfeclă, dovlecel, vinete,
spanac, salată verde, anghinare, dovleac, roșii, castraveți, ardei etc.
 Fructe: afine, zmeură, mure, coacăze, căpșuni, kiwi, merișoare, lămâie,
pomelo, portocale, ananas, pepene roșu, mere, etc.
 Produse de origine animală: pește, ouă, carne de pui, carne de curcan, carne de
vită, carne de porc
 Grăsimi cu conținut ridicat de Omega-3: seminte de in, semințe de chia,
seminte de cânepă, semințe de dovleac, avocado, ulei de pește
În cea de a doua etapă vom urmări refacerea florei intestinale. Aceasta va fi ajutată
prin administrarea unui supliment probiotic. Perioada de desfășurare acestei etape este de 2-3
luni, dar se poate prelungi în funcție de severitatea patologiilor associate. Pentru dezvoltarea
bacteriilor este important acum consumul de fibre.
Alimente cu efect probiotic:
 Cereale integrale fară gluten: orez brun, mei, hrișcă, quinoa, porumb, amaranth
 Leguminoase: mazăre, fasole, năut, linte
 Legume crucifere: varză, varză roșie, varza de Bruxelles, conopidă, broccoli,
ceapă, usturoi, praz
 Fructe de orice fel, indicate sunt cele de sezon
 Alimente fermentate: acestea pot include bauturi fermentate (ceai Kombucha)
legume fermentate (murături), soia fermantată
O altă categorie esențială pentru refacerea florei intestnale, o constituie antioxidanții.
Aceștia scad inflamația de la nivelul mucoasei intestinale.
Surse alimentare de antioxidanți:
 Supa de oase
 Acizi grași Omega-3, ulei de masline, ulei de cocos
 Ierburi aromate/condimente: busuioc, coriandru, chimen, mușetel, scorțișoară,
nucșoară, mentă, rozmarin, turmeric, tarhon, ghimbir, ceai verde
 Fructe: fructele de pădure, ananas, grapefruit.

51
Etapa a treia constă în provocarea organismului cu alimentele la care a fost prezentă o
reacție alergică. Aceasta ajută la identificarea alimentelor care au stat la baza procesului de
deteriorare a barierei intestinale. Dieta de provocare se realizează prin reintroducerea treptată
în dietă a alimentelor eliminate anterior unul câte unul, cu o pauză de 4 zile între ele. În cazul
în care aceste alimente duc la reapariția simptomelor sau duc la o creștere în greutate de
aproximativ 1 kg sau mai mult peste noapte, atunci este foarte probabil ca acele alimente să
fie în continuare un factor de risc pentru intestin și prin urmare pentru sănătate. Astfel, aceste
alimente vor trebui evitate cel puțin un an. Creșterea în greutate este cauzată de retenția de apă
datorită raspunsului inflamator la alimentului consumat. Dacă alimentele testate nu cauzează
revenirea simptomelor sau o creștere în greutate, aunci poate fi inclus din nou în dietă.
Există o anumită serie de suplimente alimentare recomandate în procesul de vindecare
a barierei intestinale. Mai mult, lipsa acestora din alimentație s-a dovedit a fi un factor ce
contribuie la sindromul intestinului permeabil. În cele ce urmează vor fi prezentate cele mai
importante dintre acestea.
4.1.Glutamina
Glutamina este un nutrient esențial pentru funcționarea intestinului subțire. Ea joacă
un rol cheie în metabolismul celulelor care se divid rapid, inclusiv enterocitele și limfocitele,
ajutând astfel la menținerea sănătății tractului gastrointestinal. Homeostazia mucoaselor
intestinale se realizează printr-un echilibru între proliferarea celulară și apoptoză. Glutamina
poate juca un rol în efectul protector intestinal prin inhibarea apoptozei în celulele intestinale,
prin contribuția la supraviețuirea celulelor în timpul stresului fiziologic, prin inducerea
autofagiei , prin modularea funcției de barieră intestinală în condiții bazale și inflamatorii prin
stabilizarea TJ sau prin efectul ei antiinflamator la nivelul intestinului (de exemplu, scade
producția de interleukine proinflamatorii) [82, 104].
Multe date experimentale susțin importanța glutaminei în funcția GI. Studii efectuate
pe șobolani și pe purcei alimentați prin nutriție parenterală, prezintă o atrofie a mucoasei mai
scăzută atunci când sunt suplimentați cu glutamină. Studiile arată, de asemenea, scăderea
permeabilității intestinale, măsurată prin raportul dintre lactuloză și manitol din urină, în
tratamentul cu glutamină. Șobolanii supuși sepsisului gram-negativ prezintă mai puține
leziuni ale mucoasei GI și rate mai mari ale sintezei proteice cu suplimentarea de glutamină.
Când tractul intestinal al șobolanilor a fost supus ischemiei și reperfuziei, tratamentul cu

52
glutamină a ajutat la păstrarea concentrațiilor mucoase de glutation și la scăderea markerilor
peroxidării lipidelor [83, 84, 85, 86].
Glutationul este un antioxidant crucial care protejează împotriva leziunilor oxidative și
a morții celulare și se găsește în concentrații mari în mucoasa GI. Inhibarea sintezei sale duce
la degenerarea mucoasei, diaree și eșec de creștere. În studiile efectuate pe animale, Roth a
demonstrat că administrarea de glutamină crește concentrațiile tisulare de glutation. Sinteza
intestinală a glutationului depinde de prezența aminoacizilor precursori ai glutamatului,
cisteinei și glicinei. Suplimentele de glutamină contribuie probabil semnificativ la sinteza
glutationului intestinal, atât prin deaminarea glutaminei pentru a forma glutamat în sângele
arterial al celulelor mucoase, cât și prin prezența omniprezentă a glutaminazei printre celulele
intestinale [82, 87].
Numeroase studii umane au arătat că suplimentele alimentare de glutamină orală s-au
dovedit a fi o terapie eficientă pentru a ajuta la restabilirea integrității intestinale la pacienții
cu sindrom de colon iritabil, în vindecarea mucoasei GI după deteriorarea acesteia, în
îmbunătățirea funcției intestinului și a sistemului imunitar. Dietele enterale îmbogățite cu
glutamină pot reduce infecțiile nosocomiale la pacienții cu sindrom de răspuns inflamator
sistemic. Administrarea enterală de glutamină la pacienții bolnavi critici cu traumatisme
severe, arsuri și sepsis a redus supraaglomerația bacteriană în tractul gastro-intestinal. Mai
mult, o revizuire sistematică și meta-analiză au concluzionat că formulele enterale îmbogățite
cu glutamină pot reduce semnificativ permeabilitatea intestinului la pacienții bolnavi critici
[89, 90, 91].
4.2. Arginina
Arginina este un aminoacid cu roluri importante în transportul, stocarea și excreția
azotului și în eliminarea amoniacului prin ciclul ureei. Arginina intensifică funcția imunitară
prin creșterea dimensiunii și activității glandei timus care produce limfocite T. Prin urmare,
arginina poate fi benefică pentru cei care suferă de boli care suprimă sistemul imunitar. Se
găsește în concentrație mare în piele și în țesuturile conjunvctive, ajutând la vindecarea și
refacerea țesuturilor afectate. Întrucât arginina este o componenta a colagenului și participă la
construirea noilor celule din oase și tendoane, ea poate fi folosită în artrite și în boli ale
țesuturilor conjunctive. Animalele supuse rănilor sau fracturilor au rate crescute de vindecare
ale rănilor, retenție de azot și creștere atunci când sunt folosite suplimente de arginină [92].

53
O mare parte din interesul pentru arginină se referă la rolul său de precursor pentru
oxidul nitric (NO), o moleculă cu o gamă largă de funcții. NO este sintetizat din arginină sub
controlul enzimatic al oxidului sintazei de azot (NOS). Există trei izoforme NOS, celule
endoteliale NOS (eNOS), NOS neuronal (nNOS) și NOS inductibil (iNOS). NO joacă un rol
important în neurotransmisie, funcția vasculară, apărarea gazdelor și reglarea imunității. NO
acționeaza ca o molecula de semnalizare pentru a facilita dilatarea vaselor de sânge și pentru a
reduce rezistența vasculară [93].
Câteva studii sugerează că producția de NO joacă un rol în menținerea barierei
normale a mucoasei intestinale. Deși anterior a fost crezut că iNOS joacă doar un rol dăunător
în inflamația mucoaselor, dovezi mai recente la modelele de colită indusă chimic la șoarecii
cu deficiență de iNOS sugerează altfel. Prezența expresiei iNOS în leucocite scade infiltrarea
mucoaselor precoce a granulocitelor, iar lipsa de exprimare a iNOS este corelată cu prezența
unei leziuni macroscopice mai mari [94].
Enterocolita necrozantă neonatală (NEC) este marcată de creșterea permeabilității
mucoasei și inflamației. În studiile la sugarii prematuri care au dezvoltat NEC, concentrațiile
serice de arginină și glutamină au scăzut atât înainte, cât și în timpul unui episod de NEC [94,
96].
4.3. Vitamina A
Vitamina A este un antioxidant important și o vitamină necesară pentru menținerea și
refacerea țesutului epitelial din care sunt alcătuite pielea și membranele mucoase. Ea
contribuie la prevenirea și tratamentul eczemelor, psoriazisului și acneei. De asemenea joacă
un rol central în funcția imunitară și funcția retinei. Vitamina A contribuie la prevenirea
eliberării de prostaglandine ce au efect inflamator. Administrată împreună cu zinc și
probiotice, contribuie la producerea mucoasei protectoare și a IgA secretor, care împiedică
bacteriile, fungi, paraziții și alergenii alimentari să ajungă la mucoasa intestinală și să treacă
în fluxul sangvin [98].
Deficitul de vitamina A duce la o diviziune și diferențiere a celulelor intestinale reduse
și un număr redus de celule goblet din criptă și vilozități. În general, modificările histologice
ale tractului GI la șobolani cu deficit de vitamina A sunt ușoare, însă în deficiență prelungită,
înălțimea vilozități scade. De remarcat este că, atunci când șobolanii au fost infectați cu
rotavirus, șobolanii cu deficiență de vitamina A au avut o deteriorare semnificativ mai mare a

54
vârfului vilozității decât animalele de control. Deficitul de vitamina A a fost asociat cu funcția
de barieră afectată a tractului GI. În studiile controlate cu placebo la sugari din India, o doză
mare de vitamina A a dus la îmbunătățirea funcției de barieră a intestinului [99, 100, 101,
102].
4.4. Vitamina D
Vitamina D este o vitamină liposolubilă ce îndeplinește și un rol de hormon. Acesta
are un rol important în metabolismul mineralelor și este implicată în biosinteza factorilor
neutrotrofici, reglând eliberarea hormonilor extrem de importanți cum ar fi serotonina
(necesară atât pentru sănătatea mentala, cât și pentru o digestie sănătoasă). Vitamina D este
importantă în procesul de vindecare datorită rolului său în controlul creșterii celulare. De
asemenea, vitamina D are un rol important în reglarea sistemului imunitar, ajutand la
formarea antioxidanților. Carența de vitamina D este corelată cu bolile autoimune printre care
se numără și boala celiacă și boala inflamatorie intestinală [98, 104].
Vitamina D a fost recunoscută ca un protector al permeabilității intestinale datorită
participării ei active la conservarea joncțiunilor prin creșterea nivelului unor proteine cheie de
joncțiune și totodată stimulează restituirea epitelială în vindecarea rănilor mucoasei.
Pentru a investiga rolul receptorului de vitamina D (VDR) în homeostazia barierei
mucoasei s-a folosit modelul de colită indusă de sulfat de dextran (DSS) la soarecii de
laborator. În urma studiilor efectuate s-a constatat o perturbare severă a joncțiunilor epitelile
la soarecii cu deficiență de VDR după trei zile de tratament cu DSS, prin urmare aceștia erau
mult mai susceptibili la vătămările mucoasei decât șoarecii cu VDR pozitv. De asemenea, în
absența VDR, capacitatea de vindecare a rănilor a fost și ea afectată.
Aceste observații sugerează că VDR joacă un rol critic în homeostazia barierei
mucoasei prin păstrarea integrității complexelor de joncțiune și a capacității de vindecare a
epiteliului. Prin urmare, deficiența de vitamina D poate compromite bariera mucoaselor, ceea
ce duce la o susceptibilitate crescută la afectarea mucoasei. Simptomele clinice accentuate și
ulcerațiile epiteliale observate la șoarecii cu deficit de VDR au fost precedate de o mare
pierdere de TER colonic, ceea ce sugerează o barieră mucoasă compromisă sau mai sensibilă
la șoarecii cu deficiență de VDR [104].

55
4.5.Vitamina E
Vitamina E reprezintă o familie de opt componente antioxidante, dintre care patru
tocofenoli și patru tocotrienoli. Vitamina E, o vitamină lipofilă, este un antioxidant major în
membranele celulare și protejează lipidele membranelor împotriva deteriorării de radicalii
liberi de oxigen și de produsele reactive ale peroxidării lipidelor. Vitamina E s-a dovedit, de
asemenea, că are efecte antiinflamatorii proeminente. Datorită capacității sale antioxidante
ridicate și a activității antiinflamatorii, vitamina E poate contribui la reducerea vătămării
mucoasei intestinale și de asemenea să refacă integritatea țesutului după dereriorarea acestuia
din sindromul de intestine permeabil [124].
În patogeneza bolii inflamatorii intestinale, producția crescută de radicali liberi scad
capacitatea antioxidanților celulari, rezultând o inflamație proeminentă a colonului. Efectele
vitaminei E au fost investigate asupra activităților inflamatorii folosind un model de colită
ulcerativă indusă de acid acetic la șobolani. Rezultatele studiului au arătat că vitamina E a
inhibat nu numai deteriorarea oxidantului, ci și citokinele inflamatorii și a îmbunătățit
inflamația colonică indusă de acidul acetic la șobolani. Acest studiu sugerează că vitamina E
este un antiinflamator și antioxidant eficient și că poate fi o opțiune terapeutică promițătoare
pentru colita ulcerativă [125].
4.6. Zincul
Zincul este o componentă importantă în structura și funcționarea membranei celulare,
acesta funcționează ca antioxidant și protejează împotriva peroxidării lipidelor. Zincul este
necesar în sinteza proteinelor și a proteinelor de transcripție, participă în reglarea expresiei
genice ceea ce indică importanța sa în rândul celulelor cu o rată mare de refacere, cum ar fi
celulele epiteliale ale GI și celulele sistemului imunitar. Deficiența de zinc a fost asociată și
cu modificări importante ale funcției imunitare, incluzând funcția redusă a celulelor B și T,
scăderea reacțiilor de hipersensibilitate cutanată, scăderea fagocitozei și reducerea producției
de cytokine [106].
Zincul este esențial pentru supraviețuirea și funcționarea celulelor acționând pozitiv
asupra TJ și metabolismului gazdelor, împreună cu proprietățile lor anti-oxidative și
antiinflamatorii sistemice. În acest sens, s-a demonstrat că epuizarea zincului crește
permeabilitatea intestinală prin reducerea TER și modificarea expresiei TJ și AJ. Deteriorarea
barierei intestinale, la rândul ei, duce la o migrare sporită a neutrofilelor ceea ce evidențiază

56
rolul critic jucat de zinc în menținerea integrității barierei intestinale și în controlul infiltrării
celulelor inflamatorii. De asemenea, s-a emis ipoteza că deficiența de zinc poate predispune
tractul intestinal la deteriorarea de către radicalii liberi [107, 108].
Multe studii clinice de suplimentare cu zinc au arătat rezultate îmbunătățite la copii cu
boli ale GI. Cele mai semnificative îmbunătățiri au fost observate în rândul pacienților ale
căror diete erau sărace în zinc sau cu conținut ridicat de fitati. De asemenea, suplimentele de
zinc au îmbunătățit markerii permeabilității intestinale la copiii cu boli diareice din
Bangladesh [106].
4.7. Probioticele
Probioticele sunt definite de Organizația Mondială a Sănătății drept „organisme vii
care, administrate în cantități adecvate, conferă un beneficiu sănătății gazdei”. Aceste
microorganisme vii din alimentele fermentate promovează o stare bună de sănătate prin
stabilirea unui echilibru îmbunătățit în microflora intestinală. Ele sunt un element esențial în
tratamentul disbiozei, reglează funcțiile sistemului digestiv, îmbunătățesc sistemul imunitar al
mucoasei și constituie prima linie de apărare împotriva infecțiilor. Studiile efectuate cu
animale gnotobiotice arată că, în absența colonizării intestinale, componenta efectivă a
sistemului imunitar al mucoasei este subdezvoltată, astfel gazda fiind mai susceptibilă la
infecții bacteriene patologice [104].
În plus, mecanismele generale pentru probiotice au fost atribuite efectului lor protector
împotriva colonizării și translocării microbiene patologice. Aceste mecanisme includ
concurența pentru site-urile receptorilor de pe suprafața intestinală, producția de substanțe
antibiotice, îmbunătățirea apărării imune a gazdei (efect adjuvant, producția crescută de
imunoglobulină A polimerică și stimulul de citokine) și concurența cu agenții patogeni pentru
nutrienți intraluminali. Alte studii sugerează că probioticele pot avea un efect și asupra apărări
non-imune intestinale ale gazdei, inclusiv consolidarea joncțiunilor strânse intestinale,
creșterea secreției mucoase, sporirea motilității și producerea de produse metabolice
(aminoacizi, cum ar fi arginina și glutamina și acizii grași cu lanț scurt) care funcționează în
mod secundar ca substanțe nutritive de protecție. [128].
Microorganismele care sunt utilizate în principal ca probiotice includ diferite specii de
lactobacili sau bifidobacterii utilizate individual sau în combinație. Acestea produc efecte cum

57
ar fi reglarea tranzitului intestinal, diminuarea simptomelor dispeptice și de sindrom de
intestin iritabil, însă din păcate efectele nu persistă mult timp după întreruperea tratamentului.
Pentru ca un supliment probiotic să fie eficient, acesta trebuie să supraviețuiască
mediului din stomac și să ajungă viu în tubul digestive pentru ca ulterior să se multiplice și să
aducă beneficiile de rigoare gazdei. Un alt aspect important este ca acesta trebuie să fie de
origine umană și să aibă molecule de suprafață cu ajutorul cărora să poată adera la stratul de
mucus unde trăiesc și celelalte bacterii din microflora intestinală, în caz contrar acestea nu vor
persista în organismul uman mai mult de 24 de ore, adică timpul de tranzit.
Un probiotic ideal cuprinde o specie de bacterii care se poate găsi atât în mediul
natural cât și în intestinul nostru, o bacterie cu un ciclu de viață bifazic care să traiască atât în
mediul aerob cât și în mediul anaerob ce se găsește în intestine. De asemenea, acest probiotic
trebuie să coexiste cu specia umană pe tot parcursul dezvoltării filogenetice a acesteia [11].
Genul Bacillus, care se găsește în general sub formă de spori, întrunește toate
condițiile descrise mai sus și reprezintă una din cele mai bune soluții pentru stoparea
bacteriilor patogene și fungilor. Îmbunătățește totodată, răspunsul imun prin secreția de
nutrienți esențiali, chiar la locul de absorbție intestinală. Odată ajunse în intestin, aceste
bacterii au funcția de „poliție intestinală”, întărind imunitatea și protejând organismul de
infecții. Acești bacilli, sub formă de spori supraviețuiesc mediului acid al stomacului datorită
„cochiliei” care înconjoară bacteria, având un efect protector. Bacillus Subtilis a fost una
dintre cele mai studiate dintre aceste specii. Un studiu pe șoareci cu colită ulceroasă indusă de
sulfat de sodiu a fost realizat pentru a investiga rolul acestor bacterii în refacerea florei
intestinale și pentru a determina doza lor eficientă. Rezultatele au demonstrat că administrarea
unei doze mai mari de Bacillus Subtilis a ameliorat disbioza și inflamația intestinală,
echilibrând bacteriile benefice și dăunătoare și agenții asociați anti și pro-inflamatori, ajutând
astfel recuperarea mucoasei intestinale din leziunile induse de sulfat de sodiu [127].
4.8.Prebioticele
Prebioticele reprezintă compuși alimentari nedigerabili care afectează în mod benefic
gazda prin stimularea selectivă a creșterii și activității unei specii sau a unui număr limitat de
specii de bacterii din colon. Comparativ cu probioticele, care introduc bacteriile exogene în
colonul uman, prebioticele stimulează creșterea preferențială a unui număr limitat de bacterii
comensale care deja trăiesc în colon și care promovează sănătatea. Oligozaharidele din laptele

58
matern uman sunt considerate prebiotice proteotipice deoarece facilitează creșterea
preferențială a bifidobacteriilor și lactobacililor în colonul nou-născuților alăptați exclusiv
[104].
Datorită structurii chimice unice, prebioticele nu sunt absorbite în intestinul subțire, ci
sunt fermentate în colon pentru a produce gaze combustibile, lactat și acizi grași cu lanț scurt.
Prin urmare, sunt utile ca înlocuitor de zahăr pentru pacienții cu diabet zaharat și sunt
clasificate ca fibre. Cele mai utilizate prebiotice sunt fructo-oligozaharidele (FOS), galacto-
oligozaharidele (GOS), xylo-oligozaharidele (XOS), lactuloza, inulina, celuloza, amidonul
rezistent, hemiceluloza și pectinele. Atât oligozaharidele de inulină cât și de fructoza se
găsesc în multe specii de plante, inclusiv in ceapă, banană și cicoare. Formele comerciale ale
oligozaharidelor de fructoză sunt create fie prin extragerea din surse alimentare naturale (cu
sau fără hidroliză), fie prin sinteza din zaharoză (prin legarea monomerilor fructozei la
zaharoză prin β-fructofuranozază). Pentru restabilirea echilibrului microbian al intestinului ar
fi nevoie de un prebiotic de precizie, care să înmulțească doar speciile bacteriene aflate in
deficit numeric. Pentru a stabili natura preferențială a prebioticelor pentru bacteriile selectate
din colonul uman, suspensiile de fecale umane sunt amestecate cu un prebiotic selectat și apoi
bacteriile sunt cuantificate prin metode stabilite. Aceste studii au arătat o creștere preferențială
a bacteriilor, cum ar fi bifidobacteriile și lactobacilii.
Studiile in vitro au arătat că bacteriile specifice izolate (bifidobacterii și lactobacili)
vor fermenta prebioticele selectate, astfel cum sunt definite prin producerea de acizi grași cu
lanț scurt și prin dezvoltarea unui mediu acid. Mecanismul acestei selectivități implică, fără
îndoială, factori generali, inclusiv scăderea pH-ului colonic și producția de metaboliți care
ambii inhibă o creștere bacteriană și stimulează simultan creșterea bacteriilor probiotice și
producerea de efecte antibiotice.
Potențialele beneficii pentru sănătate ale prebioticelor caracteristice nutrienților
protectori și alimentelor funcționale includ funcția intestinală îmbunătățită (de exemplu, ca
tratament al sindromului intestinului iritabil și al constipației), absorbția crescută a
mineralelor, modificarea metabolismului lipidic și un risc redus de cancer de colon. Datele din
studiile efectuate la animale experimentale și la oameni arată că prebioticele sporesc
biodisponibilitatea și absorbția calciului și pot afecta metabolismul altor minerale, inclusiv
magneziu, fier și zinc. În mod similar, oligozaharidele din fructoză s-au dovedit că inhibă
lipogeneza hepatică la șobolani și, prin urmare, provoacă un efect hipotriglicerid.

59
Multe studii umane confirmă faptul că oligozaharidele cu fructoză au un efect
bifidogen asupra florei intestinale. Mai multe studii clinice au arătat, de asemenea, un efect
bifidogen al fructanelor de tip inulină la om. În aceste studii, creșterea unei bacterii, în acest
caz bifidobacterii, a fost măsurată în scaunul voluntarilor umani hrăniți cu cantități diferite de
prebiotice. Cu toate acestea, atunci când suspensiile de scaun au fost incubate cu un prebiotic
specific și au fost măsurate modificările bifidobacteriilor, rezultatele au fost amestecate și nu
a putut fi obținută o curbă de răspuns la doză. Aceste observații sugerează că efectul bifidogen
nu este doar faptul că prebioticele sunt substraturi preferențiale pentru bifidobacterii, ci si că
prebioticele interacționează cu alte bacterii și sunt asociate cu modificări ale mediului, cum ar
fi modificări ale pH-ului luminal și alți factori pentru a atinge efectul bifidogen. [128].
În concluzie, este mult mai probabil ca un regim alimentar pe bază de plamte, fructe și
legume (bogate în fibre) să stimuleze bacteriile sănătoase, iar in contrast cu acesta, o dietă
bogată în carne, pe lângă faptul că este principala sursă a infecțiilor gastrointestinale, să
determine descompunerile toxice și să încetinească tranzitul gastrointestinal.

60
Concluzii

Sistemul digestiv este proiectat într-un mod complex care să asigure digestia
alimentelor în molecule simple care mai apoi să fie transportate și asimilate de organism.
Peretele intestinal, căptușit cu vilozități acționează ca o barieră pentru toxine și pentru
particulele alimentare mari dar în același timp este o poartă cu sens unic și selectivă pentru
nutrienți.
Bariera epitelială intestinală joacă un rol esențial în menținerea homeostazei
intestinale prin limitarea penetrării bacteriilor luminale și alergenilor alimentari, permițând
totuși prelevarea de antigen pentru generarea toleranței. Acest echilibru însă, este zilnic pus la
încercare de o multitudine de toxine, microorganisme si chiar de substanțe din alimentația
noastră. După cum am văzut, stresul, excesul de antibiotice si de AINS, dizbioza intestinală,
excesul de carbohidrați rafinați, grăsimile cu efect proinflamator, glutenul, laptele, alcoolul,
alergiile alimentare, sunt factori care influențează în mod negativ integritatea peretelui
intestinal. Astfel, aceștia constituie principalii factori ce contribuie la instalarea sindromului
intestinului permeabil.
Dacă integritatea peretelui intestinal este compromisă iar alimentele nu sunt digerate
corespunzător, în sistemul sangvin pot pătrunde compuși alimentari incomplet digerați
împreună cu o combinație de agenți patogeni ce se găsesc în spațiul luminal al intestinului.
Acest lucru va pune sistemul imunitar în alertă, care ii va trata ca pe niște intruși, declanșând
o reacție alergică.
În urma acestui fapt se pot dezvolta nenumarate alergii alimentare cu anticorpi IgG.
Acestea sunt foarte greu de depistat întrucât simptomele acestora nu sunt evidente precum în
cazul alergiilor mediate IgE. Majoritatea oamenilor care au astfel de alergii la alimente, în
aparență sunt sănătoși și nu prezintă nici un simptom de alergie clasică. Însă, aceste alergii cu
reacții întârziate au efecte pe termen lung asupra tuturor sistemelor corpului, afectând grav
starea de sănătate în timp. În cazul concentrațiilor crescute de IgG, punerea în aplicare a unei
diete prin rotație și eliminarea alimentelor alergene se poate dovedi a fi o metodă eficientă de
reducere a inflamației.
În consecință, bariera intestinală are un rol critic în starea de sănătate iar prin factorii
de mediu și prin dieta noastră putem contribui fie la protecția ei fie la vătămarea acesteia.

61
Alegerea alimentelor de calitate superioară, cât mai apropiate de sursa naturală, în detrimentul
alimentelor procesate, hibridizate, pline de substanțe chimice și îndulcitori artificiali,
constituie o soluție cât se poate de potrivită în acest scop.

62
Bibliografie:

1. Benedict Gheorghescu et al . Gastroenterologie clinică, , Editura Militară – Bucuresti
1982
2. B. Gheorghescu et al., Sindromul de malabsorbție, editura Academiei Republicii
Socialiste România 1982
3. Benedict Gheorghescu et al., Fiziologia și Fiziopatologia Digestiei, editura Medicală
Bucuresti 1982
4. Shahid Umar, Intestinal Stem Cells, Octombrie 2011
5. Pascal De Santa Barbara et al., Development and differentiation of the intestinal
epithelium, Iulie 2008
6. Maureen Zimmerman, Beth Snow, An Introduction to Nutrition, 2012
7. Ruth A. Roth, MS, RD, Nutrition & Diet Therapy, 10th Edition, Indiana/Purdue
University, Fort Wayne, Indiana, 2011
8. Don Ross, Food and Nutrition, Oxford Book Company, Jaipur, India
9. Sharon Rady Rolfes, Kathryn Pinna, Ellie Whitney, Understanding Normal and
Clinical Nutrition, Eighth Edition, Wadsworth Cengage Learning, 2009
10. Eleanor D. Schlenker, Joyce Gilbert ,Williams Essentials of Nutrition and Diet
Therapy, Eleventh Edition, Elsevier, 2015
11. Cătinean Adrian , Microbiomul itestinal scretul sănătății, editura Clusium 2019
12. dr. Perlmutter David, Loberg Kristin, Alimentația pentru un creier sănătos editura
litera 2016
13. Cindy Gutzeit, Giuliana Magri and Andrea Cerutti,Intestinal IgA production and its
role in host-microbe interaction, sep. 2014
14. The Editors of Encyclopaedia Britannica, Paneth's cell anatomy WRITTEN BY
15. Hans C. Clevers and Charles L. Bevins, Paneth Cells: Maestros of the Small Intestinal
Crypts, Annual Review of Physiology Vol. 75:289-311 (Volume publication date
February 2013),
16. Alessio Fasano , Terez Shea-Donohue, Mechanisms of disease: the role of intestinal
barrier function in the pathogenesis of gastrointestinal autoimmune diseases, 2005 Sep
17. Shipra Vaishnava et al., The antibacterial lectin RegIIIγ promotes the spatial
segregation of microbiota and host in the intestine, 2011 Oct.
18. Qinghui Mu et al., Leaky Gut As a Danger Signal for Autoimmune Diseases, Mai
2017

63
19. James M. Anderson and Christina M. Van Itallie, Physiology and Function of the
Tight Junction, Cold Spring Harb Perspect Biology, Aug 2009
20. Inna Sekirov et al., Gut microbiota in health and disease, Shannon L Russell, L
Caetano M Antunes, B Brett Finlay, 2009
21. Balakrishnan S Ramakrishna, Role of the gut microbiota in human nutrition and
metabolism, 2013 Dec.
22. Liu Ming, Qian Zhang et al., Comparison of antibacterial effects between
antimicrobial peptide and bacteriocins isolated from Lactobacillus plantarum on three
common pathogenic bacteria, Apr. 2015
23. Rosa Krajmalnik-Brown et al., Effects of Gut Microbes on Nutrient Absorption and
Energy Regulation, Apr. 2013
24. J M Woof , M W Russell, Structure and function relationships in IgA, Sep 2011
25. Neil A. Mabbott et al., Microfold (M) cells: important immunosurveillance posts in
the intestinal epithelium, Iulie 2013
26. Hugues Lelouard et al., Peyer's patch dendritic cells sample antigens by extending
dendrites through M cell-specific transcellular pores, Decembrie 2011
27. Jing Wang et al., Convergent and divergent development among M cell lineages in
mouse mucosal epithelium, Noiembrie 2012
28. Koji Hase et al., Uptake through glycoprotein 2 of FimH(+) bacteria by M cells
initiates mucosal immune response, Noiembrie 2009
29. Alessio Fasano, Zonulin, regulation of tight junctions, and autoimmune diseases, Iulie
2013
30. Alessio Fasano, Leaky Gut and Autoimmune Diseases, Noiembrie 2011
31. Takuya Suzuki, Regulation of intestinal epithelial permeability by tight junctions,
Februarie 2013
32. Ashkan Farhadi et al.,Intestinal barrier: an interface between health and disease, Mai
2003
33. Hanna Karakuła-Juchnowicz et al., The role of IgG hypersensitivity in the
pathogenesis and therapy of depressive disorders, Journal Nutritional Neuroscience
An International Journal on Nutrition, Diet and Nervous System Volume 20, 2017
34. Maaike Vancamelbeke &Séverine Vermeire, The intestinal barrier: a fundamental role
in health and disease, Septembrie 2017
35. Sandro Drago et.al., Gliadin, zonulin and gut permeability: Effects on celiac and non-
celiac intestinal mucosa and intestinal cell lines, Aprilie 2006

64
36. E Lindberg, et al., Antibody (IgG, IgA, and IgM) to baker's yeast (Saccharomyces
cerevisiae), yeast mannan, gliadin, ovalbumin and betalactoglobulin in monozygotic
twins with inflammatory bowel disease, Iulie 1992
37. Sameer Zar, Food-specific serum IgG4 and IgE titers to common food antigens in
irritable bowel syndrome, Iulie 2005
38. Atkinson, W., et al., ‘Food elimination based on IgG antibodies in irritable bowel
syndrome: A randomised controlled trial’, Gut, 2004
39. Lewis, J., et al., ‘Eliminating immunologically-reactive foods from the diet and its
effect on body composition and quality of life in overweight persons’, J Obes Weig
Los Ther, Ianuarie 2012
40. Dr. Drd. George Saraci, Sistemul Complement și Implicațiile Sale în Patologie,
Revista Medicală Română – Vol. LIX, Nr. 1, An 2012
41. C Y Francis et al., The irritable bowel severity scoring system: a simple method of
monitoring irritable bowel syndrome and its progress, Aprilie 1997
42. D Ornish et al. Intensive lifestyle changes for reversal of coronary heart disease,
Aprilie 1999
43. A Sbarbati et al., Gluten sensitivity and 'normal' histology: is the intestinal mucosa
really normal?, Noiembrie 2003
44. Non-Celiac Gluten Sensitivity: Literature Review, Pasquale Mansueto et al. Journal of
the American College of Nutrition, Vol. 33, No. 1, 39–54 (2014)
45. Sandro Drago et al., Gliadin, zonulin and gut permeability: Effects on celiac and non-
celiac intestinal mucosa and intestinal cell lines, Aprilie 2006
46. Jeroen Visser et al., Tight Junctions, Intestinal Permeability, and Autoimmunity Celiac
Disease and Type 1 Diabetes Paradigms, Mai 2009
47. Alessio Fasano, Zonulin and its regulation of intestinal barrier function: the biological
door to inflammation, autoimmunity, and cancer, Ianuarie 2011
48. US perspective on gluten-related diseases, Maureen M Leonard1 and Brintha Vasagar,
ianuarie 2014
49. Battais F et al., Wheat grain allergies: an update on wheat allergens. Eur Ann Allergy
Clin Immunol 40:67–76, 2008.
50. Wieser H: Chemistry of gluten proteins. Food Microbiol 24:115– 119, 2007.
51. Howdle PD: Gliadin, glutenin or both? The search for the Holy Grail in coeliac
disease. Eur J Gastroenterol Hepatol 18:703–706, 2006

65
52. Danielle Cardoso-Silva et al., Intestinal Barrier Function in Gluten-Related Disorders,
octombrie 2019
53. M. P. Francino, Antibiotics and the Human Gut Microbiome: Dysbioses and
Accumulation of Resistances, Front Microbiol. 2015
54. Amy Stieler Stewart el al., Alterations in Intestinal Permeability: The Role of the
“Leaky Gut” in Health and Disease, Aprilie 2019
55. Katherine R. Groschwitz et al., Intestinal Barrier Function: Molecular Regulation and
Disease Pathogenesis, Iulie 2009
56. Mikio Furuse et al. Manner of Interaction of Heterogeneous Claudin Species within
and between Tight Junction Strands Noiembrie 1999
57. E Mazzon et al. Effect of stress on the paracellular barrier in the rat ileum, Gut,
Octombrie 2002
58. E Bennett et al., Level of chronic life stress predicts clinical outcome in irritable bowel
syndrome, Gut, August 1998
59. Y Ringel 1, D A Drossman, Psychosocial aspects of Crohn's disease, februarie 2001
60. Yuanyuan Li et al., The Role of Microbiome in Insomnia, Circadian Disturbance and
Depression, Front Psychiatry, Decembrie 2018
61. Hemraj B Dodiya, Chronic stress-induced gut dysfunction exacerbates Parkinson's
disease phenotype and pathology in a rotenone-induced mouse model of Parkinson's
disease PubMed, Decembrie 2018
62. Andreas J. Bäumler, Vanessa Sperandio, Interactions between the microbiota and
pathogenic bacteria in the gut, Iulie 2016
63. Ann M O'Hara et al.,The gut flora as a forgotten organ, Iulie 2006
64. Elizabeth Lipski Digestive Wellness: Strengthen the Immune System and Prevent
Disease Through Healthy Digestion, Fifth Edition, Paperback, Editura: McGraw-
Hill Education
65. Katherine R. Groschwitz, Simon P. Hogan, Intestinal Barrier Function: Molecular
Regulation and Disease Pathogenesis, J Allergy Clin Immunol, Iulie 2009
66. Sameer Zar et al. Food-Specific Serum IgG4 and IgE Titers to Common Food
Antigens in Irritable Bowel Syndrome, American Journal of Gastroenterology, 2005
67. Antonio Ceriello et al., Evidence That Hyperglycemia After Recovery From
Hypoglycemia Worsens Endothelial Function and Increases Oxidative Stress and
Inflammation in Healthy Control Subjects and Subjects With Type 1 Diabetes,
Diabetes, Noiembrie 2012

66
68. B J Venn & T J Green, Glycemic index and glycemic load: measurement issues and
their effect on diet–disease relationships, Noiembrie 2007
69. Nagham Jafar et al., The Effect of Short-Term Hyperglycemia on the Innate Immune
System, The American Joutnal of the Medical Sciences, Februarie 2016
70. Christoph A et al., .Hyperglycemia drives intestinal barrier dysfunction and risk for
enteric infection, Martie 2018
71. Robert S. Chapkin et al., Dietary docosahexaenoic and eicosapentaenoic acid:
Emerging mediators of inflammation Prostaglandins Leukot Essent Fatty Acids.
August 2010
72. Linda Hodge et al., Consumption of oily fish and childhood asthma risk, Februarie
1996
73. Peng Li et al., Amino acids and immune function, British Journal of Nutrition, August
2007
74. Renate Jonker et al., Role of specific dietary amino acids in clinical conditions, British
Journal of Nutrition, August 2012
75. Luther A. Bartelt et al. Cryptosporidium Priming Is More Effective than Vaccine for
Protection against Cryptosporidiosis in a Murine Protein Malnutrition Model, Iulie
2016
76. C. K. Yao et al., Review article: insights into colonic protein fermentation, its
modulation and potential health implications, Noiembrie 2015
77. Henrik M. Roager, Tine R. Licht , Microbial tryptophan catabolites in health and
disease, Nature Communications, 2018
78. Yu-WenDong et al., Dietary threonine deficiency depressed the disease resistance,
immune and physical barriers in the gills of juvenile grass carp ( Ctenopharyngodon
idella) under infection of Flavobacterium columnare, Science Direct, Ianuarie 2018
79. Joshua D. et al., An Interaction between Kynurenine and the Aryl Hydrocarbon Receptor
Can Generate Regulatory T Cells, The Journal of Immunology, Septembrie 2010
80. Alessio Fasano, Zonulin and Its Regulation of Intestinal Barrier Function: The
Biological Door to Inflammation, Autoimmunity, and Cancer 2011
81. Craig Sturgeon and Alessio Fasano, Zonulin, a regulator of epithelial and endothelial
barrier functions, and itsinvolvement in chronic inflammatory diseases, Tissue
Barriers, Vol. 4, 2016,
82. Dominique Meynial-Denis, Glutamine metabolism in advanced age, Nutr Rev., Apr
2016

67
83. H Tamada et al. The dipeptide alanyl-glutamine prevents intestinal mucosal atrophy in
parenterally fed rats, Aprilie 1992
84. D G Burrin et al.,Supplemental alanylglutamine, organ growth, and nitrogen
metabolism in neonatal pigs fed by total parenteral nutrition, August 1994
85. J Li et al, Glutamine prevents parenteral nutrition-induced increases in intestinal,
permeability August 1994
86. Glutamine preserves gut glutathione levels during intestinal ischemia/reperfusion, T R
Harward et al. Aprilie 1994
87. Erich Roth, Nonnutritive effects of glutamine, Octombrie 2008
88. Vinicius Cruzat et al.,Glutamine: Metabolism and Immune Function, Supplementation
and Clinical Translation, Nutrients. Noiembrie 2018
89. QiQi Zhou et al., Randomised placebo-controlled trial of dietary glutamine
supplements for postinfectious irritable bowel syndrome, Gut, 2018
90. Wenkai Ren et.al, Dietary L-glutamine supplementation modulates microbial
community and activates innate immunity in the mouse intestine, Iulie 2014
91. Ramón Conejero et al.,Effect of a glutamine-enriched enteral diet on intestinal
permeability and infectious morbidity at 28 days in critically ill patients with Systemic
Inflammatory Response Syndrome: A randomized, single-blind, prospective,
multicenter study, Nutrition, September 2002,
92. Wenkai Ren Dietary Arginine Supplementation of Mice Alters the Microbial
Population and Activates Intestinal Innate Immunity, et al., Martie 2014
93. Bill I Campbell et al., The Ergogenic Potential of Arginine, Decembrie 2004
94. S Kanwar et al.,Nitric oxide synthesis inhibition increases epithelial permeability via
mast cells, Februarie 1994
95. S A Zamora et al., Plasma L-arginine concentrations in premature infants with
necrotizing enterocolitis , August 1997
96. R M Becker et al., Reduced serum amino acid concentrations in infants with
necrotizing enterocolitis, Decembrie 2000
97. T Jalonen, Identical intestinal permeability changes in children with different clinical
manifestations of cow's milk allergy, Noiembrie 1991
98. Phyllis A. Balch, Vindecare prin Nutriție , editura Litera, 2010
99. R A Warden et al., Vitamin A-deficient rats have only mild changes in jejunal
structure and function, Iulie 1996

68
100. F Ahmed et al., The interaction of vitamin A deficiency and rotavirus infection
in the mouse, Martie 1990
101. D I Thurnham et al., Innate immunity, gut integrity, and vitamin A in Gambian
and Indian infants, Septembrie 2000
102. F S McCullough et al., The effect of vitamin A on epithelial integrity, Mai
1999
103. Juan Kong et al., Novel role of the vitamin D receptor in maintaining the
integrity of the intestinal mucosal barrier, Ianuarie 2008
104. Stefania De Santis et al., Nutritional Keys for Intestinal Barrier Modulation,
Decembrie 2015
105. W G Jiang et al.,Regulation of tight junction permeability and occludin
expression by polyunsaturated fatty acids, Martie 1998
106. A H Shankar , A S Prasad, Zinc and immune function: the biological basis of
altered resistance to infection, August 1998
107. Alberto Finamore et al., Zinc deficiency induces membrane barrier damage
and increases neutrophil transmigration in Caco-2 cells, Septembrie 2008
108. F Virgili et al., Intestinal damage induced by zinc deficiency is associated with
enhanced CuZn superoxide dismutase activity in rats: effect of dexamethasone or
thyroxine treatment, Mai 1999
109. S K Roy et al., Impact of zinc supplementation on intestinal permeability in
Bangladeshi children with acute diarrhoea and persistent diarrhoea syndrome,
Octombrie 1992
110. Laurent Ferrier et al., Impairment of the Intestinal Barrier by Ethanol Involves
Enteric Microflora and Mast Cell Activation in Rodents, Am J Pathol. Aprilie 2006
111. Jason C Lambert et al., Prevention of alterations in intestinal permeability is
involved in zinc inhibition of acute ethanol-induced liver damage in mice, Iunie 2003
112. Y Shibayama et al., Endotoxin hepatotoxicity augmented by ethanol,
Octombrie 1991
113. Hironao Tamai et al., Long-term ethanol feeding enhances susceptibility of the
liver to orally administered lipopolysaccharides in rats, August 2002
114. K Fälth-Magnusson et al., Gastrointestinal permeability in children with cow's
milk allergy: effect of milk challenge and sodium cromoglycate as assessed with
polyethyleneglycols (PEG 400 and PEG 1000), Noiembrie 1986

69
115. T JalonenIdentical intestinal permeability changes in children with different
clinical manifestations of cow's milk allergy, Noiembrie 1991
116. Heidrun Hochwallner et al., Cow’s milk allergy: From allergens to new forms
of diagnosis, therapy and prevention, Methods. Martie 2014
117. Herbert Brill, Approach to milk protein allergy in infants, Can Fam Physician.
Septembrie 2008
118. Sari R Anthoni et al., Molecularly defined adult-type hypolactasia among
working age people with reference to milk consumption and gastrointestinal
symptoms, World J Gastroenterol. Februarie 2007
119. Sari Anthoni et al., Should milk-specific IgE antibodies be measured in adults
in primary care?, Scand J Prim Health Care. 2008
120. Sari Anthoni et al., Milk protein IgG and IgA: The association with milk-
induced gastrointestinal symptoms in adults, World J Gastroenterol, Oct 2009
121. KM Saarinen, E Savilahti, Infant feeding patterns affect the subsequent
immunological features in cow's milk allergy, Martie 2000
122. Daniela Pizzuti et al., Model in vitro pentru alergie alimentară mediată de IgE,
Februarie 2011
123. Ricard Farré et al., Intestinal Permeability, Inflammation and the Role of
Nutrients, Nutrients, Aprilie 2020
124. Chunlan Xu et al., Effect of Vitamin E Supplementation on Intestinal Barrier
Function in Rats Exposed to High Altitude Hypoxia Environment, Korean J Physiol
Pharmacol, August 2014
125. Gulgun Tahan et al., Vitamin E has a dual effect of anti-inflammatory and
antioxidant activities in acetic acid–induced ulcerative colitis in rats, Octombrie 2011
126. Mahesh S. Desai et al., A Dietary Fiber-Deprived Gut Microbiota Degrades the
Colonic Mucus Barrier and Enhances Pathogen Susceptibility, Cell 167, November
2016
127. Hui-Lu Zhang et al., Mucosa-reparing and microbiota-balancing therapeutic
effect of Bacillus subtilis alleviates dextrate sulfate sodium-induced ulcerative colitis
in mice, Exp Ther Med., Octombrie 2016
128. Christopher Duggan et al., Protective nutrients and functional foods for the
gastrointestinal tract, The American Journal of Clinical Nutrition , Volume 75, Issue 5,
Mai 2002,

70
Webgrafie

1. Figura 1: Maureen Zimmerman, Beth Snow, An Introduction to Nutrition, 2012,
pag.138
2. Figura 2: Sharon Rady Rolfes, Kathryn Pinna, Ellie Whitney, Understanding Normal
and Clinical Nutrition, Eighth Edition, Wadsworth Cengage Learning, 2009 pag. 82
3. Figura 3: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2965634/ 15.08.2020
4. Figura 4: Ruth A. Roth, MS, RD , Nutrition & Diet Therapy, 10th Edition,
Indiana/Purdue University, Fort Wayne, Indiana, 2011, pag. 68
5. Figura 5: Sharon Rady Rolfes, Kathryn Pinna, Ellie Whitney, Understanding Normal
and Clinical Nutrition, Eighth Edition, Wadsworth Cengage Learning, 2009 pag. 81
6. Figura 6: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC6467570/#R46 19.08.2020
7. Figura 7: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC6467570/#R46 19.08.2020
8. Figura 8: Patrick Holford, Îmbunătățește-ți digestia ghid pentru un sistem digestive
sănătos, 1999, pag 111