PROGRAM DE STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT: MANAGEMENT [623408]

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE CONSTANȚA
PROGRAM DE STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT: MANAGEMENT
ORGANIZAȚIONAL ȘI ANTREPRENORIAT

Constanța
2019

REFERAT

Coordonator științific:
Lector univ. dr. Ciami Cristina

Absolvent i:
Mocanu Roxana Paula
Cruceru Marinela

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE CONSTANȚA
PROGRAM DE STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT: MANAGEMENT
ORGANIZAȚIONAL ȘI ANTREPRENORIAT

Constanța
2019

BARIERE ÎN COMUNICAREA
INTERCULTURALĂ

Coordonator științific:
Lector univ. dr. Ciami Cristina

Absol venti:
Mocanu Roxana Paula
Cruceru Marinela

Bariere in Comunicarea Inte rculturala – Cuprins

1

Cuprins

Cuprins ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 1
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 2
Capitolul 1:Bariere în comunicare și dia logul „referențial” ………………………….. ………………………… 3
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 16
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 18

Bariere in Comunicarea Interculturala – Introducere

2
Introducere

Comunicarea reprezintă una dintre activitățile umane pe care fiecare dintre noi o poate
recunoaște, însă puțini o pot defini satisfăcător. Comunicarea este a vorbi cu cineva, comunicare este
și televiziunea, răspândirea informației, înfățișarea, critica literară, etc . Orice comunicare implică
semne și coduri care trebuiesc decodificate de către receptor pentru a înțelege mesajul. Însă în
fiecare act de comunicare apar, din diferite motive, zgomote (bariere de comunicare) care împiedică
receptorul să înțeleagă mesajul în felul în care a vrut emițătorul să -l transmită.
Ceea ce voi studia pe parcursul acestui referat este dacă barierele care apar în comunicarea
interculturală sunt condiționate de „vârsta ” culturii, de resursele naturale ale teritoriului ocupat de o
anumit a cultură , de incompetența lingvistică a vorbitorilor sau de diferența de atitudine, de concepții
și de stil de educație a diferitelor culturi.
Am ales această temă deoarece în zilele de astăzi, datorită globalizării, comunicarea
interculturală devine tot mai importantă și din această cauză trebuie urmărită înlăturarea barierelor
de comunicare, pentru o bună înțelegere și colaborare.

Bariere in Comunicarea Interculturala – Capitolul 1

3 Capitolul 1: Bariere în comunicare și dialogul „referențial”

Comunicarea umană poate fi definită ca un proces de transmitere de informații, idei, opinii,
păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul. Există comunicare atunci când un s istem
influențează stările sau acțiunile altui s istem, ținta și receptorul alegând dintre semnalele care se
exclud pe acelea care, transmise prin canal, leagă sursa cu receptorul. Principalele elemente ale unui
proces de comunicare sunt: existența a cel puțin doi parteneri, codul, mesajul, mijlocul de
transmitere a mesajului, feed -back-ul, canalele de comunicare, mediul comunică rii și barierele de
comunicare (filtrele, zgomotele).
Doctorul Leonard Saules, de la Grand School of Business, Universitatea Columbia,
consideră că în procesul de comunicare pot interveni patru tipuri de bariere1: bariere de limbaj,
bariere de mediu, barie re privind poziția emițătorului și receptorului și bariere de concepție.
Apar bariere de limbaj atunci când aceleași cuvinte au sensuri diferite pentru diferite
personae, când cel ce vorbește și cel care ascultă se pot deosebi ca pregătire și experiență, c ând
starea emoțională a receptorului poate deforma ceea ce acesta aude, când ideile preconcepute și
rutina influențează receptivitatea, când există dificultăți de exprimare sau când utilizarea unor
cuvinte sau expresii este confuză.
Barierele de mediu sunt reprezentate de un climat de muncă necorespunzător (de exemplu
poluare fonică ridicată), de folosirea de suporți informaționali necorespunzători sau de climatul
locului de muncă care poate determina angajații să -și ascundă gândurile adevărate pentru că le este
frică să spună ceea ce gândesc.
Poziția emițătorului și receptorului poate de asemenea constitui o barieră de comunicare
datorită imaginii pe care o are emițătorul sau receptorul despre sine și despre interlocutor, datorită
caracterizării diferite de către emițător și receptor a situației în care are loc comunicarea sau datorită
sentimentelor și intențiilor cu care interlocutorii participă la comunicare.
Ultimul tip de bariere, barierele de concepție, este reprezentat de existența presupunerilor, de
exprimarea cu stângăcie a mesajului de către emițător, de lipsa de atenție în receptarea mesajului, de
concluzii grăbite asupra mesajulu, de lipsa de interes a receptorului față de mesaj sau de rutina în
procesul de comunicare.

1 Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, Teoria comunicării, Editura SNSPA -Facultatea de Comunicare și Relații Publice,
București, 2001, p.22

Bariere in Comunicarea Interculturala – Capitolul 1

4 În procesul de comunicare bar ierele nu sunt de neevitat, însă se pot lua unele măsuri pentru
înlăturarea lor: planificarea comunicării, determinarea precisă a scopului fiecărei comunicări,
alegerea momentului potrivit pentru efectuarea comunicării, clarificarea ideilor înainte comunic ării
și folosirea unui limbaj adecvat.
Comunicarea verbală presupune un dialog. V asile Tonoiu vorbește în cartea sa „Omul
dialogal” despre „dialogul referențial”. Ce este dialogul referențial? Termenul de dialog referențial a
fost introdus de F. Jacques și denumește un gen aparte de discuție care urmărește stabilirea în comun
a unei propoziții destinate a identifica existența și eventual unicitatea referentului prin schimbul
reciproc de informație disponibilă la parteneri2. Orice dialog trebuie să comporte cel puțin un
moment referențial care constituie adesea piatra de încercare a consensului construit între parteneri.
Opoziția tradițională între dialog și monolog se bazează în primul rând pe definirea funcției
de monolog printr -o trăsătură de ordin numeric : tran șa de discurs produsă de o singură persoană.
Monologul poate fi multipersonal. În afară de aceasta, definiția amintită pune accentul doar pe
locutor și nu face nici o referire explicită la situația alocutivă. Orice monolog este adresat și deci
textul său comportă o constituție parțial dialogică. Monologul s -ar putea defini în mod negativ ca
tranșă de discurs produsă de unul sau mai mulți locutori, care are unul sau mai mulți destinatari, dar
aceștia din urmă nu sunt presupuși la rândul lor a lua cuvân tul3. Dialogul se definește, în mod
pozitiv, ca o tranșă de discurs produsă de cel puțin doi locutori, în care cel puțin unul dintre
destinatari devine cel puțin o dată locutor. Asumând explicit situația de comunicare, dialogul se
opune monologului din pun ct de vedere pragmatic prin caracterul r eversibil al pozițiilor celui care se
adresează și celui care răsp unde; fiecare la rândul său vorbește și ascultă.
O discuție concretă poate conține mai multe dialoguri, mai multe momente referențiale. Dar
păstrarea presupozițiilor de existență și unicitate este un criteriu după care se poate recunoaște un
moment referențial determinat î n cadrul unui dialog determinat, criteriu care nu funcționează în
toate dialogurile, de exemplu în cele cu o dominantă polemică, unde fiecare se străduiește să
orienteze dezbaterea către obiectivul propriu, fără să fi obținut vreodată acordul ori măcar să se fi
întrebat asupra presupozițiilor respective ale fiecăruia. Se creează astfel o situație de joc competitiv
care exclude orice înț elegere între protagoniști4.

2 Tonoiu, Vasile, Omul d ialogal , Editura Fundației Culturale Române, București, 1995, p.212
3 Tonoiu, Vasile, Omul dialogal , Editura Fundației Culturale Române, București, 1995, p.212
4 Tonoiu, Vasile, Omul dialogal , Editura Fundației Culturale Române, București, 1995, p.215

Bariere in Comunicarea Interculturala – Capitolul 1

5 Dimpotrivă, un dialog referențial regulat prezintă o situație de joc cooperativ. Interlocutorii
acceptă tacit obiectivul propus de întrebare și presupozițiile acesteia. Dialogul referențial face loc
unui larg evantai de forme ș i conduite verbale: interogație, negație, acceptare, cerere de retragere a
unei susțineri găsite neîntemeiate, argumentație, etc5.
Dialogul referențial ridică pentru sine problema normalității și a devianței, a exigențelor
reușitei și a modalităților eșecu lui. Direcția în care acestea pot fi reperate și studiate ne este indicată
de factorii constitutivi ai activității de explorare dialogico -referențială îm măsura în care ei sunt
figurați în model și vizați explicit în praxisul trăit6. Există trei grupe de condiții și infracțiuni tipice
asociate nerespectării condițiilor.
Prima grupă presupune ca participanții să aibă aptitudinea de a -și asigura identitatea
personală în toate pozițiile actului de comunicare: a lua cuvântul, a -l ceda, a -l relua. În absența unei
aptitudini medii de a ocupa alternativ diversele poziții ale actului de comunicare, persoana nu poate
continua să primească și să transmită mesaje. Cât privește infracțiunile, sunt numeroase modurile de
expresie ale incapacității sau ne -voinței interl ocutorilor de a -și asigura identitatea personală. Ei iau
cuvântul, dar nu știu să -l adreseze nici să -l cedeze la momentul oportun. Sau, locutorul e gata să
adreseze cuvântul, să răspundă când i se vorbește, dar nu știe bine cine este7.
A doua grupă de cond iții presupune aptitudinile participanților la dialog de a face conjecturi
cu privire la ce vrea să spună partenerul, mai ales prin expresiile sale referențiale. Postulând
caracterul comprehensibil al comunicării, trebuie ca fiecare să aibă capacitatea de a determina sensul
cuvintelor în raport cu contextul situației interlocutive. Conversațiile obositoare în care distanța între
codurile respective ale partenerilor compromite însăși posibilitatea dialogului sunt tot atâtea
exemple de eșecuri relative la ace st ansambul de exigențe.
Cea de a treia grupă de condiții privește cooperarea dialogico -referențială. Sunt puse aici în
valoare maximele lui H. P. Grice pe care Hagege le califică drept moralizatoare8, obligație mitică a
unei armonii practic indefinit subm inate și cărora F. Jacques crede a le găsi astfel adevăratul loc de
emergență și investiție. Dialogul referențial este guvernat de un principiu de cooperare, funcție de
împrejurările spațio -temporale în care se desfășoară, de obiectivul acceptat și de dir ecția în care se
angajează schimbul verbal. Preocupați de atingerea în comun a obiectivului lor, interlocutorii luptă

5 Tonoiu, Vasile, Omul dialogal , Editura Fundației Culturale Române, București, 1995, p.215
6 Tonoiu, Vasile, Omul dialogal , Editura Fundației Culturale Române, București, 1995 , p.232
7 Tonoiu, Vasile, Omul dialogal , Editura Fundației Culturale Române, Bucureș ti, 1995 , p.233
8 Tonoiu, Vasile, Omul dialogal , Editura Fundației Culturale Române, București, 1995 , p.235

Bariere in Comunicarea Interculturala – Capitolul 1

6 împreună pentru succesul comunicării, împotriva bruiajului, a confuziei în ordinea sensului, a
labilității și vagului referinței.
În ceea ce privește dialogul referențial obiectivul urmărit este eliminarea oricărui
compromis, întrucât nu sunt antrenate interese personale. Aici dialogul este riguros bilateral. Fiecare
vrea ca celălalt să câștige, rolurile proponentului și oponentului sunt guv ernate strict de reguli
pragmatice ca re restrâng numărul actelor de limbaj permise și total disponibile pentru fiecare
partener.
Vorbirea nu exclude violența, în special violența verbală. Ex istă și fome mai subtile de
violență: lingușirea, seducția, persua siunea retorică. Teama pătrunde uneori și locuiește însăși
vorbirea9.
Dacă există neînțelegeri persistente între interlocutori, vorbim de un eșec relativ al
dialogului: interlocutorii cad de acord asupra dezacordului pe care și -l comunică. Ei vroiau să
comunice dar constată că nu pot îndeplini acest proiect.

9 Tonoiu, Vasile, Omul dialogal , Editura Fundației Culturale Române, București, 1995 , p.245

Bariere in Comunicarea Interculturala – Capitolul 2

7 Capitolul 2: Cultură și paradigme
O cultură națională își reprezintă stările ei interne și raporturile cu alte culturi prin
intermediul categoriilor sale mentale domninante, a sistemulu i de valori care -i reglementează
funcționarea ca organism self-consistent10. Evident că aceste categorii nu apar în mod explicit decât
în abordările științifice și critice, fiind, de cele mai multe ori, încorporate în corpusul de mituri și
legende, în repre zentările colective și în formele artistice, de unde trebuie decodificate și formulate
în limbaj descriptiv și explicativ.
În ceea ce s -a numit modelul unei culturi sunt cuprinse și evaluări comparative ale
performanțelor sale în raport cu cele care define sc alte modele culturale. Reprezentările unor etnii și
națiuni despre alte etnii și națiuni, învecinate sau nu, se nasc în timp, se statornicesc în prejudecăți și
stereotipuri mentale ce însoțesc apoi evoluția raporturilor reale dintre națiuni. Aceste imag ini și
clișee influențează mentalitățile sociale și deciziile politice, acționează ca factor de atracție sau
respingere. Strategiile de conduită spirituală și programatică față de valorile altor societăți se
întemeiază pe un ansamblu de reprezentări și ima gini, ce pot fi organizate și teoretic, cu privire la
autodefinirea unei națiuni și la „locul” culturii resprective în tabloul universal.
Poate fi o întreprindere riscantă de a căuta structuri stabile în mediul dezordinii
contemporane, când schimbările vin în avalanșă și dau impresia de haos și lipsă de coerență. Apelul
la fondul stabil al culturilor, la mecanismul lor consacrat de asimilare a exper ienței poate fi o
strategie de supraviețuire și stăpânire a haosului. Noțiunea de paradigmă evocă acest fundal de
repere stabile într -o lume amețită de schimbări accelerate și incoerente11. Într -un mod foarte liber
vom spune că paradigmele grupează un set de presupoziții, reprezentări, idei, judecăți, atitudini,
demersuri și metodologii care formează un cadru de gâ ndire și apreciere, un unghi de vedere asupra
unor experiențe variate.
Identitatea culturilor dobândește un sens anumit în funcție de cadrul teoretic în care este
interpretată. Fiind o expresie elocventă a societăților care le porduc, culturile sunt și un factor
constitutiv al identității lor globale. Numeroase discipline științifice au investigat în ultimul secol
convergența dintre modurile de gândire ce caracterizează o cultură și fundația ei existențială
complexă.
Drept urmare, este acceptat azi faptul c ă modurile în care o cultură se înțelege pe sine, ideile
pe care le dezvoltă pentru a -și reprezenta semnificația ei particulară și proiecția în universalitate,

10 Georgiu, Grigore, Națiune, cultură, identitate , Editur a Diogene, București, 1997, p.238
11 Georgiu, Grigore, Națiune, cultură, identitate , Editura Diogene, București, 1997 , p.240

Bariere in Comunicarea Interculturala – Capitolul 2

8 identitatea cu sine și diferența față de alte culturi, se înrădăcinează în structurile ei mental e de
profunzime, în mecanismele cognitive domninante pe care cultura resprectivă le mobilizează în
raport cu orice alt obiect posibil. Determinațiile specifice ale unui tip de societate și de civilizație
sunt interiorizate și transfigurate în „codurile lo gice” ale demersurilor cognitive. Aceste modele de
înțelegere a lumii pot evolua relativ independent de structurile societății și ale culturii.
Paradigmele organizează „infrastructura” mentală a unei culturi în anumite tipare structuri de
idei și atitudini relativ coerente și stabile. Dacă ne referim la teoriile asupra culturii, atunci vom
considera că paradigmele exprimă ansamblul de presupoziții ontologice, antropologice, istorice,
epistemologice și axiologice „ascunse” în rețeaua logică și conceputală a teoriilor respective12.
Paradig mele cunosc diverse forme și variante teoretice explicite.
Paradigmele de interpretare ce se aplică asupra fenomenului național sunt condiționate de
baza existențială pe care se edifică. Ca exemplu se pot privi imaginile difer ite care s -au consacrat
asupra națiunii în Europa occidentală și Europa centrală și răsăriteană. Am arăta t că mecanismele
istorice diferite care au operat în cele două arii europene au deternimat o diferență elocventă de
reprezentare asupra națiunii. Sub c arapacea unor alcătuiri imperiale, națiunile est -europene au
supraviețuit în primul rând, prin echipamentul lor cultural și s -au afirmat politic în permanenta luptă
cu aceste structuri politice supra -naționale. Era firesc, deci, ca aceste națiuni să se rep rezinte pe ele
însele ca unități lingvistice și culturale, în primul rând. Identitatea politică a fost pentru ele o
cucerire ulterioară.
Termenul de paradigmă a fost introdus de Thomas S. Kuhn; el folosește termenul pentru
prima oară în cartea sa , „Structu ra revoluțiilor științifice”. Teoria sa analizează natura și dinamica
științelor empirice, orientate spre cercetări fundamentale și ajunse într -un anumit stadiu de
maturitate. Kuhn precizează că informația de bază de la care a pornit a fost cea din istoria ramurilor
funamentale ale științelor naturii, dar că în ilustrarea și argumentarea ideilor expuse în cartea sa s -a
limitat la exemple din istoria fizicii și chimiei. Apreciind comunitatea științifică disciplinară sau
grupul disciplinar și nu individul ca fiind ultima unitate care produce și validează cunoașterea
științifică, Kuhn a evidențiat însemnătatea deosebită a investigației sociologice pentru înțelegerea
naturii și dinamicii științei.
Conceptul central pe care se sprijină întreaga teorie este conce ptul de „paradigmă”.
Paradigmele sunt modele de practică științifică, care pot fi întâlnite în lucrările științifice clasice și

12 Vezi Kuhn, Thomas S., Structura revoluțiilor științifice , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p.53 –
78. 87 -95, 156-179 apud. Georgiu, Grigore, op.cit. , p.241

Bariere in Comunicarea Interculturala – Capitolul 2

9 îndeosebi în manuale; ele stau la baza instrucției profesionale a unui grup disciplinar. Paradigmele
sunt, în esen ță, soluții co ncrete ale unor probleme exemplare pentru o anumită disciplică. Cel care se
instruiește și lucrează într -o disciplină științifică matură învață pe baza acestor exemple să formuleze
și să rezolve noi probleme. Kuhn numește de aceea paradigmele „realizări șt iințifice exemplare care,
pentru o perioadă, oferă probleme și soluții model unei comunități de practicieni”13. În majoritatea
cazurilor când vorbește de paradigme în cartea sa, Kuhn nu are în vedere teorii științifice, ci aplicații
ale, ceea ce numim în mo d curent , teorii lor științifice în formularea și rezolvarea unor probleme
concrete ale cercetării.
Termenul de paradigmă a fost consacrat de Th. S. Kuhn în analizele sale de istorie a științei
cu sensurile de „exemple standard”, „rezolvări exemplare de pro bleme”, sistem de aplicații ale unei
teorii sau sistem de opțiuni epistemologice și metodologice prin care se definește și se solidarizează
o anumită comunitate științifică. Paradigmele, ca strategii de gândire, cadre intelectuale și moduri de
operare logi că, se impun și ca urmare a unor condiționări psihosociale și extrinseci mediului strict
științific.
O paradigmă este un lucru pe care îl împărtășesc membrii unei comunități științifice, și
numai ei. Și inver s, faptul că posedă o paradigmă comună face ca u n grup de oameni, altfel
disparați, să constituie o comunitate științifică14. O comunitate științifică e formată din practicienii
uni domeniu științific. Legați laolaltă prin elemente comune din studiile și ucenicia llor, ei se
consideră și sunt considerați de alții ca persoanele răspunzătoare de urmărirea unor țeluri comune,
inclusiv pregătirea urmașilor lor. Asemenea comunități se caracterizează printr -o comunicare relativ
deplină în cadrul grupului și prin relativa unanimitate a aprecierilor grupului în p roblemele
profesionale. Deoarece atenția diferitelor comunități este concentrată asupra unor probleme diferite,
comunicarea profesională dicolo de frontierele grupului este dificilă, dând adesea naștere unor
neînțelegeri care, dacă persistă, pot să generez e divergențe importante15.
Cunoașterea asupra naturii și asupra fenomenelor unei discipline științifice, cuprinsă în
paradigme, este caracterizată de Kuhn, spre deosebire de cunoașterea cuprinsă în enunțurile
abstracte ale teoriei și în regulile generale, c a o „cunoaștere tacită”. Este relevantă ideea lui Kuhn
după care paradigmele con țin o cunoaștere tacită și implicită a unui domeniu, spre deosebire de
cunoașterea explicită formulată în teorii, în legi sau reguli. Mircea Flonta subliniază capacitatea

13 Flonta, Mircea, Natura și dinamica științei în concepția lui Th. S. Kuhn , în Kuhn, Th. S., Structura revoluțiilor
științifice , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p.14
14 Kuhn, Th. S., Tens iunea esențială , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982, p.335
15 Kuhn, Th. S., Tensiunea esențială , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982 , p.337

Bariere in Comunicarea Interculturala – Capitolul 2

10 parad igmelor de a cuprinde o cunoaștere tacită: „Cunoașterea tacită poate fi caracterizată în mod
negativ ca o cunoaștere ce nu este și nu poate fi prinsă în reguli și criterii formulate explicit”16.
Paradigmele ghidează pe membrii grupului științific în rezolva rea unor noi probleme fără ca ei să
poată preciza punct cu punct ce elemente și ce structuri au transferat de la aceste modele și fără să
trebuiască să le fixeze în reguli.
Kuhn carcaterizează o comunitate științifică sau un grup disciplinar ca fiind const ituite din
cercetătorii care împărtășesc aceeași paradigmă. Faptul că membrii unei asemenea comunități au în
comun o paradigmă explică împrejurarea că ei comunică reciproc relativ deplin și fără dificultăți ca
și unanimitatea judecății lor profesionale. Ad optarea unei paradigme înseamnă că membrii grupului
disciplinar consideră fundamentale practiile lor științifice ca fiind pe deplin asigurate și în afara
oricărei discuții.
Eșecul rep etat al încercărilor de a rezolva pe baza paradigmei probleme practice pr esante
este considerat de Kuhn ca unul din factorii importanți ce pot grăbi sau adânci o criză. Kuhn nu
consideră înlocuirea unei paradigme cu alta singurul mod posibil de a încheia o criză într -o
disciplină științifică matură. Uneori criza poate fi depăși tă prin eliminarea anomaliilor și restabilirea
practicii obișnuite a cercetării normale.
Schimbarea pardigmelor (ceea ce Kuhn numește „revoluție științifică”) este mai greu
„vizibilă” în suprafața agitată a gândirii. Kuhn caracterizează revoluția științifi că ca un proces
necumulativ, în care o paradigmă mai veche este înlocuită parțial sau integral, de o nouă paradigmă .
Dacă problemele, conceptele, observațiile și în general criteriile de evaluare pe care la adoptă
cercetătorii unei discipline care lucrează în cadrul a două paradigme diferite sunt incomensurabile,
rezultă că în discuțiile dintre ei va interveni ceea ce Kuhn numește „o ruptură de comunicație”.
Argumentele celor două partide în sprijinul superiorității paradigmei pe care o împărtășesc vor fi, de
regulă, circulare, în sensul că vor putea fi înțelese și acceptate numai de cercetătorii care lucrează în
cadrul aceleiași paradigme. Fiecare din cele două partide vor considera, de pildă, problemele pe care
le rezolvă propria paradigmă ca fiind mai imp ortante. Compararea și evaluarea a două paradigme
rivale pe baza u nor criterii logice, intersubiective și a unui stoc compact de date de observație,
invariante în raport cu adoptarea unei paradigme sau alteia și cu trecerea de la o paradigmă la alta,
nu este, în general, posibilă17. Cum se poate trece de la o paradigmă la alta? Prin convertire, spune

16 Flonta, Mircea, Studiu introductiv în Kuhn, Th. S., Tensiunea esențială , Editu ra Științifică și Enciclopedică, București,
1982, p.13
17 Kuhn, Th. S., Structura revoluțiilor științifice , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p.24

Bariere in Comunicarea Interculturala – Capitolul 2

11 Kuhn, adică printr -o schimbare bruscă care intervine în viziunea profesională a cercetătorilor dintr -o
disciplină.
Pentru acei membri ai uni grup disciplinar care adoptă o nouă paradigmă. Victoria ei va
reprezenta un progres, iar istoria disciplinei așa cum apare ea în manualele scrise pe baza ultimei
paradigme va l ua desigur forma unei dezvoltări progresive.
Pivotul concepției originale asupra revoluției științifice pe care o dezvoltă Kuhn, este teza
incomensurabilității parad igmelor ce se succed și se înlocuiesc în evoluția unei discipline științifice
mature. Paradigmele sunt incomensurabile, în primul rând, fiindcă implică presupoziții diferite și
incompatibile cu privire la entitățile de bază ale domeniului studiat de o disc iplină și cu privire la
comportarea lor. În al doilea rând, paradigmele sunt incomensurabile, fiindcă implică criterii diferite
de delimitare a problemelor unei discipline și a soluțiilor lor legitime. În al treilea rând, observațiile
pe care le fac cerce tătorii dintr -o disciplină atunci când împărtășesc paradigme deosebite sunt și ele
incomensurabile.
Un alt punct de vedere, susținut de Adrian -Paul Iliescu, consideră că ideea de cunoaștere
tacită, precum și cea de paradigmă pot fi asimilate parțial cu înc ărcătura semantică a termenului de
presupoziție filosofică: „a filosof a înseamnă, așadar, a cerceta a numite presupoziții nespecifice,
neefective tehnic și nederivate ale actului rațional”18. Presupozițiile ar fi „ceea ce transpare prin, și
nu ceea ce apare în discurs”; ele nu se află „la baza, ci mai curând în spatele demersului”19.
„Paradigmele și presupozițiile sunt concepute ca resorturi raționale cu caracter local, istoric
(temporal) și <<încărcate subiectiv>> într -un contrast evident cu fundațiile de gra nit. […] Cadrele
stabile ale actului rațional – paradigme și presupoziții – nu mai sunt numite <<fundații>>, ci
<<sisteme de angajări raționale>> sau <<siteme de justificare rațională>> ”20.
Orice tip de activitate rațională conține paradigme specifice, de la cele artistice, codificate
sau nu în programe estetice explicite, până la cele politice sau militare.
Exemplul cel mai cunoscut în privința diferențelor tipologice dintre culturi este opoziția
dintre Orient și Occident, ce au în nucelul lor moduri de gâ ndire și mentalități distincte. Anton
Dumitriu a demonstrat că particularitățile culturilor orientale sunt recomandate drept „culturi
eleate”, pentru care curgerea și devenirea sunt iluzorii, iar adevărul absolut este plasat în realități

18 Iliescu, Adrian -Paul, Filosofia limbajului și limbajul filosofiei , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989,
p.169 apud. Georgiu, Grigore, Națiune, cultură, identitate , Editura Diogene, București, 1997, p.244
19 Iliescu, Adrian -Paul, Filosofia limbajului și limbajul filosofiei , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 198 9,
p.169 apud. Georgiu, Grigore, Națiune, cultură, identitate , Editura Diogene, București, 1997, p.244
20 Iliescu, Adrian -Paul, Filosofia limbajului și limbajul filosofiei , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989,
p.169 apud. Georgiu, Grigore, Națiune, cultură, identitate , Editura Diogene, București, 1997, p.244

Bariere in Comunicarea Interculturala – Capitolul 2

12 stabile și transc endente. În contrast, culturile de formul occidentală sunt „culturi heracleitice” ,
preocupate de natura schimbătoare a lucrurilor, pe care vrea să o îndiguiască în raporturi generale și
necesare, formulate de știință21. Culturile de tip eleat încremenesc în tr-un sistem static de principiu,
pe câtă vreme, culturile de tip heracleitic construiesc o multitudine de sisteme de idei deschise la
experiență. „Orice cultură fiind un sistem particular, care are axiomele sale proprii, nu poate fi
cultura, în general, c i e o cultură, tot așa cum nu avem o geometrie, ci diverse geometrii”22.
Diferențele morfologice nu trebuie transformate în ierarhizări valorice. Avem în față două
moduri de raportare la lume. Fiecare cu avantajele și dezavantajele sale. Culturile heracleit ice
compensează prin neliniștea lor creatoare și prin rezultatele la care au ajuns faptul că și -au
deconstruit mereu tradițiile pentru a le recompune în alte configurații, spre deosebire de culturile
eleate orientate care și -au sacralizat tradițiile și le -au formalizat în structuri închise. Orientul,
devalorizând lumea exterioară și istoria, le -a opus stabilitatea formelor de cunoaștere și de expresie,
precum și tiparele conservative ale unor moduri de organizare socială. Occidentul dimpotrivă a
interioriza t istoria și s -a confruntat cu ea în chip faustic, printr -un asalt permanent asupra naturii,
experimentând variate moduri de a valoriza omul și lumea, două paradigme globale ale culturii și
civilizației umane23.
Fiind cristalizări ale unei mentalități sudat e istoric, interiorizări logice ale unor atitudini
axiologice, paradigmele rezumă mediul unei civilizații, vectorii săi istorici, spirituală și umani.
Paradigmele se înrădăcinează în fundația existențială și mentală a unei culturi, în „nebuloasa
mentală”24 a psihologiei colective, după expresi lui Jacques Le Goff.
Modurile de a scrie istoria în diferite civilizații depinde de atitudinile filosofice față de istorie
ca proces real. Paradigmele istoriografice traduc paradigmele „metafizice” ale unei c ivilizații .
Modul de a scrie is toria e o proiecție a mentalității profunde a unei civilizații.
Conceptul de câmp stilistic (sau matrice stilistică) e folosit de Blaga pentru a explica
diferențele dintre creațiile culturale ale popoarelor printr -o complexă realitate de fundal cu funcția
genereativă25. Observăm că noțiunea de paradigmă tinde să înlocuiască noțiunile consacrate de
model cultural, pattern, matrice stilistică, structură, personalitate de bază, enotip, etc. Sensul

21 Dumitriu, Anton, Culturi eleate și culturi heracleitice , Editura Cartea Românească, București, 1987, p.124 apud.
Georgiu, Grigore, op.cit ., p.247
22 Ibidem
23 Georgiu, Grigore, op. cit. , p.249
24 Le Goff, Jacques, Les mentalites :une histoire ambigue, în vol. Faire de l’histoire , Editura Gillmar, Paris, 1974, vol.
II, p.89 apud. Georgiu, Grigore, op.cit., p.249
25 Georgiu, Grigore, op.cit. , p.251

Bariere in Comunicarea Interculturala – Capitolul 2

13 termenului de paradigmă vizează însă, cu pr ecădere, modelele implicite de interpretare a lumii și a
valorilor umane.
Cercetând viziunea lui Hegel asupra istoriei și asupra relației dintre specific și universal,
Blaga demonstrează cum diversele culturi luate în discuție de Hegel sunt „prelucrate” și interpretate
prin codul paradigmei sale de fundal, ce vectorizează întreaga sa gândire filosofică26.
Față de unitatea de perspectivă a ra țiunii universale, diversitatea reală a culturlor se dizolvă,
așa cum, în ochiul divinității, diversitatea lucrurilor d evine aparentă, iluzorie. Culturile diverse apar
drept autorealizări ale spiritului universal care stă „nevătămat în fundalul scenei”. Este paradigma
cea mai utilizată de gândirea occidentală, care lasă impresia că recunoaște și legitimează identitatea
culturilor din spațiul european sau identitatea culturilor extraeuropene.
Teoriile asupra culturii sunt condiționate în forme variate de un anumit climat spiritual,
social și istoric. Disciplinele sociale și istorice moderne nu dispun de o paradigmă standard,
recunoscută de mediile intelectuale și care să oienteze cunoașterea r ealității sociale și atitudinile
oamenilor față de ea într -o direcție determinată. „Realitatea socială este totdeauna de două ori
definită: o dată de oamneii care acționează și pr oduc a stfel realitatea socială; a doua oară de cei care
încearcă să explice această realitate”27. Știința societății e multiparadigmatică.
Paradigmele intră în rezonanță cu diverse contexte istorice, intensificându -și sau
estompându -și semnificația în fu ncție de natura proceselor existențiale.
Paradigma clasică s -a reprezentat pe sine ca fiind extraistorică sau necondiționată de
structuri istorice variabile. Ideea că aceste s tructuri cognitive sunt „istori ce”, relative, specifice,
„locale”, condiționate de forma s ocietății, de situația istorică particulară și de caracteristicile globale
ale culturii care le -a produs, se află la antipodul presupozițiilor ce animă paradigma „clasică”.
Teoriile asupra culturii și mai ales cele care privesc ecuația unitate/diversitate au revreberații
în elementele ambianței culturale și intelectuale, fiind modelate de paradigmele subiacente ale unei
societăți . Această modelare se exercită asupra paradigmelor printr -un lanț determinativ care unește
structurile cognitive cu baza lor exist ențială. Condiționarea paradigmelor de către baza lor
existențială e mai put ernică în două dintre straturile lor: în infrastructura lor filosofică și în
suprastructura lor axiologică și ideologică.

26 Ibidem
27 Ungureanu, Ion, Paradigme ale cun oașterii societății , Editura Humanitas, București, 1990, p.13 apud. Georgiu,
Grigore, op.cit. , p.255

Bariere in Comunicarea Interculturala – Capitolul 2

14 Kuhn și -a concentrat atenția asupra acestui nivel teoretic și metodologic -instrumental.
Nucelul câmpului de semnificație al paradigmei vizează, pentru el, un model standardizat de
rezolvare a problemelor, o tradiție consacrată și coerentă de cercetare.
Paradigmele ce ordonează subiacent edificiul teoretic al ace stor descrieri și interpretări sunt
condiționate, în cel mai înalt grad, de „poziția” existențială pe care o deține cultura care le -a produs
într-o anumită arie de civilizație, de natura raporturilor istorice pe care cultura respectivă le întreține
cu alt e culturi, de conținutul ei ca atare, de o esrie de caracteristici care -i definesc profilul.
Ideea de referențial28 ne dezvăluie faptul că fiecare cultură națională poartă în ea un sistem
global de referință, în care fuzionează referențialuri morale, religi oase, mitologice, estetice,
filosofice, ideologice, epistemologice, etc. Extinsă la aceste aspecte, ideea de referențial apare ca o
dublură a conceptelor cunoscute de câmp stilistic, pattern, paradigmă, etc.
Astăzi, după ce gândirea contemporană a pus în a cțiune noi forme de înțelegere a raportului
dintre unitate/diversitate, o nouă textură logică pentr u a concilia integrarea și identitatea culturilor,
suntem în fața unei provocări de anvergură: formele vechi de gândire nu mai pot exprima dinamica
lumii în care intrăm. Schimbarea paradigmelor este proce sul pe care -l trăim și care se manifestă prin
dezordinea actuală.
Paradigmele au o mare stabilitate, dar schimbarea lor introduce o altă ordine intelectuală,
reamenajând presupozițiile de fundal. Reprezentarea de la care se pornește este aceea că putem
descoperi un centru al teoriilor referitoare la specificul național și multiple zone de periferie. Toate
cunoștințele umane alcătuiesc o „țesătură”29 care vine în contact cu experiența „numai de -a lungul
imaginilo r”. Un conflict cu experie nță presupune o reorganizare și o revizuire a științei începând de
la periferi e spre centru, adică începând de la constatările faptice spre generalizările empirice.
În urma metamorfozelor suferite de imaginea științifică a lumii ș i a omului, în gândirea
contemporană se instaurează, treptat, o nouă paradigmă, diferită de cea clasică, a raportului
unitate/dversitate. Ea valorifică filoane de gândire, perspective și interpretări care au fost neglijate
sau devalorizate înainte.
În lum ea creațiilor umane unitatea și diversitatea ne apar ca două aspecte complementare ale
aceleiași realități; nu ca două realități și structuri separate, pe care o eventuală legătură ulterioară și

28 Tonoiu, Vasile, Dialectică și relativism , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, p.112 -155 apud.
Georgiu, Grigore, op.cit. , p.260
29 Georg iu, Grigore, op. cit., p.261

Bariere in Comunicarea Interculturala – Capitolul 2

15 exterioară le -ar armoniza, ci ca manifestări concomitente ale unor determinații corelative care
definesc condiția umană numai în solidaritatea lor ontologică.
Unitatea fenomenului cultural se menține și se manifestă numai în diversitatea lui. Ontologia
culturii a fost consecvent reprezentată prin imaginea unor atrib ute și structuri bipolare, dihotomice și
opuse. Opozițiile recurente și consacrate în istoria gândirii filosofice s -au reprodus și în teoriile
asupra culturii. Pentru că , în cultură , spiritul uman se întâlnea cu sine însuși, cu întruchipările care -i
valide ază realitatea ontologică, examinând formele sale obiectivate istoric, spiritul devenea conștient
de natura sa contradictorie30: spiritul caută firesc unitatea, dar lumea îi oferă mereu un chip divers și
contradictoriu.
Orice cultură e o formă de totalizare a contrariilor sale imanente și a diferențelor care -i
întemeiază originalitatea inconfundabilă pe fundalul asemănărilor subiacente cu alte culturi.
Culturile au fizionomii specifice, determinate de istoria lor, de înlănțuirea experiențelor succesive,
de raporturile cu alte culturi și grupuri umane și de preocupările și performanțele lor speciale.
O cultură anumită poartă în ea semnificațiile întregului uman. Vom întâlni în lumea culturii
nu o unitate și o diversitate decalate ontologic, structural, tempora l sau spațial, ci o coincidență a lor,
o unitate întru diversitate și invers.
Orice cultură dată cuprinde în „operele” sale semnificații general -umane, fiind reprezentativă
pentru condiția umană însăși, chiar dacă operele sale nu s-au „universalizat” efect v, prin răspândire
mondială, rămânând active numai pentru comunitatea etnică și socială care le -a produs. Nici o
cultură dată și determinată nu epuizează câmpul posibil al semnificațiilor și al atributelor universale,
specific umane.
Universalul și specifi cul pot predomina alternativ în anumite epoci, societăți, etc., dar rămân
permanent în relații de implicație reciprocă și de tensiune structurală.

30 Georgiu, Grigore, op. cit., p.265

Bariere in Comunicarea Interculturala – Concl uzii

16 Concluzii

Evoluția accelerată în direcția societății informaționale este însoțită de creșterea și
amplific area fluxurilor internaționale ale comunicării și de sporirea influențelor transculturale. Rolul
cel mai pregnant în acest proces de internaționalizare l -au jucat noile tehnologii electronice de
comunicare, dar o contribuție importantă au avut și alte proc ese: extinderea marilor trusturi
multinaționale de afaceri; încercările din partea blocurilor principale de putere de a -și spori
influența; dezvoltarea unei „culturi media”, în urma căreia emisiuni de un anumit gen, într -o
anumită limbă și cu un anume tip de desfășurare se bucură de o popularitate crescândă în numeroase
țări. Internaționalizarea comunicării reprezintă un simptom al unui anume tip de cultură „modernă”
și al unui stil de viață, o oglindire și un instrument de promovare a acestora31.
Din consid erațiile teoretice de mai sus reiese că într -un act de comunicare – orice fel de
comunicare – neînțelegerile dintre parteneri nu se datorează incompetențe i lor lingvistice. Legătura
dintre comunicarea interculturală și cea interindividuală devine evidentă din momentul în care
înțelegem cultura așa cum o definește Chombart de Lauwe ca „serie de modele, de imagini -ghid, de
reprezentări la care se raportează membrii unei societăți în comportamentele lor”32. Din această
perspectivă, orice individ apare ca purtăt or al unei culturi (sau subculturi), iar comunicarea
interindividuală – ca una interculturală.
Diferența dintre țările bogate și cele sărace nu este „vârsta” țării. Aceasta se poate vedea
analizând țări ca India și Egipt care există de 2000 de ani însă sun t sărace. Pe de altă parte țări ca
Australia, Canada și Noua Zeelandă, care există de abia 150 de ani, sunt astăzi foarte dezvoltate și
bogate.
Diferența dintre țările bogate și cele sărace nu constă în resursele naturale pe care le dețin.
De exemplu, Japo nia are un teritoriu limitat, 80% constă din munți, deci este nepotrivit pentru
agricultură sau creștere de animale, însă este a doua țară de pe pământ în ceea ce privește economia,
importând materie primă din întreaga lume și exportând produse manufactura te în toată lumea. Un
alt exemplu este Elveția, care nu are plantații de cacao însă produce cea mai bună coicolată din
lume. Pe teritoriul său mic elvețienii cresc animale si plantează terenul doar timp de 4 luni pe an.

31 McQuail, Denis, Windahl, Sven, Modele ale comunicării, Editura comunicare.ro, București, 2001, p.181
32 de Lawe, Chombart P. H., Images de la culture, Petit Bibliotheque Payot, Paris, 1970 apud. Borțun, Dumitru,
Semiotică.Limbaj și comunicare, Editura SNSPA -Facultatea de Comunicare și Relații Publice, București, 2001, p.73.

Bariere in Comunicarea Interculturala – Concl uzii

17 Este o țară mică care transmite o im agine de securitate și ordine care o consacră drept seiful puternic
al lumii.
Directori din țări bogate comunică cu partenerii lor din țări mai sărace și constată că nu
există o diferență intelectuală semnificativă. Deci nici aceasta nu constituie un motiv pentru o
comunicare deficitară.
Nici rasa sau culoarea pielii nu sunt importante din acest punct de vedere: imigranți care sunt
etichetați drept leneși datorită provenienței dintr -o anumită țară se dovedes a fi puterea productivă în
țările bogate din Euro pa.
Atunci care este diferența? Care este motivul comunicării deficitare între culturi?
Diferența este atitudinea oamenilor formată de -a lungul anilor prin educație și cultură.
Analizând comportamentul oamenilor din țările bogate și sărace se observă că ma rea majoritate se
conduc după următoarele principii:
o etica, ca principiu de bază;
o integritatea;
o responsabilitatea;
o respectul pentru legi și reguli;
o respectul pentru drepturile altor cetățeni;
o dragostea de muncă;
o dorința de a economisi și de a investiție;
o dorința de acțiuni mărețe;
o punctualitate.
În țările sărace, doar o minoritate urmează aceste principii de bază în viața lor zilnică. Nu
suntem săraci din cauza lipsei de resurse naturale sau din cauză că natura a fost „crudă” cu noi.
Suntem săraci din cauza lipsei de atitudine, din cauza lipsei de dorință de a adopta și învăța aceste
principii funcționale ale societăților dezvoltate.

Bariere in Comunicarea Interculturala – Bibliografie

18
Bibliografie

 Borțun, Dumitru, Semiotică. Limbaj și comunicare , Editura SNSPA -Facultatea de
Comunicare și Relații Publice, B ucurești, 2001
 Georgiu, Grigore, Națiune, cultură, identitate , Editura Diogene, București, 1997
 Kuhn, Thomas S., Structura revoluțiilor științifice , Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1976
 Kuhn, Th. S., Tensiunea esențială , Editura Științific ă și Enciclopedică, București, 1982
 McQuail, Denis, Windahl, Sven, Modele ale comunicării, Editura comunicare.ro, București,
2001
 Tonoiu, Vasile, Omul dialogal, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995
 Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, Teoria co municării, Editura SNSPA -Facultatea de
Comunicare și Relații Publice, București, 2001