Program de studii universitare de licență [606842]

Universitatea “Ovidius ” Constanța
Facultatea de ……………………
Program de studii universitare de licență
………………………

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific:
………………………………

Absolvent: [anonimizat]
2020

Universitatea “Ovidius ” Constanța
Facultatea de ………………..
Program de studii universitare de licență
……………………..

Siguranța național ă in contextul
globaliz ării

Coordonator științific:
………………………….
Absolvent: [anonimizat]
2020

Cuprins

Introducere

Capitolul I – Procesul și analiza globalizării
I.I – Noțiuni introductive privind globalizarea
I.I – Vulnerabilități globale
I.II – Globalizare și siguranța internațio nală

Capitolul II – Siguranța națională a României în contextul european
II.I – Definiții ș i politici privind siguranța națională
II.II – Conținutul și structura politică
II.III – Adaptarea securității naționale la standarde europene

Capitolul III – Cercetare aplicativă privind pandemiile istoriei recente ca
probleme de siguranță națională
III.I – Pandemia de pneumonie atipică (SARS)
III.II – Pandemia virusului gripal aviar ( H5N1)
III.III – Pandemia coronavirusului ( COVID – 19)

Concluzii
Bibliografie

Introducere

Politica de siguranta națională este cadrul în care este descris modul cum o țară asigură
sigurantaa statului și a cetățenilor. Aceasta se elaborează sub fo rma unui document unic și
structurat, care poate fi numit plan, strategie, concept sau doctrină.
Politica de siguranta națională se referă atât la prezent cât și la viitor, pentru că definește
interesele vitale ale națiunii și stabilește liniile de acțiune pentru a face față amenințărilor
prezente și viitoare și a gestiona evoluțiile favorabile. Ea cuprinde o gamă largă de subiecte pe
care le abordează, în încercarea de a defini atât amenințările interne cât și externe
Astfel, lucrarea de fata este intitu lata „Siguranta nationala in contextul globalizarii”, este
structurata pe trei capitole si are ca scop prezentarea procesului de globalizare precum si
siguranta nationala in incercarea ei de a se dezvolta conform asteptarilor, la standarde europene.
Prim ul capitol prezentat este „Procesul si analiza globalizarii” si prezinta generalitati
privind globalizarea, vulnerabilitatea si siguranta nationala. Cel de -al doilea capitol, „Siguranta
nationala a Romaniei in contextul european”, este reprezentat de defin irea nationala a sigurantei
nationale, de continutul si structura politica, precum si de adaptarea securitatii nationale la
standarde europene. Ultimul capitol este dedicat cercetarii aplicative si urmareste prezentarea
unei probleme actuale ale omenirii , pandemiile, care negestionata la timp poate un atentat la
siguranta nationala. Acest ultim capitol este urmat in deaproape de concluzii si partea dedicata
bibliografiei.
„România este stat de drept, democratic și social, în
care demnitatea omului, drepturile și libert ățile
cetățenilor, libera dezvoltare a personalit ății umane,
dreptatea și pluralismul politic reprezint ă valori supr eme,
în spiritul tradi țiilor democratice ale poporului român și
idealurilor Revolu ției din decembrie 1989, și sunt
garantate”

Capitolul I – Procesul și analiza globalizării

I.I – Noțiuni introductive privind globalizarea
Globalizarea reprezintă o etapă extrem de importantă în evoluția societății omenești.
Toate sistemele, indiferent de calitățile, capacitățile, determinările și specificul lor, tind spre o
formă finală perfectă. Forma perfectă reprezintă stadiul cel mai înalt pe care îl poate stinge un
sistem, dar și ultimul. Forma perfectă înseamnă, de fapt, entropie zero, iar entropia zero se
traduce prin moartea sau dispariț ia acelui sistem care și -a epuizat, deopotrivă, energia de
structurare și autostructurare dinamică și complexă, de mișcare și de evoluție. Omenirea nu a
ajuns, firește, în acest stadiu al ultimelor sale forme, care trebuie să fie perfecte, dar tinde spre e l.
Globalizarea poate fi privită și din acest punct de vedere. Poate și din acest motiv există atât de
multe reacții potrivnice la un astfel de proces.
Dar, dincolo de orice speculație cu privire la stadiul final al tendinței evoluției societății
omenești , ca sistem de sisteme, spre formele perfecte, lipsite de energie interioară și, deci, de
mișcare, globalizarea este o realitate pe care, nolens, volens, trebuie s -o acceptăm.
Unele dicționare o definesc ca „termen englezesc“ care exprimă „mondia lizarea“, adică
un „proces de control multinațional, sau prin multinaționalitate, al vieții economice și sociale“.1
Această definiție, ca multe alte sute, este limitativă, restrictivă și lipsită de orizont.
Globalizarea (mondializarea) nu poate fi redusă la o simp lă definiție gen proxim plus diferență
specifică. Și nici la o definire descriptivă. Globalizarea este un fenomen foarte amplu, cu
determinări obiective (care rezultă, deci, dintr -o lege sau dintr -un complex de legi cu privire la
sensul dezvoltării societă ții omenești, la evoluția ființei umane și a mediului în care ea trăiește) și
o mulțime de nuanțe și de implicări subiective, ce se identifică prin acțiuni conștiente de
„însușire“ a efectelor acestui fenomen și chiar de grăbire a procesului și de impunere a unor
efecte conforme cu interesele unor actori sau unor grupuri de presiune. Uneori – și nu de puține
ori –, se confundă această „grabă spre mondializare“, care nu poate fi decât de sorginte
subiectivă, cu evoluția în progresie geometrică a acestui proc es. Această confuzie, mai exact,

1 www.mondialisation.be/Le xique -Terme.htm

această identificare forțată face foarte mult bine unora, foarte puțini, și foarte rău celorlalți,
întrucât evoluția accelerată a unor fenomene și procese nu este totuna cu forțarea evoluției pentru
a obține profit, putere, influență și poziții privilegiate. Din păcate, realitatea acestei lumi nu
exclude dimensiunea subiectivă, părtinitoare, voluntaristă, impostoare și, de aceea, neplăcută,
perversă și chiar terorizantă. O astfel de dimensiune afectează grav realitatea lumii , ordinea ei
firească, normalitatea și progresul.
Mondializarea nu a început cu zece sau cu douăzeci de ani în urmă. Ea este veche de când
lumea. Așa cum toate continentele au fost cândva o singură suprafață, despărțită ulterior de
activitatea geofizică a pământului, probabil că și omenirea a fost cândva, pe acea platformă, una
și aceeași. Activitatea geofizică a pământului, glaciațiile, Cosmosul, vremurile și vremurile au
fragmentat -o, iar condiții de viețuire și de supraviețuire au diferențiat -o.
Ar fi m ulte de spus și de scris în această privință, întrucât cercetările au ajuns deja foarte
departe, atât cu formularea de ipoteze, cât și cu certitudinile.
După ce continentele s -au separat prea mult pentru ca oamenii să -și mai poată aminti că
au fost cândva împreună, a reînceput reconstrucția dinamică, anevoioasă și terorizantă a ceea ce,
mult mai târziu, se va numi unitate prin diversitate. Vikingii au ieșit pe mare și, probabil, au
ajuns până în America, populațiile continentale și -au continuat periplul, i ar descoperirile din
ghețurile munților Himalaya și a altor zone neexplorate încă îndeajuns, confirmă multe dintre
ipotezele fantasticei trude a oamenilor de a -și regăsi unitatea și originea. Marile expediții
maritime au dus la acele mari descoperiri, în f ața cărora oamenii se uimeau, dar, uneori, trăiau un
sentiment ciudat de deja vu. Crearea primelor rute comerciale între Europa, Asia, Africa și
America sunt componente ale primelor eforturi ale regăsirii unității geografice, geopolitice și
geostrategice a lumii. Primul drum cunoscut și confirmat în jurul lumii a fost făcut de Ferdinand
Magellan în 1552, dar, poate, timpurile și mijloacele ne vor ajuta să vedem și dincolo de ceea ce
se vede, să aflăm și alte lucruri din epocile care sunt încă întunecate. Or icum, se pare că un astfel
de drum reprezintă sau ar putea fi considerată ca reprezentând declanșarea primei etape a
procesului de mondializare.
În acest proces, declanșat, după toate datele de pe continentul european, s -a încercat și, în
mare aparte chia r s-a reușit, construcție, mai exact, impunerea unei ordini, bazată pe forță, pe
dictat, pe putere economică și pe influență. Acaparatorii și beneficiarii de putere și de influență
au acționat cu rapiditate, tenacitate ași eficiență.

În opinia noastră, pr ocesul de globalizare (care, repetăm, nu este decât o încercare de
revenire la unitatea lumii, de încheiere a unui ciclu al existenței umane pe pământ) cunoaște cel
puțin patru etape:
 migrațiile populațiilor războinice din foaierul perturbator în toate dir ecțiile, dar mai ales
spre Vest (acestea reprezintă, de fapt, cea mai semnificativă și mai teribilă confruntare a
Antichității și Evului Mediu); bătălia semnificativă n -o reprezintă cea dintre popoarele
maritime și cele continentale, ci confruntarea dintre popoarele migratoare războinice și cele
sedentare; această bătălie a fost câștigată de popoarele sedentare, dar, la rândul lor, au fost
și ele influențate masiv de filosofia de mișcare, de ordinea și disciplina specific militară a
popoarelor migratoare2);
 primele călătorii, primele descoperiri, primele baze militare și primele colonii (secolele
XVI-XVII);
 colonizarea, expansiunea intereselor civilizației occidentale, pe toate continentele și
rezistența populațiilor de pe aceste continente la o astfel de ex pansiune (secolul al XIX -lea
și începutul secolului al XX -lea)3;
 neocolonialismul sau expansiunea industriei, tehnicii și tehnologiei (revoluția
industrială), care se suprapune cumva cu perioada dintre cele două războaie mondiale și
chiar peste primii ani de după război;
 consolidarea relațiilor internaționale prin solidaritate, decolonizare, respect reciproc și
instituirea spiritului națiunilor (crearea și dezvol tarea statelor naționale), dar și
bipolarizarea lumii (1918 -1990);
 ieșirea din bipolaritatea po litică și ideologică, expansiunea demo crației, reacțiile violente
și asimetrice la această expansiune, globa lizarea informației și economiei, spiritul de rețea
(după 1990).
Fiecare dintre aceste etape își are caracteristicile ei importante, din care, une ori, sunt
excluse cele ale unor mari entități (sinică, hindusă, africană și arabă), care cuprind peste cinci
miliarde de oameni care nu gândesc în același fel cu occidentalii, ci uneori mult mai nuanțat, pe
alte coordonate și în universul altor sisteme de valori.

2 Gérard Chaliand, ANTHOLOGIE MONDIALE DE LA STRAT EGIE DES ORIGINES AU NUCLEAIRE,
Edition Robert Laffont, S.A., Paris, 1990, p. XI.
3 Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, SOCIOLOGIA ȘI GEOPOLITICA FRONTIEREI, Editura Floarea Albastră,
București, 1995, pp.1 -10.

Dar, mai ales, cele șase etape se deosebesc unele de altele, în primul rând, prin spiritul
frontierei. Frontieră înseamnă identitate. Nu există identitate fără delimitări, fără frontiere.
Așadar, fenomenul globalității este, în primul rând, un fen omen frontalier.
„Fenomenul frontierei exprimă totalitatea proceselor prin care se manifestă o expansiune
istorică, fie a unui popor, fie a unei civilizații, fie a unei religii sau ideologii, ori, în fine, a unui
imperiu. Vorbim, în acest caz, de frontier a popoarelor, a civilizațiilor, a imperiilor, ori pur și
simplu de frontiere religioase, ideologice etc.“4
Este vorba, deci, de filosofia delimitărilor într -o lume din ce în ce mai interdependentă.
La urma urmei, frontieră nu înseamnă numai o linie care s epară un stat de altul, care delimitează
teritoriul unui stat, o religie de altă religie, o ideologie de alte ideologii, un mod de viață de un alt
mod de viață, ci și o expresie a identității, a individualității și a diferenței. Am putea spune că
există at âtea frontiere câți oameni sau atâția oameni câte frontiere, dar afirmația n -ar fi decât
generică, întrucât o frontieră nu materializează un conținut, ci doar o delimitare a unei entități.
Delimitarea este importantă, dar nu și esențială. Esențială este de venirea. Esențial este izvorul.
Fiecare etapă din marele proces al revenirii omenirii (evident, pe o treapăt superioară, pe
o spirală a timpului) la unitatea ei ancestrală își are izvorul sau izvoarele ei, își trăiește timpul ei
istoric și își are influen ța ei asupra celorlalte. Noi am împărțit acest proces de mondializare în
șase etape, având în vedere anumite criterii de ordine a lumii. Pot fi însă și alte partajări, după
alte criterii, cum ar fi, de exemplu: criterii economice, de organizare socială, de organizare
militară, de progres tehnologic, de infrastructuri etc.
Fiecare dintre aceste etape are propria ei filozofie în ceea ce privește ordinea lumii. De la
început trebuie să afirmăm că noi cunoaștem doar o ordine fractală, dependentă strict de condi ții
sau de variația condițiilor, de cutume, prejudecăți sau impuneri de tot felul. În această ordine
dictatorială, omul se află sub vremuri și, practic, nu s -a putut face nimic (și nu s -a făcut efectiv
nimic) pentru ameliorarea ei. Revoluțiile, războaiele schimbările bruște de regimuri politice,
determinările economice, geografice, geofizice, climatice sau de altă natură n -au făcut altceva
decât să taie vreun nod gordian, să distrugă vreo malformație sau vreun obstacol, fără să pună
însă nimic în loc, fără să refacă zona distrusă, fără să reconstituie sau să reconfigureze rețelele,
izvoarele, și nici pilonii de siguranță și de stabilitate care fac parte din structura de rezistență a
lumii.

4 Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Ibidem , p.1

Ordinea mondială în toate aceste etape a fost fie aleatore, fie frac tală (fiecare entitate cu
treburile, cu obiceiurile și cu legile sale), fie de supraviețuire, fie dictatorială, fie terorizantă. În
zece mii de ani de existență conștientă, lumea n -a făcut altceva decât să treacă din criză în criză,
din conflict în conflic t, din război în război, astfel încât se poate spune că perioadele de pace n –
au fost decât intervale în care s -aui pregătit, într -o formă sau alta, noile războaie. Cu alte cuvinte
ordinea lumii, de -a lungul celor șase etape de care am amintit mai sus, a fo st o ordine de război
sau de reglementare a războiului și a păcii. Nici acum nu este altfel, dar
În primă etapa a procesului de globalizare, care a început, așa cum se sublinia mai sus, în
mod semnificativ, cu călătoria lui Magellan în jurul lumii și s -a continuat cu marile descoperiri,
cu invadarea Indiei și a Chinei, cu căutarea aurului și cu distrugerea civilizațiilor americane
precolumbine, cu civilizația aburului și cu începutul expansiunii occidentale, s -au produs mutații
care au schimbat lumea. De aici nu rezultă că occidentalii și numai occidentalii sunt principalii
vinovați de ce s -a întâmplat pe planetă. Popoarele care au fost atacate, într -o formă sau alta, de
civilizația occidentală – în expansiunea ei pentru aur, resurse, spații și noi descope riri – nu trăiau
nici pe departe într -o armonie universală, netulburată de nimic și de nimeni, ci, dimpotrivă, cum
zeul Marte n -a uitat pe nimeni din categoria ființelor umane, și aceste popoare îndepărtate și
numeroase trăiau într -o perpetuă conflictualit ate. Majoritatea popoarelor de pe planetă, dacă nu
erau sedentare, erau războinice, iar dacă nu erau războinice ci sedentare, erau nevoite să se apere
împotriva invadatorilor, deci să devină luptătoare, războinice.
Cu alte cuvinte, atât înainte de prima e tapă a globalizării, cât și după aceea, ordinea lumii
era o ordine de înfruntare și de confruntare.
Lumea a mers, deopotrivă, din negare în negare, din distrugere în distrugere, dar și din
construcție în construcție, din afirmare în afirmare, pentru că, t ot timpul a acționat și acționează o
lege a compensației, a complemen tarității. Ceea ce se distruge se compensează și se completează.
Cu alte cuvinte, ordinea lumii a fost, până în momentul de față, o ordine a
complementarității, a compensației. Această este o altă caracteristică oarecum liniștitoare, deși,
sub acoperirea ei, au fost distruse civilizații, a ars biblioteca din Alexandria, nisipurile Orientului
Mijlociu au îngropat cetățile akadiene, dar nu și securea războiului, Nilul, Dunărea, Volga,
Miss issipi, Amazoanele, ca mai toate marile fluvii din lume, au spălat, cu apele lor, câmpurile de
bătaie de care cu greu ne mai amintim, dar nu au închis niciodată teatrele de operații, de război,
de confruntare.

Ofensiva occidentală din primele etape ale pr ocesului de globalizare, ca și din cele mai
recente, fie că a fost militară, politică, economică, tehnologică sau informațională, a bulversat o
ordine deja bulversată, fractală, chiar dacă, de -a lungul secolelor, a construit o alta, bazată pe
ceea ce au de scoperit grecii sau pe ceea ce au experimentat grecii în polis -urile lor, unde tiranii
erau ostracizați, iar cetățenii respectați, consultați și zeii idolatrizați (dar sclavii, străinii și
femeile nu puteau avea calitatea de cetățeni, deci ei nu făceau par te din demos), și care, de la ei
încoace, poartă numele de democrație.
Acest concept se dorește, acum în cea de a șasea etapă a globalizării – care nu va fi,
bineînțeles, și ultima –, a fi un concept -liant și un pilon în jurul căruia legile, acțiunile, oa menii și
societățile să se regrupeze și să se armonizeze. Acum, nu mai contează distanțele. Fractalitatea
geofizică este compensată de unitatea informațională, de efectul de rețea. Infrastructura de rețea
generează o filozofie și o fizionomie de rețea, iar acestea impun un nou tip de ordine, care
trebuie să se bazeze pe acest efect.
Deocamdată, o astfel de ordine nu există. Există tot vechea ordine, bazată pe centre de
putere și de influență, pe piloni de stabilitate, pe organizații și organisme internațion ale, pe
alianțe și coaliții care impun un anumit tip de comportament. Lumea este încă împărțită în „răi“
și „buni“, în „axe ale răului“ și, probabil, prin compensare, în „axe sau zone ale binelui“, iar
acest lucru nu este de acceptat, atunci când este vorb a de oameni, de societăți omenești, de un
mod de viață omenesc.
Cu alte cuvinte, ordinea impusă de această etapă a globalizării nu iese din fractalitate, din
sectarism, din acțiuni și reacții intempestive, din protest și revoltă. Este o ordine specifică s tării
de haos, adică o ordine a dezordinii, în care încep, totuși, să se contureze primele linii forță care
se speră că vor scoate lumea din climatul kafkian în care a intrat, din acțiunile și reacțiile
ultratehnologizate, care permit un nou concept, cel a l Războiului bazat pe Rețea, și acțiunile și
reacțiile atipice și asimetrice care induc și ele un nou tip de război, nemaicunoscut până acum,
Războiul Asimetric.
Ordinea acestei lumi, influențată de procesul de globalizare, se situează undeva, între
grupa rea unora dintre forțe în spațiul înaltei tehnologii, tehnologiei nucleare, nanotehnologiei și
tehnologiei informației, care descurajează, controlează și gestionează, și regruparea celorlalte
într-un concept de asimetrie și atriție (uzură), dar care nu ren unță la beneficiile înaltei tehnologii,
a computerului și a efectului de rețea.

I.II – Vulnerabilități globale

Lumea este extrem de dinamică. Ea evoluează foarte rapid, fără să -și piardă însă structura
sa de rezistență, de temelie, deopotrivă, culturală , economică și chiar politică. Din punct de
vedere politic, lumea se compune din state, organizații și instituții internaționale, dar și din
organizații și organisme internaționale, din instituții care aparțin comunității interna ționale, care,
împreună și fiecare în parte (dar într -o colaborare semnificativă, liberală, dar și restrictivă),
jalonează direcțiile importante de evoluție, de dezvoltare, fixează principalele repere și
principalele aliniamente de atins.
Lumea de azi, ca și cea de mâine, este, în general, o lume cu avangărzile înalt
tehnologizate și cu ariergărzile rămase în epoca de piatră, iar ecartul dintre unele și altele devine
din ce în ce mai mare și mai greu de gestionat, datorită atât vitezelor diferite de mișcare – dintre
melc și rachetă –, cât și multiplicării intensive a entităților și eșaloanelor aflate în acest marș tot
mai accelerat.
Prima dintre viteze – viteza principală de evoluție a lumii – este dată de tehnologie și,
îndeosebi, de tehnologia informației. Cea de a doua este determinată, pe de o parte de
imposibilitatea păstrării ritmului cu „avangarda5“ (datorită lipsei de tehnologie și de resurse) și,
pe de altă parte, de remanența unor încremeni ri geopolitice și chiar unor remanențe ale
fantasmelor istoriei.
Toată această „coloană“ în marș forțat a civilizației omenești, care se lungește peste
măsură, devine din ce în ce mai vulnerabilă, pe toate componentele ei și pe toate tronsoanele de
drum pe care se află sau pe care trebuie să le parcurgă. La tot pasul o pândesc fel de fel de
„ambuscade“, din toate părțile poate fi hărțuită și atacată, întrucât măsurile de securitate
generală, de sistem, cele de siguranță apropiată și cele de siguranță ne mijlocită, de proces, de
acțiune tactică, nu pot ține pasul cu vulnerabilitățile tot mai mari ale acesteia.
Această „coloană“ în marș a civilizației omenești se compune din:
 entități și structuri care se globalizează rapid și firesc (entitățile și procese le
informaționale și comunicaționale, relațiile internaționale, entitățile economice și chiar unele
dintre produsele culturale cu circulație mondială);

5 Țările deținătoare de tehnologii de vârf, de tehnologia informației (IT) și care domină piețele și resursele.

 entități și structuri imune la globalizare;
 entități și structuri care continuă procesul de fragmentare și identificare început cu secole
în urmă;
 entități rezistente la globalizare;
 entități ostile procesului de globalizare, care acționează și reacționează prin toate
mijloacele posibile împotriva acestui proces, întrucât se văd amenințate.
Fiecare dintre ac este tipuri de entități și structuri își are propriile puncte tari și propriile
vulnerabilități. Pe măsură ce timpul trece și vârfurile de lance ale tuturor entităților civiliza –
ționale se tehnologizează, au acces la rețelele de informații și de comunicați i, la bazele de date și
la resurse, se multiplică și vulnerabilitățile lor. De menționat faptul că și vulnerabilitățile, ca și
provocările, tensiunile, pericolele și amenințările cărora le corespund, se complică, se multiplică
și se diversifică. Dacă, spre exemplu, odinioară, în epoca societății industriale, vulnerabilitățile
unei întreprinderi puteau fi reduse printr -un număr limitat de măsuri, acest lucru se complică
semnificativ în epoca informațională.
În epoca industrială era suficient, dacă se asigura u cel puțin următoarele condiții:
 materii prime și materiale
 funcționarea liniilor tehnologice;
 existența unui compartiment care să supravegheze buna funcționare a acestora;
 depozitarea corectă și în siguranță a materiei prime, materialelor și produselor f abricate;
 paza și securitatea depozitelor și a întreprinderii;
 păstrarea în siguranță de proiectelor, dosarelor și tot ce ține de secretul producției;
 reglementarea accesului persoanelor în întreprindere, în zona de producție și în diferite
alte compartime nte;
 eliberarea și verificarea legitimațiilor și autorizațiilor de acces;
 măsuri PCI;
 plan de acțiune la calamități și dezastre, în caz de accident industrial etc.
În aceste condiții, vulnerabilitățile erau strâns legate de aceste procese și puteau fi cate gorisite
în:
 vulnerabilități ale achiziționării și păstrării materiilor prime și materialelor;
 vulnerabilități ale fluxurilor tehnologice;
 vulnerabilități în gestionarea procesului de producție, de aprovizionare și de desfacere;

 vulnerabilități privind sec uritatea proceselor, tehnologiilor și altor activități specifice
întreprinderii respective;
 vulnerabilități privind securitatea întreprinderii etc.
Astăzi, în epoca cunoașterii, aceste măsuri – care, evident, nu pot lipsi din nici o
întreprindere – nu mai sunt suficiente, iar vulnerabilitățile cresc pe măsură ce măsurile de
securitate se diversifică și se complică. Rețeaua, digitalizarea fluxului tehnologic, a producției,
depozitării, desfacerii și securității tuturor proceselor din cadrul întreprinderii a duc noi
dimensiuni, atrag noi pericole și amenințări și produc noi vulnerabilități.
Se știe, în noile condiții, întreaga activitate a întreprinderii devine una de tip integrat, ceea
ce impune un nou tip de securitate, cel de sistem și de proces, începând cu securitatea rețelelor, a
bazelor de date, a proiectelor și fluxurilor care nu mai poate fi realizată doar prim măsurile
enunțate mai sus, ci reclamă un nou sistem, mult mai riguros, de protecție a ordinatoarelor,
rețelelor, nodurilor de rețea, programel or și aplicațiilor, întrucât de siguranța acestora depinde, în
cea mai mare măsură (dacă nu chiar în totalitate) însăți activitatea întreprinderii. Dacă se
întâmplă să cadă rețeaua de calculatoare, întreprinderea, indiferent de ce profil ar fi, nu mai poat e
funcționa. Dacă serverele sunt virusate, rețelele cad, Iar în întreprindere se produce un adevărat
dezastru.
Trecerea la sisteme informaționale complexe rezolvă o mulțime de probleme de la
calitatea producției la rapiditatea cu care este realizată (de a ltfel, nici o întreprindere din lume,
indiferent ce produce, nu poate fi competitivă dacă nu apelează le tehnologia modernă și
îndeosebi la tehnologia informației). Dar, odată trecând pragul informatizării, își asumă și toate
riscurile care decurg de aici.
De unde rezultă că partea din societate care se globalizează (economia și informația)
cunoaște o serie de vulnerabilități (unele, noi, altele, mai vechi), care proliferează îndeosebi în
rețelele transfrontaliere. Printre cele mai evidente se sit uează și următoarele:
 vulnerabilitatea noilor structuri globale la economia transfrontalieră subterană;
 vulnerabilitatea financiară;
 vulnerabilitatea sistemelor de comunicații și a sistemelor informați onale la atacul
hackerilor și rețelelor pirate (pirate ria informațională);
 vulnerabilitatea la noile acțiuni de tip identitar, care devin din ce în ce mai numeroase,
începând cu cele etnice și religioase și continuând cu cele care se formează pe centre de interese;

 vulnerabilitatea la armele de distrugere în masă și la mijloacele CBRN;
 vulnerabilitatea la terorism.
Simetric cu aceste vulnerabilități, se dezvoltă următoarele tipuri de amenințări:
 proliferarea economiei subterane transfrontaliere;
 tranzacții financiare ilicite, spălarea banilor, atacuri asupra s istemelor bancare, îndeo sebi
asupra celor care susțin economiile naționale;
 dezvoltarea unor rețele informaționale ilicite și a piraterismului informațional, a
ciberpiraterismului6;
 dezvoltarea ciberterorismului7;
 noi acțiuni de tip identitar (politice, e tnice, religioase și chiar economice, culturale și
informaționale), caracterizate prin intoleraanță, inflexibilitate și violență;
 proliferarea, sub o formă sau alta, a armelor de distrugere în masă și a mijloacelor CBRN;
 terorismul politic;
 terorismul econ omic;
 terorismul financiar;
 terorismul religios.
Principalele vulnerabilități ale entităților care nu se globalizează sau care rămân parțial și pe o
anumită perioadă de timp în afara globalizării sunt următoarele:
 vulnerabilitate la efectele secundare sau induse ale globalizării;
 vulnerabilitate la atacurile care vin din partea conceptului de globalizare;
 vulnerabilitate la rețelele transfrontaliere ale economiei subterane, traficanților și
piraterismului informațional;
 vulnerabilitate la procesele de izola re sau autoizolare;
 vulnerabilitate la terorism;
 vulnerabilitate la sărăcie.
De asemenea, simetric cu aceste vulnerabilități, se profilează o serie de amenințări, unele
specifice, altele mai generale, dintre care cele mai importante sunt următoarele:

6 Ciberpiraterismul nu este pur și simplu un piraterism informațional, ci unul care se autoreproduce, care se
alimentează dintr -o relație de feed -back, specifică sistemelor informaționale. Ciberpiraterismul este un fel de „vâsc
informațional“ care se dezvoltă în ritmul în care evoluează sistemele informaționale.
7 La fel ca ciberpiraterism ul, ciberterorismul se dezvoltă pe sistemele informaționale și vizează distrugerea
spectaculoasă a acestora, sprijinindu -se, totuși, pe ele, extrăgându -și seva și consistența din ele (acesta este unul
dintre paradoxurile cibeterorismului, care distruge cee a ce îl hrănește.

 atacu ri asociate efectelor secundare ale globalizării (polarizare, marginalizare, divizare,
fragmentare);
 atacuri și presiuni ale globalizării asupra entităților care nu se globalizează (cultură,
obiceiuri, mod de viață);
 atacuri ale economiei subterane, trafic anților, structurilor crimei organizate,
piraterismului informațional;
 izolare sau autoizolare geostrategică;
 izolare economică, lipsa accesului la high tech și IT;
 terorism;
 accentuarea sărăciei și a decalajelor imense față de lumea bogată.

I.III – Globalizare și siguranța inter națională

Unul dintre reperele cele mai importante ale politicilor și, în consecință, ale strategiilor de
securitate – indiferent la ce nivel se constituie acestea – îl reprezintă procesul de globalizare.
Aceasta este, de altfe l, și determinarea cea mai generală și cea mai acută a acestor politici și
strategii8. Ea produce, de cele mai multe ori – chiar și pentru marile puteri economice și militare
și pentru organizațiile și organismele internaționale – pe lângă cerința de cunoa ștere a acestui
proces și de reflecție asupra lui, și o oarecare îngrijorare și chiar teamă. Îngrijorarea rezultă din
desfășurarea, în mare parte, haotică a acestui proces, deci în imposibilitatea controlării și
gestionării lui, iar teama se referă la ceea ce noi numim „globalizare negativă“, adică
transfrontalierea haotică a provocărilor, pericolelor și amenințărilor – îndeosebi a celor din
rețelele și organizațiile teroriste, din lumea interlopă, din economia subterană, din crima

8 Politica reprezintă expresia interesului și a voinței unei entități (comunități) și se exprimă prin formularea, poe
termen lung, mediu sau scurt, scopurile și obiectivele urmărite de acea entitate (stat, alianță, coaliție, uniune de st at
etc.). Această politică se pune în operă prin strategii adecvate – în cazul nostru, prin strategii de securitate și apărare
–, care sunt deopotrivă modalități de îndeplinire a acestor scopuri și obiective fixate de decidentul politic, dar și
sisteme de legi, principii și reguli de pregătire și folosire a forțelor, mijloacelor și acțiunilor necesare în acest sens,
precum și deschideri spre folosirea creativă și eficientă a acestora. În acest sens, strategia nu este doar o metodă de
punere în aplicare a de ciziei politice, ci și o știință și o artă prin care se realizează, adesea în maniere ingenioase și
surprinzătoare scopurile și obiectivele fixate.

transfrontalieră organiza tă –, dar și din foarte multe alte domenii care se dezvoltă în mod
independent sau aferent acestui proces, în mod parazitar sau protestatar.
În această etapă de dezvoltare a societății omenești, caracterizată prin trecerea de la
societatea industrială și post-industrială la societatea informațională, la societatea cunoașterii, în
care componenta epistemologică9 devine fundamentală, coordonatele securității se extind la
întregul spațiu internațional, la ciberspațiu și chiar la spațiul cosmic. Pericolele și amenințările,
indiferent cât de mari sau cât de mărunte ar fi, ne privesc pe toți. Toți ne aflăm, mai mult ca
niciodată, sub aceeași cupolă, în același mediu strategic, în același spațiu, care s -a mondializat
chiar înaintea dimensiunii politice și economic e.
Acest fapt determină unele particularități specifice acestei epoci de tranziție, dintre care
cele mai importante sunt, considerăm noi, următoarele:
 pericolele și amenințările care privesc statele și alte elemente componente ale structurilor
statelor po litice, economice, sociale și culturale sunt cam aceleași, dar nimeni nu le poate eluda,
ignora sau rezolva de unul singur;
 în fața unor pericole și amenințări comune (pericolul nuclear, terorism, adâncirea polului
sărăciei, recrudescența bolilor grave – cancer, SIDA, boli cardio -vasculare, diabet etc. –, pericole
și amenințări de natură cosmică și geofizică etc.), statele nu reușesc să fie pe deplin solidare,
întrucât sunt încă divizate după interese anacronice sau reminiscente, specifice epocii industrial e,
concuren țiale, cu economii bazate pe petrol, cu centre de putere și de influență, cu războaie
mondiale și strategii imperiale, de forță și de dominare;
 rețeaua impune solidaritate, iar interesele perturbă canalele prin care ar trebui să se
realizeze ac eastă solidaritate, ceea ce se concretizează în mari bătălii în ciberspațiu și în zona
resurselor;
 politica centrelor de putere și de influență vine în contradicție și în competiție cu cea a
securității internaționale pentru toți;
 realitatea extrem de dură (decalaje economice imense, traume grave lăsate de politici
agresive și de războaie, de dezrădăcinări și exploatări nemiloase, terorism haotic etc.) determină,
pe de o parte, o recrudescență a violenței în aproape toate acțiunile potrivnice globalizării ș i, pe

9 General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, RĂZBOIUL BAZAT PE REȚEA ÎN FIZIONOMIA NOILOR
CONFLICTE MILITA RE, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I“, București, 2005, p. 6.

de altă parte, acțiuni și reacții discriminatorii, părtinitoare sau simpliste, ceea ce duce la o
accentuare a sentimen tului de insecuritate, deci la o internaționalizare gravă a insecurității.
În fața acestei situații fără precedent în istoria omen irii, statele și comunitatea
internațională au adoptat două soluții complementare:
 parteneriatele strategice;
 politicile și strategiile de securitate comune.
„Parteneriatele se înscriu în primul rând în strategiile marilor puteri și ale puternicelor
organ izații și organisme inter naționale. Dar, în aceeași măsură, ele fac parte și din strategiile
celor care se opun intereselor marilor puteri și celor ale organis melor și organizațiilor
internaționale .“10 Parteneriatele strategice nu reprezintă însă o realit ate de compromis, ci o
construcție dinamică în interiorul mediului internațional de securitate. Ele deja s -au generalizat
și, în viitor, vor predomina în relațiile internaționale, îndeosebi la nivelul țărilor democratice. Ele
reprezintă, indubitabil, un su port de stabilitate, un fundament pentru politicile și strategiile
internaționale de securitate. Aceste politici și strategii nu sunt totuși prea numeroase. De regulă,
aceste sunt naționale sau de alianță. Cele de coaliție sunt conjuncturale și nu se const ituie în
piloni de securitate, ci doar în realități construite în jurul unor mari piloni care se grupează, în
general, în jurul a patru mari concepte:
 conceptul economic, care generează pilonul economic;
 conceptul politic, care generează pilonul politic;
 conceptul cultural, de unitate în și prin diversitate, care generează patrimoniul și sistemul
de valori europene;
 conceptul de securitate și apărare, care generează pilonul de securitate și stabilitate și care
se individualizează pregnant, ci se mulează p e ceilalți doi piloni, așa cum și ceilalți doi piloni se
centrează și se concentrează în cel de al treilea – cel de securitate și apărare – care le asigură
protecție și stabilitate.
Cei patru piloni constituie o structură de rezistență și pentru Uniunea Eu ropeană. Politica
Europeană de Securitate și Apărare (PESA) exprimă, în opinia noastră, cel de al patrulea pilon
(și nu cel de al treilea), chiar dacă, în unele documente, nu se vorbește nimic de pilonul cultural,

10 General dr. Mircea Mureșan, general de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, STRATEGIA DE PARTENERIAT,
PARTENERIATUL STRATEGIC, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I“, București, 2005, p.28.

iar cel de securitate se referă îndeosebi la un spațiu comun de securitate, mai ales la securitatea
internă.
Securitatea internă a fiecărui stat și a Uniunii, ca entitate, face parte efectivă din PESA,
chiar dacă un astfel de concept de securitate internă este anterior celui de securitate europea nă.
Aceste dimensiuni nu sunt simple speculații sau reduceri la forma minimă, esențială, a
unor politici destul de complexe și de înstufate. Politica Europeană de Securitate și Apărare este
acel element care trebuie să dea siguranță, consistență și încred ere noii construcții, mai ales după
ce frontierele ei ating, iată, țărmurile Mării Negre. Falia strategică dintre Est și Vest este pe cale
de a se transforma în zonă de confluență strategică, ceea ce, în opinia noastră, va fi esențial
pentru viitoarea cons trucție geopolitică în spațiul eurasiatic.
Politica Europeană de Securitate și Apărare și Strategia Europeană de Securitate
(Strategia „Solana“) sunt deosebit de clare în acest sens. Europa dezvoltă o politică de bună
vecinătate, de securitate și de parte neriat, astfel încât, în viitor, mediul se securitate și de
stabilitate european, consolidat și unitar, să poată fie extins și dezvoltat. Desigur, date fiind
antecedentele, sechelele atâtor războaie și confruntări, fantasmele istoriei, precum și memoria
colectivă mai recentă sau mai îndepărtată, acest lucru nu va fi ușor.
Deși dezvoltă o politică foarte atentă, chiar prudentă, inclusiv în ceea ce privește
Caucazul, Orientul Mijlociu Extins, Orientul Apropiat, Mediterana și Norul Africii, continentul
europe an, care nu este încă totuna cu Uniunea Europeană, are foarte multe efecte trecute de
înlăturat. Mediul se securitate european se construiește greu, atât din cauza moștenirilor încă
fierbinți ale unui trecut nu prea îndepărtat și efectului unor politici de protecție prin intoleranță și
discriminare, exprimate prin păcile de la Westfalia din 1648, cât și din cauze mai recente, cum ar
fi perturbațiile aduse de migrațiune, bătălia pentru resurse (Europa nu are aproape nici un fel de
resurse, mai ales energetic e!), dar se construiește și acest lucru este foarte important.
Dar un astfel de obiectiv nu poate fi atins decât dacă întregul continent – și nu numai
spațiul Shengen – devine un spațiu de securitate puternic, stabil, coerent și foarte bine susținut în
toate dimensiunile sale, inclusiv în cele ale securității din interiorul statelor.