Program de studii: Finanțe Bănci UNIUNEA MONETARĂ EUROPEANĂ ȘI ZONELE MONETARE OPTIME Conducător științific: Profesor dr. ILEANA TACHE Absolvent:… [628030]

LUCRARE DE LICENȚĂ
Conducător științific:
Profesor dr. ILEANA TACHE

Absolvent: [anonimizat], 2020

Universitatea Transilvania din Brașov
Facultatea de Științe Economice și Administrarea Afacerilor
Program de studii: Finanțe Bănci
UNIUNEA MONETARĂ
EUROPEANĂ
ȘI ZONELE MONETARE OPTIME
Conducător științific:
Profesor dr. ILEANA TACHE
Absolvent: [anonimizat], 2020
CUPRINS
CAPITOLUL 1…………………………………………………………………………………………………………………….. 5
TEORIA LUI ROBERT MUNDELL PRIVIND ZONELE MONETARE OPTIME ……………………..5
Scurtă biografie a lui Robert A. MundelL ………………………………………………………………….. 5
Puncte cheie în analizele lui Robert Mundell ………………………………………………………… 6

Teoria zonelor monetare optime ……………………………………………………………………………….. 9
Principalele criterii ale unei zone monetare oprime ………………………………………….. 10
Alte criterii ale unei zone monetare optime ……………………………………………………….. 13
Fazele înfăptuirii teoriei zonelor monetare optime ……………………………………………….. 15
„Faza de pionierat:” de la începutul anilor ’60 până la începutul anilor ’70 …..16
„Faza de reconciliere”: anii ’70 …………………………………………………………………………….. 16
„Faza de reevaluare:” anii ’80 și începutul anilor ’90 ……………………………………….. 18
Faza empirică : anii 1980 până azi ………………………………………………………………………. 18
CAPITOLUL II…………………………………………………………………………………………………………………… 19
ETAPELE ÎNFĂPTUIRII UNIUNII ECONOMICE ȘI MONETARE ÎN U.E …………………………… 19
Istoria Uniunii Economice și Monetare ……………………………………………………………………….. 20
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) ……………………………………. 20
Raportul Werner …………………………………………………………………………………………………………. 20
Sistemul Monetar European ……………………………………………………………………………………… 21
Raportul Delors…………………………………………………………………………………………………………… 22
Tratatul de la Maastricht …………………………………………………………………………………………… 23
Etapele realizării Uniunii Economice și Monetare în cadrul Tratatului
de la Maastricht …………………………………………………………………………………………………… 23
Fazele istorice ale Uniunii Economice și Monetare …………………………………….. 27
Faza I………………………………………………………………………………………………………………………… 27
Faza II……………………………………………………………………………………………………………………….. 28
Faza III………………………………………………………………………………………………………………………. 29

INTRODUCERE
CAPITOLUL 1
TEORIA LUI ROBERT MUNDELL PRIVIND
ZONELE MONETARE OPTIME
4

Scurtă biografie a lui Robert A. MundelL
Robert Alexander Mundell, născut la 24 octombrie, 1932, Kingston,
Canada, este un economist canadian, care în 1999 a primit premiul Nobel
pentru științe economice pentru activitatea sa privind dinamica monetară
și zonele monetare optime.1
Din 1974, Robert Mundell a fost profesor de economie la
Universitatea Columbia din New York. După ce a studiat la MIT și la școala
de Științe din Londra, a primit doctoratul de la MIT în 1956 cu o teza
despre mișcările internaționale a capitalurilor și a fost coleg de post-
doctorat în economie politică la Universitatea din Chicago în 1956-57. El a
predat la Universitatea Stanford și The Johns Hopkins Bologna Center of
Advanced International Studies înainte de a adera la personalul Fondului
Monetar Internațional în 1961. Din 1966 până în anul 1971 a fost profesor
de economie la Universitatea din Chicago și redactor al revistei de
economie politică; iar de la 1965 pana în 1975, el a fost profesor de
economie internațională la Institutul Universitar de studii internaționale
de la Geneva, Elveția. Cu timpul, Mundell se transformă în unul din
purtătorii de cuvânt cei mai eminenți ai influentei școli de la Chicago, de
unde a dezvoltat, în timpul anilor 60 ’ , teza sa despre rolul politicii
monetare și fiscale într-o economie deschisă. Pentru 1997-98 el a fost
profesor AGIP de economie la Johns Hopkins Bologna Center of the Paul H.
Nitze School of Advanced International Studies. În prezent, Mundell,
lucrează ca profesor universitar la Universitatea Columbia din New York.2
Profesorul Mundell a fost consilier la o serie de agenții internaționale
și organizații, inclusiv Națiunile Unite, FMI, Banca Mondială, Comisia
Europeană, și mai multe guverne din America Latină și Europa, Federal
Reserve Board, Trezoreriei SUA și Guvernul Canadei. În 1970, el a fost
consultant al Comitetului monetar al Comisiei Economice Europene, iar în
1972-73 membru al grupului său de studiu privind Uniunea economică și
monetară din Europa ̈. El a fost membru al grupului de studiu Bellagio-
Princeton privind reforma monetară internațională de la 1964 la 1978, și
președinte al conferințelor Santa Colomba privind reforma monetară
internațională între 1971 și 1987.
La începutul anilor 1960, în timp ce lucra în departamentul de
cercetare al Fondului Monetar Internațional, Mundell și-a început analiza
macroeconomică a cursurilor de schimb și efectul acestora asupra
politicilor monetare. În 1961, el a prezentat teoria că o monedă unică ar fi
viabilă într-o regiune economică sau într-o zonă monetară optimă, în care
a existat libera circulație a forței de muncă și a comerțului.
În lucrarea sa, International Economics (1968), Mundell își dezvoltă
analiza în forma simpla, dar concluziile sale sunt multiple, solide și
1 Jeannette L. Nolen , https://www.britannica.com/biography/Robert-A-Mundell2 Les Prix Nobel, The Nobel Prizes 1999, Editor Tore Frängsmyr, [Nobel Foundation],
Stockholm, 2000,
https://www.nobelprize.org/prizes/economic-sciences/1999/mundell/biographical/
5

clare. Mundell introduce comerțul exterior și mișcările capitalurilor în
modelul economic închis. Această analiză îi permite să arate cum efectele
unei politici de stabilizare depinde de gradul de mobilitate al capitalului
internațional. A demonstrat în special rolul esențial jucat de sistemul
comisioanelor de schimb. Într-un sistem de comisioane de schimb
variabile, politica monetară constituie un instrument eficient, contrar a
ceea ce se întâmplă într-un sistem fix de comisioane. Tentativele aplicării
politicilor naționale independente apelând la numitele "piețe deschise", nu
produc niciun rezultat deoarece nici ratele dobânzilor și nici ale celor de
schimb nu pot fi schimbate. În mod contrar, creșterea cheltuielilor publice
sau alte măsuri fiscale permit creșterea activității economice și a
veniturilor, ce nu pot fi frânate de o creștere a ratelor dobânzii sau de o
rată de schimb mai mare.3
Puncte cheie în analizele lui Robert Mundell
Politica economic ă, cursurile de schimb și mobilitatea
capitalului
Robert Mundell a pus bazele teoriei care domin ă confruntările din
domeniul politicilor monetare și fiscale aplicate în economia de pia ță.
Munca lui în domeniul monetar a inspirat genera ții de cercetători.
Astăzi, contribuțiile lui Mundell constituie punctul central în studierea
macroeconomiilor
Internaționale. Cercetările lui au avut un impact puternic și de durată
deoarece combin ă formal, dar accesibil, analizele, interpret ările intuitive și
rezultatele, cu aplica ții imediate.
Înainte de toate Mundell și-a ales problemele cu o precizie neobi șnuită,
aproape profetic ă, în ceea ce prive ște prezicerea dezvolt ării viitoare a
aranjamentelor monetare interna ționale și a piețelor de capital.
În a doua jum ătate a anilor 1960, Mundell a fost printre cei mai de
seamă lideri intelectuali în cercetarea mediului economic de la
Universitatea Chicago. Mul ți dintre studen ții săi din acea perioad ă au
devenit cercetători faimoși în același domeniu, pornind de la lucr ările lui.
Contribuțiile științifice ale lui Mundell sunt originale. În prezent mul ți au
transformat cercet ările lui în macroeconomia interna țională și au atras
atenția asupra discu țiilor cu privire la politica de stabilizare și sistemul
cursurilor de schimb.
Efectul politicii de stabilizare
În numeroase lucr ări publicate îndeosebi la începutul anilor `60 și
sintetizate în cartea sa „ Economia interna țonală” (1968), Robert Mundell a
dezvoltat analiza asupra politicii monetare și fiscale, așa numita politic ă de
stabilizare în economiile deschise.
Modelul Mundell-Fleming
Un articol din 1963, se referea la efectele de scurt ă durată ale politicii
monetare și fiscale într-o economie deschis ă. Analiza este simpl ă, dar
concluziile sunt numeroase și clare. Mundell introduce comer țul exterior și
3 http://www.eumed.net/ecorom/Mari%20economisti/robert_aMundell.htm
6

mișcările de capital în modelul IS-LM al unei economii închise, ini țial
elaborat de laureatul Nobel în economie din 1972, Sir John Hicks. Aceasta
i-a permis să arate că efectele politicii de stabilizare depind de gradul de
mobilitate al capitalului.
În particular, el a demonstrat importan ța regimului cursurilor de schimb:
având un curs de schimb flotant, politica monetar ă devine puternic ă și
politica fiscală fără putere, slabă, iar opusul este valabil când exist ă un
curs de schimb fix.
Cursurile de schimb fixe
În condițiile unui regim de curs fix, b ăncile centrale trebuie s ă facă față
unui anumit nivel al cursului de schimb. La acest nivel, banca central ă
trebuie să satisfacă cererea de moned ă străină prin intervenția pe piața
valutară, ceea ce duce la schimb ări în rezervele sale.
Cursurile de schimb flotante
Un curs de schimb flotant este determinat de pia ță: banca central ă
renunță la intervențiile monetare și menține rezervele monetare la un
nivel dat.
Politica monetar ă devine acum un instrument puternic. O politic ă
monetară expansivă crește activitatea economic ă deoarece tendin țele de
ieșire de capital și o rată a dobânzii mică determină scăderea cursului de
schimb, ceea ce încurajeaz ă exporturile nete .
La începutul anilor ‘60, o analiz ă a acestor consecin țe părea o
curiozitate academic ă. Aproape toate țțările erau legate împreun ă de
cursuri de schimb fixe prin a șa-numitul sistem Bretton Woods. Mi șcările
internaționale de capital erau reduse. Totu și, în perioada anilor 1950,
însăși țara lui Mundell, Canada, a permis monedei sale s ă fluctueze față
de dolarul american cu u șoare restricții.
Dinamica monetar ă
Cercetarea lui Mundell nu s-a oprit la analizele pe termen scurt.
Dinamica monetar ă este o temă cheie în numeroase articole semnificative.
Câteva din aceste articole sunt retip ărite în cartea Economia
internațională (1968) și alte câteva sunt reunite într-un volum intitulat
Teoria monetar ă (1971). El a subliniat diferen țele în viteza de ajustare a
piețelor de bunuri și mărfuri (numit principiul clasific ării piețelor eficiente).
Mai târziu, aceste diferen țe au fost subliniate de studen ții săi pentru a
arăta că, temporar, cursul de schimb poate produce tulbur ări. O problemă
importantă se referea la deficitele și surplusurile contului curent extern. În
perioada postbelic ă, cercetarea acestor dezechilibre s-a bazat pe modele
statice și a subliniat factorii economici reali și fluctuațiile în comerțul
exterior.
Zonele monetare optime
Cursurile de schimb fixe au predominat la începutul anilor 1960. Deși
câțiva cercetători au discutat avantajele și dezavantajele cursurilor de
schimb flotante, în general o moned ă națională era considerat ă o
necesitate.
7

Întrebarea pe care a pus-o Mundell în articolul s ău referitor la „zonele
monetare optime” din 1961, a fost radicală: „Când este oportun pentru un
număr de regiuni să renunțe la suveranitatea monedei lor în favoarea unei
monede comune?” Articolul lui Mundell men ționează pe scurt avantajele
unei monede comune, cum ar fi costuri de tranzac ții scăzute și mai puține
incertitudini în leg ătură cu prețurile relative.
Modul original în care Mundell a formulat problema a influen țat generații
de economiști.
Considerațiile lui Mundell de acum câteva decade sunt ast ăzi relevante.
Datorită creșterii tot mai mari a mobilit ății capitalului în economia lumii,
regimurile de curs cu ajustare controlat ă au devenit mai fragile.
Mulți observatori au considerat uniunea monetar ă sau cursurile de
schimb flotante – cele dou ă cazuri dezbătute de Mundell în articolul s ău –
ca cele mai relevante alternative.
Analizele lui Mundell au atras aten ția asupra problemelor monedei unice
europene. Cercet ătorii au examinat avantajele și dezavantajele economice
ale Uniunii Monetare Europene, adoptând ideea unei zone monetare
optime drept punct de plecare., În acest context, una dintre cheile
problemei este mobilitatea for ței de muncă, drept răspuns la șocurile
asimetrice ale monedei.
Teoria zonelor monetare optime

Teoria zonelor monetare optime reprezintă cadrul general în care se
permite analiza sistematică a costurilor și beneficiilor integrării monetare
pornind de la implicațiile acestui proces .
Această teorie a reprezentat și principalul reper teoretic al Uniunii
Monetare Europene, inițiatorul ei fiind, Robert Mundell, uneori considerat
chiar arhitectul al euro. Ideea acestei monede unice nu îi aparține lui
Mundell, dar scrierea sa din 1969 Oportunitatea unei monede europene
conținea o astfel de propunere de monedă unică denumită “europa”. O
variantă îmbunătățită a lucrării a apărut în 1973, intitulată Un plan pentru
moneda europeană .
O zonă monetară optimă (ZMO) reprezintă domeniul geografic
optim al unei monede unice sau a mai multor monede, ale căror cursuri de
schimb sunt atrase definitiv și ar putea fi unite. Moneda unică sau
monedele conectate pot fluctua doar împreună împotriva restului lumii.
Domeniul unei ZMO este dat de supremația țărilor care aleg să adopte o
monedă unică sau să-și atașeze definitiv cursurile de schimb.
Această optimitatea poate fi definită în termeni de mai multe
proprietăți ZMO, precum mobilitatea forței de muncă și alți factori de
producție, flexibilitatea prețurilor și salariilor, deschidere economică,
diversificare în producție și consum, similitudine în ratele inflației,
integrare fiscală și politică . Împărțirea proprietăților reduce utilitatea
cursului de schimb nominal, ajustările din zona valutară prin favorizarea
8

echilibrului intern și extern, reducând valoarea impactului unor tipuri de
șocuri sau facilitarea ajustării ulterioare.
Teoria zonelor monetare optime a apărut după lungi dezbateri
asupra oportunității unui curs de schimb fix sau flexibil. Robert Mundell a
fost cel dintâi care a utilizat termenul de zonă monetară optimă,
clarificând împrejurările în care o regiune sau o țară ar beneficia de
aderarea la o uniune monetară. Avantajul aderării la o uniune monetară,
constând din minimizarea costurilor de tranzacție, venea cu dezavantajul
renunțării la cursul de schimb al monedei naționale, ca instrument de
politică economică. Concretizarea costurilor și modul în care acestea
puteau fi atenuate au fost arătate în condițiile unor ipoteze simplificatoare,
folosite în mod curent la începutul anilor ’60.
Prima ipoteză era cea a rigidității prețurilor și a salariilor, acestea fiind
fixate în raport cu moneda națională, astfel încât o schimbare a cursului
nominal s-ar fi transpus într-o schimbare a cursului real. A doua ipoteză se
referea la imobilitatea capitalului astfel că adoptarea unui curs fix nu
împiedica politica monetară independentă. Conform celei de a treia
ipoteze, țările erau supuse efectelor a două tipuri de șocuri asimetrice pe
partea cererii: șocuri de amplitudine (cu efect asupra volumului de consum
sau investiții) și, șocuri de structură (cu efect asupra schimbării raportului
de cerere între produsele autohtone și produsele din import).
Principalele criterii ale unei zone monetare oprime
1.Mobilitatea factorilor de producție, inclusiv forța de muncă (Mundell,
1961)
Primul criteriu a fost propus de Robert Mundell când a formulat pentru
prima dată noțiunea de zonă monetară oprimă (ZMO). Ideea centrală este
că, dacă factorii de producție, capitalul și forța de muncă ar fi pe deplin
mobili de-a lungul granițelor, costurile utilizării aceleiași monede ar fi
eliminate. Din moment ce, în mod convențional, se presupune că acest
capital este mobil, adevăratul obstacol constă în lipsa mobilității forței de
9

muncă. Mundell afirmă că „Zonele monetare optime sunt cele în care
oamenii se mișcă liber”4.
Figura 1.Un șoc asimetric într-o uniune monetară
Sursa:
https://www.tu-chemnitz.de/wirtschaft/ewi/v/2018ewi01eei/!EEI_15_NEW%20OCA
%20cb.pdf
Raționamentul acestei caracteristici este următorul: dacă o țară A este
afectată de șocuri adverse, se confruntă cu șomajul, în timp ce țara B,
neafectată, se confruntă cu presiuni inflaționiste. Ambele probleme ar
putea fi rezolvate printr-un transfer al factorilor neproductivi din țara A în
țara B, unde sunt în cantități reduse. Această realocare este prezentată ca
o modificare a stocurilor programate ale ambelor țări. La noua rată de
schimb a echilibrului monetar, țara A este la punctul C, iar țara B este la
punctul D. Important este faptul că nu este nevoie de o modificare a
prețurilor și a salariilor în nici una dintre țări. Odată factorii de producție
care trebuie de producție transferați, zona monetară de schimb a ratei
nominale, oferă echilibrul pentru rata de schimb. Factorii de producție care
trebuie transferați sunt capitalul și forța de muncă. Pentru această
caracteristică sunt necesare trei comentarii.
În primul rând, în legătură cu mobilitatea forței de muncă: zonele
monetare actuale coincid în general cu teritoriile statelor. Cultura și limba
comună, dreptul și posibilitatea de a-și schimba domiciliul fac mobilitatea
muncii mai ușoară în interiorul statului decât în afara granițelor acestuia.
Astfel, moneda națională este nu numai un simbol al statului, ci și o
justificare a mobilității forței de muncă. Nu numai că diferențele culturale
și lingvistice restrâng migrația, far barierele instituționale descurajează și
mobilitatea transfrontalieră a forței de muncă. Schimbarea legislației
poate încuraja mobilitatea transfrontalieră a forței de muncă și poate mări
zonele monetare optime. Aceasta reprezintă o parte a eforturilor europene
de a realiza o mai adâncă integrare.
În al doilea rând, mobilitatea capitalurilor trebuie să fie justificată.
Capitalurile financiare pot fi transferate rapid și ușor dacă nu sunt
împiedicate de controale ale schimburilor. Rata capitalurilor fixe
(întreprinderi și echipamente) nu este mobilă, de aceea este nevoie de
timp pentru a construi întreprinderi și pentru a muta locația activităților
economice. Închiderea unei întreprinderi în țara A se poate face ușor, deși
rezistența sociopolitică poate crea blocaje, dar crearea unor noi facilități
de producție în țara B poate dura luni sau chiar ani.
4 Robert A. Mundell, A Theory of Optimum Currency Areas, The American Economic Review, Vol. 51, No. 4.
(Sep., 1961), pp. 657-665
10

În cel de-al treilea rând, bunurile în țara A pot fi diferite de cele produse
în țara B. Poate dura ceva timp să mutăm lucrători din statul A ca să
producă bunuri în statul B, presupunând că ar fi posibil acest lucru. Astfel,
mobilitatea forței de muncă nu este un remediu, un factor care atenuează
costurile șocurilor asimetrice într-o uniune monetară.
Integrare pe piață cu factor ridicat într-un grup de țări partenere poate
reduce nevoia de a modifica prețurile reale ale factorilor și rata de schimb
nominală, între țări ca răspuns la tulburări (Mundell (1961 )). Mobilitatea
factorilor de producție permite realocarea lor în cadrul unei zone de liber
schimb și o mai bună eficiență pe ansamblul zonei . O astfel de mobilitate
este probabil să fie modestă pe termen scurt și ar putea să-și afișeze
efectul peste orar. Mobilitatea factorilor fizici de producție (adică „capital”)
este limitată de ritmul în care investițiile directe pot fi generate de o țară
și absorbite de alta. Mobilitatea forței de muncă este probabil să fie
scăzută pe termen scurt, din cauza unor costuri, cum ar fi migrația și
costuri de recalificare. Pe măsură ce barierele din calea mobilității
factorilor de producție sunt depășite, realocarea geografică sau
ocupațională a factorilor de producție poate sprijini ajustarea la șocuri
permanente.
2.Gradul de deschidere a economiei . (McKinnon, 1963)
În economiile deschise, câștigul de competitivitate realizat printr-o
devalorizare este redus, deoarece prețul imputurilor importante și al
bunurilor finale va crește. Un grad mai mare de deschidere a unei
economii compromite modificările ratei reale de schimb și crește
beneficiile unei monede unice.
Acest criteriu poate fi explicat mai precis după cum urmează. Când
două state, A și B, nu au aceeași monedă, fiecare are o rată de schimb
față de restul statelor, E A si EB. Dacă sunt deschise și fac comerț intens
unul cu celălalt, distincția dintre bunurile interne și bunurile externe își
pierde mult din semnificație datorită concurenței care va egaliza prețurile
în aceeași monedă. Spre exemplu, dacă prețul bunurilor din țara A este P A’
exprimat în celelalte valute existente este E APA și, în mod similar, prețul
bunurilor din țara B este E BPB. Concurența asigură că E APA= EBPB. Orice
schimbare în rata de schimb nominală, de exemplu E A’, trebuie să fie
imediat urmată de o schimbare a prețurilor în moneda curentă P A, astfel
încât, la nivel mondial, E APA să rămână neschimbată. În acest caz, ratele
de schimb ale ambelor state față de restul lumii sunt egale: E APA/P*= EBPB/
P*. Într-o astfel de situație, cu prețuri flexibile, crearea unei uniuni
monetare prin renunțarea la ratele de schimb nu presupune pierderi
semnificative ale politicii independente.
11

3.Diversificarea producției și consumului ( Kenen
1969)
Țările în care consumul și producția sunt diversificate, impactul
șocului unui anumit sector este mult redus. În această situație, sunt puține
riscuri să apară șocuri asimetrice; dacă totuși apar, ar trebui să fie reduse
ca amploare. O diversificare ridicată în producție și consum, adică în
„portofoliul de locuri de muncă” și, în consecință, în importuri și exporturi,
atenuează impactul posibil al șocurilor specifice oricărui sector anume.
Prin urmare diversificarea reduce nevoia de modificări a termenilor
comerțului prin schimbul nominal al ratelor și asigură „izolare” împotriva
unei tulburări variate (Kenen (1969)). Mai mult țările partenere
diversificate sunt mai susceptibile să suporte costuri mici din abandonarea
nominală a schimbările cursului de schimb între ele și găsesc o monedă
unică benefică.
Alte criterii ale unei zone monetare optime
4. Flexibilitatea prețurilor și a salariilor . Atunci când prețurile
nominale și salariile sunt flexibile între și în interiorul țărilor care au în
vedere o monedă unică, trecerea la ajustare urmează o perturbare și
este probabil să fie asociat cu șomajul susținut într-o țară și / sau inflația
într-o alta. În mod alternativ, dacă prețurile nominale și salariile sunt rigide
în jos, o oarecare flexibilitate în termeni reali ar putea fi obținută prin
ajustări ale cursului de schimb. În acest caz, pierderea controlului direct
asupra instrumentului nominal al cursului de schimb reprezintă un cost.
Flexibilitatea prețurilor și a salariilor sunt deosebit de importante pe
termen scurt pentru că facilitează procesul de ajustare în urma unui șoc.
Șocurile permanente vor implica la rândul lor permanent modificări ale
prețurilor și salariilor reale.
5. Integrarea pieței financiare
Integrarea piețelor financiare reduce nevoia ajustărilor de curs de
schimb permițând amortizarea temporară a șocurilor prin intrările de
capital. Un grad ridicat de integrare a piețelor financiare poate face ca și
cele mai mici modificări ale ratelor dobânzii să echilibreze mișcarea
capitalurilor între țările partenere, iar în final să ducă la reducerea
diferențelor ratelor dobânzii pe termen lung. Pe de altă parte integrarea
financiară poate crea și dezechilibre în cazul mișcărilor masive de
capitaluri. Ciclurile financiare globale sunt cele care determină mai
degrabă mișcările de capital și împreună cu acestea evoluția creditelor și
prețurilor activelor din țările cu intrări de capital masive și ca atare
acestea nu sunt aliniate cu condițiile macroeconomice specifice unei țări
ci mai degrabă cu politica monetară a marilor centre financiare. Astfel
ciclul financiar constrânge politicile monetare naționale indiferent de
12

regimul cursului de schimb, iar aderarea la o zona monetară nu ar
însemna o pierdere suplimentară în ceea ce privește politica monetară,
care oricum a fost pierdută dacă înainte de eveniment, țara avea contul
de capital liberalizat.
6. Similaritatea ratelor inflației .
Dezechilibrele externe pot apărea din cauza persistenței diferențele
dintre ratele inflației naționale rezultate, printre altele, din: diferențe
structurale din piața muncii, de politici economice și preferințe sociale
diverse (cum ar fi aversiunea împotriva inflației). Fleming (1971) constată
că atunci când ratele inflației sunt similare (și reduse), ele asigură
stabilizarea schimburilor comerciale, ceea ce susține echilibrul contului
curent și reduce rolul cursului de Pe de altă parte, nu toate diferențele de
inflație sunt neapărat problematice. Unele procese de „prindere”, mai
puțin în țările dezvoltate ar putea duce la tipuri de efecte „Balassa-
Samuelson” până la finalizarea procesului efectuat. Unii autori propun în
schimb că este vorba despre termenii comerțului (adică schimbul real
rata) care ar trebui să prezinte fluctuații restrânse între țări (Eichengreen
(1990)).
7. Integrare fiscală.
Țările care au un sistem de transfer fiscal supranațional care ar putea
să le permită să redistribuie fondurile către o țară membră afectată de
șocuri asimetrice ar avea mai puțină nevoie de ajustări de curs Cu toate
acestea, o astfel de proprietate ar necesita un grad avansat de integrare
politică și disponibilitate de a întreprinde o asemenea partajare a riscurilor.
Un substitut al acestei proprietăți ar putea fi stabilitatea fiscală introdusă
prin criteriile de la Maastricht și întărită prin Pactul de Stabilitate și
Creștere.
8.. Integrare politică .
Voința politică de integrare este privită de unii economiști ca fiind
singura cea mai importantă condiție pentru adoptarea unei monede unice
(Mintz (1970)) istoria uniunilor monetare arătând că acestea au fost
precedate de uniuni politice. Dorința politică favorizează, printre altele,
respectarea angajamentelor comune, susține cooperarea în diferite
domenii politici economice și încurajează mai multe legături instituționale.
Haberler (1970) subliniază că similitudinea atitudinilor politice între țările
partenere este relevantă în transformarea unui grup de țări într-o zonă
valutară de succes. Tower and Willett (1976) adaugă faptul că un succes al
unei zone monetare are nevoie de un grad rezonabil de compatibilitate în
preferințele față de creștere, inflația și șomajul și capacitatea
semnificativă a factorilor de decizie în tranzacționarea între obiective.
13

Fazele înfăptuirii teoriei zonelor monetare optime
Înfăptuirea acestei teorii a zonelor monetare optime a
cunoscut o serie de etape, numite și faze. Teoria a avut la baza patru faze
principale ale teoriei optimale a zonei monetare. Fiecare dintre aceste faze
și-au asigurat contribuțiile sale distincte. Prima este „faza de pionierat” de
la începutul anilor ’60 până la începutul anilor ’70. Meritul enorm al acestei
faze a fost să scoată în prim plan proprietățile ZMO, care sunt încă
discutate astăzi, pentru a începe dezbaterea cu privire la granițele unei
zone monetare și să inițieze analiza cu privire la beneficiile și costurile
rezultate. Principalul dezavantaj al acestei faze a fost acela de a fi dificil de
înțeles proprietățile ZMO deoarece cadrul unificator lipsea și majoritatea
proprietăților nu aveau un conținut empiric clar.
În „faza de reconciliere” din anii ’70, un al doilea set de
contribuții în comun a examinat proprietățile ZMO. Această etapă a
reprezentat o importanță pentru avansarea pe măsură ce proprietățile au
început să fie analizate și cântărite unele cu altele pentru a măsura
importanța lor relativă. Acest lucru a oferit câteva idei noi, a adus o nouă
proprietate asemănătoare a șocurilor și a dat mai multă structură analizei
costurilor și beneficiilor.
Cu toate acestea, majoritatea proprietăților ZMO au continuat să
nu aibă un conținut empiric.
Faza a treia, numită și „fază de reevaluare a ZMO”, s-a înfăptuit
la începutul anilor ’80 și începutul anilor ’90 și a dus la „noua teorie a
zonelor monetare optime”.
Mai multe cercetări teoretice și empirice au dus la reevaluarea
principalelor beneficii și costuri din unificarea monetară. Alăturarea la o
uniune monetară se consideră că determină mai puține costuri în ceea
ce privește pierderea autonomiei macroeconomice a politicii interne. În
prezent, se pune mai mult accent pe avantajele zonelor monetare, de
aceea unele proprietăți au fost reinterpretate.
Cea de-a patra etapă este denumită „faza empirică” care se
întinde în ultimii 15-20 de ani. Această fază se concentrează mai ales pe
Europa, deoarece există acum o multitudine de date, cercetări și alte
informații disponibile în Europa. Toate proprietățile ZMO sunt analizate cu
strict de amănunte pentru a afla cum s-a schimbat interpretarea lor. Cu
toate acestea, majoritatea studiilor de investigare a proprietăților ZMO
sunt, prin necesitate, retrăite. Dar integrarea monetară ar reprezenta o
14

pauză structurală pentru orice grup de țări care adoptă o nouă monedă
unică.
„Faza de pionierat:” de la începutul anilor ’60 până la începutul anilor ’70
La începutul anilor '60, această fază s-a caracterizat prin regimul
ratei de schimb din Bretton Wood, controalele de capital în multe țări și
procesul inițial de integrare europeană. Teoria ZMO a ieșit din dezbaterea
privind meritele cursului de schimb fix față de cursul flexibil, regimuri și
compararea mai multor caracteristici ale economiilor americane și
europene.
Proprietățile ZMO – care se mai numesc „premise”, „caracteristici”
sau „criterii” pentru integrarea monetară ale unor autori – a apărut din
această dezbatere.
„Faza de reconciliere”: anii ’70
Dezbaterea privind proprietățile ZMO și beneficiile și costurile au
primit un impuls de la un al doilea val de contribuții, inclusiv Corden
(1972), Mundell (1973), Ishiyama (1975) și Tower și Willet (1976).Meritul
acestor autori a fost de a interpreta în comun proprietățile diverse ale
acestei teorii. Această reconciliere a consolidat interpretarea unor
proprietăți și a condus la noi perspective diverse, cum ar fi rolul
similitudinii în șocuri.
Corden (1972) subliniază că formarea unei monede cu un grup de
țări partenere implică o pierdere a controlului direct asupra politicii
monetare naționale și a cursului de schimb. Acest lucru implică
reactivarea politicilor naționale de schimbare a cheltuielilor, ceea ce
implică un cost, în măsura în care prețurile și salariile nominale sunt rigide
în scădere.
Ishiyama (1975) recunoaște limitările definirii ZMO pe baza unei
singure proprietăți și postulează că fiecare țară ar trebui să evalueze
costurile și beneficiile participării într-o zonă monetară din punctul de
vedere al propriului interes și bunăstare ("… în cazul în care argumentele
pro depășesc contra …."). Ishiyama subliniază, de asemenea, că
diferențele dintre ratele inflației și creșterea salariilor care rezultă din
preferințe sociale diferite și politicile naționale contradictorii de gestionare
a cererii copleșesc în importanță alte câteva proprietăți ale OCA (inclusiv
diferențele în expunerea la microșocuri, cele mai multe dintre acestea
fiind susceptibile de a fi temporare).
În timpul fazei de reconciliere, analiza proprietăților OCA și a
costurilor și beneficiilor a dobândit o structură mai mare. Mai mulți autori
atribuie o importanță ridicată analizei beneficiilor și costurilor de la
participarea într-o zonă monetară. La urma urmei, perspectivele unui
15

echilibru pozitiv între beneficii și costuri este principalul motiv pentru a
contempla integrarea monetară cu una sau mai multe țări partenere.
Câțiva autori separați între analiza proprietăților OCA, care pot fi destul de
neconcludente, și analiza principalelor beneficii și costuri, care are
propriile merite, indiferent de teoria ZMO (Ishiyama (1975).
Beneficiile rezultă în principal din utilitatea sporită a banilor, o mai
mare transparență a prețurilor care va stimula concurența, dispariția
incertitudinii cursului nominal de schimb intrazonal, care va consolida
piața internă, va stimula comerțul, va reduce riscurilor de investiții și
promovarea investițiilor străine directe (ISD) în domeniul transzonal și
consolidarea alocării resurselor (a se vedea apendicele 1 pentru o discuție
mai amplă).Alte beneficii vor rezulta din piețele financiare mai
transparente și mai profunde, din economiile privind costurile tranzacțiilor
și din o circulație internațională mai largă a monedei unice. Pe de altă
parte, există costuri de trecere la o monedă nouă, costuri administrative
crescute ca urmare a creării unei instituții supranaționale, iar administrația
națională va fi împiedicată să egalizeze costurile marginale de la
impozitare și Inflația .Apartenența într-o zonă monetară restrânge meniul
instrumentelor de politică direct disponibile guvernelor naționale.
McKinnon (2001) "redescoperă" o a doua contribuție seminală a lui
Mundell (1973). Această contribuție discută rolul integrării financiare, sub
forma deținerii de active transnaționale, pentru partajarea internațională a
riscurilor. Țările care împart o monedă unică pot atenua efectele șocurilor
asimetrice dintre acestea prin diversificarea surselor lor de venit, prin
ajustarea portofoliului său de avere și prin punerea în comun a rezervelor
valutare.5 Un corolar al acestui argument este că similitudinea șocurilor
nu este o condiție prealabilă strictă pentru partajarea unei monede unice
dacă toți membrii zonei monetare sunt integrați financiar și dețin
revendicări pentru fiecare dintre ceilalți producție. Acest punct are
implicații importante asupra dezbaterii privind dimensiunea unei monede
unice. O monedă comună ar putea fi împărtășită de țările supuse șocurilor,
atâta timp cât acestea "se asigură" reciproc prin intermediul piețelor
financiare private.
„Faza de reevaluare:” anii ’80 și începutul anilor ’90
O perioadă în care subiectul teoriei ZMO a fost ani de zile uitat, a
condus ca această teorie să slăbească cadrul analitic .Unii autori au
remarcat că această pauză este explicată și de pierderea impulsului față
de integrarea monetară. Când interesul pentru integrarea monetară
europeană a reapărut la mijlocul anilor 1980, atât economiștii, cât și
factorii de decizie politică au analizat teoria ZMO, dar nu au putut găsi
16

răspunsuri clare la întrebarea dacă Europa ar trebui să se îndrepte către o
integrare monetară completă.
Faza empirică : anii 1980 până azi
Această fază aduce comentarii mai multe studii empirice recente cu
privire la diverse proprietăți ZMO. Înflorirea acestor studii se datorează
inovațiilor teoretice discutate în secțiunile anterioare, progreselor în
tehnicile econometrice și, în primul rând, interesului renovat față de
integrarea economică și monetară europeană. Aceste studii empirice
urmăresc să evalueze de ce anumite grupuri de țări pot forma o zonă
monetară optimă prin analizarea și compararea unei varietăți de
proprietăți OCA și aplicarea mai multor tehnici econometrice. Astfel,
acestea urmăresc operaționalizarea teoriei OCA. Această secțiune se
concentrează asupra Europei. Principalul motiv al acestei alegeri este că
procesul european de integrare a început deja în anii 1950.) .Europa este,
într-un anumit sens un "laborator" pentru a evalua fiecare proprietate OCA
și pentru a monitoriza efectele aprofundării integrării economice,
financiare și monetare.
CAPITOLUL II
ETAPELE ÎNFĂPTUIRII UNIUNII ECONOMICE ȘI
MONETARE ÎN U.E
Ideea unificării monetare s-a bazat pe conceptul teoretic al zonelor
monetare optimale dezvoltat de autorii Mundell (1961) și McKinnon
(1963). Potrivit acestei teorii, acele țări care întrunesc un număr de
caracteristici precise au interesul de ale alege între cursuri de schimb fixe
și o monedă unică.
Astfel, o zonă monetară este optimală în termeni de utilizare a forței de
muncă, de creștere economică și de reacție la șocurile externe. În opinia
lui Mundell, pentru ca o zonă monetară optimală să fie posibilă, este
necesar să existe o integrare perfectă a piețelor( piața bunurilor și
serviciilor, piața muncii, piața capitalurilor), iar McKinnon completează
analiza subliniind importanța unui acord între țările partenere care să
fixeze ca obiectiv inflația maximă.
17

Primele eforturi pentru crearea unei monede internaționale în Europa au
apărut în 1800. Moneda germană Zolverein a fost introdusă în 1834, iar
celelalte monede germane s-au unit în marcă, în 1873.
Uniunea Monetară Latină a fost creată în 1865 și a durat până în 1914,
incluzând Franța, Belgia, Elveția și Italia. Fiecare țară a consimțit baterea
unei monede unice standard care să fie acceptată ca monedă legală în
fiecare din statele membre. Monedele erau raportate la aur, fiecare având
o valoare standard, iar pentru transformarea unei monede într-alta era
nevoie de raportarea acesteia la aur. Rezultatul a fost eliminarea
fluctuațiilor cursurilor dintre cele mai importante valute, între 1870 și
1914, când Primul Război Mondial a dus la suspendarea convertibilității.
Cu toate încercările de a stabiliza sistemul financiar internațional, nu s-
au obținut succese decât pe termen scurt. Ratele de schimb fluctuante au
înlocuit sistemul ratelor de schimb fixe.
Au existat și alte eforturi de a forma o Uniune Monetară, după cel de-al
doilea Război Mondial, dintre acestea remarcându-se două încercări cu
rezultate semnificative:
-atunci când o țară mică a preluat moneda unei țări mai mari
-atunci când mai multe țări au renunțat la controlul asupra politicii lor
monetare în favoarea unei bănci centrale supranaționale
Istoria Uniunii Economice și Monetare
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO)
Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Țările de Jos și Germania de Vest au
convenit să creeze o piață comună pentru cărbune și oțel, reglementată la
nivel supranațional. Ideea de bază a Comunității era de a scoate resursele
care fuseseră esențiale pentru războaiele mondiale – cărbunele și oțelul –
din sfera suveranității naționale, pentru a menține o pace durabilă.
Aceasta a fost piatra de temelie a integrării economice și un prim pas
către crearea unei piețe unice. Pe baza acestui succes, cele șase țări au
convenit ulterior să integreze și alte sectoare ale economiilor lor, pentru a
înlătura barierele din calea comerțului și pentru a crea o piață comună. În
1957, s-au înființat Comunitatea Economică Europeană (CEE) și
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM).
Obiectivele CEE, către care a fost orientată întreaga politică comunitară,
au vizat:
-realizarea unei uniuni vamale, respectiv a unei protecții comune
tarifare față de terți,
-realizarea libertății de circulație a capitalurilor, a forței de muncă și a
serviciilor,
-realizarea unei politici comunitare în domeniul agriculturii.
Raportul Werner
La summitul de la Haga din 1969, șefii de stat sau de guvern au definit
un nou obiectiv în cadrul integrării europene: uniunea economică și
monetară (UEM). Un grup condus de Pierre Werner, prim-ministrul
Luxemburgului din acea vreme, a elaborat un raport care avea în vedere
realizarea unei uniuni economice și monetare complete în termen de zece
ani, conform unui plan cu mai multe etape. Obiectivul final era
18

liberalizarea completă a mișcărilor de capital, convertibilitatea integrală a
monedelor statelor membre și fixarea definitivă a cursurilor de schimb.
Prăbușirea sistemului de la Bretton Woods și decizia guvernului SUA de a
lăsa liber cursul dolarului la mijlocul anului 1971 au generat un val de
instabilitate a schimburilor valutare care a pus sub semnul întrebării
paritățile dintre monedele europene. Proiectul UEM a fost oprit brusc.
Raportul Werner a fost adoptat în martie 1971 și a exprimat voința
creări unei zone monetare comune în Europa.
Acest document a avut drept obiective întărirea rolului Europei în cadrul
sistemului monetar internațional; intensificarea schimburilor și crearea
unei piețe unice la nivel european; evitarea dezorganizării Politicii Agricole
Comune (PAC), unde prețurile minime erau fixate în ECU.
Prevederile Raportului Werner a avut în prim plan și etape de realizare
a UEM:
-prima fază are în vedere reducerea marjelor de fluctuație între
monedele țărilor membre
-a doua fază reprezintă liberalizarea totală a fluxurilor de capitaluri
împreună cu integrarea piețelor financiare și în particular a sistemelor
bancare
-a treia fază are ca obiectiv fixarea irevocabilă a ratelor de schimb
între diferite monede
Sistemul Monetar European
Colapsul sistemului de la Bretton Woods în 1971 a impus țărilor din
Comunitatea Europeană adoptarea „șarpelui monetar european”- un
sistem prin care se mențin marje de fluctuație mai reduse (±2,25%).
Destabilizat de criza petrolului, slăbiciunea dolarului și diferențele de
politică economică, „șarpele” și-a pierdut majoritatea membrilor în mai
puțin de doi ani și a fost redus, în cele din urmă, la „zona mărcii germane”,
formată din Germania, Benelux și Danemarca.
La data de 21 martie 1972, Consiliul de miniștri al CEE decide reducerea
marjelor de fluctuație ale monedelor europene la jumătate față de ceea ce
se autorizase în 1971. Această rezoluție a fost urmată de un acord între
Băncile Centrale Europene, semnat la Bâle, la data de 10 aprilie 1972,
moment la care se înființează șarpele monetar. Denumirea era dată de
imaginea evoluției cursului monedelor europene. Prin acordul de la Bâle și
crearea acestui șarpe, marjele de fluctuare ale monedelor europene sunt
stabilite la ±2,5% față de alte monede europene și la ±4,5% față de $.
La sfârșitul anului 1974 s-a declanșat eșecul șarpelui monetar, dar
tentativa construcției unui asemenea mecanism se înscrie într-un proiect
al unei uniuni monetare mai ambițioase: coordonarea politicilor economice
și monetare pentru punerea în aplicare a unei monede europene.
19

Acest proiect a fost reluat după 4 ani, prin crearea Sistemului Monetar
European și a monedei ECU.
Timp de zece ani, SME a obținut mari progrese în reducerea variabilității
cursurilor de schimb: flexibilitatea sistemului, combinată cu voința politică
de a realiza convergența economică, a condus la stabilitatea durabilă a
monedelor.
Raportul Delors
Cu Raportul Delors din 1988, s-a început îndreptarea spre o Uniune
Monetară în Europa. Acesta a fost punctul de pornire al Tratatului de la
Maastricht, semnat în 1992, care a stabilit programul de orientare spre o
monedă unică începând cu 1 ianuarie 1999.
Sporirea dimensiunilor mișcărilor de capital între țările membre ale SME
s-a dovedit incompatibilă cu stabilitatea ratelor de schimb. Astfel, în aprilie
1988, Consiliul European solicită unui Comitet pentru studiu, prezidat de
Jacque Delors, să studieze și să propună etapele concrete necesare pentru
înfăptuirea unei uniuni economice și monetare.
Raportul Delors a prezentat mai multe soluții, printre care:
a)O primă soluție consta în menținerea în sistem a unor diferite
monede naționale, între care să se stabilească raporturi de schimb,
definitiv fixe.
b)Altă soluție propune ca, alături de monedele naționale, să fie
utilizată o monedă comună pentru ansamblul țărilor membre. Aceasta a
fost poziția Marii Britanii care consideră că monedei ECU i-ar putea reveni
un astfel de rol.
c)Într-o a treia soluție, s-a optat pentru moneda unică.
Astfel, din raportul Delors se rețină a 3-a soluție potrivit căreia
înfăptuirea monedei unice trebuie să se realizeze în următoarele 3 etape:
-prima etapă își propune ca obiectiv „sporirea performanțelor
economice și monetare în cadrul instituțional existent”. În ceea ce privește
domeniul monetar, obiectivul constă în realizarea unificării piețelor
financiare și accentuarea coordonării politicilor monetare;
-a doua etapă viza realizarea coordonării politicilor economice și
înființarea unor noi instituții europene, printre care Sistemul European al
Băncilor Centrale (SEBC);
-pentru cea de-a treia etapă, s-a prevăzut trecerea la parități fixe,
transferarea competențelor băncilor centrale către SEBC și crearea
monedei unice.
Tratatul de la Maastricht
20

Tratatul de la Maastricht marchează finalul unui drum lung – trei decenii
de încercări de realizare a unei uniuni monetare. S-a ajuns la un acord
asupra acesteia în pitorescul oraș olandez Maastricht în decembrie 1991,
acord care a fost ratificat de toate părțile semnatare de-a lungul unui an
și jumătate, în cadrul unui proces plin de evenimente. Prin acest tratat
care a intrat în vigoare de la 1 noiembrie 1993 este introdus un nou
concept, ce de ”Uniune Europeană” (UE), care reunește: Comunitatea
Europeană, cooperarea în materie de politică externă și securitate și
cooperarea în domeniul politicii interne și de justiție.
Acest tratat cuprinde două părți și anume: o parte consacrată realizării
uniunii economice și monetare și o parte consacrată realizării uniunii
politice.
Principalele obiective economice pentru introducerea uniunii monetare
sunt:
-sporirea stabilității internaționale – euro și dolarul intră în competiție,
iar cea mai stabilă dintre ele va fi preferată în tranzacțiile internaționale;
-diminuarea variabilității și incertitudinii ratelor de schimb implică o
alocare eficientă a resurselor în cadrul uniunii;
-reducerea costurilor de tranzacționare (nu mai sunt antrenate
costuri legate de conversiune sau acoperirea riscului de schimb);
-îmbunătățirea competitivității;
-sporirea stabilității interne (de exemplu, va exista o singură rată a
inflației, comparativ cu 15, cât reprezintă numărul țărilor membre ale
SME);
-scăderea anticipată a ratelor dobânzilor și inflației.
Etapele realizării Uniunii Economice și Monetare în cadrul
Tratatului de la Maastricht
Pentru îndeplinirea obiectivelor s-a prevăzut realizarea Uniunii
Economice și Monetare în trei etape:
Prima etapă, s-a realizat între anii 1900-1993 și a presupus adoptarea
de măsuri pentru liberalizarea mișcării capitalurilor și punerea bazelor unei
politici de convergență în materie de stabilitate a prețurilor și gestiunea
sănătoasă a finanțelor publice. Această etapă a avut un rol la fel de
important și în integrarea tuturor monedelor în Mecanismul Ratelor de
Schimb.
Cea de-a doua etapă, a avut loc între anii 1994 și 1998 și a fost
caracterizată prin înființarea unor instituții premergătoare Băncii Centrale
Europene. Astfel, a fost creat Institutul Monetar European (IMS), cu sediul
la Frankfurt, cu scopul de a întări cooperarea între băncile centrale și de a
asigura coordonarea politicilor monetare. În cadrul IME a fost înființat un
Comitet Monetar, care a supravegheat situația monetară și financiară a
țărilor membre.
Ultima etapă a început de la 1 ianuarie 1999 și a avut drept scop
desființarea Institutului Monetar European și transformarea sa în Banca
21

Centrală Europeană. De asemenea, s-a înființat și Sistemul European al
Băncilor Centrale.
Aderarea statelor la cea de a 3-a etapă a fost condiționată de
îndeplinirea unor criterii de convergență, astfel :
a)Inflația
Primul criteriu abordează în mod direct inflația. Pentru a fi eligibil de a
deveni membră a uniunii monetare, rata de inflație a statului respectiv nu
trebuie să depășească media celor mai scăzute trei rate de inflație atinse
de statele membre ale Uniunii Europene cu mai mult de 1,5%.
b)Rata dobânzii nominale pe termen lung
O țară predispusă la inflație ar putea să-și diminueze temporar inflația,
în ultimul an de aderare – de exemplu, prin înghețarea prețurilor
regularizate (la electricitate, transport) – numai pentru a relaxa efortul
ulterior. Pentru a-i exclude pe trișori, un al doilea criteriu cere ca rata
dobânzii pe termen lung să nu depășească ratele medii analizate în cele
trei state cu cele mai scăzute rate de inflație cu mai mult de două puncte
procentuale. Ratele dobânzii pe termen lung reflectă în principal evaluarea
piețelor asupra inflației pe termen lung. Atingerea unei rate de inflație pe
termen lung scăzute presupune în consecință convingerea piețelor
financiare sceptice, în mod firesc că inflația va rămâne scăzută „pentru
totdeauna”.
c)Calitatea de membru al Sistemului Monetar European (SME)
Aceeași preocupare relativă la o conversie superficială spre stabilitatea
prețurilor se află și în spatele celui de-al treilea criteriu. Ideea de aici este
în sensul că o țară trebuie să-și fi demonstrat capacitatea de a-și menține
rata de schimb la nivelul monedelor viitorilor parteneri din uniunea
monetară. Astfel, cerința este ca fiecare țară să fi fost parte a MRS cel
puțin doi ani, fără a fi necesar să-și devalorizeze moneda.
d)Deficitul bugetar
Inflația nu este chiar de dorit, astfel încât acceptarea ei trebuie să
reflecte o problemă mai adâncă. Într-adevăr, inflația este în mod atipic
rezultatul unor deficite bugetare mari față de care guvernul întâmpină
greutăți în a le finanța prin împrumuturi de pe piețele financiare, creând
obligații. Alternativa la finanțare prin obligații este aceea de a cere băncii
centrale să se ocupe de imprimare. În acest fel, deficitele bugetare mari
tind să se traducă în creștere monetară rapidă, care are ca rezultat inflația
ridicată.
Totuși de aceea, al patrulea criteriu de convergență stabilește o limită
asupra deficitelor bugetare acceptabile. De asemenea, și aici influența
germană a fost predominantă. Germania a funcționat o lungă perioadă în
22

conformitate cu o „regulă de aur” care arată că deficitele bugetare sunt
acceptabile numai dacă ele corespund cheltuielilor pentru investiții publice
(drumuri, telecomunicații, alte elemente de infrastructură). Ideea este că
investițiile publice reprezintă o sursă de creștere care ulterior produce
resursele necesare pentru plata împrumutului inițial. „Regula de aur”
germană consideră că deficitul bugetar trebuie să nu depășească 3% din
PIB-ul fiecărei țări.
e)Datoria publică
Așa cum inflația poate fi diminuată temporar, deficitele pot fi
cosmetizate astfel încât să arate bine în oricare an dat. Astfel, s-a hotărât
că mai trebuie adăugată o caracteristică permanentă a disciplinei fiscale.
Al cincilea și ultimul criteriu instituie un nivel maxim al datoriei publice.
Plafonul a fost stabilit la 60% din PIB, întrucât acesta era nivelul de datorie
mediu atunci când Tratatul de la Maastricht se afla în negociere în anul
1991.
Privită în timp, integrarea economică în cadrul Uniunii Europene poate fi
stabilită ca un proces istoric desfășurat în perioada 1958-2000. Procesul
integrării economice europene de peste 40 de ani a parcurs trei faze
fundamentale: uniunea vamală, uniunea economică și uniunea monetară.
Uniunea vamală – Constituirea CEE a avut ca obiectiv inițial crearea unei
uniuni vamale între țările membre. Conținutul esențial al acestuia a fost:
liberalizarea schimburilor comerciale prin desființarea taxelor vamale între
țările membre și instituirea unui tarif vamal comun față de țările terțe,
adică cele care nu erau membre ale comunității. Această fază, cea a
uniunii vamale, s-a încheiat la 1 iulie 1968.
Uniunea economică – Este faza următoare a integrării, superioară
primei, incluzând realizările acesteia la care s-a adăugat introducerea
celor “patru libertăți”: libertatea de mișcare a bunurilor; libertatea de
mișcare a capitalurilor; libertatea de mișcare a serviciilor; libertatea de
mișcare a persoanelor.
Prin realizarea celor “patru libertăți” s-a constituit piața unică
europeană, care a început să funcționeze la 1 ianuarie 1993.
Uniunea Monetara – Cea de-a treia faza a formării Uniunii Europene,
conform Tratatului de la Masstricht, este constituirea uniunii monetare.
Concepția privind crearea Uniunii Monetare Europene în trepte urmărește
ca până la finele secolului să apară pe piața euro – bancnotele și euro –
monedele, ceea ce s-a și întâmplat.
Prin înființarea BCE se va ajunge la o singura politică monetara, vor fi
blocate ratele de schimb, se va introduce moneda unică cu circulație mai
întâi între băncile centrale și comerciale, pentru ca apoi, după unele
aprecieri, să circule pe piață bancnote și monede în 2002.
23

După formarea BCE, băncile centrale ale statelor membre vor continua
să existe și împreună cu BCE vor constitui Sistemul European al Băncilor
Centrale (SEBC). Pentru judecarea gradului de convergenta economică
atins de statele membre și reținute pentru a decide trecerea la cea de-a
treia etapă trebuie să îndeplinească cele 5 criterii de convergenta
prevăzute in Tratatul de la Maastricht . În plan economic convergența
politicilor economice naționale spre obiectivele fixate în comun va fi mai
puternica decât în cursul celei de-a doua etape și urmărirea multilaterala a
evoluțiilor economice a statelor membre va putea, dacă este cazul, să
aplice sancțiuni pentru statele care, ducând o “proastă politica” ar risca să
pună în pericol stabilitatea monedei unice.
Summit-ul de la Helsinki (10, 11 decembrie 1999) marchează sfârșitul
unei perioade de tranziție în viața Uniunii Europene, de la o regiune
integrată exclusiv din punct de vedere economic, cu o piață unică, la un
organism politic care își propune să aibă propriile inițiative de politică
externă și de securitate. Există comentatori care apreciază că Uniunea nu
mai reprezintă un club al celor bogați, cum era deseori denumită, ci o forță
reală în viața politică internațională, pe lângă rolul esențial jucat în
integrarea regională.
Uniunea economica se corelează aproape indispensabil cu Uniunea
monetara. În situația în care se renunță la punerea de acord a ratei de
schimb în vederea compensării diferențelor rezultate din evoluția
costurilor si a preturilor, ca și a altor instrumente care influențează
competitivitatea economiei naționale se recurge la o politică
corespondentă care să cuprindă atât domeniul economic, cât și pe cel
financiar. Uniunea monetară ar fi un concept depășit dacă nu ar fi garantat
de către statele membre, care participă la Uniune, practicând o politica
bugetară bazată pe stabilitate.
Politica economică si financiara este guvernata de principiul
subsidiarității. Acesta prevede ca statele membre păstrează
responsabilitatea politicilor economice și financiare, pe care le considera a
fi, totuși, probleme de interes comun și se coordonează la nivelul
Comunităților. Coordonarea are în vedere orientările politicilor economice
și financiare ale statelor membre și ale Comunităților, care se definitivează
la nivel comunitar și se transmit statelor membre sub forma
recomandărilor.
Dezvoltarea economiei fiecăruia dintre statele membre și a
Comunităților, în general este controlată, sistematic, prin intermediul
convergenței economice, în funcție de orientările stabilite.
Fazele istorice ale Uniunii Economice și Monetare
În prezent țările europene participante pot fi integrate în trei faze
economice, care corespund fazelor istorice ale dezvoltării Uniunii
Economice și Monetare.
24

Faza I
În anul 1979, Sistemul european monetar (EMS) a fost stabilit pentru a
crea o legătură între monedele europene și pentru a preveni fluctuații mari
între valorile lor. Același sistem a creat, puțin mai târziu, Mecanismul
European al Ratei de Schimb (ERM) în acord cu care ratele de schimb ale
monedei fiecărui stat membru trebuiau să fie restricționate la fluctuații
foarte mici (± 2,25%) pe oricare latură a valorii de referință. Această
valoare de referință a fost stabilită într-un agregat al tuturor monedelor
participante, care s-a numit Unitatea de Monedă Europeană (ECU), care a
fost apreciată în acord cu mărimea economiilor statelor membre.
În anii 1980 piața fiecărui stat membru, a crescut mult mai apropiată de
cea a vecinilor, oferind formă la ceea ce mai târziu a devenit Piața Unică
Europeană. Comerțul internațional în Piața Unică Europeană ar fi putut fi
pus în pericol de riscul ratei de schimb, în ciuda stabilității relative
introduse de ERM, și de costurile crescute ale tranzacțiilor pe care le-a
adus acesta. Crearea acestei monede unice pentru Piața Unică a însemnat
o soluție logică, și astfel ideea unei monede unice a fost adusă din nou în
atenția forului.
Comisia Europeană condusă de Jacques Delors a adoptat Actul Unic
European în februarie 1986, care a avut drept scop înlăturarea barierelor
instituționale și economice între statele membre ale UE și să stabilească
scopul pieței comune europene. În 1989, au fost schițate planuri pentru a
realiza EMU în trei stadii. Deși procesele stadiului I au început cu EMS în
1979, prima fază a început oficial în 1990, când controalele asupra ratei
de schimb au fost înlăturate, dând astfel liberă mișcare capitalurilor în
întreaga EEC. În 1992, cele trei faze prevăzute de Comisia Delors au fost
făcute oficiale prin introducerea în Tratatul de la Maastricht, incluzând
criteriile de convergență economică pentru adoptarea monedei comune. În
fapt, aceasta a transformat EEC în Uniunea Europeană. Criteriile pentru
calitatea de membru a Uniunii Europene și adoptarea monedei euro sunt
stabilite de trei documente. Primul este Tratatul de la Maastricht din 1992,
care a intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993. Mai târziu, în același an, al
doilea criteriu a fost creat de Consiliul European la Copenhaga și anume
prin crearea „criteriilor Copenhaga”, care au clarificat scopurile generale
ale Tratatului de la Maastricht. Al treilea este contractul cadru negociat cu
fiecare țară candidată mai înainte de a adera la UE. Criteriile au fost de
asemenea clarificate și de legislația UE și prin decizii ale sistemului judiciar
european, de-a lungul anilor.
Prima fază a dezvoltării EMU poate fi corelată cu cel al unei țări
candidate care înainte de aderarea la UE trebuie să întrunească criteriile
Copenhaga.
Faza II
La summit-ul din Madrid din decembrie 1995, Germania a argumentat
cu succes schimbarea numelui ECU în „euro”. Așa numitul „scenariu
25

Madrid” a stabilit de asemenea o perioadă tranzitorie între introducerea
euro în contabilitate și mai târziu ca și monedă lichidă.
În a doua fază a EMU, Institutul Monetar European (EMI) a fost stabilit ca
un predecesor al Băncii Centrale Europene (BCE). În iunie 1997, Consiliul
European din Amsterdam a fost de acord cu Pactul de Stabilitate și
Creștere Economică și a stabilit ERM II, care ar succeda Sistemul Monetar
European și ERM după lansarea monedei euro. Anul următor Consiliul
European de la Bruxelles a selectat unsprezece țări care să adopte
moneda euro în 1999 și astfel Banca Centrală Europeană a luat ființă,
având ca rol stabilirea politicii monetare a Uniunii Europene și
supravegherea activităților Sistemului European al Băncilor Centrale –
bănci naționale care ar avea rolul de a implementa deciziile Băncii
Centrale Europene, de a emite monedă și de a asista țările euro inițiale în
realizarea criteriului de convergență.
A doua fază a dezvoltării EMU poate fi corelată cu un stat membru care
tocmai a aderat intrând în ERM II, unde trebuie să rămână pentru cel puțin
doi ani, înainte de a adopta euro.
Faza III
Pe 1 ianuarie 1999 euro a fost adoptat în formă non-fizică, cu ratele de
schimb ale monezilor pentru cele 11 din cele 15 state membre fixate la
ultima zi din anul 1998. Mecanismul European al Ratei de Schimb (ERM) a
fost urmat de ERM II, care a funcționat în același mod cu originalul ERM
dar în contextul unei monede euro deja existente. Banca Centrală
Europeană a început implementarea unei politici monetare unice cu
asistență Băncilor Centrale ale fiecărui stat membru și perioada de
tranziție de trei ani stabilită la Madrid a început, ținând până în 1 ianuarie
2002. La jumătatea anului 2000 Comisia a anunțat că Grecia putea în mod
formal să adere la cea de-a treia fază a monedei unice pe 1 ianuarie 2001.
Euro a fost o monedă virtuală pentru cele 12 țări ale așa-numitei Zone
Euro – Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Olanda, Spania și Portugalia. A fost folosit în contabilitate și
companiile, astfel au putut să conducă tranzacții euro-denominate sigure
cunoscând că ratele de schimb între statele membre erau fixe. Valorile
euro au apărut în conturile bancare alături de monedele naționale pentru a
obișnui populația cu noua monedă.
26

BIBLIOGRAFIE:
1.Baldwin, R., Wyplosz, C. Economia Integrării Europene, București,
Editura Economică, 2006
2.Marin, D., Socol, C., Marinaș, M., Economie europeană: o prezentare
sinoptică, București, Editura Economică,2004
3.Dardac, N.,Barbu, T., Monedă, bănci și politici monetare, București,
Editura Didactică și Pedagogocă, 2005
4. Tache, I., Politici economice europene, București, Editura
Economică, 2014
5. Profiroiu, A., Profiroiu, M., Introducere în realitățile europene,
București, Editura Economică, 1999
6.Fuerea A, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic,
București, 2006
7. Bârsan, M.,Integrarea economică europeană, Vol. I, Editura
Carpatica, Cluj-Napoca, 1995
8.. https://www.tutor2u.net/economics/reference/optimal-currency-areas
9. https://www.intereconomics.eu/contents/year/2013/number/5/article/the-optimum-
currency-area-theory-and-the-emu.html
10. https://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/scpwps/ecbwp138.pdf
11.https://www.tu-chemnitz.de/wirtschaft/ewi/v/2018ewi01eei/!EEI_15_NEW%20OCA
%20cb.pdf
12. https://www.nobelprize.org/prizes/economic-sciences/1999/mundell/biographical/
13.https://www.britannica.com/biography/Robert-A-Mundell
14. http://www.eumed.net/ecorom/Mari%20economisti/robert_aMundell.htm
14. Tratatul de la Maastricht, 1993
27