PROGRAM DE STUDIU: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ ANUL II, SEMESTRUL I SOCIOLOGIE TEMA: SOCIOLOGIA PROF. DR. SANDU ȘT EFAN -ANTONIO ASIST. UN IV. TEREC -VLAD… [624903]

UNIVERSITATEA “ ȘTEFAN CEL MARE ” SUCEAV A
FACULTATEA DE DREPT ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: ID
PROGRAM DE STUDIU: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
ANUL II, SEMESTRUL I

SOCIOLOGIE

TEMA:
SOCIOLOGIA

PROF. DR. SANDU ȘT EFAN -ANTONIO
ASIST. UN IV. TEREC -VLAD LOREDANA

STUDENT: [anonimizat], sociologia deține un statut și o poziț ie cu totul aparte.
Părintele spiritual al sociologiei, Auguste Comte, a evidenț iat raportur ile dintre
sociologie ș i celelalte discipline ”despre om” (psihologie, istorie, drept etc .) subliniind relaț ia dintre
dinamica ș i statistica fenomenelor din viața societăț ii.
Sociologia este știința socială ce studiază regulile sociale și procesele care le agă și
separă oamenii, nu numai ca indivizi dar și ca mem bri ai asociaț iilor, grupurilor și instituț iilor.
Legea evoluț iei (“legea celor trei stadii” – A.Comte) a acț ionat pretutindeni asupra lumii
sociale, perspectiva istoric ă, de la stadiul teologic (fictiv), la cel metafizic (abstract) ș i pozitiv
(științ ific), fiind corelată cu abordarea analitică a elementelor de structură pe care le conț ine orice
tip de societate.
Istoria relativ recentă a sociologiei precum și genealogia ambivalentă a termenului
(îmbinarea latinescului socius = camarad ș i grecescului logos = știință) dau acestei științe a
socialului o notă pasionan tă, dar și controversată .
Încercarea de a formula o definiț ie a sociologiei se d ovedeste a fi extrem de dificilă .
Dificultatea acestui dem ers derivă din varietatea opiniilor legate, în primul rân d de obiectul său de
studiu ș i mai apoi, de diversitatea manier elor de abordare a obiectului să u de studiu. Achim Mihu
consideră ca: ”…sociologia este î n mod es ențial studiul explicativ și comprehen sive al realității
sociale î n totalitatea ei, adică a une i realităț i sui generic, precum și a unor pă rti, fenom ene și
procese ale acestei realități în legăturile lor multiple , variate și complexe cu întregul ”
Constituită ca știință de sine stătătoare î n anii ’30 -’40 ai secolului al XIX -lea, sociologia
a încercat să formuleze explicaț ii sau descrieri diverselor fenomene sau fapte sociale produse de
Revoluția Franceză (1789). Revendicările de natură socială sau economică au dus la dispariția
modului de viață tradiț ional, implicit restructurarea societății după alte valori sau reguli.
Acceptâ nd acest punct de vedere, putem afirma faptul că apariț ia sociologiei, ca
disciplină autonomă a fost legată de apariț ia ”statului – națiune”. ”Flexibilizarea” frontierelor
naționale modifică unitatea de analiză a sociologiei (conceptual word -society) și atâta timp cât
omul va rămâne o ființă biopsihosocială va exista un obi ect de studiu pentru sociologie .
În viața socioumană cotidiană coexistă :
– oameni (indivizi, agenț i, actori, subiecț i etc.)
– grupuri (familii, grupuri de veci ni, de muncă , asociaț ii, organizaț ii)
– colect ivităț i mari extinse (state, națiuni)
Oamenii sunt liberi, dar libertatea este definită diferit, există grade diferite de libertate,
de autonomie, de ind ependență , de responsabilitate. Oamenii acționează , interacționează , intră în
relații, în raporturi de schimb, de influență ș i putere. Oamenii învață să devină ființe sociale, se
socializează î ntr-un grup, în grupuri diferite, în societate. În societate ex istă valori, norme, reguli ce
definesc moduri de a fi, de a simț i, gândi, acționa.
În ”jocul social” oamenii comunică , fac educaț ie, cultură , se organizează , fac politică ,
produc, își petrec timpul liber , participă la practici religioase. Societatea și oam enii se schimbă . Ei
nu pot acț iona oricum, oricâ nd, oriun de pentru că fac parte din ansambluri umane de complexitate
diferi tă și au grade diferite de conștiință a grupului lor ș i a altora. Status -urile lor sunt în functie de
felul în care își joacă roluri le socia le (fiu, părinte, muncitor, ortodox) , ceea ce le conferă î ndatoriri,
dreptur i și responsabilităț i. Instituț iile sociale (familia, biserica, administrația) “cooperează ” în
funcționarea normală a societăț ii. Elementele componente a le unei societăți f ormează un si stem
structurat, funcț ional, cu roluri impor tante, diferite pentru menț inerea echilibrului social sau pentru
schimbare.
Sociologii ș i-au dat ca obiect de studiu: cadrul morfologic al societăț ii, societatea
normală , normată , controlul social, instituț iile, grupurile sociale, socializarea, statusul s ocial ,
politica , cultura, religia, liantul social, schimb area socială .

Cunoașterea societății oamenilor devine știința atunci când își precizează obiectul
de studiu , metodele și tehnicile ș i caută să desprindă reg ularităț i, legităț i, legi, să fac ă previziuni.
Nu exist ă o ruptură netă î ntre cuno așterea comună , practică și cea pe care o realizează
sociologii, cunoașterea științifică . Nu tot ce e familiar este ș i cunoscut. Sociologul nu este ex terior
realității sociale pe care o studiază . El face pa rte din realitatea socială , din obiectul să u de studiu ,
este în relaț ie de subiect -subiect cu obiectul de investigat. Știe să -și precizeze cu claritate opț iunile
ontologice, gnoseologice, metodologic e, epistemologice și își asumă responsabilitatea opț iunilor.
Analizâ nd elementele de particularitate, putem afirma că sociologia se prez intă în două
ipostaze: ca proces (știința pusă î n slujba individului sau a comunităților) și ca produs al
acumulă rilor c ognitive.
Atunci când se afirmă că sociologia este o ș tiință, se iau în considerare trăsături ce ț in de
domeniul epistemologiei. Sunt semnalate cu acest prilej câ teva dintre elementele de baza ale
metodologiei de investigare a obiectului ei de studiu:
– orice explicaț ie, teorie, interpretare ce vine în contradic ție cu o evidența ulterioară
trebuie respinsă sau modificată ;
– culegerea datelor despre fenomene sau f apte sociale trebuie făcută astfel încât sursele
de proveniență să fie credibile sau competente ;
– în cazul unor condiț ii constante, unul și același fapt trebuie să fie investigat de
cercetători diferiț i;
– confirmarea rezu ltatelor trebuie făcuta printr -o observație sistematică și continuă ;
– în domeniul științei nu există adevaruri absolute; concluz iile științei sunt enunțuri a
căror valoare de adevar est e limitat de condiț iile particulare de timp ș i spatiu.
Exigenț ele de nat ură metodologică prezentate mai sus au fost sintetizate de sociologul
francez E.Durkheim î ntr-un principiu epistemologic, funda mental pentru sociologie, și anume că
“faptele sociale nu trebuie explicate prin prisma conștiinț ei indivizilor, ci prin alte fapte sociale,
anterioare”, invocând astfel neces itatea neutralismului axiologic.
Unii sociologi și -au asumat pretenția de a face din sociologie o știință exactă . Alții o
asimilează cu o descriere, cu o narațiune sau cu o hermeneutică . Disputele dintre sociologi co ntinuă ,
dar sociologia și -a dobândit un loc recunoscut în societăț ile civili zate unde deciziile nu se iau fără
contribuț ia ei. Ea își redefineș te mereu obiectul, tehnicile, conc eptele î ntr-o realitate socioumană
care se schimbă ș i pe care se străduiește să o cuprindă adecvat prin cunoaș tere.

II. Ce este un fapt social . Ce este o problem ă social ă.

Plăcut impresionat de progresul științelor n aturii , Durkheim a vrut să facă din sociologie
o știință experimentală . Socialul nu p oate fi surprins prin introspecț ie, nu poate fi redus la
psihologia individuală . Sociologie nu se poate face doar sub influenț a psihologiei, biologie i, istoriei,
filozofiei. În Regulile metodei sociologi ce, Durkheim caută să stabilească temeinic ac este
delimită ri, să definească obiectul sociologiei , metodele și finalităț ile acestei discipline.
Sociologia își dă ca obiect de studiu faptele sociale. Nu tot ce se întâmplă î n societate
este “fapt social”…
…Însă există un ansamblu de moduri de a fi, de a gâ ndi, simți , acționa, care prezintă
remar cabila proprietate de a exista î n afar a conștiinț elor individuale că rora li se impu n
constrângă tor. A te alimenta este un fapt biologic; a lua masa în compania anumitor persoan e, după
un anumit ritual, constituie fapt social. Când mă achit de sarcina de frate, soț sau cetăț ean, când îmi
îndeplinesc angajamentele asumate, arată E. Durkheim, eu îndeplinesc îndatoriri ca re sunt definite
în afara mea ș i a actelor mele, în drept și î n moravuri.
Cea mai mare parte a ideilor, tendințelor noastre nu sunt elaborate de că tre no i, ci ne vin
dinafară , ni se impun. Noi nu resimțim constrângerile sociale atunci când jucă m rolurile a steptate de
la noi conform valori lor, normelor, reguli lor î n vigoare. Exterioritatea faptului social f ață de

conștiința individuală este dată de anterioritatea istorică a valorilor, regulilor , normelor în raport cu
existența noastră individuală .
“Noi nu sp unem că faptele sociale sunt lucruri materiale […] Lucrul se opune ideii […]
Tratâ nd faptele ca lucruri, nu înseamnă doar să le clasifică m în cutare sau cutare categ orie a
realului, ci înseamnă a avea față de ele o anumită atitudine mentală , înseamnă a abo rda studiul lor
plecâ nd de la principiul că ignoră m cu totul ceea ce sunt, ca proprietăț ile caracteristice ca și cauzele
de care dep ind nu po t fi descoperite prin introspecț ie” (Regulile metodei sociologice)
Cunoașterea sociologică î ncepe prin desprindere a de cunoașterea spontană . Un fapt
social se explică prin alte fapte sociale. Trebuie să căută m cauzele eficient e și să evidenț iem fu ncția
pe care le î ndeplinesc fa ptele sociale.
Cauza determinantă a unui fapt social trebuie căutată prin faptele sociale an tecedente ș i
nu printre stările conștiinț ei individual e.
Din punctul de vedere al sociologiei “problema” este definită ca o situ ație apărută î n
dinamica unui si stem social care afectează negativ funcționarea sa și necesită intervenț ia pentru
corectarea (modificarea), eliminarea sa. Definirea prob lemei sociale depinde de un număr mare de
condiții teoretice ș i metodologice. Unii sociologi o definesc ca pe o discrepanță semnificativă între
normele sociale și realitatea socială de fapt. Alții separă problemele sociale pozitive de problemele
sociale negative. Acest ea din urmă sunt disfuncț ii ale sistemelo r sociale. Problemele sociale
pozitive sunt stă ri caracteristic dezirabile pentru a că ror realizare sistemul face un ef ort, rezultatul
fiind perfecț ionarea, dezv oltarea ș i industrializarea, informatizarea învățămâ ntului, dezvoltarea ș i
moderniza rea culturală .
Cauzele apariț iei unei probleme sociale sunt multiple. Ele derivă din procesesle de
dezorganizare socială , criza , schimbare sau dezvoltare sau chiar din devi anta personală , fiind
generate de proporția “normală ” de indivizi devianți prezentă într -o anumită societate. Problemele
sociale sunt procese, situaț ii, structu ri sociale pentru care nu există î n societate mijloace eficiente
de co ntrol. Problemele sociale apar ca urmare a existenței valorilor conflictuale în societăț ile
contemporane, valori dezirabile, care, în anumite c ondiț ii, obțin adeziunea unor mase mari de
oameni, creîndu -se astfel prima fază a unui eventual conflict social direct.
Printre problemele sociale clasice se numara:criminalitatea, devianta ju venilă , tulburările
psihice de masă , drogurile, sinuciderile, prost ituția, creșterea demografică excesivă , tensiuni
interetnice , dezorganizarea familiei, conflic te de muncă , probleme generate de prezenț a armatei și a
poliției î n via ța cotidiană , dezorganiz area comunitară , traficul urban, criza de locuinț e, dezastre
naturale sau economice. În ultimii ani s -au adă ugat altele: poluarea, SIDA, marile migrații
internaț ionale, inegalitatea economică și socială , alimentaț ia, energia și formele noi de violență
(civilă, organizată , terorismul).
Nu toate proble mele sociale sunt ș i probleme sociologice. Odată conștientizată și
transmisă spre cercetarea sociologilor, deci transformată în problema sociologică . O probl emă
socială ridică trei mari grupuri de dificultăț i: cauzele apariției și răspâ ndirii problemei sociale;
anvengura problemei sociale ș i costur ile sociale provocate de prezenț a sa; costurile și duratele
preliminat e pentru rezolvarea sa.
Dezvoltarea lum ii moderne, sub semnul dinamicii industriale, a impus ca pe o nece sitate
apariția unei științ e a fenomenelo r vieț ii sociale. Probleme noi legate de urbanism, transp ort,
educaț ie, moravuri apărute la orizontul unei noi epoici. Noile ideologii ș i sisteme de valori au luat
locul celo r vechi pentru a legitima o n ouă ordine socială .
Emile Durkheim a luptat pentru inst ituționalizarea sociologiei. El s-a străduit să arate că
diviziunea muncii are un c aracter moral pentru că cere oamenilor să se plieze după anumit e
exigențe sociale pentru a -și putea afla locul adecva t într-o societate moderna. El a constituit două
modele pentru a surp rinde relatiile dintre individ ș i societate: ”solidaritatea mecanică” și
“solidaritatea organică ”. Nevoia de a sublinia originalitate a demersului sociologic l -a determinat p e
Durkheim să insiste asupra caracter ului obiectiv al observatiilor ș i a conținutului științific al
cercetă rilor privitoar e la realitatea vieț ii sociale.

Un fapt social se explică prin alte fapte sociale. Trebuia să căutam cauze le eficie nte ș i să
evidențiem funcțiile p e care le îndeplinesc faptele soci ale.
“Cauza determinant ă a unui fap t social trebuie cautată printre faptele sociale
antecedente ș i nu printer stările conștiinț ei individuale”.

III. Definiț ia obiect ului. Precizia observaț iei. Despre observația riguro asă,
sistematică , obiectivă și distincț ia dintre fapte norma le și anormale

Temeiul sociologiei ca știință se află în ideea existenței realităț ii sociale, dar definirea
obiectului sociologiei s -a reali zat într-un proces îndelungat prin confruntarea unor pu ncte de vedere
asupra specificului acestei realități sociale ș i a genezei sale prin pri sma raportului societate -natură .
Pentru sociologi , la fel ca pentru ori ce alt individ, tot ceea ce se întâmplă î n societate
sunt fapte independente în raport cu cei ca re le produc, pot fi observate din exterior, iar înțelegerea
este o consecință a însușirii semnificaț iilor atribuite de actorii vieț ii sociale. Existenț a individului
este de neconceput în afara grupului și, ca atare, viața socială este exprimarea unui mod natural de
existență . Oamenii au, de regulă , încredere î n realitat ea înconjură toare, manifestâ nd fa ță de aceasta
o atitudine conformă cu nivelul lor de formare, de experiență de viață acumulată ori de ni velul
intelectual de care dispun. Pentru cei mai mul ti prezentul constituie prima ș i cea mai importantă
preocupare, iar soluț iile afla te la diversele probleme de viață sunt ră spunsuri punctuale la tipul
urgențelor apă rute la un moment dat .
Grupul uman ia f iință numai prin relații și acțiuni între indivizii care îl formează .
Sociologia va trebui să studieze relațiile dintre indivizi , toate formele de legă turi dintre ei,
problemele lor com une fundamentale.
Societatea este formată , ne spune E.Durkheim , prin as ocierea indivizilor ș i “vede
întotdeauna mai departe și mai bine decâ t indivizii”. Sociologia cunoaș terii trebuia să analizeze
doar modul î n care es te constr uită social o anumită realitate, să țină cont î ntotdeauna de contextual
cultural î n care sunt util izate conceptele teoretice și î n care sunt folosite diversele instrumente ș i
tehnici de cercetare.
În cartea sa – Regulile metodei sociologice – E. Durkheim a elaborat un se t de norme pe
care orice cercetător trebuie să le respecte pentru ca re zultatele fi nale să aibă un autentic c aracter
științ ific. În pri mul râ nd trebuie d elimitate cercetarea sociologică de câ mpul invesigațiilor altor
științ e (regula definirii obiectului). Observația trebuie să fie precisă , să prezinte date suplimentare
care să permită l ocalizarea ș i dimensionarea realităț ii studiate (regula preciziei observaț iei). Trebuie
evitate omisiunile ș i exageră rile aspecte lor cercetate de că tre sociologi (observarea riguroasă a
faptelor sociale) ș i formularea unei ipoteze de lucru pentru a evita h azardul în desfășurarea unei
cercetă ri (regula obser vației sistematice) .Sociologul trebuie să respi ngă orice judecată de ordi n
afectiv (regula obiectivităț ii) și să verifice faptele studiate în observaț ii repetate (regula verifică rii
faptelor) . Într -un fi nal cercetătorul trebuie să țină seama de regula dis tingerii normalităț ii faptelor,
în sensul definirii unor criterii destul de stabile pentru a deosebi normalitatea de anormalitate .
Un principiu important al socio logiei este acela al “concordanței dintre gândirea umană
și contextul social î n care aceasta apare și se manifestă la un moment dat”, deoarece faptele care
apar în cadrul societăț ii, chiar dacă se exprimă prin indivizi co ncreț i, apar, totodată , și ca opere ale
colectivităț ii. Felul în care fiecar e își reprezintă fenomene ș i procese a le mediului în care trăiește ,
sau felul în care defineș te aspe cte ale realității sociale (educaț ie, familie, cerc de prieteni,
participare la viața socială) constituie însemne ale specificităț ii lumii din care provine .
Din acest motiv sociologia este apreciată ca știin ță despre societate î n ansamblul ei deș i
este nev oită să nu marginalizeze problemele care privesc indivizii. Existența umană apare ca
purtătoare a pecetei socialului și ca sinteză de alterități . Unul dint re conceptele funda mentale ale
teoriei sociologice t rebuie să fie conceptual de “ fapt social”, pe care E. Durkheim î l defineste ca
“…orice fel de a face, fixat sau nu , capabil să exercite asupra individului o constrângere
exterioară ”.

De multe ori, sociolo gul recurge la tehnica participantului observator, tocmai pentru a
înțelege concret ceea ce se întâ mplă în societățile pe care le cercetează. El apelează la “omul
locului” care poate distinge cel mai bine între aparent ș i aut entic, între normal ș i anormal. Se
apelează la nivelul cunoaș terii com une la acel “ bun simt”, înnăscut ori educat, care conduce în
împrejură ri limita de viață la ale gerea variantei celei mai fav orabile de rezolvare a dificultăților
întâlnite.
Aceas tă constatare însă nu trebuie să respin gă folosirea unor reguli metodologice î n
rezolvarea unui demers sociologic cu adevarat științ ific: reducerea subiectivismului, evitarea
generalizarilor și absolutiză rii, renunțarea la conceptualiză ri vagi, interzise, evitarea abuzulu i de
stereotipuri ling vistice .
E. Durkheim afirmă necesitatea unei metode pozitive, unitare pentru studiul
fenomenelor sociale. După dânsul, sociologul trebuie să privească faptele sociale “ca lucruri a căror
natură , oricat de supla ș i ami abilă ar fi ea, nu se poate modifi ca totuși după voie”. Viața socială
depinde de condiții obiective , care îi determină în mod necesar î ntreaga activitate. Noi nu putem
înțelege fenomenele sociale decât dacă facem abstracție de subiectivitatea noastra , dacă spiritu l iese
din el însuși pentru a pătrunde î n fenomene. De aceea sociologia trebuie s ă studieze ”fenomenele în
ele însele”. După cum se vede î n lucrarea sa, Durkheim dă o mare importanță metodei sociologice.
El caută o me todă care să aibă urmă toarele ca racteristici: să fie inductivă , obiectivă ș i exclusiv
sociologică . De aceea individu l nu poate interveni deloc în evoluția socială , neavâ nd nici un rol
activ și neputând întrerupe lanț ul cauzal al fenomenelor.
Pentru a face distincție între “normal” ș i ”patologic” Durkheim foloseș te concept ele de
“boală ” și”crima” facând comparație î ntre ace stea, ajungându -se la concluzia că ambele probleme
sunt es ențiale și necesare pentru existența umană . Durkheim e de părere că boala reprezintă pentru
sănătate ceea ce e anormalul pentru normal. În acelaș i timp, anormalul constituie ființa î n stare de
infer iorita te și e un fenomen patologic . El enunță cele tr ei reguli cu privire la normal ș i generalitatea
fenomenului. Crima, ca fenomen social, este privită ca ceva normal, mai mult chiar ca un ră u
necesar ce contribuie la echilibrul dintr -o societate. Totuș i, aceasta nu înseamnă că o prea largă
răspâ ndire a ei nu ar reprezenta ceva morbid ș i indezirabil.
Distincția dintre normal și anormal implică constituirea de specii sociale, concept
intermediar între “ genus homo” și societatea particulară . Metoda optimă de a le constitui se crede a
fi distincția societăț ilor după gradul lor de compunere și nu pe cale a monografiilor, căci individual
este un infinit, iar infinitul nu poate fi cuprins.
Sociologia are ca scop ameliorarea stă rii sociale. ”Cercetările nu merită o oră de
osteneală dacă au doar interes e pur speculative” , afirma Durkheim.Viața socială tebuie cunoscută
asa cum este. Doar astfel putem ajunge să distingem normalul de patologic , doar pe această bază
putem face reforma. A cerceta, a ști înainte de a a cționa, a îndemnat sociologul francez.
În finalul lucră rii sale – Regulile metodei sociologice – el subliniază că sociologia tebuie
să devină o știință autonomă , lucru c e i-ar da o mai mare autoritate. Aceste idei ș i crezuri ale
autorului sunt mai mult dec ât elocvente în prezentarea conținutului lucră rii (care a devenit
reprezentativă pentru literatura de specialtate) ș i obiectivelor acesteia .

BIBLIOGRAFIE

1.Emile Durkheim – Regulile metodei socio logice Editu ra Polirom, Iași, 2002
(paginile 35 -128),
2.Petre Andrei – Sociologie generală , Editura Polirom, Iași, 1997 (paginile 186 –
205).