Program de studii Tehnică dentară Lucrare de licență Coordonator științific: Asist.univ.dr. Baloș Monica-Dora Student: Cozma Alexandru 2019… [306556]

[anonimizat], Științe și Tehnologie

din Tîrgu Mureș

Facultatea de Medicină Dentară

Program de studii Tehnică dentară

Lucrare de licență

Coordonator științific:

Asist.univ.dr. [anonimizat]: [anonimizat]

2019

[anonimizat], Științe și Tehnologie

din Tîrgu Mureș

Facultatea de Medicină Dentară

Program de studii Tehnică dentară

Lucrare de licență

Diferențe între tehnologia de realizare a onlay-urilor estetice și a celor inestetice

Coordonator științific:

Asist.univ.dr. [anonimizat]: [anonimizat]

2019

Cuprins

I. Introducere…………………………………………………………………………………..4

II. PARTEA GENARALĂ……………………………………………………………….5

Restaurări protetice unidentare…………………………………………..5

Metode de restaurare…………………………………………………..5

Restaurări directe…………………………………………………6

Restaurări indirecte………………………………………………8

Clasificare incrutațiilor…………………………………………………….11

Indicațiile incrustaților……………………………………………………..13

Indicațiile incrustaților în funcție de tipul lor……………..13

Avantajele și dezavantajele incrustaților…………………………..15

III. PARTEA SPECIALĂ

Etapele clinico tehnice de realizare a incrustației……………….16

Modelul de lucru……………………………………………………….16

Scanarea modelului……………………………………………………17

Frezarea viitoare incrustați și adaptarea machetei de ceară…………………………………………………………………………19

Ambalarea și turnarea viitoarei incrutații…………………..21

Sablarea, adaptarea și finisarea incrutației…………………22

IV. Concluzii………………………………………………………………………………….23

V. Bibliografie………………………………………………………………………………..24

[anonimizat], o [anonimizat].

De cele mai multe ori o [anonimizat] o variantă mai recentă și de cele mai multe ori superioară obturației o reprezintă incrustațiile dentare realizate în laboratorul de tehnică dentară. Avantajul principal al acestor incrustații în comparație cu obturațiile realizate de medicul dentist este în capacitatea incrustației de a [anonimizat], compozitul, [anonimizat], care duc la microinflitrații care pot provoca în timp carii secundare. [anonimizat], astfel crescând rezistența în timp a întregii lucrări.

La fel cum rezolvarea pentru o carie poate fi atât o obturație cât și o incrustație și în cazul incrustațiilor alegerea se bazează pe indicația medicului dentist în ceea ce privește gradul de distrucție coronara, avantajele estetice date de fiecare material în parte, controlul plăcii bacteriene, retenția dată de suprafața dintelui rămasă în urma șlefuirii dintelui, dar ține cont și de factorul financiar. Dacă factorul financiar depinde de situația materială a fiecărui pacient în parte, iar factorii fizici țin de gradul de distrucție a respectivului dinte, avantajele estetice sunt date de materialul din care este confecționtă incrustația, astfel incrustația finală fiind estetică sau inestetică.

În concluzie, tehnologia realizării incrustațiilor ține cont de mai multe aspecte, dar ține cont și de părerea pacientului, care de cele mai multe ori vede lucrarea ca fiind urâtă sau frumoasă, estetică sau inestetică.

Partea generală

Incrustațiile dentare sunt microproteze cu dimensiunile cele mai reduse, realizate în scopul restaurării morfologiei coronare sau sunt folosite ca elemente de agregare a punțiilor.

Resturări protetice unidentare

Atunci când vine vorba despre reconstrucția sau restaurarea unui dinte cu un anumit grad de distrcție, această restaurare se poate face atât fie prin tehnica indirectă, care implică laboratorul de tehnică dentară și implicit tehnicianul dentar, cât și prin tehnica indirectă. În decursul timpului ambele metode au evoluat și procedeele au fost marcate de folosirea unei diversități de materiale dar și de tehnologi, tehnologii care au ușurat munca tehnicianului dentar și am medicului dentist.[2]

Dacă producătorii scot în față avantajele materialelor și calitățile lor, cum este normal pentru orice firmă care vrea să vândă, tehnicienii dentari și medici stomatologi au așteptarea ca produsele achiziționate să fie specifice pentru scopul în care au fost achiziționate, dar și mai bune decât precedentele materiale. În caest scot, materialele trebuie să aibă proprietăți fizice care să corespundă, să aibă avantaje în comparație cu materialul anterior, să prezinte o siguranță în utilizare dar și să fie ușor de utilizat și nu în ultimul rând să aibă un raport calitate/cost cât mai rentabil.[2]

Metode de restaurare

Atunci când o cantitate suficientă de țesuturi dentare dure este încă prezentă pentru a asigura o retenție care să poată să mențină restaurarea și să protejeze coroana dentară atunci când acționează forțele masticatoare, este indicat să se realizeze restaurări intracoronare.

Restaurările pot fi:

Restaurări plastice prin tehnici directe:

Din amalgame de argint

Din cimenturi ionomere de sticlă

Din rășini compozite

Din compomeri

Din ormoceri

Incrustații prin tehnici indirecte:

Metalice

Din rășini compozite

Din ceramică și mataloceramice

Din zirconiu

Alegerea metodei de restaurare, fie ea directă sau indirectă, este destul de grea de făcut și ține cont de particularitățile fiecărui caz în parte, fiind destul de greu de trasat o limită aritrară între cele două variante. Pentru fiecare tip de restaurare există indicații, dar un medic cu experiență, în unele cazuri chiar în colaborare cu un bun tehnician, poate lua destul de ușor cea mai bună decizie.[2]

În cazul în care lățimea istmului este ma mare de 50% din distanța vestibulo-orală dintre vârfurile cuspizilor, dinți au o rezistență care este compromisă în mare parte și atunci medici dentiști preferă o restaurare prin metoda directă și aleg fie amalgamele fie compozitele. În cazul în care suprofețele orale sau cele vestibulare nu prezintă distrcții, dintele are o fizionomie bună fără să fie fracturat sau fisurat, medici merg pe varianta unei coroane parțiale, indicată fiind o coroană parțială, care din păcate în România este extrem de rar folosită.[2]

Conform studiilor, onlay-urile din aliaje nobile au de cele mai multe ori o rezistență mai mare decât dinții naturiali sănătoși, chiar și cele polimerice sau ceramice având un grad de rezistență asemănător.

Restaurări directe

Restaurarea directă pe care o face medicul dentist este o metodă de predominant restaurativă, un clinician experimentat alegând ușor dacă este indicată o coroană sau o restaurare intra sau intra-extra coronară. [2]

1.1.1.1 Restaurări directe cu amalgam

Restaurările directu cu amalgam de argint sunt folosite de peste 100 de ani, au cel mai mare procentaj de utilizare, anual obturându-se aproximativ 100 de milioane de cavități. În prezent amalgamul se alege atunci când igiena bucală a pacientului este una nesatisfăcătoare iar acesta nu are o situație financiară bună. De asemenea este indicat în cavitățile mici sau medii, cu una până la trei suprafețe, la dinșii cu distrcție coronară de peste 50% obturația cu amalgam fiind asociată cu pinuri sau crampoane parapulpare care joacă rolul de mjloace de reteție suplimentare.[2]

Ca și avantaje ale amalgamului sunt amintite eficiența clinică de lungă durată, o manipulare facilă, o tehnică ușoară de restaurare și nu în ultimul rând un cost redus. Aceste avantaje trebuie totuși puse în balanță cu dezavantajele cum ar fii: aspectul fizionomic neplăcut, slăbirea rezisteței dintelui care poate determina în timp apariția fracturilor la nivelul perețiilor, dar și riscul eliberări de Hg în momentul îndepărtării obturațiilor din amalgam, în Germania de pildă fiind interzisă acest lucru la femeile grabide. [2]

1.1.1.2 Restaurări directe cu cimenturi ionomere de sticlă

Cimentrurile ionomere de sticlă au apărut în urmă cu 50 de ani, având ca mecanism de întărire reacția acid-bază și rezultând o sare sub formă de hidrogel.

Aceste cimenturi pot fi:

De tipul I – pentru cimentare, fiind indicate în cazul micilor leziuni cum ar fi cavitățile de clasa a V-a

De tipul II – pentru restaurare fizionomică sau material de restaurare prin alăturare cu Ag (cermet-uri)

De tipul III – materiale pentru obturații de bază sau pentru sigilarea șanțurilor și fosetelor

1.1.1.3 Restaurări directe cu rășini compozite

Materiale pe bază de diacrilați aromatici cu umpluturi anorganice, rășinile compozite au apărut în urmă cu peste 55 de ani, restaurarea cu ele fiind indicaă în cazul cariilor mici și medii ce apar într-o znă în care estetica este o necesitate pentru a reda un aspect estetic satisfăcător pacientului. [1]

Restaurările cu ajutorul rășinilor diacrilice compozite (RDC) sunt indicate doare pentru cavitățile până la clasa a III-a. Tehnica într-un singur strat se folosește atunci când trebuie sigilate șanțurile sau fosetele, iar pentru cavitățile mici de clasa I-a și a II-a se va utiliza metoda straturilor orizontale succesive, care presupune polimerizarea pe rând a unor straturi cu o grosime maximă de 1,5 mm, începând de la baza cavității spre suprafața ocluzală. [2]

În cazul cavităților mai largi, în scopul limitării forțelor de contracție care apar în momentul polimerizării, se folosește tehnica aplicării de straturi oblice tocmai pentru ca acele forțe să nu apară, deoarece ele pot creea probleme obturației, cum ar fi apariția unor fisuri în zona cuspizilor. O altă tehnică folosită este cea a fotopolimerizării tridirecționale, care este recomandată în cavitățiile medii de clasa a II-a. Această tehnică aduce îmbunătățiri pe partea de etanșeitate marginlă și se realizează prin aplicarea în primă fază a unui strat de obturație de bază din cimenturi ionomere de sticlă, strat care duce la reducerea cantității de compozit folosite. Apoi se pune matricea și icul transparent, urmând a se fotopolimeriza în straturi din trei direcții diferite pentru a se compensa contracția de polimerizare.[1]

Restaurări indirecte

Restaurea indirectă presupune și etapa realizată de către tehnicianul dentar în cabinet, dar începe cu amprentarea câmpului protetic pe care o face medicul dentist în laborator, continuând cu realizarea modelului de lucru de către tehnician. Philipp Pfaff a dus la nașterea protetici și la apariția profesiei de tehnician dentar, el fiind cel care a introdus și amprenta în practică, dar odată cu trecerea timpului, Franois Duret a adus în practică amprenta optoelectronică care a fost un pionier în ceea ce se vrea a fi stomatologia viitorului și ceea ce ar putea fi începutul sfârșitului pentru laboratorul de tehnică dentară în sensul pe care îl știm astăzi.[2]

Pentru restaurările indirecte, de cele mai multe ori se folosesc incrustațiile din diverse tipuri de materiale, incrustați care sunt piese protetice unidentare cu rolul de a reface morfologia și funcțiie dinților afectați de procesele carioase sau de unele fracturi.

Incrustați din aliaje nobile

Incrustațile metalice sunt făcute din aliaje nobile și titan, unul dintre cele mai cunoscute metale nobile folosite până în prezent fiind aurul, care datoriă faptului că este moale și ductibil are o capacitate mare de a se adapta cât maai bine marginilor cavități și poate fi turnat cu precizie. O alternativă a aliajelor nobile este titanul, un metal folosit mai mai mult în utimi ani datorită faptului că este mai ieftin decât acestea.[2]

Avantajele incrustaților din aliaje nobile în comparație cu restaurarea directă folosind amalgamul sunt:

O adaptare marginală mai precisă

O morfologie ocluzală superioară datoriă modelări în cabinetul de tehnică dentara a piesei protetice având în față și arcada antagonistă

O mai bună precizie în reconstruirea zonelor interdentare și a crestelor marginale

Incrustații din rășini compozite

Puțin înainte de ani 2000 marea majoritate a medicilor stomatologi din SUA foloseau tehnica directă pentru obturați, iar materialul folosit era compozitul, care prezenta o serie de dezvantaje: uzura apărea destul de repede și ușor, era prezentă contracția la polimerizare, ceea ce ducea la o adaptare nu tocmai bună și implicit la microinfiltrțiile marginale, dar și o sensibilitate dentară.

Datorită acestor inconveniente, incrustațile din compozit au făcut să dispară unele dezavantaje, prin tehnica inlay-onlay adeziv câștigându-se o mai bună optimizare a modului în care se utilizează materialul compozit în lucrări, în specia în zona laterală a arcadelor.

Aceste incrustați care reprezintă tehnici indirecte au adus de partea lor o serie de avantaje:

O adapare marginală mult îmbunătățită

O arie de contact realizată mai bine și o suprafață ocluzală funcțională

O estetică de un nivel mai ridicat datorită prelucrări și lustruiri mai atent executate

Pe lângă aceste avantaje, ca orice material, rășinie compozite au și o serie de dezavantaje:

Un proces de lucru mai lung

Necesitatea invetiților în echipamente și materiale mai costisitoare

Un preț de cost mai ridicat

Incrustații ceramice

Incrustațile ceramice sunt apărute de aproximativ 20 de ani, dar inițial datorită rezistenței nu tocmai bune a materialului și a lipsei unui mediu de fixare propice, aceste incrustați nu au avut un succes terapeutic pe măsura așteptărilor.[1]

Incrustațile ceramice au devenit o reală soluție odată cu apariția sistemelor integral ceramice apărute recent, în sprijinul cărora a venit și posibilitatea gravării ceramici prin care s-a obținut o adeziune micromecanică între dinte și piesa protetică. [2]

Marile avantaje ale acestor tipuri de incrustați în comparație cu alte materiale utilizate sunt: estetica deosebită, rezistența mai mare oferită structurilor subiacente și faptul că este o metodă conservativă. [2]

Dezavantajele sunt: dificultatea de execuție și prețul de cost ridicat pe care îl au, dar și faptul că dintele pe care este aplicată incrustația poate suferi fracturi ulterioare, ceea ce duce la necesitatea unei noi piese protetice, astfel pacienți preferând de cele mai multe ori o coroană totală, chiar dacă se pierde o cantitate mai mare de țesut dentar.[2]

Incrustațile ceramice se împart în două mari categori: metalo ceramice și integral ceramice; acestea sunt indicate în:

Leziuni carioase mici și moderate care să aibă o adâncime a cavități de minim 2 mm

Leziuni carioase mari ae căror margini de smalț să aibă nevoie de susținere

Dinți cu tratament endodontic

Atunci când antagoniști sunt restaurați tot cu ceramică

Când estetica este primordială

Avantajele incrustaților ceramice sunt:

O estetica de nota 10

Sănătatea parodontală

O rezistență crescută la uzură

Radioopacitatea

O adaptare marginală superioară

Dezavantajele sunt:

Timpul mare de realizare a incrustației

Necesitatea echipamentelor cu un cost de achiziție destul de mare

Prețul de cost ridicat datorită implicări în realizare a echipamentelor scumpe

Posibilitatea ca ceramica să se fractureze în timpul prelucrări[2]

Incrustați din zirconiu

Cel mai recent material apărut pe piață din care se pot confecționa incrustațile este zirconiul, fiind materialul care poate reproduce o estetică deosebită, imitând îndeaproape culoarea naturală a dintelui, astfel asptectul obținut fiind mult mai natural.

Printre avantajele zirconiului se numără:

Biocompatiblitatea și asemnănarea cu dintele natural

Durabilitatea

Rezistența superioară chiar și ceramicii

Un avantaj deosebit este faptul că în cazul paciențior cu o carioactivitate scăzută și o igienă bucală realizată corespunzător, o incrustație din zirconiu poate rezista până la 40 de ani.

2. Clasificare incrustațiilor

Clasificare incrustațiilor dentare se face ținând cont de următoarele lucruri:

Localizarea leziunii țesuturilor dentare

– cavitate de clasa I: localizată la nivelul fețelor ocluzale ale dințiilor laterali

– cavitate de clasa a II-a: localizată la nivelul fețelor proximale ale dinților laterali și ocluzale ale dințiilor frontali

– cavitate de clasa a III-a: localizată la nivelul fețelor proximale la centrali

– cavitate de clasa a IV-a: localizată la nivelul fețelor proximale și orale ale dinților frontali cu intersectarea unghiului incizal

– cavitate de clasa a V-a: localizată la nivelul coletului

Întinderea în profunzime sau în suprafață a microprotezei

– inlay: incrustație intratisulară care reface unul sau doi pereți ai unui dinte, dintre care unul ocluzal și altul interdentar; este confecționat din materiale care trebuie să asigure o rezistență similară cu țesutul dentar și o dilatare termică identică, dar pe lângă asta, dacă pacientul dorește, să aibă aspectul și culoarea dintelui pe care este aplicată

– onlay: incrustație extratisulară care spre deosebire de inlay acoperă fie și peretele vestibular, fie și cel oral sau în unele cazuri ambii, astfel acoperind de la 2 până la 4 din cei 5 pereți ai dintelui; datorită rezistenței deosebite pe care o asigură acoperind mai mulți pereți este ultima soluție pentru un dinte, înainte de coroana dentară; fiind mai mare decât un olay și acoperind mai mulți cuspizi dentari mai este numită și coroană parțială, astfel acoperind mai mult din fața ocluzală a dintelui, dar nu în totalitate cum este cazul coroanelor dentare

– pinlay: incrustașție cu elemente suplimentare de fixare reprezentate de crampoane sau pivot, având toate elementele onlay-urilor

Materialul utilizat pentru confecționare

– aliaje nobile cu conținut ridicat de aur

– mase ceramice; în tehnologia incrustaților integral ceramice sau mixte

– din mase compozite

Aspectul estetic

– incrustați estetice din zirconiu sau ceramică

– incrustați inestetice din diferite metale[2]

3. Indicațiile incrustaților

Incrustațiile se folosesc pentru restaurarea morfologiei și a funcților, în urma unor leziuni prin carie sau fracturi coronare. În mod normal pot fi folosite indiferent dacă vorbim de cavități simple sau compuse, dar sunt de cel mai mare folos și chiar indicate atunci când coroana suferă o distrcție mai mare, în acest caz pe lângă reclădirea contururilor coronare pierdute se protejează și țesuturile restante. Prin aceste reușite, incrustațiile își dovedesc superioritatea în fața amalgamului folosit pentru obturațiile normale.[2]

De asemenea, pe lângă situațiile descrise mai sus, incrustațiile mai au o serie de indicații când ar trebui să fie folosite:

– în leziunile coronare reduse pe care le suferî dinții laterali, astfel evintându-se bimetalismul

– în cazul aparițiilor unor multiple procese carioase pe aceeași hemiarcadă, astfel doar printr-o singură amprentă realizându-se mai multe incrustații

– refacerea morfologiei coronare care ajută atunci când este necesar tratamentul unor disfunții mandibulare, pentru restabilirea principiilor ocluziei funcționale

– folosirea lor ca șine fixe de imobilizare în parodontitele marginale

– ca și element de agregare în edentațiile reduse, de cele mai multe ori frontale

– pentru agregarea unor proteze fixe atunci când este prezentă o edentație laterală

– ca și suport pentru a se menține spațiul până la protezarea definitivă, acest lucru fiind valabil în special în cazul tineriilor

– pentru a se înbunătății condițiile de sprijin și stabilitate atunci când o edentație parțială închisă este restaurată cu proteze mobilizabile scheletate.[2]

3.1 Indicațiile incrustaților în funcție de tipul lor

În cazul inlay-urilor, atunci când sunt folosite ca și variante nobile, sunt aceleași indicații ca în cazul obturțiilor, respectiv cavitățiile medii ca și mărime de clasa a II-a, dar doar în cazul în care creasta marginală și suprafața opusă nu au fost afectate și sunt intacte, respectiv cavitățiile de clasa a V-a.[2]

Atunci când vine vorbe de onlay-uri, acestea se pot folosi în leziuni întinse ale coroanei, dar cu cuspizi vestibulari și/sau orali intacți, pe molori tratați endodontic unde trebuie protejate țesuturile restante, dar având nevoie în acest caz de pereți vestibulari și orali într-o stare bună, dar și când istmul este jumătate sau chiar mai mult în unele cazuri din dimensiunea coronară vestibulo-orală.[2]

Indicațiile în cazul pinlay-urilor sunt mai reduse, acestea devenind soluții în cazul cavitățiilor de clasa a V-a și a II-a, când incrustația este necesară pentru acoperirea unei suprafețe mai mari dar și când pereții cavități nu oferă retenția necesară prin fricțiune.[2]

4. Avantajele și dezavantajele incrustaților

4.1 Avantajele incrustațiilor

Avantajele incrustaților în comparație cu obtuațile realizate prin tehnica directă sunt date de o adaptare marginală mai bună, refacerea cât mai exactă a formei anatomice a dintelui datorită faptului că este mai ușor de modelat în cabinetul de tehnică dentară, punctele de contact interdentar sunt refăcute cu o mai mare acuratețe, nu aduc o colorație dintelui, au o rezistență deosebită la uzură, aspect cât mai aproape de natural mai ales în cazul celor din zirconiu, timpi de adaptare mai reduși, în funcție de cimentul folosit poate stimula neodentinogenoza, ajută la întreținerea igienei datorită refaceri conturului, ajută la dispariția sensibilități dentare, nu abrazează dinți antagoniști, ajută la întărirea structurii dentare, previne pierderea dinților, asigură un risc mai mic de apariție a unor carii secundare.[2]

4.2. Dezavantajele incrustaților

Printre deavantajele incrustațiilor se numără: faptul că se face un sacrificiu dentar mai mare în comparație cu cazurile în care se aplică o plombă, în cazul dinților devitali poate apărea efectul de pană, efect care duce la fraturarea dintelui, erodarea în timp a antagoniștilor datorită urități superioare în comparație cu un dinte natural și nu în ultimu rând, prețul superior în comparație cu o simplă obturație.[2]

III PARTEA SPECIALĂ

5. Etapele clinico tehnice de realizare a incrustației

Pentru început după ce medicul stomatolog prepară cavitatea pentru incrustație în funcție de particularitățile care îi sunt specifice fiecărui tip de cavitate, aceasta amprentează fie prin tehnica cu gue polieterice în linguri individuale fie prin ehnica de spălare cu siliconi cu reacție de adiție. Ulterior acestor etape care se realizează în cabinetul de stomatologie urmează etapele care îl implică pe tehnicianul dentar, mai mult sau mai puțin, asta în funcție de cât de modern este utiliat cabinetul.

Pentru a se vedea mai în detaliu lucrarea protetică am ales să nu fac lucrarea pe un câmp protetic ci pe modele destudiu care au o dimensiune mai mare. În acest fel am putut evidenția mai ușor anumite detalii dar mi-a fost și mai ușor să fotografiez anumite mici detalii. Un alt aspect pe care l-am luat în calcul a fost faptul că nu am găsit nici un conformator care să aibe doar un dinte cu o cavitate pentru onlay, ci diferite conformatoare cu diferite cavități, acestea din urmă având un aspect inestetic.

5.1 Modelul de lucru

În vederea turnării unui model am avut mai multe etape pe care a trebuit să le respect:

Prima etapă pe care o face tehnicianul trebuie să fie neapărat dezinfectarea și spălarea amprentei, etapă care de multe ori este neglijată deșii nu ar trebui și care poate duce la apariția de erori ulterioare dacă rămâne apă în amprentă în urma clătirii, sau chiar mai rau, riscul să rămână dezinfectant dacă amprenta nu este clătită bine.

A doua etapă în procesul de realizare a modelului de lucru este prepararea ghipsului, prima etapă pe care am realizat-o eu, deoarece în lipsa amprentei din cabinet am sărit peste prima etapă din motive lesne de înțeles. Preparare ghipsului se poate face fie manual fie cu ajutorul vacuum-malaxorului, dar ideea principală este ca dozarea cantității depulbere și a lichidului să se facă în așa măsură încât să nu apară erori ulterioare.

Fig. 5.1 Amprenta

Fig. 5.2 Modelul

A treia etapă este turnarea modelului după ce ghipsul a fost preaparat în prealabil. În lipsa amprentei am turnat ghipsul în coformatorul pentru dinte cu cavitate de onlay, dar a fost o turnare normală în care m-am folosit de măsuța vibratoare, fapt ce a dus la lipsa bulelor în ghips. A patra etapă a fost demularea și soclarea modelului.

5.2 Scanarea modelului

În această etapă și-a făcut apariția sistemul CAD/CAM, sistem care este acătuit dintr-un scanner, un calculator, care are rolul de a procesa imaginea primită cu ajutorul unui soft dar și de a permite tehnicianului să proiecteze viitoarea lucrare protetică, dar și de o unitate de frezare care se folosește de freze diamantate, care prin rapiditatea și precizia lor deosebită transpun datele procesate în lucrarea propriuzisă.

Deoarece am ales să merg pe o metodă introdusă mai recent care implică scanarea și frezarea computeriztă a viitoarei lucrări protetice s-a sărit peste anumite etape, cum ar fii: aplicarea straturilor de lac înainte de a se aplica ceară, realizare machetei etc. S-ar fi putut sării și peste amprentarea tradițională, turnarea modelului și scanarea lui dacă s-ar fi folosit amprenta optică care presupune realizarea unor fotografii tridimensionale ale dințiilor cu ajutorul unei camere optice. Acest proces se face dinspre ocluzal și lateral, în zona coletului, astfel adunându-se imagini care sunt prelucrate și apoi ”unite” cu ajutorul softului pentru a se creea o vedere în ansamblu.

Dar ținând cont că nu am realizat o amprenta optică ci am mers pe metada tradițională, următorul pas după realizarea modelului de lucru a fost scanarea acestuia. Pentru scanare a fost necesară prinderea dintelui în suport pentru a fi introdus la scanare, scanare care durează în jur de 5 minute. Scanarea se face din diferite unghiuri până se realizează o imagine 3D de ansamblu a modelului.

Fig. 5.3 Scanarea modelului (dintelui) Fig. 5.4 Modelul în interiorul scannerului

În vedera scanării modelului, tehnicianul trebuie să selecteze de pe computer localizarea dintelui scanat pe arcadă, cum ar fii în cazul meu molarul de 6 ani, adica 1.6, iar apoi după scanare, folosindu-se de soft să traseze limitele dintelui și sî finalizeze imaginea 3D a dintelui în vederea frezării.

Fig. 5.5 Vedere dinspre ocluzal Fig. 5.6 Vedere a randării fără model

5.3 Frezarea viitoare incrustați și adaptarea machetei de ceară

După etapa scanării, pentru a arăta deosebirile dintre un onlay estetic și unul inestetic etapa practică a mers pe 2 căi diferite. Pentru onaly-ul estetic am ales frezarea computerizată cu ajturoul sistemului CAD/CAM, iar pentru onaly-ul inestetic am mers pe frezarea computerizată întru-un bloc de ceară.

Am ales frezarea computerizată a unui bloc de ceară deoarece respectivul model era destul de retentiv și indiferent de metoda de izolare folisită, dar și de faptul că fie am picurat ceară pe model, fie a fost introdus în baia de ceară, nu am reușit îndepărtarea machetei de pe model într-o Fig. 5.7 Fișa de lucru stare care să permită pașii ulteriori.

Cu ajutorul frezării computerizate, am obținut o machetă de ceară într-un timp mai scurt și cu un efort minim, dar am obținut și un aspect mult mai deosebit din punct de vedere estetic.

Fig. 5.8 Macheta de ceară frezată Fig. 5.9 Interiorul Machetei

Pentru incrustația estetică am ales ca și material PMMA-ul, care este un polimer termoplastic, polimetacrilat de metil în denumirea ștințifică. Prelucrarea lui s-a făcut cu ajutorul frezării computerizate. Unitul de frezare a utilizat frezele diamantate, care îndrumate conform informațiilor primite din computer au frezat în blocul de PMMA incrustația dorită.

După frezare, incrustația a fost adaptată pe model, deoarece unitul având o precizie de frezare de ordinul micronilor a făcut o incrustație prea perfectă, astfel fiind dificilă introducea ei fără adaptare.

Fig. 5.10 Incrustație din PMMA Fig. 5.11 Vedere dinspre orizontală

5.4 Ambalarea și turnarea viitoarei incrutații

Onlay-ul inestetic am ales să îl realizez integral metalic, astfel folosindu-mă de macheta frezată din ceară, i-am atașat acesteia tijele de turnare după care am introdus-o într-un conformator metalic cilindric. Apoi a urmat prepararea masei de ambalat, respectându-se proporțile de praf și lichid, dar ținând cont de dimensiunea conformatorului. Mai întâi am introdus masa de ambalat în interiorul machetei apoi în jurul acesteia încât să fie acoperită în întregime macheta. Apoi am așteptat până a făcut priză masa de ambalat, după care am încălzit la o temperatură de peste 100 de grade pentru a se topii ceara din interior.

Fig. 5.12 Macheta înainte de ambalare Fig. 5.13 Interiorul machetei

După topirea cerii, am încalzit treptat tiparul până la 1300 de grade după care am introdus aliajul în tipar folosind centrifuga automată. Apoi am lăsat masa de ambalat să se răcească și ulterior am spart-o cu ajutorul ciocanului.

Fig. 5.14 Macheta ambalată Fig. 5.15 Sablarea metalului

5.5 Sablarea, adaptarea și finisarea incrutației

După spargerea masei de amblat am îndepărtat resturile de masă de amblat rămase pe incrustație dar și oxizii de metal. A urmat etapa în care am făcut mici retușuri și finisări onlay-ului pentru a se adapta pe model, dar și pentru a-l aduce la o stare estetică cât mai bună. În cazul unei lucrări care urma să fie purtată de un pacient s-ar fi verificat în mod normal și ocluzia, dar în acest caz nu a fost nevoie.

Am finisat metalul cu ajutorul gumelor și a polipantului, care este un oxid de crom sub forma unei paste de culoare verde, iar în cele din urmă pufuri din bumbac am dat lustrul final.

Fig. 5.16 Onlay-ul estetic Fig. 5.17 Onlay-ul inestetic

6. Concluzii

În ciuda faptului că incrustațiile, fie ele onlay-uri sau alt tip, sunt destul de rar folosite în practica modernă, eu consider că ar trebui să li se aloce o mai mare atenție și o mai mare importanță datorită avantajelor pe care le prezintă.

Aceaste incrustații aveau nevoie de o mare atenție a tehnicianului dentar și de o pricepere și mai mare, dar odată cu apariția sistemelor CAD/CAM acest lucru este făcut digital astfel ușurându-se munca tehnicianului și scurtându-se timpul necesar duceri la bun sfârșit a lucrării.

Dacă în momentul turnării modelului pot apărea erori care ulterior să ducă la adaptarea greoaie sau chiar la neadaptarea incrustației, folosindu-ne de amprenta optică erorile sunt reduse la minim.

Consider că ar trebui să fim cât mai deschiși spre ceea ce e nou, spre a încerca să ne adaptăm cât mai repede, deoarece toate tehnologiile noi vin doar în ajutorul nostru și ar trebui să ne folosim de ele din ce în ce mai mult.

7. Bibliografie

1. Cristina Molnar-Varlam, Veronica Grozescu, Andreea Boroș- „Protezele dentare fixe-aspecte clinico-tehnice”, Editura University Press Tîrgu-Mureș, 2016, 10-17, 23-27

2. Dorin Bratu, Robert Nussbaum-„Bazele clinice și tehnice ale protezării fixe”, Editura Medicală, 2011, 184-210

Alte surse bibliografice

Cristoph Hammerrle, Irena Sailer, Andrea Thoma et al-„Dental Ceramics-essential aspects for clinical Pratice”, Editura Quintessence Publishing Co Ltd

Rosentiel S., Land M., Fujimoto J. –„Contemporary fixed prosthodontics” Editura Mosby, 2011