PROGRAM DE STUDII UN IVERSITARE DE MASTER SPECIALIZAREA: [622312]

1
UNIVERSITATEA „OVIDIUS ” DIN CONSTAN ȚA
FACULTATEA DE LITERE
PROGRAM DE STUDII UN IVERSITARE DE MASTER SPECIALIZAREA:
STUDII DE ROMÂNISTIC Ă
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: IF

DISERTAȚIE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC
CONF. UNIV. DR. VERONICA NEDELCU

ABSOLVENT: [anonimizat]
2018

2
UNIVERSITATEA „ OVIDIUS” DIN CONSTAN ȚA
FACULTATEA DE LITERE
PROGRAM DE STUDII UN IVERSITARE DE MASTER SPECIALIZAREA:
STUDII DE ROMÂNISTIC Ă
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: IF

UTILIZAREA PREZENTULUI ÎN DISCURS.
ASPECTE ALE TEMPORALITĂȚII ÎN
ROMANUL LUI MATEI VIȘNIEC

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC
CONF. UNIV. DR. VERONICA NEDELCU

ABSOLVENT: [anonimizat]
2018

3
CUPRINS

Argument ……………………………………………………………………………………….. ………………….. 4
Capitolul I
Verbul – Aspecte teoretice ……………………………………………………………………. ……………… 6
1.1 Aspecte teoretice privind definirea verbului …………………………………………… …………… 6
1.2 Categoriile gramaticale ale verbului ……………………………………………………………. ……… 6
1.3 Timpurile verbale – definire și utilizare ………………………………………………………… ……. 9
1.3.1 Timpul trecut ………………………………………………………………………………………. …… 10
1.3.2 Timpul viitor ………………………………………………………………………………………. ……. 12
1.3.3 Timpul prezent ……………………………………………………………………………………. …… 13
1.4 Centrul deictic ……. …………………………………………………………………………………… ……. 19
Capitolul al II -lea
Decodarea indicilor temporali în textul de ficțiune ……………………….. …………………….. 21
2.1 Textul literar …………………………………………………………………………….. …………………… 21
2.2 Repere de analiză pragmatică …………………………………………………………. ……………….. 25
Capitolul al I II-lea
Utilizarea prezentului în romanul Sindromul de panică în Orașul Luminilor de Matei
Vișniec …………………………………………………………………………………………………… ………….. 30
3.1 Romanul lui Vișniec .. …………………………………………………………………………… ………… 30
3.2 Valori ale prezentului ……………………………………………………………………………… ……… 30
Concluzii ……………………………………………………………………………………………………….. ….. 49
Bibliografie ……………………………………………………………………………………………………. ….. 50

4
ARGUMENT

Lucrarea de față își propune să ilustreze ipostazele în care emițătorul utilizează verbe
la timpul prezent în discursul său. Motivația pentru această alegere este versatilitatea acestui
timp verbal în vorbire . S-a avut în vedere o analiză lingvistică globală cu scopul de a decoda
corect enunțul. Așadar, pe baza unui text literar, am ilustrat folosirea prezentului de către
narator sau de către personaje în discursurile lor. Am abordat o analiză sintactică , semantică ,
pragmatică și stilistică, întrucât decodarea corectă a unui text depinde de acești factori.
Obiectivele acestei lucrări prevăd stabilirea situațiilor în care se poate folosi timpul
prezent în discurs . Am folosit ca suport romanul Sindromul de panică în Orașul Luminilor
de Matei Vișniec, ilustrând modul în care vorbitorul alege să utilizeze verbe la prezent în
discursul său. Emițătorul este, pe rând, fie naratorul acestui roman (narator -personaj), fie alte
personaje. Fiind vorba de un jurnal, am reușit să identific mai multe secvențe în care sunt
folosite verbe la timpul prezent pentru a ilustra cu precădere procese trecute, dar și procese
prezente sau ulterioare momentului enunțării.
În cadrul Capitolului I – Verbul – Aspecte teoretice am dori t să prezint conceptual
verbul, categoriile sale gramaticale, iar timpul a fost cel mai bine conturat, întrucât acesta
reprezintă esența acestei lucrări. A u fost teoretizat e particularitățile timpurilor verbale ale
limbii române. Totodată, am prezentat pe larg timpul prezent , realizând o taxonomie în ceea
ce le privește. Nu în ultimul rând, am definit centrul deictic și am prezentat importanța
acestuia într -un discurs.
Capitolul al II-lea – Decodarea indicilor temporali în textul de ficțiune a avut ca
scop prezentarea elementelor cheie ce aparțin textului literar, elemente ce ajută la o analiză
corectă și completă. Fără aceste concepte este dificil de explicat anumite procese, întrucât
textul suport este un text literar. Deși această lucrare a bordează o analiză lingvistică, este
necesar să se cunoască aceste concepte pentru o un discurs cât mai clar și mai explicit. Au
fost prezentate concepte precum text, text de ficțiune, narator, personaj, narațiune,
descriere, povestire, relatare , temporali tate narativă . Toate aceste concepte ajută la crearea
unui cadru optim de analiză a discursului.
Capitolul al III-lea – Utilizarea prezentului în romanul Sindromul de panică în
Orașul Luminilor de Matei Vișniec reprezintă partea aplicativă a acestei lucrări. Acest
capitol cuprinde ipostazele prezentului în acest roman, fiind analizate , conform elementelor
din capitolele I și al II -lea, fragmente reprezentative în acest sens. S -a încercat o selecție a

5
unor fragmen te care să arate cum prezentul poate ține locul unor timpuri verbale trecute sau
viitoare. Totodată, fragmentul s -a explicat pragmatic, sintactic și semantic, unde a fost
necesar, realizându -se o analiză care să acopere obiectivele lucrării. Este important de
menționat că s -a dorit crearea unei metode care să ajute să se înțeleagă mai bine un text
literar, dar, de asemenea, aceleași strategii pot fi aplicate și în ceea ce privește o comunicare
reală, spontană între două persoane. Vișniec este un autor conte mporan cu un discurs și
narativ, și autohton deopotrivă, astfel încât există secvențe care se pot regăsi oricând într -o
conversație reală.

6
CAPITOLUL I
VERBUL – ASPECTE TEORETICE

1.1. Aspecte teoretice privind definirea verbului
Verbul este o clasă lexico -gramaticală „cu un inventar extrem de bogat și deschis ”1.
Categoriile gramaticale pe care verbul le cunoaște sunt: modul, timpul, aspectul, persoana și
numărul. Unele dintre ele sunt specifice (primele trei), pe când celelalte su nt întâlnite și la
alte clase de cuvinte.
Verbul poate fi privit din mai multe perspective: morfologic, sintactic, semantic, și
pragmatic. Morfologic, „verbul se caracterizează printr -o flexiune bogată, numită (…)
conjugare ”2. Aceasta face ca verbul să -și schimbe forma în funcție de mod, timp, persoană,
număr și diateză. Româna este o limbă cu o flexiune verbală extrem de bogată. Sub aspect
sintactic, verbul este centrul grupului verbal, adică nucleul unui enunț. El apare în diverse
relații cu alte elem ente constitutive ale unei fraze, având rolul de a le impune acestora diverse
restricții: locul în frază sau existența unei prepoziții. Aspectul semantic privește ceea ce
denumesc verbele: acțiuni, evenimente sau stări. Aceste trei categorii semantice cupr ind
subdiviziuni semantice – elemente ce combină trei factori: dinamismul, intenționalitatea și
voința. Dimensiunea semantică se relevă mai ales atunci când se vorbește despre aspectul
verbului.
Aspectul pragmatic al verbului are relevanță privind timpul, modul, persoana și
diateza. Modul, timpul și persoana au rol deictic, un rol esențial în stabilirea situației de
comunicare. Modul trimite la atitudinea locutorului față de discurs, persoana trimite la
actanții comunicării, iar timpul exprimă momentul desf ășurării procesului, raportându -l la
momentul emiterii propoziției sau la timpul discursiv.3 Diateza asigură reorganizarea
enunțului și restabilirea semnificației temei discursive.

1.2. Categoriile gramaticale ale verbului
În tradiția gramaticilor europene, categoria reprezintă o valoare gramaticală care își
găsește o marcare flexionară clară și care contribuie la schimbarea formei părții de vorbire

1 GALR , vol. I, p. 323.
2 Ibidem , p. 232.
3 Ibidem , p. 331.

7
în cursul flexiunii.4 O parte de vorbire cunoaște o anumită categorie gramaticală numai dacă
există un sistem d e opoziție între termenii părții de vorbire implicate.
Verbul cunoaște următoarele categorii gramaticale: mod, timp, aspect, persoană și
număr . Modul indică actul de limbaj la care participă verbul sau aprecierea acțiunii din
punct de vedere cognitiv (aser țiune, ordin, siguranță, posibilitate etc.). Timpul plasează
acțiunea pe o axă temporală, iar aspectul indică anumite trăsături ale desfășurării acțiunii.
Persoana și numărul sunt categorii ce se impun verbului datorită relației de interdependență
cu subie ctul.5
Modurile verbale sunt serii de forme pe care le iau verbele în vederea diverselor
utilizări predicative. Româna are cinci moduri verbale: indicativul, conjunctivul,
condiționalul, prezumtivul și imperativul. Gramatica tradițională însă cunoaște mai multe
moduri, nouă, împ ărțite în două categorii: din perspectivă morfologică, ele sunt personale și
nepersonale, iar sintactic, ele se împart în predicative și nepredicative. Cele personale sunt
și predicative, iar cele nepersonale sunt nepredicative.6 Ele sunt următoarele:
a. personale: indicativul, imperativul, conjunctivul, condițional -optativul și
prezumtivul.
b. nepersonale: infinitivul, gerunziul, participiul și supinul.
Timpul este categoria gramaticală care indică fixarea desfășurării unui proces –
acțiune, eveniment sau stare – în raport cu actul enunțării.7
În stabilirea timpului verbal, există un reper numit timp de referință (TR). Formele
verbale pot fi la trecut, prezent sau la viitor. Uneori, identificarea timpului de referință se
poate realiza cu ajutorul unor adverbe sa u cu ajutorul altor cuvinte ce au rolul de a plasa
acțiunea în timp. Așadar, indiferent de forma gramaticală a verbului, timpul real este redat,
uneori, cu ajutorul acestor elemente. Alteori, expresiile de fixare temporală întăresc timpul
pe care îl redă f orma verbală. Oricum, toate reprezintă elemente deictice, care, în cadrul unei
analize pragmatice, pot ajuta la stabilirea facilă a timpului real. Despre timp, cu precădere
despre timpul prezent și despre particularitățile ce trimit la prezent, ca referinț ă, vom vorbi
într-un subcapitol ulterior.
Aspectul prezintă schimbarea de stare desemnată de verb din punctul de vedere al
desfășurării sale.8 Deși aspectul verbelor interferează cu timpul, acesta nu este o categorie

4 DSL , 2005, p. 94.
5 Pană Dindelegan (coord.), GBLR , p. 233.
6 Avram, Gramatica limbii române 2, p. 205.
7 GALR , vol. I, p. 394.
8 Pană Dindelegan, op. cit. , p. 243.

8
deictică . Evenimentele pot fi unice, mo mentane, sau aflate în desfășurare, într -un interval
mai mare de timp. Acțiunile pot fi, din punct de vedere semantic, încheiate sau neîncheiate,
unice sau repetabile, în pregătire, în curs de a începe, în desfășurare sau în curs de încheiere.
Relația asp ectului cu timpul este destul de relativă, iar ea apare doar în aspectul
perfectiv/imperfectiv, în cel momentan și în cel iterativ. Dacă aspectul perfectiv/imperfectiv
are în vedere timpurile trecute, foarte puțin relevante pentru tema lucrării de față, nu putem
spune același lucru despre verbele durative (precum a aștepta, a crește etc.). În esența
aspectului durativ există un timp prezent universal valabil, iar aspectul verbului, în acest caz,
poate schimba sensul temporal al prezentului. Analizând, în ca pitolul al II I-lea, vom scoate
în evidență, acolo unde este cazul, și rolul aspectului verbului analizat pragmatic.
Ultimele două categorii gramaticale, persoana și numărul, nu sunt categorii
gramaticale specifice verbului. Categoria persoanei caracterizea ză în primul rând
pronumele personale. Persoana este o categorie gramaticală foarte importantă din punct de
vedere comunicațional, deoarece ea este o categorie deictică, prin care se indică participanții
la actul de comunicare.9 Dacă persoanele I și a II -a au funcții importante în procesul de
comunicare, respectiv de locutor și interlocutor, persoana a III -a rămâne, totuși, un element
deictic, dar mai ales anaforic. În situația de comunicare standard, persoanele I și a II -a
„vorbesc” despre persoana a III -a.
În ceea ce privește persoana drept categorie gramaticală a verbului, aceasta
marchează relația dintre verb și subiectul său.10 Deși substantivul nu cunoaște categoria
gramaticală a persoanei, întrucât obiectul desemnat de substantiv este însuși „el” sau „ea”,
se impune ca verbul al cărui subiect este să aibă persoana a III -a. Totodată, față de alte limbi
(ex. limba engleză), limba română nu impune, prin gramatica sa, exprimarea subiectului în
enunț, tocmai datorită flexiunii bogate a verbului în care se r egăsesc desinențe specifice celor
șase persoane.
Uneori, persoana a II -a are rol generic, iar în aceste cazuri, această categorie
gramaticală este în strânsă relație cu timpul, deoarece în situațiile generice se folosește
frecvent un verb la prezent. Expr esiile sunt formulate, de obicei, la persoana a II -a prezent,
ilustrând caracterul generic, respectiv atemporalitatea.
Numărul este o categorie gramaticală a verbului ce survine secundar din relația
verbului cu subiectul său. Numărul reprezintă opoziția fo arte clară singular -plural, o opoziție

9 Pană Dindelegan, p. 262.
10 Ibidem , p. 262.

9
ce se alocă „obiectului care face acțiunea”. Obligatoriu, flexiunea verbală se schimbă în acest
sens, iar verbul capătă diferite forme.
Uneori, există omonimie între formele verbale la diferite numere și/sau persoane ,
alteori, există situații în care un verb nu poate avea subiect și se utilizează, standard în aceste
cazuri, persoana a III -a și numărul singular. De fiecare dată, însă, numărul și persoana
influențează forma verbului. Pragmatic, rolul celor două categori i gramaticale este unul
important. Dacă nu sunt stabilite foarte clar persoana și numărul, adică referentul, poate
exista ambiguitate în descifrarea discursului. (ex. vizitează – el/ei).
Deși diateza este o categorie gramaticală a verbului, am propus să o ilustrez separat,
conform modelului GBLR, deoarece aceasta are o manifestare sintactică și pragmatică, dar
nu și morfologică, pe când celelalte categorii gramaticale deja ilustrate au aspect morfolog ic.
Prin urmare, sintactic, diateza are un rol foarte clar, întrucât aceasta afectează ansamblul
întregii propoziții, a topicii, iar pragmatic, prin schimbarea rolurilor actanților și schimbarea
interesului asupra lor. Gramatica tradițională ilustrează tre i diateze, activă, pasivă și
reflexivă,11 dar GLR I face distincția între activ și pasiv, explicând faptul că reflexivul
păstrează neschimbată ierarhia sintactică a construcției active.12

1.3. Timpurile verbale – definire și utilizare
„Timpul denumește acea cat egorie gramaticală specifică flexiunii verbale prin care,
în planul conținutului, se indică momentul în care se desfășoară acțiunea verbului/verbelor
dintr -un enunț în raport cu momentul vorbirii ”13.
Verbul, față de celelalte părți de vorbire, se caracteri zează prin raportul dintre actul
comunicării și situația temporală a unei acțiuni, a unui eveniment sau a unei stări14.
Temporalitatea este reprezentată linear și este marcată de un punct de reper – momentul
enunțării. În funcție de acest punct de reper se disting trei timpuri verbale globale: trecut,
prezent și viitor. Câmpul semantic al temporalității este segmentat în trei zone: trecutul este
înțeles ca „până acum”, prezentul este echivalent cu „acum”, iar viitorul se înțelege ca „de
acum înainte”. Pe lân gă forma gramaticală a verbului, „verificarea” timpului verbal se poate
face de multe ori cu ajutorul adverbelor, care confirmă sau infirmă informația gramaticală
pe care ne -o oferă forma verbului:

11 Coteanu, Gramatica de bază a limbii române , pp. 168 -171.
12 GALR, vol. I , p. 481.
13 DSL, 2005, p. 539.
14 GALR, vol. I , p. 394.

10
▪ Mâine voi merge la bunici.
În acest exemplu, atât verbul, cât și adverbul oferă aceeași informație gramaticală cu
privire la timpul verbal. Forma verbală de viitor voi merge este confirmată de adverbul de
timp mâine . Astfel, există echivalență între termenii structurii.
▪ Mâine merg l a bunici .
Verbul „merg” este utilizat, de această dată, la forma sa de prezent, dar adverbul de
timp „mâine” infirmă această informație gramaticală și o actualizează corect, oferind un alt
timp decât cel pe care îl oferă verbul. În astfel de situații este preferabil ca locutorii să
utilizeze adverbe care să indice cu exactitate timpul verbal, astfel încât să nu existe dificultăți
în receptarea corectă a mesajului. Uneori, contextul oferă informația corectă chiar și în lipsa
anumitor adverbe ajutătoare; în toate cazurile, interlocutorii sunt datori să respecte principiul
cooperativ15.
Pornind de la termeni precum „anterioritate”, simultaneitate” sau „posterioritate”,
verbul cunoaște trei timpuri fundamentale ce se ramifică sau chiar se întrepătrund. Astfel,
conform gramaticii limbii române16, există forme verbale ce au ca referință timpul trecut
(perfectul compus, perfectul simplu, imperfectul, mai -mult-ca-perfectul, perfectul
condițional, perfectul prezumtiv, perfectul conjunctiv), timpul prezent (prezentul in dicativ,
prezentul condițional, prezentul prezumtiv, prezentul conjunctiv) sau timpul viitor
(prezentul conjunctiv, prezentul condițional, viitorul propriu -zis, viitorul anterior).

1.3.1. Timpul trecut
Verbele la oricare dintre timpurile ce aparțin trecutului au ca trăsătură comună
anterioritatea față de t₀ (momentul enunțării). Acest lucru poate surprinde ipostaze în care
este folosit un timp trecut pentru a ilustra acțiuni cu trăsătura semantică [+Real] sau [ -Real],
ori acțiuni trecute, fie încheiate, fie simu ltane altei acțiuni.
Perfectul compus este o formă analitică ce ilustrează o acțiune reală, anterioară lui
t₀, începută și încheiată în trecut. Deși poate fi asociat cu adverbe ce exprimă alt reper al
temporalității, perfectul compus anulează trăsătura se mantică a adverbului:
▪ Acum am ieșit pe ușă.
▪ Acum te -ai făcut mare și putem vorbi altfel.

15 vezi Grice, Logic and Conversation , 1975. .
16 GALR, vol. I , p. 415.

11
În ambele exemple, procesul este ilustrat la trecut, nu la prezent, conform adverbului.
Chiar dacă verbul este însoțit de adverbul acum , procesul este încheiat. Se subliniază tocmai
faptul de a se fi desfășurat deja acțiunea, fie și într -un trecut foarte apropiat momentului
enunțării. În cel de -al doilea exemplu, a se face mare nu se poate realiza într -un moment
unic, cum este acum , ci ex presia înseamnă, mai degrabă, faptul că nu mai ești mic . Din nou,
trăsătura semantică a adverbului este anulată, sau, pe de altă parte, adverbul subliniază ceea
ce „nu ne spune” expresia.
Perfectul simplu este o formă sintetică ce arată o acțiune anterioa ră față de t₀. Verbul
cu formă de perfect simplu fixează procesul specificat anterior momentului enunțării17. În
româna actuală, perfectul simplu este vorbit mai ales în Oltenia și se utilizează pentru
procese încheiate în ultimele 24 de ore.
▪ Am venit de la serviciu și tocmai ce mâncai.
Varianta literară a limbii române a înlocuit acest timp verbal cu perfectul compus,
dar perfectul simplu se păstrează în aspectul colocvial al românei actuale. Cu toate acestea,
în beletristică este intens folosit perfectul s implu, asigurând dinamicitatea relatării. O
succesiune de verbe la perfect simplu redă un șir de procese situate în trecut și desfășurate
în ordinea în care se produc.
▪ Mă dusei la verișori, cântarăm niște cântece, mâncarăm ceva la prânz și
dormirăm vreo d ouă ore, apoi ne trezirăm și începurăm iar repetițiile.
Imperfectul este o formă sintetică mai simplă decât perfectul simplu ce prezintă
două trăsături semantice temporale: anterioritate și simultaneitate – prima are ca reper
momentul enunțării, iar cea d e-a doua se manifestă în funcție de o altă acțiune trecută.
▪ Dormeam când ai sunat la ușă.
Ambele acțiuni se petrec anterior momentului enunțării, dar în același timp, ele se
află într -o relație de anterioritate una față de cealaltă.
De asemenea, imperfec tul exprimă procese care se desfășoară pe toată durata unui
interval temporal stabilit, fără precizări cu privire la începutul sau sfârșitul acestora18.
Totodată, în textele literare, imperfectul are un rol important, deoarece prezentarea
ambientului se poa te realiza foarte expresiv cu ajutorul imperfectului descriptiv.
▪ Georges urmărise, în decurs de 30 de ani, cu o atenție de detectiv, evoluția
limbajului jurnalistic. El își amintea de o perioadă când, la radio de exemplu,
crainicii formulau știrile astfel: (…). Pe vremea aceea crainicii indicau întâi

17 GALR, vol. I , p. 422.
18 Ibidem , p. 428.

12
zona geografică a știrii, apoi momentul desfășurării ei, conținutul fiind plasat
abia pe locul al treilea. (M. Vișniec)
Se observă cum imperfectul apare în forma verbelor ce desemnează o suită de acțiuni
ce, cumulate, au rolul de a descrie o anumită perioadă din viața pers onajului.
Mai-mult -ca-perfectul este o formă sintetică ce are ca trăsătură definitorie
anterioritatea față de două procese aflate între ele în relație de anterioritate, iar unul dintre
ele este t₀.
▪ Mă trezisem când tu ai sunat la ușă.
Mă trezisem este un proces care s -a încheiat în momentul celui de -al doilea proces,
ai sunat , care face parte, de asemenea, din sfera trecutului.
Perfectul condițional este un timp analitic ce ilustrează o acțiune imposibilă ce se
desfășoară în trecut.
▪ Aș fi venit și eu la petrecere, dacă aș fi fost invitat.
În enunțul de mai sus, ambele procese sunt ilustrate ca făcând parte din sfera
trecutului, dar care au o semantică ce arată faptul că nu s -au desfășurat.
Perfectul prezumtiv este, de asemenea, un timp analitic ce are ca semnificație o
acțiune incertă, probabilă, dar anterioară față de t₀.
▪ Mă întreb dacă voi fi întâlnit vreodată acest tip de oameni.
▪ Dacă am plâns? Oi fi plâns.
Perfectul conjunctiv ilustrează o acțiune incertă, dar care este anterioară momentul ui
enunțării.
▪ Nu știu nici măcar un prieten care să fi mers în vacanță în Maldive.
După cum se observă, prezumtivul perfect poate fi format și cu ajutorul conjuncției
să, specifică conjunctivului. Totuși, calitatea de prezumtiv îi este oferită de plasarea acțiunii
în trecut și incertitudinea cu care este enunțat actul de limbaj.

1.3.2. Timpul viitor
Timpul viitor poate apărea într -o conversație sub patru forme: a viitorului propriu -zis, a
viitorului anterior, a prezentului condițional și a prezentului conjunctiv .
Viitorul propriu -zis este o formă analitică, literară sau populară, ce ilustrează un
proces posterior față de t₀. Fiind un timp deictic, el poate ilustra o acțiune care se petrece sau
nu, în funcție de procesul redat în regentă.
▪ Am zis că voi veni, dar n-am mai venit.

13
▪ Voi veni mâine seară să -mi iau lucrurile.
În primul exemplu, acțiunea redată de verbul la viitorul propriu -zis nu s -a realizat.
Plasarea unui viitor în sfera trecutului (viitorul propriu -zis arată un proces viitor acțiunii din
regentă, dar un proces trecut față de momentul enunțării) oferă (in)certitudinea, din punct de
vedere semantic, în ceea ce privește valoarea sa modală. Spre deosebire de primul exemplu,
al doilea enunț ilustrează o acțiune realizabilă, reală. Deicticele oferă contextu l favorabil
îndeplinirii procesului.
Frecvent, în româna vorbită se utilizează viitorul popular , sub două forme: o să și
am să . Destul de rar apar, în conversație, formele realizate cu auxiliarul a voi , adică formele
literare ale viitorului propriu -zis. Ș i mai rar, utilizatorii limbii române folosesc forme de
viitor anterior , care este un timp analitic ce ilustrează o acțiune viitoare, dar anterioară altei
acțiuni viitoare.
▪ Voi fi bătrân și singur, vei fi murit de mult! (M. Eminescu)
▪ În vara anului 2018 v oi fi vizitat Parisul .
Ambele exemple ilustrează acțiuni viitoare, dar aflate în relație de anterioritate, una
față de cealaltă.

1.3.3. Timpul prezent
În ceea ce privește timpul prezent, subiectul principal al acestei lucrări, acesta poate
fi ilustrat la modur ile indicativ, conjunctiv, condițional sau prezumtiv.
Prezentul indicativ este o formă sintetică ce indică un proces care se petrece în
momentul vorbirii. Prin prezentul indicativ se realizează ancorarea în situația de comunicare,
exprimând un proces cont inuu, desfășurat într -un interval nedelimitat19. Acțiunea ilustrată
de prezentul indicativ este una reală, existentă, în curs de desfășurare.
Pe lângă această trăsătură a prezentului indicativ, se numără și plasarea acțiunii
indicate în orice punct de pe axa temporalității. Astfel, prezentul indicativ ajunge să ilustreze
acțiuni prezente, trecute, dar și viitoare.
▪ Vine ieri pe la mine și îmi spune să părăsesc locuința de luni. Mă uit la el și –
i spun: „Ai înnebunit?! Unde să mă duc?”.
▪ Afară plouă, deși la m eteo nu a anunțat acest lucru.
▪ Mâine plec în vacanță.

19 GALR, vol. I , p. 407.

14
Se observă că, în cazul utilizării prezentului indicativ pentru a desemna o acțiune ce
se petrece în momentul vorbirii, nu este necesar un adverb sau un element deictic care să
precizeze faptul că acțiu nea se petrece în momentul vorbirii. Spre deosebire de această
situație, pentru indicarea unei acțiuni trecute sau viitoare, prezentul devine un timp deictic
ce își actualizează valoarea temporală cu ajutorul unor adverbe sau cu ajutorul contextului.
Pe de altă parte, utilizarea prezentului indicativ pentru o acțiune ce are loc în momentul
vorbirii se realizează independent de aspectul verbului. Dacă acțiunea este durativă sau
momentană, dar îl cuprinde pe t₀ în aceasta, prezentul indicativ este utilizat în mod natural.
▪ E cald în acest sfârșit de an școlar.
Prezentul indicativ se poate clasifica după mai multe criterii. Printre ele amintim
criteriul semantic sau cel al timpului de referință definitoriu (ca fiind trecutul, prezentul sau
viitorul), criteriul aspectual sau cel modal.
Timpul de referință „prezent” îl au prezentul de actualitate (instantaneu), prezentul
extins , prezentul permanent , prezentul iterativ, prezentul prezumtiv și prezentul
conjunctiv. Procese al căror timp de referință este „trecut” su nt ilustrate de verbe la
prezentul retrospectiv. „ Viitorul”, ca timp de referință, apare în forma verbelor la
prezentul prospectiv, alături de verbe la prezentul condițional sau chiar la prezentul
conjunctiv. Criteriul aspectual are în vedere verbe la prez entul descriptiv. Din punct de
vedere modal, verbele la indicativ prezent pot avea valori imperative sau condiționale.20
Prezentul de actualitate se regăsește în reportajele transmise în direct sau în
transmiterile sportive, în demonstrații și în enunțurile performative21. Trăsătura sa definitorie
este ilustrarea unui proces redat ca și cum ar avea loc și s -ar sfârși în momentul „acum”22.
▪ Mingea este preluată de portar și trimisă către atacanți, printr -un șut
puternic.
▪ Acum delfinii sunt hrăniți de către antre nor și se pregătesc de un nou salt.
▪ Vă declar soț și soție.
Toate cele trei enunțuri ilustrează procese interactive, care încep și se termină în
momentul vorbirii. Dinamica proceselor din primul exemplu exprimă în timp real ceea ce se
întâmplă pe un teren de fotbal, iar al doilea exemplu ilustrează acțiunile pe car e le fac delfinii
la o demonstrație. Ultimul exemplu este semnificativ în ceea ce privește trecerea dintr -o stare

20 GALR, vol. I pp. 407 -414.
21 Ibidem, p. 408.
22 Ibidem , p. 407.

15
în alta, „metamorfoza” unei persoane, prin rostirea acestui enunț de către persoana abilitată
în acest sens. Toate aceste acțiuni încep și se sfârșesc „acum”.
Prezentul extins apare în enunțuri ce cuprind expresii de tip adverbial care specifică
un anumit interval de timp ce se încadrează în două arii temporale: procesul fie începe în
trecut și se finalizează „acum”, fie începe „acum” și se des chide în viitor, sau își găsește
limita în posterioritate.
▪ Sunt încăpățânată de mic copil.
▪ De azi înainte renunț la fumat.
▪ Sunt în concediu până la sfârșitul verii.
Primul exemplu plasează acțiunea în trecut și o aduce până în momentul vorbirii, pe
când c el de -al doilea enunț duce acțiunea din t₀ către viitor. Al treilea exemplu ilustrează un
proces ce își găsește limita în viitor.
Prezentul generic sau prezentul permanent , etern ilustrează acțiuni ce se
desfășoară într -un interval foarte lung de timp care include atât trecutul, cât și viitorul.
Adevărurile universal valabile, expresiile, definițiile considerate adevăruri incontestabile
cuprind verbe ce aparțin acestei categorii, deoarece sunt enunțuri cu caracter generic ce nu
se referă la o acțiune, stare sau eveniment particular(e). De aceea, valoarea formei de prezent
este pancronică, iar astfel de enunțuri se numesc „enunțuri omniprezente”23.
▪ Apa fierbe la 100 ᴼC.
▪ Cine sapă groapa altuia, cade singur în ea.
▪ Când doi se ceartă, al treilea câștigă.
▪ Unu și cu unu fac doi.
De asemenea, prezentul permanent se folosește în toate stilurile funcționale. Legile,
teoremele din domeniul științei sunt considerate afirmații cu caracter obiectiv de maximă
generalitate, acestea fiind formulate cu verbe cu valoare de pr ezent permanent.
▪ Distanța pe care îl parcurge un corp în mișcare este egală cu viteza sa
înmulțită cu timpul parcurs. (d=v*t)
Actele ce conțin legi sau hotărâri judecătorești sunt realizate cu ajutorul verbelor la
prezentul generic cu formă de persoana a III-a ori a VI -a, ori de reflexiv impersonal. Sunt
folosite, de asemenea, și construcțiile pasive în acest sens.
▪ Romania este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil.
(Constituția României)

23 GALR, vol. I p. 409.

16
▪ Respinge excepțiile ca nefondate. Respinge re cursul, ca nefondat. Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 30.05.2018. (Curtea de Apel Constanța)
▪ Se comunică conform dispozițiilor legale. (Curtea de Apel Constanța)
Totodată, afirmațiile cu caracter universal atribuit de către comunitatea lin gvistică,
ori reafirmările aserțiunilor altor persoane, considerate ca procese ce persistă în timp24 sunt
realizate cu forme verbale de prezent permanent.
▪ Se cunoaște faptul că orice început este greu.
▪ Președintele României susține că nu a încălcat Constitu ția în niciun fel.
O trăsătură semantică de prezent permanent o au și verbele care intră în componența
expresiilor ce redau situarea geografică a anumitor locuri sau lucruri. Enunțurile exercițiilor
și ale problemelor, dar și rezumatele operelor literare s e realizează cu verbe la prezent
permanent.25
▪ Dobrogea este situată în sud -estul României.
▪ Un corp suspendat de un resort este împins de sus în jos cu o forță egală cu
10 N. Ce masă are corpul?
▪ Vitoria Lipan, îngrijorată de neîntoarcerea lui Nechifor, pleac ă în căutarea
soțului, alături de fiul său, Gheorghiță, în urma lipsei îndelungate a acestuia
de acasă.
Verbul actualizează semnificația de prezent iterativ atunci când el exprimă o
configurație de stări, evenimente sau acțiuni, repetate cu o anumită per iodicitate pe durata
unui interval de timp ce include și momentul enunțării26.
▪ Dimineața mă trezesc întotdeauna la 7:00.
De obicei, verbele la prezentul iterativ apar însoțite de adverbe, dar pot apărea și în
lipsa acestora, dacă există alte elemente deict ice (precum contextul) care să ilustreze
valoarea repetitivă a acțiunii.
▪ Mă trezesc la 7:00, beau cafeaua, mă pregătesc de serviciu, iar când ajung
acasă obișnuim să ieșim la o scurtă plimbare. Nu mâncăm niciodată după
19:00. Cam asta facem zilnic.
Exemplul de mai sus cuprinde verbe care au valoare iterativă dată de adverbe, dar
care sunt coordonate cu alte verbe a căror valoare iterativă se actualizează în context.

24 GALR, vol. I , p. 409.
25 Ibidem , p. 409.
26 Ibidem , p. 410.

17
Există situații în care prezentul indicativ ia forma prezentului retrospectiv , adică
zona semantică a verbului se află în trecut.
▪ Vine ieri pe la mine și îmi spune să părăsesc locuința de luni. Mă uit la el și –
i spun: „Ai înnebunit?! Unde să mă duc?”.
Prezentul retrospectiv se folosește, de asemenea, în capitole de critică literară sau în
limbajul istoric.
▪ Primul Război Mondial se termină cu victoria Antantei.
▪ Eminescu se naște în 1850 și moare în 1889.
În aceste cazuri, există elemente deictice care ajută receptorul să plaseze informația
în trecut, deși este utilizat un verb la prezent i ndicativ. Tabelele cronologice sunt realizate,
de asemenea, cu verbe la prezentul retrospectiv. În cazul lor, data este elementul deictic care
plasează corect procesul pe axa temporală.
De cealaltă parte a prezentului retrospectiv se află prezentul prospec tiv care
plasează acțiunea în viitor. De asemenea, și în acest caz, enunțul are nevoie de elemente
deictice ajutătoare care să sublinieze faptul că acțiunea se petrece în viitor.
▪ Examenul este mâine, nu înțeleg de ce ești atât de relaxat.
Acest timp se f olosește numai în enunțuri care desemnează un fapt sigur, dacă privim
din punctul de vedere al semnificației modale. În limba română actuală se utilizează frecvent
acest timp verbal pentru a desemna acțiuni ce se petrec în sfera viitorului, poate chiar mai
des decât formele de viitor popular.
▪ Facem nuntă în august.
▪ O să trec pe la tine.
▪ Ai să vezi tu!
▪ Sfânta taină a cununiei va avea loc pe 25 august 2018.
Se poate observa utilizarea pragmatică a celor patru forme verbale (toate ilustrând
procese din sfera viitorului) și forțele ilocuționare ce se aplică pentru fiecare. Astfel, primul
enunț oferă receptorului senzația de invitație informală la nunta ce va avea loc în luna august.
Viitorul popular format cu sintagma o să se utilizează foarte des în conversați ile cotidiene,
de obicei susținute între persoane apropiate. În al treilea exemplu, viitorul popular folosit cu
am să este de multe ori utilizat în acte asupra cărora acționează o forță ilocuționară ce
ilustrează un avertisment sau chiar o amenințare. Desi gur, această formă de viitor popular se
poate utiliza și în alte contexte :
▪ Am să mă uit de chei și în cealaltă geantă, dar nu cred să le fi lăsat acolo.

18
În astfel de enunțuri, verbul la viitor popular sugerează o conversație ceva mai
serioasă între două persoane apropiate. Ultimul exemplu din seria de mai sus ilustrează un
enunț de pe o invitație la nuntă, un act oficial prin care mirii își invită rudele s au cunoștințele
la un eveniment foarte important al vieții lor, iar în cazul acesta, ca în orice act oficial, se
utilizează varianta literară a formei verbale, viitorul propriu -zis.
Prezentul condițional este un timp verbal ce acoperă prezentul și viitorul
deopotrivă. El ilustrează o dorință actuală (t₀) despre un proces viitor.
▪ Aș pleca în vacanță.
În acest exemplu, emițătorul, în momentul enunțării, își manifestă dorința de a merge
în vacanță, iar a pleca în vacanță este o acțiune ce se poate petrece (s au nu) în viitor. Așadar,
condiționalul exprimă o acțiune imaginată, probabilă, dorită a cărei trăsătură temporară se
actualizează în context27.
Prezentul prezumtiv ilustrează o acțiune incertă în raport cu procesul comunicat.
▪ Nu știu cine o fi vorbind vre odată despre asta.
Prezentul conjunctiv ilustrează un proces probabil, iar punctul său de reper t₀ poate
fi înaintea procesului desemnat de conjunctiv sau simultan cu acesta. De asemenea, există
situații în care conjunctivul actualizează o valoare tempora lă trecută.
▪ Poți să pleci chiar acum.
▪ Poți să pleci mâine dimineață.
▪ Mi-a spus să plec, așa că am plecat.
Se observă că prezentul conjunctiv necesită un adverb sau un element care să
ilustreze clar temporalitatea, întrucât acesta este un timp deictic. Valoarea sa temporală se
poate recupera numai din context.
O altă formă pe care o poate lua timpul prezent este prezentul descriptiv , ce are
rolul de a actualiza o trăsătură semantică intrinsecă a obiectului descris. Astfel, acest timp
verbal are în opere le literare un rol major în prezentarea cadrului spațial, a obiectelor sau a
personajelor.
▪ Magazinul specializat în accesorii pentru handicapați de pe Boulevard de
l’Hôpital are cam același orar ca multe alte magazine din Franța care
respectă ora prânzulu i și principiul binefăcător al siestei: altfel spus,
deschide la ora 9, închide la ora 12:30 pentru două ore, redeschide la ora

27 GALR, vol. I p. 446.

19
14:30 și rămâne la dispoziția publicului până la ora 19. (Matei Vișniec , p.
102).
Multe opere literare au, ca timp al descrierii , prezentul, iar acest lucru oferă o
„invitație” cititorului să privească, printre rânduri, imaginea pe care naratorul o expune,
oferind senzația cititorului că acum și aici a luat naștere cadrul spațial.
Din punct de vedere modal, verbul la prezent indic ativ poate căpăta o altă trăsătură
modală. Imperativul și condiționalul sunt două moduri verbale ce pot avea forma unui verb
la indicativ prezent.
▪ Pleci de aici în secunda asta!
▪ Venim, dacă ne invitați!
În primul exemplu, indicativul prezent este, de fapt, un imperativ: Pleacă! Această
utilizare este frecventă în vorbire și nu schimbă cu nimic valoarea imperativului. De
asemenea, în al doilea exemplu, prezentul indicativ ilustrează un condițional. Ambele verbe
ale frazei au aceeași trăsătură modală.

1.4. Centrul deictic
În ceea ce privește valoarea temporală a verbelor, centrul deictic este extrem de
important pentru a stabili locul de pe axa temporală pe care plasăm acțiunea reprezentată de
verb. Deixisul temporal presupune ordonarea intervalelor tempora le în raport cu momentul
emiterii enunțului. Deixisul temporal este un element ce are ca mărci specifice diferitele
forme temporale ale verbelor, anumite adverbe, locuțiuni sau construcții adverbiale care
presupun raportări la momentul enunțării sau la mod uri curente de măsurare a timpului28.
Deixisul temporal poate apărea în exemple precum:
▪ Mâine plec spre Paris.
▪ Am aflat acum că nu vei sosi.
▪ Aflasem că peste cinci minute pleca trenul.
Deixisul temporal nu doar apare în aceste exemple, ci actualizează inf ormația
temporală a verbului pe care îl determină. În primul exemplu, verbul apare la viitorul
prospectiv, ilustrând un proces viitor, dar care este realizat prin intermediul unui verb la
prezent. Numai adverbul mâine actualizează informația de posteriorit ate față de t₀, prin
urmare, se poate aprecia cu ușurință importanța acestuia în discurs.

28 DSL, 2005, p. 157.

20
Al doilea exemplu pune în contrast un verb la perfect compus cu un adverb ce
ilustrează momentul vorbirii, acum . Acest lucru nu anulează, însă, valoarea perfectului
compus, ca în exemplul anterior, ci „aduce” acțiunea mult mai aproape de t₀. Prin urmare,
deicticul acum a fost utilizat atât pentru a emfaza reacția și stările emițătorului, cât și pentru
plasarea corectă în timp a procesului, pentru ca receptorul să prim ească așa cum trebuie
informația.
Ultimul exemplu leagă un mai -mult-ca-perfect de un imperfect printr -un deixis
temporal care plasează corect procesele pe axa temporală. Atât primul verb, cât și al doilea
fac parte din sfera trecutului. Deixisul peste cin ci minute are rolul, în acest caz, de a stabili
relația de anterioritate între verbele aflate, simultan, în anterioritate față de t₀. Cronologic,
mai-mult-ca-perfectul se află într -un punct anterior imperfectului. Semantic, acest lucru este
valabil chiar ș i fără un deictic. Structura peste cinci minute , specifică viitorului, are doar
rolul de a plasa receptorul corect pe axa temporală pentru a înțelege cât mai clar când au avut
loc cele două procese. Totodată, deicticul peste cinci minute își pierde din val oare, deoarece
mai-mult-ca-perfectul ilustrează o acțiune anterioară primului moment din cele cinci minute.
Acest lucru face posibilă asocierea unui element deictic specific viitorului cu două timpuri
verbale anterioare lui t₀.

21
CAPITOLUL AL II -LEA
DECODAREA INDICILOR TEMPORALI ÎN TEXTUL DE
FICȚIUNE

2.1 . Textul literar
Textul este o „configurație lingvistică alcătuită dintr -o secvență de unități coerente
din punct de vedere sintactico -semantic și actualizată prin uz în procesul comunicării scrise
sau orale”29.
Textul de ficțiune reprezintă o realizare particulară a unui proces de enunțare prin
care limba se actualizează în discurs, iar rezultatul acestui proces este un text care îmbină
diferite strategii și tehnici narative. Text ul de ficțiune este un produs lingvistic, un fapt de
limbaj ce se realizează prin folosirea unei limbi naturale, însoțită de coordonate personale,
temporale și spațiale ce alcătuiesc universul discursiv30.
Discursul literar poate fi organizat sub forma unui text narativ sau sub forma unei
descrieri. Aceste două tipuri de organizare sunt diferite atât din perspectivă gramaticală, cât
și din punct de vedere stilistic.
Naratorul reprezintă „vocea predominantă într -un text narativ (…), entitatea fictivă
care relatează textul”31 fie la persoana I, fie la persoana a III -a și care are rolul de a relata
experiențe proprii, un univers străin de el însuși sau chiar o poveste care nu se referă la el,
dar la care el are acces. Secvența temporală narată de către narato r poate fi lineară sau
alterată . Astfel, naratorul poate respecta ordinea cronologică a faptelor, poate plasa în
povestire evenimente ulterioare sau poate reveni în trecut pentru a relata evenimente
anterioare istoriei.32
Aprofundând, Lintvelt33 face distincția narator/naratar , remarcând faptul că
naratorul reprezintă puntea dintre autor și istoria romanescă, pe când naratarul poate avea
identitatea cititorului fictiv. O altă distincție pe care o face Lintvelt este aceea dintre narator
și autor concret , evidențiind faptul că autorul concret este o persoană biografică, pe când
naratorul este o instanță narativă anonimă, care „mărturisește din când în când opinii ce nu

29 DSL, 2005, p. 536.
30 Nedelcu, 2014 , p. 41.
31 DSL, 2005, p. 336.
32 Nedelcu, op. cit. , p. 49.
33 Lintvelt, 1981 , p. 31.

22
sunt neapărat ale autorului. Acest narator este prin urmare o figură autonomă, creată d e autor
ca și personajele unei povestiri”34.
Corelată cu naratorul este perspectiva narativă . Aceasta se referă la perceperea
lumii romanești de către narator sau actor35. Perspectiva narativă are în vedere mai mulți
factori: vizual, auditiv, tactil, gustat iv și olfactiv. Astfel, după centrul de orientare al
cititorului, pot exista trei tipuri de perspectivă narativă: auctorială (a unui narator), actorială
(a unui actor) sau neutră (a unei camere).
Tipul narativ auctorial poate ilustra o percepție externă i limitată în care lumea
romanescă exterioară este percepută în totalitate de către naratorul omniscient , dar și o
percepție internă ilimitată, în care „naratorul omniscient dispune de o percepție internă
ilimitată și infailibilă a vieții interioare și chiar a inconștientului tuturor actorilor”36. Pe de
altă parte, tipul narativ actorial subliniază două ipostaze ale naratorului. Prima este faptul
că acesta este limitat la extrospecție, actorul -perceptor înfățișând numai o prezentare externă
a celorlalți actori . Cea de -a doua ipostază are în vedere introspecția , prin intermediul căreia
naratorul se cunoaște pe sine însuși și ignoră viața interioară a celorlalți actori. În ceea ce
privește tipul narativ neutru , „«camera» se limitează la o înregistrare a lumii rom anești
percepti bile”37.
Narațiunea este o „formă de discurs raportat (oral sau scris) care integrează relatarea
unei succesiuni de evenimente, reale ori fictive, de interes uman în unitatea aceleiași
acțiuni”38. O narațiune presupune o serie de evenimente ce implică ideea unei subordonări
temporale, iar acțiunea trebuie să fie unitară. Un aspect foarte important este faptul că
evenimentele relatate trebuie să se desfășare într -un cadru spațio -temporal precizat, iar
structura spațială și temporală sunt deter minări specifice universului uman39. Narațiunea se
comportă ca orice act de limbaj. Ea are ca elemente constitutive un emițător, un mesaj și un
receptor. Naratorul/autorul și personajele se află în planuri separate, întrucât planul
autorului/naratorului est e planul narației, pe când cel al personajelor este planul
reprezentării40.
O relatare în ordinea cronologică presupune un tip narativ de structură temporală
textuală în care relația dintre evenimente este exclusiv de posterioritate. În celelalte cazuri,

34 Ibidem, p. 34.
35 Lintvelt, op. cit. , p. 51.
36 Ibidem, p. 53.
37 Ibidem, p. 53.
38 DSL, 2005, p. 336.
39 Ibidem , p. 337.
40 Ibidem , p. 337.

23
punctul de reper se află înainte (pentru plasarea în povestire a evenimentelor ulterioare) sau
înapoi (pentru operele unde apare retrospecția)41.
Pe de altă parte, descrierea este un element component al structurii textului, inclus
în textul narativ și subord onat acestuia, ce oferă informații despre personajele, obiectele,
spațiul și timpul care configurează desfășurarea acțiunii42. Descrierea reprezintă „o pauză de
la narațiune ”43, prin urmare, relația dintre cele două moduri de expunere este una foarte
strânsă , deși cele două modalități de expunere se află în relație de opoziție. 44
Descrierea se realizează, după cum am precizat și în capitolul anterior, cu ajutorul
prezentului descriptiv și al imperfectului descriptiv. Alături de alte elemente compoziționale
(figuri de stil, un câmp semantic dominant, prezența numeroaselor adjective calificative
etc.), prezentul și imperfectul descriptiv oferă descrierii un ritm lent, chiar static, opus
narațiunii45.
Totuși, la fel ca narațiunea, și descrierea se poate realiza din două perspective: în
focalizarea internă, „personajul preia descrierea, imprimându -i un caracter subiectiv și o
încărcătură psihologică”, pe când în focalizarea omniscientă, „cel care își asumă descrierea,
situată în limite apropiate de obiectivitate” este naratorul/autorul46.
În ciuda relației de opoziție dintre narațiune și descriere, în unele opere literare se
regăsesc, totuși, niște construcții mixte numite descrieri narativizate. Acestea îmbină
trăsăturile de bază ale narațiunii cu cele ale descrierii, adică structurile narative, temporale,
cu cele descriptive, spațiale, rezultând o „paradoxală cronologizare spațială”47.
Un text literar poate fi organizat și în alte moduri. Printre ele se numără povestirea
sau relatarea . Prin povestire se înț elege redescrierea acțiunilor umane sau expunerea unor
fapte reale sau imaginare, etapizate, care au loc într -un timp și spațiu și care creează un
proces. Relatarea este o modalitate de expunere plasată între descriere și povestire, dar care
este caracteri zată de existența unor organizatori temporali.
▪ Am încercat într -o vreme să împac limbile dându -le câte o zi din săptămână.
Am scris, sistematic, în fiecare zi în altă limbă. Lunea am scris în armeană,
dat fiind că este limba tatălui meu. Marțea am scris î n greacă, dat fiind că
este limba mamei mele. Miercuri am scris în arabă dat fiind că este limba

41 Nedelcu, p. 50.
42 DSL, 2005, p. 164.
43 Ibidem , p. 164.
44 Ibidem , p. 164.
45 Nedelcu, p. 45.
46 DSL, 2005, p. 165.
47 Ibidem , p. 165.

24
copilăriei mele. Joia am scris în turcă dat fiind că a fost limba în care am
trăit fără griji. Vinerea am scris în italiană dat fiind că a fost limba în care
am vrut să mă sinucid. Sâmbăta am scris în franceză dat fiind că a fost limba
în care mi -am făcut studiile. Iar duminica am scris în engleză ca să mă
odihnesc. (M. Vișniec, Sindromul de panică în Orașul Luminilor, ed. a II -a,
p. 148).
Acesta este un exemp lu clar de relatare, întrucât abundă organizatorii temporali ce
fixează punctual zilele în care au avut loc diverse procese. Povestirea se diferențiază de
relatare tocmai prin faptul că lectorul poate fi transpus în alte momente, diferite de cele ale
poves tirii propriu -zise, utilizându -se conectori precum apoi, uneori, din nou, când,
câteodată, acum, atunci etc.48
▪ În ultimul timp succesul inițierii noastre putea fi măsurat prin plăcerea pe
care ne -o procura scrierea în comun. Nimeni nu se mai gândea să -și semneze
povestirile sau nuvelele scrise. Ele circulau apoi din mână în mână și erau
rescrise sau completate de ceilalți membri ai grupului. Mi se întâmpla uneori
să-mi revină o poveste începută de mine, rescrisă de Pantelis sau de Hung
Fao, completată și transformată total, și pe care aveam din nou dreptul să o
rescriu. (M. Vișniec, Sindromul de panică în Orașul Luminilor, ed. a I I-a, p.
243).
Personajul , este o instanță narativă ce se identifică cu „fiecare dintre persoanele care
figurează într -o operă literară”49. Mai sus am amintit faptul că un personaj poate lua locul
naratorului, în funcție de tipul de narațiune.
Timpul este o „categorie gramaticală specifică flexiunii verbale prin care, în planul
conținutului, se indică momentul în care se desfășoară acțiunea verbului dintr -un enunț în
raport cu momentul vorbirii”50. Temporalitatea unui text literar cunoaște două forme: un
timp evenimențial, al istoriei reale sau fictive, și un timp narativ, al povestirii propriu -zise.
Acestea se află într -un raport cronologic strict, în care „timpul narativ urmează întotdeauna
timpului istoriei și nu coincide ca durată cu acesta”51.
În povestirea auctorială se poate expune un timp al istoriei extins într -un timp al
povestirii foarte restrâns. Frecvent și în mare măsură în romanul lui Vișniec, întâlnim situații

48 Nedelcu, p. 47.
49 DEX, p. 807.
50 DSL, 2005, p. 539.
51 Ibidem , pp. 332 -333.

25
în care „povestirea este scrisă la prezent, iar actul narativ pare a coincid e cu desfășurarea
acțiunii romanești, fiind simultană cu narațiunea”52. Efectul este impresionant, deoarece
autorul dorește ca lectorul să fie transportat în perioada lucrurilor relatate, și reușește cu
succes să facă acest lucru.
▪ Multă vreme am fost o pisi că normală. Am trăit într -un apartament nici prea
mare și nici prea mic, cu un om care nu era nici rău și nici bun (…), fără să –
mi doresc vreo schimbare în viața mea. (…) Cu anii, însă, mirosul său a
devenit din ce în ce mai respingător și am început s ă am alergie (…). Aud de
asemenea, din ce în ce mai distinct, vibrațiile produse de firele de păr (…),
un sunet lugubru care îmi provoacă un fel de revoltă în toți porii. Nu de puține
ori mi se ridică blana pe toată șira spinării (…). Cum pisicile nu au noțiunea
timpului, nu pot să precizez de câtă vreme trăiesc în acest apartament.
(Vișniec, Sindromul de panică în Orașul Luminilor, ediția a II -a, pp. 92 -93).
În acest exemplu se observă aducerea în prezent a lectorului dintr -un trecut care are
rolul de a-l familiariza pe lector cu universul personajului, pentru ca mai apoi să ajungă și să
meargă pe aceeași linie temporală cu personajul -narator. Naratorul are, deci, „libertatea de a
se referi la momentul narării folosind prezentul, viitorul, viitorul a nterior sau unul dintre
timpurile trecute”53. De asemenea, pot fi utilizați și alți indicatori deictici, precum adverbe
de timp ce au rolul de a se raporta la momentul evenimentului sau al discursului.

2.2 Repere de analiză pragmatică
Domeniul pragmaticii (relativ nou în studiile dedicate limbajului ca formă de
comunicare umană) abordează o largă paradigmă de semnificații ale discursului. Aceasta
oferă posibilitatea de a ne corecta sau de a reveni asupra unor formulări neadecvate,
imprecise, contribuie cu explicații referitoare la corectitudinea cu care enunțăm anumite acte
din perspectivă atât lingvistică, cât și psihologică.
Pragmatica are în vedere comunicarea, indiferent de modalitățile prin care aceasta se
realizează. Scopul primordial al comunicării e ste acela de a schimba o stare, de a realiza un
obiectiv, de a modifica realitatea actuală.54
Pentru ca actul de vorbire să fie înțeles atât din punct de vedere lingvistic, cât și
psihologic, se impune o analiză a discursului, aceasta putând exista cu ajutorul unor concepte

52 Nedelcu, p. 52.
53 Nedelcu, p. 54.
54 Austin, 2005, p. 39.

26
precum: situație de comunicare , deixis și anaforă , tipuri de acte de vorbir e și teoretizarea
acestora, funcții ale limbajului , forța ilocuționară , maxime și implicaturi
conversaționale , presupoziții pragmatice , politețea . Partea aplicativă a acestei lucrări
presupune o analiză complexă ( sintactică, semantică, pragmatică și stilis tică) întemeiată pe
valoarea pe care o are timpul prezent în actele de limbaj/enunțuri.
Comunicarea este funcția fundamentală a limbii, iar aceasta, conform lui Roman
Jakobson, are la bază șase factori constitutivi organizați în următoarea schemă a
comuni cării :
Context (Referent)
Funcția referențială (denotativă)
Mesaj
Funcția poetică (estetică)
Emițător ––––––––––––––––––––––––––––––– Destinatar
Funcția emotivă funcția conativă
(expresivă) (persuasivă)
Contact
Funcția fatică
Cod
Funcția metalingvistică
FIGURĂ 1: SCHEMA FUNCȚIEI LIMBA JULUI ÎN CONCEPȚIA L UI ROMAN JAKOBSON55
Conform teoriei lui Roman Jakobson, funcția referențială trimite la context, funcția
emotivă are în vedere emițătorul, destinatarului i se atribuie funcția conativă , codul este
clarificat și transmis prin intermediul funcției metalingvistice, contactul dintre inte rlocutori
este susținut cu ajutorul funcției fatice, iar funcția poetică este centrată asupra mesajului
însuși.56
În context, funcțiile limbajului sunt reprezentate astfel:
▪ Apa este esențială pentru supraviețuire. – funcția referențială aduce
informație neutră;
▪ Ah, ce frig e afară! – funcția emotivă exprimă atitudinea vorbitorului față de
conținutul enunțului;

55 DSL , 2005, p. 225.
56 Ibidem , p. 225.

27
▪ Ascultă -mă! Maria nu se mai întoarce! – funcția conativă este centrată asupra
receptorului. Aceasta se folosește atunci când emiț ătorul dorește să îl
convingă pe receptor de diverse lucruri;
▪ Nu mai scrieți nimic și urmăriți -mă cu atenție! – funcția fatică asigură
menținerea contactului dintre interlocutori;
▪ Nu se spune „servici”, ci „serviciu”. – funcția metalingvistică are în veder e
transmiterea de informații despre un anumit cod;
▪ Atunci când vorbim despre limba română, sufletul ni se deschide și istoria
poporului și a limbii ne inundă profunzimile rădăcinilor împământenite în
suflul carpato -dunărean. Vrem să știi, și fii atentă la ce-ti spun, că limbă ca
tine nu există în lumea toată – această limbă ce pare -atât de complicată, nu –
și găsește dulceață nicăieri în altă parte. „Dor” ca -n România nu există
niciunde, și „doine” ca pe plaiurile mioritice nu pot auzi alte urechi străine
ție. – funcția poetică este dominantă în acest exemplu. Ea este corelată cu toate
celelalte funcții.
Cunoașterea acestor funcții lingvistice ne ajută să transmitem corect un mesaj sau să
îl descifrăm corespunzător. Ele folosesc la captarea și menținerea inter esului viu al
interlocutorului.
Din punct de vedere pragmatic, enunțurile pot fi clasificate în funcție de calitatea lor
de a fi constatative sau performative . De exemplu, enunțul Cerul e albastru. relatează o
stare de fapt, descrie o realitate, pe când enunțul Îți mulțumesc pentru ajutorul pe care mi l –
ai oferit. implică realizarea practică a acțiunii exprimate de verbul din propoziția regentă57.
Astfel, primul enunț, cel care exprimă o realitate, cel care constată o anumită stare se numește
enunț constatativ. Cel de -al doilea enunț performează o acțiune prin spunere; odată ce
emițătorul rostește „mulțumesc”, acesta deja a mulțumit faptic, și -a arătat recunoștința.
Acțiunea a fost deja făcută, performată. Aceste enunțuri se numesc performative.
John Austin împarte actele de vorbire în trei mari categorii, folosindu -se de
conceptele locuționar/ilocuționar/perlocuționar .58
Actul locuționar este repr ezentat de rostirea unui enunț, emiterea anumitor
combinații de sunete, cu o anumită organizare morfo -sintactică, la care se adaugă
transmiterea anumitor semnificații lexicale și gramaticale. În viziunea lui J. Austin, actele

57 Austin, 2005, p. 33.
58 Austin, 2005, p. 62.

28
locuționare includ un act fone tic, unul fatic și unul retic.59 Cu alte cuvinte, producerea de
sunete cu ajutorul aparatului fonator se numește act fonetic. Actele fatice au ca obiect de
reprezentare elementele unui cod (cuvintele unei limbi). Aceste acte implică gramatica și
lexicul. Ad ică un enunț trebuie să îndeplinească regulile gramaticale. Actele fonetice și fatice
trebuie să apară simultan într -un enunț, adică să alcătuiască cuvinte sau combinații de
cuvinte aflate în concordanță cu regulile de formare ale limbii.
De pildă, actul v erbal *Pe eu profesor cunosc albastru nu îndeplinește simultan
ambele funcții (fonetică și fatică), ci doar pe cea fonetică. Fiecare unitate lexicală din enunț
există în limba română, individual, dar în această combinație funcția fatică este neutralizată.
Enunțul * Profesorul albastru este preferatul celor care conduc natura cu ajutorul
vâslelor de argint. cuprinde atât funcția fonetică cât și funcția fatică, deși acesta nu este
reperat în limbă. Enunțul poate fi analizat din punct de vedere morfo -sintactic, însă el nu
transmite nimic, nu are nici sens și nici referință în realitatea extra -lingvistică, lucru care
subliniază absența dimensiunii retice, funcție esențială, de asemenea, în realizarea unui act
locuționar. Prin urmare, nici cel de -al doilea exemplu nu este considerat a fi un act locuționar.
Enunțul Globul pământesc are șapte continente. este un act locuționar deoarece
există o valență fonetică (sunetele sunt rostite), una fatică (regulile gramaticale sunt
îndeplinite), dar apare și dimensiunea retic ă (enunțul are sens și referință – există un glob
pământesc, există șapte continente pe acest glob, continentele sunt constituente ale globului
pământesc).
Actele locuționare nu depind de contextul comunicativ. Atâta vreme cât nu dorim să
sugerăm alte lucr uri prin enunțare, iar enunțul doar există, este doar articulat, nu vizează
contextul și nici nu exprimă altceva afară de coordonatele gramaticale, actul este
locuționar . Neschimbat de anumite forțe ilocuționare, acesta rămâne act locuționar.
Dacă enunțul Globul pământesc are șapte continente. cunoaște anumite forțe
ilocuționare (dorim să solicităm/schimbăm ceva, avem anumite intenții atunci când îl
rostim), actul devine ilocuționar . O forță ilocuționară care poate fi aplicată acestui enunț
poate fi, de ex emplu, intonația interogativă, respectiv semnul întrebării în comunicarea
scrisă.
Întrebarea Globul pământesc are șapte continente? este un act ilocuționar. Totodată,
acest enunț solicită un răspuns, schimbarea unei stări, cea a interlocutorului de a răspunde
întrebării.

59 DSL , 2005, p.298.

29
Un alt exemplu este reproșul, subînțeles dintr -un context dat, în care, de exemplu,
soțul și soția sunt într -o dispută pe tema vacanțelor, iar soțul îi amintește soției destinațiile
în care au fost de -a lungul anilor.
▪ Ea: – Nu am mai fost de mult într -o vacanță.
El: – Am fost anul trecut, în vară, ultima oară.
Ea: – Dar anul acesta nu m -ai dus nicăieri.
El: – Dar nu ai văzut, draga mea, toată Europa de când suntem căsătoriți?
Ea: – Globul pământesc are șapte continente.
Enunțul, în ca drul acestui context devine un act ilocuționar, deoarece există o forță
ilocuționară aplicată enunțului care îl transformă într -o ironie, respectiv reproș.
Dacă soțul merge să facă rezervare pentru o nouă destinație de călătorie, actul devine
perlocuționar , adică locutorul a realizat un anumit efect asupra interlocutorului. Deși aceste
acte nu au în componența enunțului cuvinte cheie ca a promite, a ruga etc precum au actele
ilocuționare, ele pot fi, însă, desemnate prin anumite verbe, ca: a convinge, a lin iști, a amuza,
a flata, a consola etc.60
Cu alte cuvinte, dacă enunțul Te rog să mergem în Dubai de sărbători. este un act
ilocuționar, enunțul *Te conving să mergem în Dubai de sărbători. nu poate fi considerat un
act perlocuționar , deoarece convingerea apare sau nu ca urmare a unei rugăminți, și astfel
reacția receptorului la rugămintea emițătorului duce la calitatea de act perlocuționar.
Dintre cele trei clase de acte, cele mai complexe sunt actele ilocuționare, deoarece
„concept ul de act de vorbire este identificat cu acela de act ilocuționar”.61
Forța ilocuționară , un alt concept pragmatic, este „o anumită forță convențională
(F), care exprimă intenția cu care emițătorul performează un act, indicându -i receptorului
cum trebuie să considere secvența respectivă. (…) Forța ilocuționară este expresia intenției
comuni cative a locutorului.”62 Intențiile vorbitorilor se pot identifica cel mai bine în cadrul
contextului. Forțele ilocuționare pot exprima un îndemn, o rugăminte, o solicitare, o
întrebare, o ironie etc.
Fragmentele analizate în capitolul următor au în compon ența lor și o abordare
pragmatică, deoarece scopul lucrării este descifrarea cât mai corectă a textului din cât mai
multe puncte de vedere, ci nu dintr -un singur unghi.

60 DSL , 2005, p. 384.
61 DSL , 2005, p. 18.
62 Ionescu Ruxăndoiu, 2003, p. 23.

30
CAPITOLUL AL III -LEA
UTILIZAREA PREZENTULUI ÎN ROMANUL SINDROMUL
DE PANICĂ ÎN ORAȘUL LUMINILOR DE MATEI VIȘNIEC

3.1 Romanul lui Vișniec
Prea multe lucruri despre creația lui Matei Vișniec sunt de prisos a se aminti în
această lucrare, întrucât o sintetizare n -ar face decât să diminueze valoarea deosebită pe care
o are opera sa în literatu ră. În ceea ce privește romanul Sindromul de panică în Orașul
Luminilor , vom lăsa la o parte analiza critică referitoare la caracterul postmodern al operei
și ne vom orienta strict către utilizarea formelor verbale, ilustrând caracterul pragmatic al
elemen telor discursive.
Am ales ca suport pentru acest tip de analiză acest roman, deoarece consider că
Vișniec poetul, prozatorul, dramaturgul, jurnalistul, marele Vișniec are un discurs atât de
frumos structurat și de autohton, dar atât de absurd, încât oferă un material bogat și valoros
în ilustrarea diferitelor ipostaze în care poate apărea verbul la prezent. Această lucrare se
oprește la analiza utilizării prezentului în discurs ca și cum discursul nu este o ficțiune, ci o
suită de situații de comunicare ob ișnuite.

3.2 Valori ale prezentului
În capitolul I am expus situațiile în care timpul prezent este utilizat pentru verbe ce
exprimă o acțiune anterioară momentului enunțării. În capitolul al II -lea am prezentat noțiuni
ale textului literar pentru o analiză conceptuală a fragmentelor selectate. Prezentul ca timp
trecut apare în multe secvențe în romanul lui Vișniec, iar în rândurile ce urmează vor fi
analizate corespunzător, aplicând criteriile teoretice de la capitolele I și al II -lea.
Romanul încep e cu vocea personajului Cambreleng, un personaj important în text,
dar diferit de personajul principal63. Cambreleng îi lansează personajului principal o invitație
la cafeneaua Saint -Médard, pentru a -i citi tânărului scriitor manuscrisele în vederea tipărir ii.
▪ «Ce-ar fi să ne vedem mâine, că tot e ziua cea mai lungă și noaptea cea mai
scurtă?» Mi -au trebuit mulți ani ca să înțeleg sensul acestei fraze cu care domnul

63 Matei Vișniec, autorul acestui roman, se transpune ca personaj (principal), identificându -se în majoritatea
secven țelor cu naratorul.

31
Cambreleng a decis, în ajunul unui solstițiu de vară, să mă ia sub aripa sa și să
mă ajute s ă traversez câteva frontiere umane, cum spunea el.64
La o primă vedere, citatul din operă ilustrează un prezent realizat cu trei verbe: un
verb la condițional prezent, unul la conjunctiv prezent și un verb la indicativ prezent.
Niciunul din cele trei verbe, însă, nu exprimă o acțiune simultană cu t₀, întrucât prezentul
condițional și conjunctivul prezent apar în acest text ca mărci ale reprezentării viitorului . Pe
de altă parte, verbul e punctează un p rezent prospectiv, ilustrând un moment ulterior lui t₀,
idee susținută de adverbul mâine . Practic, fraza reprezintă, din punct de vedere semantic,
stabilirea unei întâlniri ulterioare cu ajutorul verbelor la forme de prezent, acest lucru fiind
foarte popu lar în limba vorbită.
Dacă privim fragmentul în ansamblul său, vom observa faptul că , global, narațiunea
actualizează retrospecția, deoarece punctul de reper sau t₀ se află înainte față de timpul
lucrului povestit (despre cum s -a stabilit întâlnirea propr iu-zisă).

timpul lucrului povestit timpul povestirii (t₀)
Sintagma mi-au trebuit mulți ani sugerează acest aspect, pe lângă conjunctivul ca să
înțeleg , proces care se petrece într -un prezent extins, deoarece a înțelege , însoțit de unitatea
semantico -sintactică mi-au trebuit mulți ani capătă aspect durativ. Prezentul conjunctiv
ilustrează un proces probabil, dar, având în vedere timpul pe care îl indică (prezentul extins
cu punct de pornire în trecut și limită t₀), ca sens, el dobândește certitu dine și devine un
proces real – ca să înțeleg actualizează sensul sintagmei „am înțeles”.
Fragmentul, în linii mari , este o narațiune care include un pasaj de relatare. Citatul
din fragment, «Ce-ar fi să ne vedem mâine, că tot e ziua cea mai lungă și noaptea cea mai
scurtă?» , căruia i se adaugă secvența a decis, în ajunul unui solstițiu de vară, să mă ia sub
aripa sa și să mă ajute să traversez câteva frontiere umane, cum spunea el., reprezintă
relatarea evenimentelor ce s -au petrecut într -un timp bine delimitat, 19 -20 iunie, respectiv
20-21 iunie, date universal valabile în care are loc solstițiul de vară. În ajun are loc stabilirea
unei întâlniri, dar la întâlnire, a doua zi, au loc celelalte două evenimente, ilustrate metaforic:
„luarea sub aripa sa” și „traversarea frontierelor umane”.
La nivel pragmatic, actului de limbaj Ce-ar fi să ne vedem mâine, că tot e ziua cea
mai lungă și noaptea cea mai scurtă? i se aplică o forță ilocuționară ce ilustrează mai degrabă
o promisiune, prin prisma faptului că programarea în sine a unei întâlniri înseamnă o

64 Vișniec, 2009, Ediția a II -a, p. 5.

32
promisiune , adică un eveniment ulterior actului comunicațional, lucru aflat în concordanță
cu timpul verbal al timpului real pe care verbele îl ilustrează. Această interpretare este
susținută de continuarea textului, deoarece naratorul declara el însuși faptul că a înțeles
sensul enunțului după câțiva ani. Conceptual, a fost nevoie de câțiva ani pentru ca mesajul
să fie decodat corect, adică actul de comunicare nu a fost reușit în momentul enunțării sale,
dar ulterior s -a realizat reușita acestuia.
Din punct de vedere stilistic, ilustrarea solstițiului de vară este narativizată prin
asocierea adjectivelor, a substantivelor (obținute prin conversiune, din adverbe) și a verbelor
într-o secvență lipsită de subie ctivitate. Explicarea momentului relatat este metaforizată,
reproducând cuvintele domnului Cambreleng : să mă ia sub aripa sa și să mă ajute să
traversez câteva frontiere umane. Mențiunea cum spunea el este cea care actualizează faptul
că naratorul reproduce vorbele altui personaj.
Următorul fragment reprezintă un monolog al domnului Cambreleng , care oferă
informații ce ar putea ajuta la crearea unui portret literar al acestui personaj.
▪ Știu ce gândiți despre mine, știu… aveți impresia că sunt un personaj inventat
chiar de dumneavoastră, dar nu este adevărat. Știți câte pagini de manuscris
citesc eu pe zi? Spuneți o cifră. Nu vreți? Cam două sute. Două sute de pagini
zilnic. Două sute de pagini de cuv inte. De cuvinte scrise de oameni care doresc
să li se publice cuvintele. La ce bun să mai publici cuvintele când astăzi vin peste
noi alte semne? S -a terminat cu cuvintele. Cuvântul trebuie să intre acum la
muzeu. De altfel cărțile nu sunt astăzi altceva decât niște mici muzee portabile.65
În ciuda faptului că domnul Cambreleng produce un monolog, acest fragment
ilustrează, totuși, un act de limbaj, întrucât aceste cuvinte le sunt adresate altor personaje,
tuturor scriitorilor aflați în cafeneaua Saint -Méda rd.
Monologul domnului Cambreleng abundă de verbe la prezent. Astfel, verbul cu
aspect durativ știu cu care debutează fragmentul ilustrează un prezent permanent, întrucât
nu exprimă un proces propriu -zis, ci o stare de fapt. Corelată cu el este locuțiunea aveți
impresia , care împărtășește aceleași trăsături semantice ca verbul mai sus menționat. Pe de
altă parte, în fragment există și o marcă a prezentului extins în care punctul de reper este t₀,
iar procesul pare a se fi desfășurat anterior acestui punct. Este vorba despre sintagma sunt
un personaj inventat chiar de dumneavoastră , care se poate echivala cu sensul „voi m -ați
creat, iar eu acum sunt”.

65 Vișniec, 2009, Ediția a II -a, pp. 12 -13.

33
Interesantă este utilizarea prezentului iterativ prin verbul citesc , însoțit de adverbul
zilnic și de locuț iunea adverbială sinonimă pe zi. Valoarea pragmatică a acestui verb nu este
informarea, ci reproșul, dublat de ironie. Mărci ale ironiei se regăsesc în „îndemnul” retoric
spuneți o cifră , urmat de o întrebare de aceeași natură, nu vreți? . Reproșul apare î n răspunsul
pe care personajul și -l dă sieși, dar și audienței. Monologul continuă cu metonimiile astăzi
vin peste noi alte semne și cuvântul trebuie să intre acum la muzeu în care adverbele astăzi
și acum ilustrează prezentul generic, ci nu prezentul de actualitate căruia îi sunt specifice
aceste adverbe. Rolul stilistic al metonimiilor, dublate de metafora cuvântul trebuie să intre
la muzeu este acela de a spori îngrijorarea schimbării vremurilor și dific ultatea de adaptare
a populației la noua modă.
Autorul inserează, din nou, în roman un pasaj retrospectiv, realizat, de asemenea, cu
ajutorul verbelor la prezent:
▪ Să revin însă la domnul Cambreleg, editor parizian minor devenit pentru mine
singura speranț ă de a mai publica o carte la Paris. Ca să fiu sincer, nu -mi mai
amintesc cine mi -l prezentase.66
Conjunctivul să revin se poate traduce prin să mă întorc , verb a cărui semnificație
sugerează anterioritatea față de t₀. Apar mărci ale funcției fatice, al că ror rol este de a -l
„păstra” pe cititor în universul operei, indiferent de locul (de pe axa temporală) pe care se
situează timpul narării. Totodată, Cititorul este antrenat în acțiunile din narațiune cu ajutorul
funcției fatice, rezultând o conexiune foart e puternică între instanțele de bază ale comunicării
narative: autor, narator, personaj, cititor.
Este interesant felul în care un verb la un mod nepersonal poate căpăta o trăsătură
temporală. Conform GBLR67, verbele la moduri nepersonale își pot păstra trăsăturile de tip
verbal. Devenit este un exemplu în acest sens, un verb la participiu care pare să ilustreze un
prezent permanent . Momentul când a debutat procesul (de a deveni) este în trecut, dar
semantic, acest proces pare a deveni o s tare care persistă atât în t₀, cât și în viitor, fără o
limită clară. Verbul la infinitiv a mai publica este un alt verb la mod nepersonal care capătă
o trăsătură temporală; de această dată, verbul ilustrează un proces viitor.
Naratorul își continuă poves tea așternându -și gândurile într -o modalitate care
exprimă resemnare și renunțarea la a își îmbunătăți situația:
▪ Da, îmi dau seama că avansez haotic în această povestire și că nu reușesc să -mi
organizez ideile. Dar nu am ce să fac, e prea târziu pentru m ine – ca scriitor

66 Vișniec, op. cit., p. 18.
67 Pană Dindelegan, p. 287.

34
ratat ce sunt – să mai învăț să scriu proză. Tot ce pot face este să le spun
scriitorilor mai tineri: nu faceți ca mine. Nu scrieți ca mine, nu mă luați ca
model.68
În acest exemplu există locuțiunea verbală cu aspect momentan îmi dau seama care
actualizează un prezent instantaneu ce exprimă o acțiune care se petrece în t₀. Subordonate
acestui grup verbal îi sunt construcțiile avansez și nu reușesc , construcții ce ilustrează un
prezent extins cu punct de pornire în trecut. Const rucția nu am ce să fac exprimă un prezent
permanent, ca și e prea târziu . Ambele grupuri verbale indică, din punct de vedere semantic,
trecerea timpului și starea permanentă în care se află acest „scriitor ratat”. De asemenea,
aceeași valoare o are și sint agma tot ce pot face. În schimb, să mai învăț să scriu proză este
exemplul tipic pentru un verb la conjunctiv prezent, întrucât ilustrează un proces probabil,
iar punctul său de reper t₀ este înaintea procesului desemnat de conjunctiv. Așadar, acest
verb l a prezent conjunctiv arată o acțiune viitoare , dar probabilă, nu sigură . Similar, să le
spun are aceeași valoare în acest text. Totuși, acțiunea se întâmplă, așadar probabilitatea
semantică a ultimului conjunctiv dispare. În enunțul imediat următor autorul ratat le și spune
deja scriitorilor mai tineri nu faceți ca mine. Nu scrieți ca mine, nu mă luați ca model.
Procesul ilustrat de conjunctiv se desfășoară aproape concomitent cu gândurile ilustrate în
fragment.
Pragmatic, fragmentul cuprinde o suită de enu nțuri constatative, dar și câteva
enunțuri performative. Îndemnurile marcate de verbele la imperativ nu faceți , nu scrieți și
nu mă luați ca model sunt realizate cu ajutorul unei forțe ilocuționare specifice (aceasta
exprimă un îndemn).
Sintactic, adverbu l da care înlocuiește o propoziție are rolul de a sublinia faptul că
naratorul pare a răspunde unei întrebări (pe care nu o primește), așadar se actualizează
introspecția . Naratorul pare a oferi explicații necerute de nimeni, iar acest lucru se observă
datorită trăsăturilor semantice a le unor sintagme ce relevă acest aspect: îmi dau seama, dar
nu am ce să fac, tot ce pot face. Frământarea, neliniștea sufletească definesc, ca sens, ceea
ce „trăiește” naratorul. Din nou, naratorul coincide cu un personaj care în text este scriitor și
care se numește Matei Vișniec.
▪ Dar istoricii continuă să reflecteze la înțelegerea unui fenomen și mai complex,
și anume cum a fost posibil ca un poem, mai precis poemul meu «Corabia», să
provoace între 1987 și 1989 un fel de cutremur emoțional, un fel de undă de șoc

68 Vișniec, p. 20.

35
interogativă de nat ură să ducă la prăbușirea comunismului de stat în toată
Europa de Răsărit.69
Prezentul permanent, ilustrat de grupul verbal continuă să reflecteze , are rolul de a
sublinia importanța fenomenului pe care l -a produs poemul Corabia . E interesat cum
conjunctivu l prezent actualizează două valori temporale anterioare lui t₀, dar și ele, aflate la
rândul lor într -o relație de „cauză -efect”. Să provoace și să ducă la prăbușirea comunismului
sunt procese ce își găsesc identitatea în trecut. Deși fiecare utilizator al limbii ar poate să
cunoască detalii temporale despre perioada comunistă, există în acest fragment deicticul
între 1987 și 1989 . Pe de altă parte, prăbușirea comunismului , din punct de vedere semantic,
actualizează un fapt trecut, întrucât sensul expresiei dobândește trăsătura semantică „a fost
și nu mai este” . Totuși, prăbușirea comunismului este un proces ulterior oricărui moment
din „viața” poemului Corabia . Centrul deictic (temporal) se schimbă, situația de comunicare
transpunându -se în perioada de dina intea prăbușirii comunismului. Emițătorul realizează
acest fenomen doar prin actul de limbaj propriu -zis, sintaxa enunțului având, în această
situație, un rol foarte important în acest sens. Receptorul înțelege că trebuie să se situeze și
el, ca element al situației de comunicare, într -un anumit moment al trecutului, deși emițătorul
vorbește la prezent. Practic, fie receptorul „se întoarce” în trecut, fie emițătorul „aduce”
trecutul în prezent.
Așadar, în acest fragment putem observa raportul dintre narațiune și istorie (istorie,
nu ca disciplină de studiu sau ca fenomen ce înfățișează trecutul unei națiuni, deși sensul
este omonim în acest exemplu, ci istorie ca timp în care povestirea este considerată în
derulare)70.
Deși, global, acest text are trăsătur a semantică [+ anterioritate], nu se poate vorbi
despre retrospecție, ca în cazul primului exemplu din acest capitol. Faptul că opera este
construită sub forma unui jurnal oferă intrinsec această valoare (de retrospecție), dar
punctual, nu, deoarec e nu sunt povestite anumite fapte, ci mai degrabă ele sunt descrise.
Adică prezentul își actualizează valoarea de prezent descriptiv. Totodată, întregul fragment
dobândește trăsătur a semantică [+ real], întrucât sunt descrise niște lucruri care s -au petrec ut,
în ciuda numeroaselor verbe la conjunctiv. De fapt, ceea ce este descris este un fenomen ,
căruia i se atribuie o oarecare hiperbolizare prin asocierea unor termeni din regentă și din
propoziția principală, de natură să creeze această senzație: istorici i continuă să reflecteze la
înțelegerea unui fenomen . Faptul că verbul continuă are o trăsătură trecută, actuală și

69 Vișniec, p. 21.
70 Lintvelt , p. 63.

36
viitoare, o trăsătură permanentă , duce la ideea că procesul a fost, într -adevăr, un fenomen,
un fapt extraordinar care a schimbat o stare de fapt: a dus la nașterea și la dăinuirea unui
gând (reflecțiile permanente ale istoricilor).
Un enunț în care apare din nou introspecția este unul foarte frumos realizat stilistic,
naratorul folosindu -se de tropi pentru a spori sentimentul trăit.
▪ Am avu t mai clar decât oricând sentimentul că de fapt, între cel care pleacă și
cel care rămâne nu este, atunci când destinul trage linia la sfârșit, nici o
diferență.71
Prezentul permanent apare sub forma verbelor pleacă și rămâne , întrucât, din nou,
se regăseș te metonimia, dublată de metaforă, în textul lui Vișniec. Cel care pleacă, în text,
este omul care își caută drumul în viață și care își părăsește orașul natal. Cel care rămâne
este omul care se complace în starea sa și este fericit cu liniștea orașului în care s -a născut,
indiferent de materia din care este creat72.
Destinul trage linia la sfârșit este un proces care înfățișează un viitor pe care ni -l
imaginăm foarte îndepărtat, adică cea din urmă clipă a vieții noastre , dar a cărui limită nu se
poate preciza . În ciuda acestui aspect, în ansamblul său, textul este o expresie, iar după cum
am arătat în Capitolul I, expresiile, din punct de vedere lingvistic, sunt realizate cu verbe la
prezent – prezent permanent. Pe lângă retrospecție (marcată de verbul la perfect compus)
apare, ca semnificație globală a textului, introspecția. Așadar, naratorul subiectiv înfățișează
o stare de fapt, gândindu -se intens la aceasta, cu ajutorul unei expresii. Lingvistic, se
cunoaște faptul că „frazeologia evidențiază, mai m ult decât alte domenii, bogăția și
expresivitatea limbii noastre”73.
Pragmatic, enunțul este unul constatator. De asemenea, forța ilocuționară care se
aplică ajută la creșterea empatiei receptorului .
Un alt fragment în care apare prezentul descriptiv este r eprezentat de un „tablou
cultural”, pe care ni -l dorim românesc , dar care „s -a pierdut” pe meleaguri străine, format
din trioul filosofico -literar Cioran -Ionescu -Eliade, căruia i se adaugă marele Brâncuși,
sculptorul.
▪ Voi, românii, sunteți prizonierii lui Cioran, Ionescu și Eliade, îmi spunea, din
când în când, domnul Cambreleng. Fiecare scriitor român care vine la Paris are

71 Vișniec, p. 30.
72 În text, cel care rămâne este un prieten al personajului -narator cu o puternică înzestrare mentală.
73 Bârlea, Cerkez, 2005, p. 41.

37
în mod automat, aproape înnăscut, în minte, acest model… modelul de reușită al
celor trei. Și atunci, în mod visceral, vreți să deve niți un Ionescu, un Cioran, un
Eliade. Voi românii sunteți incapabili să ieșiți din modelul de reușită al celor
trei. Sigur, mai este și Brâncuși, dar Brâncuși e sculptor, ori, pe voi, ceea ce vă
interesează sunt cuvintele. Ciudați mai sunteți, zău așa, vo i, latinii din Balcani.
Pe de o parte sunteți complexați că n -ați dat culturii mondiale decât trei nume,
și pe de altă parte cele trei nume vă paralizează pentru că sunt de nedepășit…74
Prezentul descriptiv, atât de puternic conturat în acest fragment, arată o stare de fapt,
însoțit de o forță ilocuționară ce exprimă ironia corelată cu sentimentul neplăcut de milă față
de poporul român. Josnicia românilor ( trăsătură prezentă doar în ochii emițătorului) este
amplificată de sintagma voi, românii , atât de actuală și astăzi în alte țări. Aroganța
discursului oferă, stilistic, o trăsătură depreciativă poporului român. Există, însă o mare
antiteză. Aceasta este realizată de nimicnicia poporului, asociată cu măreția celor patru
români care au făcut cunoscut numele poporului nostru peste hotare. Din nou, Vișniec se
folosește de metonimie pentru a amplifica valoarea celor trei nume atât de importante pentru
întreaga lume. Acest lucru se realizează î n al doilea pasaj în care este rostit numele celor trei
iluștri, întrucât primul enunț actualizează sensul propriu al substantivelor și latura pozitivă a
poporului român, atât de contrastantă cu poporul.
Prezentul descriptiv strânge laolaltă, în acest fra gment, grupuri nominale formate cu
ajutorul verbului a fi (sau a deveni ): sunteți prizonierii, să deveniți un Ionescu…., sunteți
incapabili, ciudați mai sunteți, sunteți complexați, sunt de nedepășit . Pe cât de depreciative
sunt calificativele acordate p oporului român, pe atât de pline de considerație sunt cele
acordate lui Ionescu, Eliade și Cioran. Lipsa aceasta de calități pozitive a românilor este
ilustrată, din păcate, ca fiind permanentă. Această semnificație este oferită de verbele la
prezent perma nent, deși am putea înțelege că această părere apare doar din când în când.
Locuțiunea adverbială din când în când are un rol deictic, oferind verbelor nu o
valoare de prezent iterativ , așa cum am putea crede, ci una de prezent permanent, deoarece
fiecare scriitor român are în minte modelul celor trei personalități, adică starea de a fi
prizonier se manifestă în mod repetat, cu fiecare scriitor. Sunt de nedepășit ar putea constitui
limita acestor stări, dar sintagma însăși are sensul „fără sfârșit”.
Pe lângă numeroasele verbe la conjunctiv, în romanul său, Vișniec utilizează și forme
de condițional prezent:

74 Vișniec, p. 53.

38
▪ Dacă am putea să privim Parisul de sus, printr -o lupă uriașă concepută să ne
facă să descoperim doar corpurile artiștilor ratați, toate străzile Parisului ar
apărea acoperite complet de cadavre… (…) Toate bistrourile Parisului ar apărea
pline de cadavre așezate pe scaune, în jurul tuturor meselor, precum și în
picioare la bar… Toate grădinile Parisului ar apărea pline de corpuri dispuse
haoti c (…).75
Se observă cum prezentul descriptiv are valoare modală condițională, ilustrând un
cadru ipotetic lugubru . Se remarcă mai multe procese cu trăsătur a semantică [ – real], întrucât
acest cadru și elementele sale constitutive reprezintă o utopie demn ă de scenariile științifico –
fantastice. În acest exemplu, condiționalul nu ilustrează un eveniment condiționat, ci unul
imposibil, întrucât semantica enunțului exprimă acțiuni irealizabile. Deși condiționalul arată,
în multe situații, acțiuni posibile, dar ulterioare momentului enunțării, această regulă nu se
aplică și în acest caz.
La nivel stilistic, apare din abundență grotescul, iar Matei Vișniec pare să fi utilizat
tehnica valorificării urâtului. Artiștii ratați sunt metaforizați, ei rămânând niște c adavre.
Semnificația acestei secvențe este una foarte ilustrativă, întrucât subliniază importanța
afirmării oricărei persoane în domeniul către care are înclinație . Un artist ce nu se afirmă
niciodată este un cadavru . Un om ce nu -și urmează calea este lips it de tot ceea ce definește
viața . Se poate generaliza ideea, poate chiar asta a dorit Vișniec să se înțeleagă, iar vorbele
domnului Camemberg nu reprezintă decât un imbold care să ducă la această opinie generală.
Vocația este unul din tre elementele care n e completează și ne aduce fericire. Vocația este
parte din viața noastră, iar dacă este găsită, persoana este fericită în acest sens. O persoană
care și -a găsit vocația, dar care nu o poate fructifica, este mult mai nefericită decât cel care
nu și -a găsit chemarea. Artiștii ratați din discursul domnului Camemberg fac parte din
categoria cea mai tristă. Și -au găsit drumul, dar ceva a intervenit și au renunțat . Factorii
sociali, politici, economici au dus la neîndeplinirea visului și la răpirea tuturor speran țelor
celor ce și -au dorit altceva decât au obținut . Ei au devenit niște cadavre . Orice persoană care
nu își poate urma calea rămâne nefericită, iar un cadavru este acela care nu are nici
simțăminte, nici acțiuni. Cel care a murit este cel care nu a luptat suficient pentru țelurile
sale, sau care a luptat, dar lumea s -a pus împotriva dorințelor sale .

75 Vișniec, p. 55.

39
Din punctul de vedere al temporalității, condiționalul ilustrează o realitate, o stare de
fapt, o stare permanentă ce oferă prezentului un caracter permanent, întrucât este explicată
o realitate care ne înconjoară și după ale cărei legi funcționează ființa umană.
O filă de jurnal poate relata și descrie, în același timp, anumite evenimente pe care le
trăiește un personaj. În exemplul următor, prezent ul este utilizat în primul rând pentru
exprimarea stărilor sufletești ale personajului -narator:
▪ Septembrie 1987. Am pașaport! Sună ireal, sună ca un vis, dar am pașaport. Am
fost astăzi la Miliția de la Suceava și mi l -au dat. Merg pe stradă și simt că, fa ță
de ceilalți oameni, eu am ceva în plus. Eu am în buzunarul meu un pașaport. În
principiu, după ce îmi iau viza franceză și viza de tranzit prin Germania, pot
pleca. Milioane de oameni în țara asta ar vrea să aibă pașaport și nu au, iar eu
am.76
Valoarea temporală a prezentului are diferite dimensiuni în acest exemplu. În primul
rând, prezentul este folosit ca mijloc al relatării. Pe de altă parte, verbul iau și grupul verbal
pot pleca ilustrează acțiuni al căror moment este ulterior lui t₀, dar care, la r ândul lor, se află
într-o relație de posterioritate unul față de celălalt. Cronologic, faptele se întâmplă astfel:
t₀ t₁ t₂
am pașaport îmi iau viza pot pleca
Standard, formula cea mai potrivită pentru a desemna această serie de evenimente ar
fi fost viitorul propriu -zis. Cu toate acestea, Vișniec face din romanul său un discurs autohton
ce oferă impresia cititorului că trăiește faptele relatate și că face parte din universul
romanesc.
Prezentul descriptiv îl ajută pe narator să relateze, iar deicticul septembrie 1987 ,
alături de formele de prezent, are rolul de a -l implica profund pe cititor în universul textului
și de a -l face pe acesta să trăiască sentimentel e pe care însuși personajul le trăiește. Totodată,
cititorul este adus în momentul povestit, adică în toamna anului 1987. E xtazul este foarte
bine ilustrat, iar stilistic, pentru amplificarea sentimentului, a fost folosit timpul prezent. Este
prezent, de a semenea, deicticul astăzi care transpune receptorul într -un punct limitat de pe
axa temporală.
Începând de astăzi , faptul că personajul are pașaport devine o stare permanentă a sa,
dacă nu luăm în considerare regulile absurde impuse de sistemul comunist. Aflăm, până la

76 Vișniec, p. 63.

40
sfârșitul romanului, că are rămâne cu valoare permanentă, oferind verbului valoarea de
prezent etern.
După ce iau viza (…), pot pleca este un enunț ce exprimă procese a căror existență
pe axa temporalității se află într -o relație de posterioritate unul față de celălalt, iar amândouă
se întâmplă ulterior lui t₀. Momentul vorbirii este situat în cele 24 de ore care aparțin zilei
ridicării pașaportului: astăzi . Ulterior, personajul -narator va încerca obținerea vizei, după
care va pleca. Ambele procese, așadar, pot fi ilustrate de verbe la viitor propriu -zis.
La nivel pragmatic, enunțurile sunt constatative , iar acest lucru sublini ază caracterul
descriptiv al textului.
▪ Mai am de mers la București pentru viza franceză, va trebui să merg apoi la
consulatul german unde aud că e mereu coadă. În toate aceste locuri s -ar putea
deci să fiu reperat, trebuie să mă pregătesc moral pentru scenariul cel mai
dezastruos, și anume ca într -o bună zi să -mi fie retras pașaportul.77
Acest pasaj a fost selectat mai ales datorită deicticului relativ într-o bună zi . Această
sintagmă introduce o acțiune puțin probabilă, dar care, în text, pare aproape i minentă78.
Vișniec conturează foarte bine în romanul său sistemul comunist, utilizând pe de o parte,
anumite mărci gramaticale ce au rolul de a -l aduce pe cititor cât mai aproape de universul
textului, dar care, pe de altă parte, își pierd valoarea tocmai d in cauza verosimilului din
romanul său. Frământările și emoțiile personajului sunt construite în așa fel încât să îl facă
pe cititor să se identifice cu trăirile personajului. Astfel, Au fost utilizate modale precum a
avea, a putea, a trebui . Utilizarea acestora ilustrează nesiguranța precum și tulburările
sufletești prin care trece personajul. Folosirea lor la prezent are rolul de a -l implica pe cititor
și de a -l transpune în universul operei, ca și cum acțiunea romanului se desfășoară în
momentul citirii.
Din perspectiva cronologiei pe axa temporalității, grupul verbal am de mers
ilustrează o acțiune ulterioară lui t₀, la fel ca și condiționalul s-ar putea , marcă intrinsecă a
nesiguranței și a probabilității. Grupul verbal trebuie să mă pre gătesc este o altă formulă cu
care se poate realiza viitorul, deși este alcătuită din două verbe la prezent, dar la moduri
diferite. Deși fragmentul înfățișează un monolog (cititorul poate fi considerat receptorul
acestui monolog), în anumite pasaje apare o forță ilocuționară care face ca actele de limbaj
să convingă receptorul de slăbiciunile sistemului prin descrierea scenariilor posibile pe care
le poate trăi personajul.

77 Vișniec, p. 63.
78 Am explicat în exemplul anterior faptul că până la sfârșitul romanului ace st lucru nu se întâmplă.

41
La nivel stilistic, este folosit un superlativ al adjectivului dezastruos , un cuvân t cu o
semantică ce oferă substantivului o trăsătură puternic negativă. În continuare este identificat
acest scenariu. Faptul de a -i fi retras pașaportul personajului ar reprezenta transformarea
personajului, a artistului în ceea ce a fost ilustrat într -unul din exemplele anterioare.
Personajul ar deveni și el un cadavru, dar mai rău decât cadavrele din Paris, ar deveni un
cadavru pe teritoriul românesc, lipsit chiar și de încercarea de afirmare. Scenariul cel mai
rău ar putea să i se întâmple personajului dacă i -ar fi retras pașaportul, astfel întregul său
zbucium este pe deplin justificat. Totuși, scenariul care prevede retragerea pașaportului este
construit cu verbe la prezent care au semnificație de viitor. Astfel, scriitura este bine pusă la
punct, este clădită în așa fel încât să fie descifrat corect textul, întrucât verbul la viitor
exprimă o acțiune probabilă.
Personajul își confesează emoțiile încă trei paragrafe, oferind tot felul de scenarii,
după care, brusc, se trece la un nou episod. În acest pu nct, textul comprimă timpul istoric,
iar narațiunea se întemeiază numai pe evenimentele cu adevărat importante din viața
personajului:
▪ Am ambele vize. La Consulatul francez mi -au dat viza pe loc, la Consulatul
german a durat două zile. Mă duc acum să -mi ia u biletul de tren. Culmea este
că, în timp ce eu intru în Agenție, îl văd pe poetul Dinu Flămând ieșind. Înseamnă
că are și el pașaport! Ne salutăm și stăm puțin de vorbă. Nu mai are niciun rost
să ne ascundem. «Ai pașaport?», îl întreb. «Am, îmi răspunde. Ai și tu?» «am și
eu», îi răspund. Zâmbim amândoi cu complicitate. Suntem doi oameni care au
pașaport. De altfel, Dinu își ține pașaportul în buzunarul de la piept al cămășii,
îl ghicesc imediat pentru că marginea de sus a pașaportului depășește cu un
centimetru buzunarul. «Ai grijă că ți se vede pașaportul», îi spun. Dinu și -l scoate
și și -l ascunde mai bine, în buzunarul interior al sacoului. «Mergi în
Germania?», mă întreabă. «Nu, la Paris. Și tu?» «Eu merg în Portugalia, dar
trec cu trenul prin Paris.»79
Din nou , descrierea apare concomitent cu relatarea, dar de această dată textul are ca
referință timpul trecut. În primul rând, textul începe cu un prezent extins. Verbul am are un
sens diferit față de sensul primordial din dicționar80, întrucât, în acest fragment, am este
echivalentul (la timpul prezent) al verbului am obținut (la perfect compus). Acest lucru
semnifică faptul că procesul de obținere a vizelor a început în trecut dar a luat sfârșit în

79 Vișniec, p. 64.
80 a stăpâni, a poseda, a deține, conform DEX, p. 80.

42
prezent. Pe de altă parte, caracter ul constatativ al enunțului subliniază, din nou, defectele
regimului comunist și felul în care lucrurile relativ mărunte, obișnuite în alte țări au o
semnificație atât de mare încât să devină eveniment, parte importantă a relatării. Cu alte
cuvinte, pragma tic, prima propoziție a textului îndeplinește de departe, conform teoriei lui
Grice, maxima cantității. Propoziția scurtă Am ambele vize. , însoțită de descrierea întâlnirii
dintre cele două personaje oferă suficientă informație receptorului în ceea ce priv ește nu
numai evenimentele propriu -zise, ci realitatea românească a anului 1987.
Temporalitatea c e reiese din prezentul descriptiv arată acțiuni anterioare lui t₀. Deși
apare deicticul acum , adverb ce desemnează momentul enunțării, cititorul trebuie să pr eia
informația din punctul de vedere al semnificației textului. Se observă cum naratorul relatează
un eveniment (deja petrecut) ca și cum se petrece în timp ce lectorul citește textul.
Pe de altă parte, fragmentul cuprinde un dialog. Astfel, actele de lim baj au o
încărcătură pragmatică bogată, dar ne rezumăm la enunțul ai grijă că ți se vede pașaportul .
Acest act de vorbire nu primește un răspuns verbal, dar asupra lui acționează o forță
ilocuționară foarte puternică încât receptorul schimbă realitatea pre zentă în urma
avertismentului fără să răspundă verbal la acesta. Este vorba de un avertisment pozitiv, de o
grijă a emițătorului față de receptor care are rolul de a modifica punctual prezentul ți se vede
pașaportul . Astfel, procesul capătă valoarea unui p rezent extins, cu punct de plecare în trecut
dar cu finalitate în momentul vorbirii, urmat de alte două procese. Primul, și-l scoate , având
valoare aspectuală momentană, nu ocupă decât un singur moment, după care se încheie. Și-
l ascunde este, din nou, un verb la prezentul extins, dar de această dată, punctul de plecare
este momentul t₀, iar momentul finalizării procesului se situează undeva în viitor.
În enunțul «Mergi în Germania?», mă întreabă. «Nu, la Paris. Și tu?» «Eu merg în
Portugalia, dar trec cu trenul prin Paris.» se observă utilizarea prezentului prin verbul a
merge strict cu valoare de viitor, întrucât plecarea are loc ulterior momentului enunțării.
Valoarea de trecut a acestui discurs este redată de intervențiile naratorului -personaj
prin formulele îl întreb, îi răspund, îi spun, mă întreabă , mărci care au rolul de a narativiza
și de a transpune dialogul într -un moment anterior, iar naratorul „pare” că relatează ceea ce
s-a petrecut deja , înlănțuind secvențele și oferind dinamism evenimentelor relatate.
Totodată, trec cu trenul prin Paris marchează un eveniment limitat în timp, cu
momente de început și sfârșit plasate în viitor. Trecerea prin Paris , deși este menționată,
pare un fapt neimportant, complet lipsit de semnificație în acest moment al operei. Totuși,
într-un fragment ulterior, acest enunț va căpăta o importanță deosebită, atât pentru firul
narativ propriu -zis, cât și pentru personajul -narato r.

43
În romanul lui Vișniec se găsesc, de asemenea, verbe la prezent cu valoare iterativă.
Acestea ilustrează procese -obiceiuri ale personajelor și au rolul de a -l aduce pe cititor cât
mai aproape de lumea personajelor sale.
▪ Din 1980 fac o navetă debilă. Mă scol la ora 5 dimineața, iau autobuzul 368 de
la capăt, din Drumul Taberei, unde locuiesc, până la stația de metrou Eroilor .
Iau apoi metroul până la Uzinele Republica unde există și o gară. De la Uzinele
Republica, la 6 și 30 de minute, iau trenul în direcția Oltenița. Cobor 30 de
minute mai târziu la stația Dorobanțu -Plătărești. Până în satul Dorobanțu unde
se află școala mai am 5 kilometri pe care îi fac pe bicicletă. Toți profesorii își țin
bicicleta într -un fel de coteț pe care ni -l închiriază șeful gării. Uneori, însă, mai
ales iarna când e gheață, viscol și zăpadă, drumul trebuie făcut pe jos. La
întoarcere iau fie trenul de ora trei și jumătate, fie pe cel de cinci după -amiază.
Când ajung la București sunt frânt de oboseală, am creierul golit. Nu -mi vine să
mă întorc acasă. Mă duc fie direct la Uniunea Scriitorilor să mănânc la
restaurant, fie la Ioșca .81
Pe lângă ilustrar ea unei rutine realizată cu ajutorul prezentului iterativ, se observă
faptul că fragmentul este o relatare a evenimentelor dintr -o zi din viața personajului începând
cu 1980 și până în momentul narării , în care este inserată și povestirea . Acest lucru ofer ă
verbelor la prezent o valoare temporală trecută , deși evenimentele par a se desfășura „în
direct”. Relatarea imp lică indici temporali ficși ( 1980, ora 5 dimineața, la 6 și 30 de minute
30 de minute mai târziu ), pe când povestirea se realizează cu ajutoru l unor conectori ce oferă
relativitate secvențelor ( apoi, uneori, când). Acest mozaic face ca evenimentele din text să
fie credibile, oferind scriiturii o calitate remarcabilă în acest sens. Din nou, cititorul se află
„în pantofii personajului”, deoarece e venimentele sunt atât de fidel ilustrate, încât receptorul
nu poate să nu se transpună în ipostaza personajului.
Pe de altă parte, minuțiozitatea detaliilor oferă discursului verosimilitate. Detaliile
temporale și spațiale sunt foarte bine plasate, astfel că cititorul este, din nou, atras în
universul narativ.
Secvența cuprinde și pasaje descriptive, stilizând discursul și oferind credibilitate
acțiunilor relatate. Astfel, tropi precum am creierul golit , navetă debilă au rolul de a oferi
expresivitate tex tului.

81 Vișniec, p. 66.

44
În continuarea acestui paragraf, naratorul -personaj relatează și descrie anumite
activități ce se petrec la Uniunea Scriitorilor, iar în aceste fragmente introduce un personaj:
Radu Dumitru. Apoi este ilustrată o secvență care înfățișează o convers ație cu acest nou
personaj.
▪ Îi arăt lui Radu Dumitru pașaportul și îi evoc această amintire. Mă privește cu o
expresie de bucurie pe față, ca și cum ar fi câștigat o partidă după ce era aproape
sută la sută pierdută. Înainte de a vorbi, însă, și înainte de a mă lăsa prea mult
să vorbesc, scoate telefonul din priză… Se teme oare cu adevărat de microfoane?
Poate că microfoanele sunt, de fapt, în creierele noastre. Frica ne -a strecurat
microfoane peste tot, în toate celulele, în toți atomii ființei noastre. În mod
normal ar trebui să fim arestați toți pentru ceea ce gândim cu adevărat. Dar nu
suntem, oare, de multă vreme, arestați deja, toți, în această țară?82
Inevitabil, discursul expune, din ce în ce mai explicit, defectele sistemului românesc
din timpul is toric. Întâmplările narate par din ce în ce mai credibile, odată cu numărul de
elemente reperabile în realitate, dar transpuse în operă. Din nou, Vișniec folosește verbe la
prezent din abundență, relatând, cu ajutorul lor, anumite evenimente. Practic, ele sunt, din
nou, aflate într -o relație de anterioritate, acest lucru ducând la schimbarea perspectivei
temporale pe care o exprimă, în linii mari, prezentul. Astfel, raportul de coordonare dintre
propozițiile existente în prima frază ilustrează două acțiuni de aceeași însemnătate. Se poate
observa, totuși, un raport de posterioritate pe axa temporală, verbele -predicate constituind o
pereche de termeni cauză -efect. A arăta implică efectul a vedea . Cel din urmă verb oferă
sens verbului a evoca . Se cunoaște fap tul că simțurile reprezintă surse importante de evocare
a amintirilor83.
Ulterior, personajul Radu Dumitru este înfățișat săvârșind anumite acțiuni care au
menirea de a scoate în evidență încă o dată neajunsurile sistemului și teama/groaza
cetățenilor. Nuc i nu este de mirare că personajul Matei Vișniec dorește să rămână în Paris:
bineînțeles că am să rămân84. Verbe la infinitiv precum a vorbi, a mă lăsa primesc, din nou
valoare temporală, care este stabilită într -un punct ulterior lui t₀; ulterior nu numai
momentului enunțării, unei acțiuni ce ar părea stranie, dar, observând situația din țară, nu
este: scoate telefonul din priză. Acest proces declanșea ză în mintea personajului o serie de
gânduri ce îl „cheamă”, din nou, pe cititor în ipostaza sa. Se nasc cugetări care, din punct de

82 Vișniec, p. 69.
83 Vezi Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut .
84 Vișniec, p. 63.

45
vedere gramatical, sunt realizate cu verbe la un amestec de moduri și timpuri: a strecurat,
ar trebui, să fim arestați, gân dim, suntem arestați . Toate au rolul de a construi un scenariu
care să zugrăvească în chip cât mai fidel, dar plastic, realitatea anilor lucrurilor povestite.
Stilistic, sunt folosite metafore, deoarece ele exprimă cel mai bine ceea ce sensul
propriu nu po ate, iar utilizarea lor oferă o emoție cititorului deoarece, indiferent dacă a trăit
sau nu vremurile acelea, este adus în actualitatea acelor timpuri.
Discursul se întrerupe din nou, brusc. Naratorul alege evenimentele cele mai
importante, oferind textului forma unui jurnal veritabil.
▪ În ziua în care trebuie să plec vine tatăl meu de la Rădăuți să mă conducă la
gară. Nu vorbim prea mult, îmi spune doar, din când în când, «ai grijă de tine».
Se bucură că plec, dar în același timp este neliniștit. Îmi dă un ceas de aur ca să –
l «port la mână», cu gândul că, la nevoie, aș putea să -l vând.85
Pe lângă verbele la indicativ prezent cu ajutorul cărora se construiește relatarea,
există un proces probabil format din două verbe la prezent, dar la moduri diferit e: aș putea
să-l vând . Modalul aș putea oferă grupului verbal un caracter ipotetic, pe când să-l vând
exprimă o acțiune plauzibilă. Împreună, grupul verbal are ca moment al temporalității
viitorul. Semantic, este subliniată incertitudinea pe care o trăiesc personajele operei, oferind
totodată un caracter realist narațiunii. A vinde un ceas de aur este o acțiune încetățenită în
cultura românească, o obișnuință care oferă identitate românească personajelor din acest
fragment. Deși personajul Matei Vișniec ple acă în Occident, tatăl său este fericit, pentru că
are șansa pe care n -ar fi avut -o în această „închisoare”. Pe de altă parte, tristețea înstrăinării
de fiu este evidentă, în primul rând în enunțul nu vorbim prea mult, îmi spune doar, din când
în când, «ai grijă de tine». Profunzimea clipelor ilustrate este dată de utilizarea prezentului,
care ilustrează acțiuni înlănțuite ce se petrec nu punctual, ci în mai multe momente. Prezentul
are un rol foarte important în această secvență, deoarece aceste câteva mom ente sunt dilatate,
de această dată, oferind impresia de permanență alocată acestor trăiri.
Pe de altă parte, s e observă, de asemenea, cum într -un timp narativ foarte scurt încape
un timp al istoriei relativ lung față de timpul narativ. În două fraze, personajele parcurg
drumul până la gară și personajul -narator primește și un cadou, însoțit de explicații. Desigur,
nu este povestit în amănunt ceea ce se petrece în momentele povestite, ci doar se expun, pe
larg, astfel încât să ajute cititorul să urmeze firul poveștii.

85 Vișniec, p. 69.

46
▪ Nu mai știu de câte ori am întins pașaportul. O fac fără să -mi tremure mâna, dar
nici într -un mod provocator. Sunt întrebat ce am în valiză și răspund fără ezitare
«cărți și haine». «Cărți? Ce fel de cărți?» sunt întrebat. «Cărți românești,
răspund, romane și volume de poezie apărute recent, le duc ca să le fac cadou».
În mod neașteptat, trecerea frontierei se face relativ repede. Mă așteptam ca
trenul să rămână blocat cel puțin două -trei ore la frontieră. Dar până la urmă
n-am așteptat mai mult de o oră, iată -mă trecând în Ungaria.86
Drumul până la Paris este anevoios, întrucât naratorul -personaj trece prin momente
pline de emoții pe care le ilustrează într -o manieră care să scoată, din nou, în evidență
defectele sistemului comunist. Pragmati c, întrebarea cărți? specifică tipului de întrebări cu
răspuns da sau nu are o altă forță ilocuționară; aceasta se actualizează odată cu întrebarea
imediat următoare, care o însoțește: ce fel de cărți? De data aceasta, întrebare a este formulată
punctual, î ntrucât cere literal răspunsul pe care îl și primește. Naratorul trece rapid de la
controlul din tren la trecerea frontierei, semn că această deficiență a sistemului a fost, totuși,
compensată cu ușurința cu care a trecut granița. O oră este relatată fragm entar, ilustrându –
se numai episodul cu scurtul dialog. Din nou, timpul istoric este comprimat într -un timp
narativ foarte scurt.
Cea din urmă propoziție a cărui grup verbal este alcătuit dintr -o interjecție predicativă
și un verb la gerunziu primește o te mporalitate momentană, punctuală, prezentă, în ciuda
verbului la gerunziu, verb cu aspect durativ. Emițătorul oferă, printr -un limbaj ce exprimă o
oarecare bucurie ironică, o informație menită să puncteze încă un moment important din
viața personajului.
▪ Simt însă, o anumită emoție, chiar foarte vie, 24 de ore mai târziu când ajung,
după o noapte de mers cu trenul, în Gara de Est la Paris. Simțurile mele se dilată.
Privirile, auzul, mirosul, chiar și pielea captează cu o mare aviditate tot ceea ce
se întâm plă în jur, acest prim eșantion al Franței care este «La Gare de l’Est».87
Simt este un verb la indicativ prezent ce ilustrează momente actuale, identificabile cu
t₀. Împreună cu deicticul 24 de ore mai târziu și cu verbul ajung , ele au rolul de a dinamiza
narativitatea și de a ilustra ireversibilitatea timpului. Astfel, prezentul din exemplul anterior
devine un timp trecut în relație cu prezentul din acest paragraf. Ajung își găsește referința în
viitor, timp care devine prezent, în acest context. Relatare a momentelor ajungerii la

86 Vișniec, p. 70.
87 Ibidem p. 71.

47
destinație este urmată de o descriere a senzațiilor personajului -narator . Chinestezia este
dublată de verbe la prezent, fapt ce ajută receptorul să trăiască el însuși senzațiile descrise.
Totodată, este „strecurat” grupul nominal acest prim eșantion al Franței care este
«La Gare de l’Est , în care verbul este indică un prezent permanent.
Cum să fie mort Hemingway? La Paris nu moare nimeni, niciodată88. Adverbul
niciodată ilustrează un prezent etern, dar relevanța verbului nu moare se regăsește în
valoarea sa stilistică. Din această perspectivă, transpunerea marilor scriitori în discursul
narativ (fenomen ce are loc pe întregul parcurs al lecturii) oferă originalitate scriiturii și face
ca textul lui Vișniec să capete intertextualit ate.
În romanul Sindromul de panică în Orașul Luminilor , Vișniec a folosit verbe la
prezent pentru a ilustra aproape toate ipostazele în care acesta poate să apară, inclusiv în
regulile generale:
▪ Georges își cumpărase de la Librăria Americană situată nu departe de Piața
Concorde absolut toate manualele de scris scenarii pe care le găsise pe raftul
dedicat celei de -a șaptea arte. Cum toate erau concepute de scenariști americani
de la Hollywood, toate respectau cam aceleași reguli:
– Un film trebuie să încea pă să povestească chiar din clipa apariției
genericului.
– Personajele principale trebuie creionate în primele trei minute.
– La minutul patru trebuie deja anunțat conflictul, altfel spectatorul începe să
se plictisească.
– La minutul numărul opt trebuie deja pl asată prima acțiune periculoasă.
– De la minutul zece încolo este lansată mașina de acumulare a suspansului.
– La minutul cincisprezece spectatorul are deja prima surpriză de proporții.
– La minutul douăzeci și cinci asistăm la o răsturnare cu 180 de grade a
situației…89
Prezentul este folosit pentru realizarea acestor reguli, iar Vișniec nu se abate de la
normă. Totuși, o cronologie apare și în acest fragment, fiecare regulă marcând un moment
pe axa temporalității. Fiind vorba de un prezent permanent, generic, este de men ționat că
momentele se află în raport doar unul față de celălalt, ci nu față de t₀.
La nivel stilistic, obiectivitatea primează, nu există nimic deosebit în discurs, iar
limbajul este sec, specific stilului științific.

88 Vișniec , p. 130.
89 Ibidem , p. 215.

48
La nivel compozițional, pentru prima dată, în fragmentele selectate, narațiunea se
face la persoana a III -a. Romanul este realizat aproape integral la persoana I, inclusiv
paginile de jurnal aparținând altor personaje. Ele devin personaj principal în acel fragment,
iar o narațiune la persoana a III -a este destul de rară în roman. Singurul verb la persoana I
este asistăm , la prezent (făcând parte dintr -o regulă), dar ai cărui referenți sunt toți cei care
vizionează filmul respectiv, adică este o persoană gen erică.

49
CONCLUZII

O analiză a unui roman postmodern este destul de greu de realizat, deoarece lipsește
structura clasică a romanului. În ciuda acestui lucru, o anume cronologie a fost păstrată, iar
acest lucru a avut un rol important în observarea modului în care prezentul își schimbă
valoarea cu fiecare paragraf. În ceea ce privește subiectul abordat de această lucrare, consider
că am reușit să ilustrez rolul verbelor la prezent în diferite acte de vorbire, deoarece
fragmentele au fost selectate tocmai pentru caracterul aut ohton al discursului.
Am observat cum utilizarea unui verb la prezent influențează semnificația întregului
enunț și cum prezentul are el însuși un rol fatic în discurs. De asemenea, am încercat să
utilizez cât mai corect conceptele literare și lingvistice . Am observat, de asemenea,
importanța adverbelor în stabilirea corectă a temporalității, dar și crearea unui cadru actual
din verbe la diferite moduri verbale, inclusiv nepersonale.
Analiza verbelor la prezent într -un text literar ( Sindromul de panică în Orașul
luminilor – Matei Vișniec) a subliniat importanța utilizării acestui tip verbal în discurs, dar
și multiplele valori pe care le actualizează aceste verbe. De asemenea, s -a remarcat
importanța lor în realizarea unor enunțuri care fac parte din anumi te registre stilistice sau
care nu pot fi alcătuite cu verbe la alte timpuri verbale.
Totodată, s -a demonstrat cum t₀ capătă alte valori cu fiecare fragment dintr -un text
literar, iar decodarea acestora presupune raportarea la un punct de reper stabilit d e instanța
discursivă. De asemenea, fragmentele selectate au arătat cum un verb la prezent ilustrează
un proces momentan, durativ, repetitiv sau general și care se încadrează sau nu în anumite
limite temporale.
Fragmentele literare din această lucrare au oferit o imagine de ansamblu a varietății
lingvistice cu care poate fi construit un discurs. Astfel, s -a demonstrat cum anumite secvențe
din viața unor personaje, făcând parte din trecutul, prezentul sau viitorul lor, pot fi construite
cu o serie de verbe la diferite timpuri sau moduri, formându -se un ansamblu de elemente
eterogene care, împreună, au semnificație omogenă.
Nu în ultimul rând, am încercat să valorific bogăția discursului printr -o analiză
multiplă , mai mult lingvistică, mai puțin literară, ca re să ducă la înțelegerea corectă și globală
a unei opere literare.

50
BIBLIOGRAFIE

SURSE PRIMARE
1. Vișniec , M., Sindromul de panică în Orașul Luminilor , Ediția a II -a, Polirom, Iași,
2012.

SURSE SECUNDARE
1. Austin, J. , Cum să faci lucruri cu vorbe, Paralela 45, Pitești, 2005 .
2. Avram , M. Graur, A., Vasiliu, L. , Gramatica limbii române 2, Editura Academiei
R.P.R., București, 1963 .
3. Bârlea , P. G., Limba română. Fonetică și vocabular (în colaborare cu Matei Cerkez),
Ministerul Educației și Cercetării, București, 2005 .
4. Coteanu , I., Gramatica de bază a limbii române , Albatros, București, 1982.
5. Guțu Romalo, V. (coord.), Gramatica limbii române Vol. I + II, Editura Academiei
Române, București, 2008.
6. Ionescu -Ruxăndoiu, L ., Conversația. Structuri și strategii, All Educațional,
București, 1999 .
7. Ionescu -Ruxăndoiu, L ., Limbaj și comunicare . Elemente de pragmatică lingvistică,
All Educațional, București, 2003 .
8. Lintvelt, J., Încercare de tipologie narativă , Univers, București, 1994.
9. Nedelcu, V., Spațialitate și temporalitate în textul literar , Editura Universitară,
București, 2014.
10. Nedelcu, V., Adverbul ca modalitate de exprimare a locului și timpului în limba
română , Editura Universitară, București, 2013.
11. Pană Dindelegan, G., Gramatica de bază a limbii române , Univers Enciclopedic
Gold, București, 2010.
12. ***Dicționar de științe ale limbii , Ed. a 2 -a, Nemira & Co, București, 2005.
13. *** DEX – Dicționarul explicativ al limbii române , Ed. a 2 -a, Univers
Enciclopedic Gold, București, 2012.
14. *** Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române DOOM , Ed. a
II-a, Univers Enciclopedic Gold, București, 2010.