Program de studiu: Managementul și strategiile îngrijirilor [614358]

Universitatea „Transilvania” Brașov
Facultatea de Medicină
Program de studiu: “Managementul și strategiile îngrijirilor
paliative”
LUCRARE DE DISERTAȚIE
“CONFORTUL
PERSONALULUI MEDICAL
VIZAVI
DE COMUNICAREA VEȘTILOR
PROASTE”
AUTOR:
Fekete(Banciu) Tunde Irma
COORDONATOR:
Conf.Univ.Dr.Moșoiu Daniela
Brașov, 2018

Universitatea „Transilvania” Brașov
Facultatea de Medicină
Program de studiu: “Managementul și strategiile
îngrijirilor paliative”
LUCRARE DE DISERTAȚIE
“CONFORTUL
PERSONALULUI MEDICAL
VIZAVI
DE COMUNICAREA VEȘTILOR
PROASTE”
Brașov, 2018

CUPRINS
ABSTRACT……………………………………………………………………………………………… 3
MOTIV AȚIA…………………………………………………………………………………………….. 4
I. PARTEA GENERALĂ …………………………………………………………………………… 5
I.1.COMUNICAREA CU PACIENTUL-ASPECTE GENERALE ……………….5
I.1.1. ELEMENTELE COMUNICĂRII ……………………………………………………… 6
I.1.2. TIPURI DE COMUNICARE …………………………………………………………….. 7
I.1.2.1 Comunicarea verbală ……………………………………………………………………… 7
I.1.2.2. Comunicarea non-verbală ………………………………………………………………. 7
I.1.3. COMUNICAREA CU PACIENTUL ONCOLOGIC ………………………….. 9
I.1.3.1. Comunicarea veștilor proaste ………………………………………………………… 9
I.1.3.2. Comunicarea diagnosticului …………………………………………………………. 11
I.1.3.3. Comunicarea prognosticului ………………………………………………………… 12
I.1.3.4. Comunicarea cu familia ……………………………………………………………….. 13
I.1.3.5. Bariere în comunicarea medic pacient …………………………………………… 14
I.1.3.6. Reacția pacienților la comunicarea veștilor proaste …………………………. 16
I.1.3.7. Protocoale pentru comunicarea veștilor proaste ………………………………. 17
I.1.3.7.1. SPIKES…………………………………………………………………………………… 17
I.1.3.7.2. ABCDE………………………………………………………………………………….. 20
I.1.3.8. Implicarea psihoemoțională a personalului medical ………………………… 23
I.1.3.9. Îmbunătățirea comunicării ……………………………………………………………. 25
II. PARTEA SPECIALĂ ………………………………………………………………………….. 27
II.1. Argumentarea temei …………………………………………………………………………. 27
II. 2.Obiectivele studiului …………………………………………………………………………. 28

II.3. Metodologia studiului ……………………………………………………………………….. 28
II.3.1 Material si metodă ………………………………………………………………………… 28
II.4. REZULTATELE CERCETĂRII ………………………………………………………. 30
CONCLUZII SI DISCUȚII ……………………………………………………………………… 54
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………….. 56

ABSTRACT
Scopul acestei lucrări este de a evalua cunostințele și aptitudinile medicilor și
asistenților medicali privind comunicarea veștilor proaste.
Lucrarea de față, “Confortul personalului medical vizavi de comunicarea
veștilor proaste” intenționează să evalueze cunoștințele medicilor și asistenților medicali
despre comunicarea cu pacientul, în principal despre cunoașterea metodelor și
instrumentelor de comunicare a veștilor proaste, dar în același timp să analizeze
aptitudinile și gradul de dificultate în comunicarea veștilor proaste, precum și implicațiile
psiho-emoționale asupra personalului medical.
Datele analizate au fost obținute prin analiza a 67 de chestionare cu 22 de întrebări
grupate în două secțiuni, primele cinci făcând referire la datele de identificare ale
participanților iar următoarele 17 intrebări se referă la cunoștințele despre comunicarea
veștilor proaste, impactul psiho-emoțional al acestui proces asupra medicilor și asistentelor
medicale și necesitatea îmbunătățirii abilităților de comunicare prin introducerea unor
cursuri de specialitate în pregătirea profesioniștilor. Întrebările chestionarului au la bază
protocolul SPIKES de comunicare a veștilor proaste.
Slaba informare a personalului medical privind comunicarea veștilor proaste
trebuie înlocuită cu o pregătire mai bună în acest domeniu,măcar prin introducerea unor
cursuri de bază în care medicii și asistentele medicale să se familiarizeze cu câteva
instrumente și protocoale care ar putea să îi ajute în comunicarea cu pacientul. Cunoașterea
acestor instrumente de comunicare ar veni în ajutorul atât a personalului medical cât și a
pacienților, ar facilita stabilirea unor relații de încredere între cele două părți și ar face
comunicarea cu mult mai ușoară reducând implicațiile psiho-emoționale asupra medicilor
și asistenților medicali.
3

MOTIV AȚIA
Am ales această temă din dorința de a evalua confortul personalului medical privind
comunicarea veștilor proaste. Nu este deloc ușor să comunici o veste proastă, mai ales una
care schimbă perspectiva pacientului asupra vieții. Atât medicii cât și asistentele medicale
se vor confrunta la un moment dat în decursul exercitării profesiei, cu situații în care vor
trebui să comunice sau să discute vești proaste cu impact asupra pacienților. De modul în
care personalul medical știe cum să comunice acest tip de vești, legate fie de diagnostic,
tratament sau prognostic, depinde de complianța pacientului. De modul în care se spune
sau nu adevărul, dar mai ales de modul în care se spune acest adevăr depinde stabilirea
unor relații de încredere între medici și pacienți.
Consider ca o comunicare onestă cu pacientul și familia este la fel de importantă ca
și diagnosticarea și instituirea tratamentului corespunzător. Un astfel de tip de comunicare
necesită însă inevitabil și o implicare psiho-emoțională din partea cadrelor medicale. Pentru
a reduce afectarea emoționalului, consider că ar fi deosebit de util ca toți cei implicați în
comunicarea veștilor proaste să își poată forma abilitățile în acest sens prin parcurgerea
unor cursuri specifice de comunicare.
În această lucrare mi-am propus să răspund următoarelor întrebări:
-care este nivelul de cunostințe al personalului medical vizavi de comunicarea
veștilor proaste?
-care sunt aptitudinile și care sunt dificultățile cu care se confruntă personalul
medical vizavi de comunicarea veștilor proaste?
-care sunt implicațiile psiho-emoționale ale personalului medical în procesul
comunicării veștilor proaste?
4

I. PARTEA GENERALĂ
I.1.COMUNICAREA CU PACIENTUL-ASPECTE GENERALE
Comunicarea este o competență importantă a medicului și parte integrantă a actului
medical și în aceeași măsura o necesitate importantă pentru pacienți, care așteaptă de la
specialiști un contact uman susținător.
Din păcate, așteptările mult peste ceea ce oferă realitatea, de la medici și de la
posibilitățile de tratament actuale, presiunile din partea familiei de a nu comunica sincer cu
pacientul în cazul unui diagnostic grav, teama de a nu-i face rău pacientului prin
comunicarea unei vești proaste, teama personalului medical de a-și accepta propriile
emoții, fac dificilă comunicarea medic-pacient(1).
De cele mai multe ori nici măcar familia pacientului nu este compliantă vizavi de o
discuție legată de boală sau un prognostic prost. Cu greu acceptă existența posibilităților
reduse de tratament în cazul bolilor incurabile și tot cu o destul de mare reticență acceptă
acordarea îngrijirilor paliative.vO comunicare eficientă medic-pacient ajută la întelegerea
informațiilor medicalev, la stăpânirea emoțiilor pacienților, la o identificare cât mai realistă
a nevoilor pacienților dar și a așteptărilor acestora. Deși în teorie majoritatea cadrelor
medicale susțin ca sunt buni comunicatori, atunci când vine vorba despre comunicarea față
în față cu pacientul, totul se schimbă. Apar dificultăți care împiedică comunicarea eficientă.
Aceste dificultăți apar datorită unei pregatiri insuficiente în această direcție dar și a unor
5

rețineri din partea personalului medical de a pune în practică ceea ce au învățat în legătură
cu comunicarea cu pacientul.
I.1.1. ELEMENTELE COMUNICĂRII
În general procesul comunicării include existența mai multor elemente. În
comunicarea cu pacientul regăsim aceleași elemente, principalii protagoniști ai procesului
fiind personalul medical în rolul emițătorului și pacientul în rolul receptorului. De modul
de implicare și colaborare a celor două părți depinde rezultatul final, adică stabilirea
conduitei terapeutice.
EMIȚĂTOR. În rolul emițătorului regăsim personalul medical,care deține rolul
principal în procesul comunicării. Aceștia ar trebui să dețină bune abilități de comunicare.
Personalul medical trebuie să țină cont de dreptul pacientului de a afla diagnosticul și de
dreptul lui de a avea acces la toate sursele de informare. Acesta trebuie să comunice într-un
limbaj apropiat pacientului în așa fel încât acesta să înteleagă exact esența discuției(2).
În acest context, ilustrativă este schema lui Shannon (1952) privind transmiterea
unui mesaj dintr-un loc în altul, sub forma:

canal
emițător → codare → decodare →
receptor
feedback
Figura 1. Schema lui Shannon
6

RECEPTOR. Receptorul primește, analizează și decodifică mesajul primit de la
transmițător. În rolul receptorului îl regăsim pe pacient. Acesta are diferite așteptări din
partea medicilor și a asistenților medicali.
Cei mai mulți dintre pacienți doresc ca ei să fie în centrul discuției, chiar dacă
aflarea unor vești proaste i-ar destabiliza din punct de vedere emoțional, pentru o perioadă
mai scurtă sau mai lungă de timp(3).
MESAJ. Este ceea ce vrem să comunicăm pacientului: informații legate de boală,
tratament,îngrijire. El reprezintă legătură dintre emițător și receptor.
Mesajele pot fi transmise sub formă de fapte,opinii,sentimente(4)
CALEA DE TRANSMITERE. Este reprezentată de modalitatea de transmitere a
mesajului.Poate fi verbala și non-verbala.
FEED-BACK. Feed-back-ul are un rol foarte important deoarece prin el obținem
informații dacă mesajul a fost transmis și dacă a fost perceput în mod corect
I.1.2. TIPURI DE COMUNICARE
Comunicarea reprezintă un ansamblu de cuvinte și gesturi prin intermediul cărora
se transmit și primesc mesaje. Două tipuri importante de comunicare se folosesc în
relaționarea personal medical-pacient: comunicarea verbală și cea non-verbală. Ambele
tipuri de comunicare trebuie sa aibă un scop comun și anume, de a transmite pacientului
toate informațiile legate de boală, investigații, tratament în așa fel încât acesta să înteleagă
tot ce i se spune dar mai ales să înteleagă ca nu este singur ci are alături o echipa medicală.
I.1.2.1 Comunicarea verbală
Comunicarea verbală se realizează cu ajutorul cuvintelor și/sau a scrisului.
Explicarea este o componentă importantă a comunicării verbale. Transmiterea informațiilor
se face direct pacientului, față în față, nu la telefon sau prin interpuși. Factorii care
7

influențează comunicarea verbală sunt: tonul și volumul vocii, pauzele, coerența sau lipsa
de coerență.(5).
I.1.2.2. Comunicarea non-verbală
Se poate spune ca în unele situații comunicarea non-verbală este mai importantă
decât cea verbală. Prin comunicarea verbală se oferă explicații, soluții dar prin comunicarea
non-verbală se poate ajunge mult mai aproape de pacient. Deși poate fi mai importantă
decât comunicarea verbală, se pare ca este mai greu de realizat. În numeroase studii s-a
demonstrat că deși se pune un foarte mare accent pe comunicarea verbală, totuși
comunicarea non verbală încă nu este suficient studiată dar se consideră că ar putea fi
forma predominantă de comunicare(6).
Comunicarea non-verbală este realizată prin limbajul corpului,gesturile
interlocutorilor,mimica feței,privirea,atingerile,tonul vocii.
Stanton definește unsprezece indici non-verbali:
-expresia feței;
-gesturile;
-poziția corpului;
-distanța față de interlocutor;
-orientarea corpului;
-contactul vizual;
-mișcările corpului;
-contactul corporal;
-aspectul exterior;
-aspectul non-verbal al vorbirii;
-aspectul non-verbal al scrisului (7).
Expresia feței. Fața reprezintă cea mai expresivă parte a corpului uman iar expresia ei este
cea mai importantă formă de comunicare non-verbală. Mimica feței ne poate orienta asupra
ceea ce dorește să exprime interlocutorul. Astfel putem comunica sentimente cum ar fi:
neliniștea, frustrarea, furia, îngrijorarea, bucuria, mulțumirea, surpriza, incertitudinea(8).
8

Gesturile. Cu ajutorul corpului și mai ales a mâinilor se pot aduce elemente importante în
procesul comunicării. Astfel, mișcarea mâinilor poate ajuta la întelegerea mesajului sau se
poate transmite aprobarea. Totuși, nu este indicată exagerarea utilizării gesturilor deoarece
am putea să-i transmitem pacientului o stare de neliniște, de nesiguranță.
Poziția corpului. Poziția corpului trebuie să sugereze apropierea față de pacient.
Comunicarea este mult mai eficientă dacă discuția se realizează cu interlocutorii
(medic/asistentă și pacient/aparținători) situați la același nivel, de ex.șezând, față în față,
sau pacientul așezat în pat și medicul așezat pe scaun, în fața lui.
Orientarea corpului și proximitatea. Ideal este ca interlocutorii(medicul și pacientul
și/sau aparținătorii) să stea față în față iar distanța dintre cei doi să respecte intimitatea
fiecăruia.
Contactul vizual. Este important să menținem tot timpul contactul vizual cu pacientul. În
acest mod îi putem urmări reacțiile dar mai ales îi câștigăm încrederea sugerând faptul că
nu avem nimic de ascuns.
Atât în comunicarea verbală cât și în cea non-verbală trebuie să ținem cont de un factor
extrem de important: timpul. Timpul acordat vorbirii dar și ascultării. Informațiile date
rapid, într-un timp foarte scurt pot afecta relația medic pacient pe viitor, pot produce
frustrări de ambele părti.Timpul este necesar atât pentru medic, pentru a transmite cât mai
corect și concret mesajul dar și pentru pacient, pentru a putea prelua și analiza fiecare
informație(9).
I.1.3. COMUNICAREA CU PACIENTUL ONCOLOGIC
Cancerul este o problemă majoră la nivel global fiind a doua cauză de deces la nivel
mondial după bolile cardiovasculare. În anul 2015 au fost înregistrate, la nivel global 17,5
milioane cazuri noi de cancer și 8,7 milioane de decese(10). Pentru România, conform
statisticilor, în anul 2012 au fost raportate 78.760 cazuri noi de cancer cu o mortalitate de
48.252 cazuri(11).
9

I.1.3.1. Comunicarea veștilor proaste
Prin vești proaste întelegem “orice știre care afectează serios și negativ percepția
individului asupra viitorului lui”. Bineînțeles că gravitatea veștilor proaste este influențată
într-o oarecare masură și de asteptările pacienților în momentul în care află aceste vești, de
cât de bolnavi se simt ei in realitate și de cât de mult suspectează sau știu despre diagnostic
și starea lor(12).
Comunicarea veștilor proaste reprezintă una din cele mai grele sarcini legate de
relația medic-pacient. Comunicarea veștilor proaste face referință nu numai la comunicarea
diagnosticului ci și la comunicarea evoluției bolii, a apariției recidivelor, a prognosticului, a
necesității întreruperii tratamentului. O astfel de situație implică o încărcătură emoțională
deosebită asupra personalului medical. Nimeni nu se simte confortabil atunci când trebuie
să comunice o veste proastă unui pacient, mai ales dacă la rândul lor aceștia au trăit
experiențe similare cu a pacientului. Cu toate acestea există obligația etică și morală de a
spune pacientului adevărul despre boala sa. Veștile proaste trebuiesc comunicate într-o
manieră simplă, fără să inducem pacientului foarte multe temeri în plus legate de boala sa.
Pacienții nu uită niciodată unde, cum și ce vești proaste au primit, dar mai ales nu uită felul
în care le-au fost comunicate sau dacă au avut ulterior cu cine le discuta(13).
Împărtășirea veștilor proaste este o misiune dificilă pentru personalul medical. O
astfel de discuție poate aduce schimbări majore în viața pacienților și a familiilor acestora.
Calitatea informațiilor depinde de abilitățile personalului medical, de formarea profesională
și educația acestora(14).
Există studii care arată că felul în care s-a comunicat o veste proastă poate
influența pe termen lung complianța pacientului. Afectarea la nivelul psihicului este mai
mare atunci când un diagnostic grav este comunicat într-un mod neprofesionist, când
pacientul nu întelege ce se întâmplă sau diagnosticul a fost comunicat prea brutal(15).
O veste proastă poate face mult rău dar ascunderea ei sau comunicarea parțială
poate face și mai mult rău. Există pacienți care necunoscând diagnosticul în totalitate sau
chiar deloc au renunțat la tratament sau nu l-au acceptat îndreptându-se spre medicina
alternativă.
10

Înainte de comunicarea unei vești proaste trebuie să ne asigurăm că avem
cunostință de toate informațiile legate de boala pacientului, că există suficient timp la
dispoziție pe care să-l putem dedica subiectului, să avem climatul necesar acestei situații și
să nu fim întrerupți de terțe persoane sau apeluri telefonice.
“Cine comunică veștile proaste?”- este una din întrebările pertinente care se pune
în acest proces. În mod normal acest lucru se face de către medicul curant sau de către un
alt medic care cunoaște istoricul medical al pacientului și în care pacientul are încredere.
De cele mai multe ori însă, din lipsa timpului, medicii nu pot fi abordați pentru discuții
suplimentare.Asistentele medicale au un rol special în aceste cazuri deoarece sunt mult mai
aproape de pacienți iar aceștia simt nevoia să își împărtățească nelămuririle și temerile cu
acestea(16).
I.1.3.2. Comunicarea diagnosticului
Un studiu realizat la noi în țară a scos la iveală că 95% dintre pacienții români sunt
dornici să știe de ce suferă(17).
Înainte de a comunica diagnosticul, e bine ca medicul să știe cât mai multe despre
pacientul său, amănunte legate de viața lui, familia lui, de valorile spirituale Astfel,
prezentarea diagnosticului se poate face într-un mod încurajator, fără a bulversa foarte mult
pacientul, oferindu-i acestuia o perspectivă realistă asupra bolii și a tratamentului.
Comunicarea unui diagnostic grav, mai ales a unui diagnostic oncologic devine cu atât mai
grea cu cât pacientul nu este implicat în discuție și se evită discuțiile legate de boală în
prezența lui.
Din punct de vedere al eticii medicale, însă, este incorect să nu i se comunice
diagnosticul unui pacient(18). Cu toate acestea încă există medici care preferă să nu
vorbească despre diagnosticul de cancer cu pacienții(19). Odată cu obligativitatea semnării
de către pacient a consimțământului informat, comunicarea diagnosticului nu mai poate fi
ascunsă deoarece pacientul va trebui să îsi dea acordul scris pentru instituirea
tratamentului.
Comunicarea diagnosticului poate creea un impact psiho-emoțional negativ pentru
moment, dar care se va estompa odată cu trecerea timpului, datorită capacității de adaptare
11

a omului. Dacă persoana care comunică diagnosticul, o face cu tact, într-o anumită manieră
care să facă suportabilă aflarea unor vești proaste, se va reduce din efectul stresant al
discuției(20).
Pentru a asigura un oarecare confort psihologic al pacienților se recomandă
aplicarea unor strategii în comunicarea diagnosticului. Astfel ar trebui să începem cu
pregătirea pacientului pentru eventualitatea unui diagnostic grav, cum ar fi cancerul.
Medicul trebuie să prezinte clar toate informațiile solicitate de pacient, privind
diagnosticul. Se pot permite mici întârzieri în comunicarea diagnosticului, în funcție de
starea psihică a pacientului, dar nu este recomandată ascunderea lui față de pacient(21).
Avantajele cunoașterii adevărului:
1.Permite discuții deschise cu pacientul, care poate primi lămuriri vizavi
de boala sa, de tratamentul care trebuie urmat;
2.Cunoscând diagnosticul, pacientul acceptă cu încredere conduita
medicală;
3.Permite pacientului să-și rezolve unele probleme financiare sau
sufletești;
4.Previne acuzațiile false la adresa medicului sau punerea la îndoială a
actului medical(22).
I.1.3.3. Comunicarea prognosticului
Discuția despre prognostic este una din cele mai grele momente în comunicarea cu
pacienții, mai ales în procesul comunicării veștilor proaste, reprezentând o adevarată
provocare pentru personalul medical. Discutând despre prognostic, discutăm de fapt despre
viitor. Care este acel viitor și cu ce ne vom confrunta pe parcursul lui, atât din prisma
pacientului cât și a personalului medical, dar și a familiei. În acest moment se ridică câteva
întrebări: Cine?, Când?, Cum?, Cui?
12

Prima întrebare care se impune este “Cine începe discuția despre prognostic?”
Deși medicul ar trebui să facă acest lucru, de cele mai multe ori pacientul este cel care face
primul pas prin întrebările care le pune:”Ce urmează? Ce mă așteaptă? O să mor?”
Din partea echipelor medicale se observă, în general, o reticență vizavi de discuția
despre prognostic, lucru care derivă din teama de a nu crea alte stări de îngrijorare și
angoasă pacienților(23). Pe de altă parte deși, mulți pacienți susțin că doresc să știe totul
despre boala lor, în momentul în care intervine discuția despre prognostic, se dovedește că
nu sunt pregătiți pentru aflarea și mai ales acceptarea unor asemenea informații.
Cea de-a doua întrebare care se ridică este “Când discutăm despre prognostic?’.
Momentul oportun ar trebui stabilit de către medic în funcție de cum îl percepe el pe
pacient, dacă este pregătit sau nu pentru o astfel de discuție, în funcție de așteptările
pacientului, dar și de cât de pregătit emoțional se simte cel care trebuie să inițieze și să
conducă această discuție, adică medicul însuși. Amânarea discuției despre prognostic ar
putea avea ca și consecință influențarea negativă a gestionării tratamentului cât și a
timpului rămas(24). În majoritatea situațiilor discuțiile despre prognostic intervin atunci
când starea pacientului se deterioarează dar există, conform studiilor, și situații în care
discuția privind prognosticul nu a avut loc niciodată pe parcursul evoluției bolii(25).
Cum discutăm despre prognostic? Este destul de dificil pentru cadrele medicale să
inițieze o astfel de discuție. Fiecare o face în funcție de experiența acumulată în practica
medicală. Foarte puțini sunt acei specialiști care știu că odată cu discuția despre prognostic
ar trebui demarată si discuția despre îngrijirile paliative(26).
Cu cine discutăm despre prognostic? Din punct de vedere etic discuția ar trebui
să fie între medic și pacient sau medic-pacient-familie. Conform studiilor derulate de-a
lungul anilor dar și a realității cu care ne confruntăm, pacientul este de multe ori singura
persoana care nu știe mare lucru despre prognosticul bolii sale. Nu puține sunt însă și
situațiile în care nici familia nu are suficiente informații vizavi de boală sau prognosticul
pacientului. Toate acestea nu fac decât să întârzie luarea deciziilor legate de îngrijirea
pacienților și inducerea de false speranțe privind evoluția bolii(27).
13

Evitarea discuțiilor despre prognostic nu numai că îngreunează comunicarea
medic-pacient, pacient-familie dar reduc șansele de a beneficia de îngrijirile paliative
atunci când opțiunile de tratament curative s-au epuizat(28).
Obstacolele cu care se confruntă medicii atunci când discută despre prognostic
derivă din dificultatea de a discuta despre speranța de viață, de a da informații despre
statisticile de supraviețuire(29).
I.1.3.4. Comunicarea cu familia
De cele mai multe ori în comunicarea cu familia pacientului, medici și asistenții
medicali întâmpină aceleași greutăți ca și cum ar comunica cu pacientul. Asemenea
pacientului, și familiei îi este extrem de greu să accepte realitatea diagnosticului. Din prea
multă grijă față de pacient, de cele mai multe ori familia intervine cu solicitări de a nu
comunica diagnosticul și pacientului. Mai grav este însă faptul că de multe ori însăși
membrii familiei ocolesc cu bună sțiintă discuțiile despre boală, de teama de a nu fi nevoiți
să accepte adevărul. Intrând în jocul lor, într-un mod tacit, sunt situații în care nici măcar
medicii nu comunică cu familia pe acest subiect. Motivele ar putea fi plurifactoriale: lipsa
soluțiilor privind tratamentul curativ, frica de eșec, explicațiile care ar trebui date familiei
în cazul unui eșec, frica de a nu destabiliza psiho-social familia.
Pentru familiile care au avut în trecut experiența unor evenimente dramatice,
dureroase, comunicarea unor vești proaste ar putea avea consecințe negative în viitor, pe
termen lung(30).
Cei mai mulți pacienți care suferă de o boală incurabilă, trec, alături de familiile
lor prin mai multe forme de traumă: fizică, psihică, socială, economică. Îngrijirea unui
pacient cu o astfel de boală implică o îngrijire pe termen lung, care depășește stadiul de
gestionare a semnelor și simptomelor bolii într-o unitate spitalicească, ajungând să atingă
aspectele îngrijirii la domiciliu și în cadrul comunității(31). Toți cei implicați în procesul de
îngrijire ar trebui să conștientizeze faptul că, comunicarea cu familia și implicarea acesteia
în procesul de îngrijire pot ajuta pacientul în luarea deciziilor(32). Totuși, din punct de
vedere etic, comunicarea cu familia, legată de diagnostic, prognostic, tratament, nu se
14

poate face fără acordul prealabil al pacientului. Acest acord trebuie să fie stipulat în
consimțământul informat pe care îl semnează pacientul.
I.1.3.5. Bariere în comunicarea medic pacient
Barierele de comunicare apar destul de des în relația medic-pacient. Dacă aceste
bariere nu sunt identificate corect și înlăturate, cu siguranță va fi afectată relația medic-
pacient ceea ce va avea repercursiuni asupra aplicării strategiilor terapeutice(33).
Factori care țin de pacient
Cunoștințe limitate vizavi de educația medicală:pentru acești pacienți apar
dificultăți în a întelege diagnosticul, de a realiza care sunt riscurile și beneficiile
tratamentului, de a întelege avantajele includerii în studii clinice(34).
Lipsa încrederii în personalul medical, când pacientul pune la îndoială bunele
intenții și profesionalismul medicilor și al asistenților medicali(35).
Deficiențe de auz sau de vorbire ale pacientului, precum și barierele de limbă, în
situația în care pacientul nu vorbește limba de circulație națională.
Experiențe neplăcute din trecut legate de persoane cunoscute care au suferit de
aceeași boala și au avut un destin tragic.
Factori care țin de medic, asistente medicale
Comunicarea veștilor proaste nu este o sarcină usoară pentru personalul medical.
Această sarcină declanșează situații de stres și încărcătură emoțională tensionantă(36).
Cea mai mare parte a personalului medical își exprimă temerea față de reacția
pacientului și a familiei la aflarea veștilor proaste și mai ales față de situația în care nu ar
reuși să gestioneze un răspuns emoțional prea puternic(37). Comunicarea veștilor proaste
este cu atât mai grea cu cât legătura dintre pacienți și personalul medical este mai profundă
și de lungă durată. Conștienți că veștile date nu sunt tocmai cele pe care ar fi vrut să le audă
pacienții, medici și asistenții medicali se pot simți neputincioși în aceste situații, copleșiți
de sentimente de vină în fața provocărilor bolii(38). Aptitudinile de comunicare limitate ale
15

medicilor și asistenților constituie o barieră importantă în relația personal medical-
pacient(39).
Lipsa timpului este un alt motiv invocat de personalul medical în deficiența de
comunicare cu pacienții. La această cauză se adaugă și extenuarea personalului medical din
cauza numărului prea mare de pacienți în comparație cu numărul de medici și asistente și
cu sarcinile care le revin acestora zilnic.
Folosirea unui vocabular știintific care nu este pe înțelesul pacienților.
Temerile proprii ale personalului medical vizavi de boală, accentuate de situația în
care s-au confruntat ei înșiși cu boala prin prisma membrilor din familie sau a apropiaților.
Factori care țin de mediu:
lipsa spațiului, a intimității în timpul consultației;
întreruperile din timpul consultației (telefoane, zgomote, intervenția altor persoane);
factorul climatologic din spațiul în care se desfășoară consultația (prea cald sau prea
rece);
timpul de așteptare până la începerea consultației.
I.1.3.6. Reacția pacienților la comunicarea veștilor proaste
Îngrijirea pacientului oncologic impune pe lângă conduita medicală și abordarea din
punct de vedere emoțional al pacientului. Când personalul medical răspunde empatic
acestor emoții, pacientul va continua să și le exprime, fiind mai puțin anxios și
depresiv(40).
Comunicarea veștilor proaste într-un mod nepotrivit, brutal, poate afecta, pe termen
lung, atât pacienții cât și familiile acestora(41).
Reacția pacienților în aceste situații poate varia sub diferite forme:
negare, asociată cu un sentiment general de neîncredere și incapacitatea de
a accepta diagnosticul;
16

furie, care se poate manifesta sub formă de furie propriu-zisă, resentimente
față de propria persoană, resentimente și invidie față de alte persoane,
nemulțumire față de medici și față de sistemul de sănătate;
negocierea, când pacientul are tendința de a negocia diagnosticul, de a-l
face mai puțin dureros;
depresie, care este asociată cu mai multe tipuri de comportament care
reflectă tristețea și sentimentul de pierdere;
asteptări nerealiste, speranțe false;
acceptarea-fiind stadiul în care pacientul acceptă boala și se concentrează
pe ceea ce are de făcut în viitor.
Toate aceste sentimente sunt normale, nimic nu este exagerat. Trebuie doar să știm
cum să le recunoaștem, să le acceptăm și să știm ce măsuri să luăm. Dacă pacientul este
copleșit de durere, spre exemplu, putem face o pauză, îi lăsăm timp să își revină și apoi
reluăm discuția(42).
I.1.3.7. Protocoale pentru comunicarea veștilor proaste
Deși mare parte a celor implicați în comunicarea cu pacientul susțin că au o tehnică bună
de comunicare, în practică se dovedește că de fapt aceste tehnici sunt deficitare. Sunt puțini
cei care respectă anumite ghiduri în discuțiile despre diagnostic. Acest lucru se datorează
faptului că medicii și asistentele pun pe un plan secundar modalitățile de comunicare în
comparație cu conduita medicală (tratament, investigații, îngrijire). Lipsa unui feed-back
real din partea pacienților vizavi de comunicarea cu personalul medical face ca evaluarea
aptitudinilor de comunicare să nu poată fi evaluate într-un mod obiectiv(43). De-a lungul
timpului, pornind de la necesitatea de a îmbunătăți comunicarea medic-pacient, au fost
elaborate mai multe protocoale de comunicare a veștilor proaste: SPIKES (Baile,
Buckman, Lenzi, Glober, Beale si Kudelka), ABCDE(Rabow si McPhee), protocolul în 5
pași al lui Fine(1991), BREAKS (Dunn SM at all-1993), P-A-C-I-E-N-T-E(protocol
adaptat realității medicale Braziliene), COMFORT((Goldsmith & Wittenberg-Lyles, in
press; WittenbergLyles, Goldsmith, Ferrell, & Ragan, 2013; Wittenberg-Lyles, Goldsmith,
& Ragan, 2010; Wittenberg-Lyles, Goldsmith, Richardson, Hallett, & Clark, 2013). Două
dintre cele mai comune sunt protocolul SPIKES și ABCDE.
17

I.1.3.7.1. SPIKES
Protocolul SPIKES pentru comunicarea veștilor proaste este o formă specializată
de formare a abilităților de comunicare medic-pacient(44).
Protocolul SPIKES a fost elaborat de Baile, Buckman, Lenzi, Glober, Beale și
Kudelka în anul 2000 și publicat în revista “The Oncologyst” din același an. Acest protocol
este de fapt un instrument de comunicare a veștilor proaste prin care medicii reușesc să
empatizeze cu pacienții, făcându-i pe aceștia să înteleagă și să accepte informațiile despre
boală și totodată să îi susțină din punct de vedere emoțional să poată depăși perioadele
dificile(45).
Protocolul SPIKES se concentrează pe conștientizarea emoțiilor de către pacienți
și acceptarea lor. SPIKES-reprezintă acronimul unei strategii care se desfășoară în 6 etape.
(Fig.1)
18SPIKESSetting
Perception
Invitation
KnowledgeEmpathyStrategy

Fig.2. Protocolul SPIKES
“S”-Setting- se referă la organizarea interviului, a consultației. Înainte de toate se
va alege locația unde va avea loc consultația, locație care va trebui să corespundă
respectării criteriilor de confidențialitate. Alcătuirea unui plan al consultației joacă un alt
rol la fel de important. Implicarea în discuție și a altor membrii ai familiei, daca pacientul
își exprimă acordul. Stabilirea raportului cu pacientul prin apropierea față de el, chiar
atingerea lui din când în când(46).
“P”-Perception – se referă la percepție, adică la felul în care pacientul percepe
boala. Înainte de a vorbi despre boală, medicul ar trebui să afle care este percepția
pacientului despre ceea ce i se întâmplă, cât de multe știe despre boala sa. O întrebare
potrivită care s-ar impune în acest moment ar fi ”De ce credeți că vă aflați aici?”
“I”-Invitation – reprezintă momentul în care invităm pacientul să ia parte la
discuție. Este momentul în care aflăm dacă pacientul dorește sau nu să știe mai multe
despre boala sa. Este important modul în care abordăm pacientul.
Deși majoritatea pacienților susțin că vor să fie informați asupra diagnosticului
pentru mulți dintre ei acest moment poate fi destul de șocant. În situația în care pacienții își
exprimă deschiderea pentru aflarea informațiilor despre diagnostic și tratament, medicul ar
trebui să acționeze în așa fel încât să reducă cât mai mult anxietatea pacientului legat de
aflarea veștilor proaste(47).
“K”-Knowledge – este momentul în care se prezintă informațiile despre boală. Se
definește mai întâi nivelul de înțelegere a pacientului pentru a ști apoi care este modul prin
care furnizăm informațiile. Acestea vor fi dezvăluite treptat, pentru atenuarea șocului, cu
pauze, pentru a lăsa timp pacientului să proceseze toate informațiile și să reflecteze asupra
lor(48).
Este foarte important să verificăm periodic dacă pacientul a înțeles toate
informațiile și mai ales dacă le-a înțeles corect. Nu trebuie nici să dramatizăm situația mai
19

mult decât este în realitate dar nici oferirea unor speranțe nerealiste nu ajută pacientul în
luarea deciziilor(49).
“E”-Empathy-subliniază importanța acordării sprijinului emoțional pacientului.
Empatia este abilitatea de a înțelege trăirile altor persoane, de a comunica și de a confirma
această întelegere și de a veni în sprijinul lor din punct de vedere emoțional (50).
Empatia reflectă faptul că medicul înțelege emoțiile pacientului ca și cum ar fi în
locul lui dar fără a se identifica cu acesta.Empatia nu este același lucru cu mila.
Empatia în medicină este un element esențial al calității îngrijirii pacientului care
este în strânsă legătură cu satisfacția pacienților și cu complianța la tratament(51).
Reacția pacienților la aflarea unor vești proaste este diferită de la caz la caz,
începand de la durere până la stare de șoc. În aceste situații personalul medical trebuie să
fie alături de pacient, să ofere suport emoțional sub forma unui răspuns empatic.
Răspunsul empatic constă în 4 pași:
a). identificarea emoțiilor pacientului;
b). interogarea pacientului vizavi de ceea ce simte;
c). identificarea cauzei acestor trăiri emoționale (care pot fi și altele decât strict
legate de vestea proastă);
d). oferirea unui răgaz pentru a reflecta asupra veștilor primite după care se arată
pacientului suportul emoțional (52).
“S”-Strategy and summary-se referă la stabilirea unei strategii de tratament și
îngrijire pentru viitor. Această strategie nu poate fi stabilită decât dacă ne asigurăm că
pacientul a înțeles informațiile furnizate de către medic și mai ales dacă este pregătit pentru
discuțiile legate de viitorul lui din punct de vedere medical.
Această etapă vizează discuții despre ceea ce înseamnă îngrijirea pacientului pe
viitor, începând de la tratament până la îngrijirile de tip paliativ. Toate aceste informații
trebuie accesate gradual în funcție de cum și când este pregătit pacientul să le discute și să
20

le accepte. Trebuie lăsat să se înțeleagă că discuțiile nu se termină aici și în acest sens se
vor programa următoarele întâlniri. Acest lucru crește încrederea pacienților în medic în
ceea ce privește colaborarea în lupta cu boala.

I.1.3.7.2. ABCDE
Protocolul ABCDE a fost elaborat de Rabow si McPhee(1999), venind ca un
ajutor pentru profesioniștii implicați în comunicarea veștilor proaste. Este de fapt un ghid
elaborat pe baza multiplelor date din literatură vizavi de acest subiect, având ca și obiectiv
final empatizarea cu pacientul.
Fig.3. Protocolul ABCDE
21EDCB
oA
ABCDE
Advance preparation
Build a therapeutic environment/
relationship
Communicating well
Deal with patient and family reactions
Encouraging emotions

Advance preparation-pregătirea interviului (consultației)
-interogarea pacientului vizavi de ceea ce stie;
-acordul pentru participarea unei persoane din familie (dacă pacientul
consimte);
-pregătirea spațiului și alegerea perioadei potrivite pentru a nu fi deranjați;
-decizia privind modalitatea de comunicare a veștilor proaste;
-comunicarea propriu-zisă a veștilor proaste;

Build a therapeutic environment/relationship-pregătirea
spațiului/relaționarea
-pregătirea unui spațiu privat, liniștit unde să nu existe intreruperi;
-asigurarea locurilor pentru toi cei care iau parte la discuție;
-poziționarea față de pacient încât să permită atingerea atunci când este
necesar;
-empatizarea cu pacientul în situațiile de suferință, durere.
Communicating well-comunicarea eficientă
-comunicarea directă;
-evitarea utilizării jargoanelor sau acronimelor;
-evitarea cuvintelor”cancer”sau “moarte”;
-acordarea clipelor de tăcere, de pauză;
-atingerea pacientului;
-încurajarea pacientului să spună ceea ce a înțeles;
22

-programarea întalnirilor următoare;
-repetarea informațiilor.
Deal with patient and family reactions-gestionarea reacțiilor pacientului și
familiei
-evaluarea reacțiilor pacientului:
-reacții fiziologice: fugă/luptă, grijă/retragere;
-reacții cognitive: negare, vină, încredere, acceptare;
-răspunsuri afective: furie, teamă, anxietate, neputință, lipsă de speranță,
rușine, ușurare, tristețe,durere anticipativă;
-ascultare activă, evaluarea sentimentelor, răspuns empatic.
Encourage and validate emotions-încurajarea și recunoașterea emoțiilor
-initiațiva de a discuta despre boală cu alte persoane, în locul pacientului;
-evaluarea efectelor apărute în urma comunicării veștilor proaste;
-identificarea a ceea ce înseamnă vestea rea pentru pacient;
-evaluarea nevoilor suplimentare ale pacientului, stabilirea planurilor pe termen
scurt;
-evaluarea susceptibilității de suicid a pacientului;
-oferirea sprijinului, asigurarea de materiale informative scrise, programarea
vizitelor ulterioare;
-evaluarea propriilor sentimente.

Figura 4. Tehnica comunicării veștilor proaste: ABCDE(53)
23

I.1.3.8. Implicarea psihoemoțională a personalului medical
Există o corelație între procesul de comunicare a veștilor proaste și apariția unor
tulburări psihoemoționale printre care și sindromul Burnout. Unele elemente întâlnite în
procesul de comunicare pot fi factori declanșatori ale acestor tulburări.
Sindromul Burnout
Burnout-ul este un sindrom întâlnit la locurile de muncă stresante și mai ales unde
anumite persoane trebuie să se îngrijească de alții, cum ar fi: asistenții sociali, profesorii și
personalul medical (54).
Burnout-ul este considerat un sindrom compus din trei dimensiuni: epuizare
emoțională, depersonalizare și reducerea realizărilor personale(55).
Acest sindrom scade bunăstarea generală, depresia afectând fiecare aspect al vieții
persoanei în cauză. Cu toate acestea simptomele se manifestă cu preponderent la locul de
muncă(56). Studii multiple au arătat o prevalență mare a sindromului Burnout în randul
personalului medical, evidențiind faptul că un procent destul de important din rândul
medicilor au experimentat Burnout-ul de-a lungul carierei (57).
Un alt studiu derulat în anul 1991 a evidențiat gravitatea incidenței sindromului
Burnout în randul oncologilor – aproximativ 60% dintre aceștia experimentând acest
fenomen (58).
Acest sindrom este prezentat ca o grupare a mai multor simptome care afectează
persoana în cauză: oboseala marcată, pierderea motivației, prezența unui sentiment de
ineficacitate și eșec, o viziune cinică asupra locului de munca (59).
Acestora li se alatură instabilitatea emoțională, iritabilitatea, insomniile, tulburări
de alimentație, dureri de cap, evitarea relaționării cu alte persoane (60).
Efectele care decurg în urma acestui sindrom au repercursiuni asupra relației cu
pacienții și cu restul echipei medicale. În relația cu pacienții poate afecta buna comunicare
cu aceștia, ducând la situații tensionate între cele două părți și se poate finaliză cu pierderea
încrederii pacientului în medicul respectiv.
24

Dintre factorii favorizanți pentru aparișia sindromului Burnout s-ar putea
enumera(61):
1. Cauze care țin de personalitate: idealism, dorintța de a performa, nevoia
de a fi aprobați de ceilalți, incapacitatea de a refuza, respect de sine scăzut.
2. Cauze care țin de locul de muncă: volum mare de muncă, lipsa pauzelor,
lipsa de apreciere.
3. Cauze care țin de stilul de viață (62): dezechilibru între viața profesională
și cea personală; asumarea unui număr prea mare de responsabilități, somn insuficient; prea
puțin timp dedicat relaxării și socializării;
Empatia
Empatia reprezintă un element important în procesul de îngrijire al pacienților dar
mai ales în comunicarea cu acesta. În încercarea de a înțelege ceea ce simte pacientul dar
mai ales împărtșind cu el acest lucru, poate aduce un plus la creșterea satisfacției
pacienților și să contribuie la complianța la tratament (63). Empatia nu poate fi predată în
școli și nici învățată. Ea apare pur și simplu în situații în care ne confruntăm cu suferința
pacientului. Trebuie doar cultivată (64).
Pentru necunoscători, empatia poate fi confundată ușor cu simpatia. Diferența
dintre cele două este ca prin empatizare comunicam faptul că înțelegem trăirile celor în
suferință iar prin simpatie împărtășim emoțiile proprii cu pacienții (65).
Empatia este un process în care se identifică trăirile pacienților, temerile acestora
și se oferă răspunsuri care pot ajuta pacientul (66). Comunicarea empatică ne poate ajuta să
clădim relații de încredere cu pacienții. Ca să ne putem manifesta empatia trebuie în primul
rând să știm să ascultăm, să ne punem în locul pacienților dar fără a ne identifica cu ei.
Abilitatea personalului medical de a empatiza cu pacienții scade riscul de a trece pragul
burnout-ului.
25

Mercer și Reynolds au identificat patru componente ale empatiei: componenta
emoțională, componenta morală, componenta cognitivă, componenta comportamentală
(67).
Componenta emoțională reflectă abilitatea personalului medical de a înțelege
temerile și sentimentele pacienților. Această abilitate nu poate exista fără ca medicii și
asistentele să aibă o motivație pentru acest comportament. Aici intervine componenta
morală. Întelegând sentimentele pacienților, personalul medical poate oferi feedback-ul
salvator pentru pacient.
I.1.3.9. Îmbunătățirea comunicării
Identificarea unor strategii cât mai bune pentru comunicarea medic-pacient,
asistent medical-pacient, este considerat ca ș un MUST al medicinii contemporane. Pornind
de la necesitatea satisfacerii nevoilor pacienților, privind îmbunătățirea comunicării s-au
testat diferite metode de creștere a calității privind comunicarea (68).
În prezent, majoritatea școlilor medicale din vest au inclus cursuri de formare a
competențelor în comunicarea cu pacientul, atât în curicula specializărilor universitare cât
și a celor postuniversitare. Dacă în trecut se mergea pe principiul că abilitățile de
comunicare se câștigă odată cu creșterea experienței, în prezent se pune accent pe
dezvoltarea acestor abilități încă din timpul școlii, punându-se la dispoziția studenților
manuale de specialitate, tutoriale. Toate aceste cunoștințe pot fi folosite apoi în exercitarea
profesiei (69).
26

II. PARTEA SPECIALĂ
II.1. Argumentarea temei
Evoluția medicinii a atras după ea numeroase schimbări în modul de diagnosticare
a bolilor, introducerea tratamentelor inovative, apariția de noi specialități medicale. Odată
cu această evoluție și-a făcut loc cu pași mici și o schimbare în modul de comunicare cu
pacientul.
Tema este una de interes general întrucât încă se mai mențin semnele de întrebare
dacă ar trebui să spunem sau nu adevărul pacientului vizavi de boală, prognostic și
tratament. Deși încă există destui profesioniști care înclină spre a nu dezvălui pacientului
27

foarte multe detalii legate despre boală, sunt tot mai mulți cei care acceptă să discute
deschis această problemă cu pacientul și familia acestuia. Odată cu introducerea
obligativității semnării consimțământului informat, medicul este obligat oarecum să
informeze pacientul asupra bolii și tratamentului care va trebui urmat. De fapt este și un
drept fundamental al pacientului de a cunoaște toate amănuntele legate de boală și
tratament, în cazul în care a consimțit dinainte pentru a-i fi aduse la cunoștință toate aceste
informații.
Personal consider că ar trebui comunicat onest cu pacientul crescând astfel gradul de
credibilitate al personalului medical și astfel îmbunătățind complianța pacienților la
tratament (curativ, paliativ). În România și chiar în alte țări în care medicina se practică la
alt nivel, se merge pe principiul că pacientul și chiar familia acestuia trebuie protejați, din
teama față de reacția pacientului la o veste proastă sau din teama de a nu-i curma speranța
pacientului. Dacă personalul medical ar fi instruit prin cursuri de comunicare, în special
comunicarea veștilor proaste, dacă ar fi la curent cu existența protocoalelor și
instrumentelor de comunicare veștilor proaste, tot acest proces ar fi cu mult mai facil și ar
veni atât în ajutorul pacienților cât și al medicilor și al asistenților medicali.
II. 2.Obiectivele studiului
Studiul de față evaluează cunosțintele și aptitudinile medicilor si asistenților
medicali vizavi de comunicarea veștilor proaste. Personalul medical evaluat își desfășoară
activitatea în cadrul Spitalului Sf.Constantin Brașov, Hospice Casa Speranței Brașov și
Spitalul Județean Brașov-secția Oncologie medicală.
Obiectivele studiului:
1.Identificarea cunoștințelor personalului medical vizavi de comunicarea
veștilor proaste;
28

2.Analiza aptitudinilor și a gradului de dificultate în comunicarea
veștilor proaste;
3.Analiza implicațiilor psihoemoționale ale medicilor și asistentelor care
comunică vești proaste.
II.3. Metodologia studiului
II.3.1 Material si metodă
Studiul realizat este unul observați onal,cantitativ derulat pe perioada martie 2018-
iunie 2018 și analizează identificarea cunoștințelor și aptitudinilor de comunicare a veștilor
proaste, ale personalului medical și dificultățile pe care le întâmpină specialiștii în acest
proces. Tema propusă în studiul de față este ”Confortul personalului medical vizavi de
comunicarea veștilor proaste”.
Studiul s-a realizat prin completarea unui chestionar de 22 de întrebări din care
primele cinci se referă la datele de identificare ale participanților, iar următoarele 17
întrebări se referă la cunoștințele despre comunicarea veștilor proaste, impactul psiho-
emoțional al acestui proces asupra medicilor și asistentelor medicale și necesitatea
îmbunătățirii abilităților de comunicare prin introducerea unor cursuri de specialitate în
pregătirea profesioniștilor.
Întrebarile chestionarului au la bază protocolul SPIKES folosit în comunicarea
veștilor proaste. Acest chestionar este validat internațional în limba spaniolă, iar aplicarea
lui în limba română s-a realizat după traducerea autorizată a acestuia. Studiul s-a realizat pe
un lot de 67 persoane, dintre care 33 – medici și 34 – asistenți medicali.
Prima parte a chestionarului cuprinde date despre persoana chestionată legate de
vârstă, sex, specialitate și anii de experiență în profesie.
Partea a doua a chestionarului aplicat, este format din 13 întrebări cu un singur
răspuns și 4 întrebări cu răspunsuri multiple. Chestionarul cuprinde întrebări referitoare la
cunoștințele teoretice ale medicilor și asistenților medicali vizavi de comunicarea veștilor
29

proaste, întrebări referitoare la autoevaluarea personalului medical legat de aptitudinile
proprii privind comunicarea veștilor proaste, dar și întrebări legate de modul în care se
comunică cu pacientul și de impactul psiho-emoțional al comunicării veștilor proaste.
Chestionarul cuprinde și o întrebare legată de importanța introducerii în formarea
profesională a medicilor și asistenților medicali a unor cursuri legate de comunicarea
veștilor proaste.
Participanții la acest studiu au răspuns anonim chestionarului. Datele aferente
chestionarului s-au colectat prin intermediul bazei de date Microsoft Excel.
Partea statistică a studiului a fost efectuată cu ajutorul Microsoft Excel și SPSS
Statistics 21. Aspectele etice de protecție a datelor pentru fiecare responder au fost
respectate.
II.4. REZULTATELE CERCETĂRII
Vârsta cea mai mică a respondenților a fost de 23 ani, o persoană (1,49%) iar cea
mai mare a fost de 61 ani, două persoane (2,98%). Distribuția pe grupe de vârstă a fost:
respondenți cu vârsta cuprinsă între 23 si 29 de ani: 11 persoane(16%), grupa de vârstă 30-
39 de ani; 29 de persoane (43%), grupa de vârstă 40-49 de ani; 20 de persoane(30%), grupa
de vârstă 50-59 de ani: 5 persoane (8%) și grupa cu cea mai mică reprezentară 60-65 de
ani-2 persoane (3%).
30

23-2930-3940-4950-5960-65051015202530
1129
20
5
2Repartiția respondenților în funcție de vârstă
Figura 5 – Repartiția pe vârstă a respondenților
Tabelul 1. Analiza statistică a respondenților în funcție de vârsta acestora
median
ă
38
min 23
max 61
abatere
standard 8.54
1224161
modul 24
CV 0.22
4504519
31

Din punct de vedere al distribuției în funcție de sex se observă că respondenții de
sex feminin sunt reprezentați în procent de 76%, adică un număr de 51 de persoane iar cei
de sex masculin în procent de 24% corespunzând unui număr de 16 persoane.
23.88%
76.12%Distribuția în funcție de sex
bărbați
femei
Figura 6 – Repartiția in functie de sex a respondenților
32

50.75%49.25%Repartiția în funcție de profesie
asistenți
medici
Figura 7 – Repartiția în funțtie de profesie
Din numărul total al celor care au răspuns la chestionar 33 de persoane (49%) au
fost medici din diferite specialități iar 34 de peroane (51%) au fost asistenți medicali care
lucrează în oncologie și îngrijiri paliative. Analizând distribuția medicilor în funcție de
specialitatea în care își desfășoară activitatea, rezultatele au fost următoarele: oncologie-7
persoane, ATI-2 persoane, chirurgie vasculară-o persoană, chirurgie generală-4 persoane,
urologie-2 persoane, ortopedie-2 persoane, pediatrie-1 persoană, ORL-1 persoană,
neurochirurgie-1 persoană, boli infecțioase-1 persoană și medici rezidenți din specialitățile
oncologie și boli interne-10 persoane.
33

012345678910
7
2
14
2
1111210
1
Figura 8 – Repartiția medicilor în funcție de specialitate
Din punct de vedere al anilor de experiență în domeniul medical, cea mai mare pondere o
au respondenții care au o vechime în domeniu cuprinsă între 1 si 10 ani (28 de persoane). Urmează
cei cu o vechime cuprinsă între 10 si 20 de ani experiență (25 de persoane) și cei cu o vechime
cuprinsă între 20 si 40 ani experiență (14 persoane). Grupa cu peste 40 de ani de experiență nu are
nici un reprezentant.
41.79%
37.31%20.90%
de la 1 la 10 ani expe-
rienta
de la 10 la 20 ani expe –
rienta
de la 20 la 40 ani expe –
rienta
mai mult de 40 ani expe –
rienta
Figura 9– Repartiția în funcție de vechimea în domeniul medical
34

În urmatoarea parte a chestionarului am aplicat un set de întrebări care se referă la
cunoștințele și abilitățile celor chestionați vizavi de comunicarea veștilor proaste, la confortul psihic
și temerile celor implicați în comunicarea veștilor proaste precum și poziția respondenților vizavi
de importanța introducerii unor cursuri de comunicare a veștilor proaste în curicula de pregătire a
medicilor și asistenților medicali.
La intrebarea “Ce este o veste proastă” toți respondenții au dat același răspuns, prin care
afirmă că o veste proasta este “orice informație transmisă care implică orice schimbare negativă și
ar fi capabilă să afecteze viziunea individului asupra vieții sau perspectivele sale asupra viitorului”.
La întrebarea “Cât de des comunicați vești proaste?” cei care au dat răspunsul “de multe
ori” au fost în număr de 27 (40%), urmați de cei care au răspuns “ocazional” în număr de 26 (39%).
Într-un procent mult mai mic au urmat răspunsurile “de puține ori”-9 răspunsuri (13%) și “aproape
întotdeauna”-4 răspunsuri (6%). O singură persoană (2%) a afirmat că nu comunică niciodată vești
proaste.
aproape întotdeauna
de multe ori
ocazional
de puține ori
niciodată42726
9
1
Figura 10– Răspunsuri la întrebarea “Cât de des comunicați vești proaste?”
35

De asemenea este evident faptul că medicii sunt cei care comunică și discută cel mai des
veștile proaste, în raport cu asistenții medicali.
0246810121416
116
11
5
031115
4
1
medici asistenti medicali
Figura 11– Răspunsuri la întrebarea “Cât de des comunicați vești proaste?”
În funcție de tipul de comunicare, verbală sau verbală și non verbală, răspunsurile
majoritare, în număr de 56 (84%), au fost pentru comunicarea verbală și non-verbală. Numai 11
persoane (16%) din cele chestionate au afirmat că utilizează doar comunicarea verbală.
83.58%16.42%Tipul de comunicare
comunicarea verbală
comunicarea verbală și
non-verbală
Figura 13– Răspunsul în funcție de tipul de comunicare
36

11.94%
53.73%34.33%
foarte bună
bună
acceptabilă
proastă
Figura 14– Capacitatea de a comunica veștile proaste
Răspunsurile celor chestionați, vizavi de capacitatea de a comunica veștile proaste
evidențiază faptul că 54% din respondenți consideră ca au aptitudini bune, 34% apreciază că se
descurcă acceptabil la comunicarea veștilor proaste și doar 12% consideră ca reușesc să comunice
foarte bine când vine vorba de discutarea veștilor proaste.

într-un loc privat și liniștit
într-un cabinet disponibil
oriunde, în afara cabinetului0102030405047
17
3
Figura 15– Alegerea locului pentru comunicarea veștilor proaste
37

Un rol important în comunicarea veștilor proaste îl constituie alegerea locului și a mediului
în care se desfășoară acest proces. Nu este același lucru dacă discuția se poartă într-un cabinet, într-
un ambient liniștit, fără întreruperi de orice fel. Rezultatul studiului arată că 47 de persoane din cei
chestionați ar alege prima variantă, 17 persoane ar purta discuția într-un cabinet oarecare iar 3
persoane ar comunica vețtile proaste oriunde, chiar și pe coridor.
Object 33
Figura 16– Pozitia langa patul pacientului in timpul comunicarii vestilor proaste
În ceea ce privește poziția personalului medical în timpul comunicării cu pacientul care este
așezat în pat, rezultatele arată ca majoritatea (58%) preferă să stea asezați lângă pat în timpul
discuțiilor. Doar un procent de 42% din cei chestionați ar sta în picioare lângă patul pacientului în
timpul discuțiilor.
38

Object 36
Figura 18– Răspunsurile privind modul în care se comunică veștile proaste
La întrebarea “În ce mod comunicați veștile proaste?”(întrebare cu răspunsuri multiple),
cele mai multe răspunsuri (per ansamblu), 56, au fost date pentru varianta ”cu un limbaj clar, ușor
de înțeles”, urmată de varianta “stabilesc o relație de încredere”: 34 răspunsuri; ”clarific
îndoielile”:25 răspunsuri; ”mă pun în locul pacientului”:17 răspunsuri; ”dau speranțe chiar dacă nu
există”:6 răspunsuri și “explic într-o manieră detaliată și tehnică”:4 răspunsuri.
39

Object 39
Figura 19– Răspunsurile privind modul în care se comunică veștile proaste în
funcție de tipurile de răspunsurile oferite
a). cu un limbaj clar, ușor de înțeles, evitând cuvintele tehnice,
b). explic cu detalii,
c). dau speranțe chiar dacă acestea nu există,
d). stabilesc o relație de încredere,
e). explic într-o manieră detaliată și tehnică,
f). mă pun în locul pacientului,
g). clarific îndoielile
Au fost date 23 de variante de răspuns , din punct de vedere al grupării pe item-urile
bifate. Cele mai multe răspunsuri au fost pentru item-ul “cu un limbaj ușor de înțeles,
evitând cuvintele tehnice, urmate de răspunsurile care au grupat item-urile:”cu un limbaj
clar, ușor de înțeles, evitând cuvintele tehnice”, ”stabilesc o relație de încredere” și “clarific
îndoielile”. Celelalte răspunsuri au reprezentat un număr destul de mic, clasificate din
punct de vedere al grupării item-urilor.
40

Object 42
Figura 20– Răspunsurile privind comunicarea adevărului despre diagnostic,
prognostic și tratament
La întrebarea privind comunicarea adevărului despre diagnostic, prognostic și tratament cei
mai mulți dintre cei chestionați, 50 de persoane au optat pentru răspunsul;”comunic veștile în mod
precaut, cu grijă, în funcție de solicitarea pacientului sau a rudelor”. Celelalte răspunsuri au
fost:”evit să spun adevarul”-3 persoane și “spun tot ce am de spus”-14 persoane. Nici unul dintre
cei chestionați nu a răspuns “niciodată”. În urma studiului rezultă ca nici unul dintre cadrele
medicale chestionate nu spun în totalitate adevărul despre diagnostic, prognostic și tratament,
preferând să rămână precauți și să comunice mai ales ceea ce solicită pacientul sau familia acestuia.
41

Object 45
Figura 21– Distribuția răspunsurilor la întrebarea “Cui spuneți adevărul?”
În urma studiului se observă că cei mai mulți dintre cei chestionați (24 de persoane)
preferă să spună adevarul mai întâi familiei și apoi pacientului. La distanță mică se află cei care au
răspuns că spun adevarul mai întâi pacientului și apoi familiei (21 de persoane), urmați de cei care
discută în același timp cu pacientul cât și cu însoțitorii acestuia (17 persoane). Doar 5 dintre cei
chestionați comunică doar cu familia și nici unul nu spune doar pacientului adevărul despre boală,
tratament sau prognostic.
Figura 22– Distribuția răspunsurilor privind modul în care cei chestionți știu să
comunice eficient
42

Atunci când pacientul vorbește sau pune o întrebare, cele mai multe persoane (40) dintre
cele chestionate au răspuns că ascultă ceea ce are de spus pacientul fără sa îl întrerupă și își dedică
timp pentru a răspunde întrebarilor acestuia. Un număr de 13 persoane afirmă că ascultă ceea ce
spune pacientul dar nu menționează dacă își dedică sau nu timp pentru răspunsuri. Cei care au
răspuns că își dedică timp pentru răspunsuri sunt în număr de 11 persoane dar nu menționează dacă
îl ascultă pe pacient sau intervin în timpul discuției. Doar un numar foarte mic (câte o persoană) au
răspuns că nu lasă pacientul să vorbească mult dar își dedică totuși timp pentru răspunsuri.
Object 48
Figura 23– Subiecte acoperite în timpul discuțiilor
a). ceea ce pacientul știe despre starea sa de sănătate;
b). ceea ce pacientul dorește să afle;
c). ceea ce îl preocupă pe pacient;
d). doar informați, fără să lăsați timp pacientului să vorbească.
Din punct de vedere al subiectelor discutate cei mai mulți dintre cei chestionați (20 de
persoane) au răspuns că discuta cu pacientul despre ceea ce știe acesta despre boală, ceea ce dorește
sa afle și despre ceea ce îl preocupă pe pacient. Un număr de 14 persoane dintre cele chestionate
afirmă că discută cu pacientul ceea ce dorește acesta să afle și despre ceea ce îl preocupă în legatură
cu boala. Doar o singură persoană spune că doar ar informa pacientul fără sa îl lase pe acesta să
vorbească foarte mult.
43

Object 51
Figura 24– Raspunsuri la întrebarea “Ce simțiți atunci când comunicați vești
proaste?”
Cei mai mulți (34 de persoane) dintre cei chestionați au răspuns că în timpul comunicării
sau discutării veștilor proaste au experimentat sentimente de părere de rău în timp ce 25 de
persoane au experimentat sentimente de tristețe atunci când sunt puși în situația de a comunica o
veste proastă. Doar 8 persoane consideră ca au simțit un sentiment de datorie împlinită după
comunicarea veștilor proaste.
Deși nici un respondent nu a răspuns că ar simți teamă în timpul comunicării veștilor
proaste, totuși toți cei chestionați au răspuns la întrebarea ”Ce temeri aveți când comunicați vești
proaste?” prin unul sau mai multe răspunsuri. Rezultatele au arătat că cei mai mulți dintre cei
chestionați (25 de persoane) se tem să nu îi curme speranța pacientului, 15 persoane se tem de
reacțiile pacientului iar 14 persoane se tem atât să nu curme speranța pacientului cât și de propriile
reacții emoționale.
44

Object 54
Figura 25– Răspunsuri la întrebarea “Ce temeri aveți atunci când comunicați
vești proaste?”
a). teama de a fi acuzat;
b). teama de a-i curma speranța pacientului;
c). teama de moarte și de boala în sine;
d). teama de propriile reacții emoționale;
e. )teama de reacțiile pacientului.
45

Figura 26– Răspunsuri la întrebarea “Cui acordați sprijinul dumneavoastră?”
La întrebarea “Cui acordați sprijinul dumneavoastră” un număr de 45 de
respondenți au răspuns ca ar sprijini atât pacienții cât și familia, din punct de vedere al
utilizării echipamentelor medicale, din punct de vedere emoțional, informațional și
spiritual. Un număr nesemnificativ au dat alte variante de răspuns.

46

Object 57
Figura 27– Răspunsuri la întrebarea “Cum ați învățat să comunicați veștile
proaste?”
Pentru întrebarea “Cum ați învățat să comunicați veștile proaste?” au fost la
egalitate răspunsurile date pentru item-urile “în timpul cursurilor”-18, ”prin metoda
încercării și a erorii”—17, “văzând alți specialiști”-17.
Object 60
Figura 29– Răspunsuri la întrebarea “Cunoașteți vreun instrument care să vă
ajute în abilitatea de a comunica veștile proaste?”
47

La întrebarea legată de cunoașterea vreunui instrument de comunicare a veștilor proaste,
91% din respondeți au dat raspunsul ”Nu” în timp ce doar 9% au dat răspunsul “Da”, dând exemplu
protocolul SPIKES..
Object 63
Figura 30– Repartiția răspunsurilor privind importanța introducerii cursurilor
legate de tema “Cum comunicăm veștile proaste”în pregatirea personalului medical
Cele mai multe persoane chestionate, 66% (44 de persoane) au considerat ca fiind
foarte importantă introducerea în pregatirea medicilor și a asistenților medicali a unor
cursuri special de comunicare a veștilor proaste. 31% dintre respondenți au considerat ca
fiind importantă introducerea acestor cursuri iar 2% au considerat că ar fi mai mult sau mai
puțin importantă. Doar o singură persoană, reprezentand 1% din cei chestionați au răspuns
că introducerea unor astfel de cursuri ar fi fără importanță.
48

Figura 31–Analiza comparativă între răspunsurile date de asistenții medicali și
medici la întrebarea”Cât de des comunicați vești proaste”
Tabelul 2.
–Corelația între
49Correlations
Asistenți
medicaliMedici
Asistenți
medicaliPearson
Correlation1.
857**
Sig. (2-
tailed) .
000
N 343
3
MediciPearson
Correlation.857**1
Sig. (2-
tailed).000
N 333
3
**. Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

răspunsurile date asistenții medicali și medici la întrebarea”Cât de des comunicați vești
proaste”
Comparând răspunsurile date de asistenții medicali și medicii chestionați se observă
că sunt echilibrate ca și număr, existând un coeficient de corelație Pearson de 0,85 ceea ce
indică o relație stransă între cele două variabile.
Object 69
Figura 32-Analiza comparativă a autoevaluării medicilor și asistenților medicali
privind capacitatea de a comunica veștile proaste
Analizând comparativ autoevaluarea medicilor și a asistenților medicali privind
capacitatea de a comunica veștile proaste observăm că 21 de medici (64%) consideră că au
aptitudini bune de comunicare a veștilor proaste, față de 15 asistenți (44%) care s-au
autoevaluat la fel. Proporțiile s-au inversat la cei care au considerat că au o capacitate
foarte bună privind comunicarea veștilor proaste, raportul fiind:1 medic si 7 asistenți (3%
vs.21%). La egalitate (11 medici și 12 asistenți) au fost cei care au considerat că au o
capacitate acceptabilă de a comunica veștile proaste
50

Object 71
Figura 33– Poziția lângă patul pacientului în timpul comunicării veștilor proaste
Rezultatele au arătat că asistenții medicali preferă să stea asezați lângă patul pacientului
decât să stea în picioare lângă patul acestuia: 22 răspunsuri (65%) vs 12 răspunsuri (35%) în timp
ce la medici nu există diferențe semnificative ale răspunsurilor date:17 persoane (52%) vs 16
persoane (48%). Această diferență ar putea semnifica faptul că asistenții medicali chestionați se
simt mai apropiați de pacienți, preferând să stea cât mai aproape de aceștia și să comunice de la
același nivel vizual.
51

Object 74
Figura 34–Analiza comparativă între medici și asistenții medicali vizavi de ce
sentimente experimentează în timpul comunicării veștilor proaste

Comparând rezultatele celor chestionați se observă că atât medicii cât și asistentele
simt cu preponderență, în număr aproximativ egal, sentimente de tristețe și de părere de
rău atunci când comunică vești proaste. Cei mai mulți medici (55%) au răspuns că
experimentează sentimente de părere de rău, în timp ce 47% din asistenți susțin că
experimentează același tip de sentimente. Sentimentul de tristețe a fost recunoscut de 41%
din asistenții medicali și 33% din medici. Doar câte 4 persoane din fiecare categorie au
răspuns că au simțit sentimente de datorie împlinită atunci când comunică vești proaste.
52

Object 77
Figura 34 –Analiza comparativă a temerilor exprimate de medici și asistenți
medicali, legate de comunicarea veștilor proaste
Analizând temerile medicilor și asistentelor medicale atunci când sunt în situația de
a comunica vești proaste, rezultă că pe primul loc se află “teama de a nu-i curma speranța
pacientului”: 47 de răspunsuri (49,47%) din totalul de 95. Pe locul următor: 33 de
răspunsuri (34,73%) se situează “teama de reacțiile pacientului”. Cele mai puține
răspunsuri au fost date pentru ”Teama de moarte și boala în sine”: 2 răspunsuri (2.10%).
53

Object 79
Figura 35-Analiza comparativă a răspunsurilor date de medici și asistenții
medicali vizavi de introducerea unor cursuri privind comunicarea veștilor proaste,în
curricula de pregătire profesională
Analizând răspunsurile privind importanța introducerii unor cursuri legate de
comunicarea veștilor proaste, rezultatele arată că asistenții medicali sunt cei mai interesați
de acest tip de cursuri, 26(76,47%) dintre ei considerând-o ca foarte importantă, în
comparație cu medicii, 16 la număr (48,48%). Urmează cei care consideră importantă
introducerea acestor cursuri (14 medici (42,42%) vs 7 asistenți medicali (20,58 %)). O
singură persoană (3,4%) din rândul asistenților medicali consideră ca ar fi mai mult sau mai
puțin importantă,în timp ce un medic(3,3%) consideră ca fiind fără importanță cursurile
privind comunicarea veștilor proaste.
54

CONCLUZII SI DISCUȚII
1.Chestionarul a fost completat de un număr aproximativ egal de respondenți din
rândul medicilor și asistenților medicali, 33 vs 34, cei mai mulți aparținând grupei
de vârstă 30-39 de ani. Au predominat respondenții de sex feminin.
2. Toti cei chestionați cunosc ce este o veste proastă.
3. Cei mai mulți dintre respondenți au afirmat că au fost în situația de a comunica
vești proaste.
4.Din totalul celor chestionați, 84% preferă să comunice cu pacientul atât verbal cât și
non-verbal.
5.Din punct de vedere al capacității de a comunica veștile proaste, atât medicii cât și
asistenții medicali s-au autoevaluat afirmând că au o capacitate bună sau
acceptabilă de a comunica acest tip de vești.
6.Asistenții medicali sunt cei care și-au manifestat în numar mai mare opțiunea de a
sta ațezat lângă pacient atunci când comunică sau discută despre veștile proaste
7.Cei mai mulți dintre cei chestionați au afirmat că preferă să comunice într-un limbaj
clar și ușor de înteles, dar în același timp precaut în funcție de solicitările
pacientului și familiei.
8.Un număr important dintre respondenți au afirmat că preferă să comunice adevărul
mai întâi familiei și apoi pacientului.
9.Un număr foarte mare de respondenți au afirmat că experimentează sentimente de
tristețe sau părere de rău atunci când sunt în situația de a comunica vești proaste.
10. Temerea cea mai importantă cu care se confruntă cei chestionați este teama de a
nu-i curma speranța pacientului.
11. Majoritatea medicilor și asistenților ar acorda sprijin tehnic, emoțional,
informațional și spiritual, atât pacientului cât și familiei.
12. 91% din cei chestionați nu cunosc nici un instrument sau protocol de comunicare a
veștilor proaste
13.Cea mai mare parte a celor chestionați au considerat foarte importantă introducerea
unor cursuri de comunicare a veștilor proaste în curricula de pregătire profesională.
Asistenții medicali au prezentat cel mai mare interes pentru introducerea acestor
tipuri de cursuri.
55

Limitări ale studiului: Numărul relativ mic de participanți la chestionar.

56

BIBLIOGRAFIE
1.Alina Tudor, Comunicare eficientă cu pacientul oncologic, Săptamana medicală,
Anul.VIII Nr.154, iunie 2012,pg.34.
2. Storstein, A. (2011) „Communication and neurology – bad news and how to break
them”, Acta Neurologica Scandinavica , 124(SUPPL. 191), pp. 5-11. doi: 10.1111/j.1600-
0404.2011.01550.x.
3.Brédart, A., Bouleuc, C. și Dolbeault, S. (2005) „Doctor-patient communication and
satisfaction with care in oncology”, Current Opinion in Oncology , pp. 351-354. doi:
10.1097/01.cco.0000167734.26454.30.
4. R. G. Albrecht si W.C. Boshear, Understanding people: Models and Concept,
University Associates Inc. Press, London, 1974
5. Ali M,Communication skills 3: Non-verbal communication Nursing Times 2018;
114(2): 41–42.
6. Richmond VP, McCroskey JC, Hickson ML: Nonverbal Behavior in Interpersonal
Relations. Allyn and Bacon. 2001, 7
7. Stanton, N. Mastering Communicat , The Process and Effects of Mass Communication ,4th
ed.,London,Palgrave Macmillan,1996,ISBN:1-4039-1709-4,pg 19
8. Dinică, R. C. (2014) ‘Non-verbal Communication – Indispensable Complement of Oral and
Written Communication’, Procedia – Social and Behavioral Sciences . doi:
10.1016/j.sbspro.2014.05.260.
9. Costin Nemteanu,Comunicare sau instrainare?,vol.1,Ed.Gnosis,1996,ISBN:973-97660-3-X pg
116-117
10.GBD 2015 Mortality and Causes of Death Collaborators. Global, regional, and
national life expectancy, all-cause mortality, and cause-specific mortality for 249 causes of death,
1980-2015: a systematic analysis for the Global Burden of Disease Study 2015. Lancet.
2016;388(10053):1459-1544.
11. Straja, N.-D. et al.Trends in Cancer Incidence and Mortality – Comparative Data
Worldwide, European Union, and Romania’, the Publishing House Medicine of the Romanian
Academy, Series B, 2015, 17(2), p. 125–136
57

12.Buckman,R„Breaking bad news: why is it still so difficult?”, British medical journal
(Clinical research ed.) ,1984, 288(mAY), pp. 1597-9. doi: 10.1136/bmj.288.6413.297.
13. García Díaz, F., Breaking bad news in medicine: strategies that turn necessity into a
virtue, Medicina intensiva / Sociedad Espanola de Medicina Intensiva y Unidades Coronarias ,
2006,30, pp. 452-459.
14. Madhav Madhusudan Singh, Breaking bad news in clinical setting: a systematic
review,2017, Indian Journal of Applied Research volume 7(12):29-32,
https://www.researchgate.net/publication/322083788
15. Kotlinowska, B., Wilusz, M., Breaking bad news–information for doctors, Przegla ̧d lekarski,
67(3), 2010,pp. 228-30. Valabil la: http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/20687391 .
16. C. Warnock et al. Breaking bad news in inpatient clinical settings: role of the nurse.
Journal of Advanced Nursing , Blackwell Publishing Ltd,
https://www.researchgate.net/publication/44620268
17. Mîrșu-Popovici C, Nicolau S. Cancer and Psychology. ViaŃa Medicală 1990; 34: 5-6.
18. Astarastoae V ., Stoica O., Bioetica “O noua Stiinta”, Revista Româna de Bioetica ,
ianuarie-martie, 2003, nr. 1, vol. 1,
19. Gordon E., Daugherty C., Hitting over the head: Oncologists’ disclosure of prognosis
to advanced cancer patients, Bioethics, 2003, 17: 142-168,
20. Loge J., Kaasa S., Hytten K., Disclosing the cancer diagnosis: the patients'
experiences, Eur J Cancer, 1997, 33 (6): 878-82
21. ). Ptacek JT, Eberhardt TL. The patient–physician relationship. Breaking bad news: a
review of the literature. JAMA 1996; 276: 496–492. Google Scholar
22. Mitrea N,Ghid de ingrijiri palliative pentru familii si personalul de ingrijire,Ed.Haco
International,2015,pg:25,ISBN:978-973-7706-38-6
23. Clayton, J. M., Butow, P. N. și Tattersall, M. H. N. (2005) „When and how to initiate
discussion about prognosis and end-of-life issues with terminally ill patients”, Journal of Pain and
Symptom Management , 30(2), pp. 132-144. doi: 10.1016/j.jpainsymman.2005.02.014.
24. Heyland, D. K. et al.,Discussing prognosis with patients and their families near the
end of life: impact on satisfaction with end-of-life care, 2009, Open.Med, 3(2), pp. e101-e110.
58

25. Dunlay, S. M. et al.,A survey of clinician attitudes and self – reported practices regarding end –
of – life care in heart failure, Palliative Medicine, 2015,29(3), pp. 260-267. doi:
10.1177/0269216314556565.
26. Clayton, J. M., Butow, P. N. și Tattersall, M. H. N.,The needs of terminally ill cancer
patients versus those of caregivers for information regarding prognosis and end-of-life issues,
Cancer, 2005,103(9), pp. 1957-1964. doi: 10.1002/cncr.21010.
27. Walczak, A. et al. (2014) „Discussing prognosis and end-of-life care in the final year
of life: A randomized controlled trial of a nurse-led ommunication support programme for patients
and caregivers”, BMJ Open, p. no. doi: 10.1136/bmjopen-2014-005745.
28. Schulman-Green, D. et al. (2005) „Nurses’ communication of prognosis and
implications for hospice referral: A study of nurses caring for terminally ill hospitalized patients”,
American Journal of Critical Care , 14(1), pp. 64-70.
29. Butow PN, Dowsett S, Hagerty RG, Tattersall MH. Communicating prognosis to
patients with metastatic disease: what do they really want to know? Support Care Cancer
2002;10:161–168.
30. McLaughlan, C. A. J. (1990). Handling distressed relatives and breaking bad
news. British Medical Journal, 301, 1145-1149
31. Schofield NG, Green C, Creed F. Communication skills of health-care professionals
working in oncology-Can they be improved? Eur J Oncol Nurs. 2008;12:4–13. doi:
10.1016/j.ejon.2007.09.005. [PubMed]
32. Tam Ashing K, Padilla G, Tejero J, et al.: Understanding the breast cancer experience
of Asian American women. Psychooncology 12 (1): 38-58, 2003 Jan-Feb. [ PubMed]
33. Quill TE.Recognizing and adjusting to barriers in doctor-patient communication.Ann
Intern Med.1989:111:51-7
34. TC Davis, MV Williams, E Marin , etal: Health literacy and cancer communication
CA Cancer J Clin 52: 134– 149,2002 ,Google Scholar
35. Rau, P. L. P., & Guo, Z. (2014). The counterfactual thoughts in cyber citizens’
indifferent attitudes to violent attacks on doctor . The proceedings of the 17th National Academic
Congress of Psychology, Beijing, China. [Google Scholar]
59

36. Back A.L., Arnold R.M., Baile W.F., Tulusky J.A., Fryer-Edwards K.: Approaching
difficult communication tasks in oncology. CA Cancer J Clin. 2005; 5: 164–177.
37. VandeKieft, G. K. (2001) „Breaking bad news.”, American family physician , 64(12),
pp. 1975-1978. doi: 10.1146/annurev.psych.55.090902.141913.
38. Söderström, I.-M., Benzein, E. and Saveman, B.-I. (2003) ‘Nurses’ experiences of
interactions with family members in intensive care units’, Scandinavian Journal of Caring
Sciences. doi: 10.1046/j.1471-6712.2003.00222.x.
39.Liu, X., Rohrer, W., Luo, A., Fang, Z., He, T.,& Xie, W. (2015). Doctor–patient
communication skills training in mainland China: A systematic review of the literature . Patient
Education and Counseling , 98(1), 3–14. doi: 10.1016/j.pec.2014.09.012
40. Pollak, K. I. et al. (2007) „Oncologist communication about emotion during visits
with patients with advanced cancer”, Journal of Clinical Oncology , 25(36), pp. 5748-5752. doi:
10.1200/JCO.2007.12.4180.
41. Giving sad and bad news.Fallowfield L,Lancet. 1993 Feb 20; 341(8843):476-8.
[PubMed]
42. Creagan, E. T.,How to Break Bad News—And Not Devastate the Patient, Mayo Clinic
Proceedings.Oct.1994 V olume 69, Issue 10, Pages 1015–1017doi: 10.1016/S0025-6196(12)61833-
3.
43. Lind SE, DelVecchio-Good MJ, Seidel S, Csordas T, Good BJ. Telling the diagnosis
of cancer. Clin Oncol 1989; 7:583-9.
44. Keller V , Carroll JG. A new model for physician-patient communication. Patient Educ
Commun 1994;23:131-140.Google Scholar
45. Robert A. Buckman, MD, PhD –Breaking bad news-the S-P-I-K-E-S protocol,The
Oncologist, martie/aprilie 2005, p. 138-142. Google Scholar
46. Baile, W. F. (2000) ‘SPIKES–A Six-Step Protocol for Delivering Bad News:
Application to the Patient with Cancer’, The Oncologist. doi: 10.1634/theoncologist.5-4-302.
47. Conlee MC, Tesser A. The effects of recipient desire to hear on news transmission.
Sociometry 1973;36:588-599.
60

48. Maynard DW. How to tell patients bad news: the strategy of “forecasting.” Cleve Clin
J Med 1997;64:181-182.
49. Sardell AN, Trierweiler SJ. Disclosing the cancer diagnosis. Procedures that influence
patient hopefulness. Cancer 1993;72:3355-3365.Google Scholar
50. Mercer SW, Reynolds WJ. Empathy and quality of care. Br J Gen Pract
2002;52(Suppl):S9-12.
51. Levinson W, Roter D, Mullooly JP, et al. Physician–patient communication: the
relationship with malpractice claims among primary care physicians and surgeons. JAMA
1997;277:553-9.
52. Ptacek JT, Eberhardt TL. Breaking bad news. A review of the
literature. JAMA1996;276:496-502.
53. Rabow, MW, McPhee SJ. Beyond breaking bad news: how to help patients who suffer.
WJM. 1999;171:260-263
54. Keel P. Psychological stress caused by work: burnout syndrome. Soz
Praventivmed. 1993;38:131–2.[PubMed]
55. Maslach, C., & Jackson, S. E. (1986). Maslach burnout inventory manual (2nd ed.).
Palo Alto, CA: Consulting Psychologists Press.
56. Iacovides A, Fountoulakis KN, Moysidou C, Ierodiakonou C. Burnout in nursing
staff: is there a relationship between depression and burnout? Int J Psychiatry Med 1999;29:421–
433.
57. Shanafelt TD, Sonja B, Litjen T, Dyrbye LN, Sotile W, Daniel S, et al. Burnout and
satisfaction with work-life balance among US physicians relative to the general US
population. JAMA Intern Med. 2012;172:1377–85. [PubMed]
58. Whippen, DA and Canellos, GP. Burnout syndrome in the practice of oncology:
results of a random survey of 1,000 oncologists. J Clin Oncol. 1991; 9: 1916–1920
59. Freudenberger HJ. Staff burnout. J Soc Issues (1974) 30:159–65. doi:10.1111/j.1540-
4560.1974.tb00706.x
61

60. Poncet, Toullic, Papazian, et al.: Burnout Syndrome and Nurses, Am J Respir Crit
Care Med(2007) V ol 175. pp 698–704, https://doi.org/10.1164/rccm.200606-806OC
61.Drosescu, P. Sindromul Burn-aut (sindromul de oboseală cronică), în Medicina
Sportiva. Ro: 1 decembrie 2010, http://www.medicinasportiva.ro/dr.drosescu/ro
62. Blache, J., Borza, A., De Angelis, K et all. BOIT: Burnout IIntervention Trening for
Managers and Team Leaders. A practice report. 2009
63. Halpern J (2003) What is clinical empathy? Journal of general internal medicine 18:
670–674. [PMC free article] [PubMed]
64. Eve Ekman & Michael Krasner (2016): Empathy in medicine:
Neuroscience,education and challenges, Medical Teacher, 39(2):1-10,DOI:
10.1080/0142159X.2016.1248925
65. Hojat M, Gonnella JS, Nasca TJ, Mangione S, Vergare M, Magee M: Physician
empathy: definition, components, measurement,and relationship to gender and specialty.American
Journal of Psy-chiatry2002, 159:1563-1569.
66. Jubraj, B. et al.,Why we should understand the patient experience: clinical empathy
and medicines optimisation, International Journal of Pharmacy Practice,2016 . doi:
10.1111/ijpp.12268.
67. Mercer SW,Reynolds WJ.Empathyandqualityof care.BrJ GenPract.2002;52:S9–
12.PMID:12389763
68. Bredast A,Bouleuc C,Dolbeault S,Doctor-patient communication and satisfaction with
care in Oncology.Current Opinion in Oncology 2005 Jul;17(4):351-4
69. Alshammary SA, Hamdan AB, Tamani JC, Alshuhil A, Ratnapalan S, Alharbi M.
Breaking bad news among cancer physicians. J Health Spec 2017;5:66-72.
62