PROGRAM DE STUDIU: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ ANUL II, SEMESTRUL I SOCIOLOGIE TEMA: INTERVIUL PROF. DR. SANDU ȘTEFAN -ANTONIO ASIST. UNIV. TEREC -VLAD… [624904]

UNIVERSITATEA “ȘTEFAN CEL MARE ” SUCEAV A
FACULTATEA DE DREPT ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: ID
PROGRAM DE STUDIU: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
ANUL II, SEMESTRUL I

SOCIOLOGIE

TEMA:
INTERVIUL

PROF. DR. SANDU ȘTEFAN -ANTONIO
ASIST. UNIV. TEREC -VLAD LOREDANA

STUDENT: [anonimizat], ca metodă de cercetare, menită să identifice factorii empirici răspunzători de
erorile utilizării acestei metode de colectare a datelor și să evalueze posibilitățile de minimizare a
efectelor acestor factori.
Șocul sondajelor de opinie face extr em de actuală discuția metodologică despre valoarea și limitele
interviului, aceasta cu atât mai mult cu cât o lungă perioadă în literatura noastră de specialitate
interviul a fost pe nedrept catalogat ca „o metodă de mâna a doua“.
In sociologia românească , s-a făcut distincție între termenii de „interviu“ și „convorbire“
și pentru că, pornind de la etimologia termenului, vom putea releva notele definitorii ale interviului
ca modalitate de investigare în sociologie și psihologie.
Termenul de „interviu“ s -a impus pe plan mondial, fiind preluat atât de sociologii francezi,
cât și de sociologii germani, fapt ce ne îndreptățește să îl utilizăm și noi alături de cel de
„convorbire“. Vom spune, deci, interviu sau convorbire, cu același înțeles. Etimologic, termenu l
de „interviu“ semnifică întâlnirea și conversația între două sau mai multe persoane. Acestea sunt,
de altfel, și notele definitori: interviul este o conversație față în față, în care o persoană obține
informații de la altă persoană.
Înseamnă că în viața de zi cu zi practicăm interviul, nu orice întâlnire sau conversație
echivalează cu un interviu și cu atât mai puțin cu un interviu de cercetare științifică. Interviul este
comparabil cu întrevederea, conversația, dialogul, interogatoriul, dar nu se confund ă cu nici unul
dintre acestea.
Interviul presupune întrevederea , dar nu se confundă cu aceasta. Oamenii se întâlnesc chiar
fără scopul de a obține informații unii de la alții, ci pur și simplu pentru a se vedea, pentru plăcerea
de a fi împreună. Chiar dacă își vorbesc, nu înseamnă neapărat că schimbă informații. Evident,
interviul poate constitui un scop al întrevederii, dar întâlnirea dintre două sau mai multe persoane
adesea are cu totul alte scopuri.
Nu există interviu fără convorbire , dar nu orice conversație constituie un interviu.
Convorbirea
presupune schimbul de informații în legătură cu o temă sau alta. Persoanele care conversează
schimbă frecvent rolurile de emițător și de receptor. Informația nu este direcționată într -un singur
sens, nu există un conducător al discuției, așa cum stau lucrurile în cazul interviului.
Interviul reprezintă mai mult decât un dialog , pentru că nu totdeaun a dialogul are drept
scop obținerea de informații. În filme, de exemplu, dialogul permite exprimarea stărilor sufletești;
în filosofie prin dialog permite exprimarea stărilor sufletești; în filosofie prin dialog se exprimă
ideile, gândirea, concepția autor ilor. Dialogurile socratice sunt veritabile reflecții filosofice, nu
căutarea obținerii unor informații.
Interviul nu poate fi confundat cu interogatoriul , deși și într -un caz și în celălalt există o
persoană care pune întrebări, care dirijează discuția. O bținerea informațiilor prin interogatoriu
evocă obligația de a răspunde, constrângerea exterioară. Din contră, interviul presupune libertatea
de expresie a personalității, chiar bucuria oamenilor de a -și spune cuvântul, de a -și face publice
opiniile.

Interviul ca tehnic ă de cercetare în științele socioumane

Definiție. Definim interviul de cercetare ca o tehnică de obținere, prin întrebări și
răspunsuri, a informațiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea verificării ipotezelor

sau pentr u descrierea științifică a fenomenelor socioumane. Interviul se bazează pe comunicarea
verbală și presupune întrebări și răspunsuri ca și chestionarul . Spre deosebire însă de chestionar,
unde întrebările și răspunsurile sunt scrise, interviul implică totde auna obținerea unor informații
verbale . Convorbirea reprezintă elemental fundamental în tehnica interviului, în timp ce
întrevederea nu constituie decât o condiție care facilitează transmiterea informațiilor
unidirecționale: de la persoana intervievată spre operatorul de interviu (sau spre cercetătorul
științific).
Interviul telefonic , nu presupune întrevederea, astfel că nu se justifi că definirea interviului
prin existența față în față a unui anchetat și a unui anchetator. De asemenea, interviul nu presupune
cu necesitate o relație între două personae.
Interviul de grup se desfășoară în condiții psihosociale diferite de cele ale relaț iilor
interpersonale diadiceÎn acest sens nu îi este permis operatorului de interviu să sugereze sau să
reformuleze răspunsurile celui intervievat. Fiind vorba despre interviu ca tehnică de cercetare în
științele socioumane, trebuie să accentuăm faptul că utilizarea acestuia în cercetarea din domeniul
științelor socioumane trebuie să conducă la stabilirea relațiilor dintre variabile, la testarea
ipotezelor.
Utilizarea interviului în cercetarea științifică are maimulte scopuri. În primul rând, un scop
explor ator, de identificare a variabilelor și relației dintrevariabile. Cu ajutorul interviurilor se poate
ajunge la formularea unor ipoteze interesante și valide .Informațiile obținute pot ghida în
continuare cercetarea fenomenelor psihologice și sociologice. I nterviul, în al doilea rând, poate
constitui instrumentul principal de recoltare a informațiilor în vederea testării ipotezelor. În acest
caz, fiecare întrebare reprezintă un item în structura instrumentului de măsurare. Cel de -al treilea
scop al utilizări i interviului este cel de recoltare a unor informaț ii suplimentare celor obț inute prin
alte metode. Așa cum s -a arătat, ancheta prin interviu constituie cea mai frecvent utilizată metodă
de cercetare sociologică. Unii specialiști apreciază chiar că „sociol ogia a devenit știința
interviului“. Ș i aceasta nu numai pentru că interviul, încă din anii ′60, a devenit modalitatea de
recoltare a datelor favorită pentru majoritatea sociologil or, obiectul de studiu al sociologiei este
interacț iunea, iar interviul este el însuși un tip de interacțiune socială.

Interviul ca interac țiune psihologic ă și social ă

Conversația reprezintă o activitate distinctiv umană și un tip de interacțiune psihologică și
socială. O bună parte din timpul de veghe conversăm: punem întrebări și dăm răspunsuri. Mai rar
monologăm. Nu numai pentru sociologi, dar și pentru avocați, medici, ziariști, profesori, știința și
arta dialogului fac parte din profesia lor. Una din principalele supoziții ale interviului este
consistența relației dintre vo rbă și faptă , dintre atitudinea exprimată verbal și comportament.
Minciuna deliberată – posibilă într -un interviu – reduce încrederea în informațiile obținute
prin răspunsurile la întrebări. Nu trebuie însă să exagerăm pericolul erorilor și biais – urilor,
generat de răspunsurile neadevărate. În marea lor majoritate oamenii sunt corecți și cinstiți:
recunosc sincer când nu cunosc răspunsul la o întrebare și își asumă responsabil consecințele
faptelor lor. Pe de altă parte, ca cercetători trebuie să evităm punerea în discuție a acelor probleme
care ar putea pune persoanele intervievate în sit uația de a recunoaște fapte indezirabile social sau
care ar depăși capacitatea lor de analiză.
Alte erori sau biais -uri sunt datorate autoînșelării cu bună credință a celor ce sunt convinși
că răspund corect, dar care în realitate interpretează greșit înt rebările, sunt „trădați“ de memorie
sau își reprimă inconștient pulsiunile și își apară prin mecanisme neconștientizate eu-ul. Distincția

dintre eu-ul privat și eu-ul public este foarte importantă pentru înțelegerea interviului ca
interacțiune socială. Fie care individ are mai multe eu -uri (self). În societate ne străduim să apărem
altfel decât suntem în intimitate: punem în evidență eu-ul public , încercând să mascăm eu-ul privat .
Mecanismele de apărare a eu -ului în situația de interviu includ: fuga de răspu ns,
raționalizarea, proiecția, introecția, identificarea și refularea (Grawitz, 1972). Sub diferite pretexte
(lipsă de timp, imposibilitatea întreruperii unor activități foarte importante, neîncrederea în
anchetele sociale etc.), unele persoane refuză să r ăspundă la anchetele prin interviu. Refuzul lor
poate fi politicos, invocând un motiv plauzibil, sau poate fi brutal: nu -ți deschide ușa ți -o trântește
în nas, te lasă să strigi la poartă până când răgușești sau pun câinii pe tine. Operatorul de interviu
trebuie să știe la ce se poate aștepta și să prevadă strategia de ieșire din situațiile neplăcute.
Prin raționalizarea răspunsurilor indivizii umani încearcă să găsească justificări a
posteriori comportamentelor lor. Coerența răspunsurilor la întrebările de motivație nu trebuie să
ne facă să credem că totdeauna deciziile de a acționa ale oamenilor au fost raționale. Imaginea
omului raționalizator este mai aproape de realitate decât imaginea omului rațional .
Proiecția , constând din atribuirea unei alte persoa ne a propriilor atitudini, interese, aspirații
sau motivații, introecția , convingerea că ceea ce s -a întâmplat anterior a fost urmarea hotărârilor
proprii, și identificarea sau conformarea la ceea ce își imaginează că se așteaptă operatorul de
interviu, fa c parte din mecanismele de apărare a eu -ului persoanelor intervievate. În cadrul acestor
mecanisme refularea are un rol central. Refularea în psihologia freudistă desemnează „procesul
efectuat de subconștient, prin care anumite imagini, idei, tendințe sau dorințe neplăcute pentru
subiect sau care contravin normelor morale, sunt îndepărtate din conștiință, response din sfera
proceselor conștiente în cele inconștiente sau sunt menținute în afara câmpului conștiinței “

Tipuri de interviuri și criterii de clasificare

În literatura de specialitate consacrată interviului ca tehnică de cercetare se întâlnesc diferite
criterii de clasificare, și anume: conținutul comunicării; calitatea informațiilor obținute; gradul de
libertate a cercetătorului în abordarea diferitelor teme și formularea întrebărilor, precum și în
schimbarea sau respectarea succesiunii lor; repetabilitatea convorbirilor; numărul persoanelor
participante; status -ul socio -demografic al acestora; modal itatea de comunicare; funcția îndeplinită
în cadrul procesului de investigație.
Din punctul de vedere al conținutului comunicării se poate face distincție între interviul de
opinie și interviul documentar
Asupra distincției dintre cele două tipuri de inte rviuri nu stăruim, problema fiind tratată în
discuția despre clasificarea chestionarelor. Semnalăm acum doar faptul că se poate face o
clasificare a interviurilor după domeniul abordat: politic, economic, social, cultural etc.
Desfășurarea unui interviu de cercetare a opiniilor politice, de exemplu, se va particulariza față de
un interviu de sondare a intereselor culturale; de asemenea, un interviu pe teme economice, față
de unul pe tema credințelor religioase.
Calitatea informațiilor depinde de foarte mulț i factori. Între aceștia, durata convorbirii oferă
serioase garanții privind nu numai volumul informațiilor, dar și calitatea lor. Este de presupus că
un interviu de 5 – 10 minute permite doar colectarea unor informații superficiale, comparativ cu o
convor bire purtată timp de câteva ore. Așadar, interviul extensiv , chiar dacă se aplică unui număr
mare de persoane, nu reușește să pună în evidență structurile de profunzime, așa cum se întâmplă
în cazul interviului intensiv.

Gradul de libertate a cercetătorulu i în alegerea temelor de investigare și în ceea ce privește
formularea, numărul și succesiunea întrebărilor a sugerat o schemă mnemotehnică de clasificare a
interviurilor. Fără a reprezenta propriu -zis o scală, sugerează trecerea gradată de la deplina libe rtate
a cercetătorului în cazul interviurilor nondirective până la eliminarea oricărei libertăți de inovare,
în cazul interviului directiv , pe bază de chestionar cu întrebări închise.
Exemplul cel mai concludent pentru libertatea de schimbare a temei conve rsației, a formei
și succesiunii întrebărilor îl constituie interviul clinic, utilizat cu precădere în psihoterapie și mai
puțin in investigația psihologică sau sociologică.
Interviul clinic reprezintă forma extremă a interviului nestructurat și ilustrează cel mai bine
specificul interviului nondirective. Interviul clinic a fost propus, însă, ca tehnică de intervenție
psihoterapeutică înlocuind astfel „modalitatea clasică“ de desfășurare a ședințelor de psihoanaliză.
Interviul clinic urmărește să sprijine efortul pacientului de conștientizare a sentimentelor
sale confuze, care îi provoacă teamă. Terapeutul nu direcționează relatările pacientului, ci doar
creează un cadru de manifestare în care acesta „să fie el însuși“. În acest scop s -a renunțat l a
practica psihoterapeutică în care pacientul era pus într -o situație „dezumanizantă“ (așezat ca un
bolnav lungit în pat, fără a vedea terapeutul, care notează fără a -l întrerupe monologul pacientului
etc.). De această dată pacientul ia loc la birou, visz avi de terapeut, fiind într -o situație de egalitate
cu acesta. Interviul clinic propus de Carl Rogers se fondează pe o concepție psihoanalitică despre
personalitate, influențată de filosofia existentialist.
Interviul clinic nu se utilizează numai în scop t erapeutic, ci și pentru psihodiagnoză, pentru
orientarea profesională sau în activitatea de asistență socială în vederea cunoașterii personalității.
Dealtfel, însuși părintele nondirectivismului a susținut extinderea metodei sale în domeniul
educației adul ților, a învățământului, industriei și politicii. În cercetarea socioumană, interviul
clinic este utilizat de multe ori cu scop explorator, în faza inițială a investigațiilor, pentru găsirea
acelor informații care să orienteze demersul de cercetare. Dar, d at fiind faptul că acest tip de
interviu oferă o expresie „chimic pură“ a atitudinilor, abordarea nondirectivă s -a extins mult
dincolo de sfera terapeutică. Paul Lazarsfeld, ca să dăm un exemplu clasic, a utilizat interviul
nondirectiv în cercetarea emisiu nilor radio.
Interviul în profunzime, ca și interviul cu răspunsuri libere, se utilizează atât în
psihoterapie, cât și în cercetarea socioumană. Spre deosebire, însă, de interviul clinic, interviul în
profunzime, centrat tot asupra persoanei, vizează doar un aspect, un fenomen sau element, nu
persoana în întregul ei. La fel stau lucrurile și în cazul interviului cu răspunsuri libere sau ghidat.
Între cele două tipuri de interviuri diferențele sunt mai mult de nuanță decât de fond: variază nivelul
de profunz ime, amploarea fenomenelor abordate, gradul de libertate menținându -se ridicat, chiar
dacă tema convorbirii este prestabilită.
Interviul clinic, în profunzime și cu răspunsuri libere sunt mai mult sau mai puțin
nestructurate.
Interviurile nestructurate po t avea un grad de validitate mai înalt decât cele structurate, sunt
nestresante, permit exprimarea spontană a personalității, dezvăluirea pulsiunilor inconștientului,
lasă liberă asociația de idei, eliminând astfel bias -urile (erorile sistematice) interviu lui structurat.
Interviurile cu întrebări deschise și cu întrebări închise fac parte din categoria interviurilor
structurate . Astfel de interviuri sunt larg utilizate în cercetările sociolgice și psihologice. În cadrul
lor cercetătorul (sau oper atorul de interviu) nu beneficiază de libertatea alegerii temelor sau de
posibilitatea reformulării întrebărilor și schimbării succesiunii lor. Problematica utilizării
interviurilor cu întrebări deschise și cu întrebări închise a fost tratată în lecția des pre chestionar,
când s -a prezentat modalitatea de aplicare a chestionarului cu ajutorul operatorilor. De altfel,

ghidul de interviu nu reprezintă altceva decât o listă de întrebări sau de probleme ce urmează a fi
discutate în cadrul interviului. Firește, g hidurile de interviu pot fi mai mult sau mai puțin detaliate,
dar ele trebuie să cuprindă problemele esențiale, ce nu pot fi omise, fără de care obiectivul studiului
nu s-ar realiza.
Interviurile pot fi unice sau repetate . În sondajele de opinie avem de -a face, de regulă, cu
o singură convorbire cu fiecare din persoanele cuprinse în eșantion. În practica psihoterapeutică și
în anchetele panel interviul se aplică în mod repetat. Subiectul intervievat dobândește o anumită
experiență în rolul său, astfel că de sfășurarea convorbirii se realizează în alte condiții
psihosociologice.
Cel mai adesea interviul se derulează ca o comunicare între două persoane: operatorul de
interviu și persoana care răspunde. În afara acestui tip de interviu personal , în cercetările sociale
se utilizează și interviul de grup , care are exigențe specifice. „Interviul de grup, este o metodă de
culegere a datelor psihosociologice foarte utilizată în studiile empirice, în special în marketing și
în studiul pieții“, totuși au apărut puține studii metodologice privitoare la acest tip de interviu.
Tehnica intervi ului de grup s -a impus în cadrul direcției de studiu a grupului mic . J. A.
Banks, formulează ipoteza că în situația de grup indivizii oferă răspunsuri care cred ei că sunt
așteptate de grupul lor de apartenență, în timp ce în interviurile personale ei dezv ăluie reacțiile
proprii. Din această cauză în interviurile de grup opiniile sunt exprimate cu mai multă intensitate,
în timp ce opiniile minoritare riscă să rămână neexprimate. De aici decurge o concluzie cu
valoare metodologică mai largă: „cercetătorii ca re
studiază aceeași problemă utilizând tehnici diferite riscă să obțină rezultate dificil de comparat,
chiar contradictorii.
Interviurile pot fi făcute cu adulți, cu tineri sau copii. Pot fi intervievate personalități ale
vieții politice și culturale, specialiști din diferite domenii, persoane fără funcții oficiale și chiar cu
personae defavorizate. De fiecare dată diferențele dintre status -urile socio -profesionale ale
cercetătorului și ale celor intervievați ridică probleme în ordinea obținerii interviului, desfășurării
lui și valorificării informațiilor.
Interviurile se clasifică, după modalitatea de comunicare, în interviuri face -to-face
(directe, personale) și interviuri prin telefon .
În cele mai multe țări, între care și România, dotarea limitată cu posturi telefonice nu
permite efectuarea unor anchete telefonice reprezentative. La începutul anului 1999, în țara noastră
funcționau circa 3,5 milioane de posturi telefonice, ceea ce ar însemna că mai puțin de jumătate
din populația de peste 18 ani are acces la telefon. Repartiția posturilor telefonice în mediul rural
este mult mai scăzută decât în mediul urban. Totuși, pentru anumite categorii de popula ție și pentru
anumite centre urbane, cu valoare experimentală se poate apela la interviul telefonic. În
perspectivă se vor crea, probabil, condiții pentru efectuarea de anchete telefonice reprezentative și
în țara noastră.
Desfășurarea interviului telefon ic are unele particularități în raport cu interviul face-to-
face. Dacă în intervalul face -to-face primul contact cu persoana selecționată în eșantion este de
natură vizuală (de aici cerința ca operatorul de interviu să fie o persoană cu un fizic plăcut), î n
interviul telefonic prima impresie se bazează pe caracteristicile vocale ale operatorului (timbru,
intensitate, claritate, lungimea pauzelor dintre cuvinte etc.). Decurg de aici cerințe specifice pentru
alegerea și formarea operatorilor de interviu. Aceș tia vor trebui să se asigure că persoanele aflate
la celălalt capăt al firului telefonic au înțeles întrebările, că doresc să continue conversația. Vor fi
frecvente întrebările de genul:”Alo, mă auziți?“; „S -a înțeles?“; „Este clar?“; „Pot continua?“

Interviul telefonic asistat de calculator ( Computer -asisted telephone interviewing ) reduce
nu numai timpul total al anchetelor sociologice, dar și erorile, eliminându -se operațiile de notare
în scris a răspunsurilor, codificarea de către operatorul de anchetă, transferal codurilor pe discul
calculatorului electronic. În sistemul CATI, computerul generează numerele de telefon
eșantionate, afișează pe un terminal întrebările în succesiunea lor, răspunsurile fiind introduce
direct în memoria calculatorului. Astfel se elimină consemnarea și codificarea manuală a
răspunsurilor.
Dezavantajele interviului telefonic rezultă din ineditul situației: mulți consideră intenția de
intervievare telefonică drept o farsă și, ca atare, refuză convorbirea. Credem că anchetele tele fonice
ar trebui precedate de o companie publicitară, pentru ca populația să afle despre o asemenea
modalitate de cunoaștere științifică a opiniilor și atitudinilor și să accepte includerea în eș antion ca
pe un lucru firesc. Chiar și în țările cu o îndelungată practică a anchetelor telefoni ce se pune – ca
un dezavantaj – problema motivației mai reduse a persoanelor, comparativ cu interviul face-to-
face. Tocmai datorită motivației scăzute, a refuzului frecvent de a participa la interviu ș i a
întreruperii convorbirilor, volumul numerelor de telefon eșantionate (RDD) trebuie să fie de
aproximativ cinci ori mai mare decât cel proiectat. Un alt dezavantaj major al interviului telefonic
este legat de imposibilitatea cercetătorului de a controla situația în care se desfășoară convorbirea.
Nu există siguranța că ră spund chiar persoanele selecț ionate în eșantion, nu pot fi înregistrate
comportamentele nonverbale, nici condițiile fizice ș i psihologice în care se derulează convorbirea
telefonică.
Interviurile pot fi clasificate și după funcția pe care o au în cadrul cercetării: interviul de
explorare se deosebește, prin structura sa, de interviul utilizat ca modalitate principală de obținere
a datelor de cercetare sau de interviul practi cat cu scopul completării sau verificării informațiilor
recoltate cu ajutorul altor metode și tehnici de investigare. Interviul de explorare, utilizat în prima
fază a cercetării, este mai puțin structurat, uneori este nondirectiv, urmărind identificarea un or
teme care să fie cercetate apoi în profunzime prin intermediul chestionarului.

Desf ășurarea interviurilor de cercetare

În funcție de tipul de interviu, modul de desfășurare a convorbirii dintre operatorul de
anchetă și persoana intervievată prezintă anumite particularități: într -un fel va decurge interviul
telefonic și întrun mod diferit interviul face-to-face, iar acesta din urmă nu se va realiza identic în
cazul unui interviu nondirectiv și în cel al unui interviu pe bază de ch estionar cu întrebări închise.
Principii generale ale aplicării interviului nondirectiv:
tot ce au spus persoanele intervievate trebuie tratat ca elemente inseparabile de contextul
discursive și situațional; trebuie să se acorde atenție atât conținutului manifest, cât și celui latent;
de asemenea, cercetătorul nu trebuie să considere că tot ceea ce declară persoanele intervievate se
plasează la același nivel psihologic;
cercetătorul va acorda atenție nu numai la ceea ce persoanele au spus, dar și la ceea ce nu au
spus sau nu pot spune fără ajutorul lor;
ceea ce declară oamenii într -un int erviu nu sunt decât indicatori, pe baza cărora cercetătorul
va trebui să identifice problemele persoanelor intervievate;
se impunea ca cercetătorul să situeze problemele persoanelor intervievate în contextul social
al desfășurării întrevederii.
Prima pro blemă și, probabil, cea mai delicată este prezentarea operatorului de interviu
astfel încât să obțină acordul persoanelor de a fi intervievate. Pentru aceasta operatorul de interviu

trebuie: să explice scopul și obiectivele cercetării; să descrie metoda pr in care respectiva persoană
a fost selecționată în eșantion; să prezinte instituția sub girul căreia se face ancheta; să asigure
interlocutorul de anonimatul anchetei și de caracterul confidențial al răspunsurilor.
Operatorii de anchetă sunt sfătuiți ca la prezentare să -și spună numele și să arate legitimația
de serviciu. Li se recomandă, de asemenea, să arate persoanelor selecționate în eșantion articolele
din ziarele și revistele în care s -au publicat rezultatele studiilor anterioare și să accentueze fapt ul
că și concluziile anchetei la care participă respectivele persoane vor vedea lumina tiparului. Totuși,
nu există procedee infailibile de prezentare a operatorilor de interviu. Experiența de comunicare
interumană, tactul, sensibilitatea față de problemel e altuia intervin în stabilirea contactului verbal
cu persoana ce urmează a fi intervievată. Ca regulă generală menționăm că la prezentare operatorul
de interviu trebuie să dea toate explicațiile în legătură cu cercetarea, luând în considerare nivelul
de școlaritate al interlocutorului. Specificarea doar a faptului că este vorba de o cercetare științifică
nu spune nimic unei persoane cu nivel de școlaritate redus, nu o motivează să participe la interviu.
Punerea întrebărilor trebuie să urmeze ordinea din ch estionar (în cazul interviurilor
structurate). Operatorul de interviu va citi cuvânt cu cuvânt fiecare întrebare, dând posibilitatea
persoanei intervievate să urmărească pe un alt chestionar formularea întrebărilor și, eventual,
variantele de răspuns. În c azul unor interviuri cu întrebări închise se specifică la ce întrebări se vor
citi răspunsurile, la care se vor da liste cu răspunsuri la alegere și, în fine, când se va aștepta
formularea unui răspuns de însăși persoana intervievată. Indicațiile cuprinse în chestionar servesc
operatorului de anchetă pentru ca să pună întrebările astfel încât fiecare dintre ele să aibă aceeași
valoare ca stimul pentru declanșarea răspunsurilor. Dacă stimulul este prea slab și nu determină
un răspuns, atunci trebuie repetat. Concret: când persoana intervievată nu înțelege întrebarea,
operatorul de anchetă va reciti cuvânt cu cuvânt întrebarea. Abia apoi va da explicații suplimentare,
lămurind sensul cuvintelor și al întregii întrebări. Astfel, încercăm să obținem răspunsuri la toate
întrebările și cât mai complete cu putință . Operatorii de anchetă vor căuta să realizeze o apropiere
pozitivă de persoana intervievată, încurajând -o să răspundă cât mai detaliat prin formulări de
genul: „Vă rog să -mi vorbiți mai mult despre…“ sa u „Am înțeles ce miați spus, vă rog însă să-mi
dați mai multe amănunte despre…“ Pentru clarificarea informațiilor obținute operatorul va
recapitula cu voce tare declarațiile interlocutorilor: „Să vedem dacă am înțeles bine.
Dumneavoastră ați spus că…“ sau „Aș vrea să citim împreună răspunsurile să vedem dacă am
înțeles corect ceea ce ați spus“.

BIBLIOGRAFIE :
Prof. univ. dr.Septimiu CHELCEA – Tehnici de Cercetare Sociologică , Școala Națională de
Studii Politice și Administrative , București – 2001