Program de studii universitare de licență : Drept [623508]

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN
BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
Program de studii universitare de licență : Drept
Forma de învățământ: cu frecvență redusă

Suport de curs pentru d isciplina:
Psihologie juridică

Titular de disciplină:
Lect. univ. dr. Adelina Oana Duțu

București
2018-2019

2
CUPRINS

Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 5
a. Date privind titularul de disciplină ………………………….. ………………………….. ….. 5
b. Date despre disciplină ………………………….. ………………………….. ……………………. 5
c. Obiectivele disciplinei ………………………….. ………………………….. …………………….. 5
d. Competențe acumulate după parcurgerea cursul ui ………………………….. ………… 7
e. Resurse și mijloace de lucru ………………………….. ………………………….. ……………. 8
f. Structura cursului ………………………….. ………………………….. ………………………….. 8
g. Cerințe pr eliminare ………………………….. ………………………….. ………………………. 10
h. Durata medie de studiu individual ………………………….. ………………………….. …. 10
i. Evaluarea ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 11
Capitol ul I. Generalități privind psihologia judiciară ………………………….. ……….. 12
1.1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 12
1.2. Conținut ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 12
1.3. Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 16
1.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor ………………………….. ………………………….. 16
1.5. Bibliografie recomandată ………………………….. ………………………….. …………….. 17
1.6. Teme de control ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 17
Capitolul II. Analiza psihologică a actului infracțional ………………………….. …….. 18
2.1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 18
2.2. Conținut ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 18
2.3. Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 22
2.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor ………………………….. ………………………….. 23
2.5. Bibliografie recomandată ………………………….. ………………………….. …………….. 23
Capitolul III. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 25
Personalitatea și crimino geneza ………………………….. ………………………….. …………… 25
3.1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 25
3.2. Conținut ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 25
3.3. Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 32

3
3.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor ………………………….. ………………………….. 32
3.5. Bibliografie recomandată ………………………….. ………………………….. …………….. 32
Capitolul I V. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 34
Delincvența juvenilă ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 34
4.1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 34
4.2. Conținut ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 34
4.3. Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 40
4.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor ………………………….. ………………………….. . 40
4.5. Bibliografie re comandată ………………………….. ………………………….. …………….. 41
Capitolul V. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 42
Problematica psihologică și juridică a mărturiei judiciare și a martorului …….. 42
5.1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 42
5.2. Conținut ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 42
5.3. Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 60
5.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor ………………………….. ………………………….. . 60
5.5. Bibliografie recomandată ………………………….. ………………………….. …………….. 60
5.6. Teme de control ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 61
Capitolul VI. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 62
Ancheta judiciară din perspectivă psihologică ………………………….. ………………….. 62
6.1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 62
6.2. Conținut ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 62
6.3. Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 79
6.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor ………………………….. ………………………….. . 80
6.5. Bibliografie recomandată ………………………….. ………………………….. …………….. 80
Capitolul VII. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 82
Investigarea psihologică a comp ortamentului simulat ………………………….. ………. 82
7.1. Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 82
7.2. Conținut ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 82
7.3. Rezumat ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 88
7.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor ………………………….. ………………………….. . 88

4
7.5. Bibliografie recomandată ………………………….. ………………………….. …………….. 88
7.6. Teme de control ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 89
Răspunsuri la testele de autoevaluare a cunoștințelor ………………………….. ………. 90

5
Introducere

Cursul este destinat, în principal, studenților Facultății de Drept din cadrul
Universității Ecologice din București – învățământ cu frecvență redusă (IFR), dar
poate constitui un util material de studiu și pentru studenții la învățământ cu frecvență
(IF).
a. Date privind titularul de disciplină
Nume și
prenume: Duțu Ade lina Oana
E-mail: adelina_dutu@yahoo.com

b. Date despre disciplină
Anul de
studiu: I
Semestrul
: I
c. Obiectivele disciplinei
Obiectivu
l general
al
disciplinei Disciplina își propune să evidențieze aspecte legate de aplicarea
cunoștințelor de psiholog ie în domeniul judiciar fiind în primul rând
recomandabil celor care vor să lucreze ulterior în cadrul organelor care
se ocupă de ordinea publică și prevenirea infracționalității.
Obiectivel
e
specifice Obiective informaționale:
– familiarizarea cu teoriile și conceptele proprii psihologiei
judiciare;
– înțelegerea noțiunilor de comportament și personalitate
infracțională, delincvența juvenilă, cauzele determinante, precum
și predicția și prevenirea activității infracționale;
– construirea unei viziuni complexe a supra personalității;
– rolul comunității în reeducarea, resocializarea și reintegrarea

6
tinerilor delincvenți.
Obiective operaționale:
– construirea unei "grile de lectură" necesară perceperii, înțelegerii
și interpretării factorilor determinanți ai comportame ntului
infracțional; mecanismele psihologice și psihosociale implicate
în activitatea infracțională; particularitățile psihologice ale
personalității criminale; structura și mecanismele psihologice ale
comportamentului simulat; utilitatea tehnicilor psihof iziologice
în stabilirea mărturiei adevărate; dimensiunile psihologice și
psihosociale ale educării și reintegrării sociale a infractorilor;
– însușirea unor metode eficiente de prevenire a infracționalități;
– dobândirea unor cunoștințe practic -aplicative pr ivitoare la
reeducarea, resocializarea și reintegrarea tinerilor delincvenți.

7
d. Competențe acumulate după parcurgerea cursului
Competențe
profesionale  Însușirea noțiunilor fundamentale de psihologie judiciară;
Înțelegerea mecanismelor care determină actul i nfracțional;
Cunoașterea și înțelegerea dominantelor personalității
infractorului; Dobândirea cunoștințelor fundamentale
referitoare la victimologie; Cunoașterea specificului
activităților din mediul penitenciar.
 Utilizarea metodologiei specifice de invest igare a personalității
infractorului; Întocmirea profilului psihologic al infractorului
pe baza metodologiei învățate ; Utilizarea metodelor si
tehnicilor de lucru solicitate de activitatea de identificare si
ancheta a infractorilor.
 Stimularea interesului pentru cercetarea științifică în domeniul
judiciar ; Manifesta interes fața de psihologia judiciara ca
știință; Promovează un sistem de valori bazat pe etica profesiei
de psiholog în domeniul judiciar.
 Explicarea felului în care studiul personalității inf ractorului
permite explicarea diferențelor individuale; Explicarea
dezvoltării personalității infractorului, așa cum apare în cadrul
teoriilor fenomenului si comportamentului infracțional: teoriile
psiho -biologice, teoriile social -cognitive, teoriile psiho -morale.
Competențe
transversale  Capacitatea de a oferi strategii pentru audierea infractorilor.
 Realizarea sarcinilor profesionale în mod eficient și
responsabil, cu respectarea regulilor deontologice specifice
domeniului.
 Îndeplinirea obiectivelor profe sionale, inclusiv prin abordarea
unor teme de cercetare propuse.

8
e. Resurse și mijloace de lucru
Pentru o pregătire temeinică, vă sugerăm să efectuați toate testele de evaluare,
astfel încât rezultatul pregătirii dumneavoastră să fie cât mai obiectiv. De as emenea,
vă sugerăm să vă alcătuiți propriile dumneavoastră planuri și scheme, acestea
ajutându -vă la o mai bună sistematizare a cunoștințelor dobândite.
Fiecare curs debutează cu prezentarea obiectivelor pe care trebuie să le atingeți
– din punctul de vede re al nivelului de cunoștințe – prin studierea temei respective.
Vă recomandăm să le citiți cu atenție și apoi, la sfârșitul cursului, să le revedeți
pentru a verifica dacă le -ați atins în întregime.
Testele de evaluare prezente la sfârșitul fiecărui curs vă vor ajuta să verificați
modalitatea specifică de învățare și să vă îmbunătățiți cunoștințele. Timpul
recomandat rezolvării testelor este de 30 de minute. Rezolvați testele numai după
studierea în întregime a unui curs și nu vă uitați la răspunsuri decât după rezolvarea
testului și numai dacă nu reușiți să găsiți răspunsul prin recitirea cursului.
La fiecare curs există indicată o bibliografie selectivă pe care vă sfătuim să o
parcurgeți.
f. Structura cursului

Cursul de Psihologie juridică este alcătuit din VII capitole (fiecare capitol
fiind aferent unei unități de învățare ):
Capitolul I. Generalități privind psihologia judiciară
Capitolul II. Analiza psihologică a actului infracțional
Capitolul III. Personalitatea și criminogeneza
Capitolul IV. Delincvența juvenilă
Capitolul V. Problematica psihologică și juridică a mărturiei judiciare și a
martorului
Capitolul VI. Ancheta judiciară din perspectivă psihologică
Capitolul VII. Investigarea psihologică a comportamentului simulat
La sfârșitul fiecărui capitol b eneficiați de modele de teste de autoevaluare care
vă vor ajuta să stabiliți singuri ritmul de învățare și necesitățile proprii de repetare a

9
unor teme. La sfârșitul suportului de curs sunt prezentate răspunsurile corecte la
testele de autoevaluare a cunoș tințelor.

10
Pentru disciplinele prevăzute cu seminar:
Totodată, sunt formulate 3 teme de control , în vederea evaluării pe parcurs,
astfel:
Tema 1 – Capitolul 1: „Realizați un referat de maximum 5 pagini în care să
tratați raporturile interdisciplinare ”;
Tema 2 – Capitolul 5: „Realizați un referat de maximum 5 pagini în care să
analizați criteriile de verificare a veridicității mărturiei presupusă de rea -credință ”;
Tema 3 – Capitolul 7: „Realizați un referat de maximum 5 pagini în care să
tratați tehnicile ș i mijloacele de investigare a comportamentului simulat ”.
Temele de control se prezintă de către fiecare student, iar rezultatele acestei
evaluări se comunică de către cadrul didactic în mod direct și nemijlocit studenților.

Cursul de Psihologie juridică poate fi studiat atât în întregime, potrivit ordinii
prestabilite a capitolelor, dar se poate și fragmenta în funcție de interesul propriu mai
accentuat pentru anumite teme. În vederea susținerii examenului este obligatorie
parcurgerea tuturor celor VII capitole și efectuarea testelor prezentate.
g. Cerințe preliminare

Psihologia judiciară este o disciplină care se stu diază în anul I, semestru I .
Disciplinele din planul de ȋnvăṭământ care se dezvoltă pe baza cunoṣtinṭelor
dobândite ȋ n cadrul materiei de faṭă s unt: Drept penal; Drept procesual penal ;
Criminologie etc.
h. Durata medie de studiu individual

Durata medie de învățare estimă m a fi de aprox imativ 14 de ore.
În vederea susținerii colocviului considerăm necesar , de regulă, un studiu de o
săptămână.
Studie rea fiecărui capitol necesită un efort de cca. 2 ore, astfel încât
cunoștințele specifice acestui domeniu să se fixeze temeinic.

11

i. Evaluarea

La încheierea studierii cursului, este obligatorie realiz area celor trei teme de
control .
Înainte de examen este in dicat să parcurgeți din nou toată materia, cu atenție,
durata estimată pentru această activitate fiind de aproximativ o săptămână.

Forma de evaluare
(E-examen, C -colocviu/test final, LP -lucrări de control) C
Stabilirea notei
finale
(procentaje) – evalua rea finală 50%
– activități aplicative /laborator/lucrări practice/proiect
etc. 20%
– teste pe parcursul semestrului 20%
– teme de control 10%

12

Capitolul I.
Generalități privind psihologia judiciară

1.1. Introducere

În cuprinsul acestu i capitol sunt prezentate cunoștințele referitoare la noțiunea,
obiectul și raporturile interdisciplinare, incluzând precizări terminologice și
metodologice, configurând sfera de analiză teoretică.

Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de apr oximativ 2 ore.

1.2. Conținut

1.2.1.Noțiunea psihologiei judiciare
Psihologia judiciară poate fi definită ca o disciplină distinctă cu caracter
pragmatic, formativ – aplicativă, având ca obiect studiul ființei umane implicată în
drama judiciară, având f inalitatea de a obține cunoștințele și de a evidenția legitățile
psihologice apte să fundamenteze interpretarea corectă a comportamentelor umane cu
finalitate judiciară sau criminogenă.
Ramură a psihologiei, auxiliară dreptului, care urmărește să descopere
mijloacele psihologice cele mai adecvate ce pot contribui la stabilirea adevărului și la
o mai echitabilă administrare a justiției, prevenirea și înlăturarea erorilor judiciare, o
mai bună fundamentare a reeducării infractorilor. Ea studiază caracteristic ile psiho –
sociale ale participanților la procesul penal (învinuit, victima etc.) și legitățile psihice
care se evidențiază în această activitate.
1.2.2. Obiectul psihologiei judiciare
Obiectul psihologiei judiciare îl reprezintă studiul și analiza complexă a
comportamentelor umane implicate în prevenirea, geneza, producerea și soluționarea
conflictului individului cu norma juridică (în special cu normele penale).
Psihologia judiciară studiază caracteristicile psihosociale ale participanților la
acțiunea jud iciară (infractor, victimă, martor, anchetator, magistrat, avocat, etc.),
modul în care aceste caracteristici apar și se manifestă în condițiile concrete și

13
speciale ale interacțiunii lor în cele trei faze: faza preinfracțională, infracțională
propriu -zisă și postinfracțională.
Obiectivele urmărite de psihologa judiciară pot fi împărțite în 2 categorii:
Obiective teoretice și obiective practic -aplicative1.
Cele mai importante obiective teoretice ale psihologiei judiciare sunt
următoarele:
– îmbunătățirea ap aratului teoretico -conceptual și asigurarea funcționalității
acestuia;
– elaborarea unor modele teoretico -explicative privind etiologia unor fenomene
psihologice de care se ocupă;
– validarea unor metode conceptuale teoretico -explicative ale psihologiei
generale și ale psihologiei sociale în urma testării acestora în mediul specific
activității judiciare;
– validarea în practica judiciară a unor modele științifice elaborate de psihologia
generală și psihologia socială.
Dintre obiectivele practice ale psiho logiei judiciare menționăm:
– elaborarea metodologiei specifice de cercetare;
– desfășurarea unor cercetări pentru a evidenția legi și reguli specifice activității
judiciare;
– oferirea de informații pertinente organelor judiciare menite să confirme
necesi tatea aplicării psihologiei în domeniul judiciar;
– contribuția efectivă la stabilirea adevărului și aplicarea legii;
– participarea la elaborarea programelor de recuperare și verificarea eficienței
acestora;
– implicarea prin mijloace specifice la organiz area unor programe de prevenție;
– oferirea asistenței psihologice de specialitate, sub forma expertizelor, organelor
judiciare.
Precizarea obiectivelor psihologiei judiciare trebuie să se facă ținându -se seama,
în primul rând, de cei ce vor beneficia și vor utiliza efectiv cunoștințele și rezultatele
cercetării în acest domeniu. În acest sens, rolurile și activitățile psihologiei judiciare
sunt foarte largi și foarte variate.
Cele mai importante probleme care stau în atenția psihologiei judiciare sunt:
– factorii determinanți ai comportamentului infracțional;
– mecanismele psihologice și psihosociale implicate în activitatea infracțională;
– particularitățile psihologice ale personalității criminale;
– mecanismele psihologice implicate în fenomenul rec idivării activității
infracționale;
– psihologia victimei;
– psihologia mărturiei judiciare;
– modalitățile de acțiune criminoinhibitivă la nivel social;
– structura și mecanismele psihologice ale comportamentului simulat;

1 Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură și Presă “Șansa” -S.R.L.,
București, 1992, p. 7.

14
– utilitatea tehnicilor psih ofiziologice în stabilirea mărturiei adevărate;
– explicarea conduitelor dizarmonice întâlnite în practica judiciară;
– dimensiunile psihologice și psihosociale ale educării și reintegrării sociale a
infractorilor (Mitrofan & colab., 1992).
În concluzie, domeniul psihologiei judiciare îl constituie, în esență, devianța,
conduitele care se îndepărtează de la normele morale sau legale dominante într -o
cultură dată. Obiectul psihologiei judiciare îl reprezintă studiul și analiza complexă
a comportamentelor um ane implicate în procesul judiciar (omul într -o ipostază
specială).
1.2.3.Raporturi interdisciplinare
Faptul că adâncirea cunoașterii unor domenii științifice reclamă
interdisciplinaritatea, nu mai este de mult o noutate. La granița dintre științe există
domenii conexe interdisciplinare care -și „întind mâna", împrumutându -și
metodologii, cunoștințe și instrumentar în vederea conturării de noi adevăruri care,
devenind ulterior certitudini, vor consta ca „pământ desțelenit" și vor fi reclamate
puțin câte puți n ca științe independente. În domeniul tangent psihologiei generale și
dreptului (științelor juridice) a luat naștere psihologia judiciară2.
Ținând cont de faptul că psihologia judiciară este o disciplină de sinteză, se
impune în continuare să examinăm suc cint care sunt acele discipline științifice care
contribuie cel mai mult la elaborarea corpului de cunoștințe ce alcătuiesc conținutul
psihologiei judiciare.
Psihologia judiciară are legături de subordonare și intercondiționare reciprocă în
primul rând cu psihologia generală , de la care împrumută și aplică metode de
abordare a domeniului, cunoștințe asupra unor legi psihologice și instrumente de
investigație cu arie de largă aplicabilitate, constituind, dintr -un anumit punct de
vedere, un domeniu experiment al al psihologiei și al dreptului3.
Desigur, fără a neglija raporturile cu psihologia generală, psihologia judiciară
este strâns legată de psihologia socială care, studiind planul particular -social din
construcția omului, se caracterizează printr -o abordar e mai concretă a omului,
urmărind efecte individuale și de grup ale unor determinări concret -istorice4.
Explicația psihosocială, bazată pe considerarea individului uman în contextul
interacțiunilor sale cu grupurile de apartenență, cu alte persoane, cu nor mele social –
morale și social -juridice cu valoare reglatorie pentru conduita sa, fundamentează
organizarea teoretică și practică a psihologiei judiciare.
Legătura cu psihologia socială este atât de strânsă, încât unii autori5 consideră
psihologia judiciară ca fiind una din ramurile aplicative ale psihologiei sociale, care
urmărește să descopere acele mijloace psihologice care pot contribui la o mai
adecvată stabilire științifică a adevărului material, deci la o mai echitabilă
administrare a justiției.

2 Tudorel Badea Butoi, Psihologie judiciară. Tratat Universitar – teorie și practică -, Editura Solaris Print, București, 2011, op.
cit., p. 27.
3 Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie…, p. 9.
4 Pantelimon Golu, Psihologie socială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974, op. cit., p. 25
5 Tiberiu Bogdan, Ioan Sântea, Psihologie judiciară, Editura Themis Cart, București, 2010, p. 22.

15
În fun damentarea demersului său teoretic și practic, psihologia judiciară va
folosi informațiile și din alte ramuri ale psihologiei, cum ar fi:
– psihodiagnosticul și psihologia diferențiată care oferă date asupra tipologiilor
și a diferențelor interindividuale;
– psihologia experimentală care oferă date referitoare la instrumentarul
investigatoriu, precum și prin expresia ei psihofiziologică, la evaluarea
funcționalității analizatorilor atât de mult discutați în faza senzorio -perceptivă a
mărturiei, cât și pentr u biodetecția comportamentului simulat.
Fundamentarea prezenței psihologiei judiciare pe terenul dreptului este
demonstrată de faptul că înainte de a fi existat raporturi de drept, în societate s -au
dezvoltat raporturi naturale, interumane, cu conținut și motivație psihologică,
interesele părților fiind determinate de motivații și scopuri, energizate de mobilizarea
voinței fizice și psihice a agenților de drept, precedate sub aspectul cognitiv de mai
mult sau mai puțin complexe procese de deliberare sub asp ectul prevederii și
anticipării urmărilor6.
Legătura psihologiei judiciare cu știința dreptului este reclamată de necesitatea
de a oferi dreptului un instrumentar al interpretării corecte a conduitelor umane cu
finalitate criminogenă. Din acest punct de v edere, dreptul îi limitează psihologiei
judiciare aria de extensie, strict la conduita umană analizată din perspectiva normelor
juridice (autor, martor, persoană bănuită, conduită simulată etc.) și a soluționării sub
just temei a pricinilor judiciare. Astf el, cunoștințele de psihologie judiciară
contribuie, în dreptul penal , la aprecierea elementelor de culpă, vinovăție, intenție,
prevedere, stare emoțională, conduită simulată, responsabilitate etc. și, în genere, prin
transparența către subiectivul existen t sub învelișul normei juridice, ajută la o bună
dozare a pedepselor și o justă încadrare a faptelor7.
Legăturile cu procedura penală pot fi regăsite într -o serie întreagă de activități,
dintre care menționăm: confruntarea, percheziția, prezentarea spre re cunoaștere,
ascultarea etc., pot fi eficiente în măsura în care organele de cercetare vor avea
cunoștințele psihologice necesare cunoașterii corecte a conduitelor umane, în raport
cu a căror interpretare și obiectivare, actul procedural să aibă maximum de eficiență
sub aspectul aflării adevărului.
În relația cu criminalistica se regăsesc atât aspecte teoretice, cât și practice ale
ambelor discipline. Cercetarea la fața locului, reclamată de criminalistică, prilejuiește
o risipă de elemente psihologice asupr a interpretării și obiectivării în câmpul faptei a
rezultatelor conduitei autorului. Numai cunoscând psihologie judiciară, criminaliștii
vor putea trage concluzii cu privire la intențiile, motivațiile și acțiunile autorilor și
victimelor acestora, anticipâ ndu-se conduitele de simulare, disimulare, eludare a
identificării, victimizare, fabricare de alibiuri etc., toate acestea apte să ofere indicii
de descoperire a autorilor și probării vinovăției acestora. În privința tacticii
criminalistice, făcând referir e la vasta și complexa activitate de ascultare a
învinuitului, este clară necesitatea cunoașterii întregului registru al potențialului

6 Tiberiu Bogdan, Probleme de psihologie judiciar ă, Editura Științifică, Bucure ști, 1973, p . 9.
7 Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie…, op. cit., p. 11.

16
psihologic al individului uman (învinuit, martor, victimă, organ judiciar, părți, experți
etc.) .
Psihologia judiciară ar e legături de interdisciplinaritate și cu criminologia,
aceasta din urmă studiind conduita infractogenă din punct de vedere al genezei și
trecerii de la potențial la act criminogen ca fenomen sociopsihologic.
Ne vom referi la cunoștințele de criminologie atunci când ne vom interesa mai
îndeaproape de cauzele criminalității în general. Aceste cunoștințe ne pot ajuta în
înțelegerea unui caz concret, a unei drame judiciare.

Să ne reamintim

1.2.4. Domeniul psihologiei judiciare
Îl constituie, în esență, devianța, conduitele care se îndepărtează de la normele
morale sau legale dominante într -o cultură dată. Obiectul psihologiei judiciare îl
reprezintă studiul și analiza complexă a comportamentelor umane implicate în
procesul judiciar (omul într -o ipostază spec ială).

1.2.5. Obiectul psihologiei judiciare
Îl reprezintă studiul și analiza complexă a comportamentelor umane implicate în
prevenirea, geneza, producerea și soluționarea conflictului individului cu norma
juridică (în special cu normele penale).

1.3. Rezumat

Psihologia judiciară studiază implicațiile psihologice ale activității judiciare.
Ținând cont de faptul că psihologia judiciară este o disciplină de sinteză, au fost
abordate conexiunile psihologiei judiciare atât cu celelalte ramuri ale psihologie i, cât
și cu cele ale științei dreptului.

1.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor

1) Obiectivele psihologiei judiciare sunt :
a. obiective tehnice;
b. obiective teoretice;
c. obiective practic -aplicative.

2) Psihologia judiciară este:

17
a. o disciplină distinctă cu car acter pragmatic, formativ -aplicativă;
b. o știință contestată;
c. ramură a psihologiei, auxiliară dreptului.

3) Psihologia judiciară are relații cu:
a. psihologia experimentală și dreptul comercial;
b. psihologia generală și psihologia socială;
c. procedura penală și crimi nalistica.

1.5. Bibliografie recomandată

a. Adelina Duțu, Psihologie judiciară, ediție revizuită, Editura Sitech, Craiova,
2017;
b. Tudorel Badea Butoi, Psihologie judiciară. Tratat U niversitar – teorie și practică ,
Editura Solaris Print, București, 2011 ;
c. Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Casa de
Editură și Presă “Șansa” -S.R.L., București, 1992 ;
d. Tiberiu Bogdan, Ioan Sântea, Psihologie judiciară, Editura Themis Cart,
București, 2010 ;
e. Tiberiu Bogdan, Probleme de psihologie judiciar ă, Editura Științifică, Bucure ști,
1973 .
1.6. Teme de control
Realizați un referat de maximum 5 pagini în care să tratați raporturile
interdisciplinare

18

Capitolul II.
Analiza psihologică a actului infracțional

2.1. Introducere

În cadrul a cestui capitol sunt prezentate aspecte ce vizează complexitatea
cauzală a actului infracțional, conceptul psihologic de act infracțional și sunt
prezentate fazele actului infracțional.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.
2.2. Conținut

2.2.1.Complexitatea cauzală a fenomenului infracțional
Fenomenul infracțional este un fenomen deosebit de complex, multideterminat
care pentru a putea fi cunoscut, trebuie abordat multidisciplinar. Această abordare
implică stăpânirea unor noți uni de psihologie judiciară, criminologie, sociologie
judiciară, biologie criminală, medicină legală, psihiatrie criminală, antropologie
criminală, statistică infracțională.
Deși este un fenomen social, infracționalitatea trebuie cercetată ca un act
indivi dual comis de o persoană concretă într -o situație concretă. Este vorba de o
acțiune umană, determinată de anumite elemente psihologice, trebuințe, tendințe,
motive, scopuri etc.
O viziune coerentă asupra dinamicii și interacțiunii elementelor întregului
ansamblu de factori care concură la producerea actului infracțional nu o poate oferi
decât o concepție sistemică integratoare asupra conduitei și a manifestărilor
psihocomportamentale.
Cercetătorii implicați în desfășurarea fenomenului infracțional sunt inte resați în
primul rând de explicarea cauzală a acestuia, de evidențierea factorilor determinanți,
deoarece concepțiile și teoriile elaborate au un puternic rol regulator asupra diferitelor
component ale sistemului legal dar, mai ales, asupra tipurilor de ac tivități
corecționale și a celor profilactice. “Ca să înlături efectul, trebuie să înlături cauza” –
comandă principiul cauzal general, numai că, în cadrul comportamentului
infracțional, accesul la adevărata cauză este, de cele mai multe ori, greu de contu rat8.
Explicarea comportamentului infracțional constituie o încercare de a găsi și
contura un sistem teoretico -științific și metodologic cu mari posibilități integratorii și
generalizatoare pentru realitatea concretă, însă tipurile și formele de

8 Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie…, op. cit. , p. 21.

19
“operați onalizare” practică a comportamentului infracțional sunt extreme de diverse,
fiecare având, la limită, caracteristici strict individuale.
Actul infracțional reprezintă rezultatul interacțiunii dintre factorii ce structurează
personalitatea individului și f actorii externi, de ambianță. În ceea ce privește factorii
interni, endogeni, orice persoană poate prezenta în structura sa un nucleu central mai
mult sau mai puțin favorabil comportamentului infracțional conturând sau nu o
personalitate infracțională9. Am bianța, condițiile și împrejurările exterioare pot fi
favorabile sau nefavorabile dezvoltării acestui nucleu în plan infracțional.
Trecerea la actul infracțional constituie un moment critic, nodal. Această trecere
reprezintă o procesualitate care cunoaște însemnate variații în desfășurarea ei.
2.2.2. Conceptul psihologic de act infracțional
Pentru jurist, o infracțiune este orice act (pozitiv sau negativ), cu caracter
voluntar, care se abate de la normele stabilite prin legislație, calificarea sa fiind
prevăzută de legile cu caracter penal. Psihologul este mai mult preocupat de
înțelegerea infracțiunilor (descoperirea motivațiilor) decât de definirea lor. Cu toate
acestea, ca o consecință a activității sale în domeniul psihologiei criminalității, a
elaborat un concept psihologic al actului infracțional, independent de cel al juristului.
Psihologul integrează actul infracțional în categoria acțiunilor personale, astfel încât,
pentru el, ceea ce constituie motivul acțiunii judiciare nu este decât un episod al v ieții
psihice a subiectului. Nu este posibil să se judece o infracțiune fără a fi înțeleasă, dar
pentru a fi înțeleasă, trebuie să se cunoască atât antecedentele situației, cât și valoarea
tuturor factorilor determinanți ai reacției personale. Două infracț iuni aparent identice
și determinate de aceleași circumstanțe exterioare pot să aibă o semnificație total
diferită și, în consecință, trebuie judecate și sancționate într -un mod absolut diferit10.
Sancțiunile juridice constituie nu mijloace de răzbunare a societății, ci de
prevenire a săvârșirii faptelor ilicite și de educare a persoanelor vinovate pentru ca
acestea să -și redobândească ulterior comportamentul normal. Asupra acestui punct
toți specialiști în drept penal sunt de acord și de aceea se încercă i ntroducerea teoriei
psihologice a acțiunii umane, și aceasta deoarece atât la stabilirea pedepsei, cât și în
aplicarea ei, trebuie să colaboreze specialiști în psihologia comportamentului
anormal, psihologia socială și juridică, dacă se urmărește obținerea unui efect cu
adevărat util al acțiunii penale.
Pentru psihologi infracțiunea reprezintă un episod accidental; pentru jurist,
infracțiunea reprezintă tema centrală a acțiunii sale. Astfel, soarta unui infractor este
mai puțin condiționată de calificarea i nfracțiunii sale potrivit Codului penal, cât de
acțiunea pe care evenimentele provocate de intervenția justiției o exercită asupra
conștiinței sale morale.
Analizând infracțiunea din punct de vedere psihologic, ajungem la concluzia că
săvârșirea ei reprezi ntă o consecință absolut logică și nefastă a conflictului dintre
forțele și factorii care au determinat -o: în realizarea actelor legale intervin aceleași

9 Lydia Voight, William E. Thornton, Jr. Leo Barrile, Jerrol M. Seaman, Criminology and Justice ,New York:
McGraw -Hill, 1994, p. 209.
10 Emilio Mira y Lopez, Manual de psihologie juridică, Traducere realizată de Ileana Trandafir, Editura Oscar Print,
București, 2009, p. 106.

20
mecanisme psihologice care intervin și în realizarea actelor infracționale, dar
niciodată nu vom putea înțelege caracterul predeterminat al acțiunilor umane dacă
omitem studierea unuia dintre cei nouă factori (variabile) care le determină.
Înțelegerea și explicarea unei infracțiuni echivalează, deci, cu determinarea valorii
necunoscutelor din ecuația respo nsabilă de comportamentul personal în situații
infracționale. Responsabilitatea fundamentală a juristului este următoarea: în fața
unui act ilegal oarecare, trebuie să determine ce rol a avut în comiterea lui: a)
constituția corporală; b) temperamentul; c) inteligența; d) caracterul; e) experiența
anterioară; f) constelația familială; g) situația exterioară declanșatoare; h) stereotipul
reacției sociale (colective) față de situație; i) modul de percepere a situației de către
delincvent. Trebuie să se țină s eama de faptul că acești nouă factori pot să se
comporte, de fiecare dată, într -un mod diferit (pozitiv sau negativ, adică simultan sau
inhibitiv), alăturându -se sau neutralizându -se, formând ceea ce numim “complexe
determinate” ale acțiunii sau acțiunilor infracționale. Abia acum putem întrezări
dificultatea judecării comportamentului uman din punct de vedere psihologic și legal.
Și doar acum înțelegem cât de defectuos se procedează încă, în majoritatea cazurilor,
în acțiunile judiciare.
2.2.3. Etap ele săvârșiri infracțiunilor și procesele psihice implicate
Analiza actului infracțional constă în determinarea modului în care psihicul
autorului faptei (inteligența, afectivitatea, voința) își pune amprenta în pregătirea,
săvârșirea și atitudinea post -infracțională.
Pentru interpretarea corectă a comportamentului infracțional, trebuie avute în
vedere cele trei faze ale acestuia, și anume: faza preinfracțională, faza infracțională
propriu -zisă și faza postinfracțională.
Etapele săvârșirii unei infracțiuni sunt determinate de hotărârea sau decizia de a
comite fapta. În funcție de acest criteriu, etapele infracțiunii vizează comportamentul
infractorului:
 înainte de comiterea faptei;
 în timpul comiterii faptei;
 După comiterea faptei11.
Prima etapă a demersulu i infracțional o reprezintă cea
preinfracțională, deosebit de consistentă din punct de vedere psihologic, fiind
produsul determinant în trecerea la actul infracțional.
Această fază se caracterizează printr -un intens consum lăuntric, ajungând chiar
la un grad înalt de surescitare, problematica psihologică fiind axată atât asupra
coeficientului de risc, cât și asupra mizei puse în joc, în procesul de deliberare
intervin criterii motivaționale, valorice, morale, afective și materiale. Capacitatea de
proiecț ie și anticipare a consecințelor influențează, de asemenea, în mare măsură
actul decizional.
Odată definitivată hotărârea de a comite infracțiunea, latura imaginativă a
comiterii acesteia este sprijinită de acțiuni concrete cu caracter pregătitor. Astfel,

11 Illi Ștefan, Psihologie judiciară, Editura Europolis, Constan ța, 2009, op. cit., p. 33.

21
dacă în faza deliberării comportamentul infractorului este de expectativă, după luarea
hotărârii acesta se caracterizează prin activism, realizarea actelor preparatorii
presupunând apelul la mijloace ajutătoare, instrumente, contactarea de complici,
culege rea de informații, supravegherea obiectivului. Rezultanta acestui comportament
poate fi, după caz, fie concretizarea în plan material a hotărârii de a comite fapta prin
realizarea condițiilor optime reușitei ei, fie desistarea, amânarea, așteptarea unor
condiții și împrejurări favorizante12.
Cea de a doua etapă o constituie etapa executam practice a acțiunii
ilicite în care are loc transpunerea în practică, mai mult sau mai puțin reușită
sau adecvată a schemelor acționale elaborate pe plan psihic în etapa
anterioară. Aceasta este etapa hotărâtoare în care se relevă în toată plenitudinea
și modul cel mai pregnant caracterul antisocial al personalității infractorului,
trăsăturile și atitudinile sale cele mai negative.
Trecerea la îndeplinirea actului se asociaz ă cu trăirea unor stări emoționate
intense. Teama de neprevăzut, criza de timp, obiectele, ființele sau fenomenele
percepute în timpul comiterii faptei (instrumente de spargere, arme, victimă, martori,
context spațio -temporal al desfășurării faptei etc.), în funcție de proprietățile lor
fizico -chimice (intensitate, formă, mărime, culoare, dispoziție spațială etc.) amplifică
aceste stări emoționale. Lipsa de control asupra comportamentului în timpul operării,
poate genera o serie de erori, lacune (pierderea unor obiecte personale în câmpul
faptei, uitarea unor obiecte corp delict sau omiterea ștergerii unor categorii de urme,
renunțarea la portul mânușilor, diverse accidentări etc.), care ulterior, fiind
exploatate, vor contribui la identificarea autorului.
Etapa postinfracțională are o configurație foarte variată, conținutul său fiind
determinat în bună măsură de modul în care s -a desfășurat etapa anterioară.
Caracteristica principală a conduitei infractorului după săvârșirea faptei este tendința
de a se apăr a, de a se sustrage identificării, învinuirii și sancțiunii.
În această etapă comportamentul infractorului este reflexiv -acțional, activitatea
psihică a acestuia fiind marcată de viziunea panoramică a celor petrecute la locul
faptei.
Procesarea informați ilor referitoare la evenimentele petrecute, determină, la
nivel cerebral apariția unui focar de excitație maximă, cu acțiune inhibitorie asupra
celorlalte zone, și în special asupra celor implicate în procesarea acelor evenimente
care nu au legătură cu inf racțiunea, iar la nivel comportamental acționează conform
legii dominanței defensive. Infractorul are o atitudine defensivă atât în timpul
săvârșirii infracțiunii cât și după arestare, în timpul cercetărilor și a procesului,
uneori chiar și în timpul exec utării pedepsei.
Comportamentul infractorului în momentul în care a fost inclus în cercul de
suspecți și este chemat pentru audieri, continuă să se caracterizeze prin tendința de
simulare, având o atitudine defensivă, care merge de la mici denaturări până la
încercări sistematice de a -și îmbunătăți condiția procesuală. El adoptă diferite poziții
tactice determinate nu numai de gradul lui de vinovăție, ci și de poziția pe care o are

12 Lydia Voight, William E. Thornton, Jr. Leo Barrile, Jerrol M. Seaman, Criminology and…, p. 210.

22
față de anchetator. Dacă simte că îl domină pe anchetator (fie prin capacita tea de
argumentare, fie în privința probelor pe care le are asupra vinovăției lui), acesta va fi
extrem de precaut în ceea ce relatează și nu va renunța la poziția lui decât în fața unor
dovezi puternice. Dacă realizează superioritatea anchetatorului, atun ci rezistența lui
scade și dominanța defensivă se va manifesta doar prin unele ajustări ale declarațiilor
pe care le face. Majoritatea infractorilor sunt inconstanți în depoziții, recunosc o parte
la început, apoi neagă cu înverșunare, revin asupra celor d eclarate, pentru ca în final
să facă o mărturisire, dar și aceea incompletă.
Diagnosticarea cât mai corectă a profilului psihocomportamental al infractorilor,
evidențierea cât mai exactă a cauzelor care au determinat comportamentul lor
antisocial ar consti tui cerințe esențiale pentru conturarea programelor terapeutic –
recuperative din cadrul instituțiilor corecționale, având impact asupra reinserției și
reintegrării sociale a acestora.

Să ne reamintim

2.2.4. Etapele săvârșiri infracțiunilor și procesele p sihice implicate
Analiza actului infracțional constă în determinarea modului în care psihicul
autorului faptei (inteligența, afectivitatea, voința) își pune amprenta în pregătirea,
săvârșirea și atitudinea post -infracțională.
Pentru interpretarea corectă a comportamentului infracțional, trebuie avute în
vedere cele trei faze ale acestuia, și anume: faza preinfracțională, faza infracțională
propriu -zisă și faza postinfracțională.

2.2.5. Faza preinfracțională
Această fază se caracterizează printr -un intens c onsum lăuntric, ajungând chiar
la un grad înalt de surescitare, problematica psihologică fiind axată atât asupra
coeficientului de risc, cât și asupra mizei puse în joc, în procesul de deliberare
intervin criterii motivaționale, valorice, morale, afective și materiale. Capacitatea de
proiecție și anticipare a consecințelor influențează, de asemenea, în mare măsură
actul decizional.
2.3. Rezumat

Infracționalitatea , desi este un fenomen social, trebuie cercetată ca un act
individual comis de o persoană conc retă într -o situație concretă. Este vorba de o
acțiune umană, determinată de anumite elemente psihologice, trebuințe, tendințe,
motive, scopuri etc. Pentru jurist, o infracțiune este orice act (pozitiv sau negativ), cu
caracter voluntar, care se abate de l a normele stabilite prin legislație, calificarea sa
fiind prevăzută de legile cu caracter penal. Psihologul este mai mult preocupat de
înțelegerea infracțiunilor (descoperirea motivațiilor) decât de definirea lor.

23
Pentru interpretarea corectă a comportamen tului infracțional, trebuie avute în
vedere cele trei faze ale acestuia, și anume: faza preinfracțională, faza infracțională
propriu -zisă și faza postinfracțională.

2.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor

1) Fazele actului infracțional sunt:
a. faza infrac țională propriu -zisă sau etapa după comiterea faptei;
b. faza postinfracțională sau etapa din timpul comiterii faptei;
c. faza preinfracțională sau etapa dinaintea comiterii faptei.

2) Faza postinfracțională este caracterizată de:
a. are loc transpunerea în practică a acțiunii ilicite;
b. conduita infractorului după săvârșirea faptei, care are tendința de a se apăra,
de a se sustrage identificării, învinuirii și sancțiunii;
c. o configurație foarte variată, conținutul său fiind determinat în bună măsură
de modul în care s -a desfășurat etapa anterioară.

3) Pentru jurist infracțiunea reprezintă:
a. un episod accidental;
b. o acțiune personală;
c. orice act (pozitiv sau negativ), cu caracter voluntar, care se abate de la
normele stabilite prin legislație.

2.5. Bibliografie recomandată

a. Adelina Duțu, Psihologie judiciară, ediție revizuită, Editura Sitech, Craiova,
2017;

24
b. Illi Ștefan, Psihologie judiciară, Editura Europolis, Constanța, 2009 ;
c. Emilio Mira y Lopez, Manual de psihologie juridică, Traducere realizată de Ileana
Trandafir, Editu ra Oscar Print, București, 2009 ;
d. Tudorel Badea Butoi, Psihologie judiciară. Tratat U niversitar – teorie și practică ,
Editura Solaris Print, București, 2011 ;
e. Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Casa de
Editură și Presă “Ș ansa” -S.R.L., București, 1992 .

25
Capitolul III.
Personalitatea și criminogeneza

3.1. Introducere

În cuprinsul acestui capitol sunt analizate conceptul de personalitate în
psihologia judiciară precum și tipologia și caracteri zarea infractorilor .
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

3.2. Conținut

3.2.1 . Conceptul de personalitate în psihologia judiciară
Psihologia juridică și criminologia, la fel precum psihologia generală și cea
socială, operează cu conceptul de personalitate – un construct pluridisciplinar.
Sub aspect juridic, infractorul este persoana care săvârșește cu vinovăție o faptă
ce prezintă pericol social, prevăzută de legea penală și pentru sancționarea căreia este
necesară apl icarea unei pedepse. Ac esta ar fi aspectul juridic al personalității
infractorului care este studiat de științele juridice.
Deoarece în Codul penal este utilizată noțiunea „persoană ”, ținem să precizăm
că atât în știința psihologică, cât și în tratarea ofe rită în capitolul de față conceptul
≪personalitate ≫ implică și caracteristicile persoanei. Ne referim la faptul că oricare
persoană, posedând anumite particularități intelectuale, afective, volitive, caracteriale
și temperamentale, deosebindu -se de semeni și fiind totodată asemănător cu ei, se
prezintă și ca o personalitate unică, organizată în conformitate cu capitalul ereditar și
influențele mediului.
Din punctul de vedere al psihologiei judiciare, autorul infracțiunii ca
personalitate este definit ca sin teză a tuturor elementelor care concură la conformația
mentală a unui subiect căruia îi dă o fizionomie specifică13.
Psihologia juridică implică în aparatul conceptual noțiunea dată, examinând -o
într-un context special, cel al dramei judiciare. Cercetare a personalității infractorului,
deși ține cont de modelele conceptuale, elaborate de psihologie în scopul definirii
personalității și stabilirii profilului ei, totuși, recurge la unele scheme deosebite,
acceptate în domeniul științelor speciale.

13 Ibidem, op. cit., p. 86.

26
În capitol ul de față ținem să analizăm pe cât posibil de amplu doar personalitatea
infractorului, caracterizată de o anumită motivație, aptitudini, pregătire și orientare
comportamentală – criminală, dirijându -se de modele comportamentale cu caracter
antisocial. Nec esitatea unei cercetări ample a personalității infracționale este
condiționată atât de sarcinile justiției: de descoperire, cercetare, sancționare a
infracțiunilor și orientare a activității spre profilaxia criminalității; cat și de orientarea
contemporană general -umană – spre umanism, armonizare a relațiilor sociale,
anihilare a factorilor distorsionanți, provocatori de conflicte interpersonale și
intergrupale. S -a recurs la noțiunile de ≪personalitate infracțională ≫ sau
≪personalitatea infractorului ≫, spr e deosebire de altă accepțiune – ≪personalitate
criminală ≫ – în scopul ajustării la terminologia folosită în Codul penal, în care se
recurge la termenul de ≪infracțiune ≫, nu de ≪crimă≫, și urmărind intenția de
lărgire a conținutului conceptual. Spre deoseb ire de noțiunea de ≪crimă≫, cea de
≪infracțiune ≫, desemnând un comportament ce atentează la prevederile legii, oferă
posibilitatea unei diferențieri a gravității faptei. Însă e nevoie și de o altă departajare,
pentru evitarea confuziei terminologice. Anali za persoanei unui singur infractor nu ne
poate oferi informație suficientă, pentru a vorbi despre personalitatea infracțională.
Profilul psihologic al persoanei este irepetabil, posedând doar unele calități generale,
determinate de apartenența la o anumită categorie socială sau de particularitățile
organizării psihice. Anume aceste calități sunt puse în discuție atunci, când se recurge
la noțiunea de ≪personalitate infracțională ≫.
Cercetările contemporane ale personalității implicate în drama judiciară se r eferă
la un șir de aspecte. Firește că cercetarea juridică a personalității infractorului, care o
identifică cu infracțiunea și se orientează spre cele patru componente ale ei – obiectul
infracțiunii, cauzele obiective și subiective și subiectul ei, nu va oferi material
suficient pentru înțelegerea deplină, atât a personalității infracționale, cât și a
persoanei concrete, acțiunile căreia au provocat cauza penală. E nevoie de o tratare
dinamică, care ține cont de geneza și afirmarea personalității, mai prod uctivă, de care
sunt capabile alte științe – psihologia, sociologia, criminologia. Analiza personalității
în cadrul acestor științe oferă cunoștințe care permit elucidarea tuturor aspectelor
comportamentului deviant.
O analiză strict psihologică a actului infracțional, fundamentată exclusiv pe
cerințele determinării conținutului juridic al infracțiunii, constă în analiza modului în
care pregătirea, săvârșirea și atitudinea post -infracțională se manifestă psihicul
autorului, elementele sale: inteligența, afe ctivitatea și voința14.
Dacă o asemenea analiză este indispensabilă pentru stabilirea responsabilității
(cu cele 2 elemente ale sale, discernământul și libertatea) și a culpabilității în formele
sale curente de manifestare (intenția în variantele sale sau c ulpa, de asemenea, în
variantele sale), ea nu mai este suficientă pentru criminogeneză și funcțiile sale
principale: cunoașterea cauzelor criminalității în general și în mod individual pentru
fiecare infracțiune; organizarea socială a prevenirii infracțiun ilor; individualizarea
pedepsei; tratamentul în penitenciar și tratamentul post -execuțional15.

14 Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie…, op. cit. , p. 47.
15 Idem, p. 47.

27
Din punct de vedere juridic actul infracțional este rezultatul comportării negative
a ființei umane responsabile în raport cu cerințele normelor penale pozitive. În orice
definiție dată infracțiunii – definiție legală sau doctrinară – vom surprinde aceste
condiții minime ce se cer unui act antisocial pentru a fi considerat infracțiune16.
Așadar, psihologia judiciară nu poate opera, pur și simplu, cu conceptul juridi c
al infracțiunii și nici justiția nu poate judeca și soluționa cauze penale în această
manieră. De aceea, justiția își racordează activitatea, apelând la serviciile psihologiei
judiciare în cvasitotalitatea problemelor sale, în speță, fiind vorba de actul
infracțional, la autorul acestuia, la personalitatea sa înțeleasă ca sinteză a tuturor
elementelor care concură la conformația mintală a unui subiect căruia îi dă o
fizionomie proprie, specifică. “Această conformație rezultă din nenumăratele
particularită ți ale constituției sale psihofiziologice, ale componentelor sale instinctiv –
afective, ele însele alimentate de aferențele senzitivo -senzoriale și cenestezice, a
modului său de a reacționa, de amprentele lăsate de toate experimentele trăite, care au
jalona t istoria sa individuală” 17.
Acestea sunt principalele motive pentru care, atât în psihologia judiciară cât și în
criminologie se operează cu conceptul de personalitate, concept care obligă la
abordări de tip sinergic.
Premisele cercetării comportamentulu i deviant sunt psihologice atât la nivel
substanțial, pentru că se cercetează infractorului, cât și la nivel metodologic, pentru
că se utilizează testele psihologice18.
Personalitatea infractorului studiată din perspectivă sinergică implică:
cercetarea clin ică (reconstituirea antecedentelor personale și patologice ale
subiectului), examinările paraclinice (investigații de laborator, radiologice etc.),
interpretarea neurofiziopatologică (explorarea cauzalității manifestărilor agresive de
comportament legate d e condițiile biopsihologice) investigările biogenetice (analiza
factorilor ereditari) , cercetarea sociologică (reconstituirea structurii personalității
delincventului), rezolvarea medico -legală (prin oferirea de date medicale pentru a
stabili conștiința ș i gradul de discernământ al infractorului) .
Această studiere a comportamentelor deviante permite aprecierea corectă a stării
psihice a personalității deviante, determinarea trăsăturilor esențiale ale personalității,
natura și evoluția tulburărilor care au însoțit sau au precedat săvârșirea infracțiunii și
riscul agravării acestora, precum și aprecieri în legătură cu periculozitatea trăsăturilor
de personalitate și de comportament care au precedat sau au însoțit comportamentul
deviant.
3.2.2. Componentele pe rsonalității analizate de psihologia judiciară
Personalitatea umană se manifestă prin comportament. Analiza diferitelor forme
de comportament, frecvența, calitatea lor ne permit să inferăm asupra unor
componente de natură biologică sau psihică care, la un moment dat, determină un
comportament sau altul.

16 Idem, p. 49.
17 Virgil Dragomirescu, Psihosociologia comportamentului deviant, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, op.
cit., p. 15.
18 Ioan Buș, Psihologie judiciară, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 1997, p. 46.

28
Elementele constitutive ale personalității, atât cele simple, cât și cele complexe,
se află într -un sistem de legături multiplu determinate, astfel încât fenomenul
personalității este dificil de cunoscut și reclamă utilizarea unor mijloace științifice
deosebit de sensibile pentru a efectua o analiză eficientă.
Analiza este posibilă datorită proprietății personalității de a se proiecta în lumea
exterioară prin impulsuri, atitudini, conflicte, ceea ce fundament ează și face posibil
întregul sistem al științelor comportamentale, inclusiv al psihologiei juridice19.
Personalitatea individului se proiectează în lumea exterioară prin impulsuri,
atitudini, conflicte. În analiza personalității se disting două planuri: planul
componentelor personalității și planul tipurilor de personalitate.
Componenta biologică a personalității se referă la zestrea nativă a individului și
cuprinde mai multe niveluri: structura genetico – ereditară; biochimico -metabolică,
sistemul endocrin și sistemul nervos vegetativ. Acesta constituie biotipul.
Componenta psihologică a personalității reunește structurile psihice, ele fiind
dispuse, de jos în sus, conform dispoziției ierarhic – stratificate și al derivării
evolutive prin diferențiere și sp ecializarea funcțională. Structurile personalității sunt
următoarele: structura sau nivelul instinctual (pulsiuni, trebuințe, tendințe), nivelul
afectiv (emoții, sentimente, pasiuni), nivelul conativ – volițional (funcții gnozice:
senzații și percepții și funcții praxice: activitate, voință), nivel intelectual simbolic
(memorie, imaginație, reprezentări, gândire, creativitate) acestea reprezentând
psihotipul.
Atât zona biologică cât și cea psihologică a personalității sunt date proprii ale
individului, spec ifice lui tipologic, unice și irepetabile.
Calitățile și defectele organismului își pun amprenta într -o mare măsură asupra
personalității . Indivizii care au un organism bine structurat sunt plăcuți ca înfățișare,
sunt siguri pe ei, au un comportament dete rminat în mod pozitiv de constituția lor.
Din contră, cei care rezistă cu greu la dificultăți sau care au deficiențe, au și o
personalitate mai fragilă. Sentimentul de inferioritate conduce la comportamente
compensatorii, care în nenumărate situații pot co nduce la comportamente deviante.
Temperamentul se referă la caracteristicile formale ce vizează maniera în care se
desfășoară viața psihică a individului. Termenul de temperament este sinonim cu cel
de fire. Astfel, există fire lentă, iute, există oameni c are dau dovadă de durabilitate în
ceea ce privește relațiile afective și oameni labili din punct de vedere afectiv.
Aptitudinile se referă la abilitatea naturală de a dobândi cunoștințe sau
îndemânări în sens general sau special. Inteligența este o aptitud ine generală, în timp
ce îndemânarea este una specială. Factorii sociali au însă o influență deosebit de
marcantă asupra aptitudinilor înnăscute. Aptitudinile trebuie să fie mereu însoțite și
susținute de atitudini pozitive din punct de vedere social. Inte ligența, dacă nu este
asociată cu onestitatea ca atitudine socială pozitivă poate să evolueze spre o
personalitate de escroc, șantajist sau delapidator.

19 Nicolae Mitro fan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie…, op. cit. , p. 51.

29
Componentele biologice se dezvoltă și acționează în strânsă legătură
componentele sociale. Dezvoltarea personalității se realizează în timp prin
interacțiunea componentelor biologice și a componentelor sociale.
Componentele sociale: sunt cel mai puțin proprii individului, reprezentate de
mediul socio -comunitar al individului și totodată, comune și celorlalț i membri ai
comunității umane din care fac parte. Din aceste motive, câmpul social al persoanei
nu are limite sau, mai precis limitele sale nu se închid la nivelul individului, ci se
confundă cu limitele grupului social căruia îi aparține; el este deci med iul în care
persoana există și acționează în relațiile sale cu instituțiile sociale și cu ceilalți
indivizi.
Componentele sociale se referă la factorii de natură socio – culturală de genul
mediului social, educație care se traduc în atitudini și caractere și se consolidează
devenind motive care modelează comportamentul.
Caracterul reprezintă totalitatea trăsăturilor esențiale și calitativ – specifice care
se exprimă în activitatea omului în mod relativ stabil și permanent. Activitatea
individului este însă condiționată de modelele socio – culturale de comportament,
care se interiorizează sub forma atitudinii față de semeni, față de sine și față de
muncă. Atitudinea față de sine și față de ceilalți reprezintă bazele caracterului care
determină formarea unei p ersonalități echilibrate sau a unei personalități deviante.
3.2.3 . Profilul personalității infractorului
Diagnosticarea cât mai corectă a profilului psihocomportamental al
infractorilor20, evidențierea cât mai exactă a cauzelor care au determinat
comportame ntul lor antisocial constituie cerințe esențiale pentru conturarea
programelor terapeutic -recuperative din cadrul instituțiilor corecționale.
Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată ceea ce îi permite comiterea
unor acțiuni atipice cu caracte r antisocial sau disocial.
El apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficiențe de
integrare socială, care intră în conflict cu cerințele sistemului valorico -normativ și
cultural al societății în care trăiește. Pe această bază se înce arcă să fie puse în
evidență atât personalitatea infractorului, cât și mecanismele interne (mobiluri,
motivații, scopuri) care declanșează trecerea la actul infracțional ca atare ( D. Banciu,
1992).
Studiindu -se diferite categorii de infractori sub aspectu l particularităților
psihologice, s -a reușit să se stabilească anumite caracteristici comune care se regăsesc
la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea: instabilitatea emotiv –
acțională; inadaptarea socială; sensibilitatea deosebită; duplicita tea
comportamentului; imaturitatea intelectuală; imaturitatea afectivă; frustrarea;
complexul de inferioritate; egocentrismul; labilitatea; agresivitatea și indiferența
afectivă .
Prezentăm în continuare particularitățile psihologice ale diferitelor categor ii de
infractori:

20 Ioan Buș, Psihologie judiciară, Presa Universitară Cluj, 1997.

30
CERȘETORUL – formează un clan deosebit în lumea infractorilor. Acesta este în
posesia unor elemente ale artei dramatice, acționând prin intermediul rolului jucat
verbal, prin mimica și costumația adecvată. Cei ce ajung la măiestrie în cer șetorie,
știu să utilizeze metode cu totul deosebite (modularea vocii, mimica, invocarea unor
mari necazuri) pentru a atrage atenția tr ecătorilor și a obține mila lor .
HOȚUL – săvârșește cea mai primitivă acțiune infracțională. Acțiunea în sine
constă din mișcări relativ simple: întinderea mâinii, apucarea obiectului, atragerea lui
spre infractor, camuflarea și transportarea obiectului într -un loc ascuns. Caracteristic
furtului este modul discret al sustragerii obiectului și apoi îndepărtarea grăbită de la
locul infracțiunii, ascunderea de acei care l -ar putea urmări.
SPĂRGĂTORUL – se conturează tipic ca personalitate, prin operarea în bandă și
prin utilizarea forței ca mijloc de apărare în caz de surprindere. Spărgătorul, în special
cel modern, posedă teme inice cunoștințe de ordin tehnic. Deoarece comiterea actului
infracțional presupune acțiuni complexe, de securitate individuală, spărgătorii se
recrutează din rândul celor mai evoluați infractori. Ei au nevoie pe lângă iscusința
(inteligența practică) nece sară executării unei spargeri și de unele calități deosebite,
ca de exemplu calm, aprecierea corectă a situației, curaj, “sânge rece“. Utilizând
violența în apărare, spărgătorii, se apropie de tâlhari, iar prin faptul că tind să -și
însușească bunuri, de ho ți.
TÂLHARUL – întreaga sa activitate infracțională se caracterizează prin violență,
susținută de o constituție fizică, somatică adecvată. Ca particularități specifice
dobândite în cursul activității infracționale, putem aminti o motricitate sporită față d e
normal, hotărâre și îndrăzneală în timpul operării, de multe ori cruzime, deși tâlharul
recurge la asasinat numai în caz de nevoie și mai mult în scop defensiv. Se manifestă
violent, odată planul fiind elaborat nu -și mai poate suspenda sau amâna cu ușuri nță
acțiunea infracțională.
INFRACTORUL INTELECTU AL (escrocul, falsificatorul, șantajistul). Exercitarea pe
scară profesională a unor asemenea acțiuni infractuoase presupune, din punct de
vedere psihologic, necesitatea unor mijloace intelectuale mai deoseb ite. La aceștia
forța fizică este mai puțin importantă, în general fizicul trece pe un plan secundar și
joacă un rol de decor care facilitează în unele cazuri (escrocherii) săvârșirea
infracțiunii. În afară de unele “ustensile” de importanță minoră, infrac torii intelectuali
își comit acțiunile în mod preponderent pe cale verbală. De aici rezultă două
particularități esențiale: un debit verbal adaptat rolului și adecvat scopului urmărit,
accesibil victimei. Principala armă de atac a infractorului intelectual este minciuna.
Escrocii și șantajiștii se caracterizează în special printr -o elasticitate a gândirii, prin
posibilitatea de a descoperi rapid slăbiciunile victimei și prin soluții rapide care duc la
eschivare și ieșire din încurcătură.
ASASINUL – este cel mai odios și cel mai nociv infractor. Acesta manifestă
irascibilitate, impulsivitate și agresivitate crescută. Este egocentric, dominator, având
o capacitate de raționalizare scăzută, instabil și superficial în contactul afectiv, ceea
ce îl face să se ang ajeze în situații conflictuale, reacționând violent21. Comiterea

21 Ibidem, p. 186.

31
infracțiunii devine posibilă datorită intrării individului într -un mediu care oferă
situații conflictuale de la care el nu știe sau nu poate să se sustragă.
După motivul asasinatului (obținere a unor avantaje materiale, ură, răzbunare,
fanatism etc.) și gradul de violență cu care infractorul săvârșește asasinatul, putem să
ne dăm seama dacă avem de -a face sau nu cu un infractor normal. În cazul asasinilor
normali nu este vorba de o plăcere sadic ă, ci de o relaxare după o mare tensiune, în
urma rezolvării unei situații conflictuale pe calea asasinatului. Este deci o aparentă
satisfacție momentană după actul săvârșit. Situația conflictuală în care se află asasinul
este dublată de un temperament imp ulsiv, de o motricitate mărită, care se
exteriorizează prin violență de ordin fizic. Asasinul este insensibil la durerile fizice
ale altora și de aceea este lipsit de compasiune față de ceilalți. Această insensibilitate
nu este înnăscută, ci se câștigă ca urmare a modului de viață dusă în condiții de
vicisitudini fizice și psihice (T. Bogdan, 1973).
INFRACTORUL RECIDIVIS T – psihologic se caracterizează prin:
* imaturitate intelectuală;
* impulsivitate mărită, agresivitate;
* indiferență afectivă;
* egocentrism;
* tendință de opoziție;
* scepticism;
* rezistență scăzută față de stimuli.
INFRACTORUL DE PROFES IE (de carieră ) – este format și socializat în direcția
comiterii infracțiunii. Reprezintă ultimul grad de inadaptare socială prin faptul că
unica lui sursă de existen ță o constituie infracțiunea. Obiectul principal al activităților
sale infracționale îl constituie câștigurile financiare și el nu se implică în comiterea
unor infracțiuni cu violență, în afară de cazul în care violența este “specialitatea” sa
(tâlharul). De obicei debutează în calitate de copil delincvent, având originea în
păturile de jos ale societății.
Infractorul de profesie își formează deprinderi și abilități tehnice de înalt
specialist, este capabil să -și planifice activitățile, să -și aleagă victime le și să -și
îndeplinească planul de comitere a infracțiunii în așa fel încât să evite depistarea ei.
El planifică acțiunea infracțională mult mai amplu decât o face infractorul obișnuit,
ocazional.

Să ne reamintim

3.2.4. Planurile personalității
În ana liza personalității se disting două planuri: planul componentelor
personalității și planul tipurilor de personalitate.

32

3.2.5.Caracteristicile infractorilor
Studiindu -se diferite categorii de infractori sub aspectul particularităților
psihologice, s -a reuș it să se stabilească anumite caracteristici comune care se regăsesc
la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea: instabilitatea emotiv –
acțională; inadaptarea socială; sensibilitatea deosebită; duplicitatea
comportamentului; imaturitatea intelec tuală; imaturitatea afectivă; frustrarea;
complexul de inferioritate; egocentrismul; labilitatea; agresivitatea și indiferența
afectivă .

3.3. Rezumat

În capitolul de față au fost analizate conceptul de personalitate în psihologia
judiciară precum și tip ologia și caracterizarea infractorilor .

3.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor

1) Premisele cercetării comportamentului deviant sunt psihologice :
a. la nivel teoretic, prin contribuția efectivă la stabilirea adevărului și aplicarea
legii;
b. la nivel substanț ial, pentru că se cercetează infractorului;
c. la nivel metodologic, pentru că se utilizează testele psihologice.

2) Componenta biologică a personalității se referă la:
a. reunirea structurilor psihice;
b. structura nivelului instinctual (pulsiuni, trebuinț e, tendințe);
c. zestrea nativă a individului.

3) Caracteristicile comune ale infractorului cuprind:
a. labilitate;
b. absența ideii de persecuție;
c. egocentrism.
3.5. Bibliografie recomandată

33

a. Adelina Duțu, Psihologie judiciară, ediție revizuită, Edit ura Sitech, Craiova,
2017;
b. Illi Ștefan, Psihologie judiciară, Editura Europolis, Constanța, 2009 ;
c. Emilio Mira y Lopez, Manual de psihologie juridică, Traducere realizată de
Ileana Trandafir, Editura Oscar Print, București, 2009 ;
d. Virgil Dragomirescu, Psihos ociologia comportamentului deviant, Editura
Științifică și Enciclopedică, București;
e. Ioan Buș, Psihologie judiciară, Editura Presa Univ ersitară Clujeană, Cluj –
Napoca.

34
Capitolul IV .
Delincvența juvenilă

4.1. Introducere

Capito lul în discuție asigură o fundamentare a conceptului de delincvență
juvenilă, configurând sfera de analiză dintre normal și patologic în definirea
delincvenței, precum și analizarea factorilor implicați în determinarea
comportamentului deviant al minorilor .

Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.
4.2. Conținut

4.2.1. Considerații teoretice privind delincvența juvenilă
Termenul “ delincvență juvenilă ”, intrat în uz în ultimele decenii, provine de la
cel francez -“delinquanc e juvenile ”, desemnând devierile de la norma socială și
penală, săvârșite de minorii până la 18 ani și sancționate juridic. De fapt, în franceză
noțiunea“delincvență” se referă la “ansamblul de infracțiuni comise într -un anumit
timp și spațiu”, fiind utili zat de rând cu cel de“criminalitate”. În psihologia din spațiul
românesc el a fost preluat de rând cu cea de a doua parte, “juvenilă”, folosit într -un
sens restrâns. Se pare că această decizie are menirea de a face o diferențiere distinctă
între infracțiun ea comisă de adulți și minori. Oricum, este o intenție nobilă și cu
menirea de umanizare a tratării juridice a vinovăției minorilor.
În studiul explicațiilor teoretice, privind delincvența juvenilă pornim de la
paradigmele explicative ale devianței în soc ietate. În acest sens, am definit o serie de
noțiuni fundamentale care se întrepătrund cu conceptele devianță și delincvență, și
anume: problema socială, anomie, patologie, criminalitate, conflict, imoralitate etc.
Astfel, în sens larg, devianța include to ate deviațiile de la comportamentul
acceptat și dezirabil, inclusiv încălcările legii penale, provocând probleme sociale și
stări de inadaptare. Prin devianță se înțelege orice conduită, gest sau manifestare care
încalcă normele scrise sau nescrise ale soc ietății sau ale grupului social particular din
care face parte persoana care a avut o astfel de conduită22. Se afirmă că indivizii care
încalcă aceste reguli se opun comportamentului majoritar conformist, dovedindu -se
astfel că devianța socială este în esen ță nonconformistă.

22 Dan Banciu, Sorin Rădulescu, Evoluții ale delicvenței juvenile în România , Editura Lumina Lex, București ,
2002, p 36.

35
Conceptul de devianță reprezintă comportamentul nonconformist al indivizilor
care au suportat un proces de socializare, dar din diferite motive nesocotesc normele
de comportare socială.
Prin urmare, devianța semnifică nonconformismul del iberat sau nedeliberat al
oamenilor față de normele și valorile unei organizări sociale formale, dar și a unui
grup particular (informal)23.
Perspectiva psihologică de analiză a delincvenței încearcă să explice în ce
măsura omul dispune de o capacitate inte lectivă, afectivă, volitivă, capabilă să
mențină un echilibru în satisfacerea necesităților tip nevoi, aspirații și interese24.
Pentru definirea delincvenței din această perspectiva unele analize se centrează
pe conceptul de imaturitate socială care generea ză comportamentul delincvent.
Insuficienta maturizare socială se relevă în dificultățile de integrare, în starea de
conflict cu cerințele unui anumit sistem valoric normativ.
De pe aceste poziții de abordare a delincvenței se relevă25:
a) insuficiența proce selor de asimilare a cerințelor și normelor sociale. În această
situație spunem că omul se afla într -un deficit de socializare;
b) insuficienta proceselor de acomodare la mediul social. Această insuficiență de
adaptare este evidențiată de comportamentul de lincvent. Caracteristica acestor
oameni este neechivalența sau disonanța între maturizarea socială și dezvoltarea
personalității. Se înregistrează decalaje de dezvoltare pe următoarele planuri: între
nivelul maturizării intelectuale, pe de -o parte, și nive lul dezvoltării afectivo –
motivaționale și caracterial -acționale, pe de altă parte.
Fenomenul delincvenței juvenile este larg dezbătut antrenând cercetători din
diverse domenii: medical, sociologic, psihologic, pedagogic, criminologic,
criminalistic, juridi c etc., conferindu -i acestui fenomen o investigație
interdisciplinară. Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri: copii cu tulburări de
comportament (termen medical); tineri inadaptați (termen sociologic); “copii –
problemă” (termen psiho -pedagogic); m inori delincvenți (termen juridic) etc. Toți
acești termeni se referă la minori care, într -un fel sau altul, au ajuns în conflict cu
normele morale și juridice, valabile pentru comunitatea în care trăiesc. Conduita
normală este reprezentată de comportament ele socialmente acceptabile, compatibile
cu modele culturale ale societății din care face parte minorul.
Delincvența juvenilă reprezintă un fenomen ce include totalitatea încălcărilor de
norme sociale săvârșite de către tineri sub 18 ani, încălcări sancțio nate penal
(Popescu -Neveanu, 1978). Ea se referă așadar la activitățile ilegale comise de copil
sau adolescent (Henggeler, 1989).
Din perspectiva psihofiziologiei vârstelor se consideră că perioada minoratului
coincide cu copilăria și adolescența. Între a ceste două perioade nu există granițe
cronologice precis determinate. Adolescența cuprinde două etape, preadolescența, de
la 11 -12 la 14 -15 ani și adolescența propriu -zisă, de la 14 -15 ani până la 18 ani, când

23 Ștefan Boncu , Devian ță tolerat ă, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2000, p. 82.
24 Maria -Nicoleta Turliuc, Psihosociologia comportamentului deviant, Editura Institutul European, Iași,
2007.
25 Larry Siegel, Brandon Welsh, Jose ph Senna, Juvenile Delinquence – Theory, Practice, and Law, Wadworth
Publishing, New York, 2006, p. 106.

36
de regulă, s -au produs toate modificările psih ofiziologice și biologice care marchează
trecerea la maturitatea normală. Acest proces de transformare și evoluție a copilului
însoțit adesea de momente de criză, de îndoieli, de neliniști etc. se desfășoară în medii
și contexte sociale diferite, cu propri ile lor particularități, influențând dezvoltarea și
formarea personalității minorului.
Odată cu vârsta adolescenței încep să apară conflictele de autoritate, conflictele
de idei, conflictele afective etc. Adolescența este considerată “vârsta contestației”
(Vincent, 1972). Adolescentul se revoltă împotriva atitudinii “protecționiste” și
“paternaliste”. Preocuparea lui majoră în relația cu adultul este să stabilească
raporturi de egalitate și nu raporturi de tipul celor dintre cel educat și educator.
Contest area reprezintă, de fapt, o etapă de maturizare psihologică. Nevoia de a
contesta aproape totul nu este altceva decât reflectarea unui efort intelectual, absolut
normal, de a regândi totul independent și de a nu accepta nici o idee “de -a gata”, fără
ca mai întâi să o fi trecut printr -un raționament personal.
Termenul de delincvență juvenilă este o creație a doctrinei penale și a teoriilor
criminologice sau sociologice în încercările lor de a grupa infracțiunile în funcție de
criteriul de vârstă a infractoru lui.
Răspunderea penală a minorului este reglementată de Codul penal26 în capitole
distincte ( I, al II -lea, al III -lea, al IV -lea), din Titlul V intitulat „Minoritatea” (art.
113-134).
Legiuitorul român, prin dispozițiile art. 113 din actualul Cod penal, a stabilit că
răspunderea penală a minorilor începe de la 14 ani sub condiția dovedirii că în
săvârșirea faptei minorul a avut discernământ și în toate cazurile de la 16 ani fără
vreo condiționare.
Limita superioară a vârstei până la care persoana este cons iderată minor este de
18 ani, deoarece minor în dreptul penal este persoana care nu a împlinit vârsta de 18
ani.
4.2.2. Raportul dintre normal și patologic în definirea delincvenței
Normele sociale și juridice indică ceea ce este drept sau nedrept, moral sau
imoral, licit sau ilicit, legal sau ilegal etc., stabilind zona de permisivitate a acțiunii și
comportamentului indivizilor.
Această zonă de dezirabilitate nu este precis delimitată, în interiorul ei putând
apărea zone, puncte de toleranță sau de permi sivitate, loc unde comportamentul
individului poate varia sensibil, depășind (fie în sus, fie în jos) limitele normative și
instituționale acceptate. Acest lucru se datorează, în primul rând, faptului că normele
(atât cele sociale, cât și cele juridice) su nt elaborate într -o manieră generală și
impersonală, ele nu stipulează în detaliu nici modalitățile și nici mijloacele concrete
prin care indivizii pot să îndeplinească sau nu rolurile precise în funcție de statusul
lor social. Din această cauză, în orice societate pot apărea diferite tipuri de
comportament, de la cele conformiste (legaliste, legitimiste), până la cele inovatoare,
nonconformiste, evazioniste sau deviante.

26 Legea nr. 286/2009 ( publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009), modificată
ulterior .

37
În societate, pentru desfășurarea vieții în grup, a fost necesar ca oamenii să
respect e anumite reguli de comportare, majoritatea acestora conformându -se în cea
mai mare parte a timpului27.
Acesta conformare se datorează procesului de socializare și controlului social la
care sunt supuși în permanență oamenii. Cu toate acestea, sunt cazuri c ând unii
indivizi încalcă normele de comportare impuse de colectivitate, ieșind din cadrul
ordinii sociale și juridice.
Aceste comportamente sunt influențate (dacă nu chiar determinate în multe
cazuri) atât de caracteristicile actorilor sociali, cât și de condițiile concrete în care se
desfășoară acțiunile lor. Mai mult decât atât, ceea ce este normal, acceptat într -o
societate se poate constitui ca un comportament deviant într -o alta societate.
În consecință, orice societate se confruntă într -o mai mică sa u mai mare măsură
cu manifestări de transgresiune a normelor care, în funcție de anumite criterii, pot lua
forme de devianță sau de criminalitate (în sensul de delincvență).
În clasa formelor particulare de devianță, delincvența (criminalitatea) are gradul
cel mai ridicat de periculozitate socială, deoarece afectează cele mai importante
relații și valori sociale și încalcă regulile și normele morale sau juridice care
orientează comportamentul indivizilor.
În această abordare se observă următoarele aspecte:
a) Comportamentul deviant nu se supune în mod obligatoriu coerciției de tip
juridic, ci mai degrabă celei sociale;
b) Criminalitatea nu are în vedere sau nu face referire doar strict la fenomenul de
„anihilare” a vieții individului, ci la afectarea într -o măsură mai mare a ordinii,
siguranței, securității social -juridice. Doar în acest sens își găsesc justificarea
sintagme de genul „criminalitate economică”, „criminalitate informatică” etc., care
nu cuprind în mod obligatoriu crima împotriva ființei umane.
Din punct de vedere strict juridic, un comportament delincvent este definit ca
fiind un tip de conduită care încalcă legea (privită ca un ansamblu de reguli
normative edictate și aplicate de către autoritatea statal -politică)28.
Unii autori disting următoar ele trăsături distinctive ale criminalității:
a) violarea unei anumite legi care prescrie acțiuni sau sancțiuni punitive
împotriva celor care o încalcă;
b) manifestarea unui comportament contrar codurilor morale ale grupului, fie ele
formale sau informale, implicite sau explicite;
c) săvârșirea unei acțiuni antisociale cu caracter nociv pentru indivizi sau
grupuri sociale.
Întrucât trăsăturile generale și specifice ale delictelor și crimelor sunt evaluate în
funcție de legislația penală, există diferențe se nsibile de la un sistem juridic la altul
care țin de tradițiile istorice și culturale, de moravurile și obiceiurile fiecărei societăți.
Pe de altă parte, chiar dacă, aparent, delictul apare ca un fenomen juridic,
reglementat prin normele dreptului penal, e l este primordial un fenomen social, care
se produce în societate având consecințe negative și distructive pentru securitatea

27 Albert Ogien, Sociologia devian ței, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 163.
28 Ortansa Brezeanu, Minorul și legea penal ă, Editura ALL Beck, București, 1998, p. 101.

38
indivizilor și grupurilor. De altfel, dacă nu ar exista acte și fapte periculoase sau cu
efecte negative care să se fi produs în r ealitate, ele nu ar fi incriminate de legea
penală.
În sensul sau general juridic, criminalitatea include acele violări ale normelor
penale prin care sunt protejate ordinea socială și normativă, drepturile și libertățile
indivizilor și grupurilor sociale, siguranța instituțiilor fundamentale ale statului.
Definirea și circumscrierea delictelor și crimelor numai în funcție de criteriile
normativului penal este însă reducționistă, întrucât evoluția fenomenului de
criminalitate este influențată de o serie de variabile socio -culturale. Din această
cauză, criteriile normativului penal nu sunt singure în măsură să stabilească repere
precise pentru analiza și clasificarea diferitelor delicte și crime, cu atât mai mult cu
cât, dat fiind caracterul lor formal și neu tru (adică faptul că sunt impersonale) în
raport cu indivizii particulari, ignoră cauzele și condițiile concrete care le -au generat.
Dacă la o prima analiză criminalitatea apare ca un fenomen juridic, reprezentând
ansamblul încălcărilor și abaterilor cu ca racter penal, ea este totodată și un fenomen
social care se produce și reproduce în cadrul societății, având o determinare socială și
individuală și determinând consecințe antisociale ce se resimt la nivelul indivizilor,
grupurilor și instituțiilor sociale , impunând adoptarea unor sancțiuni sociale
organizate față de indivizii delincvenți.
În consecință, analiza juridico -penală a criminalității solicită și o analiză
psihologică, criminologică, sociologică, adică o analiză complementară cu ajutorul
căreia să se poată identifica și explica contextul sociocultural și individual care a
generat această forma de devianță specială.
Din punct de vedere juridic, un comportament delincvent este definit printr -o
serie de trăsături specifice, care se regăsesc în majorit atea sistemelor legislative și
anume29:
a) reprezintă o faptă, o acțiune (inacțiune) cu caracter ilicit, imoral, ilegitim,
ilegal prin care sunt violate și prejudiciate anumite valori și relații sociale;
b) această faptă este comisă de o anumită persoană ca re acționează deliberat,
conștient și responsabil (adică de o persoană care are răspundere penală);
c) fapta respectivă este incriminată și sancționată de legea penală.
Reprezentând o instituție de bază a dreptului penal, delictul este o faptă
antisocială, ilicită, care lezează o serie de valori și relații sociale, faptă imputabilă
anumitor persoane și constitutivă de efecte juridice, adică de răspundere penală. Din
acest motiv, numai în prezența unei anumite fapte, considerată ilicită sau ilegală,
norma pr evede sancționarea persoanei vinovate. Deci, pentru a exista răspundere
penală, trebuie să existe în primul rând o faptă antisocială reală, săvârșită de o
anumită persoană care este responsabilă, iar în al doilea rând, fapta respectivă trebuie
incriminată de legea penală.

4.2.3. Factorii implicați în determinarea comportamentului deviant al minorilor

29 Vasile Popa, Ion Drăgan, Lucian Lăpădat, Psihosociologie juridic ă, Editura Lumina Lex, București, 1999.

39
Din analiza literaturii de specialitate30 delincvența juvenilă este alimentată de o
serie de factori care pot fi sistematizați în două mari categorii: a) facto ri interni,
individuali și b) factori externi, sociali. Din prima categorie fac parte: particularitățile
și structura neuro -psihică, particularități ale personalității în formare, particularități
care s -au format sub influența unor factori externi, mai ale s a celor familiali. Conform
opiniei unor autori31, tot în categoria factorilor interni, un rol deosebit de important îl
are frustrația. În a doua categorie se includ factorii socio -afectivi și educaționali,
socio -culturali, economici etc.
Raportul dintre cele două categorii de factori, ponderea fiecăruia în determinarea
devianței comportamentale a minorilor este greu de precizat. Nu se poate izola sau
exagera rolul unei categorii de factori. Acești factori nu acționează izolat, unilateral,
ci concertat, d elincvența fiind rezultatul interacțiunii la un nivel scăzut al acestora.
Dezacordul dintre factorii individuali și cei sociali este defavorabil structurării
unor conduite concrete. Dezacordul poate să apară fie prin creșterea solicitărilor de
mediu la un nivel care depășește posibilitățile minorului, fie când acestea sunt sub
nivelul posibilităților sale reale.
Devianța comportamentală rezultă din “întâlnirea” specifică a diferiților factori
pentru fiecare caz în parte (Mitrofan & colab., 1992).
4.2.4. Profilaxia delincvenței juvenile
Dat fiind caracterul multideterminat al delincvenței juvenile, activitatea
profilactică sau preventivă presupune luarea unor măsuri de intervenție din partea
factorilor sociali și social -educaționali care să înlăture cauzele și condițiile ce duc la
adoptarea unor conduite delincvente32.
Profilaxia delincvenței juvenile se realizează prin intervenția asupra cauzelor,
condițiilor și circumstanțelor care pot genera acte infracționale, acționându -se atât
asupra minorilor cât și as upra mediului micro și macrosocial căruia îi aparțin.
Prevenirea și combaterea delincvenței juvenile presupune cercetarea științifică a
fenomenului, perfecționarea cadrului legal de sancționare a comportamentului
deviant al minorilor și elaborarea unui sis tem unitar și coerent de prevenire a
acestuia33.
Cercetarea științifică a infracționalității în rândul minorilor implică studii
complexe, interdisciplinare, care să abordeze etiologia comportamentului infracțional
la nivel individual, de grup și la nivel s ocial, global. Trebuie avut în vedere factorii de
control social, asistență socială și educativi care concură la activitatea profilactică și
la ocrotirea minorilor aflați în situația de a săvârși acte infracționale. În funcție de
complexitatea factorilor c are generează comportamentul infracțional al minorilor
trebuie formulate și orientate măsurile de prevenire.
Majoritatea cercetărilor ( Knopp , 1985) implicate în prevenirea delincvenței
juvenile operează cu strategii derivate din paradigme, condiționări ope rante, cognitiv –

30 A se vedea în acest sens Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie…, p. 272.
31 Paul Popescu Neveanu, Dicționar de p ihologie, Editura Albatros, București, 1978, p. 180.
32 Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie…, op. cit. , p. 2 89.
33 Illi Ștefan, Psihologie…, op. cit., p. 231.

40
comportamentale și învățare socială. Se propun câteva modele generale, având drept
țintă caracteristicile cognitiv -comportamentale:
a) reducerea neîncrederii și stimularea motivației în vederea unei integrări
sociale adecvate;
b) stimularea capacității empatice, cultivarea relației și dezvoltarea înțelegerii
pentru situația victimelor;
c) furnizarea unor modalități de acțiune față de evenimente, situații neașteptate;
d) consilierea tinerilor victimizați;
e) educația sexuală, modificarea dist orsiunilor cognitive în privința
comportamentului sexual inadecvat;
f) utilizarea unor procedee de condiționare față de modelele de comportament
alterate;
g) dezvoltarea abilităților sociale și controlul anxietății;
h) terapia familială.

Să ne reamintim

4.2.5. Factorii implicați în determinarea comportamentului deviant al
minorilor
Din analiza literaturii de specialitate delincvența juvenilă este alimentată de o
serie de factori care pot fi sistematizați în două mari categorii: a) factori interni,
individ uali și b) factori externi, sociali.
4.2.6. Profilaxia
Profilaxia delincvenței juvenile se realizează prin intervenția asupra cauzelor,
condițiilor și circumstanțelor care pot genera acte infracționale, acționându -se atât
asupra minorilor cât și asupra med iului micro și macrosocial căruia îi aparțin.
Prevenirea și combaterea delincvenței juvenile presupune cercetarea științifică a
fenomenului, perfecționarea cadrului legal de sancționare a comportamentului
deviant al minorilor și elaborarea unui sistem unit ar și coerent de prevenire a acestuia
4.3. Rezumat
Delincvența juvenilă reprezintă un fenomen ce include totalitatea
încălcărilor de norme sociale săvârșite de către tineri sub 18 ani, încălcări sancționate
penal. Ea se referă așadar la activitățile ileg ale comise de copil sau adolescent.
Răspunderea penală a minorului este reglementată de Codul penal în capitole
distincte ( I, al II -lea, al III -lea, al IV -lea), din Titlul V intitulat „Minoritatea” (art.
113-134).

4.4. Test de autoevaluare a cunoștin țelor

41
1) Din punct de vedere juridic, comportamentul delincvent reprezintă:
a. un tip de comportament influențat (dacă nu chiar determinat în multe cazuri);
b. un tip de conduită care încalcă legea (privită ca un ansamblu de reguli
normative edictate și aplicate de către autoritatea statal -politică).
c. un tip de comportament nonconformist al indivizilor care au suportat un
proces de socializare.

2) Factorii implicați în determinarea comportamentului deviant al
minorilor sunt:
a. factori interni, indivi duali ;
b. factori externi, sociali ;
c. factori mixti.

3) Care din următoarele afirmații este corectă:
a. minorii până în 16 ani răspund penal în orice situație.
b. minorii cu vârsta cuprinsă între 14 – 16 ani răspund penal doar dacă se
dovedește că fapta a fost făcută cu discernământ.
c. minorii cu vârsta cuprinsă între 16 – 18 ani răspund penal doar dacă se
dovedește că fapta a fost făcută cu discernământ.

4.5. Bibliografie recomandată

a. Adelina Duțu, Psihologie judiciară, ediție revizuită, Editura Sit ech, Craiova,
2017;
b. Illi Ștefan, Psihologie judiciară, Editura Europolis, Constanța, 2009 ;
c. Emilio Mira y Lopez, Manual de psihologie juridică, Traducere realizată de
Ileana Trandafir, Editura Oscar Print, București, 2009 ;
d. Virgil Dragomirescu, Psihosociolog ia comportamentului deviant, Editura
Științifică și Enciclopedică, București;
e. Dan Banciu, Sorin Rădulescu, Evoluții ale delicvenței juvenile în România ,
Editura Lumina Lex, București, 2002.

42

Capitolul V.
Problematica psihologică și juridică a mărturiei ju diciare și a
martorului

5.1. Introducere

În cuprinsul acestui cap itol sunt prezentate din perspectiva psihologiei
judiciare: problematica marturiei, procesul de formare a mărturiei și criteriile de
verificare a veridicitățiimărturiei presupusă de rea -credință.

Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.
5.2. Conținut
5.2.1. Generalități privind martorul și mărturia
Problema psihologiei martorului a fost abordată în literatura de specialitate de
cele mai multe ori ca rezul tat al cercetării separate si exprimând opinii distincte ale
psihologilor, juriștilor si criminologilor. Majoritatea lucrărilor au sesizat
complexitatea fenomenului și necesitatea încurajării unor activități interdisciplinare,
pentru analizarea implicațiil or multiple pe care le are problema arătată pe plan
individual și pe plan social, dar ele au conferit prioritate unor factori specifici
domeniului respectiv de preocupare.
Fără îndoială, psihologia este indispensabilă în toate fazele de înfăptuire a
justiț iei. Avem în vedere psihologia ca disciplină științifică, ce rezultă din acumularea
sistematică a faptelor, care tinde să stabilească anumite legități după care se produc
faptele psihice, ca adevăruri generale ce pot fi verificate, atât în condiții de labo rator,
cât și în viața de toate zilele.
Este de remarcat faptul că aspectele psihologice întâlnite în cercetarea
martorului și a mărturiei judiciare sunt de o mare varietate, fiind determinate atât de
diversitatea cazurilor, cât și de multitudinea planuril or care țin de personalitatea și
comportamentul celor implicați.
Mărturia sau proba testimonială reprezintă unul dintre cele mai vechi mijloace
de probațiune și printre cele mai folosite în cadrul procesului judiciar, în general și a
celui penal în special34. Valoarea acestei probe în proces, când este absolutizată de
către teoreticieni sau practicieni optimiști, când apoi este relativizată sau total negată

3434 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediția a V -a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București,
2010, p. 409.

43
de reprezentanții curentelor pesimiste. Această problemă academică nu -l interesează
pe psiholog. El es te menit să dezvăluie legile și legitățile ce intervin în procesele
psihice în situația de martor, mecanisme care pot distorsiona sau denatura, chiar
neintenționat depoziția unui martor35.
În întreaga literatură de specialitate juridică, criminalistică sa u de psihologie
judiciară, se subliniază, pe bună dreptate, că veridicitatea declarațiilor unui martor,
chiar de bună -credință fiind, ca și aprecierea forței lor probante, nu pot fi concepute
fără cunoașterea mecanismelor psihologice care stau la baza for mării mărturiei36.
Definind mărturia, din perspectiva psihologiei judiciare , putem spune că este
rezultatul unui proces de observare și memorare involuntară a unui fapt juridic, urmat
de reproducerea acestuia, într -o formă orală sau scrisă, în fața organelo r de urmărire
penală sau a instanțelor de judecată37.
Pornind de la titlul capitolului, s -ar putea formula unele întrebări: de ce
„problematica psihologică și juridică a mărturiei judiciare și a martorului”? și nu, pur
și simplu, „problematica psihologică ș i juridică a martorului” sau „a mărturiei
judiciare“? Acestea sunt indivizibile. În mod indiscutabil, nu poate exista mărturie
fără martor și nici martor fără evenimentul judiciar obiectiv, intersubiectiv testabil,
care constituie obiectul mărturiei ( onus probandi ).
Dacă această indivizibilitate există de facto, sub raport științific însă mărturia
trebuie cercetată distinct de martor sub toate aspectele pe care le implică, implicit din
perspectiva psihologică, aceasta fiind logica cercetării. Astfel, Enrico Altavilla în
lucrarea ,, Psichologia giudiziaria ", insistă asupra faptului că ,, fenomenul psihologic
al mărturiei are un dublu aspect, subiectiv și obiectiv: capacitatea psihologică a
individului de a depune mărturie, proprietatea obiectului sau eveniment ului de a
forma obiectul mărturiei''38.
Alături de aspectele sale juridice – de drept penal și mai ales de procedură
penală – problema mărturiilor este o problemă psihologică -practică, fundamentată pe
datele actuale ale fiziologiei și psihologiei sociale, discipline științifice care atestă că
nicio ființă umană nu poate reda, cu fidelitatea filmului, scenele la care a asistat39.
,,Într -un proces, probele sunt reprezentate în cea mai mare parte de depozițiile
martorilor. Aceste probe indică un anumit număr de probleme, între care: erorile
involuntare pe care martorii le comit în mod frecvent, reținerile unor martori de a
depune mărturie, de teama consecințelor pe care le -ar putea suferi în urma
declarațiilor făcute, afacerile judiciare aranjate, publicitatea audierii , instrucțiunile pe
care avocații le dau martorilor pentru a depune într -un fel, etc..”40
Studiile criminologilor Vidal și Magnol au scos în evidență anumite carențe de
fidelitate ale mărturiei judiciare și anume: o mărturie integral fidelă este o excepție ;

35 Tiberiu Bogdan, Ioan Sântea, Psihologie…, op. cit., p. 199.
36 Camil S uciu, Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972, p. 577 și urm.; Ion Mircea,
Criminalistică, Editura Lumina Lex, București, 1998, p.151 -152.
37 Emilian Stancu, Tratat…, p. 412.
38 Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Editura Șansa, București, 2000, p. 137.
39 Tiberiu Bogdan, Ioan Sântea, Psihologie…, p. 199.
40 H.E. Sutherland, R.D. Cressey, Principii de criminologie , Editura Cujos, Paris, 1996, p. 405; Nicolae Mitrofan, Voicu
Zdrenghea, Tudorel Butoi , Psihologie… , op. cit ., p. 138.

44
un martor sincer se poate afla în eroare; întinderea și fidelitatea unei mărturii
judiciare se diminuează proporțional cu vechimea faptelor destăinuite; valoarea
depozițiilor nu este proporțională cu numărul martorilor, iar o minoritate poate a vea
dreptate împotriva unei puternice majorități; un număr mare de anormali, necunoscuți
ca atare sunt ascultați ca martori și deformează adevărul ca urmare a tulburărilor și
handicapurilor personale 41.
Privită sub raport psihologic, mărturia constituie re zultatul interacțiunii dintre
însușirile psihice ale celui ce comunică informația și realitatea faptului perceput.
Astfel, critica științifică a mărturiei impune cunoașterea celui de la care emană
mărturia în lumina contradictorie a personalității: princip ialitatea, onestitatea,
corectitudinea, modestia și generozitatea în fața necinstei, nesincerității, egoismului,
lașității, egocentrismului, iar pe de altă parte cunoașterea subiectului sub raportul
condițiilor fiziopsihice, a raporturilor acestuia cu ambi anța, adică cu pricina judiciară
și cu participanții la proces42. În general aceasta este problematica psihologică a
mărturiei judiciare, mărturie pe care studiile de psihologie juridică și de criminologie
o scot în evidență, oferind soluții care sa permită evaluarea legală și temeinică a
probelor testimoniale.
În ceea ce privește forța probantă a mărturiei în doctrină au existat mai multe
opinii. Astfel proba cu martori fiind simplu de administrat și de evaluat a fost privită
uneori cu o doză de neîncredere , de scepticism, astfel încât credibilitatea acestei
probe a fost diminuată43.
Într-o opinie44 asemănătoare s -a afirmat că proba testimonială este aparent
fragilă, uneori înșelătoare și cu o valoare destul de aleatorie.
În doctrină există concluzia potrivit căreia, mărturia reprezintă o trecere a
realității prin filtrul subiectivității martorului, dar și prin cel al organului judiciar care
apreciază valoarea probantă a declarațiilor martorului, având în vedere că există
anumite cauze ale relativității mărtur iei45 printre care cele mai importante sunt:
imperfecțiunea organelor de simț, procese psihice distorsionate, convingerea cvasi –
generală (potrivit căreia declarațiile martorilor trebuie să fie o reproducere fidelă a
realității).
5.2.2. Problematica psiholog ică a mărturiei de bună -credință
Psihologia judiciară oferă metode și criterii care permit justiției să depisteze
anumite mărturii false sau eronate, atât de bună -credință, cât și mărturiile mincinoase,
de rea -credință.
Mărturia de bună -credință este acea mărturie care, depusă sub jurământ, nu este
mincinoasă, nu izvorăște din reaua credință a martorului și astfel nu intră sub
incidența legii penale. O parte din mărturiile de bună -credință pot avea însă aceleași
urmări ca și mărturiile de rea -credință, adi că acele mărturii eronate. Analizarea

41 Revue de Droit Penal et de Criminologie, nr. 6, 1976 , p. 589 .
42 Aurel Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal , Editura Junimea, Iași , 1979, p. 5 -6.
43 Tiberiu Bogdan, Probleme de psihologie… , p. 146.
44 Aurel Ciopraga, Evaluarea probei ….., op.cit. , p. 10 -11.
45 Emilian Stancu, Tratat… , op. cit., p. 412.

45
acestor mărturii sub aspect psihologic are o importanță deosebită pentru practicienii
din sistemul judiciar.
,,Cauzele mărturiilor judiciare bazate pe buna -credință, dar false în conținutul
lor esențial (adică cel car e produce efecte juridice ), nu sunt de natură criminologică
și de natură fiziologică sau psihologică neintențională"46.
Potrivit legii procesual penale magistratul are obligația de a cerceta și stabili
,,cauzele alterării mărturiilor judiciare" prin experi mente, expertize, biodetecție,
testări intersubiective etc..
Potrivit unei opinii47, ,,Erorile și denaturările care apar în relatările subiecților –
sau în depozițiile martorilor , când este vorba de depoziții în justiție – pot să fie
consecința fie a unei percepții eronate ori lacunare, fie a unei atitudini care poate
orienta atât percepția cât și reproducerea într -o anumită direcție, fie a unui interval
mai lung de la percepție la relatare, fie a unor întrebări sugestive, la care condiții se
mai pot adăuga și altele (de exemplu, discuțiile dintre ,,martori ")".
Într-o altă opinie48 , în categoria cauzelor alterării mărturiilor este inclus și
,,unghiul de deviere ". Prin acesta înțelegem că mărturia sinceră reprezintă doar o
reflectare a realității, din punct de vedere subiectiv în ceea ce îl privește pe martor iar
,, între realitatea obiectivă și reflectarea ei subiectivă , există un unghi de deviere".
În ceea ce privește cauzele ,,unghiului de deviere", experimente psihologice au
stabilit numeroase exemple î n legătură cu particularitățile generale ale psihicului
(subiectivismul, subiectivitatea, constructivismul, activismul). Acestea afectează
capacitatea omului de a reda realitatea iar printre cauze menționăm: existența
pragurilor minime și maxime de recepț ie; capacitatea redusă a senzorialității umane
de a recepționa toate informațiile din jur; incapacitatea creierului uman de a prelucra
toate informațiile primite; adausul la informațiile inițiale etc.. Dacă dorim să
cunoaștem cauzele ,,unghiului de deviere " este necesar sa studiem procesul de
formare a mărturiei. Acest proces are un moment inițial, adică evenimentul judiciar ,
care este independent de viitorul martor, și momentul final, adică mărturia.
Între cele două momente au loc patru etape, pe care le vom analiza în
continuare, în sinteză; esențial este să reținem că evenimentul este obiectul mărturiei,
iar mărturia este reflectată în fata autorităților prin depoziția martorului care s -a aflat
în contact cu evenimentul.
Recepția senzorială

Elementele c are definesc recepția senzorială a unor evenimente ca primă
etapă a formării mărturiei, conturează un proces psihic de cunoaștere, care parcurge
mai multe etape49:
a. Senzația este cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însușirilor
izolate, ale obi ectelor sau persoanelor, prin intermediul unuia dintre organele noastre de
simț. Apariția senzațiilor și, ulterior, a percepției, este în funcție de intensitatea

46 Ibidem, op. cit., p. 116.
47 Alexandru Roșca, Metodologie și tehnici experimentale în psihologie , Editura Științifică, București, 1971,
p.186.
48 Tiber iu Bogdan, Probleme de psihologie… , op. cit., p. 179.
49 Alexandru Roșca, Psihologie generală , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975, p. 237.

46
stimulilor care acționează asupra analizatorilor. Analizator este definit sistemul sau
aparatu l organismului uman, alcătuit din organele de simț, căile nervoase de trans –
mitere și centrii corespunzători de pe scoarța cerebrală.
Senzația nu se naște decât în momentul în care stimulul atinge un prag minim,
capabil să provoace senzația. Cu cât sensibi litatea analizatorului este mai mare, cu atât
este posibilă nașterea de senzații prin stimuli mai puțin intenși. În egală măsură există
și o intensitate maximă a stimulilor, dincolo de care nu se mai produc senza ții. Este
important de reținut că intensita tea minimă sau maximă prin care stimulii pot
determina o senzație – cunoscută sub denumirea de pragurile senzației – variază de la
persoană la persoană, magistratul trebuind să aprecieze în fiecare caz în parte limitele
posibilităților de percepție ale unu i martor.
b. Percepția este, în schimb, consecința unei reflectări mai complexe care
conduce la conștientizare, la identificarea obiectelor și fenomenelor50. Aceasta face ca
procesul percepției să fie definit drept un act de organizare a senzațiilor, implic it
a informațiilor pe care un martor le -a receptat în funcție de diferiți factori: interes,
experiență, necesitate ș.a.
Limitele posibilităților de percepție sunt determinate și de calitatea organelor de
recepție, de prezența unor stări de boală ce pot inf luența negativ apariția senzației sau
distorsiona informația.
Faptele, obiectele sau persoanele sunt percepute diferențiat, unele fiind înregis –
trate imediat, spre deosebire de altele care trec pe un loc secundar, deși au
posibilitatea de a influența anali zatorii. Cauzele acestei diferențieri, sub raport
perceptiv, a unei persoane, obiect sau fenomen dintr -o masă mai mare de oameni,
lucruri, sau fapte, pot fi dintre cele mai diferite. Astfel de cauze cum ar fi, de
exemplu, cunoașterea acestor persoane, obie cte, fenomene, interesul manifestat față de
ele, modul în care elementul perceput se desprinde de fond, culoare, poziție, mișcare
etc.
Factori de distorsiune (bruiaj), determinați de legitățile generale ale
senzorialității, cu influență directă asupra modu lui de recepționare, proprii fiecărei
persoane.
Factorii de natură subiectivă sunt reprezentați de totalitatea particularităților psiho –
fiziologice și de personalitatea individului, apte să influențeze procesul perceptiv.
Precizăm că acestor factori subi ectivi trebuie să li se adauge și factorii de distor –
siune tipici legilor generale ale senzorialității menționați anterior, ei alcătuind
împreună grupul de elemente ce pot bruia sau distorsiona recepția informațiilor.
Prelucrarea (decodarea) informațiilor
A doua etapă importantă constă în decodarea informațiilor recepționate
senzorial. Acest proces este intim legat de procesul receptiv, fapt pentru care, în
majoritatea lucrărilor consacrate tacticii criminalistice, este tratat în cadrul primei
etape a formă rii declarației, mai ales că factorii care acționează asupra calității
recepției senzoriale, influențează direct și decodarea informațiilor.

50 Alexandru Roșca, op.cit., p.236; Tiberiu Bogdan, op.cit., p.156 -157; Aurel Ciopraga, op.cit. , p. 16 -17.

47
Față de momentul recepției, în cel al prelucrării informațiilor intervine o
completare logică și semantică a posibi lelor goluri în percepție. Datorită
activismului nostru psihic, informațiile recepționate, fie și parțial, sunt decodate,
în conștiința noastră ele căpătând un anumit sens.
Dintre factorii meniți să influențeze direct calitatea prelucrării, cei mai
importa nți sunt experiența de viață a martorului, gradul de cultură, profesia,
capacitatea de apreciere a spațiului, timpului sau vitezei, semnificația celor
percepute.
Dată fiind importanța capacității de apreciere spațio -temporală și deci a rolului
său în const ituirea mărturiei, este important ca magistratul să se raporteze la modul
în care persoana ascultată percepe însușiri spațiale ale obiectelor, timpul, durata de
desfășurare a unei acțiuni, viteza etc., pentru a acorda credibilitatea cuvenită unor
informați i de care depinde clarificarea împrejurărilor cauzei investigate51. De
regulă, sunt vizate:
Aprecierea spațiului și a dimensiunilor. Aprecierea spațiului, a
dimensiunilor unor obiecte, este un proces destul de relativ, care presupune o
experiență de viață, un anumit exercițiu, sau deprinderi întâlnite la un număr mic de
profesii (militari, constructori, piloți ș.a.). Prin urmare, în funcție de situația concretă,
organul judi ciar va trebui să testeze capacitatea de recepție a celui ascultat, punându -l
să apr ecieze distanța dintre diverse obiecte sau persoane, a dimensiunilor unor
corpuri aflate la îndemână, a suprafeței camerei, a unei porțiuni de teren, de stradă,
vizibile prin fereastră. Aceste verificări sunt necesare, de exemplu, datorită
tendințelor de supraestimare a dimensiunilor unor obiecte percepute de la foarte
mică distanță, sau aflate în vecinătatea unor corpuri mai mici52.
Percepția timpului. Percepția timpului sau a duratei de desfășurare a unui
eveniment este, de asemenea, relativă, la aceasta c oncurând, alături de experiență sau
de deprinderile formate prin exercitarea unor activități încadrate strict într -un anumit
interval de timp, o multitudine de factori. De exemplu:
Localizarea în timp a unui eveniment (lună, zi, dimineață, seară, oră) este , pe
moment, destul de ușoară, dar devine dificilă pe măsură ce crește perioada dintre
momentul percepției și cel al redării. La interval de un an, martorul, care nu a fost
interesat de un anumit fapt, sau pe care nu îl poate asocia cu un eveniment din via ța sa,
va indica mai greu în ce zi sau la ce oră s -a petrecut, după cum va recunoaște o
persoană cu relativă dificultate.
Aprecierea duratei unei acțiuni depinde mult de timpul subiectiv, diferit de cel
oficial, tendințele de comprimare a timpului întâlnin du-se în stările afective
pozitive, spre deosebire de stările negative, determinate de fenomene afectogene
puternice (asistarea la acte de cruzime), în care „timpul se dilată”. Diferențierile în

51 R. Lechat, La technique de l'enquette criminelle , vol. II, ediția a II -a, Editura Moderne, Bruxelles, 1960, p.802 și urm; T.
Bogdan, op.cit., p.165 -167; A. Ciopraga, op.cit., p.73 și urm.
52 W. Stern și Ed. Clapared, citați de A. Ciopraga, op.cit., p.63, sunt de părere că obiectele percepute de la o distanță
sub 1 m sunt supraevaluate, față de cele aflate la o distanță depășind 5 m care sunt subapreciate treptat.

48
apreciere pot avea drept cauză și tendințele de supraevaluare a timpului, un proces
complex întâlnit în recepții temporale ce depășesc 15 minute53.
Aprecierea vitezei. Aprecierea vitezei și, în general, a mișcării, este, la rândul
ei, un proces complex implicând percepții temporale și spațiale legate de drumul
parcur s într -un anumit timp, de obiectele pe lângă care se trece, ca și de distanța de
la care se face percepția.
Aprecierea vitezei depinde direct de gradul de specializare a martorului. De
pildă, un șofer sau un agent de circulație este în – măsură să aprecieze mai exact
viteza unui autovehicul antrenat într -un accident, spre deosebire de o persoană,
nefamiliarizată cu conducerea acestuia.
În legătură cu aprecierea vitezei, ca și a timpului sau spațiului, se impune
sublinierea că acest proces apare ca rezultat a l colaborării dintre organele de simț și
gândire, memorie, ceea ce explică influența proceselor asociative asupra recepției și
prelucrării informațiilor.
Stocarea memorială
Formarea mărturiei este strâns dependentă și de calitatea proceselor de
memorare, d esfășurate în trei etape succesive: achiziția, în care, așa cum s -a
subliniat, percepția are un rol important, reținerea (conservarea) și reactivarea, fie sub
forma reproducerii, fie sub forma recunoașterii. Din punct de vedere strict psihologic,
problema memoriei presupune stabilirea relațiilor care există între etapele recepției
senzoriale, prelucrării datelor, stocării și redării, interesând volumul informațional
achiziționat, conservat și reactivat.
Pe plan juridic, problema memoriei are o componentă ca litativă diferită, întrucât
interesează nu atât Cantitatea de date memorate și redate, ci corectitudinea, fidelitatea
acestora, certitudinea subiectivă a informațiilor stocate, având o importanță particulară în
mărturie54.
Stocarea memorială nu reprezintă o simplă înregistrare mecanică, o fotografie
absolut fidelă a celor percepute de o persoană, ci un proces dinamic, activ, de
prelucrare și sistematizare a datelor receptate, în funcție de personalitatea fiecărui
individ, de interesul manifestat față de o an umită problemă etc. Iată de ce, în
ascultarea martorului, va trebui să se țină seama de mai mulți factori care
condiționează procesul memorizării, cum sunt:
Rapiditatea și durata stocării memoriale. Rapiditatea fixării și timpul de
conservare a informațiil or percepute, care este în funcție de durata memoriei
(scurtă, medie sau lungă) și de cauza uitării.
Întâlnim, astfel, martori cu o percepție rapidă, dar în memoria cărora datele recepțio –
nate se păstrează un timp scurt. Mărturia acestora poate fi corectă și fidelă numai dacă
ascultarea are loc într -un interval cât mai apropiat de momentul percepției.
Alți martori, prezintă o percepție și o fixare mai lentă, însă stochează mai mult timp
cele recepționate. Declarațiile acestora pot fi corecte numai în măsura în care evenimen tul

53 Al. Roșca, op.cit., p.378. Referitor la calitatea aprecierii duratelor de timp, autorul afirmă că cei care estimează corect
duratele scurse de timp, în egală măsură vor aprecia corect duratele lungi și invers.
54 Marie Borst, Fidelite et education du temoignage , în „Archives de Psyhologie”, vol. III. Geneve, p.234. 1904.

49
perceput nu a fost prea complex și nu a avut o desfășurare rapidă, altfel recepția
devenind incompletă55.
Tipul de memorie a martorului. În funcție de acest criteriu, se întâlnesc, pe de
o parte, martori cu o memorie dominant vizuală, auditivă, afectivă etc. Totodată,
memorarea poate fi mecanică sau logică, după cum este absentă sau prezentă
înțelegerea materialului informativ receptat.
Pe de altă parte, memoria poate fi voluntară sau involuntară, potrivit atitudinii, a
interesului mani festat de martor în reținerea aspectelor percepute. De regulă, în
mărturie intervine memoria involuntară, dat fiind caracterul aspectelor percepute, mai
ales dacă au avut o anumită influență psihologică asupra martorului.
Uitarea. Uitarea este un fenomen n atural care determină denaturarea trep tată a
informațiilor percepute de un martor în legătură cu o anumită împrejurare sau
persoană. Procesele inhibitive de la nivelul scoarței cerebrale, specifice uitării, sunt
determinate atât de timp, dar și de unii fa ctori de natură afectivă56.
Potrivit părerilor exprimate în literatura de specialitate, uitarea, în cazul
persoanelor normale, nu poate fi niciodată totală. Chiar și un martor cu o memorie
slabă este imposibil să nu rețină nimic din tot ceea ce a perceput cândva, mai ales dacă
stimulii au fost puternici. Se consideră că nici un om nu este înzestrat cu o memorie
atât de bună încât să nu uite absolut nimic, după cum nu există nici o persoană care să
aibă o memorie atât de slabă încât să uite tot ce a învățat cândva.

Reactivarea memorială

Ultima etapă a procesului de memorare este reactivarea sau reactualizarea,
întâlnită fie sub forma reproducerii, fie sub forma recunoașterii, ultima în înțelesul
său psihologic, iar nu juridic57.
Reproducerea. În cazul mărtur iei, reproducerea poate îmbrăca forma ver bală
sau scrisă. Calitatea conținutului datelor reproduse depinde, mai ales, de calitatea
percepției faptelor sau împrejurărilor, de condițiile obiective și subiective ce ar fi
putut influența procesul perceptiv, c a și de fixarea datelor în memoria martorului58.
Fidelitatea unei mărturii, în sensul corespondenței cu realitatea, este strâns
dependentă de o serie de factori specifici momentului audierii, esențiale fiind:
a. Priceperea cu care este condusă ascultarea de către organul judiciar și con –
dițiile create de acesta în special pentru reducerea emotivității firești a martorului,
este un factor esențial al audierii.

55 A. Ciopraga, op.cit., p. 116; autorul subliniază că nu întotdeauna cei care își întipăresc mai repede faptele percepute
sunt și cei care își amintesc mai bine și mai exact.
56 T. Bogdan, op.cit., p.168 -169; C. Suciu, op.cit., p .581-582; Al. Ciopraga, op.cit., p. 130 și urm.; Nicolae D.,
Rolul senzațiilor și percepțiilor în procesul formării declarațiilor martorilor și informatorilor , în "Probleme de
Medicină Judiciară și de Criminalistică", vol. IV/1965, op.cit., p.89.
57 T. Bogdan, op.cit ., p.168 -169; A. Ciopraga, op.cit ., p. 1 39 și urm.: C. Suciu. op.cit ., p.581.
58 Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie.. ., p. 158 și urm.

50
b. Crearea unei atmosfere propice mărturiei, prin evitarea atitudinilor sau con –
dițiile stresante, d e natură să -l inhibe pe martor, este o altă cerință tactică pe care o
vom detalia mai jos.
c. Adaptarea audierii la personalitatea martorului, la gradul său de cultură, la
inteligența, la temperamentul, la vârsta, la profesiunea, la experiența de viață.
Cu prilejul ascultării mai trebuie să se țină seama că, pe lângă erorile firești, în-
tâlnite inclusiv la martorii de bună -credință (confuzii, substituiri, aprecieri sau
subaprecieri de cantități, dimensiuni etc.), în declarațiile martorilor pot apărea dena –
turări determinate de un anumit interes al acestuia în cauza cercetată, de o anumită
atitudine față de inculpat (prietenie, frică, ură etc.), dar și față de anchetator.
Recunoașterea. A doua formă sub care se prezintă procesul de reactivare a
memoriei este întâlnită frecvent în practica organelor judiciare, în special în cazul
recunoașterii de persoane sau de obiecte. Se consideră, în general, că acest proces
psihic se desfășoară mai ușor, fiind mai simplu de realizat, întrucât nu solicită un efort
de memori e deosebit.
Reactivarea se face prin compararea a ceea ce a fost perceput anterior cu ceva
care este perceput în momentul audierii59. Ca și în cazul reproducerii, fidelitatea
recunoașterii poate fi influențată de aceiași factori obiectivi sau subiectivi, în
depoziție apărând informații asemănătoare celor reale, eronate sau denaturate.
În consecință, recunoașterea se va conduce atât după regulile tactice generale
ale ascultării, cât și după unele reguli specifice. Spre pildă, recunoașterea propriu -zisă
va fi precedată de o relatare liberă a martorului cu privire la înfățișarea persoanei,
obiectului, locului ș.a., care urmează să fie recunoscute, după care va fi efectuată
recunoașterea propriu -zisă.
5.2.3. Problematica psihologică a mărturiei de rea -credință
Majoritatea autorilor preocupați de acest domeniu, psihologi, juriști,
criminologi, au sesizat complexitatea fenomenului și necesitatea încurajării unor
activități interdisciplinare pentru analizarea implicațiilor multiple pe care le are
problema arătată pe plan individual și pe plan social, dar ele dau prioritate unor
factori specifici domeniului respectiv de preocupare. Asistăm, astfel, la o discuție
care se referă, în esență, la același fenomen, la utilizarea unei terminologii diferite,
care se confundă de multe ori, deși acești termeni rezultă dintr -o nuanțare, dintr -o
reflectare specifică într -un anumit domeniu de observație și cercetare sau într -o
anumită etapă de evoluție a problematicii examinate, termeni care nu se suprapun
decât parțial, deoarece au fost elaborați pornind de la criterii diferite de caracterizare.
Constatăm însă că ne situăm într -un domeniu în care este dificil să delimităm
eroarea de minciună și fidelitatea de sinceritate, cu toate că declarația nesinceră
produce importante repercusiu ni asupra aflării adevărului în demersul judiciar,
finalizat prin tragerea la răspundere penală.
Este de remarcat faptul că aspectele psihologice întâlnite în cercetarea mărturiei
de rea -credință sunt de o mare varietate, fiind determinate atât de diversit atea

59 Al. Roșca, op.cit., p.248; T. Bogdan, op.cit., p. l68 -169; C. Suciu, op.cit., p.582; A. Ciopraga, op.cit., p.159.

51
cazurilor, cât și de multitudinea planurilor care țin de personalitatea și
comportamentul celor implicați.
Cu titlu de exemplu se arată că deși, statistic, faptele de mărturie mincinoasă nu
se reflectă și în soluțiile de practică judiciară, fenomenul mărturiei mincinoase se
regăsește ca o realitate aproape cotidiană.
Din păcate experiența românească a dovedit că mijloacele de protecție penală a
înfăptuirii justiției au fost aplicate timid și neconvingător. Ținând cont de numărul de
persoane care fac de clarații mincinoase, care încearcă să determine mărturii
mincinoase sau care depun plângeri penale pentru a împiedica desfășurarea unui
proces civil apare întrebarea dacă această starea de fapt se reflectă și în condamnările
pentru aceste fapte. Răspunsul este evident negativ, fiind puține cazuri de condamnări
pentru mărturie mincinoasă deși mărturii mincinoase există în sistemul judiciar
român.
Art. 273 Cod penal incriminează fapta60 martorului care, într -o cauză penală,
civilă sau în orice altă procedură î n care se ascultă martori, face afirmații
mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale
cu privire la care este întrebat .
Acest text de incriminare asigură credibilitatea probei cu martori într -o
procedură judiciar ă. Ar fi greu de imaginat un sistem în care declarațiile martorilor ar
fi lipsite de credibilitate și deci inutile din perspectiva soluționării corecte a cauzei în
care sunt audiați martori. Din perspectivă criminologică se poate constata o
recrudescență a faptelor de mărturie mincinoasă, împrejurare care nu se reflectă și în
soluțiile de condamnare. De exemplu, principiul aflării adevărului care guvernează
procedura penală și lipsa unei constrângeri pentru judecător de a motiva extrem de
riguros o soluție, fac ca aceste încălcări ale legii să nu aibă întotdeauna consecințe
pentru adevărul cauzei, instanța folosind afirmații generale gen, acest martor nu este
credibil.
Referirea în procedură la divinitate ca formă de jurământ asigura solemnitatea
declarației unui martor și în plus era o garanție puternică a veridicității celor declarate
de martorul audiat. Astăzi conotația religioasă a jurământului și -a pierdut din
semni ficație într -o societate din ce în ce mai laică, iar singurul mecanism care ar
asigura presiune asupra martorului care ar fi tentat să declare mincinos rămâne acest
text de incriminare.
Caracterul mincinos al unei declarații de martor poate fi analizată di n trei
perspective. O primă abordare ar fi cea subiectivă, și anume se susține că mărturia
mincinoasă există ori de câte ori agentul spune altceva decât gândește. Relația se
stabilește între percepția sa subiectivă asupra evenimentelor și modul cum relatea ză
ce a văzut. Asta înseamnă că dacă de exemplu agentul a crezut că a văzut o persoană
îmbrăcată în haine de culoarea roșie, la locul faptei, și declară că haina persoanei era
neagră fapta se încadrează la mărturie mincinoasă chiar dacă în realitate persoa na pe
care o văzuse era îmbrăcată în albastru.

60 Pedeapsa este î nchisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

52
O altă abordare, și anume cea obiectivă, propune ca reper de apreciere a
caracterului mincinos a unei declarații diferența dintre realitatea fizică și cea relatată
de martor. În ipoteza de mai sus, fapta ar fi tot o declarație mincinoasă deoarece
martorul a relatat că hainele erau negre deși în realitate erau albastre, dar fapta
martorului poate fi considerată ca una din culpă deoarece acesta nu a perceput corect
culoare hainelor pe care le -a văzut.
De regulă a bordarea obiectivă se regăsește în soluțiile instanțelor de judecată.
Din această perspectivă, dacă un martor relatează ceva ce s -a întâmplat deși el nu a
perceput în această manieră evenimentele cerute a le relata, fapta lui nu cuprinde o
afirmație mincin oasă din punct de vedere obiectiv, fiind doar o încălcare a obligației
juridice de a fi onest. Lipsa lui de onestitate nu a însemnat și o pervertire a
posibilităților de aflare a adevărului.
O a treia abordare pune accentul pe dimensiunea normativă a oblig ației
martorului de a fi onest. Se analizează modul în care martorul și -a respectat obligația
de probitate morală. Din această perspectivă, o eventuală declarație a martorului, cum
că hainele văzute de el sunt albastre, deși el le -a perceput ca fiind roșii , este una
mincinoasă. Martorul deși nu a perceput corect culoarea hainelor, el nu a relatat acest
aspect și a declarat ce i s -a supus de către altcineva sau a aflat el de la alți martori, că
s-au petrecut lucrurile în realitate. Această abordare deși apar ent corectă din punct de
vedere obiectiv, deoarece martorul confirmă ceea ce se petrecuse în realitate, poate
influența aflarea adevărului în cauză. Pentru un sistem judiciar în care doar adevărul
care rezultă din probe (adică cel juridic) este o valoare a bsolută această abordare ar fi
de dorit.
5.2.4. Criteriile de verificare a veridicității mărturiei presupusă de rea -credință
Privind c riteriile de verificare a veridicității mărturiei presupusă de rea –
credință de la bun început se impune precizarea că aces te criterii au un anumit grad
de relativitate. Ele se impun totuși atenției, în scopul îndeplinirii obligației
autorităților judiciare de a verifica mărturiile în legătură cu care apar suspiciuni de
nesinceritate și nefidelitate61.
Criteriile de verificare a veridicității mărturiei presupusă de rea -credință sunt
următoarele: sursa mărturiei, poziția martorului în raport cu părțile din proces,
condiția socio -morală și psihotemperamentală, interesul manifestat de martor față de
problematica probațiunii, buna -credință în evaluarea martorului.
În continuare vom recurge la analiza în detaliu a acestor criterii care se folosesc
combinat.
Sursa mărturiei
Atât literatura juridică și psihologică dar mai ales practica judiciară, luând în
considerație raporturile di ntre cel prin mijlocirea căruia faptele sunt aduse la
cunoștința organelor juridice și sursa mărturiei a impus distincția între:
a) mărturia imediată (nemijlocită) în care martorul a fost prezent nemijlocit în
contextul producerii faptelor, percepând prin stimulii adecvați ( ex propiis sensibus )
evenimentul, derularea acestuia în timp și spațiu;

61 Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie.. ., op. cit. , p. 139 .

53
b) mărturia mijlocită în care martorul, furnizează informații nu asupra unor fapte
sau împrejurări percepute din sursa originală, ci dintr -o sursă derivată ( ex audit ie
alieno ) constând în alte persoane, care au perceput nemijlocit prin propriile simțuri
împrejurările legate de infracțiune sau de făptuitori putându -se afla oricând
proveniența punctului de plecare al informațiilor cu care acestea se pot compara și
verif ica (de la sursa primară);
c) mărturia „din auzite”, din zvonul public, în care martorul face referire la fapte
auzite, la zvonuri de o acută notorietate, dar a căror sursă primară este imprecisă,
indeterminată.
Trecând în revistă aceste trei posibilități este lesne de înțeles că „mărturia din
„zvon public” este cea mai nesigură, întrucât faptele relatate din „gură -n-gură” sunt
supuse unui pronunțat proces de alterare, de denaturare și transformare, îndepărtându –
se până la totala denaturare de la adevărata configurație a faptelor.
Din punct de vedere al verificării mărturiilor este bine de știut că informațiile
provenind dintr -o sursă a cărei proveniență nu poate fi individualizată, cele provenind
de la o sursă individualizată dar indirectă și în fine cele provenind din sursa inițială,
nu se pot situa pe același plan sub aspectul forței probante.
Astfel, când mărturia mijlocită provine din sursa primară (fapte cunoscute
martorului imediat din relatarea uneia dintre părți sau a martorului ocular)
veridicitate a acesteia este condiționată de modul în care s -au petrecut percepția și
memorarea inițială, de condițiile și modul transmiterii informațiilor de la sursa
primară la cea derivată, în sfârșit, de modul în care au fost percepute, memorate și
comunicate acest e informații de către martorul audiat organului judiciar, într -un
cuvânt de fidelitatea reflectării sursei primare în cea derivată.
Este obligatorie determinarea corectă, fără echivoc, a sursei din care provine
mărturia căreia îi este subordonată însăși ad misibilitatea ca probă testimonială a
mărturiei mijlocite. O dată identificată sursa primară, se pun temeliile verificării
depoziției prin operațiile de confruntare a informațiilor provenind din cele două surse,
putându -se constata lipsa coincidenței fapte lor în ansamblul ori coincidența numai a
unor elemente irelevante.
De aici, decurge necesitatea confruntării atât a depoziției inițiale, cât și a celei
derivate cu ansamblul probelor existente, pentru a se afla cauza dezacordului, pentru
a se reține fie un a sau alta din depoziții, ori pentru a fi ambele înlăturate dacă nu
corespund adevărului. Practica a impus soluționarea acestor aspecte prin ascultarea
repetată atât a martorului nemijlocit, cât și a celui care depune mărturia obținută
indirect și clarific area pas cu pas a tuturor aspectelor care se ridică. De regulă,
depozițiile celor care, în condiții obiective și subiective similare de percepție, au
asistat în calitate da martori la producerea aceluiași fapt concordă în privința faptului
principal și a c ircumstanțelor esențiale legate de activitatea infracțională. Explicația
psihologică de identifică, pe de o parte, în identitatea proceselor psihice, în reflectarea
corectă, în psihicul martorilor, a faptelor esențiale, în similitudinea condițiilor de
percepție, iar pe de altă parte, în semnificația deosebită a unor aspecte legate
considerate secundare și care se impun atenției fiecăruia și sunt la fel percepute de
toți cei de față.

54
În cazul acestor depoziții simultane nu numai concordanța ci și nepotrivire a lor
își poate avea cauza în condițiile obiective și subiective ale percepției, aceasta pentru
motivul psihologic că a percepe un fapt în condiții similare nu înseamnă în mod
obligatoriu a -l percepe și în condiții identice.
Regula practică este aceea conf orm căreia, prezența, alături de elementele
concordante a unor nepotriviri, a unor discordanțe în privința unor aspecte puțin
semnificative, dacă acestea din urmă au o explicație convingătoare, nu este de natură
a se răsfrânge asupra valorii mărturiilor ca re se armonizează în privința elementelor
esențiale. Logica judiciară demonstrează că la baza contradicțiilor stau fie eroarea, fie
reaua credință, aprecierea unor astfel de mărturii presupunând înainte de toate
identificarea părții în care se află inexact itatea, iar apoi, stabilirea faptului dacă
aceasta se dorește unei cauze voluntare (rea -credință) sau involuntare (eroare).
Iată de ce se impune ca aprecierea unei mărturii să se bazeze pe două principii
fundamentale și anume cel al sincerității martorului și cel al fidelității percepției și
acurateței reproducerii datelor cu privire la făptuitor și împrejurările faptei. Dacă
acestea sunt respectate, o ultimă notă cu privire la valoarea mărturiei va fi dată de
aprecierea acesteia în contextul celorlalte ele mente de informare împreună cu care
constituie un ansamblu de probe. Așadar când mărturiile nu constituie probe
exclusive în cauza dată, acestea pot suporta verificări încrucișate care le vor testa
capacitatea de armonizare cu restul probelor, datorită dep endențelor mutuale a
probelor ce se constituie în sistem.
Veridicitatea mărturiilor este dată nu numai de concordanța elementelor
cuprinse în depozițiile succesive și simultane prestate în aceeași cauză dar și se
armonizarea lor din punct de vedere al logi cii judiciare cu toate celelalte probe în
parte și cu întregul probatoriu în ansamblul său.
Poziția martorului în raport cu părțile din proces
Existența raporturilor martorului cu pricina sau cu participanții în proces, pot
zdruncina serios poziția de impa rțialitate a martorului în procesul judiciar. În ceea ce
privește poziția martorului în raport cu pricina trebuie clarificat interesul material sau
moral al acestuia pentru ca pricina să fie soluționată într -un anumit fel. Cu privire la
raporturile dintre martor și ceilalți participanți în proces este de clarificat raportul
subiectiv al acestuia față de învinuit sau inculpat, partea vătămată, partea civilă,
partea civilmente responsabilă (raporturile de rudenie, de amiciție, de dușmănie,
afecțiunea, răzbuna rea, teama, sentimentele de simpatie sau de antipatie etc.)
Conform art. 114 alin. (1) din Codul de procedură penală, martorul este
„persoana care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie
probă în cauza penală ”, poziția sa în pro ces fiind dictată de obligația de a aduce la
cunoștința organului judiciar fapte și împrejurări legate de infracțiunea sau de
făptuitorul acesteia fără a urmări în cauză apărarea unor interese proprii.
Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștință despre
fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza pen
O situație aparte o prezintă victima care, renunțând la calitatea de parte, la
pretenții civile și neparticipând în proces ca parte vătămată apare în proces ca mart or
și la o primă vedere depozițiile sale ar trebui privite fără suspiciuni, deoarece nimeni

55
mai bine decât ea nu poate să redea mai ample și mai exacte informații cu privire la
infracțiunea a cărei victimă a fost.
Psihologia judiciară atrage atenția asupra faptului că tocmai împrejurarea că
activitatea infracțională s -a îndreptat împotriva sa constituie sursa unor puternice
elemente de deformare chiar și atunci când victima este de totală bună credință.
Aceasta deoarece percepția și memorarea se desfășoară pe un puternic fond afectiv –
emoțional ceea ce, de multe ori, explică percepția și memorarea lacunară a faptelor.
Este, de asemenea, proprie psihologie victimei tendința de exagerare a acelor
întâmplări care au avut drept rezultat o lezare a intereselor s ale materiale sau
personale, de supradimensionare involuntară a pericolului prin care a trecut. La
aceasta se adaugă acele elemente de denaturare ce -și află cauza în afectivitatea,
sugestibilitatea, imaginația și personalitatea victimei.
Cu atât mai mult p rezumția de părtinire și interes material sau moral, nu poate să
nu fie luată în calcul în situația existenței sentimentelor firești de rudenie în care
martorul se poate afla cu învinuitul sau inculpatul sau cu celelalte părți, sentimente
care ar amenința poziția de imparțialitate pe care trebuie să se situeze martorul, motiv
pentru care legislația absolvă de obligație de a depune mărturie soțul și rudele
apropiate învinuitului sau inculpatului.
De altfel, legăturile afective puternice deformează din punct de vedere al
obiectivității datele realului. Pentru psiholog, nu este deloc surprinzător faptul că
mama care -și iubește în mod exagerat copilul, nu -i observă acestuia defectele morale,
justificându -i comportamentul în orice situații. În depoziția părințilo r, fiul cercetat
pentru provocare de scandal, în loc public, este descris ca un copil simpatic, plin de
umor, căruia, ca tuturor celor de vârsta sa, îi place să se distreze iar faptele comise
sunt considerate copilării. De fapt, în toate situațiile, fie că este pornită din sentimente
nobile , generoase, fie că este determinată de mobiluri josnice, când mărturia este
întemeiată pe sentimente, realitatea este percepută transfigurat datorită schimbării
reprezentărilor despre persoanele față de care martorul es te legat prin sentimentele de
simpatie, ură, generozitate, răzbunare, dragoste, antipatie, colegialitate, prietenie,
raporturi profesionale etc.
Foarte des, practica ne relevă o oarecare reținere din partea martorului, motiv
pentru care trebuie să decelăm dacă nu cumva în spatele acestei atitudini se află
teama. Sentimentul de teamă poate fi inspirat martorului de către amenințările sau
acțiunile unor persoane interesate în cauză. Aceasta și pentru faptul că nu are
suficientă convingere în faptul că este pr otejat de organele judiciare. Așa se explică
de ce în cazul învinuiților sau inculpaților cunoscuți ca persoane extrem de
periculoase, martorii sunt recrutați greu.
Condiția socio -morală și psihotemperamentală
Practicienii au impus o viziune pragmatică asu pra martorului, acesta nefiind
tratat ca un element abstract ci ca aparținând unui anumit mediu social care și -a pus
amprenta asupra formării sale caracterial -morale, dându -i un anumit statut social, o
reputație și o fizionomia morală proprie.
Datorită sus ținerilor esențiale și durabile de structurare a caracterului, este de
presupus că martorul și -a însușit în structura sa psihocomportamentală un mod relativ

56
constant de manifestare. De aceea, este bine de știut dacă martorul este înclinat
caracterial moral către dominantele sincerității, onestității, corectitudinii, modestiei,
generozității sau către egoism, lașitate, nesinceritate, egocentrism etc.
Iată de ce reputația în sensul considerației de care se bucură martorul în mediul
social căruia -i aparține, a titudinile, convingerile, aspirațiile, idealurile, educația ca
aspect de conținut al caracterului de natură a configura profilul său moral, constituie
tot atâtea elemente de apreciere a credibilității martorului.
Totuși psihologia judiciară atenționează as upra faptului că între moralitatea
persoanei și atitudinea sa în cazurile particulare nu există raporturi rigide. Cu alte
cuvinte, cunoașterea martorului sub aspectul trăsăturilor sale moral -caracteriale este o
condiție necesară dar insuficientă, căci depo zițiile martorilor pot fi suspectate de
parțialitate chiar și atunci când provin de la persoane de o moralitate ireproșabilă.
Preocupați de studiul trăsăturilor psihotemperamentale dominante, începând de
la Alfred Binet încoace, tot mai mulți psihologi au căutat să evidențieze măsura în
care apartenența martorilor la un tip psihologic sau altul influențează favorabil sau
defavorabil asupra percepției, memorării și reproducerii și în ce măsură întinderea și
fidelitatea mărturiei este tributară tipologiilor p sihologice.
S-a ajuns astfel, la crearea unei adevărate tipologii a martorilor în funcție de
apartenența lor la un tip psihologic sau altul. În acest sens se disting:
a) Gruparea tipurilor intelectuale62 (descriptivul, observatorul, emoționalul,
eruditul, ima ginativul);
b) Gruparea tipurilor caracterizate de orientarea particulară a inteligenței în
mărturie63 (superficial, armonios, interpretativ, ambițios);
c) Gruparea tipurilor comportamentale64 (observatori pozitivi,
interpretatori, inventivi, armonici, emotivi);
d) Tipuri psihotempermentale (subiectiv și obiectiv, senzitivi și apatici,
martorul care observă și martorul care descrie, încăpățânatul și volubilul, timidul,
vanitosul, mincinosul, mitomanul etc.).
Exegeza psihologică a acestor tipologii a stabilit două cate gorii distincte și
anume:
– tipul obiectiv , care caracterizează martorul prin precizie, bun observator care
descrie lucrurile după însușirile lor exterioare, nefiind preocupat de semnificația
scenei la care este martor și la care au participă emoțional – afectiv; acesta este

62 Binet A., La description d’un objet , Annee psihologique, Paris, Alcan, 1897, p . 296-335.
63 Lelesz H., L’orientation d’esprit d and le temoignag e, în “Arhives des Psichologie ”, tome XIX, 1914, p . 113.
64 Gorphe F., La critique du temoignag , Paris, Dolloz, 1927,p . 188-190.

57
martorul care înregistrează corect și memorează fidel faptele percepute prin propriile
simțuri;
– tipul subiectiv , care este preocupat de semnificațiile și sensul scenelor pe care
le percepe și cărora le dă conținut interpretativ prin judec ățile de valoare pe care le
emite asupra lor sub influența informației afectiv -emoționale pe care, de regulă, o
resimte cu maximă intensitate.
Interesul manifestat de martor față de problematica probațiunii
Modul în care cel căruia îi sunt cunoscute împrej urările legate de săvârșirea unei
infracțiuni apare în proces în calitate de martor poate furniza elemente semnificative
pentru aprecierea asupra poziției pe care va situa și asupra veridicității depoziției ca
atare.
În acest sens, dacă martorul este o per soană aflată cu totul întâmplător în câmpul
de fapte, în trecere, grăbită sau preocupată de cu totul alte probleme, în raport cu
evenimentul perceput este posibil ca o serie de aspecte să -i fie superficial fixate în
câmpul atenției și să nu le fi perceput ca atare. Dacă, dimpotrivă, martorul este
interesat în legătură cu persoana sau împrejurarea care ulterior vor deveni obiect de
dispută între părțile protagoniste este greu de presupus că acesta va scăpa ceva din
cele ce se vor întâmpla. Cu alte cuvinte, p retențiile organului judiciar referitoare la
veridicitatea și întinderea datelor percepute de către martor, se vor raporta diferit, în
funcție de gradul în care ele au fost la periferia centrului de interese și preocupări ale
acestuia (martorul asistă la u n accident de circulație a cărui victimă este chiar
persoana cu care avea întâlnire și care se pregătea să traverseze strada).
Este de la sine înțeles cât de utile sunt datele ce izvorăsc de la persoana care a
renunțat la calitatea de victimă în favoarea c elei de martor în proces, căci numai
aceasta (sub semnul circumspecției alterării datelor obiectiv) poate reda cel mai fidel
împrejurările și derularea evenimentului.
Buna -credință în evaluarea martorului
Datorită contactului nemijlocit al magistratului cu participanții în procesul
judiciar, acesta poate și este obligat să interpreteze datele pe care i le oferă conduita,
fizionomia și reacțiile exterioare ale celor cu care se află în intercomunicare
psihologică în ancheta judiciară. Aceste interpretări sunt obligatorii, deoarece îi vor
oferi datele necesare cu privire la gândurile și sentimentele pe care le încearcă
martorii atunci când neagă sau afirmă ceva, atunci când pretind că cele ce relatează
sunt exacte sau atunci când afirmă că nu -și mai amintesc ce va.
Iată de ce se dovedește a fi atât de necesară calitatea de fin observator, de analist
și profesionist cu intuiție psihologică cerută organului judiciar atunci când este
chemat a desprinde anumite semnificații din comportamentul participanților în
proce s.
„Aceasta cu atât mai mult, cu cât contactul cu organul judiciar nu numai a
învinuitului, dar și al martorului de bună credință sau de rea credință (acesta din urmă

58
având se înțelege, aceeași psihologie ca și cea a infractorului) are loc în condițiile
unei atmosfere relativ tensionate, stresante.
Încercarea de substituire voluntară a depoziției reale u o depoziție imaginară sau
falsă este însoțită întotdeauna de modificări fiziologice reflexe care se declanșează
automat și scapă posibilităților de cenzura re ale subiectului.
Constituie indicatori fiziologici ai comportamentului emoțional inaparent
sporirea ritmului cardiac și a presiunii sanguine, schimbarea temperaturii țesutului,
modificările electrice ale pielii, intensificarea activității glandelor sudo ripare,
schimbarea ritmului respirației, dereglarea fonației, reducerea salivației etc.
În plan somatic, la nivelul fizionomiei anchetatorul atent poate surprinde
modificările tributare comportamentului aparent al stresului emotional, schimbarea
mimicii (ș tiut fiind că, fiecărei stări afective emoționale îi corespunde o mimică
particulară care, într -o anumită măsură ne permite să recunoaștem o anumită emoție
după expresie), a expresiei feței obținută prin mobilitatea mușchilor faciali, coloritul
deosebit al feței (paloarea sau roșeața apărută brusc) tensiunea corpului crescută
manifestată în schimbarea pantomimicii (tremuratul mâinilor, picioarelor) schimbări
ale vocii datorită reducerii salivației și dereglării respirației”.
Practica a scos în evidență fapt ul că în ciuda unor rare excepții (întâlnite în cazul
persoanelor care au avut contacte repetate cu poliția sau a mitomanilor), atitudinea
francă, privirea deschisă, relatarea fluentă a faptelor, dispoziția de a răspunde la
întrebări, regretul martorului d e a nu putea să dea unele răspunsuri, motivarea potrivit
căreia, dacă ar fi știut că astfel de împrejurări interesează justiția, s -ar fi străduit să le
rețină, expunerea riguroasă, precisă, însoțită de o mimică și gestică ce se armonizează
cu conținutul sp uselor, caracterul rezonant al amintirilor constituie, de regulă, notele
unei conduite sincere, nesimultane. Dimpotrivă (cu excepțiile în care persoane
emotive, fără experiența contactului cu autoritățile și a persoanelor complexate),
atitudinea de prudenț ă exagerată, rezervată, expunerea șovăielnică, sinuoasă,
contradicțiile, tulburarea, paloarea, roșeața feței, intensificarea activității glandelor
sudoripare, gestica forțată lipsită de naturalețe, imprecizia în răspunsuri, vocea
coborâtă, ezitările, solic itarea salvatorului pahar cu apă etc., constituie, de regulă,
indicii probabili ai unei conduite nesincere, simultane. Nu trebuie pierdut din vedere
însă, faptul că toate aceste constatări desprinse din observarea atitudinii și
comportamentului expresiv al martorului aflat în fața organelor judiciare, au valoarea
unor indici psihologici orientativi care trebuie apreciați cu mare prudență oricât de
puternică impresie ar crea, deoarece aparențele nu concordă întotdeauna cu realitatea
iar observatorul neexperi mentat poate greși.
Iată de ce, trebuie avut în vedere că omului îi este proprie capacitatea de
disimulare, de contrafacere, de mascare a adevăratelor sentimente a reacțiilor
emoționale trăite și că martorul, în mod prefăcut își poate controla stările emoț ionale
sau, dimpotrivă, își poate însoți expunerea cu un acompaniament de false stări
emoționale (simulate) ce nu concordă cu adevăratele stări psihice. În asemenea
situații, magistratul va putea verifica empiric suspiciunile apărute în legătură cu
depoziț iile martorilor.

59
Literatura psihologică de specialitate recomandată magistratului și organului
judiciar să adreseze întrebări metodice pentru a se convinge de capacitatea martorului
de a înregistra, memora și reda fidel faptele percepute, încercând să veri fice
potențialul aptitudinal de apreciere a unor distanțe, culori, dimensiuni, durate ale
acestuia, buna sau reaua credință a martorului. Atunci când însă magistratul rămâne
nesigur cu privire la cele verificate empiric, nemijlocit, iar depoziția martorulu i este
hotărâtoare în cauză, va trebui să apeleze la examinarea psihologică a martorului prin
testarea capacităților direct implicate (capacitatea de concentrare și distribuție a
atenției, capacitatea de memorare, coeficientul de inteligență, acuitatea viz uală,
discriminarea auditivă etc.) iar în cazul suspicionării martorului pentru lipsa bunei
credințe să apeleze la expertiza acestuia prin biodetecție judiciară.
Utilizarea cumulată a criteriilor de verificare a veridicității mărturiei, din
perspectiva bun ei sau relei credințe a martorului, are ca finalitate formarea intimei
convingeri a magistratului care, așa cum s -a menționat, fundamentează în ultimă
analiză hotărârea sa. Este acea „ animi sententia ” despre care vorbea Hegel, arătând că
aceasta este garan ția soluției, în timp ce pentru martor, tot în concepția lui Hegel,
garanția este jurământul său. Judecătorul însă, respectând instituția jurământului, nu
este ținut să accepte orice declarație cu motivarea că martorul se află sub puterea
jurământului.
Dacă nimeni nu are voie să -și facă dreptate singur, atunci nici martorii nu pot să
sprijine o dreptate privată, care încearcă să se legitimeze prin apelul formal la justiție,
chiar dacă partea interesantă în aceasta ar fi puterea care, nu de puține ori în ist orie, s –
a slujit de justiție utilizând sloganul „intereselor superioare de stat”. Subiectivității
martorului i se opune subiectivitatea magistratului. În această luptă ca trebui să
triumfe adevărul, căruia i se consacră și problematica de psihologie judici ară a
mărturiei și martorului. Două probleme distincte din punct de vedere științific și
totuși indivizibile, dacă ne gândim că mărturia judiciară este rezultatul personalității
subiective a martorului.

Să ne reamintim

5.2.5. Criteriile de verificare a veridicității mărturiei presupusă de rea –
credință
Criteriile de verificare a veridicității mărturiei presupusă de rea -credință sunt
următoarele: sursa mărturiei, poziția martorului în raport cu părțile din proces,
condiția socio -morală și psihotemperamen tală, interesul manifestat de martor față de
problematica probațiunii, buna -credință în evaluarea martorului.

5.2.6. Marturia din perspectiva psihologiei judiciare

60
Definind mărturia, din perspectiva psihologiei judiciare , putem spune că este
rezultatul un ui proces de observare și memorare involuntară a unui fapt juridic, urmat
de reproducerea acestuia, într -o formă orală sau scrisă, în fața organelor de urmărire
penală sau a instanțelor de judecată .
5.3. Rezumat
În capitolul de față au fost analizate din perspectiva psihologiei judiciare:
problematica marturiei, procesul de formare a mărturiei și criteriile de verificare a
mărturiei presupusă de rea -credință.

5.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor

1) Factorii perturbatori ai mărturiei pot fi:
a. fenomenul maximizării consecințelor;
b. experiențele individuale ale martorilor;
c. fenomenul halo.

2) Cărei tipologii de martori i se adresează următoarea descriere: „forță
creatoare încorporată în limbajul încărcat cu metafore și simboluri, imaginație,
fantezie, asociații imprevizibile, incapacitatea deosebirii realului de posibil,
experiență redusă, incapacitatea de a înțelege anumite fapte, împrejurări sau de a
deduce raporturile dintre ele”:
a.martorul aflat în eroare ;
b.martorul de rea-credință ;
c. martorul minor .

3) Jurământul inițial al martorului are funcții:
a. informațional -cognitive;
b. afective;
c. axiologice .

5.5. Bibliografie recomandată

a. Adelina Duțu, Psihologie judiciară, ediție revizuită, Editura Sitech, Craiova,
2017;
b. Tudorel Badea But oi, Psihologie judiciară. Tratat Universitar – teorie și
practică, Editura Solaris Print, București, 2011 ;

61
c. Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Casa
de Editură și Presă “Șansa” -S.R.L., București, 1992 ;
d. Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediția a V -a, revăzută și adăugită,
Editura Uni versul Juridic, București, 2010;
e. Aurel Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal , Editura
Junimea, Iași , 1979 .
5.6. Teme de control
Realizați un referat de maximum 5 pag ini în care să analizați criteriile de
verificare a veridicității mărturiei presupusă de rea -credință .

62
Capitolul VI.
Ancheta judiciară din perspectivă psihologică

6.1. Introducere

În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate noțiunea și coordonatele psihologice
ale anchetei judiciare, etapele ascultării învinuitului sau inculpatului precum și
calitățile psihosociale ale anchetatorului și tipuri de anchetatori .
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.
6.2. Conținut
6.2.1. Noțiunea și coordonatele psihologice ale anchetei judiciare
Termenul de anchetă judiciară nu își găsește consacrarea în Codul de procedură
penală, însă în literatura de specialitate și în limbajul curent, termenul este utilizat
pentru a de semna ceea ce Codul de procedură penală denumește urmărire penală.
În literatura juridică de specialitate, urmărirea penală este considerată o fază
distinctă a procesului penal, precizându -se că “urmărirea penală se identifică cu un
comportament procesual cu un rol bine definit în procesul penal, deoarece, în cadrul
ei, se realizează anumite activități specifice prin care se dovedește existența sau
inexistența infracțiunilor, știut fiind că marea majoritate a faptelor penale nu pot fi
dovedite prin probe pr econstituite. De asemenea, în cadrul urmăririi penale sunt
desfășurate activități specifice pentru identificarea autorilor infracțiunilor, inițial
necunoscute”65.
Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, ancheta este definită ca
“cercetare ordonat ă sau efectuată de o autoritate publică pentru a clarifica
împrejurările în care s -a produs un fapt și pentru a stabili răspunderile”66.
Ancheta judiciară presupune parcurgerea a două faze care se succed logic, și
anume, urmărirea penală și cercetarea judec ătorească. Uneori prima fază poate lipsi
(când părțile se adresează direct instanței de judecată sau în situațiile de extindere a
acțiunii penale datorită suficienței probelor când cercetarea judecătorească
îndeplinește obiectivele urmăririi penale).
Porn ind de la legislația procesual penală rezultă că sensul termenului de anchetă
judiciară este mai larg decât cel de urmărire penală (înfăptuită de organele de

65 Ion Neagu, Drept procesual penal , Editura Academiei României, București, 1988, p. 372.
66 A se vedea Dicționaru l explicativ al limbii române , Editura Universul Enciclopedic Gold, ediția a II -a, revăzută și
adăugită, București 2009, p. 54.

63
urmărire penală67), incluzând și cercetarea judecătorească (activitate procesuală
desfășurată de in stanța de judecată68).
Din perspectivă psihologică ancheta judiciară (urmărirea penală și cercetarea
judecătorească) este o sumă de relații interpersonale ale unui subiect constant,
reprezentantul organului de urmărire penală și ceilalți participanți, părți sau subiecți
ai procesului. Densitatea relațiilor interpersonale ale anchetatorului rămân același, în
timp ce partenerii lui se schimbă, astfel, se indică de la bun început caracterul
complex al activităților de anchetă și mobilitatea psihologică ce treb uie să -l
caracterizeze pe anchetatorul autentic69.
Investigația -anchetă, specifică anchetatorului, pornește nu numai de la o
problematică dificilă, dar și de la o diversitate de aspecte cărora anchetatorul trebuie
să i se adecveze pentru a -și îndeplini obie ctivele: strângerea probelor, existența
infracțiunilor, identificarea făptuitorilor și stabilirea răspunderii făptuitorilor70.
În accepțiunea Codului nostru de procedură penală, “ Urmărirea penală are ca
obiect strângerea probelor necesare cu privire la exi stența infracțiunilor, la
identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii
penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea
în judecată” (art. 285).
Din punct de vedere tehnico -tactic prin strângerea probelor necesare se înțelege
atât operația de adunare a acestora, cât și examinarea și evaluarea lor pentru a se
constata dacă sunt suficiente, în vederea luării hotărârii privind trimiterea sau
netrimiterea cauzei în judecată71.
Referi rea făcută în lege cu privire la existența infracțiunilor trebuie înțeleasă ca
obligație a organelor judiciare de a avea în vedere infracțiunile, indiferent de faza de
desfășurare a activității infracționale (consumate sau rămase în stare de tentativă)72.
Prin identificarea făptuitorilor legiuitorul a vrut sa precizeze că, în cadrul
urmăririi penale, probele adunate trebuie să ajute la depistarea celor care au săvârșit
fapta penală (autori, instigatori, complici), înțelegându -se atât stabilirea faptului că
urmarea socialmente periculoasă este consecința unei activități umane, cât și aflarea
datelor de identitate ale celui care a săvârșit fapta penală.
Prin stabilirea răspunderii făptuitorului se înțelege faptul că probele adunate în
cursul urmăririi penale tr ebuie să contribuie nu numai la lămurirea aspectelor privind
fapta penală, ci trebuie să elucideze și aspectele legate de vinovăția făptuitorului,
dacă acesta poate sau nu să fie subiect al răspunderii penale73.

67 A se vedea în acest sens art. 55 din Codul de procedură penală.
68 A se vedea în acest sens art. 3 49 și următ. din Codul de pro cedură penală.
69 N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie… ,. p. 148.
70 Ibidem, p. 148.
71 Vintilă Dongoroz, Gheorghe Dărîngă, Siegfried Kahane, Dumitru Lucinescu, Aurel Nemeș, Mihai Popovici, Petre
Sîrbulescu, Vasile Stoican, Noul Cod de procedură pe nală și Codul de procedură penală anterior – prezentare comparativă, Editura
Politică, București, 1969, p. 140.
72 Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea specială, În lumina noului Cod de procedură penală, ediția
a II-a, Editura U niversul Juridic, București, 2018 , p. 17.
73 Ibidem, p. 17 .

64
Urmărirea obiectivelor anchetei judiciare deb utează prin stabilirea unei relații
primare interpersonale cu o anumită persoană al cărei loc și rol în anchetă se va
contura pe măsură ce aceasta înaintează spre adevărul stărilor de fapt.
Imaginea poziției psihologice a reprezentantului organului de urm ărire penală
(anchetatorului) nu va putea fi recepționată și înțeleasă corect și nici dimensiunea
reală a responsabilității sale sociale, inclusiv stresul profesional, dacă se ignoră
complexitatea fenomenelor de criminalitate și dificultățile cauzelor comp lexe pline de
hățisuri cu care acesta se confruntă, fără să mai luăm în calcul riscurile și
amenințările cărora adesea trebuie să le facă față. Psihologic vorbind, profesiunea
anchetatorului judiciar este o profesiune stresantă, de risc, curaj și spirit de
sacrificiu74.
Deoarece marea majoritate a infracțiunilor se săvârșesc sub semnul
clandestinității, descoperirea și administrarea probelor presupune o muncă de înaltă
calificare și măiestrie profesională adaptată la “particularitățile fiecărui caz în
parte”75.
Activitatea profesională a organelor de urmărire și cercetare penală constă într -o
confruntare permanentă pe care o poartă în calitate de anchetator cu persoanele
bănuite , concretizată în contextul unor relații interpersonale primare. Pe de o parte,
anchetatorul cu tehnica și imaginația sa, iar pe de altă parte infractorul care
speculează orice amănunt, creându -se o tensiune a anchetei judiciare care se
desfășoară pe mai multe planuri, oferind situații diverse în care rolul primordial în
descoperirea adevărului îl are anchetatorul76.
Din perspectiva experienței practice se disting următoarele patru situații
(planuri situaționale)77:
1. Un prim plan situațional este acela în care datele despre infracțiune sunt
cunoscute atât de infractori cât și de anche tator. Acesta este un plan situațional
deschis (exemplu: infracțiunile flagrante ). În această situație pot exista unele
capcane psihologice determinate de faptul că infractorul, cunoscând datele pe care le
deține anchetatorul despre infracțiunea comisă, le poate nega, considerând că nu sunt
probe suficiente date împotriva sa, sau, dimpotrivă, le poate recunoaște cu ușurința,
încercând să ascundă infracțiuni mult mai grave pe care le -a comis și de care
anchetatorul nu are cunoștință.
2. Un al doilea plan situ ațional este acela în care unele date despre infracțiune
sunt cunoscute doar de anchetator, infractorul neștiind că ele se află la dispoziția
anchetatorului (ex . denunțurile ). Acesta este un plan situațional orb care oferă
anchetatorului posibilitatea și v ariante multiple de abordare a infractorului. În această
situație anchetatorul nu trebuie să -l determine pe infractor să recunoască faptele,
punându -i probele direct în față prin procedeul frontal, deoarece este posibil să mai
existe și alte date despre ca re anchetatorul nu știe. Interogatoriul trebuie să decurgă

74 N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie… ,. p. 149.
75 Emilian Stancu, Criminalistica, Editura Actami. București, 1995, p. 36.
76 Butoi Badea Tudorel, Psihologie judiciară. Tratat Universita r – teorie și practică -, Editura Solaris Print, București, 2011 , p.
185.
77 N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie… ,. p. 149 și urm.

65
lent, probele să fie administrate de la cele mai simple la cele complexe, urmărindu -se
reacția infractorului.
3. Un al treilea plan situațional este acela în care datele despre infracțiune sunt
cunoscute doar de infractor. Acesta este un plan situațional ascuns , frecvent în
cauzele penale, cu infracțiuni grave și deosebit de grave în care autorii rămân mult
timp neidentificați, iar alteori cauzele intră în prescripție. Prin utilizarea biodetecției
judiciare, planurile situaționale ascunse sunt tot mai mult soluționate, autorii fiind
demascați prin identificarea matricei infracționale (amintirea despre fapta).
4. Al patrulea plan situațional este acela în care nici infractorul și nici
anchetatorul nu cunosc date despre infracțiune, acestea fiind deținute de o terță
persoană de care nu are cunoștință nici infractorul și nici anchetatorul. Acesta este un
plan situațional necunoscut (ex. suspecții cercetați cu ocazia unor razii, filtre de
circulație ). În această situație, convorbirea dintre anchetator și infractor este lipsită de
temei infracțional, iar respectarea prezumției de nevinovăție stopează orice dialog
constructiv pentru anchetă.
6.2.2. Etapele ascultării suspectului sau inculpatului
Având în ved ere poziția procesuală a celui chemat să răspundă penal, precum și
necesitatea ca acesta să poată să -și spună părerea în legătură cu fapta ce i se reține în
sarcină, legiuitorul a prevăzut o procedură de ascultare care oferă posibilitatea unei
investigări minuțioase a subiectului procesual, care, în realitate, cunoaște cele mai
multe date în legătură cu săvârșirea infracțiunii.
De la început trebuie subliniat faptul că procedura de obținere a declarației
suspectului sau inculpatului înmănunchează un complex de reguli de ordin procesual
și de ordin tactic. Problemele referitoare la tactica obținerii declarațiilor de la acest
subiect procesual sunt studiate de criminalistică78.
Potrivit prevederilor art. 107 -109 Cod procedură penală, ascultarea suspectului
sau a inculpatului se desfășoară în trei etape principale, și anume: a) stabilirea
situației personale a suspectului sau a inculpatului ; b)comunicarea drepturilor și
obligațiilor și c) procedura de ascultare propriu -zisă.
Între regulile de tactică a ascultării suspectului sau inculpatului se înscrie și
aceea a creării unei atmosfere favorabile stabilirii contactului psihologic79 cu
subiectul investigat80.
Stabilirea situației personale a suspectului sau inculpatului. La începutul
primei audieri, organul judiciar adresează întrebări suspectului sau inculpatului cu
privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, codul numeric personal,
numele și prenumele părinților, cetățenia, starea
Situația militară, studiile, profesia ori ocupația, locul de muncă, dom iciliul și
adresa unde locuiește efectiv și adresa la care dorește să îi fie comunicate actele de
procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfășoară un alt proces

78 E. Stancu, Criminalistică, Tipografia Universității București, 1983, pp. 92 -109. În același sens, a se consulta: E.
Stancu, Tratat de criminalistică, ed. a 5 -a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2010; I. Ursu, I.D. Cristescu,
Elemente de anchetă penală, Ed. Helicon, Timișoara, 1993
79 M. Bădilă, Cunoașterea inculpatului în vederea ascultării în i nstanță, în „R.D.P.” nr. 4/2000.
80 În legătură cu crearea unei atmosfere propice luării declarației învinuitului, a se vedea R. Lechat, La technique de
l'enquete criminelle, Ed. Moderna, Bruxelles, 1959, t. 1., p. 921.

66
penal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbește sau nu înțele ge limba
română ori nu se poate exprima, precum și cu privire la orice alte date pentru
stabilirea situației sale personale81.
În comparație cu reglementarea anterioară, se constată înlocuirea formulării
„adresa la care locuiește efectiv” cu expresia „domic ifiul și adresa unde locuiește
efectiv și adresa la care dorește să fi fie comunicate actele de procedură". În acest
mod, s -a urmărit facilitarea luării contactului cu suspectul sau inculpatul pe parcursul
procesului penal, în vederea asigurării unor condi ții eficiente pentru ca acesta să
răspundă chemărilor organelor judiciare. Astfel, se creează premise pentru o mai
bună ocrotire a principiului dreptului la apărare, dar și pentru garantarea principiilor
aflării adevărului și operativității procesului pena l.
Potrivit art. 107 alin. (2), aceste întrebări se pot repeta, cu ocazia unor audieri
ulterioare, numai în măsura în care organul judiciar apreciază că este necesar.
Comunicarea drepturilor și obligatiilor82 în primul rând, organul judiciar
comunică suspec tului sau inculpatului calitatea în care este audiat. Obligația
comunicării calității procesuale de suspect sau inculpat decurge atât din art. 108 alin.
(1), cât și din art. 10 alin. (3), art. 307 și 309 alin. (2). De asemenea, suspectului i se
comunică fa pta prevăzută de legea penală pentru care s -a dispus începerea urmăririi
penale și încadrarea juridică a acesteia. Inculpatului i se comunică fapta prevăzută de
legea penală și încadrarea juridică a acesteia pentru care s -a dispus punerea în
mișcare a acți unii penale.
Potrivit art. 108 alin. (2), suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoștință,
înainte de audiere, drepturile prevăzute la art. 83, după cum urmează:
a) dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându -i-
se aten ția că dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință defavorabilă,
iar dacă va da declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva
sa';
a1) dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și
încad rarea juridică a acesteia;
b) dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;
c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu își desemnează unul, în
cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
d) dreptul de a propune adm inistrarea de probe în condițiile prevăzute de
lege, de a ridica excepții și de a pune concluzii;
e) dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale
și civile a cauzei;
f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu

81 E. Lazăr, Importanta cunoașterii da telor care caracterizează persoana infractotului, în „R.R.D.” nr. 11/1969, p . 71-78.
82 Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală , În lumina noului Cod de procedură penală,
Editura Un iversul Juridic, București, 2014 , p. 444.

67
se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
h) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;
i) alte drepturi prevăzute de lege.
În această ultimă categ orie putem include dreptul inculpatului de a fi informat de
către organul de urmărire penală despre posibilitatea încheierii pe parcursul urmăririi
penale a unui acord, ca urmare a recunoașterii vinovăției. De asemenea, dacă audierea
urmează a se desfășura în cadrul cercetării judecătorești, în cazul în care acțiunea
penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiunea pe viață,
președintele instanței de judecată va informa inculpatul că poate să recunoască
învinuirea adusă, beneficiind de redu cerea pedepsei închisorii cu o treime, iar în cazul
amenzii, cu o pătrime.
De asemenea, suspectul sau inculpatul este încunoștințat cu privire la
următoarele obligații:
a) obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându -i-se
atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere
împotriva sa, iar în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa
preventivă;
b) obligația de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a
adresei, atrăgându -i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, citațiile și
orice alte acte comunicate la prima adresă rămân valabile și se consideră că le -a luat
la cunoștință.
În cursul urmăririi penale, procedura comunicării drepturilor și obliga țiilor se
aduce la îndeplinire o singură dată, înainte de prima audiere, prin comunicarea
acestora în scris, sub semnătură. Deși în lege nu se face această precizare, considerăm
că organul de urmărire penală va utiliza un formular tipizat prin care se va c onsemna
declarația suspectului sau inculpatului, urmând ca informațiile referitoare la situația
personală a persoanei audiate și comunicarea drepturilor și obligațiilor să fie inserate
în partea introductivă. 1n ipoteza în care suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză
să semneze declarația tipizată, organul de urmărire penală va întocmi un proces –
verbal.
Suntem de părere că în cazul infracțiunilor flagrante, înainte de a se lua prima
declarație făptuitorului, există obligația organelor judiciare de a pr oceda la
informarea acestuia despre fasciculul de drepturi procesuale și despre obligațiile
corelative, printre care și dreptul la tăcere. Pe cale de consecință, înainte de a i se lua
prima declarație (în care se includ și întrebările puse de organele de u rmărire penală
cu privire la împrejurările comiterii faptei penale), făptuitorul trebuie să știe că are
dreptul de a nu declara nimic și că tot ceea ce va declara va putea fi folosit împotriva
sa ulterior, pe parcursul procedurii judiciare. Sancțiunea care poate interveni în
ipoteza încălcării obligației de încunoștințare a suspectului ori a inculpatului despre
dreptul de a nu declara nimic este nulitatea relativă, în condițiile art. 282. Totuși, în
circumstanțele care conduc la concluzia că prin încălcarea acestei obligații s -a cauzat

68
o vătămare drepturilor suspectului sau inculpatului care nu poate fi înlăturată altfel
decât prin desființarea actului, declarația obținută prin încălcarea dreptului la tăcere
poate fi exclusă din ansamblul probator, în condiț iile art. 102 alin. (2).
Procedura de ascultare propriu -zisă83. Conform dispozițiilor art. 70 alin. (2)
din Codul de procedură penală anterior, înainte de luarea declarației, suspectului sau
inculpatului i se punea în vedere să declare tot ceea ce știe cu p rivire la faptă și la
învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta.
În prezent, această prevedere a fost eliminată, în mod justificat, deoarece darea
declarației reprezintă un drept al suspectului sau inculpatului, pe care acesta îl poate
exercita sau n u, în funcție de liberul său arbitru. Or, în aceste condiții, procedura de a –
I informa despre „obligația" de a declara tot ceea ce știe cu privire la faptă și la
învinuirea adusă se afla în contradicție cu dreptul de a da declarație sau dreptul la
tăcere, consacrate de legea procesual penală.
După parcurgerea primelor două etape analizate mai sus, suspectul sau
inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce dorește referitor la fapta prevăzută de legea
penală care i -a fost comunicată, după care i se pot pune întrebări. Atât înainte, cât și
în cursul audierii, suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul. De
asemenea, organul judiciar, când consideră necesar, poate permite suspectului sau
inculpatului să utilizeze însemnări și notițe proprii.
Apreciem că această relatare liberă poate fi orală, dar, în același timp, se poate
materializa și în conținutul unei declarații olografe, în cuprinsul căreia suspectul sau
inculpatul relatează propria sa versiune cu privire la învinuirea care i se aduce.
Ulterior relatării libere, organul judiciar poate adresa întrebări suspectului sau
inculpatului. In cursul fazei de urmărire penală, ca regulă, întrebările sunt formulate
de către organul judiciar care desfășoară audierea. Din analiza sistemică a normelor
procesual penale rezultă că, de lege lata, întrebările pot fi adresate și de către
persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente. Astfel, potrivit
art. 81 alin. (1) lit. g), art. 85 alin. (1) și art. 87 alin. (1) raportate la art. 81 alin. (1) lit.
g), persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente pot adresa
întrebări inculpatului, fără ca legea să distingă faza procesuală pe parcursul căreia se
poate exercita acest drept. De asemenea, având în vedere că avocații p ersoanei
vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente pot asista la efectuarea oricărui
act de urmărire penală (inclusiv la audierea suspectului sau inculpatului), se poate
concluziona că în desfășurarea procedurii ascultării suspectului sau i nculpatului
întrebările pot fi formulate de organul judiciar competent sau de către persoana
vătămată ori celelalte părți, prin avocat.
Pentru audierea desfășurată în cursul fazei de judecată, potrivit art. 378 alin. (1),
inculpatului i se pot pune întrebă ri în mod nemijlocit de către procuror, de persoana
vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalți inculpați,
precum și de avocații acestora și de avocatul inculpatului a cărui audiere se face.
Președintele și ceilalți membri ai completului pot, de asemenea, pune întrebări, dacă
apreciază necesar, pentru justa soluționare a cauzei.

83 Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală…, p. 445.

69
În aceste condiții, rezultă că ascultarea propriu -zisă a suspectului sau
inculpatului presupune, la rândul ei, două diviziuni, și anume: a) relatarea liberă și b)
ascultarea prin adresarea de întrebări la care suspectul poate să răspundă, direct sau
după o prealabilă consultare cu avocatul, sau are latitudinea de a nu răspunde. in acest
sens, potrivit art. 109 alin. (3), „in cursul audierii, suspectul s au inculpatul își poate
exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre
care este întrebat".
Ascultarea relatării libere. Această etapă începe prin adresarea unei întrebări
cu caracter general, prin care suspectului i se solicită să declare tot ce are de arătat în
legătură cu învinuirea ce i se aduce. În această etapă anchetatorul are posibilitatea să -l
studieze pe învinuit, să -l observe și să noteze omisiunile, ezitările. Toate observațiile
făcute vor constitui supo rt pentru stabilirea procedeelor tactice care vor fi folosite în
continuare. În timpul ascultării libere anchetatorul trebuie să evite întreruperea
relatării suspectului, aprobarea sau dezaprobarea afirmațiilor acestuia, să -și manifeste
satisfacția ori nem ulțumirea față de cele declarate. Trebuie să dovedească stăpânire
de sine, răbdare, calm, în general o atitudine prin care să nu -și exteriorizeze
sentimentele față de învinuit.
În legătură cu relatarea liberă, mai precizăm că specialiștii în psihologia jud ici-
ară o apreciază a fi mai sinceră decât aceea prin interogatoriu, care provoacă reacții
mixte ale persoanei ascultate, determinate de reprezentările și tendințele afective
evocate prin întrebare84.
Adresarea de întrebări și ascultarea răspunsurilor suspe ctului sau
inculpatului. După ce suspectul a relatat liber referitor la învinuirea adusă, i se
adresează întrebări cu privire la fapta ce formează obiectul cauzei și la învinuire.
Întrebările formulate trebuie să îndeplinească anumite condiții:
– să fie cl are și concise;
– să fie formulate în raport cu nivelul de înțelegere al suspectului;
– să nu sugereze răspunsul așteptat de anchetator;
– să nu presupună acordarea unui răspuns scurt precum “da” sau “nu”;
– să nu -l încurce pe învinuit, mai ales atunci cân d acesta este bine intenționat în a
declara adevărul.
Din perspectiva psihologiei judiciare etapele ascultării suspectului sau
inculpatului au o importanță deosebită, deoarece aici se pot identifica anumite
mecanisme psihologice de care este bine ca cei în drept să țină seama. Urmărind
relatările suspectului anchetatorul va reține logica expunerii, cursivitatea exprimării,
siguranța de sine, contradicțiile posibile etc., pe baza acestora urmând să -și
stabilească tactica de acțiune.
Pentru a obține de la înv inuit sau inculpat declarații complete și veridice,
anchetatorul poate utiliza anumite procedee tactice de ascultare. O tactică adecvată
presupune adaptarea regulilor generale la fiecare cauză în parte, la personalitatea
celui ascultat și la poziția suspec tului sau inculpatului.

84 E.M. Y Lopez, „Manuel depsychologie juridique”, Paris, 1959, p. 137.

70
Din această prevedere se desprinde concluzia că dreptul la tăcere poate fi
exercitat, în cursul audierii, fie total, suspectul sau inculpatul refuzând să dea orice
declarație, fie parțial, prin refuzul de a răspunde la anumite între bări. in ambele
situații, refuzul de a da declarații sau de a răspunde la anumite întrebări se va
consemna în cuprinsul unui proces -verbal.
Exprimându -se în mod plastic, unii autori arată că întrebările organelor judiciare
trebuie să învăluiască în spirală faptul, să nu meargă niciodată în linie dreaptă la el.
Pentru ca declarațiile să poată fi folosite în cadrul procesului penal și pentru a se
reține cu fidelitate ceea ce suspectul sau inculpatul declară, legea (art. 110) prevede
obligativitatea consemnări i în scris a acestor declarații, de către organele judiciare
penale. La consemnarea acestor declarații, se va menționa, de fiecare dată, ora
începerii și ora încheierii ascultării suspectului sau inculpatului.
Această reglementare se justifică prin faptul că s-a urmărit evitarea situațiilor în
care interogatoriile, prin durata lor nejustificată, pot conduce la recunoașteri
neconforme cu realitatea, intervalul de timp exagerat reprezentând o formă de
violență psihică, în primul rând, dar și o formă de violen ță fizică, în al doilea rând. Ca
atare, orice declarație va fi determinată în mod riguros în timp, fapt care face posibilă
o eventuală critică a procedurii de luare a declarației pe considerente de presiune
exercitată în această modalitate de organele judi ciare penale asupra celui audiat.
În declarație se consemnează, de asemenea, întrebările adresate pe parcursul
ascultării, menționându -se cine le -a formulat.
Suspectului sau inculpatului i se oferă posibilitatea de a verifica dacă cele
relatate de el au fo st consemnate în mod corect în declarația scrisă. În acest sens,
suspectul sau inculpatul va citi personal declarația consemnată de organul judiciar
sau, dacă se impune, i se va citi conținutul acesteia. Ulterior, dacă suspectul sau
inculpatul este de acor d cu conținutul declarației, o semnează.
În reglementarea anterioară, cu privire la acest aspect, se preciza că declarația
trebuia să fie semnată pe fiecare pagină și la sfârșit.
Sunt situații când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze
declarația; în aceste cazuri, se face mențiune privind aceste aspecte, în declarația
scrisă.
În ipoteza în care organele de urmărire penală nu s -au conformat obligației de a
menționa în cuprinsul declarațiilor luate despre faptul că inculpatul este neștiutor de
carte, neputând lua la cunoștință despre actele de procedură întocmite în cursul
urmăririi penale, s -a apreciat că s -au adus încălcări dreptului la apărare al
inculpatului, actele de urmărire penală fiind lovite de nulitate absolută.
Dacă suspectul sau inculpatul are de făcut completări, rectificări ori precizări,
acestea sunt indicate în finalul declarației, fiind urmate de semnătura suspectului sau
a inculpatului.
Pentru a se conferi caracter oficial declarației suspectului sau inculpatului,
aceasta v a fi semnată atât de către cel care a dat -o, cât și de către organul judiciar
penal în fața căruia suspectul sau inculpatul a fost ascultat. În acest sens, potrivit art.
110 alin. (4), declarația scrisă este semnată și de organul de urmărire penală care a
procedat la audierea suspectului sau a inculpatului, de judecătorul de drepturi și

71
libertăți ori de președintele completului de judecată și de grefier, de avocatul
suspectului, inculpatului, al persoanei vătămate, părții civile sau părții responsabile
civilmente, dacă aceștia au fost prezenți, precum și de interpret când declarația a fost
luată printr -un interpret.
De lege ferenda , se impune completarea art. 110 alin. (4) prin includerea și a
judecătorului de cameră preliminară, magistrat care, fie în proce dura de cameră
preliminară, fie în procedura plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire penală sau
de netrimitere în judecată, poate să îl audieze pe inculpat.
Având caracter de noutate, în art. 110 alin. (5) se arată că, în cursul urmăririi
penale, audi erea suspectului sau inculpatului se înregistrează cu mijloace tehnice
audio sau audiovideo. Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se
consemnează în declarația suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a
motivului pentru care în registrarea nu a fost posibilă. În cursul fazei de judecată,
potrivit art. 369 alin. (1), întreaga desfășurare a ședinței de judecată (inclusiv audierea
inculpatului) se înregistrează cu mijloace tehnice audio.
Dacă, în timpul audierii, suspectul sau incul patul prezintă semne vizibile de
oboseală excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică ori
psihică de a participa la ascultare, organul judiciar dispune întreruperea ascultării și,
dacă este cazul, ia măsuri pentru ca suspectul sa u inculpatul să fie consultat de un
medic.
În lipsa unor reglementări exprese, serviciile medicale oferite suspectului sau
inculpatului vor fi prestate de către orice medic, fie din cadrul unității din care face
parte organul judiciar, fie din alte institu ții sanitare. Principiul în raport cu care va
avea loc consultarea celui care invocă starea de boală se reduce la operativitatea
asigurării serviciilor medicale de specialitate. Dispoziția de întrerupere a audierii
aparține organului judiciar, acesta fiind în drept să aprecieze dacă boala invocată este
de natură să afecteze capacitatea fizică ori psihică a suspectului sau inculpatului de a
participa la ascultare. Procedura aplicabilă în situația evidențiată mai sus va fi
diferită, în funcție de starea în ca re se află suspectul sau inculpatul, respectiv dacă
acesta este în stare de libertate sau este arestat preventiv. În ultima ipoteză, se va
apela la un medic din structura administrației locului în care suspectul sau inculpatul
execută măsura arestării prev entive.
Suspectul sau inculpatul aflat în stare de detenție poate fi audiat la locul de
deținere prin videoconferință, în cazuri excepționale și dacă organul judiciar
apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei desfășurări a procesului ori drepturilor și
intereselor părților. Pentru acest caz, audierea prin videoconferință se face în prezența
obligatorie a avocatului suspectului sau inc ulpatului la locul de deținere.
6.2.3. Strategii psiho – tactice de ascultare a suspectului sau inculpatului
Cunoscând cond ițiile în care a fost săvârșită infracțiunea și identitatea persoanei
suspecte anchetatorul poate să stabilească strategii tactice de ascultare, ținand seama
de personalitatea și de poziția celui ascultat precum și de complexitatea dosarului.

72
În cele ce ur mează vom prezenta unele procedee tactice folosite în ascultarea
suspectului sau inculpatului (Aionițoaie & Sandu, 1992)85:
a) Folosirea întrebărilor detaliu – procedeul presupune utilizarea unor întrebări
prin care se solicită suspectului amănunte referito are la împrejurările săvârșirii faptei,
amănunte care să permită verificarea explicațiilor lui. Întrebările detaliu se folosesc
frecvent în cazul când suspectul face declarații nesincere, contradictorii, adoptă o
poziție refractară pe parcursul cercetăril or. Scopul folosirii acestor întrebări este de a
demonstra suspectului netemeinicia declarațiilor sale și de a -l determina să renunțe la
negarea faptelor comise.
b) Ascultarea repetată – constă în audierea în mod repetat, la anumite intervale
de timp a sus pectului cu privire la aceleași fapte, împrejurări, amănunte. Între
declarațiile suspectului vor apare, inevitabil, deosebiri, în special contraziceri,
nepotriviri. Prin acest procedeu se poate demonstra netemeinicia afirmațiilor
suspectului, putând fi det erminat să spună adevărul.
c) Ascultarea sistematică – acest procedeu se folosește atât în cazul suspectului
sincer, pentru a -l ajuta să lămurească toată problematica, mai ales în cauzele
complexe, cu grad ridicat de dificultate, cât și al celor nesinceri, refractari, pentru că
îi obligă să dea explicații logice, cronologice, succesive la toate aspectele care fac
obiectul învinuirii. Prin intermediul întrebărilor problemă suspectului i se solicită să
clarifice sistematic cum a conceput și pregătit infracțiu nea, persoanele participante și
modul cum a acționat fiecare.
d) Ascultarea încrucișată – scopul acestui procedeu este de a înfrânge sistemul
de apărare al suspectului nesincer, înrăit, refractar, care se situează pe poziția negării
totale a faptelor comis e. Este un procedeu ofensiv și constă în ascultarea aceluiași
învinuit de către doi sau mai mulți anchetatori ce s -au pregătit în mod special în acest
scop și cunosc problemele cauzei în care se face ascultarea.
e) Folosirea probelor de vinovăție – proced eul se folosește în ascultarea
suspectului nesincer sau a celui care își recunoaște numai parțial vinovăția. În fața
unor probe decisive, el va fi determinat să recunoască fapta comisă. Pentru a le utiliza
cu maximum de eficacitate, anchetatorul trebuie să cunoască foarte bine probele
existente la dosar și valoarea probatorie a fiecăreia dintre ele. Este foarte important ca
probele de vinovăție să fie utilizate la momentul oportun astfel încât suspectul să fie
determinat să facă declarații veridice și compl ete. Orice eroare din partea
anchetatorului poate compromite ancheta. În raport cu personalitatea și psihologia
suspectului, se poate proceda la prezentarea frontală sau progresivă a probelor de
vinovăție.
f) Ascultarea unui învinuit sau inculpat despre ac tivitatea celorlalți
participanți la săvârșirea infracțiunii – procedeul se aplică atunci când în cauză
există mai mulți învinuiți (inculpați) participanți la săvârșirea aceleiași infracțiuni.
Cunoașterea învinuiților (inculpaților) implicați în cauză perm ite anchetatorului să
stabilească pe cel dispus să recunoască mai ușor faptele săvârșite și cu acesta să
înceapă ascultarea. Se solicită celui ascultat să declare ceea ce cunoaște despre

85 C. Aionițoaie, T. Butoi, Ascultarea învinuitului sau inculpatului, în volumul “Tratat de criminali stică”, Editura Carpați,
București, 1992, p. 109 -120.

73
activitatea celorlalți participanți la infracțiune, lăsându -i-se impr esia că persoana sa
interesează mai puțin. În acest mod, acesta poate prezenta date valoroase în legătură
cu infracțiunea săvârșită și implicit, să facă declarații despre propria activitate. Prin
confruntarea datelor obținute din declarațiile participanțil or, chiar dacă nu au declarat
totul despre propria activitate, se pot desprinde concluzii cu privire la sinceritatea
celor implicați în cauză.
g) Justificarea timpului critic – acest procedeu se folosește, de regulă, atunci
când suspectul (inculpatul) refu ză să facă declarații. Cunoscându -se activitatea
suspectului (inculpatului), i se va solicita să declare locul unde s -a aflat, cu cine a luat
legătura, ce a întreprins, în timpul și după săvârșirea infracțiunii. Explicațiile date vor
fi verificate minuțios pe zile, ore, minute și locuri. De asemenea, procedeul se
folosește și în ascultarea infractorilor nesinceri, refractari, oscilanți în declarații.
Verificarea datelor furnizate de cel audiat oferă anchetatorului posibilitatea
constatării nesincerității re latărilor, întrucât în declarațiile acestuia apar
neconcordanțe în justificarea timpului critic. Utilizarea procedeului de justificare a
timpului critic permite extinderea anchetei judiciare asupra altor infracțiuni și
făptuitori.
Ascultarea suspectului sa u inculpatului prezintă un grad ridicat de dificultate și
complexitate întrucât situațiile infracționale sunt infinit de diverse. De aceea,
folosirea unui procedeu sau al altuia nu constituie reguli obligatorii de urmat.
Procedeele tactice în audierea susp ectului sau inculpatului se utilizează de către
anchetator în funcție de caracteristicile cauzei, precum și de particularitățile psihice
ale persoanelor aflate în ancheta judiciară.
Anchetatorul se poate confrunta cu următoarele categorii de infractori:
infractorul primar sau recidivist, infractorul cercetat în stare de libertate sau în stare
de arest, infractorul prins în flagrant sau descoperit post factum, infractorul care a
acționat de unul singur sau în grup, infractorul cu fizic normal, obișnuit sau f izic
tarat, deformat. De asemenea, infractorul poate fi de sex masculin sau feminin, poate
fi minor sau vârstnic, se poate afla în cauză judiciară, economică sau de altă natură.
În cadrul anchetei, fiecare infractor prezintă deci un tablou psihic specific , de
care anchetatorul trebuie să țină seama.
h)Tactica complexului de vinovăție. Este utilizata în special în cazul
persoanelor sensibile și presupune adresarea alternativa a unor intrebari ce nu au
legatura directa cu cauza și a unor intrebari critice.
În aceasta abordare, initial, se poarta o discutie introductiva, anchetatorul
analizand spontaneitatea raspunsurilor, gradul de participare și initiativa, expresiile
mimico -gesticulare, tragand o concluzie asupra comportamentului expresiv pe
tematica neutra . Dupa ce anchetatorul epuizeaza aceasta etapa, se abordeaza o
problematica fictiva de aceeasi natura cu problematica critica relevanta în speta cu
scopul interiorizarii de aceasta data a tabloului psiho comportamental în raport cu
tematica fictiva. Dupa e puizarea acestei etape se abordeaza direct problematica
critica. Dacă se constata modificari comportamentale, inhibitii, evitarea privirii,
modificari de paloare, perioade de latenta în raspunsuri, tremurul vocii, fiind evidenta

74
diferenta dintre problemati ca fictiva neutra și cea relevanta, atunci se contureaza
puternici indici orientativi asupra culpabilitatii și simularii suspectului
i)Folosirea probelor din dosar. Pentru a se obtine rezultate bune în urma
folosirii acestui procedeu trebuie sa se indepli neasca mai multe cerinte : anchetatorul
trebuie sa cunoasca bine probele din dosar și legaturile dintre acestea și fapta
savarsita de suspect; sa cunoasca valoarea fiecarei probe existente; determinarea
momentului potrivit pentru prezentarea probelor; dete rminarea intrebarilor care vor
insoti prezentarea probelor.
În functie de atitudinea suspectului, anchetatorul poate sa utilizeze prezentarea
frontala sau prezentarea progresiva. Astfel, dacă infractorul e primar(aflat la prima
infatisare) se recomanda uti lizarea probelor de la cele mai putin importante pana la
probele cele mai doveditoare, cu impact asupra suspectului. Dacă infractorul este
recidivist, se utilizeaza procedeul prezentarii frontale a probelor, deoarece,
considerand ca nu exista dovada impotr iva sa, va refuza sa marturiseasca fapta
comisa.
j) Interogatoriul psihanalitic. Respecta “integral demnitatea, drepturile și
libertatile cetateanului din perspectiva prezumtiei de nevinovatie, este un joc al
inteligentei prilejuit preponderent de o simpla discutie asupra cazului și care da
posibilitatea individului de a se apara cu toate mijloacele – legale sau ilegale”86.
Interogatoriul psihanalitic presupune identificarea comportamentului duplicitar,
inteles ca “efort constient intreprins cu perseverenta de catre subiectul interogat în
timpul interogarilor pentru a masca, a tainui unele stari sufletesti, intentii, actiuni,
fapte, date și probe cu scopul de a induce ancheta judiciara pe piste gresite”.
Conform lui Freud, anumite insuficiente ale factorilor psihice exprimate, prin
acte în aparenta neintentionate, se dovedesc a fi motivate și determinate de ratiuni
care scapa constiintei umane.
Procesele psihice care preced și insotesc savarsirea infractiunii, precum și cele
care succed sunt integrate structu rii Eu -lui persoanei interogate, sub forma unui
pattern infractional implementat în scoarta cerebrala sub forma matricei infractionale.
Astfel, în forme clare sau prin acte simptomatice care scapa cenzurii constientului,
impotriva vointei sale, faptasul se va demasca.
Demersul psihanalitic este o necesitate a viitorului nu doar din perspectiva
necesitatii de a nu brutaliza fizic și psihic persoana interogata, fiind respectate
drepturile și libertatile dar și datorita eficientei.
Potrivit parerilor speciali stilor, conditia interogatoriului psihanalitic consta în
realizarea atmosferei de intimitate din care se poate obtine starea de confianta,
permitand Eu -lui social, matricei morale, sa se armonizeze cu tensiunile rezultate prin
actul marturisirii, acceptari i comiterii faptei și pedepsei.
Interogatoriul psihanalitic presupune existenta a mai multor categorii de factori ce
pun în evidenta conduita duplicitara :

86 Butoi Badea Tudorel , Psihanaliza crimei, Editura Științifică și Tehnică, Bucuresti, 1994, p. 134.

75
a) lasarea obiectelor nu este o intamplatoare ci reprezinta dorinta confuz
exprimata a eu -lui de aut odenuntare, de revenire la locul crimei fiind veritabili indici
orientativi ce permit identificarea faptuitorului;
b) revenirea la locul faptei este determinata de dorinta faptuitorului de a retrai
mental, sub forma reveriei cele intamplate;
c) lapsus -ul apare de obicei fara legatura directa cu crima, fiind determinat de
existenta unui gand ascuns sau din cauza unei stari generale contradictorie celei
afirmate verbal.
d) uitarea cuvintelor și a numelor proprii ce au legatura directa cu cauza, este
important sa fie analizata.
Anchetatorul poate initia urmatorul mecanism : gasind un nume care este
familiar acuzatului și care sa fie în legatura – chiar și numai o asemanare de sunete cu
numele pe care acesta incearca sa -l ascunda, se impune ca inculpatul sa fie intrebat
dacă isi aminteste numele respectiv. În cazul unei ezitari, sau a unei deformari se
dovedeste existenta unui indiciu87.
e) erorile de lectura și de scris sunt determinate ca și în cazul lapsus -ului de
existenta unui gand ascuns. În aceasta situatie este de apreciat practica unor
anchetatori de a -i face pe acuzati sa -și citeasca propriile declaratii, interpretandu -le
erorile de lectura.
f) actele simptomatice sunt marturisiri involuntare ale unor ganduri ce scapa de
sub controlul Eu -lui constient, ex istand o diferenta semnificativa intre ceea ce dorim
și ceea ce trebuie sa facem.
g) asociatiile de idei88.
Practica judiciara atrage atentia ca modul cum suspectul reactioneaza fata de un
cuvant oarecare, arata care este starea sa sufleteasca și permite an chetatorului sa
patrunda indirect în subconstientul lui.
6.2.4. Calitățile psihosociale ale anchetatorului
Referindu -ne la personalitatea anchetatorului, în accepțiunea sa psihologică,
poare nu este lipsit de interes să amintim opinia unor reputați juriști sau specialiști în
psihologie, potrivit cărora: un anchetator ideal ar trebui să aibă “înțelepciunea lui
Solomon, răbdarea lui Hristos, logica lui Aristotel, rigurozitatea științifică a lui
Pasteur și inventivitatea lui Edison”.
Abordată din perspectivă p sihologică, profesiunea de anchetator penal este
deosebit de complexă. Exigențele legale, morale și de competență cer anchetatorului
cunoașterea profundă și nuanțată a dispozițiilor legii penale și procesual penale, a
drepturilor fundamentale ale omului la care trebuie să se raporteze permanent.
Armonizarea într -o sinteză echilibrată a cerințelor generale ce fundamentează statutul
deontologic al anchetatorului va permite acestuia să aplice legea conform gradului
înalt de responsabilitate pe care îl cere pro fesia lui.
Calitățile psihosociale ale unui bun anchetator se pot grupa în trei categorii
(Mitrofan & colab., 1992):

87 Butoi Badea Tudorel , Interogatoriul, Editura Pinguin Book, Bucuresti, 2004, p. 87.
88 Ionescu G., Psihanaliza și psihoterapia psihanalitica , Editura Asklepios, 1995, p. 231 -252.

76
a) Nivelul general de pregătire . Anchetatorul trebuie să facă dovada unui nivel
ridicat de pregătire generală; să aibă o concepție clară d espre lume și viață, despre
societate și legile care o guvernează și, îndeosebi, despre sistemul social bazat pe
democrația autentică. El trebuie să știe precis care sunt, în ce constau și ale cui sunt
valorile și interesele pe care le apără. Domeniul de a ctivitate al anchetatorului fiind
omul, aceasta presupune stăpânirea noțiunilor de psihologie a personalității.
b) Calitățile psiho -intelectuale. Gândirea anchetatorului trebuie să se orienteze
spre esența realității judiciare, să se distingă prin claritat e, profunzime, rigoare,
mobilitate, coerență și să se bazeze pe un dezvoltat spirit critic. De regulă, faptele
relatate într -o anchetă par reale, verosimile, dar se întâmplă ca unele din afirmații să
fie, mai ales la nivelul amănuntelor, contradictorii sau neplauzibile, sesizarea
inadvertențelor, de multe ori deosebit de subtile solicită din partea anchetatorului
perspicacitate. De asemenea anchetatorul trebuie să dea dovadă de o mare putere de
discernământ, el trebuie să deosebească ușor realul de ireal, s emnificativul de
nesemnificativ, să pătrundă și să aprecieze faptele la justa lor valoare, numai așa va
putea fundamenta o soluție judiciară.
Anchetatorului îi este necesară, la un nivel de funcționalitate optim, atât
memoria de scurtă durată, cât și memor ia de lungă durată. Memoria nu cuprinde
numai informație pur cantitativă despre relatările anchetatului, ci și evaluările,
interpretările ei prin prisma unor criterii de esență socio -culturală, științifică,
filosofică, etică, estetică etc.
Integritatea sen zorială a anchetatorului constituie fundamentul psihofiziologic al
corectitudinii și exactității redactării documentelor de anchetă ce constituie suportul
material al mijloacelor de probă. De aceea, anchetatorul trebuie să posede o stare
corespunzătoare a sănătății și să dispună de o mare capacitate de efort voluntar.
Pentru înțelegerea și pătrunderea mai eficientă a unor situații, fapte sau
împrejurări care îi sunt doar sugerate pe parcursul relatării, anchetatorul trebuie să
recurgă și la imaginație. Tot odată el trebuie să posede o mare stabilitate și o bună
concentrare a atenției.
c) Calitățile moral -afective . Echilibrul emoțional vizează componenta afectivă
a personalității anchetatorului. Acesta stă la baza unor calități necesare în reușita
activității anchetatorului, reprezentate prin tact, răbdare, toleranță, disponibilitatea de
a asculta, stăpânirea de sine etc., ceea ce conferă un fond psihofiziologic general
pozitiv.
Complexitatea anchetei judiciare poate declanșa unele mecanisme ale
afectivității ce se pot exterioriza prin manifestări incompatibile cu profesiunea de
anchetator, cum ar fi: dezgustul, plictiseala, sila, agresivitatea etc.. Dacă anchetatorul
va apare ca o persoană impresionabilă, nervoasă, iritată, agresivă sau ca o persoană
care trec e cu ușurință de la o stare psihică la alta, ori preocupat de propriile probleme,
șansele de a -și atinge scopul sunt foarte reduse. Pentru a nu afecta în mod negativ
cursul general al desfășurării anchetei, este foarte important ca anchetatorul să aibă
toate reacțiile proprii sub control. Echilibrul emoțional al anchetatorului este
condiționat și de lipsa oricărei prejudecăți sau a repulsiei față de persoana anchetată.

77
Capacitatea empatică îl ajută pe anchetator, la nevoie, să simuleze orice stare sau
trăire, să interpreteze rolul oricărui personaj.
Profilul psiho -intelectual și moral -afectiv al anchetatorului se structurează atât
pe cele mai importante procese psihice, cât și pe trăsăturile de personalitate ale
acestuia. Experiența în domeniul anchetei judi ciare contribuie la dezvoltarea și
perfecționarea la anchetatori a unor calități speciale cum ar fi: perspicacitatea, spiritul
de observație, insistența, subtilitatea și rapiditatea deducțiilor și sintezelor, forța
argumentării logice, a căror rezultantă f ormează intuiția profesională, așa zisul “fler”.
Calitățile enumerate nu reprezintă un simplu inventar de însușiri (trăsături)
posibile la un anchetator, ci adevărate direcții pe linia valorificării potențialului
psihologic al acestuia în cadrul anchetei j udiciare. Punerea în acțiune a potențialului
psihologic trebuie văzută ca o necesitate de a completa, de a îmbogăți și perfecționa
procedeele de ordin tehnic și practic ale anchetei, ducând la fundamentarea științifică
și, implicit la creșterea eficienței acesteia.
Nu sunt excluse situațiile când anchetatorul, fie că nu uzează de procedee tactice
adecvate, fie că nu -și pune în valoare calitățile de ordin psihologic, ajungând astfel în
poziție de dominat în raport cu anchetatul. În acest sens sugerăm câteva din
manifestările negative întâlnite în activitatea unor anchetatori: mulțumirea de sine,
generată de încrederea exagerată în propriile calități și în experiența personală,
carențe în pregătirea teoretică, instalarea stereotipiilor, automatismelor și spiri tului de
rutină, suspiciunea excesivă față de orice persoană anchetată, amplificarea nefondată
a unor date sau exagerarea semnificației acordate unor gesturi sau manifestări din
conduita celor anchetați, rigiditate în formularea întrebărilor, aroganța sau
vulgaritatea în relațiile cu persoanele anchetate.
Personalitatea anchetatorului poate influența negativ desfășurarea anchetei prin
unele trăsături cum ar fi: vanitatea și orgoliul, amorul propriu, teama de eșec, lipsa
simțului autocritic, nerecunoașterea poziției de învins, optimismul necontrolat și
excesiv, cât și pesimismul exagerat și nemotivat, opinii foarte particulare asupra
colaboratorilor și asupra propriei persoane, indecizia etc.

6.2.5. Tipuri de anchetatori
Studierea comportamentului anchetator ilor, în relația anchetator -anchetat, a
condus la diferite clasificări, între care cea mai frecvent întâlnită în literatura de
specialitate îi categorisește pe anchetatori în următoarea tipologie89:
* anchetatorul temperat ; se caracterizează printr -un comport ament firesc, își
ascultă cu atenție și interes interlocutorul, răbdător, calm și analitic. Intervine oportun
și eficient cu tactul corespunzător situației, pentru lămurirea aspectelor esențiale ce
interesează ancheta.

89 Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, op. cit., p. 172.

78
* anchetatorul amabil ; manifestă o anum ită transparență și jovialitate în relația
cu anchetatul, nu ezită să -și trateze interlocutorul cu o țigară sau o cafea. Atmosfera
degajată pe care o creează oferă premisele unui studiu psihologic aprofundat al
anchetatului. Această atitudine trebuie să fi e constantă, altfel echilibrul anchetei poate
fi afectat, iar ancheta compromisă.
* anchetatorul autoritar ; se caracterizează printr -o atitudine rigidă, gravă,
impunându -și la modul imperativ voința în fața anchetatului. Nu este preocupat de
studiul psiholog ic al anchetatului și implicit nu găsește modalități eficiente de a
stimula ancheta. Acesta mizează mai mult pe intimidarea anchetatului decât pe
stimularea psihologică a acestuia și astfel cooperarea devine ineficientă.
* anchetatorul comunicativ (vorbăreț, expansiv); este maximal activ și își
exprimă cel mai evident personalitatea sa. Expresivitatea verbală (intonație, accent,
timbru) și cea extralingvistică (mimică, gestică) este orientată către anchetat într -un
mod accentuat, astfel încât intervențiile sa le sunt uneori inoportune și lipsite de
eficiență, compromițând ancheta.
* anchetatorul cabotin ; dorește să obțină în cadrul anchetei judiciare succese
ușoare prin mijloace ieftine, făcând apel la unele exagerări, amplificări improprii
pentru ancheta judicia ră care pot provoca stări cum ar fi amuzamentul, disprețul,
penibilitatea sau chiar inhibarea anchetatului, situații care pot prejudicia rezultatele
anchetei.
* anchetatorul patern ; adoptă un comportament îngăduitor în anchetă,
manifestând uneori chiar compa siune față de anchetat. Asemenea atitudine poate fi
speculată mai ales de infractorii recidiviști care nu vor ezita să -și atenueze faptele.
Din perspectiva implicării spiritului de observație în alcătuirea scenariului
infracțional, se poate identifica (Pru nă, 1994):
* anchetatorul de “tip analitic” ; își construiește scenariul probabil al infracțiunii
din foarte multe detalii, dând fiecăruia o însemnătate deosebită și insistând în direcția
verificării amănunțite a tuturor elementelor componente. Ancheta evolue ază lent și
presupune un efort consistent, dar are avantajul că evită eventualele erori.

79
* anchetatorul de “tip sintetic” ; acordă o importanță diferențiată informațiilor
inițiale, construindu -și scenariul pe informațiile considerate relevante, celelalte fiin d
integrate imaginii de ansamblu. Proiectul anchetei implică un comportament
probabilist, în sensul că se urmărește validarea celei mai probabile soluții. Demersul
anchetei are o evoluție mai rapidă, dar trebuie evitate posibilele erori.
Din perspectiva implicării cognitiv -imaginative se desprind două tipuri de
anchetatori:
* anchetatorul de “tip conservator” ; utilizează schemele mintale construite
anterior, cărora le subordonează în mod exagerat informațiile oferite de realitate,
“obligându -le” să se integ reze în schemele mintale elaborate. Un astfel de anchetator
poate ajunge robul unui asemenea mod rigid de gândire, manifestând chiar tendința
de a “ajusta” realitatea la schemele mintale vechi cu care operează.
* anchetatorul de “tip creator” ; manifestă o atitudine creatoare, face apel la
schemele mintale achiziționate, ele constituind o parte din experiența profesională,
dar el își construiește proiectul anchetei bazându -se nu numai pe asemănările cu alte
cazuri cercetate, ci și pe elemente specifice cazul ui în speță. Acest tip de anchetator
descifrează mai rapid cazul aflat în cercetare, facilitează clarificarea unor situații,
aparent fără ieșire.

Să ne reamintim

6.2.5. Categoriile de calități ale anchetatorilor
Calitățile psihosociale ale unui bun anch etator se pot grupa în trei categorii:
nivelul general de pregătire, calitățile psiho -intelectuale și calitățile moral -afective .
6.2.6. Descrieți anchetatorul de “tip creator”
Manifestă o atitudine creatoare, face apel la schemele mintale achiziționate, el e
constituind o parte din experiența profesională, dar el își construiește proiectul
anchetei bazându -se nu numai pe asemănările cu alte cazuri cercetate, ci și pe
elemente specifice cazului în speță. Acest tip de anchetator descifrează mai rapid
cazul afl at în cercetare, facilitează clarificarea unor situații, aparent fără ieșire

6.3. Rezumat

80
În capitolul de față au fost analizate noțiunea și coordonatele psihologice ale
anchetei judiciare, etapele ascultării învinuitului sau inculpatului precum și cal itățile
psihosociale ale anchetatorului și tipuri de anchetatori .

6.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor

1) Obiectivele anchetei judiciare pot fi clasificate prin:
a. strângerea probelor;
b. existența infracțiunilor;
c. identificarea făptuitorilor și stabilirea răspunderii făptuitorilor.

2) Etapele audierii martorului
a. aprecierea relevanței mărturiei;
b. identificarea martorilor;
c. relatarea liberă și pe bază de întrebări.

3) Calitățile psiho -intelectuale ale anchetatorului se referă la:
a. ex tinderea (generalizarea) datelor obținute ;
b. decelarea aspectelor reale de cele imaginare;
c. decelarea semnificativului de nerelevant.

6.5. Bibliografie recomandată

f. Adelina Duțu, Psihologie judiciară, ediție revizuită, Editura Sitech, Craiova,
2017;
g. Tudorel Badea Butoi, Psihologie judiciară. Tratat Universitar – teorie și
practică, Editura Solaris Print, București, 2011 ;
h. Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Casa
de Editură și Presă “Șansa” -S.R.L., București, 1992 ;

81
i. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală,
În lumina noului Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic,
București, 2014;
j. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea specială,
În lumina noului Cod de procedură penală, ediția a II -a, Editura Un iversul
Juridic, București, 2018 .

82
Capitolul VII.
Investigarea psihologică a comportamentului simulat

7.1. Introducere

În cuprinsul acestui capitol sunt analizate comportament ul normal versus
comportament ul simulat și tehnicile și mijloace de investigare a comportamentului
simulat.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

7.2. Conținut
7.2.1. Comportament normal versus comportament simulat
În sens larg, comportamentul reprezintă maniera specifică prin care subiectul uman
este determinat s ă răspundă printr -un ansamblu de reacții la solicitările de ordin
fizic sau social care vin din ambianță, căutând să se adapteze la situații noi.
În viața unei pers oane, apar adesea situații care o solicită în mod contradictoriu.
Anumite cerințe sociale pot intra în contradicție cu starea de moment sau chiar
convingerile intime ale persoanei, cu sistemul propriu de valori. Apar, astfel, dilemele
de comportament, depă șirea lor presupunând din partea persoanei maturitate socială,
plasticitate psihică și suplețe comportamentală. Dacă adepții behaviorismului ortodox
foloseau termenul de comportament pentru a face referire la reacțiile exteriorizate ale
organismului, la ce ea ce poate fi observat, înregistrat și măsurat direct, o dată cu
dezvoltare a procedeelor și tehnicilor de înregistrare a reacțiilor organismului, au fost
descoperite și urmărite noi modificări interne,care țin de procesele gândirii, emoției,
limbajului e tc., mai fine decât cele observate anterior.
Comportamentul simulat se definește prin încercarea de a ascunde sau falsifica
sensul unei realități de fond psihosomatice90. Simularea prezintă un aspect aparent
(prin cuvânt, reacții motorii, expresii emoțional e) și unul inaparent, evidențiat prin
indicatorii fiziologici (puls, ritm respirator, reacție electrodermală etc.). Componenta
inaparentă a comportamentului simulat poate fi investigată și poate fi o sursă demnă
de încredere în dezvăluirea componentei apar ente (minciuna). Întotdeauna
comportamentul simulat este însoțit de o stare emoțională specifică ce se exprimă
prin manifestările fiziologice. Cu alte cuvinte, acești indicatori „ne dau de gol” și
merită să fie investigați pentru a surprinde simularea adev ărului91.

90 Ioan Ciofu, Comportament simulat, Editura Academiei Române; Cercetări psihofiziologice experimentale, Institutul de
psihologie, Editura Academiei Române, București, 1974, p. 50.
91 Mihai Aniței, Psihologie experimentală, Editura Polirom, Iași, 2007, op. cit., p. 113.

83
Persoana în cauză dă intenționat un răspuns verbal străin aceluia pe care îl
gândește, exteriorizând sau mascând o expresie care nu se potrivește cu aprecierea,
atitudinea sau cu sentimentul autentic încercat92.
Simularea nu este doar o simplă ero are, ea se caracterizează prin
intenționalitate. Este o „greșeală intenționată”, învăluită și susținută pragmatic.
Simularea este o entitate contradictorie între aspectul aparent și cel inaparent al
comportamentului, expresia unei dedublări psihologice în raport cu sine. Aspectul
aparent poate fi cunoscut, uneori este afișat abil sau naiv, cu efortul de persuasiune.
Dimpotrivă, aspectul inaparent este secretizat, nu face obiect de confesiune, iar
uneori pentru a -l secretiza, se practică dezinformarea sistem atică, după reguli tactice
bine definite, pentru derutarea organelor judiciare.
Simularea reprezintă o metodă de coping comportamental , având funcția de a
preveni sau reduce reacția de stres, provocată de ancheta judiciară. Prin simulare,
persoana este co nvinsă că poate controla agentul stresant, obținându -se astfel o
reducere a reacției de stres. Acest efect pozitiv nu se înregistrează în mod automat.
7.2.2. Corelate psihofiziologice ale comportamentului simulat
Procesele afective sunt fenomene psihice c omplexe, caracterizate prin
modificări fiziologice mai mult sau mai puțin extinse, printr -o conduită marcată de
expresii emoționale (gesturi, mimică ) și printr -o trăire subiectivă (Radu și colab.,
1991).
Emoția nu se reduce numai la aspectul de trăire sub iectivă, internă, ci formează
o configurație complexă de relații, un răspuns psihofiziologic multidimensional în
raport cu evenimentele. Printre dimensiunile procesului afectiv distingem (Lazarus,
1991):
● modificări cognitive – procesarea informației stim ul venită din mediu, care –
în funcție de semnificație – are rol activator sau nu;
● modificări organice, vegetative – activarea cardiacă, activarea sistemului
circulator, modificări la nivelul tensiunii musculare, conductanței electrice a pielii;
●modific ări comportamentale – gesturi, reacții, mimică, expresii vocale.
Cele trei dimensiuni ale procesului afectiv nu pot fi luate separat, între ele
existând o permanentă interacțiune sincronă, emoția fiind rezultatul conlucrării a trei
tipuri de factori: cogni tivi, organici și comportamentali. Rezultanta interacțiunii
acestor factori se răsfrânge asupra trăirii subiective a persoanei, respectiv a modului
cum aceasta resimte situația și se adaptează față de ea. Emoțiile sunt configurații
cognitiv -motivațional -relațional organizate a căror stare se schimbă în funcție de
modificările din cadrul relației individ -mediu, de felul în care aceasta este percepută
și evaluată.
În domeniul psihologiei judiciare, emoția este considerată ca fiind un fenomen
tipic sferei afec tive, deoarece aceasta, prin modificările psihofiziologice pe care le
implică, poate fi supusă unei analize științifice sistematice. Evidențierea unor emoții
poate fi făcută pornindu -se atât de la aspectul comportamental, cât și de la cel al
corelatelor ps ihofiziologice pe care aceasta le implică.

92 Ioan Buș, Psihologie judiciară, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 1997, op. cit., p. 90

84
Comportamentul emoțional global reprezintă obiectivarea trăirii emoționale,
întâlnită atât în aspectul inaparent, dar cel mai evident și mai ușor observabil în cel
aparent. Aspectul aparent, denumit expresie emoți onală , subsumează întreg
ansamblul de reacții somatice și musculare (faciale, scheletice, viscerale, umorale
ș.a.m.d.) pe care subiectul le dezvoltă în momentul exprimării unei emoții93. Paternul
aparent al modificărilor emoționale include: mobilitatea corp orală, tremurul
muscular, expresivitatea facială, mișcări oculare, coloritul epidermic, tonalitatea
vocală, intensificarea activității glandelor sudoripare etc.
Dintre toate categoriile de răspuns emoțional aparent, cea mai elocventă pentru
observator o co nstituie expresia facială , fiind caracterizată ca un barometru al
emoției. Astfel, bucuria, tristețea, mania, teama ș.a.m.d. pot fi foarte ușor citite pe
fața unei persoane. La subiectul supus unei anchete judiciare, în cazul săvârșirii unei
infracțiuni, e xpresia emoțională este deseori prezentă, însă într -o nuanță mai difuză
datorită tendinței subiectului de a simula o altă stare decât cea pe care o trăiește într -o
astfel de situație94.
Expresia vocală în emoții reprezintă un indice care ne poate spune mul te despre
trăirea subiectivă pe care o resimte persoana. Ea se poate traduce prin modificări de
timbru, tonalitate, intensitate, inflexiuni, accent ș.a.m.d. Aceste modificări sunt
determinate de nivelul ridicat al tensiunii musculaturii scheletice generale , inclusiv a
mușchilor laringelui care influențează tensiunea corzilor vocale, conducând la noi
efecte de intensitate și tonalitate. Activitatea musculară a laringelui și a corzilor
vocale are o influență directă asupra debitului sonor și, în special, a fr ecvenței
sunetelor.
În ancheta judiciară, elementul cel mai evident în cazul trăirii unor emoții, pe
fond stresant, este tremurul fiziologic existent la nivelul tuturor mușchilor care
acționează aparatul fonorespirator. Tremurul fiziologic reprezintă o ond ulație sau o
oscilație minusculă, determinată de stresul psihologic, care corespunde frecvenței de
8-14 Hz și poate fi atribuit undelor alfa95. În cazul unei persoane care nu este stresată,
tremurul fiziologic are o intensitate maximă. În momentul instalări i stresului, acesta
scade în intensitate sau este eliminat. Creșterile sau scăderile intensității, frecvenței
timbrului vocii, ca urmare a reducerii tremurului fiziologic, reprezintă un indice al
gradului de stres pe care îl resimte persoana, des utilizat în practicile criminalistice, în
vederea detectării comportamentului simulat.
Pe baza indicatorilor fiziologici utilizați atunci când studiem emoția, putem
obține o informație obiectivă asupra gradului de intensitate a situației stresante.
Indicatorii fizi ologici utilizați pentru evidențierea gradului de trăire subiectivă a unei
emoții sunt:
● EEG – electroencefalograma;
● ECG – activitatea cardiac ă și a sistemului circulator;
● GSR – modificările conductanței electrice a pielii.

93 Ekman Paul, Emotions revealed: understanding faces and feelings, London: Weidenfeld & Nicolson, 2003, p. 24.
94 Ioan Ciofu, Comportament simulat, Editura Științifică și Tehnică, București, 1978, p. 42.
95 Aurel Ciopraga, Tratat de tactică cri minalistică, Editura Gama, Iași, 1996, op. cit., p. 202.

85
Electroencefalograma reprez intă o măsură a emoției la nivel fiziologic central.
Modalitatea de manifestare este a unei activări cu aspectul unui ritm de voltaj redus și
frecvență ridicată, având ca efect blocarea ritmului alfa. Acest ritm apare în stările de
emoție, anxietate, depre sie, agitație, oferind indicii cu privire la intensitatea acestora.
Măsurările pe care le oferă sunt nespecifice, referindu -se doar la nivelul de activare
determinat de o emoție, însă foarte puțin la tipul de emoție.
Activitatea cardiacă și a sistemului ci rculator reprezintă una dintre prezentele
cele mai frecvente și mai elocvente ale tabloului indicatorilor psihofiziologici ai
emoției. Ritmul cardiac oferă o dinamică marcată atât de caracterul stimulării
emoției, cât și de faptul că această stimulare este prezentă sau doar expectată. Astfel,
emoția legată de prezența concretă a unor stimuli puternic stresanți determină o
modificare în sensul accelerării ritmului cardiac, în timp ce doar anticiparea prezenței
unor astfel de stimuli are ca efect decelerarea ritmului cardiac.
Modificările conductanței electrice a pielii reprezintă unul dintre cei mai
sensibili indicatori ai activității fiziologice vegetative din emoție. Când activitatea
corticală este redusă, iar componenta simpatică predomină, conductanța ele ctrică a
pielii este mică, curba reacției crescând. În cazul confruntării repetate cu stimuli
nocivi, anxiogeni, conductanța electrică a pielii scade condiționat înaintea impactului
cu stimulul, crește în timpul primei faze de acțiune a acestuia după care scade treptat.
Folosindu -se o metodă de tip poligraf au fost obținute modificări de potențial în
raport cu încărcătura emoțională a cuvântului stimul.
Toate aceste corelate psihofiziologice și comportamentale ale emoției pot fi
întâlnite în cadrul practici i judiciare, mai specific în domeniul detectării
comportamentului simulat, având rolul de indici indirecți ai laturii afective care
însoțește persoana în tot ceea ce face.
7.2.3. Tehnici și mijloace de investigare a comportamentului simulat
Încă din cele m ai vechi timpuri, s -a constatat faptul că atunci când o persoană
minte, au loc modificări psihofiziologice la nivelul organismului acesteia. Bazându -se
pe această supoziție, au fost descoperite și perfecționate diferite tehnici de detectare
psihofiziologic ă a comportamentului simulat. Orice instrument de măsură, fie el
tradițional sau modern, are la bază o anumită teorie. Această teorie poate fi explicită,
detaliată până la cel mai mic amănunt, sau implicită, rămânând la latitudinea
persoanei găsirea relați ilor care stau la baza ei.
Dacă în antichitate se considera că la originea reacțiilor psihofiziologice se afla
„puterea divină” , studiile contemporane sugerează că factorul major, determinant al
reacțiilor psihofiziologice îl reprezintă variabilele motiva țional -emoționale, iar
studiile recente susțin că factorul major în acest proces este reprezentat de variabilele
cognitive. Procesele cognitive sunt însoțite de unele manifestări observabile și
neobservabile direct, care pot fi constatate în mod obiectiv p rin înregistrarea cu
ajutorul unor aparate (poligraf, fonograf, electroencefalograf ) a modificărilor
vasculare, cerebrale, de temperatură a pielii și respiratorii.
Cele mai cunoscute tehnici de investigare în acest domeniu sunt:
 Metoda asociației libere;

86
 Metoda experienței motrice;
 Tehnici pentru suprimarea cenzurii conștiente;
 Metoda detectării stresului emoțional în scris;
 Metoda detectării stresului emoțional în voce;
 Potențialele evocate ale creierului;
 Tehnica poligraf.
Tehnica poligraf96
Poligraful, c unoscut și sub denumirea inexactă de „detector de min ciuni”, este
rezultatul experimentelor efectuate de către Larson, care a conceput un detector
denumit „KELLER POLYGRAPH” și care avea să fie perfecționat, după al doilea
război mondial, de către John Re id și Fred Inbau. În prezent, el este aplicat frecvent
în Franța, Germania, Spania, Polonia, SUA, Japonia, Israel, Coreea etc., inclusiv în
scopuri „civile”, cum ar fi verificarea loialității funcționarilor unor mari nume sau de
către servicii de informați i.
Poligraful, folosit inclusiv în țara noastră, este un instrument care înregistrează 3
tipuri principale de modificări fiziologice:
a) modificări cardiovasculare, prin măsurarea ritmului și amplitudinii pulsului și
a bătăilor inimii;
b) rezistența electr ică a pielii, care variază în funcție de transpirație;
c) modificări ale ritmului respirator.
Înregistrarea se face pe o bandă de hârtie specială, prin intermediul unor pârghii
prevăzute cu penițe, a căror acțiune se face electronic, penițe care descriu tr asee
specifice, din interpretarea cărora se pot deduce momentele de tensiune ale persoa nei
ascultate. La aparatele mai noi se înregistrează un al patrulea indicator: presiunea
musculară exercitată de mâinile și picioarele celui ascultat, care se modifică în
momentele de stres -tensiune97.
Organizarea și desfășurarea testării la poligraf . Întregul proces de
desfășurare a testării stărilor emoționale, se desfășoară în trei etape importante,
întrucâtva asemănătoare ascultării învinuitului sau inculpatului: preg ătirea, testarea
propriu -zisă și interpretarea rezultatelor98.
Pregătirea testării. Această operație necesită studierea materialului cauzei, în
părțile în care îl privesc pe cel ascultat și cunoașterea personalității acestuia. În plus,
este absolut necesar un examen medical, una dintre condițiile obligatorii de testare
fiind integritatea stării psihice și fizice.
O altă cerință, uneori omisă, este și aceea ca persoana care urmează să fie exa –
minată să nu fi fost supusă anterior unor interogări îndelungate.

96 A se vedea în acest sens și Tudorel Badea Butoi, Psihologie judiciară. Tratat…, p. 257 -291.
97MJ.Palmiotto, Criminal investigation, Nelson -Hall Publisher, United States, 1994, p.91 -93; T.Bogdan și
T.Butoi, în lucrarea colectivă, Tratat practic de criminalistică , vol. II, p.369 și urm.
98 F.E.Inbau, J.E.Reid, J.P Buckley, Truth an recepțion. The polygraph, Lie detector Technique, Editura Williams & Ailkins,
Baltimore, 1996, op.cit., p.318 și urm.

87
Precizăm, de asemenea, că în practica noastră testarea nu se face decât cu
consimțământul scris al persoanei care va fi examinată.
Dialogul pre -test reprezintă o etapă intermediară, între pregătirea și testarea
propriu -zisă. La început, celui testat i se da u explicații referi toare la principiile de
funcționare a aparaturii, la drepturile pe care le are în legătură cu acest procedeu.
După ce se cere consimțământul de testare, se face un instructaj privind modul
de comportare pe timpul examinării. Printre alt ele, subiectul trebuie să stea relaxat în
scaun, să fie atent la întrebările adresate și să răspundă cu „da” sau „nu”.
Persoanei testate i se pot da explicații referitoare la răspunsurile date, lucru
care i se comunică înainte de testare.
În continuare, su biectul este instalat la poligraf, atașându -i-se tubul
pneumograf, man șonul de tensiune arterială și electrozii pentru detectarea rezistenței
electrodermale (RED). Este verificată funcționarea instalației.
Testarea propriu -zisă constă în formulări de într ebări scurte, clare și precise, la
care se răspunde cu „da” și „nu”.
Testele, de regulă, pregătite anterior, conțin:
– întrebări neutre, pentru liniștea subiectului;
– întrebări de control, pentru stabilirea răspunsurilor afirmative („da”) și nega –
tive ( „nu”), sincere, necesare comparării cu răspunsurile la întrebările critice.
– întrebările cu conținut afectogen, referitoare direct la faptă, la împrejurările
cauzei cercetate. De regulă, chestionarul conține până la 10 întrebări, la o testare
putând fi fo losite mai multe baterii de întrebări cu o încărcătură emoțională
crescândă.
Precizăm că întrebările pot fi aduse la cunoștința celui examinat, însă nu în
ordinea în care vor fi adresate. În acest fel se creează posibilitatea ca ele să fie
înțelese foarte exact. Specialiștii nu exclud posibilitatea formulării întrebărilor chiar
împreună cu persoana testată, iar uneori indicată chiar ordinea lor.
Interpretarea diagramei . Interpretarea rezultatelor testării se efectuează pe
baza comparării caracteristicilor d e traseu ale răspunsurilor sincere la întrebări neutre
(fără încărcătură emotivă) ca și la răspunsurile nesincere cu caracter de control, cu
răspunsurile nesincere la întrebările relevante (cu încărcătură afectogenă)99.
Cel care examinează trebuie să dispun ă de modele de răspunsuri sincere și
nesincere, ultimele fiind obținute prin intermediul întrebărilor de control. Aceste
modele vor servi drept comparație cu răspunsurile date la întrebările relevante.
Desfășurarea detecției psihologice în voce sau în scri s se face într -un mod
asemănă tor, în majoritatea cazurilor rezultatele celor trei tipuri de testare fiind
interpretate simultan. Astfel se asigură un plus de siguranță în depistarea elementelor
caracteristice de nesinceritate din răspunsurile date la într ebările cu caracter
afectogen.

Să ne reamintim

99 Nicol ae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie…, p. 257 și urm.

88

7.2.4. Indicatorii fiziologici utilizați pentru evidențierea gradului de trăire
subiectivă a unei emoții sunt: EEG – electroencefalograma; ECG – activitatea
cardiac ă și a sistemului circulator; GSR – modifi cările conductanței electrice a pielii.

7.2.5. Tehnici și mijloace de investigare a comportamentului simulat
Cele mai cunoscute tehnici de inv estigare în acest domeniu sunt: metoda
asociației libere; metoda experienței motrice; tehnici pentru suprimarea c enzurii
conștiente; metoda detectării stresului emoțional în scris; metoda detectării stresului
emoțional în voce; potențialele evocate ale creierului; tehnica poligraf .
7.3. Rezumat
În capitolul de față au fost analizate comportament ul normal versus
comportament ul simulat și tehnicile și mijloace de investigare a comportamentului
simulat.

7.4. Test de autoevaluare a cunoștințelor

1) Care din următoarele tehnici sunt folosite în investigarea comportamentului
simulat:
a. metoda detectării stresului emoțional în scris ;
b. metoda detectării stresului verbal;
c. metoda asociației compuse.
2) Organizarea și desfăurarea testării la poligraf cuprinde următoarele etape:
a. pregătirea;
b. testarea propriu -zisă;
c. interpretarea rezultatelor.
3) Care sunt dimensiunile procesului a fectiv :
a. modificările cognitive ;
b. modificările organice, vegetative ;
c. modificările comportamentale .
7.5. Bibliografie recomandată

a. Adelina Duțu, Psihologie judiciară, ediție revizuită, Editura Sitech, Craiova,
2017;

89
b. Tudorel Badea Butoi, Psihologie judiciară. Trata t Universitar – teorie și
practică, Editura Solaris Print, București, 2011 ;
c. Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Casa
de Editură și Presă “Șansa” -S.R.L., București, 1992 ;
d. Ioan Ciofu, Comportament simulat, Editura Academie i Române; Cercetări
psihofiziologice experimentale, Institutul de psihologie, Editura Academiei
Române, București, 1974;
e. Mihai Aniței, Psihologie experimentală, Editura Polirom, Iași, 2007 .
7.6. Teme de control
Realizați un referat de maximum 5 pagini în car e să tratați tehnicile și mijloacele
de investigare a comportamentului simulat .

90
Răspunsuri la
testele de autoevaluare a cunoștințelor

Capitolul 1. Generalități privind psihologia judiciară
1) b,c
2) a,c
3) b,c

Capitolul 2. Analiza psihologică a actului infrac țional
1) c
2) b,c
3) c

Capitolul 3. Personalitatea și criminogeneza
1) b,c
2) c
3) a,c
Capitolul 4. Delincvența juvenilă
1) b
2) a,b
3) b

Capitolul 5. Problematica psihologică și juridică a mărturiei judiciare și a
martorului
1) b,c
2) c
3) a,c
Capitolul 6. Ancheta judiciară din perspecti vă psihologică
1) a,b,c
2) b,c
3) b,c
Capitolul 7. Investigarea psihologică a comportamentului simulat
1) a
2) a, b, c
3) a, b, c