PROGRAM DE STUDII: LITERATURA ROMÂNĂ – RELEVANȚE EUROPENE FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: ZI Marcel Proust Contra lui Sainte -Beuve Studentă: Farcalău Ioana… [601381]

UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE LITERE
DOMENIUL: FILOLOGIE
PROGRAM DE STUDII: LITERATURA ROMÂNĂ –
RELEVANȚE EUROPENE
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: ZI

Marcel Proust
Contra lui Sainte -Beuve

Studentă: Farcalău Ioana -Raluca
Anul I

ORADEA
2016

2/7
Fiecare cititor este, atunci când citește, propriul său cititor. Opera scriitorului nu este
decât un fel de instrument optic pe care îl oferă cititorului pentru a -i permite să discearnă
ceea ce, fără acea carte, nu ar fi văzut poate în el însuși.
(Marcel Proust , În căutarea timpului pierdut )

O operă literară este receptată de fiecare cititor într -o viziune unică. Dincolo de
mesajul textului, întrebări ce ne abundă mintea, vizează de multe ori autorul operei. Oare între
viața acestuia și opera sa literară există o conexiune ? Acel „eu subiectiv” din ope ra literară
este identificat în autorul ei? Un răspuns ar putea veni din partea unui critic literar sau cel mai
sugestiv din partea autorului însuși. Émile Benveniste afirma „Spunând eu, nu pot să nu
vorbesc despre mine”1. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX „eul
subiectiv” este des utilizat în scrierile în proză. Acum se remarcă Marcel Proust cu al său
roman . În căutarea timpului pierdut este o sinteză de forme originale incompatibile, roman și
autobiografie , creându -se astf el autobiografia fictivă. Delimitarea dintre cele două este
aproape imposibilă. Însă strategia proustiană „ je, qui n′est pas moi ” nu exclude eventualitatea
apropierii celor două instanțe.
Concepția nouă din epocă despre literatură îi dă lui Proust ocazia să schimbe gândirea
contemporanității despre locul autorului în operă și ceea ce trebuie să reflecte aceasta (opera) .
Începută în 1908 ( la un an după începerea lucrului la În căutarea timpului pierdut ), Contra
lui Sainte -Beuve , înglobează viziunea lui Pr oust, educat în spiritul intuiționismului modern,
asupra locului scriitorului în opera creată , antitetic scrierilor critice ale lui Sainte -Beuve, în
care unii au văzut cel mai important critic literar francez al secolului al XIX -lea. Se trece
astfel de la raționalismul sainte -beuvian la o instinctualitate filtrată prin inteligență „Instinctul
e pe primul loc, dar numai inteligența trebuie să -i acorde acest loc și coroana suveranității
sale”2.
Arta, filozofia, religia, știința sunt fiecare o voce spre accesul la adevăr. Nu poate fi
făcută o ierarhizare a acestora, la fel cum nu poate fi făcută o ierarhizare între raționalism și
intelect în artă. Numai cei ce au darul de a crea artă pot găsi adev ărul în una dintre acestea.
Marcel Proust afirmă superioritatea instinctului asupra intelectului și prin urmare a artei
asupra filozofiei și a științei.

1 Jean Rousset, Narcisse romancier. Essai sur la première personne dans le roman , Librairie Jos é Corti, Paris,
1972.
2 Marcel Proust, Contra lui Sainte -Beuve , traducere de Valentin și Liana Atanasiu, prefață de Marian Popa,
Editura Univers, București, 1976.

3/7
Emeric Fiser3 este de părere că Proust a văzut bogăția infinită a lumii și profunzimea
intimă a eului . Tot în concepția aceluiași critic trebuie descoperit eul său printr -o
multiplicitate pe care pare să o nege. Acesta trebuie descoperit într -o lume superioară lumii
empirice, în lumea spiritului. Sentimentele trebuie văzute prin filtrul individualului imp licând
umanitate și adevăr, fiindcă lumea exterioară nu este la fel pentru niciunul dintre noi. Fiecare
individ are o noțiune diferită și această variație infinită nu este rezultatul diversității lumii
exterioare ci mai exact a diversității modelului inter ior.
Este necesar a pune în discuție și a analiza în primul rând valorile susținute de Marcel
Proust și cu care se identifică acesta pentru că astfel se vor putea identifica foarte ușor
elementele cheie din Contra lui Sainte -Beuve.
Proust scrie din necesitate o serie de fragmente care au fost publicate în 1954 de către
Bernard de Fallois, într -o ediție postumă intitulată Contre Sainte -Beuve4. Această operă are în
centru faimosul articol în care întâlnim obiecțiile lui Proust la metod a critică a lui Sainte –
Beuve, și care este într -un fel, germenele propriei sale concepții estetice și operei În căutarea
timpului pierdut.
Scopul acestei opere a fost de a defini și explica noțiunea de artă și cea de critic cu
ceea ce implică fiecare. Pr oust a ales nu întâmplător să se raporteze la Sainte -Beuve, deoarece
credința literară a acestuia se află la antipodul ideilor criticii sainte -beuviene. Astfel, ideea
globală a textului va fi mai bine receptată de cititori prin intermediul comparației.
Chiar dacă metoda lui Sainte -Beuve nu este la prima vedere un obiect important de
studiu, acesta trebuie disecată deorece constituie punctul de plecare al eseului proustian.
Trebuie să înțelegem în primul rând ce presupune metoda critică sainte -beuviană pent ru a
observa pe urmă formele și manifestările esteticii proustiene, mai exact concepția sa despre
critica literară ideală.
Raționalismul este punctul central al criticii lui Sainte -Beuve, element opus
proustianismului. Sainte -Beuve este contestat de cătr e Proust. Acesta din urmă nu neagă
raționalismul ci nu acceptă raționalizarea literaturii în manieră sainte -beuviană. Principala
metodă a criticii lui Sainte -Beuve este axată pe formarea unui tot unitar compus din opera și
personalitatea unui scriitor (ope ra fiind raportată la experiența de viață a celui care a scris -o)
unui scriitor. Această metodă este interpretată în mod antitetic de Proust care vede în carte „

3 Emeric Fiser, L'esthétique de Marcel Proust , préface de Valery Larbaud, Slatkine reprints, Geneva, 1990.

4 Marcel Proust, Contre Sainte -Beuve , préface de Bernard Fallois, Gallimard, Paris, 1954.

4/7
produsul unui alt eu decât cel pe care -l manifestîm în obiceiurile noastre, în societatea, în
viciile noastre.”5
Transpunând procedeele științelor naturale studiilor literare, Sainte -Beuve caută să
ajungă la o descriere obiectivă a condițiilor finalității operei. Pentru acest critic al secolului al
XIX-lea, viața autorului nu poate fi despărțită d e creația sa literară. De aceea el scrie biografia
unor mari personalități, considerată instrumentul indispensabil înțelegerii textului. Astfel,
analizând personalitatea scriitorilor, Sainte -Beuve prezumă caracterul unui scriitor și îi
explică opera, ghida t de copilăria, educația, mediul înconjurător al acestuia. Merge până într –
acolo încât pretinde că un om poate fi cunoscut și prin observarea publicului său. Afirmația
„Spun6e-mi cine te admiră și te iubește, și -ți voi spune cine ești” creată în acest context îi
aparține.
Proust fundamentează bazele esteticii sale raportându -se la metoda lui Sainte -Beuve,
unul dintre cei mai influenți critici literari din secolul al XIX -lea. Ceea ce îi permite lui Proust
să demonteze teza sainte -beuviană este concepția asupra realității văz ută dintr -o perspectivă
unică (a fiecăruia). Sainte -Beuve își asumă părerea existenței unei lumi empirice „a priori”
care răspunde de obiectivitate și adevăr. În ceea ce privește teza proustiană lumea nu depinde
de o astfel de afirmație. Proust este contra pozitivismului și a științelor naturale pe care le
recomandă Sainte -Beuve. Astfel, o percepție exterioară este strâns legată de ecoul său interior.
Fiecare senzație este o mișcare a sufletului. Nu numai fiecare conștiință a lumii se rezumă la
o impresie , dar această impresie ia eventual locul realului și realitatea interioară a subiectului
devine mai adevărată și mai importantă decât lumea exterioară „Momentul în care trăiesc
lucrurile este fixat prin gândirea care le reflectă. În acel moment ele sunt gâ nduri și își
primesc forma eternizată. Este ca și cum ai spune că există tot atâtea concepții despre lume
câți indivizi se află în ea, chiar personalități diferite care se succed în același om pe parcursul
unei vieți.” Este imposibil de a clasifica un auto r în funcție de personalitatea sa, fiindcă
oamenii diferă nu numai între ei ci și în ei înșiși.
În plus, pentru că lumea este receptată de fiecare într -o manieră diferită, artistul nu
poate conta pe predecesori în crearea operei sale. Pentru Prous t prog resul artistic nu există.„
Totul e în individ, fiecare individ reîncepe, pe socoteala lui, tentativă artistică sau literară; și
operele predecesorilor săi nu constituie, ca în știință, un adevăr dobândit, de care să profite
cel care urmează. Astăzi, un sc riitor de geniu are totul de făcut. Nu este mult mai înaintat

5 Marcel Proust, Contra lui Sainte -Beuve , ibidem, p. 79.
6 Ibidem.

5/7
decât Homer.”7 Proust pledează pentru individualiatea fiecărei persoane și pentru posibilitatea
creării unei opere fără influența contemporanilor, predecesorilor; astfel se ajunge la opera de
adevărată valoare.
Sainte -Beuve consideră de bun augur consemnarea biografiei vieții sociale a unui
scriitor. De fapt, singurele informații care pot fi adunate despre un om sunt faptele mondene,
căci este imposibil să te plasezi în locul altuia, de a -i retr ăi trecutul cum numai el putea. Prin
urmare, Proust afirmă că metoda lui Sainte -Beuve ignoră ceea ce comunicarea cu noi înșine
ne învață: o carte este produsul unui alt eu decât cel pe care -l mnifestăm în obiceiurile noastre,
în societatea, în viciile noas tre.Nu servește la nimic crearea portretului unui autor pentru a -i
înțelege opera, căci omul prezentat lumii – eul social – nu este unul și același cu cel care creează
opera de artă, -eul său profund -. Relația dintre realitate și artist, între artist și oper a literară
sunt elementele care ghidează întreaga estetică proustiană.
Natura umană se împarte la Proust în eu social – personalitatea superficială și
mondenă, caracterul aparent, carapacea pe care acesta și -o pune în societate – și eul profund.
Dualitatea eu social -eu profund este asemănătoare cu ceea ce găsim între corp și suflet: unul
împiedică ridicarea celuilalt.
Substantivul „profunzime„ și adjectivul „profund” sunt termeni recurenți și esențiali la
Proust când este vorba despre artă. Privilegiați de Ruskin, au fost prezenți la romanticii
germani Fichte, Shelling ale căror teze estetice au avut o importantă influență asupra esteticii
proustiene. Profunzimea are un sens particular la Proust, fiind întotdeauna asociată recreării
realului prin artă. Proust nu a încercat să opună metoda ruskiniană pe care și -a însușit -o atât
de bine și după care reprezentarea lumii nu este niciodată un mimesis direct al aparenței
metodei sainte -beuviene care utilizează informații brute. Pentru Proust Sainte -Beuve este un
culegător de informații din proximitatea scriitorilor pe care dorea să -i descrie. 8
Pentru a ajunge în inima artei și a sesiza eul profund al autorului, este nevoie de o
sensibilitate acaparată de impresiile privilegiate vehiculate de cuvinte. Singurul a cces posibil
la eul profund al autorului se găsește în opera de artă și nu în omul care a scris -o. Se poate
spune astfel că pentru Proust un cuvânt valorează mai mult decât o mie de imagini.
În opinia lui Proust, Sainte -Beuve nu este cititorul ideal, exem plu fiind receptarea
operei lui Balzac „ și cu Balzac face ca de obicei. În loc să vorbească de femeia de treizeci de
ani a lui Balzac, el vorbește de femeia la treizeci de ani înafara lui Balzac, îndepărtându -se

7 Ibidem, p. 76.
8 Bertho Sophie, Ruskin contre Sainte -Beuve : le tableau dans l'esthétique proustienne , în: Littérature , n°103,
1996. pp. 94 -112.
www.persee.fr/doc/litt_0047 -4800_1996_num_103_3_2415

6/7
astfel de operă.”9 Cititorul ideal este pen tru Proust un altruist, un alter ego la care
intersubiectivitatea cunoaște apogeul. Dacă artiștii sunt cei care printre oamenii obișnuiți au o
capacitate de atenție superioară impresiilor pe care lumea reală le oferă , ei sunt cei mai
îndreptățiți pentru a primi impresiile care conțin cuvintele unei opere literare.
Concepția lui Sainte -Beuve asupra realității nu coincide cu aceea a lui Proust, a căruia
nu presupune existența unei lumi empirice a priori ca o garanție a obiectivității. Proust nu
consideră valabile decât impresiile subiective declanșate de universul exterior. Tot la el există
dualitatea eu social -eu profund, dualitate care la un artist este văzută ca victorie a celui de -al
doilea eu asupra primului. Difi cultățile și suferințele artistului sunt rapid atenuate de plăcerea
intensă de a redescoperi trecutul, parte a realității, plin de adevăr.
După Sainte -Beuve , criticul are misiunea de a transpune impresiile sale de lectură
într-o operă fictivă mai degra bă decât a -i da sens într -un articol de proză. Această critică
dezvoltată astfel are ca punct de plecare metoda critică a lui Sainte -Beuve și are scopul de a
arăta invaliditatea ei. Slăbiciunile acestui procedeu sunt numeroase: incapacitatea de a ajunge
la o critică obiectivă, imposibilitatea de a cunoaște un autor prin intermediul eului social,
absurditatea căutării personalității autorului în expresia socială și nu în opera sa.
Opera critică Contra lui Sainte -Beuve poate fi considerată începutul estetici i
proustiene căci în ea se află germenii gândirii sale. Naratorii celor două opere ( Contra lui
Sainte -Beuve, În căutarea timpului pierdut ) confundați pe nedrept cu autorul lor nu resimt
necesitatea de a scrie decât în momentul în care apare frica de moarte sau de a -și pierde
talentul fără a plasa eul său profund la adăpostul timpului, într -o operă „Ajungi la o vârstă
când talentul slăbește ca și memoria, când mușchiul mintal care apropie amintirile interioare
și cele exterioare nu mai are putere. Câteodată această vârstă dăinuie cât viața, din lipsă de
exercițiu, din prea multă amăgire de sine. – Și nimeni nu va ști niciodată, nici chiar eul însuși,
melodia care te urmărea cu ritmul ei fermecător ce -ți scăpa mere.”10

9 Marcel Proust, Contra lui Sainte -Beuve , ibidem, p. 143.
10 Ibidem, p.224 -225.

7/7
BIBLIOGRAFIE:

Bertho Sophie, Ruskin contre Sainte -Beuve : le tableau dans l'esthétique proustienne ,
în: Littérature , n°103, 1996. pp. 94 -112.

Fiser, Emeric, L'esthétique de Marcel Proust , préface de Valery Larbaud, Slatkine reprints,
Geneva, 1990.

Proust, Marcel, Contra lui Sainte -Beuve , traducere de Valentin și Liana Atanasiu, prefață de
Marian Popa, Editura Univers, București, 1976.

Rousset, Jean, Narcisse romancier. Essai sur la première personne dans le roman , Librairie
José Corti, Paris, 1972.