Program de studii universitare de master: [628080]

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT

Program de studii universitare de master:
ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINALISTICĂ
Forma de învățământ: învățământ cu frecvență

Suport de curs pentru disciplina:
CRIMINOLOGIE

Titular de disciplină:
Lector univ.dr. Gabriela Matei

București

2
CUPRINS

Introducere ………………………………………….. …………………………………………… …………………. 3
a. Date privind titularul de disciplină ………………………………………….. …………………………. 3
b. Date despre disciplină ………………………………………….. ………………………………………… 3
c. Obiectivele disciplinei ………………………………………….. …………………………………………. 3
d. Competențe acumulate după parcurgerea cursului ………………………………………….. …….. 3
e. Resurse și mijloace de lucru ………………………………………….. …………………………………. 4
f. Structura cursului ………………………………………….. …………………………………………… … 4
g. Evaluarea ………………………………………….. …………………………………………… …………… 5
Capitolul I. Dreptul victimei și victimologia……………… ……………………………..
Capitolul II. Criminologia și suicidul………………………………… ……………………
Capitolul III. Delincvența juvenilă…………………………………………………………
Capitolul IV. Criminalitatea feminină…………………………………… …………………
Capitolul V. Categorii de criminali – repere crimin ologice…………………………………
Capitolul VI. Protecția mediului – aspecte criminol ogice……………………………………
Capitolul VII. Criminalitatea organizată…………………………… ……………………
Capitolul VIII. Criminologia agresiunilor sexuale…… ……………………………….
Capitolul IX. Patrimoniul cultural – aspecte crimin ologice……………………………….
Capitolul X. Terorismul – aspecte criminologice………………………………………
Capitolul XI. Violența în familie……………………………………………… …………
Capitolul XII. Reacția socială împotriva criminalit ății……………………………….
Capitolul XIII. Justiția restaurativă………….. …………………………………………… .
Capitolul XIV. Cooperarea internațională în domeniu l prevenirii crimei………….

3
Introducere

Cursul este destinat studenților din cadrul program ului de studii universitare de
master CRIMINOLOGIE

al Facultății de Drept.
a. Date privind titularul de disciplină
Nume și
prenume: Lector univ.dr. Gabriela Matei
E-mail: [anonimizat]

b. Date despre disciplină
Anul de
studiu: I
Semestrul: I
c. Obiectivele disciplinei
Obiectivul
general al
disciplinei Familiarizarea masteranzilor cu no țiuni generale ale criminologiei, victimologiei,
penologiei, aspectelor ale executării pedepselor pr ivatice de libertate, specificul subculturii
criminale, istoricul criminologiei și victimogogiei , politicilor în domeniul prevenției generale
și speciale victimologice, stabilirea măsurilor și politicilor de resocializare la etapa actuală
în unele statele Europene.
Obiectivele
specifice
Abilitarea cu no țiunile generale și conceptele în domeniul criminolo giei, victimologiei,
dreptului penal, dreptului procesual penal.

Identificarea situațiilor tipice de pericole pentru victime în funcție de tipurile criminalității;

Utilizarea conceptelor fundamentale din domeniu cri minologiei și victomologiei în studierea,
explicarea și prognozarea criminalității;

Cunoașterea elementelor esențiale ale determinantel or criminalității la nivel local, regiona,
național sau transfrontalier;

Dobândirea și folosirea curentă a limbajului de spe cialitate în cadrul pregătirii unui dosar de
investigare judiciară a unor cauze penale cu partic iparea victimelor.


d. Competențe acumulate după parcurgerea cursului
Competențe
profesionale • Aplicarea unor deprinderi de analiză a oportunită ților prevenției victimologice și a criminalității în
general.
• Aplicarea și transferul abilită ților conceptual-tehnice în cadrul activității sale practice
profesionale, în cadrul organelor de ocrotire a nor melor de drept;
• Demonstrarea abilită ților de analiză critic-constructivă a conceptelor, abordărilor, teoriilor,
modelelor și metodelor de comportament al victimelor în situaț ii de caz concrete sau tipice;
• Aplicarea și transferul abilită ților de tip conceptual-tehnic și rezolvarea problemelor în contexte
bine definite – participarea în echipă la realizare a unor investigații în domeniul judiciar;
• Utilizarea adecvată a cunoștințelor, deprinderilo r practice și metode științifico-teoretice în
activitatea de evaluare a riscurilor în situații de caz concrete, în măsură să explice și să
ofere un prognostic al criminalității la nivel regi onal, național sau local.

4
Competențe
transversale • Capacitate de analiză și sinteză în cadrul studiilo r de caz în domeniu;
• Abordare multidisciplinară a fenomenelor criminolog ice, sociale, social-politice;
• Autoevaluarea nevoii de continuare a formării profe sionale, prin valorificarea
oportunităților de identificare și asimilare de noi cunoștințe în domeniul victimologiei,
criminologiei, a dreptului penal și procesual penal , etc.;
• Să asume implicarea în activități de cercetare, cum ar fi documentarea, nevoia permanentă
de perfecționare, investigare și constatare.

e. Resurse și mijloace de lucru
Pentru o pregătire temeinică vă sugerăm să consulta ți bibliografia
recomandată.
f. Structura cursului

Cursul de Criminologie este alcătuit din 14 capitole:

Capitolul I. Dreptul victimei și victimologia
Capitolul II. Criminologia și suicidul
Capitolul III. Delincvența juvenilă
Capitolul IV. Criminalitatea feminină
Capitolul V. Categorii de criminali – repere crimin ologice
Capitolul VI. Protecția mediului – aspecte criminol ogice
Capitolul VII. Criminalitatea organizată
Capitolul VIII. Criminologia agresiunilor sexuale
Capitolul IX. Patrimoniul cultural – aspecte crimin ologice
Capitolul X. Terorismul – aspecte criminologice
Capitolul XI. Violența în familie
Capitolul XII. Reacția socială împotriva criminalit ății
Capitolul XIII. Justiția restaurativă
Capitolul XIV. Cooperarea internațională în domeniu l prevenirii crimei

Cursul de Criminologie poate fi studiat atât în întregime, potrivit ordin ii
prestabilite a capitolelor, dar se poate și fragmen ta în funcție de interesul propriu mai
accentuat pentru anumite teme. Însă, în vederea sus ținerii examenului este obligatorie
parcurgerea tuturor celor 14 capitole.

5
g. Evaluarea
Înainte de examen este indicat să parcurgeți din no u toată materia, cu atenție,
durata estimată pentru această activitate fiind de aproximativ o săptămână.
Tip activitate Criterii de evaluare Metode de evalu are Pondere din nota finală
Curs Nota finală depinde de
prezența la minim 50%
la orele desemnate
cursului. Două teste de
evaluare a
cunoștințelor 20%
Seminar/ laborator/
lucrări practice /
proiect Nota finală depinde de
prezența la minim 50%
din întâlnirile
desemnate
seminarului Susținerea a două
referate
30 %
Evaluare finală Cunoașterea
aspectelor teoretice și
practice în materie Examen scris 50 %
Modalitatea de notare (calificativ sau notă): Notă de la 1 la 10.
–

Standard minim de performanță: Nota finală minim 5.

6

Capitolul I. Dreptul victimei și victimologia

Victima este persoana care, individual sau colectiv a suferit un pre judiciu, în mod special un
atentat la integritatea sa fizică sau mentală, o suferință morală , o pierdere materială, un atentat
grav la drepturile fundamentale, urmare a unei acțiuni sau omisiuni care încalcă legea penală sau
reprezintă violări a normelor internaționale recunoscute în mater ia drepturilor omului.
• Statutul de victimă nu depinde de statutul agresorului
• Victimologia penală – include victimizările realizate de persoane prin încălc are legii penale
• Victimologia generală care include victimizările unei persoane indiferent de cauz a acestora
și de modalitatea prin care se realizează.
• Fondator – B. Meldensohn – avocat penalist de origine română
• Lucrare – prezentată la conferință organizată de Societatea Română de Psihiatrie din 1947,
„Noi orizonturi bio-psiho-sociale:Victimologia”
• El a fost mai mult interesat de personalitatea victimei decât de a studia factorii victimogeni.
Clasificare victime:
1. victime absolut nevinovate ( cazul nounăscutului ucis de mama sa );
2. victime foarte puțin vinovate ( femeia care își provoacă un avort și urmare a manoperelor
avortive decedează);
3. victime la fel de vinovate ca și infractorul ( suicidul cons imțit, victimele eutanasiei);
4. victime mai vinovate decât infractorul ( victima provocatoa re, victima imprudentă care se
accidentează);
• victima
• cea mai vinovată sau unic culpabilă ( infractorul victimă a unei legitime apărări,
• victima care depune plângere mincinoasă și victima imag inară în cazul tulburărilor psihice).
Alte tipuri de victime:
• victimele accidentelor de circulație,
• victimele accidentelor de muncă,

7
• victimele genocidurilor de orice fel
Factorii victimogeni : catastrofele naturale, societatea, circulația mijloacelor de transport,
accidentele tehnologice și cele domestice, industria, criminal itatea și victima ea însăși.
• Victimologia generală și-a găsit utilitatea în stabilire a unor norme de protecția a muncii, a
unor măsuri suplimentare de siguranță rutieră, a unor organisme i nternaționale capabile să
sancționeze crimele de război

VICTIMOLOGIA PENALĂ
• A fost lansată și dezvoltată de von Hentig.
Von Hentig a formulat 3 concepte:
• – criminalul-victimă. Acesta este persoana care devine c riminal sau victimă în funcție de
circumstanțe ( victima unei încăierări, copilul agresa t care devine apoi părinte agresor, etc)
• – victima latentă. Aceasta este vulnerabilă în rațiunea p redispozițiilor generale (masochist,
automutilant, etc.) sau speciale ( vârstă, profesie, tră sături de personalitate).
• – relația particulară victimă-criminal. Aceasta poa te să fie o relație psihopatologică pură, o
relație de compatibilitate psihologică reciprocă (ister ic/paranoic, prostituată/proxenet,
sadic/masochist) sau anumite relații familiale deatracți e reciprocă.
Clasificarea victimelor :
• victime tipice ( persoane fizice, persoane juridice sau chiar un animal) ;
• victime atipice (instituții religioase, statul, pacea publică);
Victimizarea poate fi:
• directă atunci când acesta suportă nemijlocit prejudiciul acțiunii inf racționale
• indirectă atunci când victima participă la procedurile judiciare desf ășurate de stat.
Alt reprezentant – E.A. Fattah
• A definit victimologia ca fiind acea ramură a criminologiei care se ocupă de victima directă
a infracțiunii și care cuprinde ansamblul de cunoștințe biologic e, psihologice, sociologice și
criminologice privitoare la această victimă.
Dintre circumstanțele de comitere a infracțiunilor relația între victimă și infractor este hotărâtoare.

8
• 28 % dintre victime aveau o relație personală cu agresorul înai nte de comiterea crimei ( 10
% legături familiale, 10 % legături de prietenie, 4% rela ții heterosexuale și 4% relații
homosexuale).
• 56% există relații interpersonale situaționale (28%) sau prof esionale ( 28%).
• Detaliind aceste cazuri se constată că în 14% victima și a gresorul se cunoșteau, 8% erau
vecini, 6% aveau relații de coabitare, 8% aveau relații de ierarhie profesională, 2% relații
profesionale, 12% aveau relații în afara cadrului de muncă, 2% erau relații client – furnizor,
4% cazuri de complicitate la alte infracțiuni.
• Doar 16 % dintre omorurile comise pentru a tâlhări s-au comis de persoane care nu se
cunoșteau cu victima.
S. Shafer a stabilit următoarele clasificări:
– victime fără relații cu criminalul
– victime provocatoare ( tentative de santaj, etc)
– victime incitative prin atitudine ( etalarea bunurilor, îmbrăcăminte incitantă, dansuri erotice, etc)
– victime slabe din punct de vedere psihologic.
– victime social vulnerabile ( emigrant, exclus social, m inoritate etnică voluntar exploatată de
infractori)
– autovictimele (toxicomani, alcoolici, suicidari)
– victimele politice.

Victimizarea multiplă este acea situație în care victima unei infracțiuni es te
foarte probabil să devină din nou victimă. Este un semnal de vulnerabilitate crescută
sau supraexpunerea la mediul criminal.

Revictimizarea este acel proces prin care victima unei infracțiuni devi ne ea
însăși un agresor. Cazul mai frecvent este al copiilor ab uzați care în multe cazuri
devin ei înșiși părinți agresori. Unii autori afirmă că în proporție de 50 % aceasta este
regula. Nu există cercetări care să confirme un astfel de procent de revictimizări dar e
cert că acest fenomen există.

9

Capitolul II. Criminologia și suicidul

Eutanasia – dreptul de a muri demn
În 1987 Asociația Medicală Mondială a declarat: omorul din compa siune este contrar
menirii profesiunii medicale deoarece drepturile fundamentale ale omului nu pot fi tranzacționate,
iar rolul medicinei nu este cel de a justifica moartea ci cel de a lupta pentru viață.
Plutarch – în Sparta era practicat infanticidul
Popoarele nomade îi abandonau în drum pe cei foarte bolnavi s au pe cei foarte bătrâni
Eschimoșii americani, bătrânii sau cei foarte grav bolnav i erau lăsați să moară de foame și
de sete
India – eutanasia se realiza prin sufocare cu mâl a bolnavi lor incurabili de către membrii
familiei, iar apoi erau aruncați în fluviul Gange
Evul mediu – Religiile considerau că viața umană este de ori gine divină și condamnau orice
formă de eutanasie
Practicată în secret – Procedura se punea în aplicare î n cazul rabiei (prin sufocarea
între saltele), pestei (arderea bolnavilor cu tot cu case) , holerei (prin asfixie cu mâl) și senilitate
(prin abandonarea în frig)
Omul politic, savantul si filosoful englez Francis Bacon (1561-1626), a introdus pentru
prima dată cuvântul "eutanasie" în 1620, în lucrarea "Novum Org anum ".
În 1870, Samuel Williams a propus ca eutanasia să fie perm isă în toate situațiile în care
bolile sunt însoțite de dureri și lipsite de orice speranță cu scopul de a produce o moarte rapidă și
fară dureri.
Eutanasia provine din limba greaca, de la cuvantul “euthanasia », « e u » – bine, « Thanatos
» – moarte, insemnand “moarte frumoasa” sau ușoară
Trei accepțiuni –
– "Bonne morte douce et sans souffrance " – Bacon
– Curmarea vieții "inutile" sau împovărătoare – conectata cu termenul de eugenie
– Curmarea vieții chinuite – singura care interesează direct pe medicul terapeut

10
"Uciderea din milă a cuiva, pentru a-i suprina în mod radical niște su ferințe extreme, sau
pentru a-i cruța pe copiii anormali, pe bolnavii incurabili sau pe bolnav ii psihici lipsiți de
angrenarea în realitate, de prelungirea unei vieți de suferință (uneori pentru mulți ani), care
reprezintă pe deasupra o povară grea pentru familie și societate “
Partizanii eutanasiei – "eliberarea", ajutorul acordat muribunzilor de a muri cu demnitate
Opozanții eutanasiei – "crimă ", "distrugerea vieții".
Clasificare:
• Eutanasia (trad. “moartea bună”) – terminarea activă, i ntenționată a vieții unui pacient de
către un medic care consideră această acțiune în beneficiul pacientului.
• Eutanasia pasivă – terminarea vieții unui pacient prin omisi une, spre exemplu prin
retragerea tratamentului.
• Sinuciderea asistată medical (SAM) – terminarea de către un pacient a propriei vieți, cu
ajutorul medicului (în practică diferența față de eutanasia vol untară este minimă).
Două criterii importante:
A. Criteriul voinței personale a bolnavului – voluntară – invol untară – nonvoluntară
B. Criteriul acțiunii medicului – activă – pasivă
Argumente în favoarea eutanasiei și sinuciderii asistate:
• Este o modalitate de a opri suferinta extrema prin care t rec unii bonavi in stadiu terminal si
de a le oferi o moarte linistita. De obicei o “moarte b una” este descrisa ca trecerea in nefiinta
intr-un mediu placut, familiar si fara suferinta, ca si c um ai adormi. Cicero spunea ca o
“moarte buna” este modalitatea ideala de a respecta leg ea naturii, parasind lumea in liniste si
demnitate.
• Oamenii ar trebui sa aiba dreptul sa decida momentul propr iei morti. In secolul al XVIII-lea,
filozoful scotian David Hume sustinea in eseul sau “Despre si nucidere” ca, intr-o societate
libera, oamenii ar trebui sa aiba dreptul sa aleaga modul in care vor sa moara. Unele voci
sustin si ca acest drept ar trebui totusi temperat prin o bligatia de a nu face rau altei persoane.
• Mentinerea in viata a unei persoane, mai mult decat durat a naturala de viata (de exemplu
prin conectarea la aparate), nu este morala;
• Oamenilor ar trebui sa li se permita sa moara cu demnita te. Exista mari diferente intre
modurile in care fiecare vede conceptul de “a trai si a muri in demnitate”. Cele mai comune
umilinte care ar justifica eutanasia sunt: persoana devine o p ovara pentru ceilalti,

11
incapacitatea de a mai face fata activitatilor cotidiene, petrecerea ultimei perioade a vietii
intr-un spital sau camin,
• Rudele bolnavului nu ar mai trebui sa indure clipele dificile in care isi vad apropiatii
asteptand o moarte lenta si dureroasa;
• S-ar reduce costurile pentru ingrijirea pacientilor incurabi li;
• eutanasia si sinuciderea asistata se practica oricum in ca mine si spitale, iar medicii, membrii
familiei sau apropiatii care accepta sa faca asta p ot fi acuzati de crima.
Argumentele împotriva sinuciderii asistate și eutanasiei
Se bazeaza, de obicei, pe principiile etice si religi oase cu privire la sacralitatea vietii. De
asemenea, sunt voci care sustin ca legalizarea eutanasiei ar putea grabi moartea unor persoane,
impotriva vointei lor.
• Sacralitatea vietii. Acest argument se bazeaza pe val orile religioase care considera viata
sacra si inviolabila. Conform acestui principiu, nici o pe rsoana nu are dreptul de a lua viata
altcuiva.
• Diagnosticul gresit sau eventualitatea unor noi tratamente. Conf orm acestui punct de vedere,
unde exista viata exista speranta. Sustinatorii sai sunt de pa rere ca in conditiile evolutiei
rapide a societatii moderne, a tehnologiei si tehnicilor medi cale, eutanasia ar lua dreptul
unor persoane bolnave de a beneficia de viitoarele tratame nte si implicit de o viata mai buna.
• Legalizarea eutanasiei in cazurile medicale grave ar face din aceasta practica o rutina,
folosita pe scara larga.
• Chiar daca cineva isi doreste sa fie eutanasiat, aceas ta dorinta ar putea fi rezultatul depresiei
sau a interpretarii eronate a diagnosticului.
• Eutanasia ar submina finantarea sectorului geriatric si f urnizarea de asistenta
corespunzatoare pentru persoanele varstnice.
• Ar submina de asemenea activitatile de cercetare in a ceasta zona.
• Ar compromite in mod grav relatiile dintre persoanele in var sta, sau dependente de asistenta,
si rudele lor, care ar putea sa le preseze sa “nu devina o povara”.
• Ar compromite relatia de incredere dintre medic si pacie nt.
• Orice forma de sinucidere este greu de suportat pentru pers oanele apropiate care raman in
viata; o astfel de decizie ar afecta in special copi ii din viata bolnavului.

12
Sinuciderea
– formă a eliberării omului de povara vieții sau a manife stării spiritului de libertate,
– condamnată și blamată persoana care recurge la un aseme nea act extreme
Aristotel considera că suicidul reprezintă o lașitate a omul ui de a nu suporta viața, ceea ce
astăzi ar corespunde cu lipsa sentimentului de sanctitate a vieții
Platon era, in general, impotriva sinuciderii, dar menționa trei excepții majore: condamnarea
(cazul lui Socrate), boala foarte dureroasă și incurabilă, p recum și o soartă mizerabilă, putand
include situații diverse, de la mizerie la rușine.
Albert Camus spunea in “Mitul lui Sisif”: “ Omul care este capabil să privească in față
absurditatea existenței umane, care vede dispărand semnificația vieț ii incă se confruntă cu
problema sinuciderii. Singura problemă filosofică intr-adevăr se rioasă este sinuciderea ”.
Sunt diferențiate sinuciderea „nobilă” de cea „nedemnă”. Pers onalitatea și motivația
sinucigașului contează mai mult decat actul in sine.
 Țăranul, care se sinucide pentru a scăpa de mizerie, est e considerat un laș al cărui
trup trebuie să fie supus supliciului și al cărui sufl et va ajunge in iad ;
 Cavalerul viteaz, plin de calități, care preferă să moa ră in bătălie decat să se predea,
este considerat erou și i se datorează onoruri civile și rel igioase
Secolul al XIX-lea aduce o schimbare in dezbaterile privind sinuciderea, incepandu-se din
ce in ce mai mult să se discute cauzele fenomenului, fie ele sociale, fie psihologice .
Problema libertății fiecărui individ asupra propriei vi eți este pusă și repusă in discuție sub
efectul unor crize profunde.
Medicul și filosoful Thomas Browne a vorbit cel dintâi despre sinucidere intr-o lucrare a sa
(Religio medici – 1642) : el a creat termenul de la cuvintele l atinești “sui” (de sine) și “caedere”
(omorâre), prin urmare “omorâre de sine” .
Fenomen ontologic propriu omului și libertății sale.
Ca patologie a disperării ce atinge profunzimea Eu-lui, suici dologia permite abordarea
fenomenului ca reprezentând expresia de gravitate maximă a tulburărilor de comportment relațional.
Fenomen de convergență biologică, psihologică și socială
Durkheim – suicidul este moartea mediată de un act negativ, c are stăpânește victima și
căruia îi prevede rezultatul

13
Suicidul este un act prin care individul urmărește distrugerea f izică a lui însuși, având
intenția, mai mult sau mai puțin autentică, de a-și pune cap ăt vieții, fiind mai mult sau mai puțin
conștient de rațiunea gestului.
Suprimarea voită și conștientă a propriei vieți exclude s uicidul bolnavilor psihic sau suicid
de șantaj
Concepții vechi – maladie, patologie a conștiinței, a idea ției și a imaginației.
Concepții psihologice – expresie a unei constituții psihice f ragile.
Teoriile psihanalitice – o pulsiune refulată în inconștient și care erupe în conștient din cauze
externe ce aduc pulsiunea morții în planul conștiinței
Criza suicidară – este o ruptură a raporturilor afective c u ambianța, potrivit căreia cu cât
distanța dintre cauză și efect este mai mare, cu atât car acterul patologic al suicidului este mai
evident
Teoriile sociologice susțin că anomia și vidul social determin ă la suicid, care pare o fugă din
fața unei realități neplăcute – Durkheim.
Lester – acolo unde calitatea vieții este ridicată, numărul cazurilor de suicid crește, iar cel de
omucideri scade.
Jung – rata suicidului crește în condiții de opulență și de via țălipsită de sens.
Jaspers – cu cât comportamentul se îndepărtează mai mult de la norme, cu atât funcția de
socializare scade, ceea ce generează izolare, etichetar e și suicid, ca imposibilitate de control al
comportamentului.
• Clasificarea suicidului
– Suicid realizat
– Parasuicidul – apanaj al toxicomaniei cronice, al grevei foame i, al neglijării unei
boli, al eutanasiei pasive
– Suicidul cronic
– Suicidul parțial – automutilare, îngurgitare de corpi străini , transsexualism
• În funcție de scopul actului autoagresiv suicidul poate fi:
– Șantaj – când se lasă șansa eșecului
– Agresiv – de răzbunare

14
– Oblativ – de sacrificiu pentru o valoare
– Ordalic – ca probă a inocenței
• Suicidul poate act individual dar și colectiv
• Tentativa de suicid – act de reconstrucție
• În orice situații suicidul este o devianță
• Factorii de risc suicidar pot fi:
– Biologici – depresia 35-80%, alcoolismul cromic, boli somatice
– Psihologici
– Relaționali- stres economic, retragerea din activitate, conflicte familiale și sociale
sau juridice; influența mass-media triplează rata suicidul ui la vârste tinere prin suicid
imitativ
– mixt
• Freud – suicidul este o crimă ratată
• Adler – crima reprezintă o sinucidere prin care criminal ul dorește să fie victimă.
• Sinucigașul – un criminal timid sau un criminal potențial
Pattern-urile lezional-suicidare
• Depind de modalitatea de suicid
• Patternurile clinice trec prin 3 faze:
– Incertitudine a ieșirii din starea de tensiune și stupoare
– Exacervare a sentimentelor de amenințare cu flectarea senti mentelor de securitate
– Trecere la act atunci când sinuciderea a rămas ultima a lternativă
• Patternuri morfologice – sunt variabile și depind de modalitat ea de suicid:
– Spânzurare, înec, împușcare, intoxicație – efortul fiind de a evidenția markerii
autolitici cât mai specifici
• Este necesară corelarea datelor clinice și psihologice cu c ele morfologice – tendința celor
care recurg la suicid de a-i diminua dimensiunile prin disimular e, prin moarte naturală sau
accidentală.
• Suicidul la copii – ostilitate parentală, carența afect ivă, autismul.

15
• Suicidul în adolescență – ofensa narcisismului, conștientizarea unor frustrașii subite,
influența grupului nonconformist, modele sociale de inadaptare s au respingere familială
• Suicidul la persoane în vârstă – lungă premeditare, prin as ociere cu probleme de săntate,
frecvența accidentelor psihiatrice și somatice majore, pr ezența solititudinii și ideea de a da
grandoare morții.

Capitolul III. Delincvența juvenilă

Generații de cercetători au încercat să afle care sunt c auzele delincvenței juvenile.
Factorii politici au acordat în timp, puține surse financiar e pentru acest tip de cercetare și au luat
măsuri, limitate, în funcție de cauzele, presupuse la ace l moment, a fi determinat minorii să fie
implicați în acțiuni antisociale.
Între factorii criminogeni s-au avut în vedere:
• Educația limitată la unele categorii de minori
• Lipsa afecțiunii în familie
• Neglijarea și abuzul minorilor în familie
• Abandonul parental
• Factorii biologici și sociali determinanți
• Alegerea unor modele ce nu se conformează normelor sociale
Cercetările în domeniu s-au axat pe:
• natura și amploarea delincvenței juvenile
• tipurile de personalitate delincventă
• clasele sociale din care provin
• violența împotriva copiilor și impactul acesteia asupra comportamentului lor delincvent
• modele de violență
• drogurile și impactul acestora asupra minorilor
• familia și procesul de socializare a minorului
• tratamentul aplicat de societate pentru problema deli ncvenței
• programe de prevenție

16

Capitolul IV. Criminalitatea feminină

S-a constatat, în mod statistic, că există o diferență de ge n în criminalitate, astfel că în
general femeile sunt mai puți susceptibile să comită in fracțiuni decât bărbații. Cu toate acestea
trebuie avute în vedere variațiile în timp și spațiu. Dar cauzele crimei la femei sunt similare cu cele
constatate la bărbați?
Se constată că multe dintre infracțiunile violente comise de fe mei sunt rezultat al
victimizării lor inițiale. Astfel la nivel mondial se dez voltă programe de cercetare a criminalității,
viol, agresiuni sexuale ale femeii și alte violente.
În căutarea explicațiilor cu privire la cauzele ce deter mină o femeie să comită infracțiuni, s-
au avut în vedere:
• numărul femeilor arestate
• statutul social și economic al femeilor
• oportunități create pentru săvârșirea de infracțiuni
• efectele directe sau indirecte ale consumului de droguri
• controlul social
• egalitatea de șanse între bărbați și femei
• participarea și implicarea femeii în diferitele roluri la nivel social, comunitar

Capitolul V. Categorii de criminali – repere crimin ologice

Criminalul în serie
♦ Tentația capătă o formă aberantă – dorința de a ucide devine obsesie
♦ Inițial uciderea este disipată în modul de viață primitiv, i ar mai târziu este camuflată de
relații și urganizare socială din antichitate și evul medi u (Tiberiu, Caligula, Nero)

17
♦ Epoca medievală – lumea violențelor extreme cotidiene – mareș alul francez Gilles de Rais,
pedofil sadic (300 copii); contesa maghiară Elisabeth Bathory, a ucis sute de fete pentru
ritualuri în speranța conservării propriei vitalități.
♦ Cesare Lombroso – constată – setea de celebritate a ucigașului în serie – titlu de glorie
(ex.Spadolino)
– 2 caracteristici ale UîS – substratul obsesiv al compor tamentului criminal
– dorința ca ororile comise să îi aducă celeb ritatea
♦ Risposta societală – acțiuni concertate și diversificate în scopul de a întări dispozitivele de
securitate publică
♦ Funcție de societățile de origine UîS profită de unele dezvol tări tehnologice și de evoluția
mentalităților pentru a complexifica și a agrava activi tatea lor ucigașă
♦ Stabilirea unor repere criminologice vizând tipul de criminal reprezentat de ucigașul în serie
presupune:
– O clarificare conceptuală – definirea UîS
– Stabilirea trăsăturilor acestui tip de criminal – tipo logia UîS
– Examinarea specificității modului de operare – particulari tățile trecerii la act
– Identificarea unui obiectivprioritar în lupta împotriva fenom enului generat de UîS –
prioritatea demersului preventiv
DEFINIREA UCIGAȘULUI ÎN SERIE
♦ Elemente obiective
– Pluralitatea de victime – începând cu al 3 lea omor,
– 1-2 omoruri dacă din maniera în care a acționat rezul tă suficiente indicii că ar fi comis
și alte omoruri dacă nu ar fi fost neutralizat la timp
– Momentul comiterii faptelor – pluralitate de victime nu este suficientă ptr a indica un
UîS
Categoria ucigașul cu multiple victime:
– ucigașul în masă
– ucide mai multe persoane cu aceeași ocazie sau în baza un ei rezoluții infracționale
unice pusă în aplicare într-un interval de timp foarte scur t

18
– subclasificări în funcție de modul de acțiune și armele utilizate, sau motivațiile
actului
– tipic – pluralitate simultană de victimeși irepetab ilitatea actului
– individ nepăsător, nu este interesat de ascunderea sau disi mularea faptei, de
ștergerea sau falsificarea urmelor, de sustragerea de la urmărirea penală sau executarea pedepsei
– ucigașul în serie
– pluralitate succesivă de victime
– acte cu caracter repetabil
– victimele sunt omorâte la intervale relativ mari de t imp, cariera de criminal se
întinde pe perioade lungi.
– preocupat de a nu lăsa urme, de a se sustrage urmăriri i. Planul său merge dincolo
de uciderea victimei
– ucigașul în serie în masă – cazuri atipice
– pluralitate succesivă de victime
♦ Elemente subiective
– acționează în baza unor impulsuri specifice, diferite d e cele care conduc pe un
individ la comiterea unui omor
– nu omoară într-un acces de furie pe fondul unui conflict sau împ ins de pasiuni
nestăpânite, ori din lăcomie, din interes material, profe sional, etc.
– lipsa unui mobil aparent – mobil specific, atipic în raport cu omorurile clasice
– Robert Ressler – pionier al profilajului – “obsedați de fantasme, iar tentativa de a
trece de la fantasmă la realitate, printr-un act netermi nat, se traduce prin obligația de a reproduce
același act până când acesta se suprapune perfect fant asmei”
– impulsurile sadice – căutarea unor senzații extreme de domi nare, manipulare și
stăpânire
Ucigașul în serie vizionar – se declară ghidat de voci sau viziuni în comiterea omorurilor
– impulsuri sexuale perverse ori sadice existente dar puțin
evidente

19
Ucigașul în serie misionar – omoară mai multe persoane care fac parte dintr-o categorie
distinctă
DEFINIȚIE
Tipul de criminal care comite mai multe omoruri la intervale de timp relativ mari,
având ca mobil obținerea unor senzații extreme, legate de fantasme s exuale perverse și/sau de
impulsuri sadice de dominare și manipulare a victimelor

Capitolul VI. Protecția mediului – aspecte criminol ogice

Studierea fenomenului criminogen în domeniul mediului pornește prin analizarea și
observarea practicilor de zi cu zi ale membrilor comunită ții noastre, precum și a tot ceea ce
formează activitatea zilnică din jurul nostru.
În strânsă legătură cu drepturile omului, dreptul la mediu a cons tituit mai întâi o preocupare
la nivelul comunităților științifice, migrând apoi spre sfera politicului și devenind în cele din urmă o
preocupare generală a tuturor celor care înțeleg să fie î ngrijorați nu doar de moștenirea pe care o
lăsăm generațiilor, ci și de evoluția spre un dezastru imi nent a mediului înconjurător.
Dacă o persoană se consideră lezată în vreunul din drepturile sale, aceasta are posibilitatea
de a se adresa autorităților competente să o repună în drepturi . Ce se întâmplă însă cu mediul asupra
căruia omul acționează agresându-l în mod inconștient, voit sau nu ? Aceasta este întrebarea la care
comunitatea internațională este chemată să ofere un răspuns d e urgență.
Până nu demult, instrumentele legale internaționale cu privire la drepturile omului, cum ar
fi: Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactul
Internațional cu privire la drepturile civile și politice din 1966 și Declarația universală a
Drepturilor Omului, din 1948, nu au acordat decât o minimă și insignifiantă atenție rel ației dintre
protecția mediului și drepturile omului. Abia în 1972, Declarația de la Stockholm a Națiunilor
Unite, elaborată în cadrul Conferinței asupra mediului uman , a instituit principii care leagă
drepturile omului de protecția mediului: „Omul are dreptul fundamental la libertate, egalitate și
condiții adecvate de viață, într-un mediu de calitate care permi te o viață în demnitate, și poartă
solemna responsabilitate de a proteja și înbunătății mediul pentru pr ezent și pentru generațiile care
vor venii în viitor”. După această Declarație, multe dintre state au cuprins în legislația națională
paragrafe care se referă la directa legătură dintre prot ecția mediului și drepturile omului.

20
În decembrie 2005, guvernul României a adoptat în regim de urge nță, Ordonanța nr.195 din
22/12/2005 privind protecția mediului, justificând astfel necesitatea îndeplinirii angajamentelor
asumate de România în procesul de integrare europeană. Este de domeniul evidenței că era necesară
adoptarea unui act normativ în baza căruia mai apoi a fost ado ptată legislația subsecventă în
domenii ale protecției mediului cum sunt: calitatea aerului, sc himbări climatice, gestiunea
deșeurilor, calitatea apei, protecția naturii, controlul polu ării și managementul riscului, etichetarea
ecologică, substanțe periculoase, organisme modificate genet ic și biosecuritate, zgomot, politici de
mediu. Chiar fără o legislație specială, România a început după 1989 să accepte, să ratifice sau să
adere la Convenții juridice din domeniul mediului.
Ordonanța amintită mai sus definește mediul ca fiind un „ansamblu de condiții și elemente
naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele car acteristice ale peisajului, toate
straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, p recum și ființele vii, sistemele
naturale în interacțiune, cuprinzând elementele enumeratele anterio r, inclusiv unele valori
materiale și spirituale, calitatea vieții și condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea
omului .
Studiul criminalității, a intervenției conștiente sau inconști ente în evoluția naturală a
mediului, constituie o nouă arie a investigației criminologice ca re a fost denumită în 1990
„criminologia verde” (green criminology).
În categoria criminologică a agresorului mediului includem persoa na care comite o „crimă”,
în sensul de faptă penală sau cu justificată aparență pe nală, îndreptată împotriva oricărui element al
mediului.
Un portret al criminalului ar fi dificil de făcut. Multe d intre momentele de conflict se
intersectează cu mari tragedii umane. Populații fără hrană, fără apă, fără condiții minime de viață, se
află în conflict cu mediul, având de ales între a salva natura și speciile ei, sau de a supraviețui.
Situații de acest tip crează o adevărată ,,junglă”, în ca re legile umane nu-și găsesc aplicabilitatea.
Ce sens ar putea avea oare în aceste condiții Declarația Organizației Națiunilor Unite: „ orice ființă
umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea pe rsoanei sale ”.
Noi oamenii, avem dreptul de a ne naște liberi și egali în demnitate și în drepturi, într-o lume
în care trebuie să fim umani, iar umanitatea derivă din r elațiile pe care le avem cu semenii noștri și
cu natura ce ne înconjoară.
O clasificare subiectivă a criminalității mediului poa te să se raporteze la diferite elemente:

21

În funcție de raportarea la unități de spațiu și timp, cri minalitatea mediului poate fi specifică
(alterarea calității apei) și localizată (la nivel na țional), dar poate, de asemenea, să fie universală
(raportată la mediu în ansamblul său) și globală (la nive l continental și mondial).

În funcție de categoriile de persoane care comit agresiunile împotriva mediului, criminalitatea
poate fi : criminalitatea persoanelor fizice sau crimi nalitatea persoanelor juridice.
Multe dintre crimele săvârșite împotriva mediului, se regă sesc în cifra neagră a
criminalității, ca ansamblu al faptelor penale comise efectiv împotriva mediului, dar care nu ajung
la cunoștința organelor de justiție penală. Printre factori i care generează această cifră neagră sunt:

Abilitatea infractorilor de a ascunde temporar, parțial sau total faptele comise și efectele
lor;

Ineficiența organelor de cercetare penală . (potrivit art.99 din O.U. nr.195 din 2005,
constatarea și cercetarea infracțiunilor se fac din ofici u de către organele de urmărire
penală, conform competențelor legale);

Pasivitatea victimei , normală în condițiile în care victima, mediul, nu poate depun e o
plângere, nu poate contesta sau reclama.
Conștientizarea criminalității mediului, a problemelor de degradare și distrugere au
dezvoltat noi tehnici de analiză. Totodată, un studiu multidisciplin ar asupra naturii, a capacității și
modalității concrete de a se răspunde la agresiunea împotriva acesteia, poate conduce la
reconceptualizarea relației dintre victimă și agresor, între natură și om.
Ceea ce reiese foarte clar, din cele arătate mai sus, este că mediul înconjurător are
întotdeauna nevoie de agenți constatatori care să vegheze la res pectarea legislației în materie, de o
permanentă observație și supraveghere, precum și de avoc ați din oficiu care să îi apere drepturile,
drepturi indisolubil legate de drepturile omului.
Din păcate, pentru o lungă perioadă de timp drepturile omlui au fost clamate în legătură cu
libertățile sale cetățenești, fără a se descifra ce s e ascunde în spatele sintagmei: dreptul la viață.
Dreptul la viață a fost pus în directă legătură cu dreptul individului de a trăi în orice societate fără a
se teme pentru viața sa. Dar unde trăiește individul de fap t? Ce respiră, ce bea, ce mănâncă? Cât de
mult îi afectează viața și implicit dreptul său fundament al de a o trăi, faptul că el, individul, parte a
naturii, pierde în fiecare clipă o bună parte din însăși fii nța sa împreună cu speciile de plante și
animale care dispar, speranța de a trăi mai bine și mai mult, odată cu poluarea apelor, solului,
aerului.

22
Cum ar trebui privită, deci, protecția dură prin norma pena lă a mediului? Ca o luptă cu
criminalitatea împotriva a ceva exterior ființei umane, s au ca o luptă cu o criminalitate care
afectează inexorabil viața indivizilor și a comunităților conda mnându-i la o lentă dar implacabilă
dispariție? Cât de imperios necesară este o asemenea lup tă și care sunt măsurile ce se impun pentru
stoparea fenomenului criminalității verzi?
Răspunsul este unul singur, rezultând firesc din însăși consecințe le și periculozitatea socială
a respectivului tip de infracțiune: criminalitatea împ otriva naturii trebuie tratată la fel ca aceea
îndreptată împotriva societății și indivizilor, consecințele acesteia fiind devastatoare, imprevizibile
și de o nocivitate care poate afecta pe termen mediu ș i lung însăși existența speciei umane.
În aceste condiții, nu este deloc în afara principiilor unanim acceptate referitoare la
drepturile omului, să se considere că orice crimă impotriva mediului este similară cu o crimă
împotriva umanității. Din păcate această percepție nu est e unanim acceptată, lacuna fiind generată
de ignorarea consecințelor pe care criminalitatea mediului l e are asupra ființei umane și a existenței
sale indisolubil legată și condiționată de calitatea mediul î n care trăiește.

Capitolul VII. Criminalitatea organizată

Crima organizată cuprinde noțiuni precum:
• furnizarea de bunuri și prestarea de servicii ilegale
• colectivitate angajată în activități ilegale. Ca organiza ție criminală, această comunitate are
un colectiv bine definit identitatea și subdiviziunea muncii înt re membrii acesteia.
Grupările criminale se nasc la nivel național, de multe ori în cadru familial, urmând ca
unele dintre ele să se extindă în orașe din întreaga lume.
Organizațiile criminală promovează activități infracționale precum traficul de drog uri,
traficul de arme, spălarea de bani, comerțul ilicit cu b unuri furate, pornografia, terorism ,
infracțiunile informatice, etc.

23

Capitolul VIII. Criminologia agresiunilor sexuale

• Violența sexuală – obligarea persoanei la un raport sexua l
» Problemă umană, relațională și socială
» Consecințe – psihologice, familiale ori sociale
• Incidența violului – 16% violuri reclamate
» Frecvența – 35 cazuri la 100.000 lecuitori
» Rata violurilor > cu 45% în ultimul deceniu
» O femeie are, în decursul vieții, neșansa în proproție de 25%
de a deveni victimă a unui abuz sexual
» 1994- România – 1.322 cazuri de viol – 17 soldate cu deces
• Cauzele contenției victimologice privind reclamarea violului
– Dificultatea victimei de a evalua tentativa de viol
– Jena și pudoarea față de publicizarea actului
– Reținerea victimei în ceea ce privește interogatoriil e și expertizele
– Neîncrederea în soluționarea judiciară a cazurilor
– Atitudinea dubitativă a juriștilor-experților : violul judici ar
– Ambivalența atitudinilor față de agresor, generată de sper anța legitimării prin
conjugalitate a actului comis
• Pattern-uri de violență sexuală
– Autori ai violențelor ce relevă sentimentele etico.sociale și exaltarea consecutivă a
pulsiunilor sexual-hedonice (sexopați)
– Autori ai violurilor asociate cu acte de sadism, ca manifes tare a unor complexe de
inferioritate generate de disfuncții sexuale și deturnate în acte de răzbunare asupra
femeilor
– Autori ai violurilor prin dificultăți de viață heterosexuală ca re, din cauza
sentimentelor de culpă și de inferioritate față de femeie, își declanșează agresivitatea

24
ca un mod de compensare a infirmității sexuale (heterosexuali tatea deficitară –
puternic detunător de agresivitate)
Aceste tipologii determină o multitudine de tipuri de viol, fi ecare fiind întâlnit și invocat în
diferitele sale aspecte:
– Violul de întâlnire – descărcări de pulsiune sexuală la un exc itant oferit de victimă
– Violul de stradă (de gașcă) – consecutiv unor circumstanțe adole scentine
– Violul precedat de hărțuire sexuală – generat de comportam ent echivoc al victimei
– Violul seducție – înșelarea consimțământului
– Violul raptus – lovire, mânie, furie, răzbunare
– Violul putere – manifestarea dominației
– Violul anempatic – non-cognitiv și non-afectiv
– Violul sadic – maltratare ca exaltare a agresivității, d eseori la invocarea milei de
către victimă
– Violul de proximitate – caracteristic violatorilor în serie – m odalități stereotipe de
violare
– Violul “legal” sau intramarital
• Originile violenței sexuale :
– Lipsa afectivității în copilărie generează agresivi tate ca mod de viață
– Posibilitatea copilului sau adolescentului de a asista la ra porturi sexuale ale adulților
și a-și canaliza imaginativ începuturile și apoi derularea experienței sexuale către
atitudini desfuncționale, inclusiv violente
– Asocierea organmului cu violența
– Morala puritană a interdicțiilor impusă prin exces sau vi cii educative
– Pornografia care face din sexualitate un instrument ucigaș, transformând orice teorie
sexuală într-o violență sexuală
– Solitudinea și lipsa amicițiilor pot conduce la misogism și v iolență sexuală de
răzbunare sau ca mod de stabilire a unor relații inter-sub iective
– Incultura și neînțelegerea, prin vicii educative, a speci ficului uman al sexualtății
• Factori situaționali ai violului

25
– Consumul de alcool
– Provocarea sexuală sau hărțuirea sexuală
– Subculturi marginal-violente, aglomerări urbane, întunericul ș i indecența, sexismul
actual
– Credulitatea și infantilismul – factori de risc ce precip ită trecerea la act
Alături de acești factori situaționali denumiți și de risc mai includ:
– Stereotipia relațiilor sexuale și promiscuitatea sexuală
– Remanența convingerii ancestrale că în sexualitate femeia e ste doar un obiect sexual
– imaginea că forțarea nu înseamnă violență
– Frecventa asociere a abuzurilor sexuale cu publicitatea pornografică
– Prelungirea infragresivității cu rol activ în sexualitate î ntr-un adevărat sadusm reactiv
la opoziție.
– Factori de risc victimologic
– Sexualitatea precoce- aduce lipsa valorizării umane ulteri oare a sexualității și
înclinarea inevitabilă pe panta victimizării și a des frâului sexual
– Relații incestuoase sau abuzuri sexuale în antecedente (pedofil ia), ca și
promiscuitatea sexuală (prostituția)
– Înbolnăvirile psihice – prin lipsa discernământului privind rep rezentarea conținutului
și a consecințelor actului sexual facilitează violul
– Moda excentrică , turismul, plimbările solitare, nocturne și în locuri riscante
– Vârsta victimelor care fie nu posedă conștiința gravității și a consecințelor unui act
sexual, fie trăiesc solitar, în condiții marginale.
– 2 tipuri de contribuții victimale
– Victimizarea primară – contribuțiile victimei la efect uarea violului
– Victimizarea secundară – consecințele proprii sau publice, familiale sau legate de
mass-media, ce pot merge pâmă la stigmatizarea și etic hetarea victimei
– Criteriile incriminării violului
– Necesitate, violul rămânând o infracțiune ce produce victime și perturbă echilibrul
interpersonal și social

26
– Criterii morale , care fiind pluraliste nu pot exonera de la protejarea valorilor de
libertate și de autonomie persoanlă și în doemniul vieții se xuale
– Criterii juridice, în viol, reperele etico-filozofice și b iologice, variate în timp și
spațiu, făcând sancțiunea variabilă, dar incriminarea t otdeauna prezentă
– Argumente moderne privind incriminarea violului
– Dreptul fundamental la integritate psihofizică și la autonomi e a persoanei
– Promovarea, din ce în ce mai accentuată, în societatea m odernă, a egalității
oportunităților și a puterii, egalitate ce condiționează și justifică libertatea umană.

Capitolul IX. Patrimoniul cultural – aspecte crimin ologice

De la amenințări ale naturii și până la acțiunile grav e ale factorului uman, toate afectează în
mod, de multe ori ireversibil, patrimonial cultural. Dacă de zastrele naturale nu pot fi împiedicate,
consecințele acestora asupra bunurilor culturale, pot fi limit ate prin politici de prevenire și măsuri
de protecție inițiate în special de către instituțiile s pecializate.
Dacă pentru acțiunile/inacțiunile umane provocatoare de deteri orări sau distrugeri de bunuri
culturale, legiuitorul a prevăzut sancțiuni în sensul prevenției , pentru dezastrele naturale sunt
necesar a fi dezvoltat un sistem de acțiune pre și post de zastru.
Patrimoniul se află în permanență în pericol datorită mai multor factori:
• Interni – care țin de: – condiții precare se conservare
– factori de mediu – la expunere și/sau la depozitare
– ambalare și manipulare defectuoasă
– lipsa măsurilor de securitate fizică a artefactelor
– neaplicarea normelor de siguranță și protecție
– defecțiuni și/sau proasta funcționare a sistemelor de
supraveghere și alarmare
– neîndeplinirea atribuțiunilor de serviciu a personalului de pază
și supraveghere
– lipsa măsurilor de restaurare sau proasta restaurare

27
• Externi – se manifestă independent de modul în care este conserv at, depozitat și restaurat fondul
de patrimoniu.
 Dezastre naturale
 Revolte și conflicte sociale, conflicte armate
Legislația românească și internațională prevede pentru fiec are amenințare la adresa
patrimoniului o serie de contramăsuri obligatorii care au meni rea de a preveni producerea oricărui
incident sau infracțiuni.
Regulile de prevenire nu sunt opționale, ci mandatorii și obl igatorii în același timp.
Având în vedere gravitatea consecințelor care pot apărea pri n neaplicarea lor, respectivele
legi se coroborează cu prevederi generale din Codurile civ il și penal.
Pe cale de consecință aceasta înseamnă că răspunderea pent ru neaplicarea și nerespectarea
lor conduce la sancțiuni materiale și/sau penale.
Măsurile și acțiunile de prevenire adoptate și derulate în aintea producerii oricărui incindent
au caracterul obligativității, simpla lor ignorare putâ nd conduce la răspundere și sancțiuni.
Spre deosebire de efectuarea unei cercetări privind producerea unui anume incident sau
infracțiuni în legătură cu patrimoniul care au loc după ce f apta respectivă s-a consumat, verificarea
modului în care se aplică măsurile preventive ale patrimoniul ui național sunt acțiuni cu caracter
permanent.
Deasemenea, legislația prevetivă presupune o acțiune continu ă de cunoaștere a tuturor
amenințărilor la adresa patrimoniului cultural în vederea adopt ării măsurilor necesare pentru
contracararea acestora.
Așadar, prevenția nu se încadrează în perioade de timp și nu are un caracter limitat la
adoptarea numai a acelor măsuri prevăzute de lege.
Buna credință, definită de Cicero ca sinceritate în cuvinte ș i fidelitate în angajamente 1,
cuprinde patru elemente ce derivă din virtuțile morale ale one stității: intenția dreaptă, diligența,
sinceritatea, și abținerea de la vătămarea sau păgubir ea altuia. Antonim al bunei credințe este reaua
credință. Reaua-credință este atitudinea unei persoane, care îndeplinește un act sau un fapt ce
contravine legii, fiind în același timp deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale 2. Reaua-
credință este o stare psihologică a unui subiect, stare care include intenția de a vătăma, precum și
neglijența, și care pornind de la o normă juridică, poate produc e efecte juridice.

1 Marcus Tullius Cicero , De officiles L.I. S7 .
2 S. Ghimpu, Gh. Brehoi, Gh. Mocanu, A. Popescu și I. Urs , Dicționar juridic , Editura Albatros, București, 1985.

28
Prezumția de bună credință este o prezumție relativă, acea sta putând fi înlăturată prin proba
relei credințe.
Orice activitate profesională și deci și aceea de cons ervare și restaurare, este prezumată a fi
desfășurată cu bună credință, în sensul respectării normelor prof esionale și a prevederilor
contractuale. Subiecții sunt loiali în angajamentul contractua l pe care îl au cu angajatorul, își
desfășoară activitatea manifestând probitate știintific ă, în absența fraudei și a violenței, depunând
toate diligențele în vederea săvârșirii tuturor actelor ne cesare finalizării angajamentului său,
precum și abținându-se de la vătămarea sau păgubirea în or ice fel a altora. Onoarea personală, la
probitatea și integritatea conservatorului/restauratorului sunt virtuți tradiționale ale acestuia și
constituie obligații profesionale.
Conservatorii și restauratorii efectuează lucrări de conserv are și restaurare în laboratoarele și
atelierele de restaurare autorizate 3, activitate desfășurată numai în condițiile în care sunt ac reditați
conform legii 4.
Operațiunile de conservare și restaurare a bunurilor cultural e mobile 5 sunt următoarele:
conservarea preventivă – un ansamblu de activități cu caracter permanent, având c a scop
contracararea acțiunii tuturor factorilor care intervin în mec anismul proceselor de deteriorare
sau de distrugere a bunurilor culturale mobile, care pot fi efectuate de un conservator acreditat;
conservarea curativă – un ansamblu de măsuri menite să contracareze efectele deg radărilor
fizice, chimice și biologice asupra bunurilor culturale mo bile, care pot fi efectuate numai de un
restaurator acreditat;
restaurarea – o intervenție competentă cu mijloace adecvate asupra unui bun cultural mobil, cu
scopul de a stopa procesele de deteriorare, de a păstra cât mai mult posibil din original și din
semnificația inițială a obiectului asupra căruia se inte rvine.
Nerespectarea prevederilor legale cu privire la conservar ea/restaurarea bunurilor culturale
este sancționată atât în legislația specială cât și în Codul penal, între care:
Legea nr.182/2000 sancționează degradarea, aducerea în stare de neî ntrebuințare sau distrugerea
unui bun cultural mobil clasat ori împiedicarea luării măsuril or de conservare sau de salvare a

3 Hotărârea nr. 216 din 20/02/2004 ,intrare in vigoare: 05/03/2004,pentru aprobarea Nor melor privind autorizarea
laboratoarelor și a atelierelor de conservare și re staurare.
4 Ordin al Ministerului Culturii, nr. 2008 din 12/0 2/2001, intrare in vigoare: 06/03/2001, pentru apro barea Normelor de
acreditare a conservatorilor și restauratorilor.
5 Hotărârea nr. 1546 din 18/12/2003, intrare in vigo are: 23/01/2004,pentru aprobarea Normelor de conser vare și restaurare
a bunurilor culturale mobile clasate.

29
unui astfel de bun, precum și înlăturarea măsurilor luate. Fapta este pedepsită cu închisoare de la
2 la 7 ani. Tentativa se pedepsește.
Executarea de către persoane fizice, fără acreditare și c ertificat de liberă practică, a unor lucrări
de conservare sau de restaurare de bunuri culturale mobile cl asate, constituie infracțiune și se
pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 1 an sau cu amendă
Funcționarea fără autorizație a laboratoarelor sau ateliere lor care execută lucrări de restaurare și
conservare a bunurilor mobile clasate constituie infracțiune și se pedepsește, cu închisoare de la
6 luni la 1 an, sau cu amendă.
Codul penal reglementează pedepsirea cu închisoare de la la unu la 10 ani a faptei de distrugere,
degradare ori aducere în stare de neîntrebuințare a unui bun car e are o deosebită valoare
artistică, științifică, istorică, arhivistică, sau o alt ă asemenea valoare indiferent dacă bunul
aparține făptuitorului sau altei persoane, ori împiedicare a luării măsurilor de conservare ori de
salvare a unui astfel de bun, precum și înlăturarea măsuril or luate.
În activitatea desfășurată conservatorii și restauratorii pot acționa uneori cu rea credință,
bazată pe simpla ignoranță, sau pe aparențe înșelătoare. Aceste acțiuni conduc la deteriorarea sau
distrugerea uneori ireversibilă a bunurilor preluate spre conse rvare-restaurare. În unele cazuri
aceștia acționează la comandă, fără a respecta adevărul istoric și compoziția monumentului în
încercarea de a crea efecte vizuale care să mulțumeasc ă pe comanditarul nespecialist.
Menționăm în continuare câteva dintre cazurile în care acț iunea
conservatorilor/restauratorilor a condus la deteriorarea sau di strugerea bunurilor.
I. Palatul lui Sennacherib, din timpul Imperiului Asirian, unic at în lume, a fost devastat, în
special la sfârșitul secolului XX, prin desprinderea unor f ragmente bine conservate din ansambluri
monumentale întregi 6.
Astfel, multe dintre basoreliefurile palatului au fost fra gmentate, scoase din context,
modificate. Figuri de mari dimensiuni au fost distruse în totali tate pentru a se pune în valoare
scenele miniaturale, mai bine păstrate.
În alte cazuri, fragmentele sculpturale au fost astfel cur ățate și aranjate de către conservatorii
irakieni încât să se creeze impresia unei compoziții comp lete. Unele dintre ele au fost montate
vertical – în unele cazuri fără a se respecta orientarea avută în spațiu de către sculptura originală.

6 Russell, John Malcolm , Sennacherib's Palace Without Rival at Nineveh , Chicago: University of Chicago
Press, 1991; Russell, John Malcolm , Loss of Wall Reliefs from Sennacherib's Palace at Nineveh, Iraq, în
IFAR reports , vol. 17, no. 5, mai 1996, p. 6-7; Russell, John Malcolm , From Nineveh to New York: The
Strange Story of the Assyrian Reliefs in the Metropo litan Museum and the Hidden Masterpiece at Canford
School , London: Yale University Press, martie 1997.

30
Prin acest act este distrus nu numai artefactul în sine, dar și contextul, reorientarea fragmentelor
determinând o schimbare a semnificației fiecărui fragment în parte și a ansamblului în totalitate.
II. Unul dintre cele mai interesante cazuri în legătură cu p rotejarea patrimoniului cultural,
este legat de problema restituirii și repatrierii d e către Marea Britanie, stat nedeținător de drept, a
marmurelor făcând parte din ansamblul arhitectural al Parthenonu lui, în țara de origine a
artefactelor, Grecia.
Lordul Elgin, ambasador al Marii Britanii în Imperiul Otoman , a profitat, încă din anul 1901
de liberul acces în situl Acropolei din Atena, care se afl a sub ocupația turcă, pentru a desprinde
sculpturile de pe aticul principalului templu al acesteia, Parthenonul.
Toate sculpturile au fost transportate pe calea apei, cătr e Scoția, urmând a fi folosite “pentru
uzul personal al Lordului Elgin”. Marmurele exportate ilicit di n Grecia constau în 50 de plăci din
marmură, două jumătăți de frize și 15 metope.
O parte din artefacte au fost transportate pe o navă cumpăr ată special pentru acest scop,
numită “Mentor”, care s-a scufundat în apele adânci din Kythera . Artefactele transportate cu
“Mentor”, nu au mai fost niciodată recuperate.
În anul 1816, Elgin, având dificultăți financiare, a decis să vândă marmurele coroanei
britanice. Parlamentul britanic a luat decizia de a cumpă ra artefactele în anul 1816, având completă
cunoștință a împrejurărilor în care acestea au fost sustra se din Grecia.
Un an mai târziu, artefactele au fost transferate, ca pr oprietate, comitetului director al British
Museum (Trustees of the British Museum), printr-un Act al P arlamentului dat la 11 iulie 1816.
Până la mutarea lor pentru a fis expuse la British Museum, sculpturile nu au fost atinse decât
de intemperii și de trecerea timpului.
În anul 1930, din dorința de a li se da o strălucire albă, sculpt urile au fost curățate, la cererea
Lordului Duveen care finanța clădirea în a cărei galerie era u expuse marmurele. Fără știința
personalului de specialitate, Duveen, mituind paza muzeului, a introdus personal fără calificare
pentru a curăța piesele de marmură. Deși se cunoștea faptul că sculpturile din marmură erau de
culoarea mierii, atunci când erau expuse la aer, s-a insista t pentru curățarea și albirea lor, folosindu-
se materiale abrazive, instrumente din cupru și carborundum, ceea ce a cauzat distrugeri ireversibile
ale materialului din care erau făcute 7. Detalii ale artefactelor, care le dădeau unicitate est etică și
arheologică, au fost distruse, eliminându-se astfel posibilitat ea cercetărilor viitoare și a posibilității

7 ***, Parthenon Marbles (or Elgin Marbles) Restoration to Athens , Greece, in web page.; Boardman, John și Finn, David , The
Parthenon and its Sculptures , London: Thames and Hudson, 1985; Boardman, John , Greek Sculpture, the Classical Period ,
London: Thames and Hudson, 1985; William St.Clair , The Elgin Marbles: Questions of Stewardship and Acc ountability, 1997.

31
de a se evidenția modul în care au fost pictate, finisate cu atașamente metalice și fixate în poziția
originală din sit.
Oficialitățile de la British Museum au recunoscut distrugerea artefactelor abia la conferința
din 30 noiembrie – 1 decembrie 1999 8.
Marea Britanie a promis Greciei că va returna marmurele de îndată ce aceasta își va recăpăta
independența. Promisiunea britanicilor nu a fost niciodată onorat ă.
În anul 1940, Marea Britanie a promis, din nou, returnarea marmurelor drept compensație
pentru pierderile suferite de Grecia în calitate de al iat în timpul celui de al doilea război mondial.
În anul 1983, Grecia a depus prima cerere oficială de repatri ere a artefactelor sustrase din
Parthenon. Solicitările Greciei au rămas, până în prezent , fără răspuns.
III. Începând din 20 iulie 1974, invazia militară a Ciprului de către Turcia a avut drept
consecință distrugerea continuă a vechii civilizații cipriot e (datând de acum 9.000 de ani). Încă de la
ocuparea a 36% din teritoriul Republicii Cipru siturile arhe ologice, tezaurele culturale, religioase și
colecțiile private situate în zona ocupată, au fost deva state 9.
Aproape 500 de biserici au fost vandalizate, luându-se din ele peste 20.000 de icoane, zeci
de fresce mari și mozaicuri datând din perioada sec.VI –XV, p recum și sute de obiecte bisericești.
Multe dintre fresce au fost profund deteriorate, fiind tăiate în bucăți în momentul când au
fost desprinse din zidurile bisericilor.
Unul dintre cele mai cunoscute cazuri cu privire la distrugere a patrimoniului cultural al
Ciprului este acela al mozaicurilor Kanakaria, mozaicuri bizantine, foarte rare, aparținând secolului
VI.
Acestea au fost desprinse din biserică după ce au fost tăi ate în bucăți, pentru a se facilita
transportul lor. Fiecare mozaic măsoară 0,22 m 2 (adică aproximativ 1/5 m 2) și este alcătuit din sute
de piese (teserae), din sticlă, marmură și piatră.
Fresce din sec. al XIII-lea, cum ar fi “Christos Atotstă pânitorul” și “Fecioara cu
arhanghelii”, furate dintr-o biserică din Nordul Ciprului, au fost tăiate în 28 de bucăți pentru a fi
desprinse din ansamblul picturii parietale.

8 William St. Clair , The Damage to the Marbles , articol în pag.web a The British Committee for the Restitution of the Pa rthenon
Marbles.
9 ***, Destruction of Cultural Heritage , The official web site al Republici Cipru, Press and Information Office (PIO), Lefkosia
(Nicosia),Cipru; ***, The Rape of Northern Cyprus , în The Guardian, 06.05.1976 ; ***, Destruction Of The Cultural Identity Of The
Occupied Area , 1996.

32
După recuperarea lor, în anul 1983, acestea au necesitat o p erioadă îndelungată de restaurare
și conservare 10 .
De asemenea, a fost solicitată o expertiză în vederea s tabilirii condițiilor în care se găsește
fiecare fragment, precum și determinarea secvențelor cronol ogice ale deteriorărilor. S-a dovedit
faptul că materialele au fost prelucrate de către conser vatori.
Astfel, spărturile au fost realiniate și umplute cu mortar , iar suprafața fiecărui fragment a
fost introdusă într-un nivel plan ridicând sau coborând teserae-le, fără a se lua în considerație faptul
că respectivele fragmente de mozaic proveneau de pe supr afețe curbate. Uniformizarea compoziției
s-a realizat prin înlăturarea liantului existent, sau prin a dăugarea unui material de umplutură, ceea
ce a alterat poziția respectivelor teserae, fapt ce a avut un efect subtil în schimbarea expresiei
portretelor în cadrul compoziției. Prin alterarea poziției originale a teserae-lor, subtila senzație de
mișcare a figurilor, efectuată cu măiestrie de către art iștii mozaicari antici, care obțineau efecte
speciale din reflectarea luminii pe suprafața compoziție i, a fost de asemenea distrusă. Din punct de
vedere tehnic, acest tratament a obliterat ceea ce rămă sese din așa numita “sinapsă roșie”, cu alte
cuvinte din desenul inițial aflat pe patul de ciment de dede subt, care a constituit fundamentul
compozițional pentru respectivele mozaicuri.
Sunt profesii care nu pot fi exercitate decât cu respect și multă pasiune, iar
conservator/restaurator este o astfel de profesie. Respect pentru patrimoniul cultural și pasiune fără
de care, omul nu este decât o forță latentă, o simplă posibilitat e, asemenea cu piatra care așteaptă
lovitura fierului pentru a putea scoate scântei (Henri F. Amiel).

Capitolul X. Terorismul – aspecte criminologice

Fanatismul religios este o manifestare de intoleranță, o for mă extremă de credință religioasă,
de atașament excesiv. Aceasta îmbracă nu doar forme de ne gare a celorlalți ci și forme de instigare
și aplicare a unor practici care duc la anihilarea celor ce nu aderă la respectivele idei.
Manifestările fanatismului religios sunt dintre cele mai di verse, au însă comună instigarea
permanentă împotriva celorlalte grupări, și se consideră exponenți (practicieni) ai adevăratei religii.
Celelalte religii în opinia fanaticilor sunt religii fa lse, neadevărate, care trebuie să dispară.

10 ***, The Rape of Northern Cyprus , în The Guardian, 06.05.1976; Cameron, Catherine , The loss of cultural heritage – an
international perspective , în Nonrenewable Resources nr.6(2), 1997 ; Mark Rose , From Cyprus to Munich , în Archaeology , 20 aprilie
1998; Rose Mark , Special Report: Church Treasures of Cyprus, în Archaeology , vol.51, nr.4, iulie/august 1998; Hershel Shanks ,
Cypriot Land Mines; Military, Political and Archaeo logical, în Museum Security, 2 nov. 2002.

33
Fanaticii religioși instigă fie la convertirea forțată a practicienilor altor religii la religia lor,
fie la eliminarea fizică a celor de altă religie. Așa dar, cele două scopuri pe care și le propun, sunt
legate de violență. Nu se pot înfăptui decât prin violență: Ob ligarea (implicit violentă) pentru
convertire (persuasiune).
Fiecare religie îți propune să facă prozeliți, aceast a fiind rațiunea sa de a fi. Această dorință
este manifestă sau este subînțeleasă. Fanaticii însă pro povăduiesc utilizarea unor mijloace pentru a
își atinge scopul și anume primatul propriei religii și universalitatea acesteia.
Fanatismul religios este în general caracteristic grupur ilor mici, sectare, care sunt și foarte
agresive. De aceea, respectivele grupuri sunt desemnate cu termenul de extremiste. În interiorul
propriei religii, ei formează grupuri intolerante și ext remiste.
Membrii respectivelor grupări, se îndreaptă nu numai împotr iva celorlalte religii ci chiar
împotriva membrilor propriilor religii încercând dă impună coreligionarilor, un comportament
habotnic, și practicarea extremă a tuturor preceptelor reli gioase chiar dacă preceptele originare ale
religiei nu îmbracă manifestări de acest gen la nivelul masei de credincioși, ci uneori numai la
nivelul celor care aleg să practice religia ca profesie . Spre exemplu, grupurile religioase extremiste,
fanatice, consideră că la nivel de masă, coreligionarii l or trebuie să practice asceza (călugării,
pustnicii – rugăciune, post, abstinență generală), autoflagelarea , și alte ritualuri însoțite de
interdicții.
Împotriva celor care, de aceeași religie cu ei fiind, nu se manifestă ca practicanți frecvenți,
fanaticii religioși se manifestă violenți producându-le ace stora traume psihice și fizice, iar uneori
chiar moartea (A se vedea cazul exorcizării de la Tanacu).
De foarte multe ori, formatorii de opinie, liderii grup urilor exponente ale fanatismului
religios sunt persoane ale căror scopuri nu sunt legate de i mpunerea unei dogme, ci sunt scopuri
politice și economice disimulate sub masca purismului religios. Astfel, spre exemplu, este așa
numitul Stat Islamic, desemnat de către lumea occidentală su b numele de ISIL sau DAESH.
Astfel, adevăratele precepte ale religiei denumite sau c unoscute sub numele de universale
cun sunt creștinismul și islamismul, sunt distorsionate în așa fel încât să se dea impresia că acțiunile
extremiste sectare și fanatic religioase sunt impuse de chiar preceptele respectivelor religii.
În decursul istoriei creștinismul a cunoscut nenumărate acțiuni de extremism, de fanatism, în
urma cărora au suferit milioane de persoane. Astfel, numai cruciadele se estimează a fi produs 1
milion de victime în rândul atât a populației creștine, cât și al populației musulmane.

34
Deasemenea „creștinarea” forțată a populației amerindiene din cele 2 Americi, a produs sute
de mii de victime. Acest tablou sumbru se completează cu sut ele de mii de persoane care au căzut
victime acțiunilor inchiziției. Inchiziția reprezintă un m odel tipic al grupului de fanatici religioși cu
scopuri nu numai religioase ci și economice și politice, prec um și cu scopul de impunere a puterii
discreționare și fără limite a unui segment social asupra societății în ansamblul său.
Până la demantelarea tuturor structurilor inchiziției de către Napoleon I, se poate spune că
acest grup provenit din interiorul bisericii, a reușit să captureze din punct de vedere politic nu numai
statul spaniol, ci și ate state catolice europene, manfe stându-se ca instanță morală
supremă,necontestată și nesupusă vreunui control.
În ceea ce privește islamismul , această religie nu este una a violenței, este o religie care
propovăduiește respectul pentru viață și toleranță.
Prin activitatea grupurilor fanatice din interiorul societăț ii islamice, s-a creat impresia falsă
că islamismul ar fi o religie intolerantă care proprovăduie ște violența și impunerea cu orice preț a
supremației Islamului asupra celorlalte religii.
Pentru îndelungi perioade de timp, spre exemplu, Statul Otom an a demonstrat contrariul,
creând un spațiu al toleranței și bunei înțelegeri între cel e mai diverse grupuri religioase. Deși, spre
exemplu, biserica Sfânta Sofia a fost transformată, imedia t după cucerirea Constantinopolului
(1453), în moschee, nici o frescă sau mozaic din interiorul acest eia nu a fost distrus, ci acoperit cu
un strt de tencuială și var, iar comunitățile creștine, f ie ortodoxe, fie catolice au fost tratate cu
respect și toleranță, continuând să își ducă netulburate viaț a alături de musulmani și să practice liber
propria credință. Acest lucru demonstrează că nu religia is lamică este intolerantă, cu unele grupuri
din interiorul acestei religii care doresc să impună intole ranța și celorlalți,
Acțiunile ISIL, precum și răspunsul pe care acestea l-au p rimit din partea lumii musulmane,
demonstrează că respectiva mișcare este una de esență teror istă, care nu are nimic de a face cu
preceptele islamului. Coalizarea statelor arabe împotr iva acestei mișcări probează acest fapt. Ca
mișcare social-politică ce are la bază fanatismul religi os, ISIL poate fi încadrată în spectrul mai larg
al organizațiilor cu caracter terorist, cu scop declarat de forma un „stat islamic” distinct în Orientul
Mijlociu.
Imaginea pe care o proiectează ISIL este aceea a unei re licve a fanatismului religios violent
atât împotriva creștinilor, cât și a musulmanilor, lichidâ nd fizic pe toți cei care i se opun. Prin
activitățile sale gruparea: distruge mii de cărți și m anuscrise din bibliotecile din Mosul; a distrus
site-ul antic assyrian Nimrud (1250 î.d.Hr.), aflat la 30 Km s ud de Mosul; a distrus artefactele din
muzeul din centrul Mosul. Kino Gabriel, unul dintre liderii Syri ac Military Council spunea:

35
„Murder of people and destruction is not enough, so even our civilis ation and the culture of our
people is being destroyed”. „The birthplace of human civil isation …. is being destroyed”.
Acțiuni similare s-au desfășurat și în Afganistan, unde tali banii au distrus statuile lui
Buddha din Bamyan în anul 2001.

Capitolul XI. Violența în familie

Ocrotirea și sprijinirea familiei, dezvoltarea și consoli darea solidarității familiale, bazată pe
prietenie, afecțiune și întrajutorare morală și material ă a membrilor familiei, constituie un obiectiv
de interes național. Astfel a fost adoptată Legea nr. 217/2003 pe ntru prevenirea și combaterea
violenței domestic, în vigoare de la 27 august 2003, republicată in Monitorul Oficial, Partea I nr.
205 din 24 martie 2014, cu modificări aduse prin: OG 6/2015; L 272/2015; L 351/2015 ; L 35/2017;
L 174/2018; L 212/2019.
Violența domestică se manifestă sub următoarele forme:
• violența verbal
• violența psihologică
• violența fizică
• violența sexuală
• violența economică
• violența socială
• violența spiritual
Ministerul Muncii și Justiției Sociale a adoptat Procedura pe ntru intervenția de urgență în cazurile
de violență domestic, din 07.12.2018, în vigoare de la 06 febr uarie 2019.
Potrivit acestei proceduri, intervenția de urgență în cazuri le de violență domestică se
realizează de către echipa mobilă alcătuită din repreze ntanți ai serviciului public de asistență
socială, denumit în continuare SPAS, sau, după caz, de către reprezentanți ai direcției generale de
asistență socială și protecția copilului ( DGASPC).

36
Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a
violenței domestice, adoptată la Istanbul la 11 mai 2011, în vig oare de la 01 septembrie 2016,
stabilește următoarele scopuri:
a) de a proteja femeile împotriva tuturor formelor de violență și de a preveni, de a urmări în justiție
și de a elimina violența împotriva femeilor și violența do mestică;
b) de contribui la eliminarea tuturor formelor de discriminare îm potriva femeilor și de a promova
egalitatea substanțială între femei și bărbați, inclus iv prin împuternicirea femeilor;
c) de a proiecta un cadru cuprinzător, politici și măsuri pentr u protecția și asistența tuturor
victimelor violenței împotriva femeilor și a violenței domes tice;
d) de a promova cooperarea internațională în vederea eliminăr ii violenței împotriva femeilor și
violenței domestice;
e) de furniza sprijin și asistență organizațiilor și agențiil or guvernamentale de aplicare a legii pentru
a coopera în mod eficient în vederea adoptării unei abordări int egrate pentru eliminarea violenței
împotriva femeilor și a violenței domestice.

Capitolul XII. Reacția socială împotriva criminalit ății

Potrivit, Ch. Lazerges, politica criminală reprezintă, pe de o parte, reflexia asupra
fenomenului criminal, iar pe de altă parte strategia jur idical și socială, preventive și represivă, de
natură a răspunde în mod pertinent problemelor pe care le ri dică în orice societate fenomenul
criminal.
Marc Ancel (La defence sociale nouvelle, ed. Cujas, Paris) susținea că prin apărarea socială
se asigură prevenirea crimei și tratarea criminalului p rin acțiuni sistematice de socializare a
acestuia. Astfel, Societatea international de apărare so cială emite un Program minim de apărare
socială, destinat să umanizeze dreptul penal.
Metodele represive penale sunt:
• pedeapsa cu moartea
• pedepsele privative de libertate: criminale, corecționa le, administrative
• sancțiuni penale și măsuri cu caracter patrimonial : amenda , confiscarea specială
• sancțiuni și măsuri privative de drepturi

37
• măsuri de siguranță

Capitolul XIII. Justiția restaurativă

Justiția restaurativă a fost adusă în atenția specialiști lor de psihologul american Albert Eglash în
anul 1958. Acesta considera că deținuții pot fi reeducați și pot re specta normele sociale numai
atunci când aceștia își asumă responsabilitatea pentru acțiunil e/inacțiunile lor și modul în care
comportamentul lor ăi afectează pe cei din jur, prin oferire a de compensații sau despăgubiri de
diverse naturi. Astfel se face distincție între următoare le trei tipuri de justiție penală:
• justiția retributivă (pedepsirea infractorilor),
• justiția distributivă (reabilitarea infractorilor)
• justiția restaurativă (repararea răului săvârșit prin i nfracțiune).

Dacă justiția tradițională se axează pe aplicarea unei p edepse pentru fapta penală săvârșită,
justiția restaurativă oferă modalități alternative de rez olvare a conflictelor, punând accent pe
identificarea unor soluții constructive pentru înlăturarea consecin țelor grave ale comportamentului
infracțional. În acest proces amplu de restabilire a situa ției anterioare faptei penale, victima joacă un
rol central.

Comparație între justiția restaurativă și justiția retribu tivă

38

Sursă: adaptare după Zehr, H. (1990) Changing lenses: a new focus for crime and justice
Christian peace shelf selection . Scottdale: Herald Press. p.211.

Capitolul XIV. Cooperarea internațională în domeniu l prevenirii crimei

Infracționalitatea este o piedică în calea dezvoltării și sănătății societăților, a omenirii în
general. Pentru prevenirea și stoparea faptelor antisoci ale sunt necesare măsuri urgente, precum
creșeterea accesului la justiție, consolidarea instituții lor statului, cooperarea națională și
internațională eficientă, intensificarea educației formării p rofesionale și asistenței judiciare,
protecția victimilor.
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în mat erie penală, în vigoare
de la 30 august 2004, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 411 din 27 mai 2019, prevede
următoarele forme de cooperare judiciară internațională în materie pe nală:
a) extrădarea;
b) predarea în baza unui mandat european de arestare;
c) transferul de proceduri în materie penală;
d) recunoașterea și executarea hotărârilor;

39
e) transferarea persoanelor condamnate;
f) asistența judiciară în materie penală;
g) alte forme de cooperare judiciară internațională în materie penală.

Bibliografie

Gabriela Matei, Investigarea criminalistica a infracț iunilor privind operele de artă și
artefactele arheologice, Ed. Universul juridic, București, 2010;

Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Ed. All Beck, B ucurești, 2016;

Valerian Cioclei, Viața sexuală și politica penală , E ditura Holding Reporter, 1994;

Valerian Cioclei, Mobilul în conduita criminală, Ed. All Beck, 1999;

G. Basiliade, Criminologie comprehensivă, Editura Expert , București, 2006;

Constantin Mitrache și Cristian Mitrache, Drept penal r omân. Partea generală, Casa de
Editură și Presă “Șansa” – S.R.L., București, 2002;

Vasile Bercheșan și Constantin Pletea, Drogurile și trafic anții de droguri, Ed. Paralela 45,
1998 ;

Mircea Duțu, Introducere în dreptul penal al mediului, Editura Hamangiu, 2013;

Tudorel Butoi, Interogatoriul, psihologia confruntării în procesul judic iar, Ed. Pinguin Book,
2004;

Maria-Cristina Voinic, Traficul ilicit de organe, tesuturi si celule umane. Previnere si
combatere, Editura: Sitech, 2009 ;

Rodica Mihaela Stanoiu , Emilian Stanisor , Vasile Teodorescu , Criminologie –
criminalistica– penologie. Repere bibliografice, Editura Universul Juridic , 2015;

Ed. coord. de: Rodica Mihaela Stanoiu, Aura Preda ,Emilian S tanisor , Vasile Teodorescu,
Criminologia din Romania: Trecut, Prezent și Viitor, Editura Universul Juridic, 2017;

Traian Tandin , De la psihoza la crima, Editura: Universul Juridic , 2014;

Stephen J. Costello, Criminalul palid. Psihologie judiciara si psihanaliza, Editura:Trei, 2017;

Iancu Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, Camil Tănăsescu, M etacriminologie. Editia 2, Editura
C.H. Beck, 2010;

40

R. Gassin, Criminologie, Editura Dalloz, editia a 5-a, 2003 s au edițiile ulterioare;

D. Szabo, Criminologie et politique penale, Bruxelles-Montrea l, Vrin-PUM,1974;

M. Cusson, Le contrôle social du crime, PUF, Paris, 1983;

M. Cusson, Criminologie actuelle, PUF, Paris, 1998;

M. Cusson, La delinquance, une vie choisie, Entre plaisir et crime, Cahiers du Quebec,
collection Droit et Criminologie, Montreal, 2005;

M. Cusson, Prevenir la delinquance. Les methodes efficaces,

G.Kellens, Elements de criminologie, Ed. Etablissements Bruylant și ed. Erasme, 1998;

A.Normandeau, La criminologie au Canada, Revue de science cri minelle et de droit penal
compare, nr.4/2001;

Jean Poupart et Alvaro P. Pires, La criminologie comme disc ipline scientifique, Montreal,
Revue Criminologie, vol.37, nr.1 /2004;

Georgea Picca, La criminologie, PUF, Paris, 2005;

Gerard Lopez , Stamatios Tzitzis, Dictionnaire des scienc es criminelles, Editura Dalloz,
2004;

Gerard Lopez, La victimologie, editia a 2-a, Editura Dalloz , 2014;

Marc Le Blanc, Marc Quimet, Denis Szabo, Traité de crimi nologie empirique, troisieme
edition, Les Presses de l `Université de Montreal, Montrea l, 2003;

Robert Cario, Victimologie, De l`effraction du lien intersu bjectif à la restauration sociale,
vol. I, L`Harmattan, editia a 3-a, Paris, 2006.

Cristina Rotaru, Fundamentul pedepsei, teorii moderne, editura C .H. Beck, 2005
Reviste
1. Annales Internationales de Criminologie – revista Societăț ii internaționale de
criminologieLeuven-Belgia;
2. Revue Internationale de Criminologie et de Police Techique et Scientifique – revista Asociației
Internaționale a Criminologilor de limba franceză – Geneva;
3. Criminologie – presses de L’universite de Montreal;

4. Revista de Criminologie, Criminalistică și Penologie – Societatea Română de
Criminologie și Criminalistică – București.