Program de studii universitare de master: [628082]

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT

Program de studii universitare de master:
ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINALISTICĂ
Forma de învățământ: învățământ cu frecvență

Suport de curs pentru disciplina:
TEHNICI ȘI PROCEDEE DE INVESTIGARE CRIMINALISTICĂ

Titular de disciplină:
Lector univ.dr. Gabriela Matei

București

2

CUPRINS

Introducere ………………………………… …………………………………………… ………………… 3
a. Date privind titularul de disciplină ………………………………………….. …………………………. 3
b. Date despre disciplină ………………………………………….. …………………………………………. 3
c. Obiectivele disciplinei ………………………………………….. ………………………………………… 3
d. Competențe acumulate după parcurgerea cursului ………………………………………….. ………. 3
e. Resurse și mijloace de lucru ………………………………………….. …………………………………. 4
f. Structura cursului ………………………………………….. …………………………………………… …. 4
g. Evaluarea ………………………………………….. …………………………………………… …………… 5
Capitolul I. Principiile si metodologia investigatiilor cri minalistice
Capitolul II. Tehnici moderne de laborator destinate investig atiilor criminalistice
Capitolul III. Genetica judiciară
Capitolul IV. Palinologie judiciară
Capitolul V. Entomologie judiciară
Capitolul VI. Investigarea infracțiunilor privind patrimoniul cultural
Capitolul VII. Investigarea infracțiunilor privind patrim oniul natural
Capitolul VIII. Profilingul în investigațiile criminalis tice
Capitolul IX. Sistemul expertizelor
Capitolul X. Investigarea actelor de Terorism
Capitolul XI. Noi tehnici de investigare – Testul Farwel l Brain Fingerprinting
Capitolul XII. Sistemele de identificare biometrică
Capitolul XIII. Tehnici de investigare a documentelor
Capitolul XIV. Tehnici de investigare a locului faptei
Bibliografie

3

Introducere

Cursul este destinat studenților din cadrul program ului de studii universitare de
master ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINALISTICĂ

al Facultății de Drept.
a. Date privind titularul de disciplină
Nume și
prenume: Lector univ.dr. Gabriela Matei
E-mail: [anonimizat]

b. Date despre disciplină
Anul de
studiu: I
Semestrul: I
c. Obiectivele disciplinei
Obiectivul
general al
disciplinei Însușirea elementelor tehnico-științifice de invest igație penală, a regulilor
tactice și metodologice de efectuare a principalelo r acte de urmărire penală
și de investigare a infracțiunilor.
Obiectivele
specifice
sistematizarea cunoștințelor dobândite în urma prel egerilor susținute;

aprofundarea celor mai importante noțiuni;

verificarea cunoștințelor dobândite de către master anzi prin participarea
la cursuri și prin studii individuale.
d. Competențe acumulate după parcurgerea cursului
Competențe
profesionale • Cunoașterea, înțelegerea și utilizarea conceptelor și principiilor
fundamentale ale criminalisticii precum și direcții le de acțiune ale
acestei discipline;
• Acordarea asistenței sau consultanței de specialita te în problematica
probațiunii penale
• Interpretarea și aplicarea normelor procedurale în cadrul investigației
criminalistice;
• Însușirea cunoștințelor privind metodele și tehnici le moderne folosite
în investigația penală;
• Analiza diverselor modalități de investigare penală ;
• Identificarea modalităților de prevenirea și comb atere a fenomenului
infracțional prin mijloace criminalistice.

4
Competențe
transversale • Utilizarea eficientă a surselor informaționale atât în limba română, cât și
într-o limbă de circulație internațională;
• Dobândirea unor abilități de lucru și comunicare î n echipă, facilitând
rezolvarea unor probleme specifice domeniului și lu are unor decizii,
precum și implicarea în alte activități.
•
e. Resurse și mijloace de lucru
Pentru o pregătire temeinică vă sugerăm să consulta ți bibliografia
recomandată.
f. Structura cursului

Cursul de Tehnici și Procedee de Investigare Criminalistică este alcătuit din 14
capitole:
Capitolul I. Principiile si metodologia investigatiilor criminalistice
Capitolul II. Tehnici moderne de laborator destinate investigatiilor criminalistice
Capitolul III. Genetica judiciară
Capitolul IV. Palinologie judiciară
Capitolul V. Entomologie judiciară
Capitolul VI. Investigarea infracțiunilor privind patrimoniul cultur al
Capitolul VII. Investigarea infracțiunilor privind patrimoniul natur al
Capitolul VIII. Profilingul în investigațiile criminalistice
Capitolul IX. Sistemul expertizelor
Capitolul X. Investigarea actelor de Terorism
Capitolul XI. Noi tehnici de investigare – Testul Farwell Brain Fi ngerprinting
Capitolul XII. Sistemele de identificare biometrică
Capitolul XIII. Tehnici de investigare a documentelor
Capitolul XIV. Tehnici de investigare a locului faptei

Cursul de Tehnici și Procedee de Investigare Criminalistică poate fi studiat
atât în întregime, potrivit ordinii prestabilite a capitolelor, dar se poate și fragmenta în
funcție de interesul propriu mai accentuat pentru a numite teme. Însă, în vederea
susținerii examenului este obligatorie parcurgerea tuturor celor 14 capitole.

5
g. Evaluarea
Înainte de examen este indicat să parcurgeți din no u toată materia, cu atenție,
durata estimată pentru această activitate fiind de aproximativ o săptămână.
Tip activitate Criterii de evaluare Metode de evalu are Pondere din nota finală
Curs Nota finală depinde de
prezența la minim 50%
la orele desemnate
cursului. Două teste de
evaluare a
cunoștințelor 20%
Seminar/ laborator/
lucrări practice /
proiect Nota finală depinde de
prezența la minim 50%
din întâlnirile
desemnate
seminarului Susținerea a două
referate
30 %
Evaluare finală Cunoașterea
aspectelor teoretice și
practice în materie Examen scris 50 %
Modalitatea de notare (calificativ sau notă): Notă de la 1 la 10.
–

Standard minim de performanță: Nota finală minim 5.

6
Capitolul I. Principiile si metodologia investigati ilor criminalistice

Activitatea judiciară a secolului XXI are un caracter mode rn care a fost conturat de-a lungul
timpului de juriștii și oamenii de știință care au fost pre ocupați de faptul că realitățile și
perspectivele științifice pot reprezenta apanajul unei ș tiințe ridicată la rangul de artă, criminalistica.
Sistemul principiilor fundamentale ale Criminalisticii i nclude principii comune întregului drept,
cum este principiul legalității, dar și principii ale activității procesual penale, cum ar fi principiul
aflării adevărului, principiul de nevinovăție, ș.a., la care se adaugă reguli fundamentale proprii
criminalisticii, cum sunt : principiul identității, sau principiul conform căruia orice faptă
infracțională lasă urme.
• Principiul legalității , este prevăzut în Constituția României, dar și în normele penale,
respectiv art.2 din Codul penal și art.2 din Codul de procedură penală. Toate activitățile de
investigare criminalistică trebuie să se desfășoare în pe rfectă concordanță cu prevederile
legale, respectându-se drepturile și libertățile cetățeni lor.
• Principiul aflării adevărului. Conform art.3 din Codul de procedură penală, în desfășurarea
procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele cauzei, precum
și cu privire la persoana făptuitorului. Criminalistica pune la dispoziția justiției mijloacele
științifice de cunoaștere a adevărului, utilizând metode compl exe și tehnici care servesc la
cunoașterea și explicarea lumii materiale.
• Prezumția de nevinovăție operează pe tot parcursul procesului penal, oganele judici are
având obligația de a administra probele necesare dovedirii vinovăției. În cadrul activității de
cercetare, specialiștii criminaliști au datoria să caut e în egală măsură atât elementele care pot
stabili vinovăția unei persoane cât și pe cele care pot dov edi nevinovăția acesteia.
• Principiul existenței urmelor în orice activitate infracți onală . Orice activitate umană
infracțională are ca rezultat producerea unor transformări sau modificări în spațiu, și care se
reflectă în urme. Reflectarea materială a actului infra cțional este premisa cercetării
criminalistice. Între fapta autorului și modificarea inter venită în spațiul infracțional trebuie
să existe un raport cauzal. Astfel se poate explica de ce o anumită urmă poate fi realizată în
exclusivitate de autorul faptei. Prin umră în sens larg pute m înțelege nu doar aceea urmă
formată prin contactula două corpuri ci și tot ceea ce rezult ă din consumarea infracțiunii, din
modul de operare al infractorului. Trebuie de asemenea reținut faptul că o urmă

7nedescoperită nu înseamnă că ea nu există, doar că metodele de c ăutare, mijloacele folosite,
nu au fost suficient exploatate pentru cauza și condițiile s pecifice.
• Principiul identității . Identificarea presupune un proces complex de căutare și valor ificare
științifică a probelor, în scopul descoperirii infractor ului și al soluționării cauzei penale.
• Principiul operativității în efectuarea investigației penale, este specific întregii activități
penale, servind la constatarea în timp și totodată complet a faptelor penale precum și a
identificarea infractorilor. Odată cu trecerea timpului, urme le aflate în spațiul infracțional
sunt expuse distrugerii ori contaminării, prin acțiunea timpul ui, a factorilor meteorologici,
ori prin acțiunea umană, animală,etc., iar experiențele i mprimate în memoria oamenilor,
dispar ori se alterează. Aceste pericole determină de cel e mai multe ori luarea măsurii
efectuării de constatăr tehnico+științifice sau expertize n ecesare identificării unor obiecte ale
căror caracteristici exterioare se pot modifica ca urmar e a acțiunii timpului.
Metodologia criminalistică cuprinde adoptarea unor proceduri specifice de investigare prin
utilizarea metodelor tehnice și a procedeelor tactice în funcție de cauza particulară cercetată.
Metodele folosite de criminalistică sunt proprii tuturor știi nțelor, cum sunt observația, analiza și
sinteza, comparația, deducția și inducția, până la cele de pronunțată specificitate, conducând la:
• adaptarea unor metode din alte domenii științifice la specificul criminalisticii (metode de
analiză fizico-chimică, metode antropologice, metode de ana liză prin radiații vizibile sau
invizibile, metode serologice, ș.a.);
• dezvoltarea propriilor metode de examinare (metode de căutar e, descoperire, identificare și
examinare a urmelor, metode de cercetare a înscrisurilor, ș.a .);
• dezvoltarea unor procedee tactice de efectuare a unor acte de urmărire penală;
• elaborarea unor metode tehnice de prevenire a infracțiunilor.

8
Capitolul II. Tehnici moderne de laborator destinat e investigatiilor
criminalistice

Expertului judiciar, prin raportul de expertiză criminalist ică pe care îl elaborează, are o
responsabilitate foarte mare, întrucât determină în mod di rect derularea investigației cazului penal și
implicit destinul unor persoane. Această responsabilitate fa ce ca metodele aplicate în cadrul
laboratoarelor criminalistice să fie supuse unor programe riguroase de control al calității și deci să
asigure un nivel înalt de încredere. În acest sens, expertul criminalist își diversifică și perfecționează
metode și tehnicile științifice folosite în mod adecvat în examinarea cu minuțiozitate a materialului
supus expertizei.
Tot mai des apar noi tehnici cu valoare inestimabilă în e xaminarea faptelor, permițând
identificarea și cuantificarea legală a unui spectru larg de materii.
Evoluția extrem de rapidă, din ultimii ani, a științei a determinat dezvoltarea de noi
tehnologii, performante care furnizează experților criminali ști capabilități analitice inimaginabile în
urmă cu câțiva ani.
Așadar, perfecționarea continuă a metodelor și echipamentelor t ehnice din domeniul larg al
criminalisticii, permite specialiștilor din acest domeni u vast și complex, prelucrarea continuă și
adaptarea noilor descoperiri la cerințele judiciare. Unele dintre cele mai importante descoperiri
științifice care s-au constituit ca ramuri distincte în cadr ul criminalisticii, vor fi dezvoltate în cadrul
acestui curs.

9
Capitolul III. Genetica judiciară

Momentul apariției geneticii moderne se poate fixa, în anul 1900, odată cu redescoperirea
regulilor lui Mendel prezentate de către autor, începând cu anul 1865, într-o serie de comunicări
științifice. Cuvântul „genă” a fost tipărit, pentru prima da tă, în anul 1909, iar prima demonstrație,
potivit căreia fiecare genă se poate asimila unui cromozom p articular, era adusp la cunoștința lumii
științifice în anul 1910. Prima hartă genetică – arătând local izarea relativă a șase gene pe un
cromozom – a fost publicată în 1913. Aceasta ar fi, pe scurt, istoria începutului celei mai mari
aventuri științifice trăite de umanitate.
Pentru o lungă perioadă de timp s-a considerat că dezvoltarea cercetărilor privind ADN-ul
are doar un interes periferic pentru criminalistică. În anul 1985, comunicarea prezentată de
profesorul englez Alec J. Jeffreys, referitor la posibili tatea identificării individuale pe baza zonelor
repetitive hipervariabile ale ADN-ului uman, revoluționa cr iminalistica. Cercetările făcute în
proiectul genomului uman, constând în identificarea codului ADN-ului fiecărei celule vii a unui
organism, demonstrau că acest cod este suportul eredității, al tfel spus, amprenta absolută unică, de
natură genetică, a fiecărui individ.
ADN-ul este un polimer, o moleculă foarte mare, formată pr in legarea împreună a unei serii
de unități (nucleotide) care se repetă, în număr de cca. Trei miliarde. Nucleotidele sunt împărțite în
4 tipuri, desemnate, convențional, prin literele ACGT (adenin ă, citozină, guanină și tinină), grupate
de-a lungul unei benzi răsucite, a cărei structură a fost desem nată, cu numele de „dublă elice”. Cei
care au reușit s pună în evidență caracteristicile molecule i de ADN sunt cercetătorii James Watson
și Francis Crick, în anul 1050, fiind recompensați, în 1962, cu premi ul Nobel pentru descoperirea
structurii ADN-ului. De la bun început criminaliștii au adr esat lumii științifice mai multe întrebări,
al căror răspuns este fundamental pentru folosirea analizelor ADN ca probe în cercetarea
criminalitsică: cât de mare, fizic vorbind, trebuie să f ie proba biologică pentru ca analiza de
laborator să poată pune în evidență structura ADN a unui individ?; care este vechimea maximă
admisă a unei astfel de probe, pentru ca aceasta să fie concludentă?; există o zonă anume a corpului
uman de unde proba prelevată trebuie recoltată pentru a fi c oncludentă?; se poate confunda, sau nu,
ADN-ul uman de ADN-ul altor organisme vii?
La aceste întrebări, cercetătorii implicați în proiect ul genomului uman au venit cu o serie de
răspunsuri, lămurind fiecare aspect în parte.

10 În primul rând, s-a demonstrat științific că mărimea pro bei supusă analizei pentru
determinarea ADN-ului poate fi redusă până la dimensiunea unei m olecule, ADN-ul fiind prezent în
absolut toate celulele unui organism viu, indiferent din ce pa rte a corpului provin.
În ceea ce privește vechimea probelor biologice, dilema a fost soluționată prin cercetări
efectate asupra celor prelevate din organisme a căror vec hime depășește mai multe mii de ani. Spre
exemplu, în anul 1994, cecetările ADN-ului unei mumii peruvie ne, veche de 1000 de ani, au
depistat existența tuberculozei ca boală infecțioasă cauzat ă de Mycobacterium tuberculosis, aflată în
organismul indigenilor americani cu 500 de ani, ănainte de venirea europenilor aduși de Cristofor
Columb. Același tip de cercetare, făcută pe cea mai ve che mumie descoperită în deșertul Atacama,
veche de 9000 de ani, a condus la descoperirea parazitului „trypa nosoma cruzri” care cauzează
boala Chaga, specifică unor întinse regiuni din America Lati nă. Pentru depistarea acestei boli,
cercetările au fost completate cu prelevarea unor mostre p rovenind din scheletele și viscerele a 27
de mumii de bărbați, femei și copii, dovedindu-se că șapte dint re acestea erau infectate cu boala
Chaga, Pentru a explica de ce aproximativ 20% din populația E giptului suferă de schistosomiasis au
fost examinate mumii egiptene care au condus la concluzia că bo ala provine din folosirea apei
contaminate și că ea se transmite genetic.
O descoperire fascinantă a condus la concluzia că nu numai pro bele prelevate din
organismele mumificate, deci conservate, dau rezultate, ci și analiza ADN a unor materiale, folosite
de antici în activități artistice sau lucrative, poate conduce la identificarea ADN-ului unor
organisme vii. Analizele ADN ale unor picturi pe stâncă des coperite în regiunea Lower Pecas din
Texas (vechi de 2950 până la 4200 de ani) au condus la concluzia că vop selele aveau în compoziție
sânge, urină, lapte, ouă, sucuri vegetale și grăsimi anim ale.
Analizele ADN pot distinge markeri genetici care aporpie s au diferențiază etnicitatea și
obiceiurile indivizilor unor comunități putând explica importante aspecte culturale și sociale. La
mijlocul anilor ’80, acest tip de analize a condus la concluzia că America de Nord a fost colonizată
prin trei migrații distincte, iar săpăturile arheologice, din localitatea „Trei Movile” din China, au
demonstrat că populația minoritară Tuja este descendentă a pur tătorilor culturii Ba (206 î.HR. – 220
d. Hr.) și chiar a purtătorilor culturii Zhou de Vest (1100 – 771 î . Hr.).
În ceea ce privește delimitarea strictă existentă înt re ADN-ul organismelor vii, pe specii și
subspecii, cercetările ultimilor 25 de ani au rezolvat tranș ant problema. Astăzi se cunoaște precis
structura ADN a mai multor specii și subspecii, dar, mai presus de orice, anul 2000 a adus o noutate
științificp absolută: hata completă a genomului uman, posibi litățile de a greși în identificarea ADN-
ului uman sau în a-l confucnda pe acesta din urmă cu ADN-ul altor or ganisme vii, fie că este vorba
de insecte, animale sau plante, find practic imposibile. Î n felul acesta, una dintre principalele

11 condiții ale criminalitsicăă, anume particularizarea și a tribuirea urmelor biologice, indiferent de
natura lor, prelevate de la fața locului unei infracțiuni, pr imește un răspuns complet – și complex în
același timp – conducând la rezolvarea unor cazuri fără putinț ă de a se comite o eroare.
Răspunsurile date de știință la întrebările legitime ale criminaliștilor deschid perspective
dincolo de orice limită pentru interpretarea unor urme prelevate de la fața locului unei infracșiuni
pentru care, în momentul prelevării lor, nu existau nici mijl oace tehnice, nici cunoștințe științifice
suficiente în vederea interpretării și finalizării ca zurilor respective.
Faptul că analizele ADN se pot efectua pe cantități in finitezimale de probe provenite de la
organisme la origine vii, că vechimea acestora nu constituie n ici un impediment în determinarea lor,
precum și alcătuirea hărții complete a genomului uman, în a nul 2000, care exclude posibilele
confuzii ale ADN-ului uman cu ADN-uri dispersate în genomurile sp eciilor eucariotelor
(nonumane), mai puțin cunoscute, dau analizelor ADN un caracter unic, de probă a probelor. În
aceste circumstanțe, descoperirile legate de ADN echiva lează cu existența unei chei universale
pentru decriptarea oricărui cod.

12
Capitolul IV. Palinologie judiciară

Palinologia (provenind din grecescul paie = făină și palyno = a imprăștia), definește știința
care se ocupă cu studierea polenului și a sporilor, fiind introdus relativ recent.
Prima reprezentare grafică a polenului a fost adusă la c unoștința lumii științifice, de către
anatomistul englez Nehemjah Grel1f, cu ocazia susținerti unei comunicări la Societatea Regală din
Anglia.
Polenul are o mărime de 5 până la 200 urn și se prezintă sub forma unei pulberi gălbui, În
care se găsesc celulele mascuie ale plantelor cu flori c e sunt răspândite În procesul reproducerii
sexuate. Celulele polenului au o viață scurtă, de numai 48 de ore.
Sporul este, în general, de dimensiuni mai mari decât polenul și rep rezintă un organ de
înmulțire asexuat, unicelular, fiind caracteristic unor organis me precum ciupercile, lichenii, mușchii
și ferigile.
Polenul și sporii reprezintă amprenta fiecărei specii veg etale.
Valoarea studierii celor două elemente vegetale este determi nată de abundența și de
rezistența acestora În mediul natural și artificial.
Singura posibilitate de distrugere a sporopoleninei este pr in oxidare puternică, sau prin
acțiunea a două baze, cum ar fi hidroxidul de potasiu și amino etanolul.
Urmele de polen identificate pe obiectele personale ale suspectului sau în mediul unde a
avut loc infracțiunea, inclusiv pe corpul și îmbrăcămintea vi ctimei, putând stabili identitatea
faptuitorului sau poate conduce la restrângerea cercului de susp ecți, depistarea autorilor unor
violuri, sau în probarea unor acuzații privind contaminarea voluntară cu virusul HIV.
În anul 1994, într-un oraș american a fost identificat un violator în serie, – după ce de la fața
locului a fost recuperat un prezervativ și supus analizei ADN-ului prin intermediul metodei reacției
În lanț a polimerazei (PCR).
Analizele au pus în evidență faptul că celulele epitelial e aflate pe dinafara prezervativului se
asemănau cu cele ale victimei, iar profilul ADN al lic hidului seminal aflat în interiorul
prezervativului se potrivea cu cel al suspectului.
Agresorul purtase o cagulă pe toată perioada violului și de a ceea nici o victimă nu l-a putut
vizualiza și, În consecință, nici identifica.

13 Organele judiciare au ajuns la concluzia că, deși modus operandi a fost același în toate
cazurile, s-ar fi putut realiza o mai rapidă asociere c u un posibil infractor dacă:
• s-ar fi purces la identificarea mărcii prezervativului,
• dacă s-ar fi făcut o percheziție la domiciliul suspectului pentru a se căuta pachete de
prezervative de aceeași marcă – existând șansa ca acest a să fi folosit aceeași marcă de
mijloace de protecție în toate violurile
• dacă s-ar fi examinat tampoanele obținute în urma examinării medic o-legale a victimelor
pentru a se vedea dacă prezentau urme de prezervativ lub rifiat.
În cazul în care astfel de urme existau, analizele urmau să confirme sau să infirme, dacă
acestea se potrivesc cu urmele caracteristice ale pre zervativului recuperat.
Protocol de colectare și identificare a urmelor de prezervativ lubrifiat și contaminarea
acestui gen de probă:
• o examinare medicală a victimei;
• o listă a tuturor probelor prelevate de la victimă, de la or ice suspect și de la locul
infracțiunii;
• interogarea victimei cu privire la recentele activitați sexuale pe care le-ar fi avut (dacă a
folosit prezervativ, dacă acesta conținea lubrifiant, da că a efectuat după aceea o igienizare,
etc.)
• este necesar să fie efectuate și alte tipuri de examinăr i, cum sunt examinările tradiționale
serologice și profilul ADN.
• pentru o corectă și rapidă identificare este necesar să e xiste un catalog care să cuprindă toate
tipurile de prezervative, de lubrifiant, împreună cu comp oziția lor.
1. un agresor a folosit un prezervativ Sheik-Elite Lubricated latex, fabricat În Japonia. Acest
produs conține un lubrifiant insolubil În apă, uleiul de silicon, polidimetilsiloxan (PDMS), de o
vâscozitate de aproximativ 200 cSt, o largă cantitate de gra nule de polen de porumb și cantități
ceva mai micide Iycopodium și spori de cartof.
Examinarea microscopică a unui extract dintr-o probă vaginal ă a victimei a pus în evidență
numeroase granule de polen de porumb și examinarea unei probe cu aj utorul spectroscopiei în
infraroșu și a spectrometriei de masă s-a identificat P DMS.
Apărarea a argumentat că proba a fost contaminată cu pole n existent în mănușile
chirurgicale ce au fost purtate pe parcursul examinării victimei.

14 2. caz, deseori folosit ca exemplu în practică și în literatura de specialitate, este unul în care
acuzatul a admis că a avut sex liber consimțit cu victima, a folosit prezervativ, dar că acesta s-a
rupt În timpul actului propriu-zis.
Acuzatul, un ofițer al U.S.Navy, susținea că a folosit un prez ervativ din latex, marca Prime
Lubricated.
Ofițerul fusese diagnosticat ca fiind bolnav SIDA și urma un p rogram special pentru
persoanele aflate În această situație. În cadrul programului , persoanele participante au fost
avertizate că, În cazul În care se angajează În efectuar ea de sex neprotejat, chiar dacă acesta este
consensual, vor fi acuzați de agresiune sexuală agravantă.
Prezervativele marca Prime Lubricated conțin atât PDMS cu o vâscozitate de cea 200 cSt,
cât și polen de porumb.
Examinarea probelor vaginale ale victimei nu au condus la id entificarea unor urme de
PDMS, nici a unor urme de polen, ceea ce a determinat concluzia finală că agresorul nu a folosit
prezervativul indicat și nici o altă marcă.
La momentul respectiv, rezultatul a fost considerat norocos, avâ nd în vedere faptul că
numeroase mărci de mănuși chirurgicale, pudrate cu latex, pot conține granule de polen de porumb,
aflate În pudra de talc sau În alte substanțe, fapt ce pute a duce la o contaminare a probelor prelevate
de la victimă.
Măsuri de siguranță
• În timpul examinării să se folosească mănuși fără lubri fianți, sau din plastic
• Înaintea examinării digitale, pentru a se elimina șansa cont aminării de la mănuși, se vor
preleva probe cu ajutorul unor tampoane, iar după examinarea di gitală, mănușile purtate de
examinator se vor Împacheta separat, pentru o eventuala comp arare sau reanalizare.
• Tampoanele care au servit la preleva rea probelor, vor fi supuse următoarelor operații: cu
ajutorul unui solvent se va extrage materia recoltată pe tamp on și se va injecta Într-o coloană
capilară pentru efectuarea analizelor de cromatografie a gazului și de spectrometrie de masă.
• În cercetările la fața locului, a vehiculelor sau locuințelor oricăror suspecți, este necesar să
se caute cu prioritate prezervative folosite, pachete goal e de prezervative, sau altfel de
materiale nefolosite.
• Când se găsesc prezervative folosite, se va proceda de urge nță la analiza ADN atât a
conținutului interior cât și a celui exterior. Profilul ADN di n lichidul seminal va fi comparat
cu profilul ADN al suspectului, ori va fi căutat În bazel e de date genetice.

15 În subsidiar se vor efectua analize pentru identificare a oricăror particule, lubrifianți, sau
spermicide, ce ar putea fi prezente pentru identificarea mărcii.
Prezervativul din latex poate fi cu lubrifianți sau fără l ubrifianți.
• Deși prezervativele fără lubrifianți nu conțin lichid lubr ifiant sau spermicide, amândouă
tipurile, cu lubrifianți și fără, pot conține particule ca granule de polen de porumb,
Iycopodium, talc, ce nu pot fi Înlocuite.
• Atât particulele organice cât și cele anorganice pot fi iden tificate prin microscopie.
Identificarea microscopică a polenului poate fi confirmată și de culoarea purpurie obținută
ca urmare a tratării cu o soluție diluată de iod.
Prezervativul latex lubrifiant poate conține lubrifiant uscat ori umed.
• Un avantaj este acela că numai câteva mărci folosesc în f ormula lor lubrifiant umed.
• Un alt avantaj pentru cercetarea criminalistică este ace la că anumite combinații de
ingrediente sunt specifice unei singure mărci sau unui singur producăt or ceea ce constituie o
adevărată amprentă a materialelor de protecție sexuală d e acest gen.
• Un dezavantaj îI reprezintă faptul că numeroase produse de igienă feminină conțin multe
din aceste substanțe.
Proba folosirii unui anumit tip de prezervativ este cu atât mai puternică cu cât componentele
existente în compoziție sunt prezente în aceeași proporție ca și în aceea a prezervativului standard,
adică a mărcii folosite pentru comparație, a cărei identi ficare s-a făcut fie prin cercetări asupra
agresorului și locuinței sau mașinii acestuia, ori a locului d e producere a infracțiunii, fie prin
nominalizarea ei de către victimă.

16
Capitolul V. Entomologie judiciară

Insectele reprezintă cel mai larg grup de organisme care trăiesc pe pământ. Dintre acestea
numai o parte au fost identificate. Ignorate și alungate cu re pulsie de pe cadavrele aflate în
descompunere, insectele au început să fie considerate adevăr ate surse de informație, de adevărată
valoare pentru investigarea morții violente. Sute de insecte sunt atrase de cadavre, se nasc, se
hrănesc și există în, pe și lângă organismul aflat în difer ite etape de descompunere. Această
activitate și preferință a unor insecte de a se hrăni cu cor puri în descompunere a determinat apariția
și dezvoltarea științei ce studiază insectele în legătură cu rămășițele umane, entomologia.
Discursul entomologic comportă în fapt trei domenii de analiz ă:
1. Entomologia medico-legală . Aceasta se referă la studiul insectelor în legătură cu ac țiunile de
omor, suicid, viol, forme diverse de violență fizică, trafi c ilegal de droguri.
2. Entomologia urbană studiază insectele în legătură cu omul și mediul său înc onjurător.
3. Entomologia produselor studiază efectele produse de insecte asupra alimentelor dep ozitate, de
exemplu, pentru cauze de contaminare a alimentelor.
I. Scurt istoric.
Entomologia a fost folosită încă din sec. al XIII-lea, de că tre juristul chinez Sun Tzu. În lucrarea
sa de medicină legală „Hsi Yuan Lu”, autorul descrie soluționa rea unui caz de înjunghiere în
apropierea unui câmp de orez. Autorul omorului a fost demascat prin identificarea
instrumentului, a secerei cu care a fost suprimată viața victimei. Urmele biologice aflate încă pe
instrument au atras insectele care se hrănesc cu astfel de substanțe.
Pe parcursul exhumărilor în masă, pe teritoriul Franței și Ge rmaniei, în secolele al XVIII-lea
și al XIX-lea, medicii au observat colonizarea cadavrel or îngropate de un număr divers de artropode
și au observat de asemenea faptul că aceste insecte joac ă un rol important în descompunerea
corpurilor.
În anul 1855, doctorul francez Bergeret a elaborat primul raport entomologic modern, în
cazul analizei corpului unui copil. Raportul cuprinde o descrie re a ciclului vieții insectelor în
general, precum și observații asupra a două generații de insecte găsite pe cadavru, reprezentând 2
ani postmortem.

17 Medicul german Reinhard a realizat, în anul 1881, primul studiu sis tematic în domeniul
entomologiei medico-legale. Reinhard și Hofmann, au fost considera ți co-fondatorii
entomologiei forensice. Aceștia au pus în evidență importanța i nformației pe care o oferă
studierea insectelor în cazurile cercetate ca urmare a exhum ărilor realizate în Franța și
Germania. În aceeași perioadă, Jean Pierre Megnin a început dezvoltarea propriei sale teorii, a
valurilor succesive, predictibile, de insecte care popule ază cadavrul, teorie pe care a dezvoltat-o
în cartea sa „La Faune de Cadavres”, în anul 1894.
Inspirați de Megnin, cercetători ulteriori au creat alte studii asupra acestui subiect. Printre
aceștia enumerăm, Wyatt Johnston și Geoffrey Villeneuve din Ca nada în anul 1895, Murray Galt
Motter, 1896, în SUA, Schoyen în Suedia, în 1895.
Începând cu 1920 au fost realizate liste ale speciilor și monog rafii cu privire la importanța
insectelor în investigarea criminalistică, creându-se astf el o importantă sursă pentru interpretarea
probelor puse la dispoziție de insecte. Câțiva ani mai târ ziu, Hermann Merkel, profesor la Institutul
de Medicină Legală din München, a observat că circumstanț ele morții pot influența cursul
succesiunii generațiilor și a speciilor de insecte. În perioa da 1960-1980, entomologia forensică a
fost dezvoltată în special de medicul Marcel Leclercq, din B elgia și profesorul de biologie Pekka
Nuorteva, din Finlanda. De atunci cercetarea și aplicația a vansată a entomologiei în cadrul
investigațiilor criminalistice au deschis calea acumul ării unei experiențe în cazuistică.
II. Dezvoltarea insectelor
Pentru a procesa informațiile de ordin entomologic este necesar ă cunoașterea modalității de
dezvoltare a insectelor.
Dezvoltarea insectei cuprinde toate procesele și transform ările care au loc de la stadiul de ou,
până la moartea fiziologică a adultului. Perioada de dezvolta re a insectei cuprinde trei stadii:
embrionară, postembrionară și postmetabolă.
Perioada embrionară începe odată cu fecundarea oului și ține până la ecloziune (ap ariția larvei).
Mărimea, forma și culoarea ouălelor variază în funcție de sp ecie. Depunerea ouălelor (ponta)
are loc imediat după ce au fost fecundate.
Perioada postembrionară începe odată cu ieșirea larvei din ou și durează până la apar iția
adultului. În această perioadă insecta trece prin stadii de dezvoltare de la larvă, pupă și adult. În
stadiul de larvă insectele se hrănesc intens și acumulează cantități mari de substanțe necesare
dezvoltării lor spre atingerea maturității. Durata stadiului larvar variază în funcție de specie și
condițiile ecologice (temperatură, umiditate, hrană). Înainte de tranformarea în pupe, unele larve
își confecționează un cocon sau puparium. Înainte de a se tra nsforma în pupă, larva trece prin

18 stadiul de prepupă. Pupa este stadiul imobil al insectelor în care se produc procese interne
profunde care conduc spre transformarea larvei în insectă adultă (imago). Din punct de vedere
morfologic pupa este de trei tipuri: libera, obecta (mumi e) și cuarctată sau cu puparium.
Dezvoltarea postmetabolă este cuprinsă între apariția imago-ului și moartea fiziol ogică a
acestuia.
III. Contribuția entomologiei la investigarea morții violent e
Entomologia contribuie la clarificarea unora dintre principalel e probleme, obiect al
probațiunii, în cadrul investigării morții violente.
1. Stabilirea momentului comiterii infracțiunii .
Insectele joacă un rol important în procesul de descompunere.
Calcularea intervalului postmortem (IPM), se realizează prin cunoașterea colonizărilor
succesive a cadavrului expus faunei locale de artropode. Calc ularea vârstei insectelor poate fi
considerată o estimarea a IPM. Pentru aceasta trebuie cunosc ută perioada de timp necesară fiecărui
tip de insectă să atingă diferitele stadii ale dezvoltări i sale.
Pentru un calcul corect, trebuie luate în considerare:

Condițiile de mediu. În calcularea timpului de dezvoltare a ins ectelor trebuie avută în vedere
temperatura la care a fost expus cadavrul. Larvele se d ezvoltă într-un timp mai alert la
temperaturi ridicate și într-un ritm mai lent la tempera turi scăzute. Calculele ideale se efectuează
pentru temperatura constantă a corpului. În practică, se folos esc metode complexe pentru
analiza datelor cu privire la temperaturi variabile. În f uncție de creșterea temperaturii, este
necesară o perioadă certă pentru ca insectele să atingă stadii diverse de dezvoltare.

Faptul că popularea cadavrului de către insecte urmează o s uccesiune predictibilă a speciilor.
Insectele sunt atrase în funcție de etapele specifice de d escompunere, putrefacție, fermentație,
uscare a țesuturilor, sau de schelet. Majoritatea speciilor colonizează corpul pentru o perioadă
limitată de timp. Acest schimb de insecte de-a lungul timp ului este numit succesiune faunală.
Succesiunea insectelor care se dezvoltă în diferite părți ale cadavrului este un fenomen biologic
important. Astfel, sunt insecte care se dezvoltă pe țesut uri osoase, ceea ce înseamnă că vor sosi
pe cadavru după ce insectele care se hrănesc cu țesuturi moi vor depune ouăle. Primele din
grupul de insecte care sosește pe cadavru este Calliphoridae și Sarcophagidae . Acestea trec prin
următoarele etape de dezvoltare: ou, larva, prepupa, pup a, imago.

Timpul de dezvoltare pentru fiecare stadiu al fiecărei sp ecii de insecte este predictibil.

19
Influența agenților chimici asupra dezvoltării insectei. Înai nte de calcularea IPM este necesar să
se cunoască dacă cadavrul conținea substanțe precum cocaină, heroină, mercur, barbiturice.
Aceste substanțe influențează ciclul de viață al larve lor.

Elementele de alterare a succesiunii speciilor, cum ar fi de exemplu înghețarea sau împachetarea
cadavrului. Orice poate preveni insectele să depună ouăle în timp normal alterează atât
succesiunea speciilor cât și timpul tipic de colonizare. A bsența insectelor poate sugera diferite
evenimente care au avut loc postmortem, cum ar fi înghețarea cadavrului într-un container, sau
îngroparea lui la foarte mare adâncime.
Variabila în ecuația IPM o constituie perioada dintre deces și depunerea de către insecte a
ouălelor. Această perioadă depinde atât de factori termici câ t și de existența unor condiții de mediu,
sau de expunerea ori imersia în sol sau apă a cadavrului. În c ondiții normale, insectele încep să
depună ouăle pe organism după două zile de la decesul acestuia .
2. Identificarea locului în care a fost săvârșit omorul.
În studierea speciilor trebuie avut în vedere mediul, zona, sp ațiul din care provin acestea.
Cunoașterea biologiei artropodelor și distribuția lor geografic ă permite determinarea unor estimări
corecte în legătură cu intervalul de timp în care un cadavru a fost expus activității artropodelor și
oferă informații în legătură cu proveniența faunei colectate, dacă este indigenă sau străină locului
unde a fost găsit corpul.
Așadar, insectele pot ajuta la stabilirea locului în care victima a încetat din viață, sau dacă a
fost mutată postmortem, prin compararea faunei prezente pe l ângă corp cu cea de pe corp.
Unele insecte, cu metamorfoză completă, au mișcări limitat e în stadiile imature de
dezvoltare, după care, devenind adulte, devin deosebit de mobil e străbătând distanțe lungi în
căutarea unui cadavru. Odată ce l-au găsit își depun ouăle, car e apoi devin larve ce se dezvoltă, la
rândul lor, hrănindu-se din corpul mort. Colectarea insectelor imatur e conduce la concluzia că
acestea nu se pot deplasa, nu au fost transportate pe cadavr u dintr-un alt spațiu, deci acestea s-au
format de la început pe acest corp.
3. Stabilirea cauzei și naturii morții.
Locurile din organism infestate de anumite insecte pot fi impor tante în determinarea cauzei
morții, sau cel puțin în reconstituirea împrejurărilor î n care a fost suprimată viața victimei.
Femelele depun ouă pe cadavru în special în orificiile natura le. Dacă corpul prezintă leziuni,
se va observa o aglomerare de ouă, sau larve în aceste zone . Dacă victima a decedat urmare unui

20 viol, urmat de sângerare în zona genitoanală, insectele zbură toare vor fi cel mai probabil atrase în
această zonă.
În cazul morții violente, prin agenți chimici, aceștia pot f i identificați prin analiza sângelui,
urinei, părului, unghiilor, conținutului stomacal. Atunci când cadavrul s e află într-o stare avansată
de descompunere, este dificil de efectuat aceste analize , dar este încă posibil de procedat la analize
entomotoxicologice pentru analizarea insectelor colectate de pe c orp. Astfel sunt identificate
substanțe ca: mercur, barbiturice, cocaină, heroină, etc. M ulți dintre acești agenți chimici
influențează ciclul de viață al larvelor. Toxinele sunt transf erate adultului prin consumarea lor de
către larvă care anterior a metabolizat substanța din ț esutul uman.
În prezent este posibilă folosirea tehnologiei ADN atât p entru determinarea speciei
insectelor, cât și pentru recuperarea și identificarea sângelui cu care s-au hrănit insectele. ADN-ul
sângelui uman poate fi recuperat din tubul digestiv al insect ei care s-a hrănit dintr-un organism
specific. Prelevarea de la insectă a ADN-ului suspectului la o locație specifică, într-o perioadă
definită de timp și recuperarea sângelui victimei, poate conduce spre cercetarea legăturii dintre
făptuitor și suspect. Precizăm faptul că incorecta identifi care a insectelor poate afecta și împiedica
ancheta. De aceea utilizarea ADN-ului mitocondrial pentru det erminarea speciilor este deosebit de
importantă, mai ales în cazurile în care multe specii sunt dificil de distins din punct de vedere
morfologic.
IV. Cercetarea entomologică la fața locului
Este important de precizat faptul că procesul de colecta re a insectelor de la fața locului poate
perturba cadavrul. De aceea organul de anchetă va proceda î n faza statică la:

elaborarea unor planuri de colectare a probelor entomologice;

observarea locului infracțiunii, a habitatului general, c ondițiile de mediu, temperatură și
locație a victimei în spațiu, precum și microclimatul din imediata apropiere a corpului,
condițiile de soare sau umbră, distanța față de mijloacele de acces, dacă se află într-un
spațiu închis;

stabilirea tipului arealului în care se află locul omorului, dacă este rural, urban/suburban sau
acvatic, dacă este în pădure, pe marginea drumului, într-o clădire, un lac, etc. Tipul
habitatului determină tipul insectelor care pot fi găsite pe cadavru.
În faza dinamică a cercetării la fața locului se va proc eda la:

Colectarea datelor climatologice la fața locului. Datele climatologice trebuie să cuprindă
maximum și minimum temperaturii, precum și cantitatea de pr ecipitații. Aceste date trebuie să

21 cuprindă perioada de la data la care a fost văzută victima ultima dată și până la descoperirea
cadavrului. Se va mai urmări:
o temperatura ambientului. Aceasta poate fi evaluată prin citirea ei în imediata apropiere a
cadavrului la o înălțime de cca. 0.3 – 1.3 m;
o temperatura din masa lavelor va fi obținută prin introducerea termometrului în centrul
aglomerării lor pe corp;
o temperatura solului poate fi obținută prin așezarea term ometrului pe sol;
o Temperatura suprafeței cadavrului trebuie obținută prin pl asarea termometrului pe
suprafața pielii;
o Temperatura de sub corp poate fi obținută prin strecurarea termometrului între corp și
suprafața solului;
o Temperatura solului trebuie luată imediat după ridicarea ca davrului. Se va mai lua
temperatura la un punct de 1-2 m distanță de corp. Aceste temperaturi se iau la 3
niveluri: direct sub iarba sau frunzele care acoperă solul, la 4 cm respectiv la 20 cm
adâncime în sol.

Descoperirea și fixarea:
o Numărului și felurilor speciilor;
o Localizarea infestațiilor majore asociate cu corpul și m ediul înconjurător;
o Poziției exacte a insectelor pe corp;
o Activității insectelor aflate la o distanță de 3-6 m de cadavru;
o Oricărui fenomen care ar putea altera efectele mediului a supra corpului.

Colectarea specimenelor.
Insectele adulte vor fi colectate prin folosirea unor capcane lipicioase, cu un conținut de
substanță adezivă și capacitate redusă de uscare. Aceste capcane sunt realizate din carton ceruit
cu conținut lipicios pe ambele părți. Pentru insectele zbur ătoare se folosesc plase speciale.
Odată prinse acestea sunt închise într-un container din sticlă care conține pansamente cu
acetonă. Containerul este acoperit, iar insectele vor fi imobilizate în câteva minute, după care
vor fi transportate într-o fiolă cu 75% alcool etilic.
Odată terminată activitatea de colectare a adulților, se procedează la căutarea ouălelor și a
larvelor. Acestea pot fi direct plasate într-o soluție de a lcool etilic. Dacă există mai multe arii
colonizate, fiecare dintre acestea va fi tratată separat . Vor fi de asemenea colectate mostre care vor

22 fi transportate vii, în containere speciale cu un conținut de substanțe hrănitoare. Acest container va
fi plasat într-un altul puțin mai larg care conține aproxim ativ 1 cm de pământ, pentru a absorbi orice
lichid care s-ar putea acumula. Acesta va fi împachetat și transmis de urgență la laborator.
Specimene sub formă diversă trebuie colectate vii și pla sate într-un mediu de creștere. Creșterea la
stadiul de adult face mai ușoară identificarea și oferă inf ormații importante pentru estimarea IPM.
Insectele, în toate formele de dezvoltare, aflate în corp, nu vor fi colectate înainte de
autopsiere.
Se va proceda la colectarea insectelor:
o De pe cadavru, înainte ca acesta să fie mutat. Prima dat ă vor fi colectate insectele adulte,
întrucât acestea au o capacitate de mișcare rapidă și pot părăsi imediat cadavrul dacă
sunt deranjate.
o Din jurul cadavrului, de la o distanță de peste 6 m de la acest a, înainte de mutarea
cadavrului.
o De sub și din imediata apropiere a corpului, de la o distanț ă de sub 1 m, după ce cadavrul
a fost mutat. Se vor colecta mostre de pământ și resturi din locul unde corpul a fost
poziționat și din imediata lui apropiere. Este indicată ri dicarea frunzelor și a oricăror
resturi biologice aflate la suprafața solului și mai apoi a primilor 5 cm de pământ aflat la
suprafață. Aceste mostre vor fi împachetate și expedi ate de urgență împreună cu
insectele colectate spre a fi analizate.
Este extrem de important ca specimenele colectate să fie corect etichetate. Etichetele vor conține
următoarele informații: locația geografică; data și ora col ectării; numărul dosarului; locația pe
corp de unde au fost colectate; numele colectorului.
Toate specimenele, fie vii sau moarte, vor fi analiza te de urgență. Insectele vii sunt introduse
în incubatoare cu temperatura și nivelul umidității reglate . Dezvoltarea acestora va fi supravegheată
și consemnată. Fiecare insectă este determinată ca gen și specie. În unele cazuri, dacă este necesar
se pot face experimente în spații exterioare, lângă locul faptei, pentru recrearea condițiilor de mediu
pentru larve.
După finalizarea cercetărilor, entomologii pot depune concluzi i concludente care să conducă
spre soluționarea infracțiunii.
Așadar, criminalistica oferă încă un instrument științific, de adevărată valoare capabil să
participe alături de alte mijloace juridice în lupta pent ru aflarea adevărului.

23
Capitolul VI. Investigarea infracțiunilor privind p atrimoniul cultural

Distrugerea siturilor arheologice prin excavații neautorizate este o crimă care are consecințe
ireparabile pentru patrimoniul cultural. Acest tip de violenț ă se desfășoară cel mai adesea în scopul
traficului ilicit cu artefacte arheologice.
Conform Ordonanței nr. 43/2000 (r2) privind protecția patrimoniului arhe ologic și
declararea unor situri arheologice ca zone de interes național, “ patrimoniul arheologic reprezintă
ansamblul bunurilor arheologice care este format din:
1. siturile arheologice înscrise în Repertoriul arheologi c național, cu excepția celor distruse ori
dispărute, și siturile clasate în Lista monumentelor istorice, situate suprateran, subteran sau
subacvatic, ce cuprind vestigii arheologice: așezări, necrop ole, structuri, construcții, grupuri de
clădiri, precum și terenurile cu potențial arheologic reperat , definite conform legii;
2. bunurile mobile, obiectele sau urmele manifestărilor umane, împreună cu terenul în care
acestea au fost descoperite.”
După cum este prevăzut în art. 31 al.1 din ordonanță, desfii nțarea, distrugerea parțială sau
degradarea siturilor arheologice care sunt monumente istorice se pedepsește cu închisoarea de la
unu la 10 ani, conform art. 217 din Codul Penal.
Pentru a înțelege urmările jefuirii unui sit arheologic, trebui e înțeles conceptul de context
arheologic , precum și modul în care are loc extragerea artefactelor din contextul lor. În toate
împrejurările legate de efectuarea unor săpături ilicite î ntr-un sit arheologic, acesta suferă o
distrugere. În primul rând, săpătura ilicită care se desfăș oară întotdeauna fără aplicarea metodelor și
tehnicilor arheologiei științifice distruge contextul în care se află artefactele compromițând sever
valoarea științifică a unei cercetări sistematice ulter ioare.
Săpăturile arheologice licite sunt săpături arheologice sis tematice care își propun să pună în
evidență contextul arheologic, artefactele constituind mărturii p entru recrearea unui cadru de cultură
și civilizație specific sitului cercetat. Spre deoseb ire de acestea, săpăturile ilicite nu fac altceva decât
să distrugă situl, în vederea extragerii obiectelor, cu pr ecădere a celor întregi sau întregibile, pentru
valorificarea lor prin vânzare.
Într-un sit arheologic devastat, săpat ilegal, specialiș tii pot observa imediat orice activitate
ilicită de săpătură, avându-se în vedere faptul că jefuitor ii siturilor acționează nesistematic, practică
tranșee aleatorii, sapă puțuri și tuneluri, pentru a ajunge l a acele obiecte pe care bănuiesc numai că

24 le-ar putea descoperi într-un anume loc, sau pe care le i dentifică prin folosirea unor echipamente
interzise, cum sunt detectoarele de metale portabile. Spre deosebire de arheologi, jefuitorii nu sunt
interesați de protejarea sitului, a contextului arheologic , acționând destructiv asupra acestuia,
precum și a obiectelor despre care consideră că nu au o val oare de piață. Arheologii estimează că
95% din valoarea obiectelor scoase ilicit din contextul lor își pierd valoarea, atât științifică, cât și
pecuniară.
§1. Principalele probleme, obiect al probațiunii, care trebuie clarificate prin investigarea
distrugerii siturilor arheologice
1.1. Stabilirea tipului de distrugere. Distrugerea reversibilă și distrugerea ireversibilă.

Distrugerea reversibilă, sau degradarea, este caracteristică siturilor arheologice parțial
distruse, de unde pot fi recuperate informații de situații, ori obiecte nedescoperite sau ignorate
de făptuitori în aria săpată ilicit. Distrugerea reversi bilă este efectivă, întrucât o parte a sitului
refăcut nu mai este identică cu originalul.

Distrugerea ireversibilă se caracterizează prin pierderea definitivă a contextului arheologic,
fără posibilitatea recuperării părții distruse prin act ivitatea ilicită. Distrugerea ireversibilă se
caracterizează prin distrugerea sitului în proporție de 100 %. În timpul distrugerii contextului
arheologic multe dintre artefactele care sunt extrase din context ul lor suferă degradări severe,
sau sunt chiar distruse definitiv prin:
1. folosirea intenționată a unor substanțe care atacă artefactul : apă (în special pentru
artefactele friabile, fragile, cum ar fi, spre exemp lu, acelea realizate din lut nears, pe support
vegetal sau textil); acizi; substanțe inflamabile; ex plozivi; substanțe diluante;
2. distrugerea mecanică , efectuată prin smulgerea unei părți dintr-un întreg, tăiere ,
detașare, zdrobire, proastă manipulare în timpul transportul ui, sau aruncarea intenționată a
artefactului pentru ștergerea urmelor unei infracțiuni;
3. folosirea neintenționată a unor tehnici, metode sau substan țe neadecvate ori
incompatibile cu materialul din care este realizat artefactul, în timp ul reasamblării unui
artefact sau în timpul executării unor operații de restaura re a unui artefact detașat dintr-un
întreg în scopul de a fi furat.
1.2. Determinarea concretă a bunurilor distruse
Determinarea precisă, concretă, a bunurilor distruse sau degradate, oferă posibilitatea
urmăririi acestora în calitatea pe care o au, de obiect e care fac parte din patrimoniul cultural
național, și încadrarea faptei pentru infracțiuni specific e.

25 În cazul tuturor artefactelor distruse parțial sau total, s e va determina proveniența
acestora.
Pentru artefactele arheologice, primul indiciu al provenienț ei ilicite îl constituie lipsa
informațiilor privind contextul arheologic 1.
După statutul lor juridic și după informațiile privind conte xtul arheologic, există trei
tipuri de artefacte:

Artefacte licite . Acestea au context arheologic clar precizat, în felul următor: “amforă de la
Histria”, “opaiț de la Adamclisi”, “monedă de la Capidav a”. Trebuie precizat faptul că
artefactele cu context arheologic sunt mult mai valoroase de cât cele lipsite de un context. Orice
săpătură arheologică sistematică presupune în mod obligator iu înregistrarea obiectelor
descoperite. Înregistrările conțin informații privitoare la data, locul descoperirii, descoperitorul
și spațiul de localizare în depozit a obiectului.

Artefacte passim . Acestea sunt găsite la suprafața solului, sau în ape puț in adânci, la țărm,
întâmplător, ajungând în aceste locuri ca urmare a unor activităț i umane (lucrări agricole, lucrări
de construcție, sau de îmbunătățiri funciare), dar și ca urm are a unor activități nonumane
(alunecări de teren, inundații, săparea unor tuneluri sau gale rii de către animale, etc.). Acest tip
de artefacte crează obligativitatea legală a descoper itorului să le declarare și să le predea
instituțiilor de specialitate.

Artefacte cu proveniență ilicită . Aceste artefacte sunt lipsite de context arheologic, deși , uneori,
pentru a le spori valoarea de piață, traficanții le crea ză o fișă de locație, de regulă prin
menționarea unor zone întinse (Transilvania, Dunărea de Jos, Dobrog ea, Scythia, etc) . De
regulă, ele circulă fără menționarea locului exact în care au fost descoperite, tocmai pentru a nu
se da detalii care ar putea conduce la asocierea lor cu o in fracțiune deja descoperită și aflată în
stadiul de cercetare judiciară (săpătură ilicită, furt di ntr-o locație cunoscută).

Artefactele traficate, fără context arheologic, pot proveni din descoperiri întâmplătoare.
În aceste situații descoperitorul, puțin avizat, vânzând obie ctul respectiv nu precizează
proveniența sa, ori nu consideră acest lucru ca fiind importa nt.

Artefactul a făcut parte dintr-o colecție sau din mai multe colecții private, schimbându-și
succesiv proprietarul. În acest caz, obiectul trebuie să aibă un istoric de tranzacționare

1 Trebuie să menționăm însă, că există și artefacte c u proveniență licită, lipsite de context
arheologic. Acestea sunt artefactele găsite întâmpl ător, denumite în limbajul de specialitate, passim , precum și unele
artefacte de colecție care au fost achiziționate în perioade istorice când contextul arheologic nu tre buia expres
menționat, artefactul fiind înregistrat în cadrul c olecției sub titlul generic de “antichitate”, sau “ curiozitate din epoca…”.

26 sau o localizare a sa la un moment dat, într-o anumită colecț ie, fapt ce se consemnează în
fișa de identitate a obiectului.

Artefactele fără context arheologic precizat și fără docum ente care să dovedească
apartenența lor la o colecție, ori schimbarea succesivă a proprietarului, sunt suscceptibile
de a face parte din situri arheologice jefuite, deci distrus e, sau pot proveni din furturi.
1.3. Stabilirea naturii distrugerii
Se va determina modul în care s-a produs distrugerea, precum și timpul aproximativ
în care aceasta a avut loc (se va menționa, după observa rea artefactului, dacă urmele de distrugere
sunt proaspete sau dacă aceasta a avut loc din vechime, notându -se în fișa artefactului: “ruptură
proaspătă/din vechime”, “spărtură recentă/veche”, etc.) .
1.4. Identificarea mijloacelor și metodelor folosite în săvâ rșirea infracțiunii.
Jefuitorii profesioniști de situri arheologice adoptă măs uri speciale, astfel încât să
evite detectarea acțiunii lor ilegale. Aceștia își pre gătesc cu grijă planul de săpătură ilegală, studiind
cu atenție, în prealabil, documente sau hărți topografic e aflate în arhive sau biblioteci. Cel mai des
jefuite sunt siturile izolate, sau cele nepăzite ori păzite superficial. În cazul siturilor păzite,
făptuitorii urmăresc, pentru o perioadă de timp, comportamentu l, obiceiurile și programul
paznicilor, urmând să revină la situri când paznicii sunt în num ăr mai mic, pe vreme aspră, în
perioade de sărbători, când paznicii sunt liberi, la anumite ore din zi când aceștia au obiceiul să
doarmă sau când sunt, potrivit obiceiurilor studiate de infractori , sub influența băuturilor alcoolice.
De asemenea, făptuitorii folosesc echipamente împotriva detecției de către eventualii câini folosiți
pentru paza sitului, ori folosesc chiar ei câini de pază, sau echipamente de radioscanare pentru a
urmări îndeaproape și localiza echipajele de poliție sau paz ă. Respectivii autori pot purta
îmbrăcăminte de camuflaj și pot, de asemenea, camufla echipamentul de săpătură sau detectoarele
de metale prin vopsirea lor în culoare neagră, pentru ca ac estea să nu strălucească în întuneric.
Jefuitori mai sofisticați folosesc baghete de sondare a sol ului și site de cernut. Unii făptuitori dețin –
în cazul în care ar fi prinși de către organele de poliție, sau în cazul în care alte persoane le-ar
solicita să își decline calitatea pe care o au pentru a e fectua săpături în respectivul sit – documente
de identitate false, permise de săpătură false, sau chiar diverse uniforme, de asemenea, false. Uneori
acești jefuitori sunt înarmați, fie pentru a se apăra de alte persoane care pândesc situl și după
descoperirea artefactelor acționează pentru a fura de la je fuitori, fie pentru a se apăra de eventualii
paznici sau ofițeri de poliție. Odată găsite artefacte î n săpătură, jefuitorii le vor vinde direct, pe
piață, prin intermediul unui dealer, sau al unui investitor .

27 2. Cercetarea la fața locului a unui sit unde s-a efe ctuat o săpătură ilegală.
Cercetarea se realizează urmându-se aceeași procedură g enerală ca și în alte infracțiuni, în
acest caz existând însă unele proceduri specifice.
Prin cercetarea la fața locului, care este un act procedura l indispensabil în cercetarea
infracțiunii de distrugere a siturilor arheologice, se înțelege nu numai cercetarea locului propriu-zis
al săpăturii ilegale – care a fost devastat pentru a se sustrage artefacte – dar și cercetarea căilor de
acces, a itinerarului parcurs de făptuitor, atât la venirea , cât și la plecarea din câmpul infracțional,
precum și cercetarea locului unde au fost ascunse artefacte le, după sustragerea lor.
Din actul de cercetare la fața locului pot fi cunoscute date importante cu privire la numărul
făptuitorilor, metodele și mijloacele folosite pentru efect uarea săpăturii, perioada de timp
aproximativă în care s-au efectuat săpăturile, vechimea s ăpăturii, proporțiile distrugerii,
posibilitatea salvării parțiale a sitului.
Se va avea în vedere pătrunderea la locul faptei și a alt or persoane decât a celor care au
săvârșit infracțiunea, fie că aceștia sunt ziariști, fie că sunt persoane specializate care au intervenit
în săpătură înainte de venirea organelor de anchetă. Se va ave a în vedere, de asemenea, existența
unor săpături ilicite multiple, precum și superficialitat ea, neprofesionalismul organelor de poliție,
sosite primele la fața locului, care – fără a avea exp ertiză în domeniul cercetării infracțiunilor
săvârșite asupra artefactelor arheologice – deranjează locul faptei prin intervenție directă, de cele
mai multe ori neintenționată. În cazul în care există unele complicități, intervenția unor persoane în
situl arheologic poate fi intenționată, determinată de dorința de a șterge unele urme ale infracțiunii
ce ar conduce la identificarea autorilor acesteia.
Organele de anchetă sosite la fața locului vor proceda, în primul rând, la izolarea ariei
cercetate, la cercetarea cu grijă a sitului, cu ochiul liber și eventual cu ajutorul unor surse puternice
de lumină. Se vor efectua măsurători și fotografii ale săp ăturii și a urmelor lăsate de făptuitor, ale
instrumentelor de săpat, a urmelor specifice de frecare lă sate de unelte în sol, a urmelor de
tăiere/decupare a unor părți din anumite artefacte (mozaicur i, grupuri statuare, inscripții, etc.) sau
lovire și dărâmare a unor construcții, în scopul căutării de a rtefacte prezumate a fi fost ascunse în
miezul zidurilor sau la temelia acestora.
Cercetarea se efectuează în strânsă legătură cu întregul proces de descoperire, fixare și
ridicare a altor categorii de urme, cum ar fi cele aparți nând persoanei infractorului, resturi de
obiecte, resturi alimentare, de fumat, urme de natură biol ogică (saliva, fragmente de piele, păr, etc.).
Se vor lua mulaje ale urmelor de încălțăminte și după urmel e lăsate de echipamentele folosite
pentru săpat. Datorită prafului fin rezultat în urma săpă turilor, sau a solului excavat și mărunțit,

28 urmele palmare, plantare sau de încălțăminte, precum și cele ale unor echipamente și articole
vestimentare folosite de făptuitori, sunt deosebit de numeroa se, de clare, și pot fi ridicate ușor.
Se va proceda, totodată, la ridicarea unor probe de sol pentru a putea fi comparate cu urmele
de sol aflate pe artefactele sau obiectele de îmbrăcămi nte, încălțăminte, ori pe echipamente ce ar
putea fi descoperite în urma percheziției efectuate sus pecților.
Analizele urmelor, împreună cu probele de sol, pun în evidență l egătura dintre suspect și
artefactele dintr-un sit anume.
Cercetarea la fața locului necesită asistența unui arheol og care să evalueze pagubele, să
efectueze o descriere exactă a ceea ce s-a pierdut definit iv, a ceea ce este de recuperat, precum și a
ceea ce este deteriorat iremediabil, sau mutat.
Dosarul cauzei trebuie să conțină o declarație a autorității în domeniul de specialitate, care
să ateste că nu a fost eliberat suspectului nici un perm is care să îi permită acestuia să efectueze
săpături arheologice, să strămute un sit arheologic sau art efactele aferente acestuia.
Practic, urmărirea jefuitorilor de situri este foarte dif icilă. De cele mai multe ori, făptuitorii
sunt descoperiți ca urmare a încălcării altor prevederi l egale. De exemplu: organele de poliție
efectuează o percheziție la domiciliul unui suspect pentru deț inerea de narcotice, și se descoperă
fotografiile, desenele, însemnările despre unele artefact e dispărute sau de proveniență necunoscută,
sau chiar obiectele ca atare.
Uneltele cu ajutorul cărora se efectuează săpăturile arheol ogice sunt, în general, obiecte
comune, utilizate în scopuri domestice pentru efectuarea unor l ucrări agricole sau de construcție
(sape, săpăligi, lopeți, târnăcoape, șpacluri, mistri i…), care nu ar putea trezi suspiciunea folosirii lor
într-o acțiune ilicită. Într-un context în care acestea se gă sesc asociate cu obiecte de îmbrăcăminte
care au fost purtate în timpul săpăturilor, urme de sol, cio buri, sau floră specifică, acestea crează
suspiciunea existenței unei activități arheologice ilicite.
Cele expuse mai sus constituie o trecere în revistă a p rincipalelor aspecte legate de
săvârșirea infracțiunii de distrugere prin efectuarea săpă turilor arheologice ilicite. Vastitatea
subiectului comportă o analiză mai amănunțită și pragmatică în același timp, rezervându-ne dreptul
de a o trata în amănunt cu altă ocazie.
Din păcate, omul modern atașat mai mult de valorile mater iale decât de cele morale, tinde să
treacă cu vederea distrugerea rădăcinilor sale spirituale, ui tând că „O națiune trăiește atâta timp cât
cultura sa este vie”.

29
Capitolul VII. Investigarea infracțiunilor privind patrimoniul natural

Natura și dinamica infracțiunilor împotriva mediului vor avea efecte asupra aplicării legii,
precum și a strategiilor de prevenire.
Cum putem identifica și preveni un rău ce nu poatevăzut sau mir osit, astfel cum sunt unele
forme de poluare toxică.
Cine ori ce este victima ?
Adaptarea metodelor convenționale de prevenire a infracțiunilor pentru prevenirea daunelor
aduse mediului.
Prevenirea criminalității mediului trebuie să facă față actelor sau omisiunilor care sunt deja
inciminate, dar și cu evenimente care au fost desemnate c a fiind nocive, dar care prezintă unele
semne cu potențiale consecințe negative. Infracțiunile împ otriva mediulu afectează deopotrivă
oameni, spații restrânse sau largi ale mediului înconjură tor și animale.
Prevenirea crimei are întotdeauna legătură cu lumea în care t răim și echilibrul dintre
libertate și controlul social. De exemplu o atitudine fermă e cologică ar putea justifica interzicerea
accesului oamenilor în arii sălbatice, pe baza preveniri i interferenței umane în astfel de zone. Acolo
unde alternativele sunt posibile, acestea au trebui să fie f ăcute cunoscute și puse la dispoziție în
sprijinirea dliberărilor politice asupra prevenirii infr acțiunilor. Răspunsul depinde de viziunea
specifică – legătura percepută între natură, societate ș i animale – care este un ideal și particular
punct în timp.
Dacă oamenii au permisiunea de a pătrunde în zonele sălbatic e, atunci se naște întrebarea :
în ce condiții. Pentru prevenirea posibilelor daune prin pătrunder ea oamenilor, sunt necesare reguli
și reglementări. Arhitectura creativă și planificarea s trategică pot deasemenea ameliora impactul
oamenilor. De exemplu căi bine marcate pentru canalizarea traficului persoanelor în direcții și arii
controlate. Odată realizate deciziile generale cu privire la interfața naturii umane, dispozițiile pot fi
introduse pentru a preveni sau minimaliza daunele.
O bună prevenire a infracțiunilor împotriva mediului trebuie s ă aibă cât mai mult în vedere
interesele oamenilor, mediunlui și animalelor. Pentru a reali za acest lucru trebuie să fie cât mai clar
ce se intenționează de fapt prin prevenirea infracțiunii. E chilibrarea diverselor interese umane și
nonumane înseamnă atribuirea unui tip de valoare pentru eventuale pr ejudicii. De ex. petrolul :
prevenirea infracțiunilor este cel mai bine servită pri n garantarea faptului că petrolierele sunt bine

30 asigurate și există un regulament server privind tranbsport ul de petrol, fapt ce asigură o cantitate
moderată de minimizare a efectelor nocive. Sau ar trebui să eliminăm amenințarea deversării
petrolului prin interzicerea petrolierelor simple. Acest l ucru ar însemna eradicarea răului. În mod
clar tipul șiamploarea prevenirii infracțiunilor privind medi ul vor fi dictate de noțiunideinteres
propriu uman, ca și potențialele amenințări ale mediului, animalelor sau vietăților.

Capitolul VIII. Profilingul în investigațiile crimi nalistice

1. Considerații introductive.
1.1. Privire asupra valorii probante
Metodele de elaborare a profilului infracțional (criminal profiling) au fost lrnbrățișate ca
metode științifice ale investigațiilor penale, în multe state americane și vest europene, acestea
neavând, însă, valoare probantă în accepțiunea
procesual-penală 12.
În România, investigația de tip profiling nu a fost adoptată strict în termenii aceștia (deși este
folosită), iar din punct de vedere legal, aceasta nu se află printre mijloacele de probă, limitativ
prevăzute, în dispozițiile C. pr.pen.
Astfel, apreciem că profiling-ul se află în aceeași situație ca și testarea sincerităț ii cu ajutorul
tehnicilor de tip poligraf, atât din punct de vedere al apl icabilității în cadrul investigației
criminalistice, cât și din punct de vedere al admisibi lității sale ca mijloc de probă.
Fără a diminua importanța admisibilității expertizei de tip profiling drept
mijloc de probă, în scopul completării paletei probatori i, apreciem că este important să fie
cunoscută relevanța acestui gen de investigație, iar nu În ulti mul rând, valoarea acesteia raportat la
posibilitatea aflării adevărului sau, din contră, la prejudi cierea acestuia. Față de un posibil impact al
expertului (profiler) care întocmește profilul infracțional, asupra unui caz aflat în fază de urmărire
penală, precum și posibilitatea unor evaluări subiective a le acestuia, în măsură să conducă
investigațiile pe un curs eronat, este necesară crearea unor standarde de apreciere atât a experților
profileri, cât și de stabilire a (semnificației și greut ății) expertizei lor pentru identificarea
infractorilor.

2 Wisconsin versus Peter Kupaza, este primul caz cunoscut În care, În cadrul unui proces, s-a permis unui profiler să-și
ofere expertiza. Peter Kupaza a fost acuzat de ucid erea și apoi dezmembrarea verișoarei sale În vârstă de 25 de ani,
Mwivano Mwambaski Kupaza, În iulie 1999. A se vedea , State of Wisconsin v. Peter Kupaza, Case NO.OO-CF-26.

31 În vederea aplicării corecte și a utilizării expertizei profilerilor, în special în cazuri deosebit
de grave, unele state au înființat și dezvoltat departament e speciale care se ocupă atât cu cercetarea
și crearea unor metode speciale de realizare a profilului i nfractorilor, cât și cu pregătirea
personalului de specialitate, capabil să conducă investigaț ii complexe de tip profiling.
Astflel, în SUA a fost creat, de către agenți FBI, încă din anul 1950, un centru important de
cercetare și dezvoltare a profiling-ului, numit Investigative
Suppart Unit.
National Center for the Analysis of Violent Crime din SUA, aflat În compunerea Critical
Incident Response Group (Grupul de Răspuns În Situații de Criză ), a format o largă bază de date,
care cuprinde informații obținute prin intervievarea infrac torilor condamnați, informații necesare
elaborării profiling-ului.
În Europa, INTERPOL-ul a înființat, în anul 1993, o unitate de analiză a infracțiunilor
numită Analytical Criminal Intelligence Unit (ACIU), prin intermediul căreia se asigură
asistență statelor membre, în domeniul combaterii i nfracționalității. ACIU evaluează
dimensiunea și natura diverselor activități infracț ionale, inclusiv cele ale grupurilor criminale
organizate, sau ale criminalilor în serie, introduc ând totodată structuri, metode și tehnici
destinate efectuării unei analize complexe a fenome nului infracțional.
1.2. Precizări de ordin terminologie.
În literatura de specialitate, termenul "criminal profiling" 3 2 este folosit într-o
accepțiune largă: profilul comportamental, statisti c și geografic, profilul locului infracțiunii,
profilul psihologic al participanților la acțiunea infracțională etc. Până în prezent nu există o
definiție unanim acceptată a termenului de criminal profiling.
Specialistul în realizarea profilului criminal (pro filer-ul) este descris ca fiind o
persoană care furnizează anchetatorilor unele infor mații particularizate la un anume tip de
individ care a putut comite o infracțiune certă" 4. Profiling-ul este, după cum îl definesc unii
autori, o tehnică de determinare a personalității ș i a caracteristicilor comportamentale ale unui

3 În acest sens a se vedea următoarele lucrări: MacK ay, R., Geographic profiling: A new tool for law enforcemen t, În
The Police Chief, December 1999,51-59; LeBeau, J. L., Four case studies illustrating the spatial-temporal analysis of
serial rapists, În Police Studies nr.15, 1992, p.124-145; Helms, O., The use of dynamic spatio-temporal analytical
techniques to resolve emergent crime series. Lucrare prezentată la conferința Crime Mapping organizată de Research
Center, Orlando, FL., dec. 1999; Gabor, T., & Gotth eil, E., Offender characteristics and spatial mobility: An e mpirical
study and some policy implications, În Canadian Journal of Criminology, nr. 26, 1984, p.267 -281; Brantingham, P. L.,
& Brantingham, P. J., Criminality of place: Crime generators and crime at tractors. European Journal on Criminal
Policy and Research: Crime Environments and Situati onal Prevention 3(3),1995, p.5-26.
4 3 Holmes, Profiling Violent Crimes: An Investigative Tool, Sage Publication, Thousand Oaks, 1996, p.5. 4

32 individ, ținându-se cont de trecutul infracțional a l acestuia, de tipuri variate de personalități
ale unor infractori care comit fapte similare" 5.
În esență, elaborarea profilului apare ca fiind un instrument de investigare viabil și
important, pe care organele de urmărire penală îi p ot utiliza în special în confruntarea lor cu
cazuri dificile. După cum au demonstrat statisticil e, cazurile care au avut cel mai mare
beneficiu de pe urma folosirii expertizei profileri lor, sunt cele în care făptuitorii au prezentat
disfuncții mentale, emoționale, ori de personalitat e' 6'.
Trebuie precizat că rezultatul elaborării profilulu i unui infractor nu îl constituie nici
numele și nici portretul robot al acestuia. Este ma i degrabă un fel de etichetă psihologică care
se aplică făptuitorului și care cuprinde o descrier e a personalității acestuia. Această descriere
include: vârsta, sexul, etnia, trăsături fizice – d e tipul desfigurărilor, greutate, înălțime,
ocupație, pregătirea profesională, starea civilă, t ipul de locuință cel mai probabil în care
locuiește, tipul de mașină pe care ar putea să o co nducă, tulburări comportamentale, eventuale
defecte de vorbire, sau dificultăți în relații cu a lte persoane.
Evaluările de tip profiling sunt utilizate în două etape distincte ale procesul ui penal" 7:
1. Faza de urmărire penală. În această fază, scopul profiling-ului este acela de a: reduce cercul
suspecți lor; acorda asistență În determinarea legăturilor c e pot exista cu alte infracțiuni; oferirea
organelor de anchetă a unor strategii viabile În efectuarea investigațiilor.
2. Faza de judecată. Instanța poate fi ajutată, la rândul său, să Înțeleagă și să interpreteze mai bine
cauzele care au determinat comportamentul infracțional.
2. Metode științifice de elaborare a profilului inf ractorului 8?
2.1. Metoda FBI: Analiza locului infracțiunii (Crim e Scene Analysis) Strategia FBI
constă din efectuarea unei evaluări formate din șas e trepte,
care, coroborate, conturează profilul făptuitorului :
1. Profiling Inputs (culegerea și evaluarea datelor primare). Această prim ă treapă este deosebit de

5 Ressler. R, Criminal Profiling from Crime Scene Analysis, În Behavioral Sciences and the Law, nr.4, 1986, p.401-405.

6 Pinizzotto, A. J., Finkel, N. J., Criminal personality profiling: An outcome and proc ess study, În Law and Human
Behavior, nr.14, 1990, p. 215 – 234.
7 Brent Turvey, Criminal Profiling: An Introduction to Behavioral E vidence Analysis, În Academic Press, San
Diego, 1999; Turvey, B., The Role of Criminal Profiling in tbe Development o f Trial Strategy, În Knowledge
Solutions Library, Electronic Publication, nov., 1997.
8 A se vedea, Wayne Petherick, Criminal Profiling, În Courtroom Television Network LLC, 2003; Douglas,
Ressler, Burgess and Hartman: Criminal profiling from crime scene analysis, În Behavioral Sciences and the
Law, 4 (1986), p. 401 – 426.

33 importantă, fiind baza celorlalte trepte și a întregului pr oces de elaborare a profilului
infracțional. Orice informație incompletă sau greșit document ată, în această etapă, determină o
abordare eronată a investigației ulterioare. Astfel, cerc etarea la fața locului, cu toate elementele
sale tactice și metodologice, specifice fiecărui tip de infracțiune, urmată de evaluarea
rezultatelor acestei cercetări, reprezintă fondul prezente i etape.
2. Decision Process Models (modele de sistematizare a datelor). Cea de a doua treaptă implică
Încadrarea tuturor informatiilor, adunate În etapa anterioară, Într-un tipar logic. În această fază,
se poate determina, de asemenea, dacă infracțiunea în speță face parte dintre-o serie de
infracțiuni săvârșite de același făptuitor.
3. Crime Assessment (interpretarea sistematică a activității infracționa le). În această etapă se
folosesc elementele stabilite în treapta anterioară, pent ru a se determina ce s-a Întâmplat, În ce
ordine, precum și ce rol a avut în cadrul evenimentului infracți onal fiecare persoană participantă,
obiect etc. Astfel, se va executa o reconstituire, pe sec vențe, a evenimentelor și a
comportamentului, atât al victimei, cât și al agresorului.
4. The Criminal Profile (determinarea profilului infractorului). Această etapă cons tă din
acumularea de date cu privire la mediul din care provine făp tuitorul, nivelul de educație și
cultură, caracteristicile fizice și de comportament ale acestuia. Datele servesc la stabilirea celei
mai adecvate conduite de identificare, reținere și interogar e a făptuitorului.
5. The Investigation (investigația propriu-zisă). O dată realizat profilul
infractorului, acesta este pus la dispoziția organe lor de anchetă în scopul includerii lui În
strategia de investigație a cazului. Profilul nu es te definitiv, el putând suferi modificări, În
cazul În care ancheta nu conduce spre identificarea nici unui suspect, ori dacă pe parcursul
cercetărilor sunt descoperite noi elemente.
6. The Apprehension (compararea cu profilul psihologic al suspectuiui identifi cat).
În cadrul acestei trepte sunt comparate caracteristicile suspectului cu profilul executat Înainte de
identificarea ca atare. De multe ori această comparare s au verificare nu poate fi realizată
datorită nedescoperirii făptuitorului.
2.2. Metoda Canter: Investigative Psychology-IP (Psiholo gie investigativă)
Cercetările efectuate pentru elaborarea acestei metode au fost începute în anul 1985 în
Anglia, de către David Canter. EI a fost solicitat de cătr e Scotland Yard să Încerce a integra
conceptele psihologice În tehnica de investigare.
Canter a dezvoltat o metodă similară celei utilizate de că tre FBI, bazată pe date statistice, cu

34 deosebirea că metoda investigării psihologice (IP) a crea t o bază de date pe care o alimentează În
permanență cu noi date rezultate din cercetarea populație i infracționale.
Orice individ care suferă o condamnare este studiat, încadrat î n grupuri de infractori
delimitate în functie de diverse caracteristici, de prof ilul psihologic, de modul de operare. În cazut
existenței unei fapte cu autori necunoscuți, datele infracțiunii s unt comparate cu cele ale grupurilor
de referință existente În evidențe. Urmare a acestei compar ații se efectuează o listă care va cuprinde
caracteristicile cele mai probabile ale agresorului ne cunoscut, deduse din asemănările cu un grup de
agresori cunoscuți.
Metoda are la bază interacțiunea dintre victimă și agre sor, încadrându-se într-un tipar format
din cinci elemente: coerența interpersonală (interpersonal coherence), semnificația timpului și
locului infracțiunii (significance of time and place), caracteristicile infracționale (criminal
characteristics) , cazier (criminal career) , alertă criminalistică (forensic awareness).
1. Coerența interpersonală în comportamentul social Onterpersonal Coherence). Aceasta
vizează posibilitatea existenței unei legături între vari ațiile de comportament din activitatea
infracțională și variațiile din activitatea non-criminală, a modului în care făptuitorul
interacționează cu alte persoane În relațiile sale social e. S-a constatat că infractorii relaționează
cu victimele Într-un mod similar celui În care relaționează cu persoanele din mediul său social.
2. Determinarea momentului și locului infracțiunii (Significance of time and place). Prin
aceasta se oferă anchetatorului informații cu privire la zona și spațiul În care locuiește agresorul.
De cele mai multe ori făptuitorul își alege cu grijă locul și timpul în care va comite infracțiunea.
Un anume loc și un anume timp pare să fie foarte important pentru anumiți infractori, ceea ce
conduce spre o posibilă reprezentare a locurilor din jurul spați ului de acțiune și a orelor
prielnice desfășurării actelor criminale premeditate de a cesta. Timpul și locul de acțiune pot
furniza date despre perspicacitatea individului, despre progr amul de lucru și viața sa personală.
David Canter a dezvoltat și o teorie a comportamentului agres orului, pornind de la psihologia
mediului. Teoria cuprinde două modele de comportament ale făpt uitorului:
· primul model îl reprezintă infractorul care pleacă, pentru scurt timp, din spațiul său de
habitare pentru a comite infracțiunea;
· al doilea model îl reprezintă acel infractor navetist, care călătorește la o oarecare
distanță față de locuința sa înainte de a se angaja într-o a ctivitate infracțională.
3. Caracteristicile infracționale (Criminal characteristics). Această modalitate de evaluare
permite profilerilor să dezvolte sisteme și subsisteme de clasificare a inf ractorilor, ca făcând
parte dintr-o anumită tipologie, care să furnizeze anchetatori lor caracteristicile cele mai

35 probabile care îi definesc pe aceștia.
4. Trecutul infracțional (Criminal career). Stabilirea antecedentelor penale constituie, într-o pre-
analiză necesară aprofundării ultimului concept:
5. Alerta criminalistică (Forensic awareness 9B). Se referă la cunoștințele infractorului cu privire la
posibilitățile tehnice de investigare, astfel încât acest a să încerce, de exemplu, evitarea
identificării sale pe baza urmelor lăsate în câmpul infrac țional. O evaluare a trecutului
infracțional al făptuitorului poate indica "aptitudinea" acest uia în săvârșirea unui anume tip de
infracțiune. De asemenea, informațiile cu privire la un anume comportament al agresorului la
fața locului reduce gama suspecți lor, excluzându-i pe cei car e, în trecut, nu au săvărșit respectivul
tip de infracțiuni.
2.3. Metoda Turvey. Behavioural Evidence Analysis – BEA (Analiza prob elor
comportamentale)
Metoda a fost elaborată relativ recent de către profiler -ul american Brent Turvey, ca urmare a
problemelor pe care le-a întâmpinat de-a lungul carierei sale. Fără a utiliza referințele statistice ale
unui grup pentru crearea profilului unui infractor, metoda BEA înce arcă să acopere părțile
vulnerabile ale celorlalte metode, utilizând toate urmele, mijloacele materiale de probă descoperite
la locul infracțiunii, comportamentul agresorului și caracte risticile victimei.
Astfel, Turvey afirmă că BEA constă în analizarea infracți unii în 4 etape distincte: Equivocal
Forensic Analysis (analize criminalistice echivoce), Victimology (victimologie), Crime Scene
Characteristics (caracteristicile locului faptei), Offender Characteristics (caracteristicile
infractorului).
O Analize Criminalistice Echivoce (Eguivocal Forensic Analysis). În această etapă se procedează
la analizarea și evaluarea tuturor mijloacelor materiale de probă. Aceasta este faza în care se
efectuează cercetarea științifică a tuturor materialelor ridicate de la locul infracțiunii, denumită
EFA pentru a se evidenția importanța posibilităților multipl e de identificare sau interpretare a
probelor.
o Stabilirea profilului victimei (Victimology). Prin acest profil se pot obține date referitoare la
identitatea făptuitorului. Este creată o fișă a victimei Î n care sunt cuprinse date cum ar fi:
identitatea, sexul, cetățenia, originea etnică, caracterist ici fizice, stare civilă, profesie, vârstă,
greutate etc. Toate datele înscrise în respectiva fiș ă pot forma o imagine cu privire la motivul,
preferințele, tipul de victimă pe care îl vizează agre sorul și chiar la semnalmentele sale.

9 Forensic awareness = cultură criminalistică; nivel de informare; grad de cunoaștere a metodelor de investigație
criminalistică.

36 o Caracteristicile locului faptei (Crime Scene Characteristics). Sunt determinați factori ce
individualizează locul infracțiunii, urmând ca, apoi, aceștia s ă fie comparați cu locurile În care
s-au săvărșit alte infracțiuni similare, pentru a se determina o eventuală legătură Între ele.
Legăturile care se stabilesc pot conduce spre acela și făptuitor. De exemplu, se va stabili
amplasarea locului infracțiunii, dacă se află În sp ațiu Închis ori deschis, În mediu urban sau
rural, precum și particularitățile respectivului sp ațiu.
o Caracteristicile infractorului (Offender Characteristics) este ultima etapă a acestei metode, În
care se elaborează efectiv profilul infractorului. În cadrul acestui proces, analizele rezultate din
celelalte trei etape sunt folosite pentru schițarea În form a brută, nefinisată, a caracterului
persoanei făptuitorului.
3. Forme logice de rationament În elaborarea profilului infrac torului. În esență este vorba de
logica inductivă vs. de logica deductivă În elaborarea prof ilului psihologic al infractorului. Profilul
infractorului – ca analiză a comportamentului și personalității – implică o abordare logică, diferită În
funcție de tipul argumentelor la care se apelează pentru ev aluare. Astfel, argumentele, ca elemente
de studiu ale logicii, pot fi Împărțite În două tipuri distincte , În funcție de modul În care premizele
lor suportă concluziile: inductive și deductive.
3.1. Profilul inductiv.
Într-o evaluare inductivă, premizele nu pretind să dea soluții definitive pentru concluzii,
ci numai pun la dispoziție un suport pentru acestea . Logica inductivă permite generalizarea,
care nu este În mod necesar corectă, având la bază analize statistice. Profilul inductiv este
generalizat pentru un infractor, pornindu-se de la comportamentul și caracteristicile pe care le
au alți infractori care au fost studiați În trecut.
Profilul inductiv presupune că infractorii au motiv ații similare, În situații similare.
Această presupunere a fost combătută, considerându- se de către unii analiști că nimeni nu
acționează fără o motivatie, iar acea motivație tre buie să fie unică, individualizată pentru
fiecare infractor 910 . S-a apreciat că numai printr-o verificare secvenț ială a comportamentului se
poate determina motivația făptuitorului și deciziil e pe care acesta le-a luat la locul infracțiunii.
Datele utilizate curent pentru efectuarea statistic i lor destinate și elaborarea profilului
inductiv sunt obținute din trei surse: studiile efe ctuate asupra populației aflate În detenție;
experiența practică a investigatorilor, sursele pub lice, inclusiv media.
Profilul inductiv poate fi elaborat cu ușurință, în termen scurt și fără a fi necesar a se

10 9 A se vedea, Geberth V., Practical Homicide Investigation, În CRC Press, Boca Raton, 1997, p.729748.

37 apela la personal de specialitate. Deși prezintă av antajul ușurinței și rapidității, profilul
inductiv a fost criticat pentru faptul că apelează la o populație limitată ca număr de infractori
cunoscuți, extinzând datele obținute de la aceaștia , la persoane nevinovate 11 10.
3.2. Profilul deductiv.
Argumentele deductive furnizează temeiuri de netăgăduit pentru concluzii, având ca obiectiv
primar clarificarea relației dintre premize și concluz ii.
Profilul deductiv este rezultatul exclusiv al examinării core cte a urmelor descoperite în urma
cercetării scenei infracțiunii, a expertizelor criminalis tice, urmate de o analiză a caracteristicilor
locului infracțiunii și cele ale victimei. Din analiza ace stor caracteristici este dedus profilul unui
individ care ar fi putut comite acea infracțiune cu acea vi ctimă, În condițiile proprii acelui loc al
infracțiunii.
Din această perspectivă, caracteristicile și comportam entul infractorului pot fi deduse din mai
multe categorii de informații, clasificate după cum urmea ză:
1. Mijloacele materiale de probă. Un profiler trebuie să analizeze toate probele ridicate de la fața
locului, pentru a se asigura că acestea susțin În mod corect par ticularitățile locului infracțiunii și
caracteristicile comportamentele ale participanților la acțiunea infracțională.
2. Caracteristicile locului faptei sunt stabilite după ce s-a efectuat o evaluare completă. a
mijloacelor materiale de probă. Aceste caracteristici sunt determinate individual și analizate
după cum s-au desfășurat, În ordine cronologică. Această analiz ă poate conduce spre concluzii
referitoare la mobilul și scopul infractorului și la modului său de operare.
3. Caracteristicile victimei. Studierea caracteristicilor victimei, crearea unui prof il al acesteia, este
parte a procesului de elaborare a profilului agresorului. Profi lului deductiv implică utilizarea
unui personal de specialitate, cu experiență În cercetarea l ocului infracțiunii, interpretarea
analizelor de laborator și cunoștințe în domeniul psihologiei. Profilerul trebuie să stabilească un
comportament unic al infractorului, prin trecerea de la un set universal de caracteristici ale unui
suspect, la caracteristicile proprii unui anumit individ.
Modalitățile de elaborare a profiling-ului, enumerate mai sus , pot fi utilizate ca atare, ori pot
fi adaptate de către anchetatori în funcție de necesitățil e și specificul cazului investigat, fără a
exista o regulă de folosire expresă a unei anumite metode intr -un anume tip de caz.

11 Turvey, B., Deductive Criminal Profiling: Comparing Applied Met hodologies Between Inductive and
Deductive Criminal Profiling Techniques, În Knowledge Solutions Library, Electronic Publication , ian. 1998;
Canter, O., Identifying the residentiallocation of rapists, În Joumal of Forensic Science Society, nr. 34(3),
p.169-175, 1994; Rossmo, K., Geographic Profiling, În Offender Profiling-Theory, Research, and Practice,
John Wiley & Sons, NY, 1997, p.159-176.

38 Profilerii sunt chemați să stabilească – fără a aborda o j udecată morală modul În care
funcționează mecanismele care stau la baza comportamentului antisocial al infractorului.
Fără a Încerca să emitem o judecată de valoare definitivă asupra problemei, considerăm că,
pentru moment, investigația de tip profiling se află in ascensiune spre câștigarea unui loc bine
stabilit, eficient și incontestabil, de investigare, des igur având un caracter extrajudiciar (nici În
Statele Unite nu este mijloac de probă care servește la aflarea adevărului). Prin aceasta, fapte cu
autori necunoscuți ar putea fi mai repede rezolvate, identi ficarea și prinderea făptuitorului (-lor)
permițând și o evaluare comparativă Între profilul criminal realizat anterior reținerii suspectului și
cel după arestarea sa. Totodată, este posibilă și o evalua re comparativă intre profilul criminal,
realizat anterior reținerii suspectului și cel efectuat după arestarea sa.

Capitolul IX. Sistemul expertizelor

Noul Cod de procedură penală, adoptat de Parlamentul României p rin Legea nr. 135 din
01.07.2010 12 , cuprinde, în Titlul IV, probele, mijloacele de probă ș i procedeele probatorii.
Respectivul Titlu avea o structură diferită, comparativ cu prevederile codul ui actual, aspectele
privind obținerea și administrarea probelor fiind reglementa tă detaliat. Se pot observa, totodată, o
serie de elemente de noutate specifice noului cod, care, fie au fost preluate din legi speciale, fie au
fost expuse pe larg, uneori în mod excesiv. Între prevederil e Titlului IV din noul C.proc.pen. se
observă o serie modificări:
Renunțarea la enumerarea limitativă a mijloacelor de probă , și admiterea obținerii probelor prin
orice mijloc de probă care nu este interzis prin lege.
Definirea obiectului probațiunii. Thema probandum este reprezentat de: existența infracțiunii și
săvârșirea ei de către inculpat; faptele privitoare la r ăspunderea civilă, în cazul în care există o
parte civilă; ansamblul faptelor și împrejurărilor de fap t de care depinde aplicarea legii; orice
împrejurare necesară pentru justa soluționare a cauzei.
Reglementarea, pentru prima dată, în mod expres, a princi piului loialității administrării
probelor.
Detalierea procedurii excluderii probelor obținute în mod nele gal, fiind introdusă, ca element de
noutate, excluderea probei derivate.

12 Publicat în Monitorul Oficial, partea I, nr.486, d in 15.07.2010.

39 Menționată în enumerarea mijloacelor de probă din art. 97 al noului Cod de procedură
penală, expertiza este procedeul probatoriu prin care o persoană fizică, sp ecializată într-un domeniu
și care are calitatea de expert, constată, clarifică s au evaluează pentru organul de urmărire penală.
Ori pentru instanță, unele fapte sau împrejurări apărute î ntr-o cauză penală. Cercetarea se
finalizează printr-un raport ce se constituie ca probă la dosarul cauzei. Pentru lămurirea
constatărilor sau concluziilor cuprinse în raport, expertul p oate fi audiat, potrivit dispozițiilor
privitoare la audierea martorilor.
O serie de studii și rapoarte efectuate asupra sistemul ui de expertizare din România au
recomandat liberalizarea pieței de expertize criminalis tice 13 . Potrivit Codul de procedură penală
actual, expertiza poate fi efectuată numai de experți o ficiali.
În anul 2005, prin Legea nr. 247 privind reforma în domeniile proprie tății și justiției, au
apărut o serie de modificări în legislația României, între care și posibilitatea de a se apela la experți
din instituții private române sau străine, precum și la spec ialiști sau experți individuali autorizați sau
recunoscuți. Astfel, potrivit art. IX pct. 2 și art. X pc t. 2 din Titlul XVI al legii, Direcția de
Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (D.I.I.C.O.T.) și Direcția
Națională Anticorupție (D.N.A.), erau singurele instituții c are puteau să apeleze la alți experți decât
cei oficiali.
După îndelungate dezbateri asupra reformei expertizei cr iminalistice în România, Ordonanța
nr.75/2000, privind organizarea activității de expertiză crimi nalistică, a fost modificată prin Legea
nr.156/2011, 14 astfel încât, în art. 1 al Ordonanței modificate, se prec izează: « expertizele
criminalistice judiciare se efectuează de experți criminaliș ti autorizați care își desfășoară
activitatea în cadrul instituțiilor publice sau în cadrul laboratoarelor p ublice ori private de
specialitate. »
Decizia 143 din 05.10.1999 a C.C., a determinat la rândul ei adop tarea unor reglementări
specifice. Astfel, Curtea Constituțională a statuat că di spozițiile art.120 al. 5 din C.proc.pen.
contravin prevederilor art. 24 al.1 din Constituție, potrivit c ărora ” dreptul la apărare este garantat ”.
Neacordarea în favoarea părților dintr-un proces penal, a dreptului de a cere ca un expert
recomandat de ele să participe la efectuarea expertizei, atunci când aceasta urmează să fie
efectuată de o instituție specializată potrivit legii, se r estrânge în mod nejustificat dreptul la
apărare al acestora, nesocotindu-se garantarea acestui drept prin Const ituție. Neparticiparea la

13 A se vedea, de exemplu, Raportul Matra-Flex din 2007 efectuat de comisia olandeză desemnată de Ministerul
Justiției din Olanda, în cadrul proiectului „ Strengthening the forensic expertise system in Roma nia ” (MAT06/RM/8/2),
în colaborare cu Ministerul Justiției din România.
14 Modificarea este efectuată prin Legea nr. 156, pub licată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 519 din 22.07.2011, deci,
după publicarea noului Cod de procedură penală.

40 efectuarea expertizei, a expertului recomandat de partea intere sată nu poate fi compensată prin
dreptul acesteia de a cere ulterior explicații asupra raportului de expertiză sau completarea
expertizei incomplete ori efectuarea unei noi expertize, atunc i când apreciază că expertiza nu a fost
efectuată cu competența profesională și în mod corect.
Nu sunt puține cazurile în care C.E.D.O. s-a pronunțat cu privi re la încălcarea art. 6 (dreptul
la un proces echitabil) din Convenția pentru apărarea drepturil or omului și a libertăților
fundamentale:
În cazul Bonisch c. Austria 15 , Curtea a constatat că expertul citat de apărare nu a be neficiat de
aceleași prerogative ca expertul desemnat de acuzare;
În cazul Prepeliță c. Moldova 16 , Curtea a constatat că prin intermediul Institutului Republic an
pentru Expertize Judiciare și Criminalistice din cadrul Mini sterului Justiției din Chișinău, statul
este parte la proceduri.
Toate aceste cazuri de încălcare a prevederilor Convenției a u fost analizate și luate în
considerare în elaborarea noului cod de procedură penală. Astfel, în art. 174 din noul C.proc.pen. se
precizează posibilitatea participării la efectuarea e xpertizei a experților independenți autorizați,
inclusiv în domeniul expertizei medico-legale (experți numiți la solicitarea părților sau subiecților
procesuali principali). Legiuitorul precizează un număr de cazuri de incompatibilitate ale expertului
(art. 174 din noul C.proc. pen.), similare cu cele ale judecăt orului (art. 64 din noul C.proc.pen.), în
care acesta nu poate fi desemnat. Orice motiv de incompat ibilitate trebuie să fie dovedit de către cel
care l-a invocat. Totodată nu poate fi desemnată ca expert persoana care a avut această calitate în
aceeași cauză, cu excepția situației în care este recoma ndată de către părți sau de procuror. Expertul
medico-legal desemnat de părți trebuie să nu fie din aceeași instituție medico legală cu expertul
desemnat de conducerea instituției la solicitatea organului judici ar. Expertul are o serie de drepturi
(între care: dreptul de a beneficia de măsuri de protecție, sau dreptul de a a refuza efectuarea
expertizei, dacă sunt: soț sau fost soț, ascendenți și desce ndenți în linie directă, frați și surori), dar și
obligații de efectuare a raportului de expertiză și de r espectare a termenelor stabilite de organele de
urmărire penală sau de instanța de judecată.
Dispozițiile noului cod stabilesc un cadru modern de obținere a probelor, desfășurat prin
procedee noi, revoluționare, de tehnică criminalistică. Organi zarea și desfășurarea activității
experților ca și aspectele specifice privind desfășurare a diverselor tipuri de expertiză, sunt

15 C.E.D.O., cauza Bonisch c. Austriei, hotărârea din 6 mai 1985.
16 C.E.D.O., cauza prepeliță c. Moldova, hotărârea di n 23 septembrie 2008.

41 reglementate în legislația specială 17 și deci nu necesitau o dezvoltare specială în textul legii
procesual penale.
În practica judiciară sunt dispuse o serie de tipuri de exper tize, între care unele sunt mai des
întâlnite, cum sunt de exemplu expertizele medico-legale, ex pertizele criminalistice 18 , cele tehnice
sau cele contabile. Domeniile în care se efectuează exper tize sunt din ce în ce mai variate și în acest
sens menționăm o gamă mare de studii, analize ce se pot rea liza asupra bunurilor din patrimoniul
cultural.
Însă noul Cod de procedură penală reglementează detaliat moda litățile de efectuare numai a
expertizelor de natură medico-legală, respectiv : exper tiza psihiatrică, autopsia, exhumarea,
expertiza toxicologică, examinarea fizică și genetica judic iară.
Având în vedere că probele nu au o valoare prestabilită, pu tem considera că, prin stipularea
expresă doar a unui domeniu de expertiză, se restrânge principi ul liberei aprecieri a probelor, prin
însăși aprecierea arbitrară, nejustificată pe care a ales să o facă legiuitorul.
Așadar, noul cod introduce noi reglementări cu privire la modalit ățile de investigare a
corpului în viață și a cadavrului.
Expertiza medico-legală psihiatrică, pentru care nu mai es te specificată în mod expres
obligativitatea, se dispune în următoarele cazuri:
– infracțiunile comise de minori cu vârsta între 14 – 16 ani;
– uciderea sau vătămarea copilului nou născut sau a fătului de către mamă;

17 Astfel, activitatea medico legală este reglementat ă prin Ordonanța nr. 1 (r1) din 20/01/2000, privind organizarea
activității și funcționarea instituțiilor de medici nă legală, Ordinul nr. 376, Normă metodologică din 10/04/2006, privind
prelevarea probelor biologice în vederea stabilirii intoxicației etilice și a stării de influență a pr oduselor ori substanțelor
stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare acestora asupra comportamentului conducătorilor de autovehicule și
tramvaie, Ordin nr.1134, Normă din 25/05/2000, Norm ă procedurală privind efectuarea expertizelor, a co nstatărilor și a
altor lucrări medico-legale, Ordin nr. 938 din 07/0 9/2005, pentru aprobarea criteriilor de atestare a calității de expert
medico-legal, precum și pentru stabilirea condițiil or de suspendare sau de retragere a calității de ex pert medico-legal,
Ordin nr. 1301 din 20/07/2007, pentru aprobarea Nor melor privind funcționarea laboratoarelor de analiz e medicale.
Avem în vedere și Legea nr. 76/2008, privind organi zarea și funcționarea Sistemului național de Date G enetice
Judiciare. Activitatea de expertiză tehnică judicia ră și extrajudiciară este reglementată prin Ordonanță nr. 2 din
21/01/2000. Ordonanța nr. 75 din 24/08/2000, reglem entează autorizarea experților criminaliști care po t fi recomandați
de părți să participe la efectuarea expertizelor cr iminalistice, ca și Regulament din 15/11/2000, priv ind atribuirea
calității de expert criminalist autorizat. Expertiz ele fiscale la solicitarea instanțelor judecătoreșt i, organelor de cercetare
penală, organelor fiscale sau a altor părți interes ate se realizează potrivit Normei din 19/03/2008, i ar potrivit O.G. nr.
65/1994, republicata, în M.O. nr. 13/2008, privind organizarea activitatii de expertiza contabila si a contabililor
autorizati care, potrivit art. 6, lit. d “Expertul contabil (…) efectueaza expertize contabile dispuse de organele judiciare
sau solicitate de persoanele fizice ori juridice în conditiile prevazute de lege”.
18 Dintre genurile de expertize criminalistice mențio năm: grafică și tehnică a documentelor, dactiloscop ie, traseologie,
balistică, expertiza fizico-chimică a probelor mate riale, expertiza accidentelor de trafic, expertiza exploziilor și
incendiilor, expertiza vocii și vorbirii, a imagini lor, biologică, genetică, a aplicațiilor și datelor informatice, detecția
comportamentului simulat, expertiza drogurilor și s tupefiantelor.

42 – când organele de urmărire penală sau instanța are o îndoială a supra discernământului
suspectului, ori inculpatului, în momentului săvârșirii infrac țiunii ce face obiectul acuzației.
Așa cum prevede și legea procesual penală în vigoare, exp ertiza se efectuează în cadrul
instituției medico-legale.
Prevederea conform căreia, în vederea efectuării experti zei (art.117 al. 2 din codul în
vigoare), organele de cercetare penală, cu aprobarea procur orului sau instanța de judecată, dispune
internarea învinuitului sau inculpatului pe timpul necesar 19 , a fost des criticată. S-a considerat 20 că,
după ratificarea, în anul 1994, de către România, a Convenției eur opene pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale 21 , se impunea modificarea acestor prevederi existente în
legislația națională, având în vedere faptul că, din perspe ctiva jurisprudenței C.E.D.O. în materie 22 ,
internarea constituie o restrângere a libertăților persoane i ce trebuie să se supună exigenței art. 5
al.1, lit.b din Convenția europeană 23 . Deși art. 162 din C.proc.pen. a fost modificat prin Legea nr.
356/2006, în sensul recunoașterii caracterului restrictiv de libert ate al internării, art. 117 C.
proc.pen. a rămas nemodificat. Astfel, organul judiciar nu a re libertatea de a aprecia dacă este
necesară internarea persoanei pentru realizarea expertizei , internarea dispunându-se în mod
obligatoriu. Mai mult, privarea de libertate prin internar e nu este supusă unui control din partea
instanțelor și nu este limitată la un număr de zile apreciat, într-un caz concret, a fi suficient pentru
desfășurarea expertizei.
În sensul respectării Convenției europene, și având în vedere deciziile C.E.D.O., noul cod
asigură o reglementare modernă în sensul respectării drepturil or omului și a libertăților sale
fundamentale.
Astfel, art. 184 din noul C.proc.pen. introduce necesitatea obți nerii în prealabil a
consimțământului scris al persoanei ce urmează să fie supus ă expertizei medico-legale psihiatrice.

19 A se vedea C.S.J., s.pen., decizia nr. 2553 din 6 iunie 2000 și C.S.J., s.pen., decizia nr.2079 din 7 mai 2003.
20 A se vedea N.Volonciu și A.Barbu, Codul de procedu ră penală comentat, Ed. Hamangiu, 2007, p.245.
21 Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încheiată la Roma la 4 n oiembrie 1950,
amendată prin protocoalele nr. 3 din 6 mai 1963, nr . 5 din 20 ianuarie 1966 și nr. 8 din 19 martie 198 5 și completată cu
Protocolul nr. 2 din 6 mai 1963, care fac parte din aceasta, a fost ratificată prin Legea nr. 30 din 1 8 mai 1994. Prin
aceeași lege s-a ratificat de asemenea: primul Prot ocol adițional la convenție, Paris, 20 martie 1952; Protocolul nr. 4
recunoscând anumite drepturi și libertăți, altele d ecât cele deja înscrise în convenție și în primul p rotocol adițional la
convenție, Strasbourg, 16 septembrie 1963; Protocol ul nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea, Stra sbourg, 28 aprilie
1983; Protocolul nr. 7 Strasbourg, 22 noiembrie 198 4; Protocolul nr. 9, Roma, 6 noiembrie 1990, și Pro tocolul nr. 10,
Strasbourg, 25 martie 1992.
22 A se vedea cauza Nowicka c. Poloniei , în care instanța de judecată a dispus arestarea u nei persoane în vederea
efectuării unui examen psihiatric, ca urmare a nepr ezentării acesteia la comisia de expertizare. Curte a a constatat
încălcarea art.al.1 din Convenție considerând că pr ivarea de libertate – 8 zile până la prima examinar e, 22 de zile
prealabile celei de a doua examinări – a încetat să se mai justifice la momentul la car reclamanta a î ndeplinit obligația
legală de a se supune examinării psihiatrice. (C.E. D.O., Hotărârea din 3 decembrie 2002, §§ 58-65, www .coe.int.)
23 Potrivit art.5 al.1 lit b din Convenție, „Orice pe rsoană are dreptul la libertate și la siguranță. Ni meni nu poate fi lipsit
de liberateta sa, cu excepția următoarelor cazuri ș i potrivit căilor legale: (…), b. Dacă a făcut ob iectul unei arestări sau al
unei dețineri legale pentru nesupunerea la o hotărâ re pronunțată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea
garantării executării unei obligații prevăzute de l ege”.

43 Noua reglementare cuprinde ca regulă generală efectuarea e xpertizei medico-legale
psihiatrice fără internarea persoanei supuse expertizei. Expertiza se efectuează numai după
obținerea consimțământului scris al persoanei. Însă în cazul în care acesta fie refuză, în cursul
urmăririi penale, efectuarea expertizei, fie nu se pre zintă pentru examinare la comisia medico-legală
psihologică, constituită potrivit legii în cadrul instituției m edico-legale, la sesizarea organului de
cercetare penală, va fi emis de către procuror, în cursul urmăririi penale, sau de judecătorul de
drepturi și libertăți, în cursul judecății, un mandat de a ducere.
Internarea medicală a suspectului sau inculpatului este nece sară numai în cazul în care
comisia apreciază că este necesară o examinare compl exă a acestuia.
În situația în care persoana ce urmează a fi supusă expert izei refuză internarea, comisia va
sesiza organelor de urmărire penală sau instanței necesita tea luării măsurii de internare nevoluntară.
Procurorul, ca și instanța, au libertatea de a aprecia – du pă neîndeplinirea de bunăvoie de
către persoana solicitată a obligației prezentării la unitatea medicală în vederea expertizării – dacă
expertiza psihiatrică se poate realiza numai ca urmare a internării persoanei, respectiv dacă
solicitarea comisiei cu privire la internarea nevoluntară este întemeiată.
În aceste condiții, procurorul poate să ceară judecătorului de drepturi și libertăți, luarea
măsurii internării voluntare pentru o perioadă de maxim 30 de zil e în vederea efectuării expertizei
psihiatrice complexe.
În vederea soluționării propunerii formulate de procuror, judecă torul de drepturi și libertăți,
va fixa un termen ce nu va depăși 3 zile de la data sesizăr ii, citând atât pe procuror, cât și pe suspect
sau inculpat, acordându-i acestuia din urmă, la cerere, drept ul de a studia dosarul.
Soluționarea propunerii se face numai în prezența procurorului, a suspectului sau
inculpatului și a avocatului acestuia. În mod excepțional soluționare a propunerii se poate face și în
absența suspectului sau inculpatului, atunci când acesta: este dispărut, se sustrage de la prezentare,
ori starea de sănătate nu îi permite să se prezinte din cauză de forță majoră sau stare de necesitate.
Internarea este dispusă prin încheiere a judecătorului de dreptur i și libertăți. Procurorul,
suspectul sau inculpatul, poate face contestație împotriva î ncheierii, la judecătorul de drepturi și
libertăți de la instanța ierarhic superioară.
Internarea poate fi prelungită o singură dată, cu cel mult 30 de zile. Dacă expertiza se
finalizează înainte de expirarea duratei internării nevolunta re, organul care a dispus această măsură,
poate să o revoce.

44 Efectuarea expertizei medico-legale este dispusă pe pa rcursul desfășurării diferitelor
activități judiciare pentru:
Aplicarea măsurii obligatorii la tratament medical (art . 246 C.proc.pen.);
Internarea medicală provizorie de siguranță, cu caracter medi cal, în cazul în care suspectul sau
inculpatul este bolnav mintal ori consumator cronic de substanțe psihoactive, și reprezintă un
pericol concret și actual pentru siguranța publică (art. 247 C.proc.pen.);
Dispunerea suspendării urmăririi penale, în cazul în care se constată că suspectul sau inculpatul
suferă de o boală gravă, care îl împiedică să ia parte la procesul penal (art. 312 C.proc.pen.);
Suspendarea judecății, când se constată că inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică
să participe la judecată (art. 367 C.proc.pen.);
Înlocuirea sau încetarea obligării la tratament medical ( art. 568 C.proc.pen.);
Menținerea, înlocuirea sau încetarea măsurii internării medicale (art. 571 C.proc.pen.);
Amânarea pedepsei pe o perioadă determinată (art. 589 C.p roc.pen.).
Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a dem nității ființei umane față de
aplicațiile biologiei și medicinei, semnată la Oviedo la 4 aprilie 1997, impune principiul respectării
corpului uman, principiu ce guvernează și modalitățile de investigare a corpului uman cuprinse în
textul noului cod, respectiv în dispunerea și efectuarea autops iei medico-legală a corpului uman,
inclusiv a fetusului și a noului născut, dar și examinarea f izică a corpului în viață.
Prevederea detaliată a acestor proceduri ar putea fi benefi că clarificării unor metodologii
necesare activității medico-legale în raport cu organele d e urmărire penală sau cu instanțele de
judecată, însă în egală măsură este baza unor obligații pr ocedurale suplimentare celor din normele
secundare, supuse atenției speciale a tuturor participanți lor la realizarea justiției penale.
Domeniul expertizei judiciare se află într-o continuă expansiune. Considerăm că expertiza
genetică judiciară este cel mai bun exemplu al progresului ș tiinței moderne și a capacității
criminalisticii de a prelua și adapta metode și tehnici aparținând noilor domenii ale științei. Urmând
exemplul reglementărilor procedural penale ale codurilor germ an 24 , olandez 25 , sau belgian 26 ,
legiuitorul român a prevăzut în noul cod, modalitatea de dispunere și efectuare a expertizei genetice.

24 Codul de procedură german cuprinde începând cu sec țiunea 81a, prevederi specifice cu privire la prele varea probelor
biologice cu respectarea regulilor științelor medic ale, fără a afecta sănătatea persoanei. Probele pot fi folosite numai în
scopul investigației pentru care au fost prelevate, sau în investigații legate de aceasta, fiind distr use imediat ce nu mai
sunt necesar a fi folosite.
25 Codul de procedură penală olandez face referire l a necesitatea consimțământului scris al persoanei c ăreia urmează a i
se preleva probe în vederea realizării expertizei g enetice.
26 Codul de procedură penală belgian, precizează că analiza de comparare a eșantioanelor de celule uman e prelevate în
scopul identificării se poate face numai pe segment e de ADN necodate.

45 Codul de procedură penală francez, acordă un titlu special (X X), băncii naționale computerizate de
informații genetice, prevederi curpinse și în legea română secundară, respectiv în Legea nr.
76/2008, privind organizarea și funcționarea Sistemului național de Date Genetice Judiciare.
Proiectul genomului uman a însumat efortul a mii de cercetători din întreaga lume, iar investigațiile
judiciare au contribuit decisiv la finalizarea lui, în anul 2001. Câțiva ani mai târziu, legiuitorul avea
să acorde în noua normă procedurală atenția cuvenită universului ge netic al speciei noastre, prin
reglementarea expertizei genetice.
Istoria justiției a fost marcată de mari descoperiri ș tiințifice care au adus servicii nebănuite în
derularea investigațiilor și formularea verdictelor pe baze științifice obiective, fiind de asteptat ca
noi expertize să se impună în viitor, în mod decisiv, pe mă sura validării performanțelor acestora de
către comunitatea științifică. Noul cod de procedură penală crează posibilitatea utilizării mijloacelor
științei prezente și viitoare în domeniul probațiunii, fără a impune, în vreun fel, obstacole în calea
unei evoluții necesare.

Capitolul X. Investigarea actelor de Terorism

Tipuri de terorism
• Naționalist – caută să formeze un stat separat ptr propri a grupare națională – lupta ptr
eliberare națională
• Fundamentalist islamic – apelează la toate grupările is lamice religioase și politice
• Sponsorizat de stat – folosit de state cu vederi radicale ca instrumente de politică externă
• De stânga – grupări palestiniene
• Cibernetic – implică rețele de computere.
• Narcotic
• Biologic – folosirea armelor biologice de distrugere în mas ă
Terorismul biochimic
Terorismul biologic
 origini – sec VI î.d.Chr. – folosite ptr distrugerea capacită ții de apărare a
inamicului

46  Evoluție – urmare a progresului științei și apariția unor subs tanțe nocive de
natură biologică, bacterii, otrăvuri, viruși, sintetizate în laborator.
 Otrăvirea surselor de apă – asirieni, conflictele pan-el ene
 Folosirea insectelor și a șerpilor veninoși
 Folosirea virușilor (documente medievale)
 animale infestate cu virusul holerei și ciumei(1346),
 obiecte de vestimentație infestate cu virusul variolei ( sec.XV),
 Febra de mlaștină (Napoleon în Italia)
 1925 – primul protocol internațional – Geneva – scotea în afara le gii armele biologice și
interzicea folosirea agenților chimici și biologici.
 1932 – Japonia începe experimentarea pe scară largă a arme lor biologice (ciumă, holeră,
antrax)
 exemplu metodă – infestare puricilor aruncați pe câmp împre ună cu grânele ptr
însămânțat.
 Al II-lea război mondial – japonezii, americanii, britanici i – au testat arme biologice (virusul
holerei și antrax)
 Perioada războiului rece – americanii și rușii – au dezv. Ce ntre de cercetare în vederea
producerii de arme biologice.
1969 – Organizația Mondială a Sănătății a elaborat un raport pr ivind pericolul deșinerii,
orideucerii și utilizării arm.bio.
1969 – SUA renunță la armele biologice și își limitează cerce tările la dezv. unor măsuri
defensive
1971 – SUA începe distrugerea arsenalului sîu militar de a rme biologice antipersonal.
1970 – grupul Weathermen a încercat să obțină agenți biologici ptr otrăvirea surselor de apă
ale centrelor urbane americane
1972 – “ordinul soarelui răsare” arestați în Chicago ptr posesi a a 30-40 kg de culturi de
viruși ai febrei tifoide
1972 – semnarea Convenției internaționale a armelor biologice – au aderat 103 state
inclusiv Romania.
Motivarea actelor teroriste

47 • Din 1960 terorismul capătă noi forme impulsionat de – “Baader – Me inhol”, “Brigăzile
roșii” și “Panterele Negre” care au recurs la – arme c u putere mare de distrugere, răpiri,
deturnări de avioane.
• Secta japoneză Aum – atacu cu gaz sarin – metroul din T okyo.
• Investigațiile americane se bazează sub sigla celor 3 W:
– Why (de ce) – motivații
– Who (cine) – grupări care se aseamănă doctrinar și met odologic
– Why (de ce) – nu a fost duplicat atacul
• Motivația folosirii armelor biologice:
– Să masacreze un nr. cât mai mare de persoane
– Să incite populația și să inducă panică acută
– Să se plaseze pe o poziție de forță
– Să-și folosească abilitatea de a executa atacuri anonime
– Să distrugă sau să afecteze semnificativ o societate, economie
– Să copieze modul de acțiune al unor organe ale statului
– Să copieze modul de operare al altor teroriști
– Să folosească agenți biologici sau chimici ptr a îndepli ni profeții biblice.
Arme biologice
– Microorganismele sau toxinele – viruși, bacterii, spori func ginali
– Toxinele – otrăvuri biologice, includ endotoxine (otrăv. produse de bact erii) și
micotoxine (produse de fungi)
– Identificarea laboratoarelor clandestine
– Moduri de achiziționare a culturilor de semințe patogene ptr p roducerea agenților
biologici cu grad mare de infectare:
• Surse naturale
• Colecții de culturi
• Mostre de cercetare folosite de lab. Și unități de săsnăta te publică

48 • State sponsori sau foști angajați ai statelor care și-au me nținut capacități de
luptă biologică
– Ucigași microscopici
• Bacillus anthracis în carcasele animalelor sălbatice și domestice infectate
• Rezervoare de ciumă – șobolanii, câinii de preerie, speci i de cerbi
• Țânțari – febra galbenă și febra hemoragică
• Rozătoarele – 5 tipuri de febră hemoragică
• Măgarii, maimuțele, caii, țânțarii – encefalita
Arme chimice
• Efect toxic ridicat când sunt utilizate sub forma substanțelor lichide sau gazoase – dispersate
în bombe, rachete, proiectile de artilerie, mine, grena de.
• Clasificare în funcție de modul de acțiune:
– Agenți care distrug țesuturile de piele expuse contactului direct (ex. gazul muștar);
– Agenți ai sângelui care atunci când sunt inhalați blochează circulația oxiqenului În
corp (ex. hidrogen cianida și cianogen clorida);
– Agenți șocanți care inflamează tuburile bronhice și plămânii, ce pot ca uza asfixierea
(ex. phosgenii și clorinele);
– Agenți neurologici care scurt circuitează sistemul nervos, conducând la blocări ale
respirației urmate de moarte, În câteva minute de la contactul cu victima (ex. gazele
tabun, sarin, soman, VX).
• Unii agenți chimiei, extrem de toxici, sunt folosiți uzual în industrie, sau în cosmetică și
farmaceutică:
– gazul sarin se folosește în: aditivi ai gazolinei, solvenți pentru vopsele, ceramică,
antiseptice, mase plastice;
– gazul soman se folosește ca: aditiv lubrifiant, în curățirea și dezinfectarea
echipamentelor de procesare a hranei;
– VX este utilizat În: producerea insecticidelor, pirotehnică, aditivi lubrifianți pentr u
ulei, sinteze organice"
Agroterorismul

49  folosirea unor agenți patogeni Împotriva animalelor și plantelor cu scopul distrugerii
acestora.
 afectarea unor întinse zone agricole, prin distrugerea cultur ilor acestora, va conduce la un
dezechilibru major în ceea ce privește securitatea ali mentară a populației, prin:
– diminuarea rezervelor alimentare strategice și crearea une i "dependențe alimentare"
de alte entități statale producătoare de resurse similar e;
– creșterea explozivă a prețului alimentelor de bază și ap ariția unor dezechilibre
importante economice pe piețele agroalimentare internaționale ;
– apariția unor mișcări sociale de anvergură, legate atât de falimentul producătorilor
agricoli, cât și de incapacitatea unor categorii ale popula ției de a face față creșterii
prețului la produsele alimentare;
– apariția unor consecințe politice, în primul rând manifestări d e stradă, ce ar conduce
la o pronunțată instabilitate politică.
 Un program sponsorizat de ONU, care avea drept scop producer ea de agenți patogeni meniți
să conducă la distrugerea culturilor de coca și opiacee, a f ost puternic contestat de unele țări
care au solicitat retragerea ONU din acest program
 După 11 septembrie 2001, SUA a început să studieze noi programe de comb atere a
agroterorismului
Deșeurile biochimice
• prevenirea și combaterea accesului unor grupări teroriste l a depozitele de agenți chimici și
patogeni ce constituie reziduuri industriale
• contrabanda cu materiale radioactive sustrase din așa-numttsla "morminte de material
nuclear'.
• depozite le de materiale biochimice scoase din uz
• se impune adoptarea unor măsuri speciale pentru protecția deșeurilor chimice și biologice
create de om În activitatea industrială pusă În slujba progresului speciei.
Metode de prevenire și detectare a substantelor care pot fi folosite în cazul unui atac
terorist biochimie
Termenul de "terorism" înseamnă violență premeditată și motivată politic, îndrepta tă
împotriva țintelor noncombatante, de către grupuri sub-naționa le, sau agenți clandestini, care în
mod uzual încearcă să influențeze o parte a opiniei publice ;

50 Termenul de "terorism internațional' înseamnă terorism care angrenează cetățenii sau
teritoriul mai multor țări;
Termenul "grup terorist' desemnează orice grup care practică sau care are subgr upuri
semnificative care practică, terorismul internațional.
Prevenirea actelor teroriste se poartă pe mai multe planuri:
– Elaborarea de programe antiteroriste.
– Înființarea unor oficii (structuri) locale și naționale de preveni re și pregătire a luptei
antiteroriste
– Popularizarea măsurilor de prevenire și combatere a terorismului
– Elaborarea unor cataloage biometrice
– Înființarea unor centre pentru forțele de protecție civilă
Modalități și sisteme de operare folosite în săvârșirea acte lor de terorism biologic și
chimic
I. Metode de contaminare a aerului
Sunt cunoscute trei posibilități de diseminare (Împrăștiere ) a agenților chimiei și biologici:
• Aerosolizarea (pulverizare),
• Diseminarea cu ajutorul explozivilului
• Diseminarea pasivă a toxinelor și agenților oatogeni
II. Metode de contaminare a apei
III. Metode de contaminare a solului
– împrăștierea de substanțe biochimice asupra culturilor a gricole;
– Deversarea pe terenurile agricole a unor ape reziduale infe state;
– Răspândirea pe terenuri agricole a unor insecte care atacă r ecoltele (gândaci de
Colorado, lăcuste, păduchii cartofului s.a.);
– Atacarea cu explozibil a depozitelor de deșeuri chimice și b iologice aflate la
suprafața solului sau Îngropate.
Posibilități de protecție împotriva agenților biochimici
Măsuri de prevenire și combatere în vederea imunizării sis temelor de ventilație a clădirilor
prin:

51 • diluarea ventilației;
• filtrarea multiplă a aerului;
• folosirea În permanență a unor sisteme de dezinfectare bazat e pe utilizarea razelor
ultraviolete;
• implantarea unor lumini pulsatorii de avertizare cuplate l a biosenzori.
Dispozitive și metode cunoscute până În prezent, pentru contamin area cu antrax prin
transmiteri poștale:
– expunerea p/icurilorla radiații ultraviolete timp de 2-30 minute
– sterilizarea o/icurilor în cuptoare cu microunde cu putere de 1400 W și 2450 de
Mhz20
– decontaminarea clădirilor Poștei sau a clădirilor celor care au primit corespondență
infestată, cu ajutorul dezinfectanților chimici sau a ozonului.
Metode de prevenire și detectare a folosirii armelor biologic e pentru răspândire în apa
potabilă :
• Asigurarea unei protecții speciale rezervoarelor de apă p otabilă și menajeră și a stațiilor de
filtrare;
• Analizarea periodică, la intervale scurte de timp (de ordinul minutelor sau zecilor de
minute), a unor probe de apă;
• Introducerea în apa potabilă și menajeră, în diverse faze de procesare a acesteia prin filtrare,
a unor substanțe nepericuloase pentru ființele vii, dar capab ile să atace bacteriile și agenții
patogeni;
• Analizarea loturilor de apă potabilă îmbuteliată, înainte de îmbuteliere;
• Utilizarea pe scară largă a recipientelor de unică folosinț ă care să nu poată fi contaminate
prin spălare cu apă menajeră.
Sisteme moderne de detectare și identificare a agenților biochimici
• Testarea unui microlaborator chimic pentru detectarea gazelor.
• Folosirea roboticii și a sistemelor inteligente pentru detectarea explozivilor (inclusiv a
explozivilor plasați sub apă), narcoticelor și agenților b iochimici, precum și pentru
neutraliza rea acestora

52 • Dezvoltarea unor sisteme microcomputerizate având la suprafață senzori acustici pentru
detectarea agenților biologici;
• Dezvoltarea nano-tehnologie; prin producerea unor clustere moleculare cu dimensiuni
cuprinse între 1 și 100 de nanometri
• Tehnici de imunizare și recunoaștere bazate pe ADN.

Capitolul XI. Noi tehnici de investigare –
Testul Farwell Brain Fingerprinting

Științele criminalistice sunt în constantă evoluție. De la de scoperirea unicității urmelor
papilare, la posibilitatea identificării unui infractor p rin profil ADN, tehnologia continuă să pună la
dispoziția anchetatorilor noi instrumente.
Dr. Lawrence A. Farwell, director și șef științific al Human Brain Research Laboratory, în
Fairfield – Iowa, a adus la cunoștință, mai întâi comunității ș tiințifice, apoi agențiilor
guvernamentale, iar în cele din urmă opinii publice, desc operirea unui sistem de identificare a
informațiilor stocate de creier, sistem care ar putea r evoluționa metodologia investigării
criminalistice, precum și alte domenii de activitate.
Testul Farwell Brain Fingerprinting (FBF), cunoscut și sub numel e de Brainwave Mapping,
sau Brain Mermer, se bazează pe principiul conform căruia creierul este centrul tuturor acțiunilor
umane. Lawrence A. Farwell a definit Brain Fingerprinting c a fiind "o metodă științifică de
identificare a infractorilor și de eliberare a inocenților, care are o extrem de mare acuratețe, fiind
bazată pe măsurarea semnalelor electrice ale creierului? ".
Testul utilizează un EEG (electroencefalograf)2 pentru a înr egistra diferitele modele
(paternuri) ale activității creierului. Aceste modele, numi te ERP – potențiale evenimente de legătură
(event-related potentials), sunt determinări ale activităț ii electrice a creierului sau potențiale
activități ale creierului, dacă corespund unor situații sau evenimente din mediul înconjurător în care
s-a aflat sau nu o persoană. Prin măsurarea paternului (modelului) distinct al activității electrice
cerebrale, se crează o formă singură de unde, care este seg mentată În componente variate, asociate
cu funcțiile cognitive, cu stimulii receptați Într-un anumit moment.
Componentele ERP, evenimente potențiale de legătură, relevant e pentru Brain Fingerprinting,
sunt P300 și Mermer (Memory and Encoding Related Multifaceted El ectroencephalographic
Response – memoria și codarea răspunsului electroencefalografi c multifațetat). P300 a fost

53 îndelung cercetat de psihologi și este recunoscut de aproape 20 de ani. 3 MERMER, descoperit de
Farwell, include P300 și schimbările electroencefalografic e subsecvente care apar la aproximativ
800-1200 milisecunde, după ce un stimul a fost prezentat unui subiect . Spre deosebire de P300,
MERMER nu a fost încă suficient testat și acceptat de comunitatea științifică.
Practic, testul constă în aplicarea pe capul subiectului a unor benzi elastice pe care sunt montați
electrozi pentru zone specifice ale creierului, după care s ubiectul se instalează în fața unui monitor,
unde, timp de maximum 10 minute, va trebui să se concentreze a supra datelor care apar pe ecran.
În cazul în care subiectul nu se concentrează asupra testului – cu scopul de a determina un rezultat
eronat – sistemul evidențiază acest comportament.
Înainte de a se proceda la efectuarea testului propriu-zis, anchetatorul, împreună cu expertul în
FBF (examinatorul), vor proceda la alegerea din multitudinea de informații cu privire la faptă a
acelor detalii ale infracțiunii care pot constitui stimuli p entru subiect. Acești stimuli vor fi
prezentați subiectului, pe monitor, sub controlul computerului, succesiv, timp de câteva fracțiuni de
secundă fiecare, sub forma unor cuvinte, fraze sau imagini.
Există trei tipuri de stimuli:
1. Tipul "țintă". Țintele devin relevante și sunt remarcate de subiect prin prezentarea acestuia,
Înainte de efectuarea testului, a unei liste cu țintele. D acă țintele sunt remarcate de subiect, vor
solicita un răspuns P300.
2. Tipul "irelevant". Unii, stimuli sunt irelevanți pentru fap tă, dar constituie înlocuitori
plauzibili pentru unele detalii ale faptei. Acești stim uli nu ar trebui să solicite un răspuns P300.
3. Tipul, "probă". Simulii probă sunt detalii unice ale infr acțiunii, care se presupune că sunt
cunoscute numai de subiect și de anchetator. Proba va solici ta un răspuns P300 numai pentru acea
persoană care are cunoștință despre detaliile faptei.
Răspunsurile involuntare la cele trei tipuri de stimuli mențion ate mai sus vor fi analizate și
comparate, folosindu-se o metodă statistică. Rezultatul aceste ia poate reprezenta un "răspuns", în
sensul că subiectul recunoaște, deci are stocate în memorie, informații despre faptă, sau nu
recunoaște asemenea informații, deci memoria sa nu are stoc ate datele care să îI pună în legătură cu
fapta.
Folosind analizele P300, FBF poate produce rezultate cu o acurateț e de 95%. MERMER
asigură aceleași rezultate, dar cu o acuratețe de 99% sau chia r 100%, determinând cu precizie
prezența sau absența informației.
Trebuie precizat faptul că testul nu poate fi efectuat dec ât în condițiile În care anchetatorul

54 deține suficiente detalii cu privire la locul și modul În ca re a fost săvărșită infracțiunea, detalii ce pot
fi cunoscute, În afară de anchetator, numai de către făptuitor .
În încercarea de a elimina toate cauzele ce ar putea conduce la un rezultat eronat, s-a analizat
diferența dintre o persoană care a citit un material referi tor la un subiect determinat și o persoană
care a participat efectiv la acțiune. Astfel, s-a porni t de la o situație dată, luându-se drept exemplu
evenimentele din 11 septembrie 2001, de la World Tr ade Center. Imediat după evenimentul
menționat, multe persoane s-au informat asupra moda lități lor de autoprotejare, cumpărând
arme și antrenându-se în poligoane de tragere, citi nd articole cu privire la armele bio-chimice
sau la modalitățile de a crea o armă simplă din obi ecte aflate la îndemână, etc .. S-a constatat
că între persoanele care s-au informat pentru autop rotecție sau din curiozitate și cele care s-au
antrenat pentru comiterea unui act de terorism, exi sta o diferență de reacție la vizualizarea
unui obiect cunoscut ca urmare a informării, față d e vizualizarea unui obiect utilizat efectiv.
Teroriștii vor avea un grad de familiarizare cu obi ectele specifice activității lor, cu totul diferit
de cel al celor care nu le-au utilizat efectiv.
Există mai multe sisteme de memorie, care folosesc diferite spații de stocare ale
creierului. Memoria declarativă, de exemplu, este m emoria pentru obiecte și este diferită de
memoria procedurală, care este memoria modului de a cțiune. P300 reflectă memoria
declarativă.
Pentru a se ajunge la o citire a creierului ar treb ui ca FBF să fie amplificat prin utilizarea
multiplelor sisteme de memorie.
Supus unor îmtrebăn referitoare la capacitățile sal e de răspuns la o serie de probleme pe
care le ridică cercetarea criminalistică, testul FB F relevă următoarele:
nu este un test de citire (screening) a creierului, pentru că aceasta ar presupune interogarea
suspectului cu privire la evenimente necunoscute an chetatorului;
nu determină modul de a gândi al subiectului;
nu prezintă ceea ce gândește subiectul;
nu arată dacă subiectul spune, sau nu, adevărul;
nu are capacitatea de a "planta" imagini, idei sau evenimente în mintea subiectului;
nu este o tehnică prin care se descoperă noi elemen te pentru completarea imaginii asupra
actului infracțional;
nu pune întrebări și nu solicită răspunsuri;
nu este un test de identificare a persoanei, iar id enti- tatea acesteia nu are nici o relevanță

55 asupra rezultatului testului;
este independent de elemente ca: rasă, religie, sex .
Dacă sistemele de identificare dactiloscopică sau g enetică determină, printr-un examen
comparativ, identitatea subiectului, sistemul FBF c onstată existența sau inexistența la nivelul
creierului suspectului a unor informații de la locu l infracțiunii. FBF, ca și celelalte două
modele de amprentare, poate doar să determine dacă un suspect a fost sau nu prezent la lacul
infracțunii.
De asemenea, proba FBF nu poate fi contaminată, cel puțin nu în înțelesul contaminării
probelor biologice.
Dacă proba de ADN este contaminată, atunci rezultat ul este viciat.
În cazul testului FBF, este posibil ca, anumiți fac tori exteriori, bio-psihici, să altereze
memoria și să conducă la vicierea rezultatului fina l.
Cercetările medicale au demonstrat Însă, existența a ceea ce se numește subconștient,
creierul uman înreqlstrând fapte, evenimente, Împre jurări, chiar și atunci când subiectul se
află sub influența unor factori psihotropi. În aces te cazuri a fost folosită hipnoza, care a fost
contestată ca metodă pro- batorie, datorită faptulu i că subiectului Îi putea fi sugerată o
anumită conduită, fară ca starea hipnotică să fie i ndusă.
Metoda FBF, spre deosebire de metoda hipnozei, se bazează pe obținerea de la
subiect a unor impulsuri ale creierului acestuia, Î n condițiile În care subiectul se află În stare
de veghe. Undele emise de creierul subiectului sunt , În aceste Împrejurări, involuntare și
imperceptibile pentru acesta iar faptele, imaginile , Împrejurările – fixate pe cortex –
sunt"trezite" și transformate În vibrații sau unde, cărora subiectul, chiar În cazul unui
autocontrol perfect, nu le poate opri emisia.
Testul FBF nu trebuie asociat cu sistem ele de detecta re a comportamentului simulat,
cum este de exemplu poligraful. Spre deosebire de a cesta din urmă FBF nu presupune o
supraveghere a comportamentului subiectului În timp ul testului, o cunoaștere a personalității
acestuia. Testul nu presupune Întrebări și răspunsu ri. Nu există factori frânători, de natură să
influențeze negativ rezultatul testului>.
Pentru ca o metodă științifică să fie a cceptată ca mijloc de probă În instanțele
americane, aceasta trebuie să Îndeplinească standar dul Daubert, bazat pe cazul "Daubert
versus Merrell Dow Pharmaceuticals, Inc" din 1993. Conform acestui standard – care a
înlocuit standardul Frye, de acceptare, generală a expertizei științifice În procesele federale,

56 standard care a fost aplicat amprentei genetice – e xistă patru criterii pentru evaluarea
admisibilității unei expertize:
1. Până la prezentarea expertizei În instanță, meto da trebuie să fie bazată pe ipoteze testabile;
2. Să existe rate de eroare cunoscute, ori potenția le, asociate cu metoda;
3. Metoda să fi fost subiect de dezbatere publică ș i În revistele de specialitate;
4. Metoda să fie general acceptată de comunitatea ș tiințifică din domeniul specific.
Pănă În prezent, metoda a fost prezenta tă În instanță, unde a fost apreciată ca fiind
revoluționară, capabilă să participe la procesul co mplex de investigare criminalistică, alături
de alte metode general aceeptate de sistemul judici ar din SUA și din lume.
Cu toate acestea, metoda nu a contribuit și nu a fost practic utilizată În nici un caz actual
de investigare.
La data de 5 august 1999, dr.Farweli a uti lizat metoda FBF pentru a dovedi că James
Grinder, suspectat a fi criminal În serie, a violat și omorât o tânără În vârstă de 15 ani, Julie
Helton. O săptămână mai târziu, după efectuarea tes tului, Grinder și-a recunoscut fapta, a fost
condamnat și a mărturisit uciderea și a altor tiner e.
Un alt test i-a fost efectuat, la data de 25 aprilie 2000, lui Terry Harrington, condamnat
la Închisoare pe viață, în urmă cu 20 de ani. În pr ezent, acesta își execută pedeapsa în
Închisoarea din Iowa.
Harrington a fost acuzat, În baza mărturiei lui Kevin Hug hes, că a ornorăt un paznic al unui
magazin de mașini, polițist pensionat, În timp ce Încerca s ă fure o mașină. Acuzatul a declarat că, În
acea seară, a fost la un concert, după care a fost cu pr ietenii la o plimbare cu mașina.
Dr. Farwell a declarat că în creierul lui Harrington nu s e aflau stocate informații cu privire la
crimă, care să nu fie cunoscute de oricine a participat l a proces. Urmare investigațiilor ulterioare
testului, trei martori, Kevin Hughes, Candace Pride și Cly de Jacobs, au declarat că au mințit în
procesul lui Harrinqton".
Printre criticile aduse testului FBF, le reținem pe ce le prezentate de dr. Donchin, profesor
emerit de psihologie al Universității din Illinois și al Univ ersității din South Florida, coautor, În
1991, Împreună cu dr. Farwell, al unui articol despre reacția componentei P300 În Guilty
Knowledge Test (Testul de cunoaștere a vinovăției), așa cum a fost prima dată cunoscut testul
FBF8. Donchin consideră că eficacitatea și validitatea test ului FBF depind de gradul de cunoaștere
a modului În care a fost săvârșită fapta, acest tip de cunoșt ințe fiind necesare pentru a se alege
stimulii. În concepția sa, interpretarea rezultatului test ului ar depinde de selectarea stimulilor probă,

57 care este lăsată la aprecierea subiectivă a examinat orului și este În directă legătură cu experiența
acestuia În utilizarea informațiilor dintr-un caz.
Dr. Donchin subliniază faptul că utilizarea unei metode subiec tive de alegere a stimulilor poate
conduce la rezultate eronate. De aceea, se recomandă ca, Înaint e de a Începe să fie folosit testul, să
fie identificate metode sistematice și obiective de se lectare a evenimentelor ce vor fi folosite. Este
necesar, totodată, să se analizeze dacă memoria subiectului este un proces creativ și activ, nu un
depozit pasiv de imagini stocate.
Dr. Donchin atrage atenția asupra a două probleme:
existența așa-numitului fenomen al falsei memorii, care poate determina un rezultat eronat la
test;
efectele pe care le au vârsta, alcoolul, drogurile sau bol ile psihice asupra memoriei și asupra
P300 (asupra acestor probleme nu au fost efectuate suficie nte cercetări).
În ultimii ani, numeroase agenții federale, inclusiv CIA (C entrallntelligence Agency), 000
(Oepartment of Oefense), FBI (Federal Bureau of Investigat ion) și Secret Service, au interacționat,
la diferite nivele, pentru a dezvolta, cerceta sau explora tehnologia FBF, În vederea unei viitoare
utilizări a acesteia În investigații judiciare ori opera țiuni secrete.
FBI a supus testului FBF agenți FBI, pentru a se determina dacă aceștia sunt ori nu, angajați ai
instituției. Au fost testate 20 de persoane, din care 17 agenți FBI și 3 persoane fără legătură cu
respectiva agenție. Rezultatele au arătat că testul FBF a fost corect 100%. Cu aceeași acuratețe au
fost executate teste solicitate de U.S.Navy pentru identif icarea personalului medical din mijlocul
altor angajați.
Deși nu au respins capacitățile și validitatea noii tehnologii , agențiile federale au apreciat că
testul FBF are o aplicabilitate limitată și nefolositoare pentru operațiunile (investigațiile) lor
specifice.
Institutul Poligraf al 000 a indicat că se află În curs de cer cetare diferite modalități de detecta
re a undelor creierului, modalități care ar răspunde necesită ților 000.
Așa cum se Întâmplă cu orice nouă tehnologie, există Întotdeauna opoziție, respingere, sau
presupuneri incorecte. Opinia publică Își pune problema dac ă utilizarea testului FBF este etică, dacă
instituțiile statului sau marile instituții particulare Î I vor folosi cu responsabilitate, fără Încălcarea
drepturilor omului și libertăților fundamentale. Fără a pleca de la prezumții eronate, teama
publicului larg față de implementarea noilor tehnologii desti nate a fi utilizate restrictiv și În domenii
specifice de activitate, este justificată''.

58 Tehnologia Brain Fingerprinting este cu certitudine un pas important pe care știința l-a făcut,
iar instituțiile statului nu pot ignora apariția acesteia. Dacă, În cele din urmă, se va dori să se
folosească tehnologia FBF În interesul legii, cu respectarea drepturilor omului, utilizarea acesteia ar
putea revoluționa criminalistica de o manieră asemănătoare c u aceea datorată descoperirii și
utilizării În slujba legii a testelor ADN.

Capitolul XII. Sistemele de identificare biometrică

Sistemele biometrice folosite în mod curent sunt: amprenta dig itală, geometria mâinii, irisul,
retina, fața, vocea, semnătura, urechea.
Sistemele biometrice pot fi clasificate în două categorii :

Sisteme biometrice statice, cum sunt: amprenta digitală, geometria mâinii, fața și irisul;

Sisteme biometrice dinamice, cum sunt: vocea și semnătura.
Sistemele menționate operează în două moduri:
1. Identificarea (cine sunt?), prin care este determinată iden titatea unui utilizator
necunoscut. Utilizatorul este acel individ care folosește sis temul biometric pentru a fi
identificat sau verificat. Înregistrarea (Înrolarea) este prima etapă în utilizarea sistemului
biometric și constă în înscrierea fiecărui nou utilizator (c are nu a mai folosit niciodată
sistemul biometric și deci nu există în baze de date), în s istemul biometric. Aceasta este
etapa în care caracteristicile, solicitate de sistem, sunt înregistrate. Înregistrarea este
procesată, iar informația se transformă într-un template ( șablon de identificare). Acest
template nu este o versiune, o imagine a irisului, de exemplu , ci cuprinde doar suficiente
infromații despre iris, astfel încât să ajute la proces ul de identificare.
2. Verificare (sunt cine pretind că sunt?), prin care o identitat e pretinsă este fie acceptată
(deci aparține utilizatorului care o pretinde), fie respi nsă (deci utilizatorul pretinde o
identitate falsă).

59
Capitolul XIII. Tehnici de investigare a documentel or

1. Aspecte privind falsificarea provenienței artefactelor și a documentelor de origine
doveditoare. Scurte considerații referitoare la măsurile ce se adoptă în situații suspecte.
Acțiunile de falsificare a operelor de artă sau artefacte lor arheologice sunt însoțite, de multe
ori, de acțiuni de falsificare materială sau intelectua lă a documentelor de proveniență.
Acțiunile de falsificare a provenienței sunt săvârșite fi e de falsificatori, fie (de cele mai
multe ori), de către persoane ce înlesnesc traficarea sau vânzarea directă a falsurilor.
În cazul operelor create în stilul marilor maeștri, spre a fi vândute ca originale ale acestora,
precum și pentru unele artefacte arheologice, pentru pătrunderea pe piața de artă legală a
artefactelor contrafăcute și a obiectelor vechi, se real izează documente de autentificare și
documente în care sunt înregistrate date privind:

autorul lucrării presupuse a fi un original, locul în care a cesta ar fi fost creat, perioada căreia i-ar
aparține, cu restrângerea pe cât posibil a perioadei de creație a respectivului artefact și cu
precizarea anului în care acesta ar fi fost terminat;

note ale maestrului despre opera creată;

impresii, note memorialistice, descrieri, scrise de pe rsonalități politice ale vremii, protectori ai
artistului, învățați contemporani, istorici, negustori de artă, cu privire la un artist sau o operă
creată de către acesta;

dedicații ale artistului pentru cel căruia i-ar fi “dăruit” fără titlu oneros opera;

documente care probează achiziționarea unui obiect, respect iv împrejurări legate de achiziție, de
persoanele de la care s-a făcut achiziția, de locul unde s-a realizat aceasta, de sumele plătite;

documente care atestă vânzări ulterioare sau transferul de pr oprietate asupra obiectului prin acte
de donație și/sau testamente;

certificate de autenticitate presupus a fi fost elibera te de către autorități ale criticii de artă sau
specialiști în artefacte antice.

date existente în legătură cu înstrăinarea operei (acte de vânzare – cumpărare, acte de donație,
corespondența dintre artist sau dintre alți proprietari și proprietarii operei în succesiune prin care
opera este vândută, oferită drept cadou, transmisă prin leg atele testamentare, etc);

60
date referitoare la inventare privind patrimoniul aflat în p roprietatea unei persoane fizice sau
juridice;

corespondențe diverse, jurnale memorialistice, mărturii ale unor persoane care au avut
cunoștință de existența operei într-un anume patrimoniu sau desp re transferul acesteia;

imagini fotografice ale operei, care stabilesc existenț a ei într-o anume colecție sau proprietate
(în acest caz se poate falsifica imaginea operei, cea a contextului în care se află, sau ambele)
Între situațiile care fac necesară cercetarea cu privi re la autenticitatea unei opere de artă sau a unui
artefact din categoria antichități, și a măsurilor primar e ce se adoptă în aceste împrejurări,
menționăm:
1. Cazul în care opera a dispărut pentru o anume perioadă de timp , datorită unor împrejurări
excepționale, cum ar fi situațiile de conflict militar, re voltă socială, furt, calamități naturale
(incendii, cutremure, inundații), se va stabili împrejurarea în care opera a reapărut și se va
verifica dacă la timpul respectiv s-a procedat, cu mi jloace specifice, la stabilirea
autenticității acesteia;
2. Cazul în care autorul nu și-a înstrăinat opera, aceasta fii nd păstrată în colecția personală,
care, după decesul autorului a revenit de drept familiei sal e, fără document testamentar care
să certifice numărul de opere de artă lăsate de autor la data decesului și descrierea
amănunțită a artefactelor moștenite. În această situație există posibilitatea ca însăși urmașii
sau alte persoane beneficiare ale moștenirii să falsif ice opere aparținând unui autor devenit
celebru după deces. În aceste condiții se vor cerceta toate însemnările făcute de artist cu
privire la creația sa, iar în cazul în care acestea nu există, au fost pierdute sau distruse, se vor
căuta indicii care să ateste prezentarea publică prin e xpunere a respectivei opere, sau
cunoașterea acesteia de către prieteni ori apropiați ai m aestrului. În acest din urmă caz, se va
proceda conform principiilor cunoscute în audierea martorilor.
În cursul audierii martorilor cu scopul de a se stabili exist ența unei anume opere suspectată de a fi
falsă, există câteva particularități ale cercetării p e care anchetatorul trebuie să le aibă în vedere:
1. Se va încerca să se determine, pe cât posibil cu exactit ate, momentul și împrejurările în care un
martor a luat cunoștință de existența respectivei opere;
2. Se va stabili cât de calificat este martorul și ce fe l de cunoștințe artistice posedă acesta pentru a
se efectua o corectă evaluare a mărturiei sale și a ac urateții cu care aceasta este făcută;
3. Se va încerca stabilirea și evaluarea legăturilor exist ente între persoana care depune mărturia și
persoana sau persoanele interesate să acrediteze opera drept autentică;

61 4. Se va încerca să se stabilească gradul de acuitate a mem oriei martorului precum și veridicitatea
afirmațiilor sale prezentându-i-se acestuia fotografii cu a lte opere ale respectivului maestru și
solicitându-i-se să dea detalii despre acestea. Pentru veri ficarea sincerității martorului îi pot fi
prezentate și fotografii cu opere asemănătoare ca stil c u ale maestrului în discuție, fără ca
acestea să îi aparțină respectivului maestru.
2. Metoda de analiză critică a documentelor pentru depistar ea falsurilor
În foarte multe cazuri documentele false care însoțesc artefa ctele artistice și/sau artefactele
arheologice, sunt bine realizate, respectând o serie de ce rințe care le fac confundabile cu originalele.
Falsificatorii de dată recentă utilizează adesea aparat ură complicată, care are calitatea de a
produce o fidelă redare a scrisului unei persoane de multă vre me dispărută, suporturi de scris cu
proveniență directă în epoca în care se dorește a fi acredita tă producerea documentului, precum și
materiale de scris – unelte de scris originale, sau cer neluri cu aceeași compoziție cu a celor produse
în epoca de atribuire.
În prezent, spre deosebire de trecut, metodele fizico-chim ice de analizare a hârtiei,
pergamentului, cernelurilor, sunt mult mai sofisticate și cu posibilitatea de a produce rapid și cu
acuratețe judecăți de valoare privind autenticitatea respect ivelor materiale. Cu toate acestea, nu
arareori, mai ales atunci când valoarea de piață a falsul ui este mare, eforturile falsificatorilor sunt pe
măsura câștigului așteptat.
Pe baza unor buletine de analiză și a unor lucrări de strictă s pecialitate, compoziția chimică a
cernelurilor este ușor de reprodus computerizat. Hârtia, sau, în unele cazuri pergamentul, sunt
detașate din cărți vechi, reutilizate din file de manuscris original parțial acoperit de scris, din hârtie
de corespondență veche, etc.. Falsificatorul se străduiește, în primul rănd, să dea credibilitate
falsului său mai ales prin aparență.
Pe lângă aceste cazuri de falsificare prin utilizarea unor materiale vechi și a unor metode de
îmbătrânire forțată a cernelurilor, este demn de semnalat și faptul că unele documente au fost
produse de falsificatori care sunt apropiați ca timp al ex istenței lor de momentul creării unei
anumite opere de artă, sau de cel al acreditării unei descop eriri arheologice, fapt ce îngreunează
cercetarea cu mijloace moderne a materialelor astfel produse , făcând chiar imposibilă depistarea
falsului numai pe baza caracteristicilor sale ce pot fi a nalizate cu metode fizico-chimice.
Pentru acest tip de falsuri se utilizează și o altă metod ă, legată de analiza critică a textului
documentului pentru a se depista inadvertențe stilistice, de limbă, gramatică sau inadvertențe de
conținut.

62 Metoda analizei critice a textului a apărut și a fost ver ificată prin cercetare și publicare de un
erudit al Renașterii, Lorenzo Valla, în secolul al XV-lea.
2.1. Lorenzo Valla – creatorul metodei de analiză critică a ver ității textului, s-a născut la Roma
în anul 1405 și a trăit în cetatea eternă până la moarte în 1457. Lorenzo Valla a fost unul dintre cei
mai proeminenți umaniști și filozofi ai renașterii italiene , fapt ce i-a permis ca la 24 de ani să aspire
la poziția de secretar al Papei, fiind însă considerat pr ea tânăr pentru această funcție. Pe când era
profesor la Universitatea din Pavia, l-a atacat pe marel e jurist Bartolo într-o scrisoare deschisă ce
critica dur jurisprudența epocii. În urma acestui atac, Lorenzo Valla a trebuit să părăsească Pavia,
mutându-se la Milano și apoi la Genova, în final stabilindu-se l a Neapole (1433), unde a devenit
secretarul lui Alfonso de Aragon.
Valla cunoștea la perfecție limba latină și foarte bine limba greacă, fapt ce i-a permis în perioada
1439-1440 să analizeze critic un document atribuit împăratului Cons tantin ce Mare și să scrie
lucrarea „ De falso credita et ementita Constantini Donatione declamatio ”. Valla a demonstrat că
documentul cunoscut sub numele de Constitutum Constantini (Donația lui Constantin) nu a putut fi
scris în epoca istorică a împăratului, adică în secolul a l IV-lea d.H., deoarece stilul său vernacular îl
plasa în sec.VIII 27 .
Unul dintre motivele care l-au determinat pe Valla să consid ere documentul a fi fals, era apariția
în text a cuvântului satrap , cuvânt pe care românii sec.IV nu îl foloseau.
Lucrarea lui Valla a stârnit puternice controverse deoarece do cumentul era unanim recunoscut
de reprezentanții bisericii catolice, nu dezinteresat, deo arece potrivit documentelor, Constantin ar fi
donat întreg Imperiul Roman de Apus, bisericii romano-catolice , ca un act de gratitudine pentru că
ar fi fost în mod miraculos vindecat de lepră de către Pa pa Silvestru I.
Pentru Valla a existat și o motivație materială în a fac e respectiva cercetare, deoarece
angajatorul său, Alfonso de Aragon, era amestecat într-un conf lict teritorial cu statul Papal.
Eseul lui Valla a fost exceptat de la publicare până în 1517 da torită opoziției puternice a bisericii
catolice.
Biserica protestantă a popularizat opera lui Valla, după moartea acestuia, lucrarea fiind tradusă
și în Anglia după 1534.
Aceasta a fost prima lucrare a lui Valla, a cărei arg umentație filologică era atât de solidă, încât
stă în picioare și astăzi. După aceea, Valla și-a cont inuat și și-a consolidat opera filologică

2 Cristopher B. Coleman , The Treatise of Lorenzo Valla on the Donation of Co nstantine : Text and Translation into
English. Yale University Press, 1922; De vero falsoque bono , ed. M. de Panizza Lorch, Bari, 1970; Le Postille
all’Instituto oratoria di Quintiliano , ed. L. Cesarini Martinelli și A. Perosa, Padua: A ntenore, 1996); Kraye, J ., Lorenzo
Valla and Changing Perceptions of Rennaissance Huma nism , Comparative Criticism, 2001, p.37-55.

63 dedicându-se studierii vechilor documente, demonstrând argumentele privind originalitatea acestora
și trecându-le în categoria falsurilor.
Faptul că multe dintre documente erau scrieri religioase, a atras mânia bisericii care l-a adus pe
Valla în fața unui tribunal, acesta scăpând numai prin interv ențai directă a patronului său, Alfonso
de Aragon.
Vânat de biserică, alungat din Roma, exilat la Barcelona și apoi reîntors la Neapole, Valla a
putut să se întoarcă în cetatea eternă numai după moartea Pa pei Eugeniu al IV-lea, devenind sub
Papa Nicolae al V-lea, secretar apostolic și intrând în triumf în curia romană.
Cea mai remarcabilă realizare a lui Valla a fost și rămâne amendarea textelor latine și critica
acestora pe baza concordanței temporare a limbajului în gener al și a formularisticii de cancelarie în
special.
În lucrările sale, Valla a reușit să redea cercetătpri lor cu exactitate părțile de opere ale anticilor,
păstrate așa cum au fost scrise de către autori și să dec eleze pasajele care au constituit interpolări
mai târzii.
Metoda lui Valla avea să fie folosită în secolele al XI X-lea și XX, în scop juridic.
2.2. Documentul scris ca probă materială și metoda critică a lui Lorenzo Valla
În procesul judiciar, documentul scris este mijloc de probă a tâta timp cât nu este contestată
autenticitatea sa. Din momentul contestării, acesta devine probă materială, servind la dovedirea
falsului, stabilirea autorului, precum și la elucidarea unor î mprejurări revelatoare sub aspectul
cunoașterii condițiilor și cauzelor realizării documentului. Dup ă cum arătam mai sus, de foarte
multe ori, respectivele înscrisuri nu pot fi respinse ca f alsuri pe baza unor analize fizico-chimice ale
suportului de scris și cernelurilor utilizate și nici nu pot f i analizate din punct de vedere
grafologic/grafoscopic, deoarece fie lipsesc documentele de comparație, semnăturile, etc., fie pentru
simplul fapt că falsificatorul a imitat întocmai anumite caracteristici ale scrisului epocii respective,
sau ale unei anumite persoane, sigiliile aplicate pe docume nt, semnăturile.
În aceste condiții, metoda criticii de text descoperită, experimentată și perfecționată de Lorenzo
Valla, este singura metodă care se poate aplica pentru d eclararea unui document ca autentic sau fals.
Metoda lui Valla se întemeiază pe depistarea următoarel or tipuri de greșeli sau neconcordanțe,
care pot apărea într-un text:
Folosirea unei grafii care nu concordă cu timpul atribuirii document ului, cum ar fi, de exemplu,
folosirea literei â din a pentru un document acreditat a aparține anului 1960, sau folosirea unor
cuvinte, moderne pentru sec. al XIX-lea (de exemplu: „ voi face” în loc de „ voiu face ”);

64 Utilizarea unor neologisme, intrate în vocabular mai târzi u decât epoca căreia îi este atribuit
textul;
Folosirea de date și fapte care nu își au corespondent în r ealitatea istorică;
Inadvertențe geografice și politice (denumiri de localităț i și denumiri pentru forme de relief care
apar mai târziu, pomenirea unor căi de acces – șosele, autos trăzi, construcții, monumente –
inexistente în teren la data la care se pretinde a fi f ost făcut documentul);
Utilizarea numelor unor persoane care, la data la care se p retinde a fi fost conceput documentul,
nu puteau fi pomenite pentru că, fie erau decedate, fie nenăs cute, sau nu aveau capacitate de
exercițiu;
Atestarea prezenței unei persoane într-un loc unde nu au fost niciodată, sau căreia i-se atribuie o
situație politică ori economico-socială inexistentă la data menționată;
Atestarea provenienței unor artefacte din locuri unde nu era posibil ca acestea să provină;
Utilizarea unor semnături ale artistului pe documente care nu concordă temporar 28 ;
Utilizarea unei formularistici pentru documentele oficiale (st andarde de cancelarie) care nu erau
utilizate la timpul apariției documentului.
2.3. Cazuri celebre de falsificare a unor documente care î nsoțesc falsurile de opere de artă și
artefactele arheologice contrafăcute.
Pentru ilustrarea cazuistică a tipurilor de falsuri care pot fi depistate prin aplicarea metodei criticii
de text, prezentăm în cele ce urmează câțiva falsificator i celebri care au fost depistați datorită
tipurilor de greșeli enumerate mai sus.

William Henry Ireland (cca.1775), a fost unul dintre falsificatorii cei mai prolifi ci de
documente diverse, hârtii și instrumente legale atribuite l ui William Shakespeare 29 . Primul fals a
fost modest. Era vorba de un acord de închiriere a unei propri etăți în localitatea Blackfriars. În
producerea falsului, Henry s-a folosit de câteva manuscrise ori ginale din timpul lui Shakespeare
care purtau semnătura acestuia. După acest fals, au urmat altele mult mai ambițioase în care au fost
falsificate manuscrise și scrisori de la, și pentru Shakesp eare, între care și o scrisoare a lui Anne

28 *** Art Collecting: research, preservation, forgeries. Tips for collecting fine art.
(http://www.geocities.com)
4 Mark Jones (ed.), Fake? The Art of Deception , University of California Press, 1990, p.155-156; Jeffrey Kahan ,
Reforging Shakespeare: The Story of a Theatrical Sc andal , Bethlehem London, Lehigh University Press; Associ ated
University Presses, 1998,; Bernard Grebanier , The Great Shakespeare Forgery , W. W. Norton and Company, 1965;
Jack Lynch , William Henry Ireland's Authentic Forgeries, Princeton University Library Chronicle 66, nr. 1, 2004,
p.79–96.

65 Hathaway, care avea inclusă și o buclă din părul acesteia ( !). Henry și-a asociat documentele false și
cu o operă de artă, un desen în culori cumpărat de la un negustor de antichități, pentru care a produs
un document fals, modificând și desenul prin adăugarea de semnături . În documentul falsificat a
acreditat desenul ca făcând parte dintre schițele originale care au fost folosite într-o reprezentație cu
„Negustorul din Veneția ” ( The Merchant of Venice ). Documentele falsificate de W.Henry aveau
avantajul de a fi utilizat drept model originale ale timpului lui Shakespeare, dar cu toate acestea au
existat și unele fisuri în producerea falsului. Este demn de m enționat că toate aceste documente
falsificate au fost livrate tatălui său, William Henry senior, care le-a publicat cu ocazia sărbătorilor
de Crăciun ale anului 1795 într-un volum care se pretindea a fi o cul egere de documente inedite ale
marelui dramaturg englez. Juniorul și-a recunoscut singur falsuril e, față de tatăl său, dar cu toate
acestea seniorul nu l-a crezut și a murit convins că fiul său a descoperit documente originale. O
analiză critică a textului care însoțea desenul falsificat , a condus la depistarea falsului, datorită
faptului că desenul completat cu semnătura lui Shakespeare ave a neajunsul de a fi folosit un tip de
semnătură pe care Shakespeare avea să o folosească câțiva ani mai târziu decât data reprezentației
cu „Negustorul din Veneția”.

Robert „Forger” Spring (1813 – 1876) este unul dintre cei mai mari falsificatori de documente și
de semnături din Marea Britanie. Pentru a-și susține falsuril e a creat un personaj fictiv pe care l-a
numit Miss Fanny Jackson, despre care a pretins ca ar fi s ingura fiică a generalului Stone Wall
Jackson, despre care relatau numeroase documente americane. P retinzând că doamna Jackson avea
dificultăți financiare, Robert Spring a dat drumul în piață la sute de documente, scrisori, și alte
documente cu semnături ale marilor personalități ale vremii : Washington, Benjamin Franklin și
Horatio Nelson 30 . Analiza textului a certificat fără putință de tăgadă ca falsificatorul introdusese în
documentele sale mai multe persoanje fictive, atestând totod ată întâmplări care nu au avut loc. În
1858 a fost arestat pentru primirea de bani prin emiterea de pretenții false. A reușit să scape și să
fugă în Canada unde a continuat să vândă așa zise documente istori ce a căror hârtie era îmbătrânită
artificial cu cafea măcinată. De abia în 1869 a fost arest at și extrădat în SUA, unde a fost pus în fața
dovezilor rezultate în urma analizei critice a textelor fals ificate și forțat să își recunoască
infracțiunile fiind ulterior închis. A murit sărac într-un sp ital de caritate în anul 1866.

30 James Gilreath , Guilt, Innocence, Faith, Forensic Science, and the Lincoln Forgeries , publicat de Board of Trustees
of the University of Illinois, 2004; Nicholas Barker , Textual Forgery? in Fake? The Art of Deception, ed. Mark Jones,
Berkeley: University of California Press, 1990; J. P. Boyd , ed., The Papers of Thomas Jefferson , Princeton: Princeton
University Press, 1954.

66 Reinhold Vasters (1827-1909), de origine germană, a fost un bijutier extrem de talenta t care a
lucrat în Aachen în perioada 1835 – 1890. Vasters a pornit în crearea falsurilor sale de la unele
documente originale care descriau opere de artă, de orfevr erie, produse de bijutieri celebri ai
Renașterii. Între falsuri se numără Potirul Rospigliosi , existent în referințele scrise sub numele de
Potirul Cellini (numit astfel după celebrul bijutier Benvenuto Cellini), ca re fusese atribuit lui Jacob
Billivert. Între victimele falsurilor a fost și familia Rothchilds care a cumpărat un pandantiv din aur
și smarald reprezentând un dragon presupus a fi fost lucrat în S pania, în sec. al XVI-lea. În ceea ce
îl privește pe Vasters, textele originale după care s-a inspirat, analizate critic, au condus la
devoalarea unor amănunte privind operele de artă respective, care nu fuseseră redate întocmai de
către maestrul bijutier 31 . Aici avem de a face cu o cercetare întoarsă pe dos, în urma căreia un text
autentic devoalează un fals bine executat.

Denis Vrain Lucas (cca. 1830) francez, a fost unul dintre cei mai mari falsif icatori de autografe. A
falsificat semnăturile lui Galileo, Descartes, Newton, R abelais, Ludovic al XIV-lea. Se crede că a
vândut în timpul vieții 27.000 de manuscrise cu autograf, inclusiv o scrisoare de la Iuda Iscariotul
către Maria Magdalena. Ceea ce a dus la arestarea sa a fost compunerea unei scrisori de la Cleopatra
către Iulius Cezar în… franceza modernă 32 , fapt ce reprezintă o greșeală impardonabilă pentru un
falsificator de document.

Moses Shapira (1830-1884), cunoscut negustor de antichități biblice, în majoritate falsuri. Între
pergamentele (piele de oaie), falsificate de Shapira, se afla și unul pe care îl acreditase ca provenind
din zona Mării Moarte și îl atribuia sec. al IX-lea î.d. Hr., care păcătuia prin folosirea unei limbi
mult mai târzii. Manuscrisul a avut mare notorietate în epoc ă, dar analiza critică a textului a
dezvăluit neconcordanța dintre limbă-epocă de atribuire. Acuzat că a săvârșit numeroase falsuri și
riscând să își piardă libertatea s-a sinucis prin împ ușcare într-un hotel din Rotterdam 33 .

Bogdan Petriceicu Hașdeu (1836-1907), a fost unul dintre pionierii studiilor de limba română și de
istorie românească. El a fost considerat responsabil pentru unu l dintre cele mai ample falsuri ale
istoriei, anume pentru falsificarea controversatelor plăc i de plumb, așa numite „dacice” sau „de la
Sinaia”. Legenda spune că aceste plăci care conțin texte cr iptice, ar fi fost produse în anul 1875 la

31 Yvonne Hackenbroch , Reinhold Vasters, Goldsmith, în Metropolitan Museum Journal, Vol. 19, (1984 – 1 985),
p.163-268.
32 Bordier, Henri Leonard, și Emile Mabille , Une Fabrique de Faux Autographes, Ou Recit de L'Aff aire Vrain Lucas .
Paris, 1870.
33 E. F. Kautzsch și A. Socin , Die Echtheit der moabitischen Altertümer geprüft, 1876.

67 fabrica de cuie din Sinaia, prin copierea unor plăci origina le din aur. Plăcile au apărut pentru prima
dată – în număr de cca. 200 – în depozitul arhivistic al Muzeu lui de Antichități din București, fiind
descoperite spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Un renăsc ut interes pentru aceste plăci, considerate
în sec. XIX drept false, s-a constatat în anii din urmă, la sfârșitul secolului XX și începtul sec. XXI,
fără a se putea da un verdict precis asupra autenticităț ii lor. Textul care apare pe plăcile de la Sinaia
este ciudat fiind scris cu caractere grecești într-o limb ă considerată de unii drept o păsărească
imposibil de înțeles, un amestec de cuvinte latine și cuvint e “dacice”. Cei care susțin autenticitatea
plăcilor se bazează pe următoarele argumente:
• limba dacică era asemănătoare cu limba latină în multe privințe;
• pe plăci apar nume de cetăți și planuri ale acestor cetă ți, inclusiv planul cetății de la
Sarmisegetuza, care nu fusese încă descoperită de arheologi în momentul în care au fost create
plăcile de plumb.
Cei care o resping, se bazează pe faptul că respectiv ele plăci nu au stârnit interesul nimănui pentru a
fi “salvate” odată cu tezaurul dus la Moscova, iar limba în c are este scris textul are o mare doză din
ezoterismul lui Hașdeu, cunoscut pentru dorința sa de a stârni s entimente patriotice în rândul
compatrioților săi, având o mare putere de muncă, timp și cunoș tințe lingvistice și istorice suficiente
pentru a crea – dacă el l-a creat – falsul arheologic, lingvi stic și artistic cel mai impresionant al
tuturor timpurilor. În acest caz controversat de fals arheologic , neelucidat încă, se pare că singura
cale de a demonstra autenticitatea sau falsul plăcilor de la Sinaia este de a se proceda la o analiză a
textului și a imaginilor înfățișate pe acestea.

Israel Rouchomovsky (1860-1934), un genial bijutier rus care lucra pentru Gokhman Brothers, în
Odessa, a produs unul dintre cazurile celebre de falsuri arheol ogice. Acesta a creat o tiară din aur,
atribuită regelui scit Saitapharnes. Muzeul Luvru a plăti t pentru tiară 200.000 de franci aur, în
1880 34 . Mult mai târziu arheologul german Rudolf Furtwanglerfirst, a d emonstrat că tiara era un
fals, drept pentru care tiara a fost scoasă din expoziția d e bază a Luvrului. Modalitatea prin care
Gokhman Brothers a reușit să vândă și ulterior Luvrului și altor mari colecționari, piese de tezaur, a
fost făcută și prin munca unor așa ziși agenți, care au produs și livrat muzeelor note de șantier
arheologic falsificate și mărturii despre tezaure ce s-ar fi descoperit în Rusia. Celebru este cazul
Anyuta , o femeie din satul Peroutino, situat pe locația anticii ce tăți Olbia (în Crimea), care oferea
însemnări și povești plauzibile despre descoperirea ar tefactelor arheologice care urmau să fie
achiziționate de muzee.

34 Frith, Adolf , Archaeological Fakes Praeger , New York, 1970.

68
Metoda lui Lorenzo Valla a dat și continuă să dea rezultate î n cercetări cu un caracter
sensibil, de stabilire a autenticității unor documente istorice sau a unor documente de însoțire a unor
opere de artă și artefacte arheologice false.
Este demn de menționat și faptul că unii falsificatori, înzes trați cu un talent deosebit, au
reușit să creeze adevărate opere de artă în lumea fals urilor, devenind apreciați și celebri chiar pentru
falsurile produse, care, uneori, sunt expuse ca atare în cadr ul unor expoziții de succes.
Epoca pe care o traversăm, marcată și dominată din ce în ce mai mult de spațiul virtual creat
de computer, ridică o problemă deosebită: numărul tranzacțiil or cu falsuri în materie de artă și
artefacte arheologice a crescut într-o proporție de neînchi puit. Dincolo de înșelarea unor creduli,
amatori de artă și obiecte antice la preț de chilipir, falsurile din această categorie de artefacte produc
victime și în rândul instituțiilor specializate, al muzeelor , care preferă uneori să achiziționeze piese
pentru propria colecție, de pe internet.
Piața de artă de „categorie grea”, impune o decantare a cererii și ofertei. Apariția – atunci
când apar – a unor falsuri de calitate excepțională, pentru a căror vânzare drept originale, cei ce le
produc și le comercializează nu precupețesc nimic, este f oarte rară, dar riscul de a fi descoperit este
compensat prin prețul obținut.
După cum spunea Leo Stevenson, unul dintre specialiștii britani ci în falsuri de documente
asociate operelor de artă, “ Principala sarcină a unui falsificator este întotdeauna aceea de a crea
documente relevante. Este de departe mai greu să o faci convingător decât crearea operei de artă
însăși ”.
Peste secole, metoda lui Lorenzo Valla continuă să fie coșmarul cel mai de temut al oricărui
falsificator, conștient că nimeni, niciodată, nu a reușit o c rimă perfectă.

69
Capitolul XIV. Tehnici de investigare a locului fap tei

Domenii de cercetare din cele mai diverse își aduc contri buția la dezvoltarea unor tehnici
speciale de investigare a locului faptei. Între acestea, un domeniu de cercetare este cel al
Antropologiei medico-legale. În acest sens, s-au dezvoltat Ce ntre de cercetare în care sunt
studiate diferitele stadii de descompunere a corpului uman. Ace ste centre au fost înființate
inițial în SUA.
University of Tennessee at Knoxville. Originalul "Body Farm" este Centrul de cercetare al
University of Tennessee Anthropological situat la câteva mi le de centri orașului Alcoa Highway în
Knoxville, Tennessee, în spatele centrului medical al Unive rsity of Tennessee. Acesta a fost
înființat la sfârșitul anului 1981 de către antropologul Dr. Wil liam M. Bass, ca o facilitate pentru
studiul descompunerii ramașițelor umane. Centrul este așezat pe un teren împădurit, de 10.000 m2.
Corpurile sunt așezate în spații diferite și lăsate spre descompunere. Corpurile sunt expuse în
diferite moduri, astfel încât să poată oferi informații c u privire la descompunerea în diferite condiții,
sunt păstrate observații și înregistrări ale procesului de descompunere, inclusiv secvența și viteza de
descompunere și efectele activității insectelor.
Tehnologia LiDAR( Li ght Detection and Ranging) se bazează pe culegereadatelor din teren
cu ajutorul unui laser și procesarea lor în informații geosp ațialeasupra scoarței terestre.
Practic, tehnologia presupune scanarea unei suprafețe cuajut orul undelor laser asemănătoare
cu detecția radar dar cu deosebirea că, în loculundelor r adio, se folosesc cele luminoase.
Laser Ablation Inductively Coupled Plasma Mass Spectrometr y (LA-ICP-MS) – crează
posibilitatea de analiză, până la structura atomică a p robelor de sticlă găsite la locul faptei.
Acestea pot fi comparate cu mici fragmente de sticlă g ăsite pe îmbrăcămintea suspectului.
Aparate de folografiat cu lumină alternativă – folosite pe ntru identificarea rapidă a urmelor
agresiunii formate pe suprafața pielii umane.
Fotografia balistică de mare viteză – pentru indentificare a traiectoriei proiectilelor, precum
și a urmelor create de arme.
“Reconstruirea” locului săvârșirii infracțiunii. Modalități de investigare în sistem anglo-
saxon:

70 1. Considerații introductive.
1.1. Scurta privire asupra pionieratului științific in d omeniul definirii si cercetarii
"reconstrucției"
Reconstruirea infracțiunii este procesul de determinare a a cțiunilor desfășurate pentru
efectuarea unei fapte ilegale 35 . Metodele moderne de reconstruire a infracțiunii au o istori e puternic
marcată de idei și aplicații revoluționare, dintre care o p arte, deloc mică, este rezultatul muncii
colective a unor specialisti criminalisti de notorietate in ternationala, Alphonse Bertillon, dr. Hans
Gross și dr. Edmond Locard.
Contributia lui Bertillon nu s-a limitat la stabilirea s istemului de identificare antropometrică,
ci a condus la dezvoltarea și implementarea tehnicilor fotogra fiei judiciare și a măsurătorilor
fotografice 36 . Cercetarile sale au influențat numeroși studenți, printre care s-a numărat și dr.
Edmond Locard, autorul principiului schimbului, conform căruia, atunci când o persoană vine în
contact cu o altă persoană sau cu un obiect, se produce în mod inev itabil un transfer reciproc de
materie 37 .
Atât Locard – precum și Hans Gross și Bertillon înaintea l ui – au fost pionierii și susținătorii
aplicării științei în investigarea și identificarea cri minalistică. Dupa cum susțin atât lucrările epocii,
cât și lucrările de specialitate apărute mai târziu, im plementarea respectivelor idei și concepte au
constituit baza dezvoltării ulterioare a criminalisticii ca știință în general și a tacticii reconstruirii
infracțiunii în special.
Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, dr. Hans Gross argumenta modul în care o
infracțiune trebuie reconstruită, afirmând 38 :
“Nimic nu poate fi cunoscut dacă nimic nu s-a întâmpla… toate circ umastanțele unei infracțiuni
trebuie să fie luate în mod clar în considerare și supuse unei ex aminări strict logice de la început
până la ultimul stadiu. Dacă la un moment dat ceva nu a fost explicat, sus piciunea este justificată și
trebuie făcută o pauză la punctul în care secvența logică e ste întreruptă”.

35 Pentru detalii a se vedea Chisum, J ., An Introduction to Crime Reconstruction, în Turvey B ., Criminal Profiling: An
Introduction to Behavioral Evidence Analysis , Academic Press, Londra, 1999.
36 Rhodes, H. , Alphonse Bertillon: Father of Scientific Detection , Abelard-Schuman, Inc., New York 1956.
37 DeForest, P. & Gaensslen, R.E. & Lee, H., Forensic Science: An Introduction to Criminalistics , Ed.McGraw-Hill,
New York, 1983; Inman, K., Rudin N., An Introduction to Forensic DNA Analysis , CRC Press, New York, 1997;
Saferstein, R., Criminalistics: An Introduction to Forensic Science , Upper Saddle River: Prentice Hall, 1998.

38 Modalitatea de reconstruire a infracțiunilor a fos t menționată de către dr. Hans Gross și în lucrarea sa Criminal
Investigation , publicată la Londra, ed. Sweet & Maxwell Ltd, în anul 1924.

71 Totodată, dr.Gross recomanda folosirea mijloacelor materiale d e probă afirmând:
“Progresul criminologiei înseamnă mai puțină încredere în martor i și mai multă incredere în
probele reale.”
Într-un discurs similar cu privire la reconstruirea infracț iunii, dr. Locard spunea: “…
criminologul recrează criminalul din urmele pe care acesta din ur mă le lasă, așa cum un arheolog
reconstruiește existența preistorică din descoperirile s ale .” 39
În a doua jumătate a secolului douazeci, dr. Paul Kirk, profesor de criminalistică la
Universitatea din California, Berkeley, afirma 40 : “ …utilizarea probelor materiale este critică
pentru soluționarea majorității infracțiunilor. Nu demult, poliția dep indea de mărturisire, așa cum
a făcut în mare măsură în trecut. Martorii oculari nu au fost niciodată de nădejde, dupa cum orice
anchetator experimentat ori avocat cunoaște foarte bine. Numai probel e materiale sunt infailibile,
și numai când sunt corect recunoscute, studiate și interpretate”. “ Oriunde pășește infractorul,
orice atinge, orice lasă în urmă chiar inconștient, va servi ca m artor mut împotriva lui. Nu numai
urmele papilare sau urmele de picioare, dar și părul, fibrele d in îmbrăcămintea infractorului,
geamul pe care îl sparge, impresiunea instrumentelor pe care le folosește, vopseaua pe care o
zgârie, sângele sau sperma pe care le depozitează sau adună. Toate ac estea și multe altele, produc
martori muți împotriva lui. Aceasta este o probă care nu uită .”
1.2. Reconstruire versus reconstrucție
Reconstruirea a fost analizată și menționată ca metodă ș tiințifică de investigare în diferite
lucrări de specialitate de-a lungul timpului.
În mediul anglo saxon, cercetătorii au sesizat existența și persistența confuziei care se face
între termenii reconstruire și reconstituire , deseori folosindu-se un termen în locul celuilalt. De
aceea, unii dintre cei mai distinși criminaliști, cercetăt ori și profesori, au atras atenția atat asupra
distinctiei cat si a diferențelor existente între cele două noțiuni.
În literatura de specialitate din România, Codul de procedură penală a impus un termen
simplificat al întregii probleme, anume acela de reconstituire . Astfel, în conformitate cu art. 130
C.p.p. , organul de urmărire penală sau instanța de judecată , dacă găsește necesar pentru verificarea
și precizarea unor date, poate să procedeze la reconstituir ea la fața locului, în întregime sau în parte,
a modului și a condițiilor în care a fost săvârșită fapta. Re constituirea se face în prezența
învinuitului sau inculpatului.

39 Reik, T ., The Unknown Murderer , New York: Prentice Hall, 1945.
40 Thornton, J.I ., Crime Investigation , New York: Wiley & Sons, 1974.

72 Dupa cum vom prezenta în cele ce urmează, nu numai că preve derile art.130 din Codul de
procedură penală nu acoperă întreaga sferă a termenului de reconstruire , dar se observă folosirea în
literatura de specialitate românească a termenului de reconstituire pentru descrierea metodologiei
de reconstruire , astfel cum este ea înțeleasă de către sistemul anglo-sa xon, iar în ultima perioadă
de timp acceptată și de alte sisteme juridice din întrea ga lume 41 .
În încercarea de a defini reconstruirea infracțiunii, unii autori subliniază in mod special
importanța diferențierii termenului reconstrucție de termenul reconstituire 42 .
Toate ariile criminalisticii, precum și investigați a propriu zisă converg spre reconstruirea
actului infracțional.
Reconstruirea este bazată pe principii științifice și pe probe materiale, care trebuie să sprijine
un anume comportament sau o anume mișcare.
Stabilirea unei legături între diferite mișcări și se cvențe în spațiul infracțional produce o
îndepărtare de reconstruire și o apropiere de reconstituir e.
Termenul de reconstruire indică reasamblarea unui lucru, din elementele aflate la dispoziție,
în forma originală. Unii autori compară reconstruirea infracț iunii cu un obiect care care a fost spart,
încercându-se apoi reasamblarea acestuia astfel încât să arate pe cât posibil ca înainte de a fi fost
afectat.
Locul infracțiunii este o piesă sfărâmată, care poate – sau nu – să cuprindă toate piesele
inițiale. Rezultatul final depinde în mare măsură de numărul fr agmentelor recuperate, de iscusința și
de experiența celor care realizează reasamblarea.
Interpretarea informațiilor obținute ca urmare a examină rii și procesării probelor de la fața
locului reprezintă punctul esențial în desfășurarea reconstruiri i. Interpretările sunt plasate într-o
ordine logică pentru reconstruirea a ceea ce s-a întâmplat l a locul faptei. Aceasta se aplică tuturor
locurilor în care a avut loc o infracțiune și care nu au fost tulburate de victime, medici sau ofițeri de
poliție. Odată ce locul infracțiunii a fost contaminat, inter pretarea este alterată iar locul nu poate fi
reconstruit fidel, cum a fost atunci când s-a petrecut infracți unea. O mare eroare este considerata de
criminalisti reconstruirea fără a avea toate faptele di n interpretare.

41 În prezent, literatura de specialitate din țările care nu fac parte din spațiul cultural anglo-saxon, au acceptat și introdus
termenul de reconstrucție ca parte distinctă a cerc etării judiciare făcând o deosebire netă între aces t termen și termenul
ce desemnează elementele principale procedurale și practice ale reconstituirii.
42 Nu de puține ori termenul de reconstruire a fost c onsiderat sinonim cu cel de recreere. Cuvântul recr eere înseamnă a
forma/realiza din nou, altfel, a reaminti sau refor ma în minte. A se vedea Garrison, D.H., Shooting Reconstruction vs
Shooting Reenactment , Association of Firearm and Toolmark Examiners Jou rnal, aprilie, 1993; Craig M. Cooley ,
Crime Scene Reconstruction: The Foundation of Behav ioral Evidence Analysis,

73 Reconstruirea implică nu numai examinarea științifică a locului infracțiunii, interpretarea
acestui spațiu și analiza de laborator a probelor materia le, dar implică, de asemenea, studiul
sistematic al informațiilor aflate în legătură cu cazul și formularea logică a unei teorii.
Examinarea circumstanțelor și a probelor de la fața locu lui se face prin aplicarea principiilor
științifice. Reconstruirea este un proces științific prin e xcelență. Chiar în cazul deținerii unei
informații insuficiente pentru determinarea a ceea ce s-a î ntâmplat, există capacitatea deosebit de
importantă ca printr-o serie de răspunsuri să se elimine ace le evenimente care nu s-au întâmplat,
afirmându-se astfel ceea ce nu s-a întâmplat. “ Când s-a eliminat imposibilul, orice este, ceea ce
rămâne, oricât de improbabil, trebuie să fie adevărul.” 43
Reconstituirea înseamnă repunere în act, "a executa din nou", fără însă a se face apel la
principiile științifice. A face confuzie între reconstruire și reconstituire este similar cu a face
confuzie între analizarea locului infracțiunii și un spectacol de păpuși. La origine reconstituirea era
realizată de către anchetatori în prezența suspecților în efortul de a încuraja mărtuisirea. Astăzi, se
recurge la simularea video elaborată, prin punerea in scena a unor figuri umane digitalizate care
repetă mișcările ce le-au fost programate, însă după ce anterior a fost realizată reconstruirea 44 .
Așadar, fără reconstruire nu poate exista reconstituire. R econstruirea spre deosebire de
reconstituire nu prezintă "pașii furișați ai făptuitorului", ni ci "mișcările panicate ale victimei".
Nimeni nu poate ști cu exactitate aceste mimici întrucât el e nu pot fi nici calculate și nici estimate
științific 45 .
1.3. Definirea termenului de "reconstruire".
Dintre multiplele definiții ale reconstruirii, care s-au dat de-a lungul timpului, enumerăm:
 Procesul de reconstruire este un proces de aplicare a logicii , pregătirii, experienței și a
principiilor științifice la locul faptei; probele materi ale descoperite la fața locului; rezultatele
examinărilor de către experți calificați a probelor mat eriale; informațiile obținute din orice alte
surse în scopul de a forma opinii legate de secvențe ale e venimentelor desfășurate înainte, în
timpul și după actul criminal 46 .
 Este un proces de determinare a celei mai probabile secve nțe de succesiune a evenimentelor
care s-au desfășurat în timpul comiterii infracțiunii vi olente. Acesta este realizat prin studierea

43 W.Jerry Chisum și Brent E.Turvey , Evidence Dynamics: Locard’s Exchange Principle & Cr ime Reconstruction ,
Journal of Behavioral Profilin g, vol.1, nr.1, ian., 2000.
44 Rhodes, H ., Clues and Crime , Murray: London, 1936, p. 56.
45 D.H. Garrison, Jr ., Shooting Reconstruction vs Shooting Reenactment , în Crime & Clues , The Art and Science of
Criminal Investigation 2002, și în Association of Firearm and Toolmark Examiners Journ al , aprilie 1993.
46 A se vedea Findley, J., Reconstruction: An Overview, Identification News, 1984.

74 tuturor probelor cunoscute, analizele experților asupra probe lor materiale, documentele de
autopsiere, declarațiile martorilor și relațiile dintre probele materiale și victimologie 47 .
 Este un proces de colectare sistematică de date prin analiz area și evaluarea probelor materiale și
declarațiilor martorilor de la fața locului, pentru determinar ea timpului, secvenței și modului de
desfășurare a evenimentelor în cadrul infracțiunii 48 .
Ce s-a întâmplat ? și Cum s-a întâmplat ?, sunt întrebările care acoperă toată sfera de
desfășurare a reconstruirii. Întrebarea la care nu se va p utea răspunde în finalul procesului de
reconstruire este: De ce?, aceasta fiind o problemă pe care o vor lămuri ulterior profilerii în baza
rezultatelor reconstruirii 49 .
2. Tipuri de reconstruire
Pentru orice loc al săvârșirii faptei este posibil a s e face o reconstruire totală sau parțială .
Unele spații pot fi reconstruite cu ușurință, altele, cu un conț inut mic de urme, oferă puține
informații care să conducă spre un proces științific de recons truire. Din declarațiile experțiilor
reținem faptul că accidentele de circulație sunt cele ma i comune spații care oferă probe clare și în
număr foarte mare, suficiente pentru a realiza o reconstruire corectă 50 . Mult mai dificil de
reconstruit sunt spațiile în care sunt implicate mișcări li bere ale persoanelor, mișcări rapide,
ezitante, alergare, căderi, expresii faciale, gesturi , limbajul trupului, întrucât acestea nu lasă urme
specifice la locul infracțiunii.
Alte tipuri de informații pot furniza însă date importante pentru reconstruirea evenimentelor.
De exemplu:
 Sângele și analizele acestuia 51 pot furniza date cu privire la:
 Poziția și locul victimei și a agresorului în momentul fiecă rui moment al
agresiunii;
 Mișcările victimei și ale agresorului în cadrul spațiului infracțional;
 Locația spațiului infracțiunii în cazul în care victima a f ost mutată și depusa în
altă parte;
 Numărul de lovituri efectuate asupra victimei;

47 A se vedea comunicarea prezentată de Tom Bevel la seminarul cu tema Crime Scene Reconstruction , de la
Oklahoma City din iunie 21-25, 1999.
48 A se vedea Garrison, D.H., Shooting Reconstruction vs. Shooting Reenactment , AFTE , 1993.
49 Pentru detalii a se vedea Dean H. Garrison, Jr. , Why Crime Scene Reconstruction Does not answer the Why?
Question , în MAFS Newsletter , aprilie, 1996 și D.H. Garrison, Jr . Intent Behind the Bullet , Association of Firearm
Toolmark Examiners Journal , oct. 1993.
50 Garrison, D. H., Shooting Reconstruction , pp. 125-27; Lee, H ., Crime Scene Investigation , p. 192; Turvey, B ., A
Guide To The Physical Analysis Of Ligature Patterns In Homicide Investigations, mai, 1997, Online Article,
http://www.corpus-delicti.com

51 Pentru detalii a se vedea DeForest, P., Gaensslen, R., Lee, H., Forensic Science , p. 295-308; Osterberg, J. Ward,
R., Criminal Investigation: a method for reconstructing the past , Anderson: Cincinnati,1997.p84-89.

75  Tipul de armă folosit.
 Focurile de armă 52 :
 Traiectoria;
 Distanța de la care s-a tras;
 Locul și poziția victimei și a trăgătorului în momentul trag erii;
 Direcția de tragere;
 Posibilitatea de autovictimizare;
 Identificarea unei arme care a fost folosită și în alte ca zuri.
Acestea sunt numai câteva exemple de tipuri de reconstruire.
În general pentru efectuarea reconstruirii este de prefera t să se înceapă analiza încă din
momentul cercetării inițiale a locului infracțiunii. Informați ile pot proveni din probele materiale,
declarații ale martorilor sau rapoarte de expertiză al e experților.
Procesul de reconstruire implică examinarea tuturor fotografiil or executate la fața locului,
sau a celor de la autopsiere, schițele, notițele, rapoarte le, procesele verbale și articolele ce constituie
probe. Fixarea corectă și cât mai completă a urmelor în s pecial și a locului infracțiunii în general,
este esențială.
3. Desfășurarea procesul de reconstruire.
În cele ce urmează prezentăm un model de lucru propus și fol osit de majoritatea
anchetatorilor în efectuarea reconstruirii. Acest model cupr inde următorii pași:
1. Descoperirea și colectarea urmelor infracțiunii . Acesta este primul și cel mai important pas.
Fără probe, nu există reconstruire. Urmele care nu sunt desc operite și colectate nu au nici o
valoare pentru procesul de investigare. Cercetarea procese lor de investigare de-a lungul timpului
arată că urmele materiale, în majoritatea cazurilor, sunt colectate în număr foarte mic de la fața
locului 53 .
2. Fixarea probelor la fața locului infracțiunii . Folosindu-se sistemul bertilonian de fotografiere,
toate urmele și cîmpul infracțional în ansamblul său vor f i fotografiate. Se vor efectua, de
asemenea, la fața locului, procese verbale, schițe, înr egistrări video. Autopsierile se vor
fotografia și/sau înregistra video. Se vor efectua rapoate de către medici și anchetatori.

52 DeForest, P., Gaensslen, R., Lee, H ., Forensic Science , p. 310-19; Osterberg, J. and Ward, R., Criminal
Investigation , p. 77-84.

53 Eck, J., Solving crimes: The investigation of burglary and r obbery , Washington, DC. US Government Printing
Office, 1994; Greenwood, P.W , (et. al), The criminal investigation process , Rand Institute, 1975; Ericson, R., Making
crime: A study of detective work , 1981.

76 3. Evaluarea și clasificarea probelor . Odată colectate și fixate, probele pot fi evaluate și
clasificate. Evaluarea presupune examinarea probelor, a a nalizelor de laborator, pentru a se
vedea ce informații pot furniza și cât de corecte și folosito are sunt. Astfel pot fi efectuate o serie
de tipuri de evaluare cum ar fi: analize biologice, anali ze fizice, analize medico-legale, analize
victimologice.
Informațiile cu privire la victimă, programul zilnic al a cesteia, hobby -uri, reședință, prieteni,
temeri, dușmani, pot furniza informații importante pentru re construire. Acest tip de informație
poate indica unde ar fi putut să fie o persoanăintr-un anumit mome nt, unde locuiește, distanta
locuintei față de locul infracțiunii 54 .
După evaluarea probelor, acestea se vor clasifica în funcție de rolul pe care îl joacă fiecare
din ele în procesul de reconstruire.
Clasificarea necesită expertiză în interpretarea pro belor si în relație cu locul infracțiunii.
Pentru aceasta expertul trebuie să înțeleagă modul în care timpul interacționează cu spațiul
infracțional.
Persoana care efectuează un anume tip de reconstruire trebui e să fie expert în domeniul
cercetat. O persoană nu poate fi expert în toate domeniil e de expertiză criminalistică.
Clasificarea probelor poate fi efectuată în următoare le categorii:
 Schimbări previzibile . Acest tip de informație este valoroasă pentru construirea
evenimentelor pe secvențe de timp.
 Schimbări imprevizibile . Respectivele elemente sunt cele care nu pot fi
controlate.
 Tranzitorii . Se referă la probele fragile, care se evaporă, dim inuează ori
disipează în scurtă perioadă de timp. Această situație p ermite descoperirea și
colectarea respectivelor probe într-o perioadă limitată de timp.
 Relațional . Locația, dispunerea unei probe în câmpul infracțional poate avea o
valoare mai mare decât raportul de expertiză al probei.
 Funcțional . Această categorie se referă la condiția operațională a obiectului.
4. Evaluarea. Este faza în care se efectuează determinarea secvențel or succesiunii evenimentelor
luându-se în considerare toate informațiile și identificându-s e elementele care furnizează
informații specifice:

54 Keppel, R., Weis, J ., Time and Distance as Solvability Factors in Murder Cases , Journal of Forensic Science , nr.
39(2), 1994, p. 386-401.

77  Secvențe ale evenimentelor . Acest tip de proba permite ca evenimentele să fie
ordonate logic si legic.
 Direcționarea acțiunilor certe . Direcționarea poate fi determinată prin stabilirea
locului și direcției unei urme.
 Descrierea acțiunilor .
 Stabilirea poziției obiectelor și a victimei .
 Definirea identității . Acest tip de evidențe stabilește originea unui obiect ori
identitatea unei persoane.
 Factorii care delimitează spațiul infracțional .
5. Ipotezele . După determinarea tuturor factorilor de mai sus, reconstructo rul va integra
datele într-o "imagine logică" sau "ipoteză" a modului de de sfășurare a infracțiunii. Aceasta este
etapa în care anchetatorul vizualizează și analizează înt regul incident, izolând multitudinea de
evenimente în segmente ale unuia si aceluiasi eveniment. Evenim entul este o parte a unei
infracțiuni și poate fi definit de acțiuni de mica anvergura , specifice, care sunt la randul lor
sprijinite de prezența unor obiecte specifice ale probe i. Aceste mici acțiuni specifice sunt
segmentele evenimentului.
6. Testarea ipotezelor . Este etapa în care se verifică dacă ipotezele dezvolt ate pot fi
validate.
Persoana care efectuează reconstruirea totală a eveniment elor, trebuie să posede o profundă
înțelegere a metodelor științifice, astfel încât să real izeze concluzii competente, logice, științifice.
Metodele științifice sprijină dezvoltarea ipotezelor și a poi testarea acestora astfel încât să se
poată determina dacă acestea pot fi falsificate. Dacă ipoteza este falsificată, persoana care
efectuează reconstruirea poate afirma că această ipoteză nu este compatibilă cu probele deținute și
analizate. Respectiva metodologie este ceea ce distinge șt iința de alte domenii ale cercetării umane.
Teoretic, o ipoteză nu poate fi dovedită în totalitate cor ectă ci doar, în totalitate, falsă.
Din cele expuse mai sus se detașează o concluzie care pla sează cei doi termeni,
"reconstrucție" și "reconstituire", în poziții diametral o puse ca înțeles științific și mod de abordare
metodologică în cursul anchetei.
Unele elemente ale cercetării criminalistice sunt folosi te atât pentru reconstituire, cât și
pentru reconstrucție. Însă, în momentul în care metodele și modul de realizare a reconstituirii –
implicând recreerea unor gesturi și atitudini mimate de făp tuitori și (cel mai adesea) de "actori" în
postura victimei(lor) – sunt angajate pentru a se încerca re facerea momentului infracțiunii în mod
dinamic, criminalistul se îndepărtează de reconstrucție, ba zată numai pe interpretarea intrinsecă și
acurată a probelor.

78 De aceea, știința criminalistică modernă, pornind de la c ercetările din spațiul anglo-saxon, a
operat o distincție netă între cei doi termeni, unul cu valențe imaginativ-teatrale (reconstituirea),
celălalt bazat strict pe studierea probatoriului științi fic administrat într-un caz sau altul
(reconstrucția), încercând să elimine confuzia generată de ut ilizarea respectivilor termeni, unul în
locul celuilalt.

79
Bibliografie

Gabriela Matei , Investigarea criminalistica a infracțiunilor privind operele de artă și
artefactele arheologice , Ed. Universul juridic, București, 2010;

Gabriela Matei, Criminalistică , Ed. ProUniversitaria, București, 2012;

Moise Adrian Cristian , Metodologia investigarii criminalistice a infractiunilor
informatice , Editura: Universul Juridic, 2011.

Hans Gross , Criminal investigation: a practical textbook for magistrates, p olice officers,
and lawyers ;

Edmond Locard , Manuel de technique policiére , 1923 ;

Edmond Locard , Traité de criminalistique , 1912 ;

Vintilă Dongoroz și colab ., Explicații teoretice ale Codului Penal Român, Ed. Academiei
R.S.R., București, 1971;

Camil Suciu , Criminalistică, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972;

Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Universul Juridic, București, 2014;

Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Ed. All Beck, București, 2011;

Constantin Mitrache și Cristian Mitrache , Drept penal român. Partea generală , Casa de
Editură și Presă “Șansa” – S.R.L., București, 2002;

Petre Buneci, Ioana Teodora Butoi , Martorul pe taramul justitiei – perspectiva procesual
penala si psihologica, ed. Pinguin Book, București, 2004 ;

Ioan Griga , Drept procesual penal. Partea generala. Teorie, jurisprudenta si aplicatii
practice , Ed.Oscar Print, Bucuresti, 2009;

Nicolae Volonciu , Tratat de Procedură Penală , Ed. Paideia, București, 1998;

Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală , Ed.Universul Juridic, București,
2011;

Lucian Ionescu și Dumitru Sandu , Identificarea Criminalistică , Ed. Științifică, București,
1990;

Lucian Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului , Ed.Junimea, Iași, 1973;

Dumitru Sandu , Flasul în acte , Ed.Lumina Lex, București, 1994;

80
Gheorghe Pășescu și Ion R. Constantin, Secretele amprentelor papilare , Ed. Național,
1996;

Vasile Bercheșan și Constantin Pletea , Drogurile și traficanții de droguri , Ed. Paralela 45,
1998 ;

Radu Constantin, Pompil Drăghici și Mircea Ionița , Expertizele, mijloc de probă în
procesul penal , Ed.Tehnică, București, 2000;

Tudorel Butoi, Interogatoriul, psihologia confruntării în procesul judiciar, Ed. Pinguin
Book, 2004;

Maria-Cristina Voinic , Traficul ilicit de organe, tesuturi si celule umane . Previnere si
combatere , Editura: Sitech, 2009 ;

Petrut Ciobanu , Infractiuni financiar bancare. Metodologia investigatiei criminalistic e ,
Editura Rosetti International, 2012;

Michael Palmiotto , Criminal Investigation , Nelson-Hall Publisher, Chicago, 1994;

Richard Saferstein, Criminalistics: an introduction to Forensic science, Englewood Cliffs
(publish), N.Y., Prentice Hall, 1995;

Charles R. Swanson, Neil C. Chamelin , și Leonard Territo , Criminal Investigation, 5th
edition. NY: McGraw-Hill,1992;

Wayne W.Bennett, Karen M.Hess , Criminal Investigation , 2003;

*, DNA on Trial: Genetic Identification and Criminal Justice, Cold Spring Harbor
Laboratory Press, 1992.