Program de studii: PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR [310376]

UNIVERSITATEA ,,ȘTEFAN CEL MARE” DIN SUCEAVA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

Program de studii: PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific:

as.drd.[anonimizat]: [anonimizat], iulie 2012

[anonimizat] -DIN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR

CUPRINS

ARGUMENT………………………………………………………………………………………5

I.1. Locul și importanța orelor de educație plastică și a obiectivelor urmărite în școală………………………………………………………………………………..7

I.2. Aspecte metodice privind însușirea studiului culorii în cadrul orelor de educație plastică……………………………………………………………….11

I.3.Modalități de stimulare a sensibilității elevului prin orele de educație plastică………………………………………………………………………………………………15

II.1. [anonimizat]………………………………………………………………………………………………19

II.2. Modelul didactic al studiului culorii……………………………………..21

II.3.[anonimizat]……………………………………………….21

II:4. [anonimizat], juxtapunerea legea celor 7 contraste……………………………………………………………………………………………..23

III.1. Contraste cromatice specifice picturii…………………………………………25

III.2. [anonimizat]……………………..26

III.3. Contrastul termic…………………………………………………………………………28

III:4. Contrastul valoric………………………………………………………………………..29

IV.1. Acordul și armonia cromatică……………………………………………………34

IV.2.Îmbinarea variată a materialelor și tehnicilor de lucru cunoscute în vederea realizării unor compoziții plastice………………………………………………41

V. 1. [anonimizat]…………………………………….52

V.2. Aprecierea, evaluarea și valorificarea lucrărilor realizate de elevi în vederea dezvoltării aptitudinilor artistice………………………………………………..65

V.3.Educația estetică prin studiul culorii………………………………………………..67

V.4.Importanța manifestării expoziționale………………………………………………69

Concluzii……………………………………………………………………………………………72

Proiecte didactice……………………………………………………………………………….74

Mic dicționar explicativ……………………………………………………………………..88

Bibliografie………………………………………………………………………………………..89

[anonimizat], [anonimizat], focului, aerului și pământului. Nu se poate concepe existența oamenilor fară o ambianță colorată. Plantele și animalele se colorează în mod firesc iar omul se îmbracă în culori. Culoarea are nu numai efect decorativ ci și psihologic. Culoare inspiră omului sentimente de bucurie sau tristețe, optimism sau pesimism, forță sau apatie, acțiune sau letargie.

Culoarea ne permite să reprezentăm aspecte din realitate sau imaginație, să abstractizăm imagini, să redăm spațiul după propria noastră viziune, să folosim simboluri, jocuri de umbre și lumini, să trezim elevilor dragostea pentru frumos și interesul pentru artă prin metode și mijloace specifice.

Lumea copilăriei implică desfășurarea unei susținute munci de realizare a educației estetice, astfel încât copilul să poată dobândi cunoștințele de bază necesare unui viitor consumator și producăr al creației artistice.

Copilul, călăuzit cu grijă și tact, descoperă și se familiarizează cu frumosul din lumea înconjurătoare și din creațiile artistice; își dezvoltă percepțiile și sentimentele estetice, gustul pentru frumos, deprinderile estetice.

Culoarea, caracteristica mediului în care trăim, are mare forță educativă și sugestivă asupra copiilor, concretizate în acțiuni de observare și cercetare, redare a ceea ce văd, prețuire a mediului ambiant, originalitate și creativitate în compozițiile proprii.

Instruirea estetică a copiilor ca și insistența asupra formării capacităților estetice indispensabile asimilării mesajului artistic sunt subliniate și de dascălul Ion N.Șușală: "fiecare copil este…. o personalitate în formare și… devine reală numai după ce învață cele patru limbaje: verbal, matematic, al muncii și al artei…."

Culoarea este mirajul copilăriei, dar și al omului adult. Ea este simbolul bucuriei, al primăverii, al florilor și zborului uman, al exaltării sufletești, al vigorii și vitalității, al înnoirii și afirmării. Iar a te dărui cu încredere și răbdare procesului educațional de la prefacerea, alfabetizarea “mâzgâlelilor primordiale”, probabil aceleeași dintotdeauna pretutindeni totuși unice, irepetabile, la modurile de expresie cultivate – înseamnă de a avea șanse de a fi părtași la una dintre “minunile” vieții contemporane spune și sunt întrutotul de acord cu afirmația lui Ion N. Șușală în “Culoarea cea de toate zilele”.

Îmi propun prin această lucrare să dezvolt la elevi gândirea artistico-plastică, să le cultiv interesul și pasiunea pentru educația plastică, să-i fac să prețiuască frumosul, să utilizeze culoarea în mod adecvat preferințelor și bunului gust, să descopăr, să educ și să formez talente.

Un rol importan în înțelegerea limbajului culorilor de către copil, îl are așadar cadrul didactic, el fiind mentorul și animatorul acestei achiziții. El trebuie să se aplece permanent asupra literaturii de specialitate, pentru a găsi metodele, mijloacele, materialele și tehnicile cele mai potrivite stimulând interesul copiilor și îmbogățindu-i plastic.

Culoarea stă în centrul programei școlare de educație plastică, este esența ei, iar acest lucru este cât se poate de firesc. În lucrarea de față, mi-am propus să abordez probleme teoretice și practice de culoare, conform programei școlare.

Am urmărit ca, odată cu parcurgerea temelor plastice legate de culoare, indicate în programele școlare, să sugerez utilizarea metodelor, materialelor și a tehnicilor de lucru adecvate pentru activitățile de creație plastică, astfel încât să se realizeze inițierea copiilor în lumea mirifică a culorilor.

Orele de educație plastică îi conduc pe copii într-o călătorie a formelor și a culorilor. Lăsați copiiI să picteze deoarece prin culoare putem descoperi colțuri de sensibilitate nebănuite. Fiecare lucrare exprimă un gând, o stare, un sentiment. Să apreciem frumosul creat de elevi și să ne bucurăm privirea admirând desenele pline de lumină și culoare.

I.1. LOCUL ȘI IMPORTANȚA ORELOR DE EDUCAȚIE PLASTICĂ ȘI OBIECTIVELE URMĂRITE DE ȘCOALĂ

Copilul începe să deseneze cu mult timp înainte de a veni la școală, dar el nu desenează puncte, linii și figuri geometrice, ci forme care îi plac și pe care le întâlnește în orice moment în viața lui zilnică.

Se consideră că vârsta potrivită intrării în școală, este epoca la care copilul e capabil să deseneze. în același timp se recomandă: “Când credeți că copilul a obosit să citească, că atenția i-a slăbit, că procesul de înțelegere la el s-a întrerupt puneți-1 pe copil să scrie, să deseneze, să cânte…” de unde rezultă că Usinschi nu considera desenul un scop în sine, ci îi atribuie diferite roluri în educare și instrucție.

Desenul este unul din mijloacele cele mai apropiate și mai potrivite pentru educația estetică. Arta reflectă nevoia omului de a-și înfrumuseța viața, mai apoi intervine nevoia omului de a crea frumosul pentru sine și pentru cei sin jur. Ea exprimă gândirea oamenilor în imagini și s-a impus ca o necesitate materială și spirituală.

Educația estetică și artistică-plastică prin desen se realizează în fiecare lecție, bine concepută și conștient predată în care sentimentele și emoțiile legate de subiectul lecției vor fi împletite cu învățarea de noi tehnici adecvate desenării. Elevii trebuie învățați să nu treacă pe lângă valorile frumosului din viața înconjurătoare fară să le elaboreze. Atenția lor trebuie îndreptată asupra acestor valori: aspecte ale naturii, momente de însemnătate istorică, tradiție, folclor. Frumusețile observate vor trebui exprimate în temele lor de desen.

Un fapt recunoscut este și modul în care copilul percepe realitatea, știut fiind că felul în care gândește și simte copilul este diferit de cel al adultului. Semnificația pe care copilul o dă obiectelor și fenomenelor din jurul său, nu corespunde întocmai cu cea reală. Pentru aceasta procesul adaptării copilului la lumea celor mai mari nu se poate realiza în mod direct. Pentru echilibrul său intelectual și afectiv este necesar ca el să fie atras în asemenea forme de activitate, prin care să nu fie, forțat să se adapteze la o realitate străină lui, ci dimpotrivă, să i se faciliteze asimilarea treptată a realului.

Asemenea forme de activitate sunt jocul și desenul, care după remarcabilul psiholog Piaget, este un mijloc de luare în stăpânire de către copil a lumii exterioare la care el trebuie să se adapteze și totodată un mijloc de armonizare a acestuia cu lumea sa proprie interioară.

Desenul este și o formă de echilibru între lumea interioară a copilului și solicitările lumii exterioare. Prin educație plastică copilul caută simultan să satisfacă atât cerințele sale proprii, cât să se și adapteze obiectelor din afară el se înalță spiritual,se detașează de cotidian, se transpune într-o zonă superioară, lipsită de egoism și tot ce-i rău și urât.

Limbajul plastic oferă copilului posibilitatea de a exprima tot ceea ce el simte dar nu poate exprima prin cuvinte.Acest limbaj are menirea de a echilibra și armoniza relațiile copilului cu sine,cu natura. Adultul nu va cere copilului să reproducă,să execute cu măiestrie asemănarea până la identificare, cu înfățisarea naturii care oricum este în mod permanent alta. Dacă învățătorul ar acționa astfel ar face dintr-un copil un inapt în ceea ce privește creația artistică, l-ar indepărta de artă și l-ar înstrăina de propriile posibilități creative. Rolul adultului este de încurajare ,de sensibilizare a copilului în fața frumosului de argumentare a acestui limbaj cu informații și punere la dispoziție de materiale și tehnici adecvate, necesare.

Din perspectiva educației școlare, educația plastică își propune anumite obiective care se regăsesc în diferite etape în procesul instructiv-educativ:

A. Formarea și educarea pentru frumos;

B. Configurarea atitudinii artistice prin formarea gustului și a judecății estetice;

C. Dezvoltarea creativității artistice

A. Formarea și educarea pentru frumos este obiectivul ce se realizează prin contactul direct cu obiectele și fenomenele estetice și artistice și presupune o pregătire sistematică și continuă încă din grădiniță. În acest proces se diferențiază două etape:

Prima etapă este formarea simțurilor – etapa în care este necesar să se formeze ochiul copilului, care să perceapă culorile și armonia lor, formele și simetria, perspectivele și umbrele. De asemenea se urmărește formarea urechii copilului să deprindă melodia, armonia sunetelor. Cadrelor didactice le revine sarcina de a modela simțurile copilului, de a le descoperi în ultimă instanță frumosul în domeniul artelor, dar și din natură și viața socială.

Școala este singurul loc unde copilul poate dobândi cunoștințele despre artă în mod organizat,unde poate fi educat prin acest limbaj al simțirii. În general micii școlari așteaptă cu nerăbdare orele de educație plastică, sunt încântați și relaxați.

Perceperea și conturarea obiectului estetic – constituie etapa necesară care marchează contactul direct cu obiectul estetic. în perceperea estetică și artistică se înșiră aspecte senzoriale, trăiri afective și factori de natură intelectuală. Participarea emoțională este însă definitorie pentru contemplarea estetică. Perceperea și contemplarea obiectului estetic reprezintă un proces cu puține aspecte personale, fiecare individ selectând din acestea atât cât îi permite capacitatea sa de recepție, condiționată la rândul ei de predispoziții, de nivelul de cultură, de experiența de viață, de forța sa de activitate, etc.

Cu cât subiectul estetic și artistic este mai complex, cu atât este mai mare nevoia de cunoștințe, de o cultură artistică capabilă să ofere informația necesară receptării adecvate a faptului estetic. De aceea alături de modelarea sensibilității, se impune un nivel minim de cultură artistică generală, pe care școala îl poate realiza în diverse etape de pregătire.

Principalele componente ale atitudinii estetice sunt : gustul estetic, judecata estetică, idealul estetic, sentimentele și convingerile estetice. Între aceste componente există relații de interdependență.

Fiecare vârstă manifestă preferințe pentru un gen sau altul, de forme artistice.

Preșcolarul și școlarul mic sunt. atrași de culorile vii, de obiecte în mișcare, în general de stimuli puternici. Manifestarea emoției constituie dovada sigură că elevul a parcurs deja calea către perceperea și contemplarea obiectelor estetice și artistice. Dascălii au menirea ca, pe lângă înzestrarea copiilor cu noțiuni și cunoștințe fundamentale acestei științe, să facă înțelese mesajele artistice, să cultive spiritul, gustul estetic. Ei trebuie să călăuzească tinerele generații ca prin intermediul artei să ajungă oameni.

B. Configurarea atitudinii artistice prin formarea gustului și a judecății estetice este un alt obiectiv al educației estetice. Acest obiectiv cuprinde două etape:

Conceptul de atitudine artistică, în care atitudinea artistică, în viziunea lui Ioan Nicola, este una dintre cele mai complexe componente ale spiritualității umane. Mobilul principal al atitudinii estetice este cel al satisfacerii unor plăceri, a unor aspirații și desfătări subiective, a interesului artistic.

Principalele componente ale atitudinii artistice sunt judecata estetică, ideal estetic, sentimentele și convingerile estetice.

Gustul artistic este considerat ca fiind capacitatea de a reacționa spontan printr-un sentiment de satisfacere sau insatisfacere față de obiectele, de artele și realizările umane.

Judecata artistică este un aspect psihic prin excelență intelectual ce constă în capacitatea de apreciere a valorilor artistice pe baza unor criterii de evaluare. Judecata artistică se exprimă pe plan logic sub forma unei propoziții prin care se argumentează și motivează o anumită reacție. Prin intermediul ei se intelectualizează gustul estetic, se amplifică și se adâncește emoția artistică a subiectului.

Gustul estetic are un caracter subiectiv, relativ schimbător, fiind strâns legat de structura psihică a elevilor, de nivelul pregătirilor artistice-plastice. În procesul de educare a gustului estetic trebuie să se țină seama de concepțiile transmise de-a lungul generațiilor, de influențele mediului familial, de obișnuințele și de prejudecățile cu care elevii vin la școală. Pentru ca elevii să aibă capacitatea de a remarca însușirile estetice ale unui obiect, gen sau operă de artă, ei trebuie să aibă, pe lângă acuitatea vizuală și o atitudine disociativă, raportată la un anumit ideal estetic.

Atitudinea este deci un indicator al dezvoltării estetice, care reprezintă fundamentul pe care se formează conștiința axiologică a elevului. Configurarea sistemului atitudinal este punctul terminal al unui proces complex caracterizat de o desfășurare secvențială, în cadrul căruia se disting următoarele etape: formarea sensibilității, formarea gustului estetic, formarea judecății estetice, formarea atitudinilor. Educația estetică trebuie să analizaze efectele tuturor elementelor integrate în opera de artă: ce culori, forme, tonalități, emoții și idei au efect favorabil, ce combinații ale acestora produc starea de beatitudine și pace sufletească.

Școala are rolul de a forma gusturile și judecățile estetice, a le direcționa în sensul flexibilității și al posibilității continue de restaurare și adecvare în funcție de noi experiențe de a configura atitudini de deschidere, receptare, apropiere de faptul artistic, oferind elevului o sumă de exemplarități în calitate de modele la care acesta își va raporta propriile realizări.

C. Dezvoltarea creativității artistice este stimularea capacităților de creație artistică reprezentând formarea și cultivarea înclinațiilor, a aptitudinilor și talentelor. Fără a-și propune să facă din fiecare elev un artist, educarea creativității urmărește asigurarea condițiilor optime de manifestare complexă a fiecăruia, solicitarea forțelor creatoare și sprijinirea afirmării fiecărei persoane în limitele disponibilităților sale.

Creativitatea este un obiectiv fundamental al întregului proces educativ din școală, fiind nu numai posibil dar și necesar în toate domeniile. Creativitatea este condiția de bază a artei, a atitudinii estetice și în consecință o finalitate majoră a educației estetice.

Dezvoltarea creativității vizează formarea globală a personalității. Aceasta înseamnă asimilarea unor modalități operaționale, dar și o atitudine personală nonconformista. Această atitudine "se învață și devine cu timpul o manifestare de a fi".

I.2.ASPECTE METODICE PRIVIND ÎNSUȘIREA STUDIULUI CULORII ÎN CADRUL ORELOR DE EDUCAȚIE PLASTICĂ

„Creativitatea este o floare atât de delicată încât elogiul o face să înflorească, în timp ce descurajarea o înăbușă chiar înainte ca ea să se poată transforma în floare.

(Thomas Carlyle)

1 .SENSIBILITATE ȘI CREATIVITATE

Termenul de creativitate își are originea în cuvântul latin ,,creare” , care înseamnă ,,a zămisli” ,,a crea” , ,,a naște” . Însuși etimologia cuvăntului ne demonstrează că termenul de creativitate definește un act dinamic, un proces care se dezvoltă, se desăvârșește. Activitatea creativă este una din marele provocări ale vieții și oferă satisfacții pe măsură. Prin tot ceea ce facem încercăm să găsim calea de la frumos la sufletul copilului, să-l facem să devină mai bun, civilizat și receptiv la frumosul pe care trebuie să-l înțeleagă, sa-l creeze la nivelul posibilităților sale.

Pentru pedagogul francez Maurice Debesse, creativitatea este un concept important dar modest, având sensul posibilității de exprimare a copilului realizarea unor lucrări (desen) în mod firesc, spontan…

Creativitatea nu este nici privelegiul, nici accidentul unor oameni după cum nici nu este egală la toți oamenii, ea este o stare normală a tuturor oamenilor, de care însă dispunem în măsură inegală. Creativitatea se caracterizează prin curiozitate, deschidere, dispoziții și aptitudini pentru anumite domenii. Încurajarea și îndrumarea lor plină de tact duce la formarea, autoformarea personalității creatoare.

În domeniul artistico-plastic jocul are un rol important. Deoarece el permite individului să-și realizeze eul, să-și manifeste personalitatea, să urmeze pentru moment linia interesului său major când nu o poate face prin alte activități. De asemenea imaginația joacă un rol important în viața copilului; Ea este prezentă în toate activitățile lui. Ocupând un loc important în viața mintală a omului, ea trebuie exersată de timpuriu. Copilul însuflețește lucrurile, personifică literele alfabetului, își atribuie personalitățile cele mai diverse, transfigurează atât de mult realitatea încât crede singur în iluzii.Creativ este cel care se caracterizează prin originalitate, expresivitate și este imaginativ, generativ, deschizător de drumuri, inventiv, inovator.

Pentru echilibrul intelectual și afectiv al copilului este bine ca, în cadrul orelor de educație plastică, acesta să fie atras spre forme de activitate care să-i faciliteze atăt asimilarea noțiunilor plastice cât și cultivarea sensibilității, a gândirii creatoare, a modalităților de exprimare spontană.

Nu toți elevii au aceeași sensibilitate față de însușirile estetice ale formelor, fenomenelor naturale etc. și nu toți se bucură de frumusețea lor dar toți pot învăța cum să aibă bucurii estetice în plus și cum prin aceasta să devină veseli, optimiști și fericiți. Prin diverse acțiuni cele mai multe cu caracter de joc, profesorul încearcă să dezvolte copiilor sensibilitatea față de aspectele estetice și artistice ale mediului ambiant.

Cercetarea psiho-pedagogică a stabilit următoarele componente ale sensibilității estetice și artistice ale elevilor:

sensibilitatea spirituală: capacitatea de a deosebi însușirile estetice esențiale de cele neesențiale ale unor forme (obiecte, fenomene, etc.)

acuitate vizuală, capacitatea de a aprecia impresiile și senzațiile estetice cele mai reale (ex. de a desluși cât mai multe nuanțe și tonuri de verde în frunzișul unui arbore, etc)

capacitatea de adaptare a percepțiilor vechi la condiții artistice schimbate; receptivitatea față de problemele noi estetice și artistice, etc.

Dar în afară de aceste componente ale sensibilității, personalitatea elevului, gândirea lui artistică trebuie să mai fie odată cu: fluiditate, originalitate, umor, etc.

Desenul este unul dintre cele mai îndrăgite mijloace de exprimare a copiilor, acest limbaj universal al tuturor generațiilor și națiilor după cum spunea Al. Ciucureanu în lucrarea sa "Desenul este limba vorbită și înțeleasă de toate popoarele".

Culoarea bucură, înveselește, dă satisfacție. Copilul e sincer, naiv, curat; își pune sufletul pe hârtie cu o franchețe dezarmantă. Important e să știi să-1 citești, să-1 cercetezi, să-1 descoperi. Poți cunoaște infinit mai mult un copil în astfel de ore. Aceasta este și intenția mea: să descoper, să cunosc, să înțeleg și să modelez sufletele copiilor prin culoare.

Întreaga viată, frumusețea naturii, strălucirile luminii și culorile, gândurile și sentimentele omului "vorbesc" prin desen "Lumea e colorată! O lume fară culori n-ar fi numai tristă ci ar părea moartă. îți dai seama gândindu-te doar la marea deosebire între o zi de vară- însorită, scăldată în cerul albastru și smălțuită cu flori și o zi de toamnă târzie, ploioasă, mohorâtă când totul e dominat de cenușiu. Și totuși chiar în trista înfățișare a naturii ce se pregătește de iarnă există culori, chiar dacă sunt reduse la o gamă cromatică restrânsă ocru-cenușiu. Total lipsit de culoare e numai întunericul absolut. O cât de reală rază de lumină naște culori; de lumină depinde existența culorilor. Lumina e chiar izvorul lor.”

Culorile au stat în cea mai mare măsură, la baza cunoașterii lumii de către oameni. Unii învățați au dovedit chiar, că omul percepe mai întâi culoarea, apoi forma obiectelor. Există o lume interioară, subiectivă, trăită a culorilor, la fel cum există lumea lor obiectivă, exterioară. Ocupând un rol însemnat în universul uman, culoarea este prezentă în viața și activitatea zilnică a oamenilor la fiecare pas: de la flori și interioarele locuințelor la fațade, reclame, afișe, cărți și reviste de la mediu natural la pictură, simboluri și semnificații la diagnosticul psihic la tratamentul psihocromatic.

Societatea de psihologie națională din Munchen a reușit să demonstreze încă din 1973 că într-o ambianță coloristică agreabilă cu nuanțe bine alese și asortate de portocaliu, albastru-deschis și galben inteligența și creativitatea copiilor crește substanțial în ceea ce privește viața afectivă, bogăția trăirilor interioare, gustul pentru frumos, diferențele sunt și mai semnificative. De asemenea s-a constatat faptul că sensibilitatea diferențiată a copiilor crescuți la țară, într-un univers cromatic foarte bogat și variat (câmpuri cu flori, câmpii verzi, livezi) este superioară aceleia a copiilor crescuți între zidurile cenușii ale unui oraș.

Totodată un mediu ambient monoton și rece din punct de vedere artistic, produce o creștere a tensiunii nervoase, o stare de iritare permanentă și inactivism, în timp ce utilizarea cu discernământ a culorilor tonifică, echilibrează și activează comportamentul uman.

În procesul de învățare-predare, culorile influențează pozitiv percepția, atenția și memoria, sporind gradul de înțelegere și asimilare. Utilizarea unui câmp cromatic variat sporește randamentul activității intelectuale și influențează conduita umană prin declanșarea de trăiri pozitive. Studiindu-se influența culorilor asupra proceselor psihologice s-a constatat că elevii care studiază materiale didactice cu vizualizare cromatică obțin performanțe superioare celor care studiază pe materiale cu vizualizări acromatice.

Culoarea aduce bucurie sau întristează, asigură un randament superior în muncă, înlătură oboseala și crează o bună dispoziție. Cu ajutorul culorilor putem să ne cunoaștem mai bine personalitatea.

Culoarea a fost studiată din cele mai vechi timpuri și nu există savant, poet sau artist care să nu fi vorbit sub o formă sau alta despre culoare.Atunci când privești un copac observi mai întâi frunzele. Toamna are frumusețea ei aparte prin coloritul frunzelor, prin zborul lor în bătaia vântului, prin covorul foșnitor așternut la piciorul copacului. Cât mister! Este un amestec de bucurie și tristețe, de speranță și de nădejde căci culoarea încântă ochiul dar sufletul se întristează căci a mai trecut un an din viață.

Fiecare lucru vizibil din lumea înconjurătoare se prezintă ochilor noștri numai în forma unei combinații de pete de diferite culori variat nuanțate.

,,Culoarea reprezintă și factorul esențial al celui mai modern sistem de educație vizuală, modalitate fundamentală a dezvoltării capacității creatoare a omului.”

Desenul satisface nevoia de comunicare liberă a copilului cu exteriorul. Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost atrași de culori și de tainele acestora, deoarece existența noastră nu poate fi concepută fară ambianța colorată a lucrurilor care ne înconjoară. Culoarea dezvoltă primele forme ale personalității și emotivității omului, îi stimulează spiritul creator și exercită o deosebită influență asupra sa, provocându-i diferite stări psihice, impresii și sentimente. Imaginați-vă cum ar arăta lumea fară culoare!

"…. Culoarea este viața, fiindcă o lume fără culoare ne apare moartă. Așa cum flacăra creează lumina, lumina creează culorile. Lumina este mama culorilor, iar culorile sunt copiii luminii. Lumina ne dezvăluie, prin culori, sufletul viu al acestei lumi… " Johannes Itten(l888-1967)

O sarcină importantă a educației estetice este dezvoltarea aptitudinilor creatoare în diferite domenii ale artei. Aceste aptitudini ca orice alte aptitudini se dezvoltă prin exersare, în școală aceste aptitudini sunt dezvoltate prin exerciții de creație artistică în diferite tehnici, accesibile la vârste diferite.

La vârstele mici capacitatea de exprimare artistică se manifestă cu mai multă vigoare și originalitate, deoarece intervenția unor restricții de creație este mai restrânsă, creativitatea este o condiție de bază a artei. Trebuie să acceptăm firescul manifestărilor lui, de a contura, mâzgâli, aceasta contribuind la ,,preludiul potențelor lui formatoare de mai târziu” Arta este prin excelență creație. Asemenea artistului adevărat copilul nu numai că reflectă realitatea, dar o și recreează, crează o realitate nouă.

Creația reflectă valoarea biopsiho-socială a personalității. Considerând aprecierea făcută de Al Roșea “Creativitatea poate fi factor uman al unor viitoare performanțe creatoare”, înțelegem necesitatea depistării la timp și a cultivării aptitudinilor creatoare a copiilor.

Educația artistico-plastică este deci educația acelor simțuri pe care se bazează conștiința artistică, inteligența și gândirea creatoare a elevilor.

Desenul, pictura, modelajul, creația artistică sunt utilizate în scop educativ- formativ, în procesul de educare a personalității.

Procesul creativ este format din următoarele faze: percepție, viziune,expresie imaginativă. Toate experimentele trebuie țină seama de acești factori.

Viziunea, alături de percepție, are un rol important în elaborarea expresiei plastice. Creația artistică este susținută de tendințe și pasiuni, de trăiri sau porniri individuale, de stări complexuale ideo-afective ale individului. Toate acestea declanșează expresia. Imaginația și reprezentările elaborează imagini mentale, din care se vor naște viitoarele imagini plastice.

În faza viziunii și expresiei imaginative, un rol foarte important îl are “inspirația”, care constă în impresie, contemplare și meditație. Inspirația este o dimensiune divină, iar forța creației vine de la Divin.

O latură a sensibilității artistice, e intuiția de a descoperi fapte de artă profunde sau mai puțin profunde, folosind și date ale rațiunii, este posibilă doar dacă activitatea practică, de exersare, oferă în unele momente condiții de întrerupere, de suspendare a raționamentului, a judecății de amendare logică.

Fantezia sau predispoziția de a răsturna ordinea cunoscută, banală, rămâne însă latura cea mai propice și, de fapt, cea mai eficient canalizată, exersată, dezvoltată, marea bătălie a sensibilității artistice dându-se pe tărâmul ei și victoria cea mai “scumpă” numindu-se creație.

I.3. MODALITĂȚI DE STIMULARE A SENSIBILITĂȚII ELEVULUI PRIN ORELE DE EDUCAȚIE PLASTICĂ

Orele de educație plastică se deosebesc de celelalte ore nu numai prin conținutul și obiectivele sale ci și prin cadrul organizatoric în care trebuie să se desfășoare aceste ore și prin climatul afectiv-emoțional general, ce trebuie asigurat pe tot parcursul orei. Astfel cadrul didactic trebuie să acorde o atenție amenajării sălii de clasă, fiind bine cunoscută influența mediului asupra randamentului copiilor în învățare. Mediul în care sunt educați elevii influențează mult dezvoltarea lor fizică, psihică și intelectuală. Aceasta presupune ca învățătorul să stăpânească “știința culorii” care va contribui la amenajarea cu gust a sălii de clasă. Paul Signac afirmă atât de adevărat că: “Există o știință a culorii, pe înțelesul tuturor, pe care fiecare ar trebui să o învețe și a cărei cunoaștere ne-ar feri de multe aprecieri prostești”.

Culorile deschise, albul, bleul, rozul, galbenul sunt culori care destind atmosfera și în relație cu o luminozitate corespunzătoare creează o ambianță tonifiantă cu efect benefic asupra stării fizice și psihice a elevului. O sală de clasă monotonă și rece din punct de vedere coloristic, produce o creștere a tensiunii nervoase, o stare de iritare permanentă.

Foarte importantă pentru crearea unei atmosfere propice desfășurării orelor de educație plastică este și calitatea, diversitatea și coloritul materialelor de învățare utilizate de cadrul didactic. Utilizarea în mod științific și eficient a culorilor în procesul de învățământ are următoarele influențe asupra învățării: sporește calitatea și randamentul muncii intelectuale, creează o stare de confort psihic și bună dispoziție ce se reflectă acut în lucrările elevilor prin subiectele ce și le aleg, prin culorile și combinațiile de culori pe care le utilizează.

În concluzie, copiii care învață în săli de clasă și după materiale didactice cu un bogat colorit, deci într-o ambianță cromatică propice, obțin performanțe superioare celor care studiază cu materiale sărace. Copiii crescuți într-un mediu cromatic cu nuanțe coloristice diversificate și bine alese au un nivel de inteligență și sensibilitate superioară celor crescuți într-un mediu cromatic rece, gol, monoton, cenușiu.

Tot de climatul afectiv-emoțional în care se desfășoară o lecție de educație plastică ține și modul în care cadrul didactic reușește să ajungă la sufletul elevilor prin discuțiile din debutul orei, continuând apoi cu cele din etapa explicațiilor și demonstrațiilor, apoi cu remarcile din timpul efectiv de lucru și în final prin evaluarea lucrărilor. În primul rând este foarte important modul în care cadrul didactic captează atenția și reușește să trezească interesul pentru tema, tehnica de lucru a fiecărei ore. El trebuie să posede experiența chiar măiestria de a întreține un dialog, unul deschis, apropiat în debutul orei și afectuos.

De acest dialog depinde și modul în care elevii își vor elabora lucrarea. De exemplu, la o activitate cu tema “Peisaj de toamnă” în introducere le-am prezentat elevilor planșe care reliefau anotimpul ca fiind monoton, sumbru. Dialogul a fost mai mult dirijat spre evidențierea acelor fenomene ale naturii care anunțau punerea ei în amorțire, în neființă, cum ar fi: ploile mărunte, cerul înnorat, zile scurte și nopți lungi, plecarea păsărilor călătoare și toate acestea fiind întregite și cu reactualizarea poeziei “Balada unui greier mic” de G. Topârceanu, într-o manieră destul de sugestivă, și-au pus amprenta pe psihicul copiilor și chiar pe fizionomia lor. Acest lucru s-a oglindit extraordinar de bine și în desenele lor. Au folosit culori reci, verde închis combinat cu negru, albastru crud combinat cu negru, nuanțe închise de maro, redând o natură deosebit de săracă în culori, au desenat păsări în zbor de dimensiuni mari, nori de dimensiuni foarte mari.

Nu același lucru s-a întâmplat la realizarea aceleiași teme, dar de data aceasta după o plimbare prin împrejurimile școlii, făcută într-o zi însorită, în care am dialogat permanent cu toți elevii referindu-ne mai ales la diversitatea de culori ce poate fi întâlnită în natură în acest anotimp, culori receptate pe viu de ochii lor. Ora desfășurată pe fondul muzical al “Anotimpurilor” lui Antonio Vivaldi, “Toamna”, a fost finalizată printr-o serie de lucrări impresionante prin coloritul lor și prin natura vie pe care au redat-o copiii. Deci, discuțiile din introducere sunt deosebit de importante, hotărâtoare, am putea spune, pentru restul lecției. . .

Și în celelalte etape ale orei, modul de a se adresa al cadrului didactic și felul cum dialoghează cu elevii este la fel de important. Pe tot parcursul lecției trebuie creată acea ambianță favorabilă, acel acord reciproc afectiv-volițional, dintre toți elevii, aceasta cu mult tact și un mod de adresare încurajator care să degaje multă seriozitate pentru ceea ce face elevul și să-i dea încredere în forțele lui. La aceasta contribuie în mare măsură și dialogarea în termeni specifici limbajului artelor plastice, fără îndrumări didacticiste, prin care să le cerem socoteală de ce au colorat într-un fel sau altul, știut fiind faptul că cei mici operează cu alte raporturi, de natură afectivă mai ales, în comparație cu adulții.

Un lucru este esențial, orice elev este dotat cu o anumită sensibilitate artistică și la fel de adevărat este faptul că învățătorul poate să speculeze la maximum această calitate și la fel de bine poate să o “ucidă” printr-o apreciere eronată a manifestărilor afective și sentimentale ale elevilor, față de ceea ce-i înconjoară, manifestări diferite de ale adulților.

Cuvântul “urât” nu are ce căuta în aprecierile unui cadru didactic. Nici un desen al elevilor nu poate fi apreciat ca “urât”. Totul se raportează la universul său de viață și la universul său interior. De acolo vine și maniera lui de a se exprima prin desen.

Desenul în natură stârnește foarte mult interesul elevilor și nu numai desenul, toate lecțiile desfășurate în mijlocul naturii plac în mod deosebit elevilor pentru că aceștia se relaxează psihic, acest lucru punându-și amprenta asupra randamentului lor fizic și intelectual. Aici însă, trebuie să ținem seama de renovarea concepției în ceea ce privește educația prin artă și anume cea care promovează “nu desenul după natură ci în sensul ei” după cum spunea Leonardo da Vinci în “Tratatul despre natură”.

Aceasta presupune și o renovare a atitudinii estetice și artistice față de natură. Elevul va fi invitat să descopere frumosul în natură și să redea în viziunea lui prin desen nicidecum să-l imite.

Scopul principal al orelor de educație plastică este până la urmă reintroducerea frumosului în viața de zi cu zi. Și unde mai bine decât în școală se poate pregăti această mișcare. Doar noi, cadrele didactice, “mai bine să ne și batem pentru ca mușcatele sau oricare floare să revină în ferestre, lângă strung, pe catedre și de ce nu, în sufletele noastre, ale tuturor”.

Scopul artei nu e să creeze lumea ci să o pilduiască… .

,,Ochiul are nevoie de culoare cum are nevoie de lumină “

II. CULOAREA – ELEMENT DE LIMBAJ PLASTIC, INSTRUMENT SPECIFIC PICTURII

II 1. CULOAREA. CONSECINȚĂ A LUMINII (spectrul solar- culorile lumină)

" Există o țară minunată, plină de frumusețea tuturor curcubeelor și de sclipirea miilor de nestemate puse de roua dimineții pe petalele milioanelor de flori multicolore. Aici soarele strălucește mai viu, pajiștile sunt mai verzi, parfumul florilor mai pătrunzător, iar veșmântul păsărilor și al gâzelor mai fermecător. Această țară o cunoaștem cu toții. Este țara culorilor."

Noțiunea de culoare se referă simultan la două fenomene: senzația subiectivă de culoare și proprietatea unui corp de a fi colorat. Aceste două fenomene au o caracteristică comună: ele depind total de un al treilea fenomen lumina.

"Se poate afirma, că culoarea înseamnă înainte de toate lumină, căci în întuneric nu mai există nici senzație cromatică și nici coloarea corpurilor".

Doar întunericul absolut e lipsit de culoare. O cât de slabă rază de lumină naște culori, căci de lumină depinde existența culorilor. Lumina este chiar izvorul lor.

Sub aspectul său obiectiv, culoarea este o funcție a luminii prezentându-se din punct de vedere fizic ca energie radiantă a undelor electromagnetice cuprinsă în anumite limite măsurabile. Spectrul electromagnetic este foarte larg și include razele X ultraviolete, infraroșii, undele radar, undele herziene, etc.

Culorile pe care le vedem reprezintă după cum se știe foarte puțin din dimensiunile acestui spectru, ele cuprinzând doar lungimile de undă aflate între violet și infraroșu adică între 39 v – 76 v.

Proprietățile fizice ale culorilor, se definesc prin tonalitate cromatică, saturație și luminozitate iar culorile cromatice se deosebesc numai printr-o singură însușire, strălucirea.

Culoarea, legată indisolubil de corespondența ei naturală-lumina- ne impresionează permanent la tot pasul în cele mai diverse moduri.

Culoarea este o impresie produsă asupra noastră de razele luminoase reflectate de obiecte și constă în aspectul colorat al lucrurilor. Ea este o proprietate a obiectelor știute în lumină, deoarece acestea în întuneric nu au culoare.

Culoarea este o însușire a luminii determinată de compoziția sa spectrală, care face ca ochiul să perceapă diferit radiațiile de pe retină, având aceeași intensitate, dar lungimi de undă diferite.

Culoarea are influență asupra omului, provocându-i impresii, sentimente sau stări psihice diferite. Un fascicul de lumină naturală, trecând printr-o prismă de cristal, proiectează pe un ecran o figură (spectru) formată din culori alăturate: roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo, violet. Fiecare culoare are o anumită lungime de undă. Lumina naturală este compusă din șapte radiații de lungime de undă diferită. Prisma comportă la cele două extremități lungimi de undă care scapă controlul vizual, dar își manifestă existența prin acțiune calorică (infraroșu) și chimică- calorică (ultraviolet).

Culoarea este viața, fiindcă o lume fară culoare se înfățișează moartă. Culorile sunt energii radiante care ne influențează în mod pozitiv sau negativ, indiferent dacă ne dăm seama de acest lucru sau nu.( Itten )

In anul 1676, fizicianul Isac Newton (1642 – 1727) a demonstrat pentru prima oară că lumina este culoare.

Dar ce sunt de fapt culorile? Nimic altceva decât anumite fascicule de lumină ce se reflectă în ochii noștri. Fără îndoială că ați văzut vreodată- mai ales după ploaie curcubeul, acel măreț arc ce încarcă aerul cu o bandă multicoloră, din care deosebim mai ales: roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, albastru-închis, violet.

Acest fenomen a fost lămurit încă în secolul XVII de învățatul englez Isaac Newton.

Dacă lumina albă se descompune în șapte radiații distinct colorate înseamnă că prin recombinarea acestor radiații trebuie să se obțină din nou lumina albă .încercările de a realiza recompunerea luminii îi aparțin tot lui Newton "Amestecând intim pulberi foarte fine, colorate după culorile din spectru, el obține o pulbere unică de culoare albă sau mai precis gri deschis. Același lucru se realizează prin experiența cunoscută sub numele de discul lui Newton", în care un disc de carton cu sectoare colorate în cele șapte culori fundamentale este rotit în jurul axului central. Datorită fenomenului persistenței imaginilor pe retină la o anumită viteză, impresia produsă asupra ochiului este rezultanta celor șapte culori suprapuse- culoarea albă"

Dar curcubeul nu este singurul fenomen natural în care culoarea impresionează, răsăritul și apusul soarelui creează lumini și culori de basm, spectacolul fiind tot atât de măreț și astăzi ca și cu milioane de ani în urmă. Priviți un răsărit sau un apus de soare la mare. Culorile amurgului strălucesc în tonuri calde și profunde care se schimbă de la o clipă la alta. Reflectându-se pe suprafața liniștită a mării, ele creează o senzație de furie, de ireal. Nu este om pe care vraja acestui spectacol să nu-1 captiveze.

“Privind cerul senin și pădurea umbroasă, omul a observat că fiecare posedă o anumită culoare: a pădurilor seamănă cu a pajiștilor, iar a cerului cu a apelor mării. Așa s-au format cu timpul noțiunile corespunzătoare diferitelor culori: verde, albastru și celelalte.”

Să ne închipuim, de pildă că pentru o clipă ar dispărea din natură culoarea, că toate obiectele și ființele ce pulsează în lumea materială din jurul nostru ar deveni incolore sau cel mult cenușii. La ce tablou deprimant am asista, ce monotonie apăsătoare ne-ar înconjura și cât de grea, dacă nu chiar imposibilă ar fi adaptarea la un asemenea mediu. Culorile însuflețesc, nuanțează, diversifică formele și contururile, umbrele și luminile.

II 2.MODELUL DIDACTIC AL STUDIULUI CULORII

In pictură, grafică, arte decorative se utilizează culorile pigmentate, obținute din pigmenți (prafuri de culoare provenite din minerale sau substanțe chimice) amestecați cu ajutorul unui anumit liant.

Culorile pigmentare vor fi denumite simplu culori.

In scopul înțelegerii relațiilor existente între culori și pentru studiul acestora s-au întocmit, în decursul timpului, diverse scheme grafice: steaua culorilor, cercul cromatic, sfera culorilor ș.a. Primul cerc cromatic sau cerc al culorilor a fost realizat de către Newton, din șapte bucăți de hârtie colorată, pe care le-a lipit pe un disc din carton, între pictorii și teoreticienii preocupați de studiul culorilor se numără Philipp Otto Runge ( 1777-1810), pictor german, Paul Klee (1879-1940), pictor german de origine elvețiană, și Johannes Itten (1888-1967), pictor elvețian.

Aceștia au realizat cercul cromatic din 12 culori. Itten a împărțit culorile în trei grupe, în funcție de gradul lor de strălucire. Cu cât intră mai multe culori în amestec, cu atât scade gradul de strălucire a culorii rezultate.Anexa 1

II 3. CULORILE PRIMARE, SECUNDARE ȘI TERȚIARE

Culorile cu cel mai înalt grad de strălucire sunt roșu, galben și albastru. Pentru că nu pot fi obținute din combinația altor culori, ele se numesc culori primare. Culorile primare sau de bază sunt roșu (R), galben (G) și albastru (A).

“Dar trebuie ținut seama că nu orice roșu, orice galben sau orice albastru pot da, prin amestec, toate celelate culori.Fundamentale sau primare sunt doar: roșu purpuriu deschis numit Magenta, galbenul de crom și albastrul numit de Prusia sau cianic (ferocianat de fier), de asemenea trebuie să avem în vedere că aici nu ne ocupăm decăt de culorile pigmentare ( vopsele de tot felul, acuarele, tempera, ulei, etc.) și nu de luminile colorate pentru care culorile primare sunt altele: roșu, verde și albastru violet.”

Prin amestecul lor în cantități și variante diverse, adăugând după caz alb sau negru, se pot obține aproape toate culorile din natură. Prin combinarea în cantități egale a culorilor primare rezultă negru: R+G+A= negru

Din amestecul fizic al lor (două câte două) în proporții anumite (cantități mai mult sau mai puțin egale) se obțin alte trei culori numite culori binare de gradul I sau secundare.

Astfel prin amestecul fizic al culorilor roșu cu galben se obține oranj, portocaliu (R+G=0). Prin amestecul fizic a culorilor galben și albastru se obține verde (G+A=V); prin amestecul culorilor roșu și albastru se obține violet(R+A=V) Culorile secundare (verde, violet și oranj) au un grad de strălucire mai scăzut decât cele primare.

Amestecul a două culori binare de gradul I cu o culoare primară poate să dea un gri colorat (exemplu oranj+verde+roșu). Amestecul a două culori primare cu o culoare binară de gradul I, poate să dea tot un gri colorat (exemplu roșu+galben+ verde). Griul perfect se mai poate obține și prin amestecul unei părți de culoare primară (exemplu albastru) cu o anumită cantitate de culoare binară de gradul I (exemplu portocaliu).

Culorile secundare precum și alte amestecuri ale culorilor primare, își derivă caracterul din aceea că sunt percepute ca hibrizi. Cele cu o dualitate vibrantă, tinzând spre cel mai puternic dintre cei doi poli, sau încercând printr-o permanentă interacțiune dinamică să mențină echilibrul între cele două nuanțe "părinți" într-o compoziție picturală bazată pe triada secundară orange- purpuriu- verde, găsim o interacțiune continuă între aceste trei elemente. Fiecare culoare are o primară în comun cu fiecare din celelate două astfel că fiecare dintre ele este atrasă în două direcții diferite. Efectul de conflict sau de respingere nu este “greșit” interzis. Dimpotrivă, el constituie un instrument prețios pentru artistul care dorește să transmită prin culoare un mesaj coerent putându-1 ajuta să desprindă planul prim de fundal, sau să-și împiedice ochiul de a parcurge o rută nedorită sub raport compozițional.

Amestecând culorile secundare cu o culoare primară vecină se obțin culorile binare de gradul II sau terțiar: V+A = verde albăstrui V+G = verde gălbui O+G = oranj gălbui O+R = oranj roșcat Vi+R = violet roșcat Vi+A = violet albăstrui Acestea au un grad de strălucire mai scăzut față de cel al culorilor secundare. Culorile primare, binare și terțiare, alcătuiesc cercul cromatic cu 12 culori.

II 4. LEGILE CULORILOR SUPRAPUNEREA, JUXTAPUNEREA CULORILOR, LEGEA CELOR 7 CONTRASTE

Suprapunerea este o modalitate de compunere fie prin reducerea formei (ascunsă parțial, după necesitățile configurării), fie reducând sau transformând cromatica unei pete prin acoperire parțială transparentă (procedeul fuziunii ori al acoperirii decorative a zonei cu nuanța rezultată din amestecul celor două pete).

Suprapunerea intensifică relațiile formale, concentrându-le într-un model mai unitar. Se creează mai mult decât o relație de juxtapunere, imaginea capătă o completitudine, o interferență prin modificarea mutuală a elementelor. Suprapunerea permite selecția, figurile și obiectele se acoperă parțial unele pe altele în modul în care permite să se vadă ce trebuie văzut.

Suprapunerea permite redistribuirea elementelor în noi modele care relevă caracteristice ascunse ale obiectului prin relații poaspăt descoperite.

Juxtapunerea înseamnă alăturarea a două pete de culoare, picturale sau plate, în raport de egalitate (monotonie), de coordonare sau subordonare. Pata picturală se realizează prin tușe, valori și nuanțe, mai ales în acuarelă în mod spontan, pata plată (tenta plată) este o întindere de culoare uniformă, omogenă fără urme vizibile de penson. Ea are forța de a sugera spațiul. Aceasta depinde de locul pe care-1 ocupă fiecare pată cromatică în compoziție cât și de"greutatea"fiecărei culori în parte. Aceste pete pot fi așezate alăturat atunci când compoziția cere această pauză pentru odihna ochiului,care trecând de la suprafețe zbuciumate simte nevoia unei liniștiri, de zone uniform plate. Se impune precizarea că alternarea acestor două feluri de pete cromatice nu se va confunda cu valorația strict decorativă, la desenul strict decorativ. Tratarea plată a unei compoziții mai poate fi realizată în tehnica colajului, mozaicului, picturii pe sticlă sau celofan etc.

În general juxtapunerea este modalitatea de a alătura două tente, două valori, două forme diferite, fară interval între ele cu o condiție: să se accepte sau, cu intenție să „șocheze".

Juxtapunerea culorilor este totdeauna un anumit raport, dar nu neapărat un contrast, deoarece expresia acestuia depinde de cantitatea, calitatea lor. Dacă o culoare caldă se alătură lângă o culoare rece ambele se exaltă cromatic, dar culoarea caldă devine mai caldă și cea rece mai rece.

Juxtapunerea poate fi:

juxtapunerea dintre forma totală și părțile ei

juxtapunerea dintre forme diferite

juxtapunerea dintre semnul plastic și fond

Din juxtapunerea culorilor decurge o serie de legi cu importanță deosebită pentru concluziile sintactice ce se impun în structura limbajului cromatic.

Juxtapunerea culorilor primare cât și a celor secundare separate de o secundară (roșu-oranj- galben și galben- verde- albastru) în primul rând și în al doilea rând de o primară (oranj- galben- verde și verde- albastru- violet) se resping prin îndepărtare cromatică. Se atrag în schimb desi se exaltă parțial, culorile opuse din punct de vedere caloric: roșu- albastru, oranj, violet, albastru-oranj, etc.

Prin juxtapunere, adică raportarea prin alăturarea a două culori: ca de pildă, un roșu strălucitor alăturat în cantitate ( întindere) egală cu fiecare din culorile menționate, poate fi răcit sau încălzit (mai mult decât este în starea lui pură) fară a-1 atinge, schimbând doar culoarea vecină:

R lângă O = se răcește ușor

R lângă G = se răcește vizibil

R lângă V = se încălzește

R lângă A = se încălzește vizibil

R lângă W = se incălzește ușor

“Unde nu există contrast nu există strălucire”

DELACROIX

III. CONTRASTE CROMATICE SPECIFICE PICTURII

Cele mai importante efecte ale culorilor juxtapuse sunt contrastele de culoare. Ele exprimă conflictul mai mult sau mai puțin cromatic dintre culori. Un contrast cromatic există atunci când între două culori sau mai multe se constată deosebiri clare.

Contrastele joacă un rol de seamă în lumea culorilor prin faptul că acestea trăiesc, se mișcă, acționează, depind și fac să depindă de ele, sunt puternice, pot și să servească altora, dar și să subjuge.

Când copilul așază alături două pete de culoare, în stare pură, el realizează un contrast. Copilul simte diferența, iar noi îl vom ajuta să înțeleagă de unde vine aceasta, la ce-1 poate ajuta în lucrările lui: realizarea unui centru de interes, sublinierea unei stări excepționale. Va învăța cum poate atenua sau stinge aceste "conflicte" dintre culori, pentru a crea armonia.

Există nouă tipuri de contraste, clasificate după felul, calitatea și cantitatea culorilor folosite. Acestea sunt:

1. Contrastul în sine al culorilor.

2. Contrastul cald- rece.

3. Contrastul închis- deschis.

4. Contrastul clar- obscur.

5. Contrastul cantitativ.

6. Contrastul calitativ.

7. Contrastul de complementare.

8. Contrastul simultan.

9. Contrastul succesiv.

Unele dintre aceste contraste sunt greoaie pentru a fi tratate la vârsta micii școlarități (contrastul succesiv, cel simultan), altele deși nu prezintă un grad mare de dificultate, nu pot fi studiate datorită numărului mic de ore pentru această disciplină. Dintre toate contrastele, programa pentru învățământul primar prevede să se studieze în clasa a IV-a trei contraste: cald- rece, închis- deschis, de complementare. Sunt contraste care nu ridică probleme de înțelegere deoarece se pot vedea concret în lucrul copiilor.

Se por realiza panouri decorative cu flori sau fructe, scene din basme, peisaje, urmărind o problemă de culoare ( respectarea unui contrast stabilit la început), în funcție de care se vor alege subiectele.

După Itten există șapte modalități de exprimare cromatică a contrastelor:

contrastul culorii în sine ( ce se realizează în prezența culorilor primare roșu, galben și albastru)

contrastul clarobscurului –variantă a contrastului închis-deschis (se face prin juxtapunerea plajelor cu diferențe de valoare)

contrastul psihofiziologic simultan ( care stă la baza teoriei complementarelor-De pildă roșu devine maim roșu dacă este amplasat într-un câmp verde, albul pare colorat în roșu dacă este amplasat într-un cîmp de verde-suprafața albă pare mai mare decât una neagră de mărime identică etc.)

contrastul de calitate (constă în juxtapunerea tonurilor strălucitoare lângă cele stinse,diminuate)

contrastul de cantitate(Constă în alăturarea plajelor mari colorate la cele mici și este cel care determină psihologia tabloului: culoarea care ocupă suprafața cea mai mare dă, după caz, nota de optimism, de sumbru, de tensiune etc.)

contrastul cald-rece

contrastul clasic al complementarelor

CONTRASTUL COMPLEMENTAR, PROBLEMA GRIURILOR COLORATE

Contrastul complementar, problema griurilor colorate rezultă din alăturarea culorilor complementare perechi. Are efecte de exaltare. Cele șase perechi de culori complementare sunt:

a) culori primare cu culori binare de gradul I

galben (G) – violet (Vi) albastru (A) – oranj (O) roșu(R) – verde (Ve)

b) culori binare de gradul II cu binare de gradul I

galben-oranj – albastru violet roșu – oranj – albastru – verde roșu-violet – galben- verde Culorile complementare se găsesc în cercul cromatic opuse una celeilalte. Când se amestecă între ele culorile complementare se obține un cenușiu negru neutru. Culorile complementare se exaltă unele pe altele până la puterea cea mai luminoasă. Amestecate ele se distrug. Se consideră că legea culorilor complementare stă la baza oricărei operații artistice deoarece determină un echilibru perfect pentru ochi.

Însemnătatea acestui contrast constă în marea sa răspândire. “Cum s-a mai spus, privind o culoare, ochiul omenesc are culoarea complementară; de exemplu, umbra unei flori galbene este violetă, etc.”

Culorile complementare, folosite în proporții corecte, produc un efect static și solid, fiecare culoare își păstrează luminozitatea sa fară schimbări. În cadrul perechilor complementare se constată că fiecare culoare își păstrează propria caracteristică dar apar și alte tipuri de contraste. Astfel raportul dintre galben și violet nu reprezintă doar un contrast complementar si cum am văzut, un foarte puternic contrast de umbră și lumină, la fel în ceea ce privește perechile galben- portocaliu, albastru-violaceu și portocaliu-albastru.

Amestecul culorilor complementare este esențial în obținerea de tonuri cenușii colorate sau așa numitelor “tonuri rupte”.

Prin amestecul unei culori cu complementara ei, aceasta împrumută din caracteristicile celeilalte și contrastul temperează. Se poate modifica tenta uneia dintre culori cu o a treia culoare, dar aceasta va avea în mod obligatoriu în compoziție una din cele două complementare, de exemplu: dacă se rupe un V cu Ve el poate fi alăturat unui R, pentru că O conține R ale cărui caractere le împrumută V. Legea culorilor complementare poate determina și alte tipuri de contraste. Prin amestec în cantități egale dau griul neutru

1 R + 2 U = gri neutru

1 G + 2 Vi = gri neutru

1 A + 2 V = gri neutru iar în amestec inegal dau griurile colorate.

Culorile complementare au și unele caracteristici particulare;

– Perechea galben – violet este în același timp un puternic contrast închis – deschis;

– Roșu-oranj cu albastru- verzui este cel mai puternic contrast cald -rece;

– Roșul și verdele au aceeași luminozitate;

Prin amestecul fizic al culorilor complementare în diferite proporții, plus alb sau negru, se obțin cele mai frumoase griuri colorate, cele mai rafinate. Deci griurile colorate pot rezulta din amestecul unei culori cu alb sau negru. Prin amestecul treptat al unei culori cu o cantitate din ce în ce mai mare de alb sau negru se obține o succesiune de tonuri ale culorii respective, spre deschis sau închis, care se numește degradeul acelei culori. De asemenea, din culorile complementare pot fi realizate game și armonii cromatice.

2. CONTRASTUL TERMIC

Contrastul cald-rece apare în situația în care culorile calde sunt alăturate celor reci. După efectul lor culorile pot fi calde (roșu, oranj, galben) și reci (verde, albastru, violet). Culoarea cea mai caldă este oranjul deoarece rezultă din amestecul a două culori calde (R+G) și astfel împrumută din căldura amândurora. Iar cea mai rece culoare este albastru întrucât celelate două verde și violet conțin o cantitate dintr-o culoare caldă. De asemenea o culoare poate fi încălzită sau răcită prin amestec fizic. Dacă în amestec domină o culoare caldă, culoarea se încălzește, sau e răcită prin juxtapunere;

R lângă O se răcește ușor;

R lângă G se răcește mai mult;

R lângă V se încălzește;

R lângă Vi se încălzește ușor;

Cercetările moderne au confirmat științific că astfel de senzații (cald, rece) se datorează deosebirilor de lungime de undă ale culorilor ce variază, cum am văzut, de la circa 800 de milicroni pentru roșu, până la circa 400 milicroni, pentru violet. Deci cu cât lungimea de undă cu care radiază culoarea e mai mare cu atât este mai caldă. Invers senzația de răceală e datorită unor lungimi de undă inferioare. Totodată culorile calde sunt mai iritante, în vreme ce culorile reci au vădit efect liniștitor.

Raportului cald-rece din coloristică îi corespund și alte senzații. Unii cercetători propun următoarele corespondențe, asemănătoare cu efectul de rece și cald:

– umbrit – însorit

– transparent- opac

– liniștitor- iritant

– subțire – gros

– depărtat- apropiat

– aerian – pământesc

– ușor – greu

– umed – uscat

Aceste efecte diferite mai arată ce largă gamă de expresie permit contrastul de cald-rece în coloristică! în contrastul cald-rece alegând un violet, vom vedea că el apare prin contrast, cald, când se află alături de culori reci și dimpotrivă pare rece alături de culori calde.,, întorcându-ne apoi în cercul cromatic cu 12 culori vedem că violetul se află chiar la granița dintre gama de culori calde și cea de culori reci, ceea ce explică de ce este poate și mai influențabil decât alte culori".

Contrastul cald-rece este printre cele mai strălucitoare contraste, el a fost folosit deseori în artele plastice, fie în vitraliile din Evul Mediu, fie în pictura modernă. Este cea mai importantă și mai frumoasă relație armonică, pentru că, prin raportarea culorilor calde la cele reci, fiecare dintre ele își mărește forța expresivă, în special prin efectul caloric. ,,Totodată, el conferă un echilibru senzorial: așa cum ‚în viața cotidiană avem nevoie în aceeași măsură atât de căldură, cât și de răcoare, tot așa, în fața tabloului avem nevoie atât de tonuri calde, cât și de tonuri reci.”

CONTRASTUL VALORIC

Contrastul clarobscur, valoric, deschis-închis se obține prin juxtapunerea unor culori cu luminozități net diferite exemplu galben, roșu. Din punct de vedere impresiv și expresiv acest contrast sugerează unele efecte impresive de aproape, în care culorile închise dau senzația de greu, depărtare iar cele calde de ușor, apropiere. Acest contrast de lumină umbră se referă la folosirea luminozității și valorii tonale a culorilor.

Clarobscur înseamnă contrast între lumină și umbră, între părți întunecate și părți luminoase. Aceasta se datorează efectului provocat de sursa de lumină, care poate fi solară sau artificială. Orice obiect luminat dintr-o parte are umbra pe partea opusă. Această umbră se numește umbră proprie. De asemenea el aruncă suprafeței pe care este așezat umbra sa, numită umbră purtată deoarece dacă mutăm obiectul se mută și umbra după el. Mari pictori ai lumii au creat tablouri celebre folosind acest expresiv contrast. ‘‘Atât contrastul clarobscur cât și cel de deschis închis în pictură, au același efect: construirea formelor și redarea volumelor ’’

Cel mai puternic din această categorie este contrastul dintre alb și negru. Dar între aceste două valori extreme (numite polare) putem afla nenumărate cenușiuri mai apropiate de negru sau mai apropiate de alb. Aceste incursiuni, sau griuri le putem obține amestecând negrul și albul în cantități diferite. Cenușiurile rezultate exclusiv din amestecul de albi negru sunt în general numite neutre, spre deosebire de așa numitele cenușiuri colorate ce se obțin din amestecul unor culori fie cu, fie fară alb și negru (culori complementare).

Deși a fost inclus printre cele șapte contraste cromatice,, acesta nu este de natură cromatică (numai cele care dispar în fotografiile alb-negru sunt contraste cromatice, pe când acestea se păstrează), dar se află într-o relație mutuală cu ele dozându-le energiile și, totodată, animând spațiul plastic prin pulsații sistolice și diastolice’’.

III 2. SEMNIFICAȚII SIMBOLICE, IMPRESIVE ȘI EXPRESIVE ALE CULORII

Culoarea are o puternică influență asupra tuturor oamenilor. Culoarea are în mod cert o mare influență psihologică asupra noastră. Suntem stimulați de culorile vii în timp ce culorile șterse ne deprimă. Roșu ne încălzește. Căldura unui foc deschis este minunată și neasemuită pentru că deși alte forme de încălzire pot produce chiar mai multă căldură, imaginea cărbunilor aprinși ne influențează psihologic prin faptul că asociem ideea de adevărat cămin cu focul strălucitor și jucăuș din căminul care așteaptă să ne întoarcem acasă.

Există șapte culori fundamentale în spectru: roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și violet. Culorile calde sunt roșu, portocaliu, galben.

Roșu este culoarea cea mai activă, stimulantă dar are și capacitatea de a exalta, de a încuraja. Este dispoziție ce simbolizează iubirea, pasiunea. Roșu e o culoare excitantă dar în același timp și iritantă.

Simbolizând focul, lupta, puterea culoarea roșie conferă trăsături caracteristice.

Este mai ușor să admiți noțiunea fizică a culorilor. Nimeni nu tăgăduiește valoarea dinamică a roșului, cădura sa în timp ce albastru este static și rece (cu condiția totuși de a nu i se accentua tonul), căci densitatea unei culori îi poate schimba expresia. Roșu este elementul de foc ce stimulează și excită nervii și sângele. Această culoare activează circulația sângelui, excită nervii cerebro-spinali și sistemul nervos simptomatic. Sănătate înseamnă echilibru. Culoarea roșie este contraindicată în toate stările inflamatorii și în majoritatea tulburărilor emoționale. Tratamentul cu rază roșie trebuie urmat fie de verde fie de albastru.

Galbenul este culoarea cea mai luminoasă. Ca stimulent mental galbenul este de neegalat și oricine își dorește o conversație sciplitoare în că un galben luminos, introdus undeva în cameră în ambianța mobilierului sau a pereților va stimula posibilitățile mentale. Culoarea caldă, galbenul dă senzația de satisfacție, intimitate salonul său trebuie să se intereseze, înainte de toate de nuanțele adecvate și să aibă în vedere, înviorare. Culoare dinamică cum e, simbolizează lumină, măreție, inteligență, gelozie, invidie și stimulează gândirea creatoare. Este culoarea cea mai veselă, stimulează vederea, calmează psihonevrozele, exprimă culoarea.

Galbenul activează nervii motori și generează energie în mușchi. Acționează favorabil asupra digestiei, distruge paraziții, ameliorează pielea și purifică circulația sângelui. Galbenul poate atrofia funcțiile splinei. Psihologic galbenul înlătură melancolia și deprimarea. Aceasta este culoarea intelectului și a rațiunii. Galbenul este contraindicat în inflamațiile acute, delir, febră, supraexcitație palpitații de inimă.

Portocaliul este o combinație între roșu și galben. Are efect antispasmodic. E indicat în tratamentelor crampelor musculare și spasmelor. Accelerează pulsul, dar nu ridică tensiunea. Prin utilizare culorii porocalii se eliberează energie de la splină la pancreas. Portocaliul însuflețește emoțiile și creează un sentiment general de optimism și bună dispoziție.

Albastru este o culoare rece, liniștitoare pentru ochi și minte, deopotrivă dar în exces duce la depresie și asemenea exprimă liniște, tandrețe, satisfacție, afecțiune, liniște. Albastru semnifică puritate spirituală, delicatețe, răceală, credință și predispune la reflecție, îndeamnă la nostalgie, dor, calm, concentrare și liniște interioară. Albastrul atrage egoul și creează armonie cu mediul. Acesta îl scoate pe introvertit din carapace. Albastrul stimulează metabolismul, vindecă rapid arsurile. Albastrul este culoarea intuiției și a facultăților mintale mai înalte. Albastrul e contraindicat în răceli, gută, hipertensiune, contracții musculare, paralizii, reumatisme cronice și titricardie (bătăi rapide ale inimii).

Verdele este culoarea mijlocie a spectrului. Verdele dilată capilarele și produce o senzație de căldură, înlătură tensiunile dar dacă e folosit excesiv induce starea de oboseală.

Albul simbolizează lumina, curățenia, nevinovăția, puritatea, pacea, liniștea, inocența, împăcare, sobrietate, virtute pe când negrul exprimă tristețe, singurătate, despărțire, doliu, moarte, mister, întuneric, solemnitate și sobrietate.

Cunoașterea semnificației și expresivității culorilor constituie un criteriu valoric care dezvoltă primele forme ale personalității, ale temperamentului, ale emotivității. Semnificațiile expresivității și perceperea culorilor sunt diferite de la un popor la altul și chiar de la un individ la altul. Culoarea poate avea semnificații în raport cu locul unde este așezată pe suport. Pusă în mijlocul lucrării înseamnă imobilitate, dispusă vertical sugerează orientarea în jos, inseamnă prăbușire, orientată spre colțul lucrării, pe diagonală semnifică instabilitate, tulburare.

Culorile pot fi expresie în măsura în care ele poartă un sens, un tâlc și acționează asupra vieții sufletești a elevilor, oamenilor în general. Astfel tonurile verdelui, așezate succesiv după intensitatea de lumină (care crește treptat) produce efectul de liniștire,de optimism. Valorile ușor colorate ale negrului cu luminozități diferite produc efectul de neliniște. Accentuând sau atenuând tonurile culorilor se creează un “joc de valori” cu efecte impresive ( cele inchise par mai grele și apropiate; în față, cele deschise apar mai ușoare și mai depărtate, în adâncime, sau în sus).

Expresivitatea culorilor este un criteriu valoric exprimat prin calitatea de a emoționa. Este forța care face să promoveze la elevi primele afirmări ale “eului” lor și nu la toți în același fel fiind în funcție de temperamentul lor. Ea depinde atât de nivelul dezvoltării percepției lor vizuale cât și de nivelul pregătirii lor.

Considerată în totalitate, culoarea este parte integrată a vieții noastre. Ea ne dă bucurie, veselie și la nevoie vindecare. Vizibilă sau invizibilă ea influențează puternic viața noastră și ceea ce noi reprezentăm, în concepția autorului Mary Anderson influența culorii este perceptibilă pentru noi toți în viața cotidiană; Dar ce este culoarea?… Culoarea calitate a luminii.

“Culorile au un rol important în viața noastră. Natura ne asigură mereu aspecte cromatice variate. Un cer albastru strălucitor ne poate înălța spiritul, iar un cer întunecat ne poate induce o stare de deprimare și descurajare. Lumina soarelui bucură pe fiecare din noi. Fiecare anotimp al anului își are culoarea lui. Noaptea când este lună plină și cerul este senin, anumiți oameni simt influențați favorabil sau nefavorabil de aceasta.”

.Indigoul este refrigerent, astringent și electric. Această culoare purifică circulația sângelui și generează fagote în splină. Reduce și oprește chiar sângerarea, când apare săngerarea abundentă, trebuie întotdeauna tratate paratiroidele cu indigo. Acesta calmează respirația și tonifică musculatura. Utilizat masiv produce un efect de anesteziere. Indigoul influențează vederea, auzul și mirosul.

Violetul diminuează activitatea nervilor motorii și a sistemului limfatic precum și a sistemului cardiac, purifică sângele și mărește numărul leucocitelor. Violetul este indicat pentru efectul său calmant în cazurile de nebunie violentă. Controlează de asemenea, senzația permanentă-excesivă de foame. Sub lumina violetă puterea meditației este mai mare. Contele Saint-Germaine a vindecat majoritatea paciențelor săi prin raze violate. în cromoterapie se folosesc și combinații ale culorilor spectrale-nuanțe. Culoarea lâmâi este o combinație de galben foarte luminos cu verde foarte luminos. Această culoare reîntinerește organismul și elimină toxinele. Este un stimulent cerebral, activează timusul vindecă cretinismul. Este un antiacid.

Purpuriul și stacojiul sunt combinații de roșu cu albastru. Purpuriul are mai mult albastru decât roșu. Stacojiul are mai mult roșu decât albastru. Purpuriul are proprietăti analgezice. Această culoare înlătură malaria și reprezintă de asemenea un stimulent venos.

Stacojiul stimulează activitatea rinichilor și mecanismele sexuale. Nu se ține câtuși de puțin seama de psihologia culorii și totuși fiecare îi suportă legea chiar fără să sție. Nu se vorbește în mod curent de culori triste și vesele? Acești termeni n-ar fi potriviți dacă omul nu ar fi sensibil la acea acțiune psihologică a culorii.

Anumite culori se știe că au o valoare simbolică. Nu trebuie să ne temem că o cameră zugrăvită într-o singură culoare va avea un aspect uniform. Jocurile de lumină și umbră dau fiecărui perete o tonalitate diferită. Dar prin întrebuințarea judicioasă a anumitor tonuri este cu putință să se modifice configurația unei odăi de a o mări sau micșora. De aici s-a născut moda adeseori nefericită a pereților zugrăviți în culori deosebite.

Când vă propuneți să decorați o cameră, gândiți-vă dacă doriți ca aceasta să pară mai mare sau mai mică. Roșul, portocaliul și galbenul sunt culori care fac o încăpere să pară mai mică în timp ce albul, albastrul și indigoul fac o încăpere să pară mai mare. Verdele menține în proporții exacte.

Alte semnificații:

– semantica coloristică poartă pecetea facturii psihice a fiecărui popor, așa de pildă:

albul: doliu la musulmani și la chinezi

violetul: repulsie la unele popoare africane

roșul: culoarea preferată la italieni,expresie a curățeniei la americani

albastrul: preferata unor popoare nordice, dar bărbăție la suedezi și feminitate la olandezi.

IV 1. ACORDUL ȘI ARMONIA CROMATICĂ

N. Tonitza spunea “Crezul meu actual este culoarea. Dar nu culoarea clișeu- dacă putem spune astfel – ci culoarea mijloc variat de expresie a diverselor sentimente.

El crede că pictorul trebuie să pornească de la acordul cromatic sau să plece de unde o pofti- dar să ajungă tot aici. Pictura este în primă și ultimă analiză: culoare”.

1 .ACORDUL PREMISĂ A ARMONIEI

Pentru a fi colorist nu trebuie să așterni culori unele lângă altele, fară nici o regulă sau o măsură, ci “trebuie să știi să le sacrifici pe unele pentru a pune în valoare altele”. (Francisc Signac)

Alteori pentru diminuarea contrastului și realizarea acordului între game, se folosește amestecul fizic de rupere a tentei sau a tonului uneia din culori. Se rezolvă în acest mod contrastul de complementare. Prin amestecul unei culori cu complementara ei, aceasta împrumută din caracterele celeilalte și contrastul se temperează. Se poate modifica tenta uneia dintre culori cu o a treia culoare,dar aceasta va vea în mod obligatoriu în componență una din cele două complementare, de exemplu: dacă se rupe un V cu O, el poate fi alăturat unui R, deoarece împrumută caracterele V.

Prin juxtapunerea a două tente de valori diferite ale aceleiași culori se obține un acord izocrom, dacă cele două tonuri sunt bine diferențiate ca valoare. O culoare mai deschisă face să pară mai vie cea de lângă ea, iar culorile mohorâte și palide le fac mai vesele pe cele juxtapuse lor, dându-le parcă strălucire.

a) acordul sau analogia complementarelor:

griuri colorate juxtapuse cu tente pure de aceleași culori care au “colorat” griurile respective (exemplu: valori de alb+negru “rupte” cu oranj alături de tente pure de oranj);

tente rupte juxtapuse cu tente pure ale unei perechi de complementare ( exemplu: tente de verde rupte cu oranj alături de tente pure de roșu);

tente complementare rupte diferit ( cantitativ) juxtapuse ( exemplu; tente de oranj rupte mai mult alături de tente de albastru rupte mai puțin);

b)acordul sau analogia semenelor.

de semene calitativ diferite ( exemplu: tente de albastru foarte strălucitor alături de tente de albastru rupte și degradate în profunzime sau în înălțime).

de semene bine diferențiate tonal ( modularea “ton în ton”), juxtapuse ca în tapiseria persană.

c)acord la distanță, între tente pure, prin:

pasaj de valoare

pasaj de culoare

d)există și un acord natural: între semene (principale, în stare pură și nuanțele acestora), juxtapuse, evident,în ordinea lor naturală (roșu lângă, sau între violeturi, roșu lângă oranj etc.)

Modalități de acordare a culorilor:

– alăturarea culorilor de aceeași natură, juxtapunerea mai multor feluri de albastru cobalt, ultramarin sau prusia

– alăturarea culorilor de aceeași valoare roșu deschis cu albastru deschis

– alăturarea culorilor de aceeași intensitate dar de naturi diferite, verde intens lângă galben intens.

– alăturarea culorilor complementare când una e pură iar cealaltă e ruptă sau

tulburată.

Acordul culorilor se realizează și prin așezarea între ele a unei culori de mijloc care să ocupe o suprafață egală cu suma suprafețelor celor 2 culori.

Acordul a 3 culori se face astfel încât să fie de maximă intensitate, a doua diminuată, iar a 3 doar sugerată: roșu intens + galben ușor alterat + albastru pal. Roșu însuflețește celelalte culori.

Două nuanțe se armonizează cu o nuanță rece a acelei culori roșu galben și roșu oranj, alături de roșu albăstrui, două nuanțe reci ale unei culori se armonizează cu o nuanță caldă a acelei culori de exemplu verde albastru și verde violet alături de un verde galben.

Între două culori complementarea se realizează și prin echilibrarea între culori, complementarea suprafețelor acoperite de ele. 1 G + 3 Vi 1 0 + 2A 1 Ve +1 R

Acordul culorilor complementare sau a altor culori nu înseamnă anihilarea sau distrugerea contrastelor lor ci acordul disonanțelor expresiei, anihilarea contrastelor egale lor. Contrastul complementar se mai poate acorda și prin ruperea uneia din culori cu complementara ei, dar prin ruperea ambelor complementare, prin amestecul uneia cu cealaltă și invers.

Armonizarea culorilor se poate realiza pe baza luminozității comune a unor culori diferite pe baza calității diferite a unor culori.

Pe baza intensității asemănătoare a unor culori diferite care au aceeași strălucire. În realizarea acordurilor între două sau mai multe culori un rol deosebit îl are griul perfect neutru sau griul ușor colorat.

Se presupune că văzul omului are nevoie de gri pentru a dobândi senzația de echilibru. Griul neutru ca și cel ușor colorat se constituie mediatori ai energiei romantice dezlănțuite în sensul că le temperează, echilibrează.

Efectul spațial al culorilor (din punct de vedere impresiv)

Spațiul cromatic e un ansamblu unitar de interrelație convențională care pe de o parte acționează asupra văzului iar pe de alță parte asupra spiritului. în acest context efectele spațiale ale culorii pot fi sugerate de perspectiva lor tonală și de perspectiva lor cromatică nuanțată și într-un caz și celălalt culorile se afirmă ca manifestări ale luminilor. Spațiul cromatic convex și spațiul cromatic concav e format din culori calde vii bine definite care par că înaintează spre noi, în acest caz spațiul se îngustează, confuze, reci parcă se depărtează dispărând treptat în adâncime, astfel spațiul se lărgește.

Mișcarea culorilor pentru ochiul omenesc, mișcarea prezintă un farmec deosebit, mișcarea e luată ca un simbol al vieții, în domeniul culorii identificăm mai multe direcții ale mișcării din punct de vedere teoretic, pe verticală mișcarea culorilor imprimă tendința spre înățare spre ideal, are un rol dominator, în jos de speranță, iar din punct de vedere teoretic denotă o scădere dar și o interiorizare.

Spre dreapta orizontal sau ușor oblic semnifică progresul, deschiderea spre viitor, speranța în ceea ce va fi.

''Cum din punerea în mișcare a tuturor instrumentelor, muzicianul poate să scoată un ansamblu de armonie fonică, tot astfel, pictorul, din îmbinările de culori, trebuie să capete un ansamblu de armonie cromatică.''

2. TIPURI DE ARMONII CROMATICE

Dacă în Evul Mediu armonia era înțeleasă ca exprimare a luminii divine și din această cauză trebuia să domine sensul simbolic al culorii indiferent, sau aproape indiferent de rezultatul optic, renașterea va încorona proporția, armonia și echilibrul formelor și culorilor ce va predomina cu principiul estetic fundamental în secolele următoare.

“Sufletul nostru este alcătuit din armonie și armonia nu se naște decât în acele clipe când potrivirea lucrurilor se face văzută”. Leonardo da Vinci

Armonia vine din grecescul harmonia și înseamnă ,,aranjament”, ,, acord” , ,, consonanță”, coordonare bine reglementată între părțile unui tot, ale unui întreg. Dialectica arată că ,,armonia se constituie în și prin tensiunea contrariilor (contrastelor), dar soluționează pe principiul unității, coerenței, analogiei”.

Armonia are ca efect încântarea simțurilor (plăcerea estetică).Ea înseamnă concilierea contrastelor, dar nu oricum, ci prin relații mutuale, indiferent că soluția constă în atenuarea sau, din contra, în punerea lor în valoare.Armonizarea cromatică este un efect al organizării unor culori într-un tot unitar care produce o evidență sensibilă dar și spirituală.Cele mai minunate și frumoase culori dacă sunt ordonate confuz nu produc un efect armonios. Efectul armoniei edte acela de satisfacție, de mulțumire, de echilibru.

Lucrând, observând natura, copiii înțeleg că nu există culori izolate, ci numai în relații unele cu altele, că toate culorile formează un ansamblu cromatic o orchestră în care fiecare instrument întră în rezonanță alături de altul, că toate la un loc alcătuiesc armonia muzicii și, așa cum urechilor nu le place o muzică lipsită de armonie, nici ochilor nu le plac culorile puse în straturi prea vii.

Problema relațiilor cromatice este abordată din clasa a IV-a, astfel, elevii învață să cunoască culorile, ei observând deosebirile de luminozitate și strălucire a acestora. Când le vor așeza alăturat pe suport ( foaie de hârtie), vor constata că nu toate sunt la fel, deosebindu-se între ele, deci că există o nepotrivire, un contrast, care vine de la sine.

Puterea de observație a omului se întemeiază pe comparații. Un lucru ni se pare mai mare sau mai mic, doar în comparație cu altul sau cu propria noastră dimensiune. Copiii privesc străzile, casele, copacii cu mult mai jos decât oamenii mari. De aceea, nu odată se întâmplă că, revenind după mulți ani pe locurile unde am copilărit, ne miră că strada largă și greu de trecut, casele sau copacii foarte mari din amintirile noastre sunt, de fapt, mici.

Din perspectivă metodologică armonic rezultă (ca efect) din aranjarea și orchestrarea sintactică a cromemelor-(inclusiv din juxtapunerea lor), din amestecuri substractive sau aditive, care influențează plăcut spiritul nostru.

Armonia ținând de latura calitativă a limbajului cromatic trebuie să se încadreze și ea în anumite limite psihofiziologice. Stridențele cromatice întâmpină nu numai obstacolele barierelor fiziologice, ci și ale celor psihologice. Ignorarea acestor tendinte de către creatorii moderni face ca informația estetică să fie inaccesibilă și incomunicabilă.

Legat de ideea armoniei cromatice este faptul că ea nu exclude prezența contrastelor dar nici nu le absolutizează. Există opoziții cromatice ce se justifică în structura unei opere de artă prin ceea ce vrea să exprime si să comunice semantic, estetic și afectiv, așa cum există situații în care contrastul nu are acoperire: el șochează numai din punct de vedere optic. Cu ajutorul acestui procedeu artistul poate sugera prin imagini lupta dintre două forțe opuse, dinamica unei idei sau sentiment, o contradicție etc. dar ceva ce, din punct de vedere estetic, “să izbească plăcut” după cum și invers este posibil.

Mărul discordiei în privința acordului l-a constituit dintotdeauna complementarele care în starea lor pură, se exaltă reciproc dând un contrast energic. Cu toate acestea există suficienți artiști ce au reușit armonizarea acestora printr-o ușoară atenuare a opoziției lor cromatice, sau prin intercalarea unor zone neutre în stare să îndepărteze apropierea tușelor complementare saturate.

“Cum fiecare strună a viorii poate fi, singură, sursa unor infinite note muzicale , tot astfel,, o singură culoare de pe paleta noastră poate fi izvorul unor infinite nuanțe cromatice.

Degetele lunecând pe o strună nasc o “scară” muzicală. Albul strecurat într-o culoare naște o scară cromatică. (Desenul, în afară de interesul lui pur constructiv, este o scară melodică de negru și alb; “sanguina”, o scară melodică de alb și roșu).

Nesfârșite și înalt delicate sunt armoniile ce se pot scoate numai din cele patru strune ale viorii- cum nesfârșit de bogate și miraculos de fine sunt armoniile ce se pot stabili cu cele trei culori elementare ale paletei noastre: roșu, galbenul și albastru”

Senzația pe care ne-o transmite un buchet de flori multicolore este cu totul alta decât cea transmisă de unul alcătuit numai din flori albe. Natura realizează minunate armonii de culori, adevărate simfonii cromatice, care au înrâurit din totdeauna sub aspect psihologic, viața omului.

“A picta înseamnă a sesiza o armonie între numeroase raporturi”. Cezanne

Sinteză a spectrului solar aceste culori păstrează în sâmbure suma tuturor “combinațiilor” câte s-au etalat până acum pe paleta pictorilor și câte vor mai fi, de acum înainte , puse în circulație de neodihnit-iscoditoarea râvnă a chimiștilor.

Culoarea este principalul vehicul prin care aparatul senzorial recepționează semnalele emise de lumea exterioară. Ea a devenit un mijloc distinctiv individual. Joacă rolul primordial în diferențierea specificului cromatic al noțiunilor, în simbolistică, în sistemul de semnalizare.

Vasta experiență coloristică a adus treptat nașterea și dezvoltarea simțului armoniei cromatice, însușire proprie în care omul se contemplă pe sine într-o lume creată de el. Armonia cromatică se sprijină pe principiul contrastului eficace. Sufletul omului, atins în punctul său cel mai sensibil, răspunde. Vasili Kandinski definește ca fiind “principiul necesității interioare”.

Armonizarea nu înseamnă anihilarea culorilor, ci acordarea lor atunci când sunt împreună. Ion Șușală definește prin “mobilitatea de organizare sau structurare a compoziției” prin dominante, juxtapuneri sau subordonări. Când una dintre culori este mai frecvent folosită, ea devine culoarea care stăpânește, adică dominantă. Neapărat o vom afla și în stare pură, dar pentru a nu intra în contrast, dominanta va fi supusă unor regului de “morfologie”, dar și de “sintaxă” cromatică.

Armonizarea culorilor se realizează și prin așezarea între ele a unei culori de mijloc (culori ce rezultă din amestecul celor două culori). Pentru a se acorda trei culori, una dintre ele trebuie să fie de maximă intensitate, a doua diminuată iar a treia dopar sugerată (exemplu: roșu intens, galben mai puțin iar albastru foarte pal). Astfel culoarea roșie le însuflețește pe celelalte două culori.

Două nuanțe calde ale unei culori se armonizează cu o nuanță rece a acelei culori ( exemplu:roșu-galben și roșu-oranj cu roșu-albastru). De asemenea două nuanțe reci ale unei culori ( exemplu: verde-albăstrui, verde-violet cu verde galben). Acordul cromatic între culorile complementare se realizează prin echilibrarea suprafețelor acoperite de ele. De exemplu o suprafață de culoare galbenă se echilibrează cu o suprafață de trei ori mai mare de culoare violet, o anume suprafață de culoare oranj se echilibrează cu o suprafață de două ori mai mare de culoare albă; iar o suprafață de culoare verde se echilibrează cu o suprafață egală de culoare complementară, roșie.

O armonie este simplă dacă urmărește analogia unei singure culori cu celelalte de pe lucrare. Dacă folosește mai multe armonii simple deodată (2-3 perechi de complementare), ea devine armonie complexă.

Atunci când tonurile sau nuanțele au tendința comună către o tonalitate intermediară (o a treia culoare) armonia este consonantă. Spre exemplu, un R- violaceu alături de un A- violaceu, vor crea acest tip de armonie fiindcă ambele tind spre A.

Un R- portocaliu alături de un G intens vor fi analoage pentru că ambele au tendință spre O.

Dimpotrivă, dacă tonurile nu au tendință comună spre a o a treia culoare, ci sunt armonizate prin degradare cu alb, armonia devine disonantă. Ca detaliu compozițional, disonanța înviorează o analogie monotonă. Două culori primare sunt suficiente pentru a asigura organizarea colorată a unui tablou, cu infinitatea lui de nuanțe și combinații, iar o a treia culoare poate fi folosită pentru a asigura disonanța. Asonanța aparține domeniului imperfecțiunii.

Stăpânind aceste reguli ale “gramaticii” în arta plastică, profesorul animator al orei de educație plastică , va reuși să dirijeze și să ajute elevii pentru ca în lucrările lor să se regăsească energia și vârsta copilăriei. Va trebui să-și conducă elevii astfel încât să se obțină lucrări armonizate, plăcute ochiului, care să “spună ceva” privitorului, lăsându-i copilului impresia că a lucrat singur, dar totodată îndrumându-1 pas cu pas, cerându-i să apeleze la cunoștințe pe care i le strecoară oră de oră.

Nu este necesar și nici posibil să-i fie transmise copilului toate problemele legate de armonizarea unei compoziții, de rezolvare a unor probleme de culoare. Profesorul va urmări lucrul copiilor, le va sugera modificarea într-un anume fel a unei tușe, folosirea unui tip de amestec sau modificarea unei suprafețe, mărind-o sau micșorând-o. In acest fel, fară să cunoască “teoria armonizării” elevii se vor bucura de lucrări plăcute. Orice lucrare a copilului este frumoasă, pentru că ea reflectă sufletul pur al acestei vârste dar, prin ora de educație plastică, elevii trebuie să capete deprinderi de a face lucrurile plăcute privirii. Urmărind copiii cum lucrează îi vom vedea ce “nepotriviri” au pe lucrare și le vom sugera rezolvarea optimă, cerându-le să apeleze la cunoștințele dobândite anterior. Profesorul trebuie să cunoască și problemele de armonie cromatică, procedee de armonizare pentru a ști “cum” să intervină cu o sugestie, la ce cunoștințe să ceară elevului să apeleze, deși nu va teoretiza sau clasifica armoniile.

Cuvântul “armonie” este efectul pe care organizarea compozițiilor prin dominante, subordonări cu regulile lor, îl are asupra noastrăexe disonante pe două perechi de complementare.

Fiecare tip de armonie se sprijină pe principiul contrastului dintre culori, pe care caută, prin diferite procedee să-1 atenueze. Este nevoie ochiului de a evita stridențele, de a căuta unitatea lucrurilor căci, “după cum urechilor nu le place o muzică zgomotoasă, lipsită de armonie și dulceață, tot așa ochilor nu le plac culorile puse în staturi prea vii”. Giorgio Vasari

3.GAMA ȘI DOMINANTA DE CULOARE

Gama coloristică poate deveni suită armonică de tente ale unei culori dominante. Termenul “dominantă” etimologic derivă din italienescul dominante preponderent. în arta plastică termenul a atribuit culorii ce predomină într-o armonie în orice compoziție. Dar culoarea dominantă se constituie numai în raport cu ansamblu ca intensitate. După cum afirma Camilian Demetrescu “alegerea dominantei este primul pas în organizarea compoziției” iar dominanta implică și determină gama.

Gama derivă etimologic de la franțuzescul gamme succesiune de tonuri în jurul unei dominante și desemnează în arta plastică o suită de nuanțe, tente rupte, etc.

Astfel alegerea unei dominate calde va duce la dezvoltarea unei game calde, iar alegerea unei dominante va duce la dezvoltarea unei game reci.

Orice gamă presupune armonizarea diferitelor tente de dominante cu ale culorilor care intră în raport.

“împărțirea în game calde și game reci vine de la efectul termodinamic al dominantei; de pildă în cazul unei game simple, dacă cele mai multe tente se dezvoltă în jurul oranjului, gama este caldă (în muzică: modul major, dar dacă se dezvoltă în jurul albastrului gama nu poate fi decât rece (în muzică: modul minor)”;

“Desenul e limba vorbită și înțeleasă de toate popoarele” Al. Ciucureanu

IV 2. ÎMBINAREA VARIATĂ A MATERIALELOR ȘI A TEHNICILOR DE LUCRU CUNOSCUTE ÎN VEDEREA REALIZĂRII UNOR COMPOZIȚII PLASTICE

În cartea sa ‘‘Culoarea cea de toate zilele’’, Ion Susală surprinde foarte bine următorul aspect:  ,, înainte de a fi meșteșugar, copilul se manifestă ca artist, dar că nu poate ajunge artist decât dacă învață să fie meșteșugar. Învățarea diferitelor tehnici de artă nu-l va opri să se manifeste și ca artist chiar dacă nu ajunge și nu va ajunge oricine -Artist, în ceea ce va produce sau ce va executa el, va fi sigur și participarea artei. Ce altceva mai înălțător își poate dori un educator de artă!”

,,Familiarizarea copiilor cu unele tehnici plastice de lucru și stăpânirea lor le creează acestora sentimentul propriei valori, sporindu-le încrederea în capacitatea lor de creație.

Pornind de la ipoteza că prin cunoașterea și exersarea cât mai multor tehnici de lucru și a materialelor diverse, creativitatea și interesul copiilor vor crește remarcabil, conducând la exprimarea în mod original, expresiv a ideilor și sentimentelor sale pe foaia albă ce va deveni cu siguranță o operă de artă.

Într-adevăr ce poate fi mai înălțător doar că, a-i deprinde pe copii cu tehnicile de lucru specifice artelor plastice nu este ușor nici pentru copil nici pentru cadrul didactic. Pe lângă o exprimare vie și puternică, cadrul didactic trebuie să posede cunoștințe corespunzătoare despre tehnici artistice, pentru a reuși să le picure din cunoștintele sale și elevilor săi. În permanență se va urmări lărgirea orizontului de cunoștințe artistico-plastice ale elevilor, dar accentul se va pune cu precădere pe cunoașterea și stăpânirea procedeelor și tehnicilor de lucru.

Familiarizarea treptată a elevilor cu tehnicile de lucru se poate realiza sub forma unor exerciții joc, a unor demonstrații, instructaje dar mai ales pe baza metodei învățării prin descoperire. Jocul de-a creația poate începe cu exersarea tehnicilor clasice și mai ușor de utilizat: tehnica acuarelei, tehnica pastelului, colorarea cu creioane cerate, tempera și guașă. Există și o serie de tehnici moderne, mai complexe, care se pot utiliza cu succes la clasă pe măsură ce nivelul cunoștințelor copiilor a crescut, ei însușindu-și informațiile necesare pentru realizarea desenelor în aceste tehnici.( tehnica colajului, tehnica decolajului, pictura pe lemn. Pictura pe sticlă, pe piatră, pe pânză, mozaicul, imprimarea cu țesături rărite, monotipia, desenarea cu lumânarea, tehnica decolorării cu pic, tehnica lenogravurii, tehnica amprentei, tehnica modelajului

Tehnici de lucru ce pot fi abordate la elevi:

1.Tehnica acuarelei

Acuarela se fluidizează cu apă, obținându-se un lichid colorat și care așternut cu pensula pe hârtie, nu se șterge prin atingere, după uscare. Ea se poate folosi pe hârtie uscată sau umedă.

Pe suprafața umedă fuzionează cu ușurință obținându-se amestecuri diverse de culoare, cu efecte neașteptate și expresive.

Acuarela este o tehnică ninoră și ușoară numai în aparență, pentru că tentele cromatice trebuie puse-nimerite din prima încercare. Revenirile corectoare, în special pe hârtia din blocurile de desen achiziționate le la papetăriile obișnuite, nu fac decât să strice textura hârtiei care în acel loc va părea străină față de rest. Pe unele hârtii, pentru că sunt prea subțiri nici nu se poate lucra prin fluidizare-fuzionare deoarece se vălurește și se strânge pe alocuri având aspect de brazde.

Principiile acuarelei constau constau în transparență, prospețime, luminozitate și puritate

2. Tehnica temperei și a guașei

Tempera și guașa sunt culori opace și dense.

Ele se deschid numai în combinații cu alb, spre deosebire de acuarelă, care se poate deschide prin transparență și diluare cu apă.

3.Tehnica colajului și decolajului

Colajul este un procedeu de organizare a unei forme sau compoziții plastice cu ajutorul unor materiale diverse (hârtie colorată, plante, fire, etc.).

Colajul se realizează prin tăierea sau ruperea formelor întregi, a unor părți ale acestora din hârtie, materiale textile, etc. și lipirea totală sau parțială pe suportul unei compoziții plastice.El este o tehnică accesibilă și pentru copii de vârste mici. Ea se situează între stilul pictural și cel decorativ: compoziția poate fi organizată ca un tablou, dar suprafețele sunt în generat colorate uniform și au contururi clare. Se poate realiza cu materiale diferite: hârtie, textile, piele, petale, frunze, ață etc. Alteori se apelează la materiale naturale care au un volum pronunțat: semințe, crenguțe, pietricele, mac, gris, cioburi de sticlă sparte etc.compoziția având mai mult caracter de montaj. Ca tehnică, se poate realiza prin mai multe procedee:

procedeul mozaicului

colajul cu forme tăiate

colajul prin rupere

colajul-montaj

Decolajul este procedeul prin care efectele expresive se obțin prin dezlipirea prin rupere fragmentară a unor materiale lipite în prealabil pe un suport de hârtie, pânză, lemn, carton, etc

4. Tehnica monotipiei

Acest procedeu face parte din tehnicile grafice, prin el obținându-se anumite efecte, ce dau elevilor posibilitatea unor compuneri libere.

Tehnica are un caracter de unicat cu efecte coloristice și decorative compoziționale.

Lucrările prin tehnica monotipiei presupun folosirea ca suport de lucru a unor materiale ca sticla, metalul, linoleumul, pe care se realizează imaginile propuse. Se pot folosi mai multe metode de lucru:

a) Acoperirea suportului cu cerneală tipografică, culori de ulei subțiate, tempera, pe care se desenează, prin zgâriere, cu un vârf de băț, pâslă, deget, etc., imaginile propuse. Deasupra se așează coala de hârtie și apoi se presează cu ruloul întreaga suprafață. Se ridică cu grijă hârtia care va avea imprimată pe verso compoziția cu linii deschise pe fond colorat.

b) Peste suportul acoperit cu cerneală tipografică cu ruloul, se pune ușor coala de hârtie (care poate fi și divers colorată) peste care se va transpune, cu un creion prin conturare, hașurare sau prin apăsare cu degetul în anumite porțiuni compoziția plastică (partea colorată a hârtiei se va așeza cu fața spre suport). Se vor imprima numai zonele care au fost presate cu creionul sau degetul. Ridicându-se planșa de pe suport, aceasta va avea un aspect grafic în culoarea cernelei de imprimare. După uscare se mai poate interveni cu acuarela transparentă în zonele neimprimate pentru a mări expresivitatea ansamblului.

c) Desenarea sau pictarea pe suport a compoziției cu pensula folosind una sau mai multe culori (tempera, guașă, ulei, tușuri, etc.) combinate sau nu, peste care se suprapune coala de hârtie presându- se apoi pe toată suprafața.

Prin tehnica monotipiei al doilea exemplar imprimat apare mult mai slab colorat, culoarea cu întregile ei calități expresive, transpunându-se doar pe primul exemplar.

5.Tehnica linogravurii

Se folosește ca suport de lucru o suprafață de linoleum (suprafața lucioasă se va înlătura cu o hârtie abrazivă) pe care se schițează compoziția plastică cu creionul sau pixul. Având în vedere că se vor imprima numai suprafețele nescobite ale suportului, se vor înlătura cu ajutorul unor dăltițe de un anumit tip, toate suprafețele care nu dorim să fie imprimate (scobirea nu este profundă).

Peste linoleumul gravat se transpune o peliculă subțire de cerneală tipografică cu ajutorul unui rulou, apoi se pune peste această suprafață coala de hârtie care va fi presată bine în final.

Specific linogravurii este aspectul grafic, linia având un rol preponderent.

6.Tehnica desenării cu ceară

Se desenează cu ceară brută, solidă, formele plastice pe hârtie, după care se aștern culorile de apă (acuarelă, guașă diluată) în funcție de subiectul compoziției, sau în prima fază se realizează un fond colorat peste care se desenează cu o bucată de ceară, apoi acoperindu-se cu o culoare întreaga suprafață.

7. Tehnica decolorării cu pic

Se acoperă întreaga suprafață a hârtiei cu cerneală apoi cu vârful unei pensule subțiri sau al unui bețișor ascuțit înmuiat în soluția de pic, se desenează deasupra o compoziție plastică.

Soluția de pic decolorează cerneala și desenul apare deschis, aproape alb, pe fondul acesteia. Fondul lucrărilor realizate în această tehnică poate fi de diferite culori: albastru, verde, roșu, indigo, punându-se în evidență dominanta cromatică.

Se poate folosi picul și sub formă de pulbere presărată neuniform peste cerneala umedă cu

care a fost acoperită o compoziție mai veche.

8.Tehnica imprimării cu țesături rărite

Se așează pe o coală de hârtie materialul textil, după ce în prealabil a fost îmbibat în culoare și apoi stors, peste care punem altă foaie de hârtie pe care o presăm. Aceste foi imprimate pot constitui fondul unor compoziții cu subiecte diferite(vase cu flori, peisaje etc.)

9.Tehnica picturii pe sticlă

Se realizează desenul pe hârtie , peste care se așează sticla, transpunând desenul cu tuș negru prin intermediul unei pensule fine, al peniței cu toc, sau al altor instrumente. Tușul se fixează, după caz.

Culoarea de tempera în amestec cu aracet sau de ulei mai diluat va acoperi la început detaliile, peste care, după uscare, se va suprapune peste întreaga lucrare.

În pictura pe sticlă se folosesc culori vii, armonioase, cu aspect decorativ, acestea devenind plăcute și atrăgătoare.Trebuie să ținem cont de faptul că imaginea pictată apare pe spatele sticlei, inversată dreapta-stânga față de desenul de pe hârtia model.

10.Tehnica amprentei, a ștampilei și a firului de ață

Amprentele se pot executa cu diferite materiale Mototoale de hârtie, degetele, cu tubul de culoare direct etc.

Ștampilele se confecționează din diferite materiale cum ar fi: plastilina, guma de cauciuc, cartof, plută, etc., prin gravarea desenului pe suprafața materialului respectiv sau există stampile cu diverse imprimeuri gata realizate ce se procură din librării..

Ștampila se acoperă cu culoare umedă, după care se așează pe suprafața de hârtie prin presare iar apoi se dezlipeste cu atenție pentru a nu murdării desenul astfel realizat.

La tehnica firului de ață, firul de ață trebuiedat cu culoare în prealabil, pus pe suprafața de hârtie apoi foaia este îndoită, se presează cu palma de la o mână iar cu cealaltă se trage firul de ață ușor.

11. Tehnica modelajului

Prin această tehnică se realizează prelucrarea artistică a unor materiale maleabile cum ar fi: lutul, argila, plastilina, etc. Modelarea se realizează cu ajutorul palmelor sau al degetelor. Pentru obținerea unor forme în această tehnică, se folosesc și instrumente speciale, numite eboșoare, care au diferite profile și forme (semirotunde, triunghiulare).

Se pot realiza:

-basoreliefuri (gen de modelaj în relief puțin profilat față de suprafața de fundal);

-altorelief (gen de modelaj în relief, puternic profilat față de suprafața plată de fundal);

-rond-bosse (formă care poate fi văzută de jur-împrejur, formă în sine ce poate reprezenta diferite obiecte, portrete, păsări).

Libertatea de a folosi tehnici cât mai variate de lucru trebuie stimulată și apreciată de învățători. Toate tehnicile și procedeele enumerate mai sus au fost utilizate cu succes în orele de educație plastică.Aceste tehnici pot fi combinate, rezultând tehnici mixte, realizate din combinații ale mai multor materiale.

Școlarii pictează ceea ce știu și ceea ce i-a impresionat, subordonând activitatea trăirilor afective, deci rezultatele activităților artistico-plastice depind în mare măsură de măiestria cu care învățătorul reușește să-i stimuleze să-i antreneze în aceste activități.

Copilul trebuie lăsat să exploreze, să experimenteze, să aleagă ce materiale și tehnici de lucru dorește astfel încât rezultatele să fie spontane, originale și să producă bucurii și satisfacții.

Atât metodele tradiționale cât și cele moderne nu trebuie să ducă la un dirijism excesiv, deoarece dirijarea învățării ți a executării unei lucrări plastice trebuie să fie îmbinată cu munca individuală a școlarului pentru că acesta să poată să-ți afirme spontaneitatea, gândirea, imaginația.

V.2. APRECIEREA, EVALUAREA ȘI VALORIFICAREA LUCRĂRILOR REALIZATE DE ELEVI, ÎN VEDEREA DEZVOLTĂRII APTITUDINILOR ARTISTICE

Evaluarea lucrărilor executate de către elevi este una dintre etapele deosebit de importante în cadrul lecțiilor de educație artistică-plastică. Cadrul didactic trebuie să țină cont că, prin desenele lor, elevii au de spus ceva, la fel ca marii artiști plastici. Ei transmit acel mesaj artistic și atunci acest mesaj trebuie scos în evidență în finalul lecțiilor. Este ceea ce va da încredere în forțele proprii, îl va încuraja pe elev în a persevera și a face noi încercări. Aprecierea lucrărilor elevilor va veni atât din partea cadrului didactic, cât și a colegilor.

Pentru reușita acestui moment din lecție este necesară pregătirea unui chestionar a cărui întrebări să fie la obiectiv și să vizeze modul de educație al tehnicilor de lucru, verificarea cunoștințelor teoretice, îmbogățirea și actualizarea vocabularului elevilor cu noi termeni învățați. Aceasta va constitui una din modalitățile de a face evaluarea și aprecierea elevilor respectiv, dezvoltarea, analiza lucrărilor. Se va închega o conversație în care elevii vor fi ajutați să se exprime verbal folosind un vocabular specific adecvat, vor fi dirijați să lege tema plastică a lecției de noțiunile artistice însușite anterior, vor fi încurajați să facă pe cât posibil aprecieri de valoare artistică pe care să le motiveze, pe marginea lucrărilor proprii sau ale colegilor lor.

Prin aprecierea lucrărilor lor, elevii sunt stimulați în a obține rezultate mai bune în utilizarea unor tehnici și realizarea unor desene cât mai originale și vor deprinde în a aprecia cât mai obiectiv rezultatele muncii colegilor și pe ale lor proprii, își dezvoltă simțul răspunderii.

De asemenea, aprecierea lucrării executate de către cadrul didactic este o modalitate eficientă de stimulare și încurajare a elevilor, ei dorind mereu să-și întreacă educatorul în artă. Satisfacția lor este cu atât mai mare, cu cât cadrul didactic va aprecia pozitiv lucrările elevilor, neacordând importanță lucrării sale.

O altă modalitate de apreciere a lucrărilor elevilor este organizarea de expoziții cu lucrările cele mai reușite pe un panou al clasei, aceasta, pentru stimularea copiilor talentați. Elevii care se remarcă prin aptitudini artistice și au rezultate deosebite trebuie să sesizeze că meritele lor au fost recunoscute și maniera de apreciere a lucrărilor lor diferă de cea a aprecierii în masă.

Cadrul didactic are posibilitatea prin intermediul acestor modalități de apreciere să depisteze elevii cu aptitudini deosebite, talentați și sensibili, dar și a celor neîndemânatici, fapt important pentru strategiile didactice ce vor fi folosite la lecțiile următoare și pentru tratarea individuală acolo unde este necesară.

De asemenea, el nu va aprecia imaginea rezultată, calitatea ei, ci efortul, strădania de a asimila un procedeu sau altul de lucru, seriozitatea și interesul elevilor. Elevii învață să deosebească ceea ce este esențial de ceea de este secundar, detalii fără reunificare.

Se obișnuiesc să judece, să lucreze gândind în imagini plastice, să compare pe plan mintal și să nu se mulțumească cu impresii vizuale de suprafață.

Trebuie subliniat aici și faptul că analiza rezultatelor lecțiilor de desen poate deveni foarte instructivă și pentru cunoașterea mai temeinică a personalității elevilor.

V. 3. EDUCAȚIA ESTETICĂ PRIN STUDIUL CULORII

Educația estetică a copilului este o necesitate imperioasă pentru dobândirea cunoștințelor de bază necesare viitorului consumator și producător al creației artistice.

Lumea copilăriei este mai aproape de intuirea valorilor, deoarece la această vârstă copilul trăiește din plin într-un univers real imaginativ din care valorile se desprind mai pregnant în esența lor (valorile de cunoaștere- adevărul; valorile etice-binele, valorile estetice- frumosul).

Prin educație estetică se urmărește familiarizarea treptată a copilului cu frumosul din realitate și din creațiile artistice, formarea percepțiilor și sentimentelor estetice, a gustului pentru frumos și a unor deprinderi artistice.

Arta are o mare forță educativă, valoarea imaginii artistice constă în faptul că face apel la sentimentele copilului, antrenând activ latura afectivă a psihicului său. Ca principală modalitate prin care se stabilește relația estetică dintre om și realitate, arte exprimând întotdeauna un mesaj care comunică ideile și sentimentele creatorului. Felul în care acestea sunt receptate diferit de la individ la individ în funcție de pregătirea lui artistică și nivelul de înțelegere.

În general arta și frumosul în special aduc o contribuție importantă la dezvoltarea receptivității omului. Astfel educația estetică îndeplinește multiple funcții educative, asigurând condiții pentru stimularea și promovarea creativității în toate domeniile de activitate inclusiv în munca de învățare. Prin literatură, muzică, pictură, educație estetică întregește imaginea despre lumea înconjurătoare, ajutând la receptarea ei mult mai profundă și mai concretă. Educația artistică, ca parte componentă a educației estetice, operează cu valorile artei, respectiv pictură, muzică, literatură, sculptură, teatru, toate accesibile la vârsta școlară.

Se impune o folosire permanentă a tuturor mijloacelor artistice de care dispunem pentru a forma școlarilor o atitudine estetică corectă față de valorile estetice ale naturii, societății și artei. Formarea atitudinii estetice ca sarcină principală a educației estetice, ce cuprinde curiozitățile, tendințele și aspirațiile, subiective ale elevilor, este determinată de un interes estetic diferit de celelate interese.

Culoarea, limbaj plastic de bază a copilăriei este o necesitate vitală, nu poate fi concepută existența oamenilor fară ambianță colorată, legată de lucruri ea devine o cerință umană.

Sentimentul bucuriei, al forței, al acțiunii sunt întărite și extinse prin intermediul culorilor. Astfel copiii fac de mici cunoștință cu primele taine ale culorilor. În practică se pornește de la instruirea culorilor existente în natură și recunoașterea lor în vopsele (acuarele, tempera,guașe). Se abordează posibilitățile de expresivitate ale culorilor – culori vesele (calde), culori triste (reci), luminoase (tonuri spre deschis și nuanțele culorilor calde), întunecoase (tonuri spre închis și nuanțele culorilor reci), toate acestea, asociate cu mici povestioare, menite să descopere singuri semnificațiile culorilor și ale amestecurilor.

Copilul vine în contact cu lumea înconjurătoare de la cea mai fragedă vârstă prin intermediul imaginii și a cuvântului. înainte de a înțelege și descifra cuvântul el vede imaginea pe care o corelează și o subordonează lumii lui interioare.

Cunoașterea se întregește pe măsura ce cuvântul capătă semnificații explicitate prin imagine. Întregul univers spiritual al copilului este raportat la universul lui exterior, care de cele mai multe ori apare concretizat printr-o “mâzgâleală”. Această “mâzgâleală” trebuie îndrumată, descifrată pentru ca să se dezvolte și să se amplifice odată cu dezvoltarea psiho-fizică și intelectuală a copilului.

Copilul cu ochii larg deschiși, cu capacitatea sa vitală și optimistă, se lasă ușor îndrumat, el poate fi ușor moderat. Volumul mare de cunoștințe ce trebuie asimilat e totuși uneori o povară pentru el dar activitățile artistico-practice compensează supraaglomerarea vieții lor de elevi. în aceste ore de educație artistico-plastică ei se eliberează de grijile inerente celorlalte ore și se lansează în lumea lor copilărească, o lume fără griji și nevoi, trăind cele mai frumoase clipe.

Lumea concretă este mereu prezentă în lucrările copiilor. Chiar dacă e redusă la formula sintetică a elementarului.

Frumosul e prezent pretutindeni. Trebuie să știm să-1 vedem, să-1 admirăm, să-1 arătăm și celor din jur. Frumoșul oglindit în artă, ca și frumosul din viața de toate zilele, influențează copiii și contribuie la dezvoltarea lor multilaterală. Se impune o folosire permanentă a tituror mijloacelor artistice de care dispunem, pentru a forma elevilor o atitudine corectă față de valorile estetice ale naturii, societății, artei și mediului.

Copiii știu să viseze și visează, dar în spatele viselor, care adesea prind contur și culoare, descoperim pasiunea pentru sensuri adânci. Pentru că dincolo de jocul lor cotidian, carea desea se desfășoară în fața șevaletului se ascunde o lume complexă cu trăiri adevărate. Iar copiii au vocația sentimentelor frumoase pe care le place să și-o manifeste prin cuvinte și migală dar mai ales prin culoare.

Cu ajutorul desenului, copilul vorbește despre sine și despre lumea în care trăiește. Desenele copiilor, cu spectacolul lor firesc, senin și dezarmant de simplu și naiv ne îndeamnă la meditatie și visare, pentru că ele nu sunt o redare optică a realității ci o simbolizare intelectuală a acesteia. În tot ceea ce crează copiii pun suflet. Prin operele lor valorifică frumosul, exprimându-și mereu dorința de face ei însăși ceva frumos.

V. 4. IMPORTANȚA MANIFESTĂRII EXPOZIȚIONALE

Între expoziția permanentă și cea temporară, care poate avea caracter festiv, comemorativ, propagandistic și didactic, există însă unele deosebiri esențiale.

Într-o expoziție temporară, tema este aceea care subordonează obiectul. Independent de valoarea ei în sine, când este vorba de o operă de artă, lucrarea se va integra organic, ca un document folositor tematicii generale. În expoziția permanentă, tema este mai largă, urmărind sub aspecte evoluția istorică, artistică culturală a unui popor sau a mai multor popoare. Când e vorba de opere de artă, acestea trăiesc în cele mai multe cazuri independent, fiind izolate de ansamblu. În funcție de aceste diferențe între expoziția temporară comparată cu într-un tatat de muzeologie cu un ,,afiș”, și cea permanentă cu un ,,tablou”, prima poate fi tratată, sub raportul prezentării, diferit de expoziția permanentă. Ambele au însă o trăsătură comună, cerută de spiritul vizitatorului contemporan-regia. În același tratat de muzelogie se spune că muzeograful trebuie să fie ,,etalator” epitet destul de nepotrivit acestui gen de activitate, fiind adecvat doar acelora care se ocupă cu de prezentarea vitrinelor de magazine. Organizatorul unui muzeu sau a unei expoziții poate fii asemănat mai degrabă cu un adevărat regizor, iar tematica de muzeu sau de expoziție poate fii echivalată cu un scenariu de film, având dinamismul și dramatismul cerute de acest gen de artă. La aceasta se adaugă spiritul de sinteză și expunerea logică și rapidă a ideilor.

Prezentarea unei expoziții tematice, întocmai ca scenariul unui film documentar de scurt metraj, trebuie să să lase vizitatorului o imagine vie, impresionantă și instructivă asupra unor anumite teme. Pregătirea științifică și puterea de selecție a organizatorului sunt hotarâtoare pentru ca obiectele expuse, ca și imaginile unui film, să graiască de la sine, cu succinte explicații introduse atunci când este absolut necesar, din cauză că lipsește o verigă importantă (exponatul sau imaginea), iar textul se impune ca un element de legătură. Realizarea unor efecte scenice, prin care se urmărește sublinierea unor piese esențiale prin conținutul lor de idei, vechimea sau valoarea lor artistică ș.a., se aplică pretutindeni în expunerea contemporană. Astfel se stabilește o legătură directă între obiect și vizitator, încercând să se individualizeze exponatele excepționale, pentru ca spectatorul să le poată adânci calitățile și înșușirile de conținut, formă, culoare etc. .

Pentru a ajunge la defintivarea tematicii, echivalând cu un scenariu de film documentar, muzeograful trebuie să parcurgă în mod obligatoriu următoarele etape:

Culegerea întregului material informativ privind tema pe care dorește s-o ilustreze în expoziție, începând cu obiectele existente în patrimoniul muzeului sau în alte colecții și terminând cu informațiile oferite de documentele din arhive, publicații etc. .

Gruparea într-un sistem de gândire a tuturor acestor materiale, după anumite criterii sau idei, subordonate temei centrale, care vor fi accentuate sau estompate în expunere.

Selecționarea obiectelor și a celorlalte materiale documentare în funcție de ideile pe care le urmărește expoziția, realizându-se astfel schema generală și planul de expunere.

Adaptarea la spațiul existent a planului ideal intocmit anterior, acțiune care impune uneori o nouă selecționare și revizuire a obiectelor.

Întocmirea planului definitiv de expunere, în cele mai mici detalii, realizând machete cu fotografiile tuturor exponatelor.

Stabilirea exactă a tuturor elementelor ajutătoare și complementare care sunt necesare expunerii (fotografii, diapozitive, harți, desene, texte etc.); ansamblarea lor exactă, dimensionarea lor în raport cu obiectele etc. .

În ultimă analiză, organizarea unei expoziții permanente sau temporare, bazată pe o tematică judicios gândită și un plan precis de expunere, este cu mult mai simplă.

Ea ne apare ca ordonarea în spațiu a unui număr de obiecte care ilustrează una sau mai multe idei.

În organizarea unei expoziții, indiferent de caracterul exponatelor și de proporțiile ei, trebuie să țină seama de câteva principii, între care cel mai important cel de ordin vizual, care deosebește cartea de expoziție.

Impresia generală de ordin vizual produsă în primul rând de obiecte este unul din principiile de bază ale unei expoziții, condiționată de modul cum îmbină exponatele. Astfel, ca să se poată vorbi și imprersiona de la sine, ajutate subtil prin metode tehnice de expunere (texte, panouri colorate, lumină etc.), obiectele trebuie să alcătuiască un ansamblu coerent și unitar, legat într-un sistem care să rezulte în mod spontan pentru vizitator, fiind însă bine gândit și cântărit de organizatorul expoziției.

Un alt aspect de ordin teoretic de care trebuie să țină seama organizatorul expoziției este legat de publicul căruia i se adresează. Sunt expoziții organizate în mod special în școli, pentru copii de o anumită vârstă, sau altele care se realizează în mediu rural, în fabrici, spitale etc. . În acest caz, tema trebuie bine aleasă încă de la început să poată fii pe înțelesul mediului respectiv, în întâmpinarea preocupărilor și aspirațiilor acelora pentru care este gândită expoziția.

În toată lumea se organizează fregvent azi expoziții de caracter documentar, care constau din materiale fotografice, diapozitive și elemente grafice. U.N.E.S.C.O. și alte organizații itinerante, de caracter informativ,care au avantajul de a fi ieftine și ușor de transportat. Dacă sunt bine gândite și au o tematică interesantă, iar fotografiile utilizate sunt de bună calitate, ele pot avea mare succes, cu rezultate didactice extrem de prețioase. Aparent mai usor de realizat, o astfel de expoziție sub raportul culegerii și selecționării științifice a materialelor,impune aceleași exigențe ca și aceea cu obiecte originale. Tematica va fi întocmită după aceleași principală, bazându-se pe toate mijloacele de informare care pot să fie reproduse fotografic și organizate într-un sistem.Calitatea reproducerilor(fotografiialb-negru sau colorate) garantează seccesul unei astfel de expuneri.

Pretutindeni în expunerile permanente sau temporare, ca și în expozițiile documentare amintite mai sus, fotografia joacă un rol esențial, ca element introductiv, oferind un surplus de informare complementar obiectelor sau chiar înlocuindu-le. De aceea se impune muzeografului cunoștințe de fotografie, cunoașterea criteriilor de bază după care o fotografie corespunde sau nu exigențelor unei expoziții.

În general, se folosesc azi în expozițiile de muzeu și cele temporare o serie de elemente ajutătoare, ca proiectarea de filme, muzică ș.a. aceste mijloace complementare sunt cu atât mai necesare în cazul unei expoziții în străinătate, întregind într-o mare măsură înțelesul exponatelor și imaginii despre cultura unui popor.

Materialele auxiliare sunt utilizate azi din plin în toată lumea, mai ales expozițiile temporare, în două moduri diferite:

Gruparea izolată într-o sala, constituind partea introductivă a expoziției;

Intercalarea lor în expunere alături de obiectele originale, care le poate constitui un fel de fundal;

CONCLUZII

Rolul educației plastice este cu adevărat incontestabil. Educația artistico-plastică este o disciplină de aceeași importanță pentru educația elevilor, ca și alte discipline care se studiază în școală. Aceasta îi ajută pe copii să se exprime fără cuvinte, să își exprime gândurile prin imagini desenate, cu ajutorul elementelor și a mijloacelor de expresie plastică. Ca obiect de studiu este foarte important pentru că introduce copiii în universul culturii și a artelor plastice și decorative universale avănd un rol determinant în formarea caracterială a elevilor. Culoarea, legată indisolubil de corespondenta ei naturală- lumina – ne impresionează permanent la tot pasul, în cele mai diverse moduri.

Frumosul e prezent pretutindeni. Trebuie să știm să-l vedem, să-l admirăm, să-l arătăm și celor din jur. Frumosul oglindit în artă ca și frumosul din viața de toate zilele influențează copiii și contribuie la dezvoltarea lor multilaterală.

Asemeni daltei unui cioplitor, care încearcă să modeleze o piatră prea tare la fel și noi vom acționa în gol pe plan educațional dacă nu vom ține seama de vârsta și temperamentul copiilor, de particularitățile lor psihice, de grup și individuale.

Ion N. Șușală în cartea sa ,,Culoarea cea de toate zilele”sublinia faptul că ,,studiul artelor plastice trebuie să înceapă de la grădiniță cu antrenarea logică a funcțiilor perceptive ale acelora care alimentează gândirea vizuală”, deci cu culoarea.

Educația prin limbajul artei pentru toți trebuie să devină un obiectiv de maximă importanță al societății de astăzi. De realizarea acestuia va depinde mediul și modul nostru de viață. O activitate de genul ,,gustul nu se discută”, mult promovată astazi, nu are ce căuta în comportamentul individului. Gustul estetic, gustul artistic se educă pe parcursul educației fiecdăruia dintre noi, cultura artistică se formează de asemenea.

Grija tuturor va trebui să se indrepte în direcția elevilor. Din cauza noastră copiii văd adevăruri prea crude și urâte, mult prea devreme, când lumea unui copil este de fapt o lume a basmului.

,,Frumosul nu e nici idee, nici model, nici calitate prezentă în anumite obiecte totdeauna singulare, care ne sunt spre percepere. În lipsa lui obiectul ar fi insignifiant, cel mult agreabil, decorativ sau amuzant. Obiectul frumos imi vorbește și el nu este frumos decât în măsura în care este adevărat. El nu se adresează nici inteligenței ca obiect conceptual, nici voinței practice ca obiect uzual, nici afectivității ca obiect agreabil sau simpatic, el solicitămai întâi sensibilitatea pentru a o fermeca. Acest sentiment este sugestia unei lumi care nu poate fi denumită decât cu numele autorului ei: lumea lui Mozart sau a lui Cezanne.”

Asemeni muzicii și dansului, desenul permite omului să se exprime fără cuvinte, să dea sens lumii sale interioare fără să traducă în concept, îi permite să vorbească lumii, existenței, celuilalt și sieși, despre sine printr-o modalitate care reușește să rețină în concretul desenului, sunetului sau mișcării, atât ceea ce este exprimabil verbal, dar și înțelesuri trăite dar inexplicabile prin cuvinte.

Copilul, beneficiarul de artă, omul de mâine, capătă gramatica limbajului pe care îl utilizează în înțelegerea artei sau poate în crearea ei,iar animatorul și mentorul acestei achiziții este dascălul. Menirea cadrului didactic este ca pe lângă înzestrarea elevilor cu cunoștințe fundamentale ale educației plastice și noțiuni specifice, să facă înțelese mesajele artistice, să cultive gustul, simțul estetic și spiritul plastic.

Menirea de a cultiva spiritul o are arta, iar cultivarea artei începe încă din copilărie, prin înțelegerea noțiunilor specifice, prin educație, prin limbajul și cromatica artei, cum o numește Ion Șușală în Culoarea cea de toate zilele. Învățătorul are rolul de a cunoaște, a utiliza și interpreta acest vocabular al culorilor și formelor pentru a-l transmite elevului.

Însemnătatea culorilor în văața zilnică a oamenilor este astăzi poate mai mare ca oricând. Culorile devin o putere în stare să acționeze spre binele nostru, în cele mai diferite domenii: de la medicină și învățământ, până la ridicarea productivității muncii, pentru crearea unui cadru de viață calmant, sănătos, pentru educația estetică a oamenilor etc. Dar ele pot deveni totodată și un dușman al mediului, o sursă de poluare estetică, de kitch.

În pezent, foarte mulți oameni sunt dependenți de modul în care percep culorile, astfel încât educația ochiului se impune de la vârste foarte mici. A percepe corect și sigur mesajul transmis de o culoare sau alta este vitală și se impune testarea periodică a acuității cromatice. Nu întâmplător artele plastice sunt denumite și arte vizuale, iar cultivarea văzului este o necesitate.

"Iată ce am vrut să vă spun despre însemnătatea culorii în lume. Ea depășește limitele a ceia ce se poate concepe.''

Proiect didactic

Data : 23.05.2012

Casa : a II –a

Propunător :

Școala :

Aria curriculară : Arte

Disciplina: Educație plastică

Unitatea de învățare : Obținerea tonurilor și nuanțelor, contrastul cald- rece

SUBIECTUL : Primăvara- lucrare colectivă (realizată în tehnici diferite)

Tipul lecției : Consolidare de priceperi și deprinderi

SCOPUL: Realizarea unei lucrări colective,consolidând următoarele tehnici de lucru :

tehnica culorilor umede

– forme spontane:fuzionarea

– stropirea forțată a culorii

– dirijarea jetului de culoare printr-un tub

– amprenta simetrică

– presarea unui fir de ață îmbibat în culoare

– forma elaborată

tehnica culorilor uscate: carioca (folosind hașura)

tehnica colajului (folosind materiale, fire textile;

Obiective operaționale :

La sfârșitul lecției elevii vor fi capabili :

Cognitive

O1 : să consolideze principalele noțiuni despre culoare și elemente de limbaj plastic, completând un rebus

O2 : să să aplice pe elementele primăverii tehnicile de lucru studiate,respectând

o anumită problemă de culoare

O3 : să amplaseze lucrările individuale pe compoziția mare, ținând cont de orientarea spațială și echilibrul acesteia;

O4 : să exprime părerea personală despre lucrarea proprie și lucrarea comună în versuri și proză;

O5: să găsească un titlu potrivit lucrării comune

Motrice

OM1 : să mânuiască corect instrumentele folosite

Afective

OA1 : să dezvolte gustul estetic și dragostea pentru arte prin cunoașterea și utilizarea materialelor, a instrumentelor de lucru și a unor tehnici specifice artelor plastice;

Resurse:

1.Metodologice:

a) metode și procedee:

– conversația, explicația, rebusul, exercițiul plastic, muncă independentă, problematizarea, analiza

b) mijloace didactice:

cartonașe decupate în forme diferite pe care copiii vor aplica tehnicile studiate (flori, fluturi, buburuze, albine, copaci, păsări, soare, nori, rățuște, o fetiță);

– o lucrare mare (2m/lm) cu un fond de primăvară pe care copiii vor lipi simbolurile primăverii;

– rebus, versuri și cântec dedicate primăverii;

– instrumente de lucru: acuarele, tempera, carioci, pensoane, fire de lână.

– casetă cu: “Anotimpurile” de Antonio Vivaldi

– melodii de audiții pentru fondul muzical (Jean Michel Jarre, ”Felling”- chitară)

– planșe cu Steaua culorilor, Nuanțe, Tonuri

c.)forme de organizare:

-individuală, frontală, în perechi.

d.)forme și tehnici de evaluare:

observarea sistematică, individuală, aprecieri verbale, fișă de evaluare, calificative.

2.Temporale: 45 minute

Bibliografie:

1. Curriculum Național Programe școlare pentru învățământul primar București 1998,

2 Rodica Leonte, Mihai Stanciu. Strategii activ-participative de predare învățare în ciclul primar,

3. Mirela Mihăescu, Claudia Mihai, Anița Dulman.-Activități transdisciplinare Ghid pentru învățători, Ed. Radical, ,2003

4. Dascălu Aurel-Educație plastică în ciclul primar, Editura Polirom, Iași, 1998

Rotaru Maria, Dumbravă Maria

Proiect didactic

Clasa:a II-a

Propunător:

Școala:

Aria curriculară: Arte

Obiectul: Educație plastică

Unitatea de învățare: "Cunoașterea culorilor și amestecarea lor . Nuanțe- nuanțare

Subiectul: " Compoziție în nuanțe de violet."

Scopul instructiv- educativ: ♦stimularea capacității de creație și de aplicare a cunoștințelor învățate; Obiective operaționale:

1 -să înțeleagă noțiunea de compoziție liberă;

2 – să definească noțiunea de nuanțare:

3 – să exerseze nuanțarea diferitelor culori;

4 – să contureze în creion semnenle plastice ale unei compoziții;

5 – să obțină nuanțe de violet;

6 – să coloreze în nuanțe de violet;

7 – să realizeze o compoziție în nuanțe de violet;

Tipul lecției: lecție predare-învățare

Resurse:

1.Metodologice:

a) metode și procedee: dialogul dirijat,exercițiul,munca independentă.

b) mijloace didactice: materiale și instrumente de lucru, tablouri- compoziții în nuanțe ale aceleeași culori, planșa cu cercul cromatic, pensoane, culori .

c) forme de organizare: frontală, individuală.

d) forme și tehnici de evaluare: Observarea sistematică, aprercieri verbale, autoevaluarea, calificative.

2.Temporale: 45 minute

Bibliografie:

1. Curriculum Național Programe școlare pentru învățământul primar București 1998,

2. Mirela Mihăescu, Claudia Mihai, Anița Dulman.-Activități transdisciplinare Ghid pentru învățători, Ed. Radical, ,2003

3.Dascălu Aurel-Educație plastică în ciclul primar, Editura Polirom, Iași, 1998

Rotaru Maria, Dumbravă Maria

4. Ilioaia Maria-Metodica predării desenului la clasele I-IV, Editura Didactică și Pedagogică, 1981

MIC DICȚIONAR EXPLICATIV

armonie cromatică – efect ale organizării unor culori într-un tot unitar, presupune

un acord, o înfățișare între culori calitate – starea mai mult sau mai puțină pură a unei substanțe

centru de interes – locul spre care se îndreaptă atenția pictorului în zona din

centrul planșei; el poate fi realizat prin aglomerarea detaliilor contraste accentuate sau pete de culoare în stare pură

contrast cromatic – diferența netă dintre două sau mai multe culori- opoziție

coloare (fr.couler- substanță colorată) – în sens plastic starea pigmentară, materia

cu calitate cromatică

culori analoage – înrudite fie natural, fie prin amestec

culori pure – culori folosit în starea lor inițială (netulburate) din spectru

dominantă cromatică- culoare care domină spațiul plastic față de celelte culori folosite

disonanță (lat.dissonanția-dezacord) – în sens plastic- pată linie formă spațială ca

detaliu compozițional semnificativ prin care se violentează

înviorându-se în contrast sau analogie

dominantă (it. dominante-preponderent)- culoare ce domină într-o compoziție

expresivitate( fr. expressivite- elocvență, vivacitate)- exprimare impresionantă,

deosebit de sugestivă

gamă (fr.gamme- succesiune de tonuri în jurul unei dominante)- suită de

nuanțe, tente rupte desfășurate într-un spațiu plastic ce intră în

acord prin analogia lor cromatică

juxtapunere (fr. juxtapour- a alătura)- alăturare a culorilor calitativă sau cantitativă

lungime de undă – distanța dintre două puncte succesive ale unei unde aflate în

aceeași fază de oscilație semen ( vecine în spectru)

tentă (fr. teinte -fel)- starea de calitate a saturației culorii

ton (lat tonus-fel) – gradul de luminozitate al unei tente determinat de puritatea și în cazul feluritelor amestecuri, de calitatea pigmentului preponderent

BIBLIOGRAFIE

Achiței, Gheorghe – Frumosul dincolo de artă, Editura Meridiane, București, 1988

Albu Constantin – Chimia culorilor, Editura științifică, București, 1967

Anderson Mary – Vindecarea prin culoare, Editura Azur, 1990

Avermaete Roger – Despre gust și culoare, Editura Meridiane, București

Constantin Paul – Culoare, artă, ambient, Editura Meridiane, 1979

Constantin Paul – Să vorbim despre culori, Editura Ion Creangă, București, 1986

Demetrescu Camilian – Culoare, suflet și retină, Editura Meridiane, București, 1979

Dima Victor – Educație plastică ( manual pentru clasa a Vl-a ) Editura Teora,1996

Filoteanu Nicolae, Marin Doina – Educație plastică (manual pentru clasa a VII-a ), Editura AII Educațional, 1996

Hawel M.- Tehnica tabloului, Editura All. 2003

Ilioaia Maria – Metodica predării desenului la clasele I-IV, Editura Didactică și Pedagogică, 1981 Leger Fernand – Funcții ale picturii, Editura Meridiane, București, 1976

Lovinescu A.,Surău V., Datcu A.- Metodica predării desenului și modelajului în grădiniță de copii .Editura Didactică si Pedagogică, București, 1975

Mello L. Doroth – Puterea culorilor, Editura Didactică și Pedagogică, 1998

Mihăilescu Dan – Limbajul culorilor și al formelor,Editura științifică și Enciclopedică, București, 1980

Miro Joan – Culoarea visurilor mele,Editura Meridiane, București, 1982

Mureșan Pavel – Culoarea în viața noastră, Editura Ceres, București, 1988

Pavel Victor – Educația plastică pentru claseleV-VIII, București, 1997

Pirnog Ion – Ghid metodic de educație plastică-De la grădiniță la liceu, Editura Compania, București 2007

Pleșu A.-Călătorie în lumea formelor,Editura Meridiane, București, 1986

Pohonțu Eugen – Inițiere în artele plastice, Editura Albatros, București, 1980

Silvestru Patița-În țara muzeelor,-Encilopedie practică a copiilor-Editura Ion Creangă, București, 1982

Șușală N. Ion – Desen,culoare,modelaj, compoziție metodică, Editura Fundației " România de mâine", București, 1999

Șușală N. Ion – Culoarea cea de toate zilele, Editura Lumina, Albatros, București, 1982

Șușală N Ion – Desen culoare, modelaj, compoziție și metodică, Editura Fundației România de mâine, București, 1999

Șușală N. Ion – Estetica și psihopedagogia desenului, culorii, compoziției, Editura Sigma, București, 2000

Șușală N. Ion – Creativitatea vizuală: cu artă și artistică: probleme și teste, în

Revista de pedagogie Nr, 4-7/1993

Tonitza N. – Lumină și culoare, Editura Ion Creangă, București, 1991

Wojciechowski Aleksander – Arta peisajului, Editura Meridiane, 1974

Anexa nr.1

Cercul cromatic Johannes Itten