Program de studii Farmacie [302433]
Universitatea “Ovidius” din Constanța
Facultatea de Farmacie
Program de studii Farmacie
LUCRARE DE LICENȚĂ
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC
Conf. Univ. Dr. MARIANA ARCUȘ
Absolvent: [anonimizat] „Ovidius” din Constanța
Facultatea de Farmacie
Program de studii Farmacie
Avizat
Data
Semnătură coordonator
EVALUAREA CALITATIVǍ A PRODUSULUI
VEGETAL Equisentum Arvense L., A
CEAIURILOR MEDICINALE DIN CENTRELE PLAFAR
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC
Conf. Univ. Dr. MARIANA ARCUȘ
Absolvent: [anonimizat], plantele reprezintă fondul vieții. [anonimizat], [anonimizat], anatomic și fiziologic însuși corpul lor.
Plantele sunt cele care purifică natura de substanțele toxice pe care omul le degajă prin diferite mijloace. Tot ale sunt cele care îmbogățesc natura cu oxigen și asigură baza nutrițională a [anonimizat], [anonimizat]. Ele constitute hrana omului și a animalelor, reprezintă sursa principală de furnizare a [anonimizat], conferind fericirea și bucuria.
Dintotdeauna omul s-a [anonimizat]. Numeroasele studii efectuate de-a [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], fitopatologia, legumicultura, floricultura, viticultura, pomicultura, fitoterapia, dendrologia, silvicultura, apicultura etc.
[anonimizat], ele pot fi asociate în tratamentul unei boli sau pot fi adaptate fiecărui pacient. În prezent se poate observa o explozie a [anonimizat]-sinteză sau prin sinteză după modul celor naturale. [anonimizat], ceaiuri, creme, etc..
[anonimizat]. Lucrarea cuprinde o parte teoretică și una practică și este formată din cinci capitole.
[anonimizat]. Univ. Dr. [anonimizat] m-a [anonimizat] a [anonimizat] a mă încuraja în realizarea acestei lucrări. Aceleași calde mulțumiri le aduc tuturor profesorilor din cadrul facultății de farmacie.
PARTEA TEORETICǍ
CAPITOLUL I. DATE GENERALE PRIVIND RECOLTAREA ȘI PRELUCRAREA PLANTELOR MEDICINALE
I.1. GENERALITǍȚI
Recoltarea plantelor medicinale reprezintă una din fazele principale ale procesului de pregătire a produselor vegetale medicamentoase. Este de cea mai mare însemnătate ca în acțiunea de culegere a [anonimizat] a plantei și a părții din planta care urmează a se recolta și de măsurile ce trebuie luate ca planta proaspăt culeasă să nu se deprecieze până la uscare.
O plantă medicinală va, reprezenta, un produs valoros numai atunci când, după aspect și conținut, corespunde condițiilor prevăzute în normativele de calitate. În caz contrar, planta nu diferă de o iarbă lipsită de însușiri medicinale, cu deosebirea că în multe cazuri ea nu va putea fi folosită nici pentru hrana animalelor, reprezentând o muncă irosită, un bun pierdut.
Pentru a obține un produs de calitate și a preveni pierderile, fiecare culegător trebuie să-și însușească bine metodele de muncă, începând de la stabilirea momentului optim de recoltare, tehnica recoltării, pregătirea produsului în vederea uscării, continuând cu uscarea corespunzătoare pe cale naturală sau artificială și terminând cu ambalarea și depozitarea în bune condiții a produselor.
În activitatea de achiziție a plantelor medicinale din flora spontană se întâlnesc deseori, pe lângă produse care corespund în cea mai mare parte condițiilor calitative cerute, și unele produse necorespunzătoare, datorită următoarelor cauze:
→ confuzii la recoltare datorită necunoașterii plantei. Sunt cazuri când culegătorii strâng o plantă asemănătoare cu cea medicinală: rădăcini și frunze de cârmâz în loc de mătrăgună, rădăcini și rizomi de iarba fiarelor în loc de ciuboțica cucului, flori de romaniță (Fig. 1) în loc de mușețel (Fig. 2), frunze de smirdar în loc de merișor, rizomi de stânjenel de baltă în loc de obligeană etc.;
→ recoltări greșite datorită orientării după denumirile populare. De cele mai multe ori se întâlnește aceeași denumire populară pentru mai multe plante care au caractere botanice cu totul diferite și care nu au nimic comun cu planta ce trebuie recoltată. Astfel, numele de urzică este atribuit la șase plante; denumirea de urzică moartă este dată la zece plante;
→ organe de plante recoltate greșit. De la o plantă se recoltează numai acele părți care conțin maximum de principii active. Uneori, datorită nerespectării acestor indicații se recoltează alte părți din plantă decât cea care este solicitată. Astfel se recoltează iarbă de frag, iarbă de urzică în loc de frunze etc.;
→ recoltare necorespunzătoare. Unii culegători, în dorința de a realiza o cantitate cât mai mare de produs, recoltează și părți necorespunzătoare din plantă, ceea ce poate avea drept rezultat fie respingerea produsului la recepție, fie preluarea cu mare scăzăminte, ceea ce nemulțumește pe culegători și necesită cheltuieli suplimentare pentru prelucrarea produsului în vederea eliminării părților necorespunzătoare. De cele mai multe ori, iarba de sunătoare (Fig. 3) este culeasă cu partea de jos a tulpinii, care este lignificată și fără frunze; de asemenea, iarba de cimbrișor de câmp sau iarba de saschiu (Fig. 4) este recoltată prin smulgere, produsul prezentând multe rădăcini și tulpini lignificate. Aceeași situație se întâlnește uneori și la iarba de talpa gâștei, unguraș sau la rușcuța de primăvară;
→ recoltarea nu a fost făcută în momentul optim de dezvoltare a plantei, ci mai devreme sau mai târziu. Ca exemple, pot fi date florile de tei cu un număr mare de boboci, când recoltarea s-a făcut mult înainte de înflorire, sau cu un mare număr de fructificații, când recoltarea s-a făcut după trecerea perioadei deplinei înfloriri. La fel, iarba de rușcuță în care nu se observă flori, în schimb se întâlnesc multe fructificații, arată că recoltarea a fost făcută cu mult mai târziu, după trecerea perioadei optime (înfloritul). Rădăcinile de păpădie recoltate în lunile de vară vor fi seci și ușoare, dar cele de brusture care au fost culese după ce vegetația s-a dezvoltat și planta a început să înflorească vor fi goale în interior sau lignificate;
→ timpul ales pentru recoltare nu a fost cel mai potrivit. În general, plantele medicinale trebuie recoltate pe timp uscat. Plantele culese pe timp umed sau pe ploaie sunt expuse deprecierii dacă nu sunt luate imediat măsuri de uscare corespunzătoare. Astfel, florile de păducel și de porumbar culese pe vreme ploioasă, la scurt timp după ploaie sau când au încă roua pe ele, se brunifică ușor, pierzând culoarea albă cerută pentru produsul respectiv. Același lucru se întâmplă cu florile de lumânărică, soc sau arnică. Frunzele de mătrăgună, laur și măselariță recoltate după ploaie au un conținut scăzut de substanțe active;
→ culesul s-a făcut în saci sau în traiste. De multe ori, culegătorii adună plantele recoltate în saci. Fiind îndesate, plantele proaspete se încing, se brunifică și se depreciază chiar înainte de a fi transportate la locul de uscare. Plantele se degradează și atunci când până la uscare sunt ținute în strat gros sau în grămezi. Așa se întâmplă de multe ori cu florile de mușețel, care îndesate în saci sau puse în grămezi se încing, fermentează, mucegăiesc și nu mai pot fi folosite, deoarece și-au pierdut culoarea și cea mai mare parte din substanțele active pe care le conțineau;
→ transportul necorespunzător la locul de uscare. Încărcarea plantelor încălzite în mijlocul de transport duce întotdeauna la modificarea culorii naturale. Dacă în timpul păstrării în grămezi unele plante s-au încălzit, în mod obligatoriu vor fi răcorite prin vânturare înainte de a fi transportate;
→ uscarea necorespunzătoare. Plantele medicinale care conțin uleiuri volatile (florile de mușețel, de soc, rizomii de obligeană, vinariță etc.) se usucă pe cale naturală sau artificială la o temperatură care nu trebuie să depășească 40. Orice depășire de temperatură duce la volatilizarea uleiului și deci la reducerea sau pierderea în totalitate a principiului activ de bază.
Alte plante ca frunzele de lăcrămioare, fructele de măceș cer o uscare rapidă și la o temperatură ridicată pentru păstrarea principiilor active.
Alteori, uscarea se poate face la soare, în cazul rădăcinilor, cojilor și semințelor, sau numai la umbră pentru a se evita schimbarea culorii (Fig. 5). Puse într-un strat gros, plantele se usucă neuniform, adeseori brunificându-se.
Uscarea incompletă a produsului duce de cele mai multe ori la degradarea întregii cantități. De aceea trebuie urmărită cu multă atenție uscarea părților mai groase ale plantei (pețiolul la frunze, ovarul la flori, tulpina la ierburi etc.). (7)
1.2. NECESITATEA FOLOSIRII DENUMIRILOR ȘTIINȚIFICE ALE PLANTELOR
Fiecare plantă are câte o denumire populară care diferă însă de la o țară la alta, iar în cuprinsul aceleiași țări, de la o regiune la alta.
Denumirea populară s-a format de-a lungul veacurilor, plantele primind unul sau mai multe nume după culoare (mac roșu, violete, albăstrele), după forma frunzelor (talpa gâștei, coada șoricelului, părul porcului), după forma florilor (lăcrămioare, pintenaș, floarea-soarelui), după forma fructelor (traista ciobanului, pliscul berzei, merișor), după întrebuințări (iarbă de negi, de mătură, plămânărică, măselariță), după gust (iarbă dulce, iarbă usturoasă, amăreală etc.).
De multe ori, pentru aceeași plantă există mai multe denumiri populare.
De asemenea, o plantă poate avea o denumire într-o regiune, iar în altă regiune a țării sub aceeași denumire să fie cunoscută o altă plantă. Astfel, în Moldova de nord, sub numele de merișor se înțeleg scorușii de munte (Fig. 6), în Transilvania sub aceeași denumire smirdarul (Fig. 7), iar la Câmpulung – Moldovenesc, coacăzul. Denumirea de podbal este dată la cel puțin trei plante diferite care trăiesc în țara noastră.
Din cauza diversității și a numărului mare de denumiri populare date pentru aceeași plantă, cât și a folosirii aceleiași denumiri la plante diferite se nasc neânțelegeri și confuzii care au de multe ori drept rezultat, recoltarea greșită a unei plante în locul alteia (coaja de castan comestibil în loc de coaja de castan sălbatic; rădăcini de pir gros în loc de pir medicinal, lemn câinesc în loc de crușin, pătlagină de apă în loc de pătlagină medicinală etc.). Pentru organele vegetative ale plantelor care se recoltează ca produse vegetale, se folosesc următoarele denumiri:
→ rădăcină – radix
→ rizomi – rhizorma
→ frunza – folia sau folium
→ floarea – flores sau flos
→ iarba – herbs
→ sămânța – semen
→ fructul – fructus
→ coaja – cortex
→ codițele – stipites
→ mugurii – turiones sau gemmae
→ vârfuri – summitates
Denumirea produsului poate să difere de cea a plantei, însă asemenea cazuri sunt rare Fructus Cynosbati pentru fructele de Rosa canina, Rhizoma Graminis pentru rizomii de Agropyron repens etc. În general însă, denumirea produsului păstrează pe cea a plantei. De exemplu la soc (Sambucus nigra L.), florile se numesc Flores Sambuci, iar la rostopască (Chelidonium majus L.), produsul se numește Herba Chelidonii. (7)
1.3. MOMENTUL OPTIM, TEHNICA RECOLTĂRII ȘI PREGĂTIREA PLANTELOR ÎN VEDEREA USCĂRII
1.3.1. MOMENTUL OPRIM DE RECOLTARE A PLANTELOR MEDICINALE
Creșterea plantelor este determinată direct de factorii înconjurători. Condițiile de climă și sol imprimă plantei un anumit ritm de dezvoltare care diferă în funcție de modificările intervenite în condițiile pedoclimatice în care cresc plantele.
Factorii care au o influență deosebită asupra creșterii plantelor sunt:
→ condițiile atmosferice. Datorită condițiilor atmosferice diferențiate de la an la an, plantele medicinale se dezvoltă și ajung la maturitate la termene diferite în decursul anilor și chiar în același an. Astfel, în anii normali, recoltarea mușețelului începe, în general, în a treia decadă a lunii aprilie. Când se produce însă o desprimăvărare timpurie, momentul optim de recoltare este mult mai devreme, iar în anii cu primăveri reci și ploioase, momentul este amânat până în prima decadă a lunii mai. Același fenomen se petrece și cu florile de păducel. În anii cu primăveri călduroase și uscate, păducelul înflorește timpuriu și poate fi recoltat în câteva zile. Un vânt cald accelerează deschiderea și apoi scuturarea florilor, iar culegătorul sau tehnicianul care a așteptat o dată fixă pentru a începe culegerea florilor de păducel le va găsi scuturate. Unele plante sunt mai puțin influențate de condițiile atmosferice. Ele înfloresc toate într-o perioadă scurtă de timp, după care dispar sau nu mai pot fi recoltate pentru a se obține un produs corespunzător (florile de podbal sau cele de ciuboțica cucului). Pentru aceste motive trebuie urmărit îndeaproape stadiul de dezvoltare a plantei spre a nu pierde momentul optim de recoltate, mai ales în cazul florilor care durează o perioadă scurtă;
→ condițiile de sol. Momentul optim de recoltare este influențat și de terenul pe care cresc plantele. Astfel, mușețelul care crește pe terenurile nisipoase sau sărăturoase înflorește mult mai repede decât cel care crește pe terenurile grase sau terenurile agricole normale. Solurile nisipoase se încălzesc mai repede, iar cele sărăturoase grăbesc maturizarea florilor de mușețel. Primele recoltări vor fi făcute pe aceste soluri și numai după aceea se va trece pe terenurile grase, unde plantele cresc și se dezvoltă puternic vegetativ, înflorirea producându-se cu întârziere;
→ expunerea și lumina. Pe terenurile cu expunere sudică plantele înfloresc mai repede decât pe cele cu expunere nordică sau estică. Aici, ele răsar mai din timp datorită faptului că zăpada se topește mai devreme, iar pământul se încălzește mai ușor. Astfel, în timp ce pe versantele sudice fructele de măceș au ajuns la momentul optim de recoltare, pe cele nordice ele sunt încă verzi. De asemenea, pe terenurile puternic umbrite din cauza vegetației etajelor superioare (arbori, arbuști), plantele ajung mai târziu la momentul optim de recoltare decât cele care cresc pe un teren neumbrit (sunătoarea înflorește câteva zile mai târziu în pădure decât în poieni sau tăieturi însorite);
→ altitudinea. Aceasta influențează puternic momentul optim de recoltare. La șes, înflorirea se produce mult mai devreme decât la deal sau munte. Astfel, în timp ce socul și salcâmul înfloresc la o anumită dată la șes, în văile munților, datorită înălțimii și temperaturii mai scăzute, momentul optim este amânat uneori cu cel puțin o lună. La fel și fructele de măceș care la deal ajung mai repede la maturitate decât cele de pe podișurile înalte sau văile munților.
Stabilirea în mod corespunzător a momentului optim va trebui făcută în bazine naturale, în mod diferențiat, ținând seama de condițiile de creștere a plantelor. Acest lucru este de mare importanță la plantele care au o perioadă de culegere scurtă, deoarece o întârziere chiar de câteva zile influențează negativ calitatea produsului.
Astfel, florile de podbal culese numai cu două zile mai târziu vor mări procentul de ”puf” (flori fructificate) din produs. Întârzierea recoltării florilor de mușețel are drept urmare fărâmițarea lor, deoarece florile tubuloase fixate pe receptacul, ajungând și depășind perioada de maturitate, se desprind ușor, mai cu seamă în timpul uscării. De asemenea, o recoltare făcută prea timpuriu are drept rezultat micșorarea producției, datorită faptului că prin sitare sau vânturare, în vederea răcoririi sau a îndepărtării impurităților și a corpurilor străine, se elimină aproape în totalitate și inflorescențele neajunse la maturitate, acestea fiind mai mici decât restul capitulelor.
Nerespectarea momentului optim de recoltare provoacă pierderi și în cantitățile de plante ce pot fi culese. Astfel, dacă s-a depășit moment optim la florile de păducel (Fig. 8), culegătorul va trebui să depună o atenție mult mai mare la recoltate, evitând florile trecute sau scuturate și alegând florile în putere, proaspăt desfăcute, cu toate elementele florale încă prezente. Nerespectarea momentului optim de recoltare scade în măsură însemnată și cantitatea de principii active din plantă, deci calitatea produsului obținut va fi inferioară. Deoarece principiile active se formează și se dezvoltă în anumite organe ale plantei, momentul recoltării trebuie ales atunci când în organul respectiv s-au acumulat cantități maxime din substanțele respective. Este știut că frunzele de lăcrămioare adunate cu 10 – 14 zile înainte de înflorire sunt de două ori mai bogate în substanțe active decât în perioada de înflorire.
Rădăcinile de stirigoaie recoltate când planta nu s-a dezvoltat încă sau după ce partea aeriană s-a veștejit au un conținut mult mai ridicat în alcaloizi decât în perioada de creștere a plantei, când substanțele active migrează din partea subterană a plantei în tulpină, frunze și flori. De asemenea, florile de salcâm japonez (Fig. 9), se culeg sub formă de boboci nedezvoltați cu mult înainte de a se desface corola, deoarece procentul de rutozid este mult mai mare, în timp ce după deschiderea completă a florii, conținutul este foarte scăzut.
În unele cazuri, recoltarea se va face numai după ce analiza chimică de laborator arată că planta are conținutul cerut de principii active. Asemenea analize se fac la frunzele și rădăcinile de mătrăgună, la rădăcinile de stirigoaie, frunzele de laur și măselariță, iarba de măturice și altele. În acest scop, îndată ce a fost depistat un bazin pentru care s-a stabilit data recoltării, se ia o probă medie care se usucă în condiții bune și se trimite la centrele de cercetare în vederea stabilirii conținutului de principii active. Recoltarea va începe după primirea rezultatului corespunzător al analizei. Uneori sunt necesare două și chiar trei analize pentru stabilirea datei recoltării, deoarece nu întotdeauna bazinele nou descoperite produc plante cu cantități satisfăcătoare de principii active. (7)
1.3.2. PREGĂTIREA PLANTELOR MEDICINALE ÎN VEDEREA USCĂRII
Pregătirea plantelor medicinale în vederea uscării constă în condiționarea lor prin îndepărtarea tuturor corpurilor străine și a impurităților, care pot fi:
→ corpuri străine organice: plante întregi sau părți din alte plante decât cea recoltată. Astfel, la mușețel sunt socotite drept corpuri străine organice florile altor specii de matricaria, de pătlagină și de graminee, resturi de tulpini și flori de urda vacii, fragmente de nuiele, de rogojină, paie etc.;
→ corpuri străine minerale: nisip, praf, pietricele, bucăți de pământ. Ele se amestecă cu plantele când recoltarea s-a făcut mecanic cu diferite unelte sau când plantele recoltate au fort întinse până la transportul lor în locuri nepodite sau necorespunzător pregătite;
→ impurități: alte părți din planta medicinală decât organul recoltat. Astfel, la mușețel, resturile de tulpini și frunze, la frunzele de zmeur, mur, frasin, nuc, resturile de pețiol, la frunzele de afin, resturile de tulpini, rădăcinile din iarba de cimbrișor, constituie impurități. De asemenea, impurități sunt socotite și părțile decolorate sau brunificate ale produsului respectiv.
Corpurile străine organice, minerale și impuritățile nu vor putea depăși anumite limite, exprimate în procente maxime și stabilite prin condițiile tehnice de recepție.
În legătură cu fazele de dezvoltare a plantelor și cu organele care se recoltează, perioada de recoltare se stabilește pentru fiecare organ în parte pe baza numeroaselor analize de laborator efectuate în decursul anilor. În cadrul perioadei arătate, culegătorul, îndrumătorul sau tehnicianul va putea fixa momentul optim de recoltare pentru obținerea unui produs corespunzător. (7)
I.3.2.1. Organele de plante care se recoltează în scopuri medicinale
În scopuri medicinale se recoltează următoarele părți (organe) de plante medicinale: mugurii, coaja, frunzele, florile, iarba (planta întreagă fără rădăcină), fructele, semințele, rădăcinile și rizomii (Fig. 10). (50)
a. Mugurii (Gemmae, Turiones) se formează toamna, însă recoltarea lor se face primăvara devreme, atunci când în plantă se produc primele fenomene de reâncepere a activității. În această fază mugurii se umflă, devin lipicioși și au cel mai bogat conținut de substanțe rășinoase. Frunzulițele din care sunt formați mugurii nu sunt desfăcute, iar suprafața lor are un aspect lucios (muguri de plop). Este momentul optim de recoltare a mugurilor. Acesta se termină când solzișorii care îi acoperă încep să se desfacă, mugurii plesnesc și se alungesc. La noi în țară se adună mugurii de plop negru și de jneapăn (Fig. 10. a.). Recoltarea se face cu mâna, ciupindu-se mugurii de pe ramurile laterale ale arborilor.
Arborii tineri în plină creștere vor fi evitați pentru a nu fi stânjeniți în dezvoltarea lor. Niciodată nu vor fi rupți mugurii terminali de pe tulpina principală a coniferelor, deoarece prin aceasta va fi oprită creșterea lor în înălțime. Înainte de a fi puși la uscare, mugurii se sortează, îndepărtându-se cei desfăcuți, umflați, crescuți sau cei care depășesc lungimea stabilită. De asemenea, se înlătură resturile de ramuri, frunzele (acele) la jneapăn și mugurii goi în interior.
b. Coaja (Cortex) se recoltează de pe tulpinile tinere și de pe ramuri (de crușin, salcie, stejar, castan sălbatic), iar de la unele plante de pe rădăcini (dracila). Coaja trebuie să fie netedă, lucioasă, să prezinte bine caracteristicile speciei și să fie lipsită de resturi lemnoase. Momentul începerii recoltării cojii urmează îndată după ce s-a terminat culegerea mugurilor.
Recoltarea se face primăvara, când seva începe să circule puternic în arbori sau arbuști și se continuă până după formarea primelor frunze. În această perioadă, coaja se desprinde ușor de lemn. Atunci când coaja nu se mai dezlipește cu ușurința de partea lemnoasă, recoltarea încetează (Fig. 10. b.).
Recoltarea se face cu ajutorul unui briceag cu care se fac tăieturi în formă de cerc până în țesutul lemnos, la distanțe de 10 – 15 cm unele de altele, după care se unesc printr-o altă tăietură în linie dreaptă de-a lungul ramurii.
Descojirea se face cu vârful briceagului, cu mâna sau cu ajutorul unei pene de lemn netedă și bine ascuțită, avându-se grijă ca pe partea, interioară a cojii să nu rămână fâșii din lemnul tulpinii sau al ramurilor. Prin procedeul descris se obține coaja în formă de tuburi sau de jgheaburi, ale cărei margini se răsucesc, prin uscare, spre interior. Când nu este posibilă recoltarea, în formă de tuburi (ramurile mai groase de castan), ea poate fi făcută în formă de fâșii, cu ajutorul unui cuțit sau briceag, îndepărtându-se coaja până la lemn, în fragmente lungi de circa 10 cm și cât mai late.
De obicei, cojirea, nu se face pe loc, ci după ce se taie ramurile sau tulpinile. Este bine să se taie numai atâtea ramuri câte pot fi descojite în aceeași zi, deoarece ulterior coaja se desprinde foarte greu de lemn. Dacă totuși rămân ramuri și pentru ziua următoare, ele vor fi ținute cu tăietura în găleți, bazine sau gropi umplute cu apă.
Prelucrarea, în vederea, uscării se va face prin îndepărtarea cojilor prea, bătrâne, care prezintă crăpături și îngroșări, deci nu mai sunt netede sau lucioase, a celor cu mușchi sau alge, care sunt înnegrite sau au pete negre pe partea inferioară, precum și a celor care prezintă resturi de lemn. Se va avea grijă ca în timpul uscării să nu pătrundă în jgheaburile sau tuburile de coajă cuie, sârmă sau bucăți metalice, deoarece la prelucrarea lor în depozitele centrale, unde se introduc în mașinile de tocat sau pulverizat, aceste corpuri străine distrug cuțitele utilajelor.
c. Frunzele (Folium) se recoltează începând de obicei când au ajuns la o dezvoltare normală. Această perioadă, destul de lungă, este în directă legătură cu specia respectivă. La unele plante, recoltarea frunzelor începe în momentul deplinei lor dezvoltări (merișor, urzică, Fig. 10. c.). La altele însă, culegerea se recomandă să înceapă înainte de înflorire, deoarece atunci ele au conținutul cel mai ridicat în principii active.
Este important ca, pe lângă stabilirea perioadei în limitele căreia se recoltează frunzele, să se cunoască și momentul cel mai indicat din cursul zilei când trebuie făcut culesul. În anumite cazuri, strânsul frunzelor se recomandă numai pe vreme noroasă, dar uscată (plantele care conțin uleiuri volatile), alteori în zilele cu soare puternic sau la amiază (degețelul), în timp ce unele frunze se recoltează dimineața (laurul, măselarița). S-a observat că există o strânsă legătură între conținutul în principii active al frunzelor și ora la care s-a făcut culesul.
Recoltarea frunzelor se face cu mâna, prin ciupire sau prin strujirea lor de pe tulpină. Prin ciupire se obține un produs de calitate superioară, deoarece culegătorul va avea posibilitatea să, aleagă frunze cam de aceeași mărime, ajunse la dezvoltarea lor normală. În același timp, el va evita frunzele nedezvoltate, mici, atacate și îngălbenite. Recoltarea prin ciupire are avantajul că în momentul culesului se îndepărtează de la început pețiolul.
Pe tulpină vor fi lăsate toate frunzele mici, cele prea bătrâne, cum și un procent oarecare de frunze în putere care să refacă planta. Prin strujire, frunzele se recoltează apucând tulpina sau ramura plantei, iar cu mâna dreaptă apărată de obicei de o mănușă, se trece de-a lungul ei. În mână vor rămâne frunzele de diferite mărimi, de diferite culori și de multe ori chiar și vârful tulpinii. În acest caz este nevoie ca să se îndepărteze frunzele necorespunzătoare, decolorate, veștejite, mâncate de insecte, vârfurilor ramurilor etc. Prin strujire pot fi recoltate frunzele de urzică, de nalbă, etc.
În general, frunzele se culeg fără pețiol (podbal, nalbă) sau se lasă numai codițele foliolelor, îndepărtându-se pețiolul principal (fragi, nuc, zmeur, mur). Se culeg cu pețiol numai frunzele cu conținut de alcaloizi (mătrăgună, laur, măselariță), deoarece principiile active se găsesc în cantități mai mari de-a lungul nervurii principale și în pețiolul frunzelor.
La unele plante este important să se recolteze frunzele de la o anumită înălțime sau vârstă. Astfel, la mătrăgună, frunzele mai tinere și așezate înspre vârful tulpinii sau al ramurilor sunt mai bogate în alcaloizi chiar dacă sunt încă insuficient dezvoltate, în timp ce frunzele îmbătrânite de la baza tulpinii au un conținut mult mai slab de principii active.
Anumite frunze trebuie recoltate prin ciupirea buchețelelor de flori astfel ca florile să rămână întregi. În acest caz, frunzele rămân cu pețiol (frunze cu flori de păducel). Frunzele prea mici nu pot fi recoltate prin ciupire și nici prin strujire operația fiind neeconomică pentru culegători. În acest caz, se recoltează ramurile întregi cu frunze, se usucă sub această formă și când frunzele s-au uscat sunt desprinse printr-o ușoară lovire a ramurilor (merișor, afin). Recoltarea ramurilor cu frunze de la plantele care cresc pe pomi (vâsc) se face cu ajutorul unor cârlige atașate în vârful unor prăjini lungi. Recoltarea frunzelor care cresc în masă pe terenurile joase (lăcrămioarele) se face prin tăiere cu ajutorul unui cuțit, briceag sau seceră.
După recoltare, frunzele se depozitează în straturi subțiri. Este indicat ca transportul la locul de uscare să se facă în ziua culesului. Frunzele care se stratifică cu ușurință (mătrăgună) sau care formează pachete lipindu-se între ele din cauza umezelii sau a picăturilor de rouă (lăcrămioarele) trebuie desfăcute și vânturate, deoarece mucegăiesc ușor, se încing, intră imediat în fermentare și formează focare care depreciază în cel mai scurt timp produsul, înnegrindu-l.
În timpul transportului, frunzele se pun în coșuri suprapuse. Nu se îndeasă niciodată în saci, iar dacă totuși se încarcă în vrac, din lipsa coșurilor, nu trebuie presate. Depozitarea până la transportare se face în încăperi ferite de lumina soarelui sau sub șoproane în curent puternic de aer și în straturi subțiri.
Când depozitarea se face sub un acoperiș oarecare, frunzele nu vor fi învelite, ci se vor lua măsuri pentru a nu fi spulberate de vânt sau de curenți prea puternici de aer. Când depozitarea se face sub cerul liber, trebuie ales un loc mai ridicat pe care se aștern rogojini, frunzele acoperindu-se apoi cu prelate, cu saci goi nu cu folii din material plastic. Materialul plastic poate fi folosit numai un timp foarte scurt, spre a feri grămada de plante de ploi. După ploaie însă, foile sau prelatele de material plastic (polietilenă) vor fi îndepărtate pentru a permite astfel pătrunderea aerului printre frunze.
d. Florile (Flores) se recoltează cu puțin înainte de deplina lor înflorire sau în timpul înfloririi complete, în nici un caz mai târziu, deoarece în acest stadiu se desfac ușor în părțile lor componente. De asemenea, după această perioadă scurtă, la unele din ele cantitățile de uleiuri volatile se micșorează (mușețel, tei), reducând valoarea plantelor respective. La unele specii, cum este Humulus lupulus, se recoltează întreaga inflorescență (Fig. 10. d.). Recoltarea cu întârziere a unor flori duce de multe ori la decolorare (albăstrele), la brunificare (sunătoare) sau la pierderea completă a producției (petalele de mac roșu de câmp care se scutură cu cea mai mare ușurință).
Înflorirea reprezintă un stadiu însemnat în viața unei plante. De acest stadiu de dezvoltare sunt legate termenele de recoltate a celor mai multe plante medicinale. Momentul înfloririi este un termen bine stabilit pentru începerea recoltării unor frunze, flori sau a plantei întregi fără rădăcină (Herba).
Timpul cel mai prielnic pentru recoltarea florilor este în jurul prânzului, pe vreme uscată și de obicei însorită. Se va evita culesul pe vreme ploioasă sau umedă. Culesul va începe după ce roua s-a ridicat, iar dacă cu o zi înainte a plouat, se va aștepta ca florile să fie zvântate. Umiditatea prea mare dăunează unei păstrări normale până la uscare, deoarece aceasta grăbește procesul de încingere și de fermentare.
La recoltarea florilor se disting următoarele două faze:
► începutul înfloririi, când florile nu sunt încă deplin dezvoltate, bobocii florali abia au crăpat sau numai o mică parte din flori s-au deschis, celelalte fiind în faza de boboci. În această perioadă nu se recomandă recoltarea, cu excepția unui număr mic de plante medicinale printre care salcâmul japonez, la care numai în această perioadă bobocii florali au cel mai ridicat conținut în principii active.
Totodată nu se va neglija faptul că florile care se culeg cu receptacul trebuie recoltate cât mai aproape de începutul înfloririi, deoarece acestea își continuă viața și după recoltare pe seama receptaculului cărnos (mușețel, arnică, podbal, părăluțe etc.). De asemenea, florile de arnică și de podbal care, recoltate într-o fază mai înaintată de dezvoltare, se transformă, prin uscare, în ”puf”. La începutul înfloririi se culeg și florile de păducel destinate sitării;
► înflorirea deplină, stadiul în care florile sunt complet dezvoltate și au conținutul cel mai bogat în substanțe active, culoarea caracteristică și mirosul specific plantei. Este perioada cea mai prielnică pentru recoltarea florilor de ciuboțica cucului, mac, nemțișor, porumbar, tei, urzică moartă, albăstrele, coada șoricelului, soc etc. Inflorescențele se culeg când cel puțin jumătate din flori sunt pe deplin înflorite, înainte ca primele flori să se fi transformat în fructe.
Florile se recoltează întregi de la cele mai multe plante medicinale, adică cu toate organele lor, cu sepale, petale etc., rupându-se cu o codiță cât mai scurtă. La alte flori se recoltează numai petalele fără caliciu (macul roșu, lumânărica, urzica moartă, uneori albăstrelele și, la cerere specială, florile de ciuboțica cucului).
Recoltarea florilor se face în mai multe feluri:
● cu mâna, prin ciupire, se desprinde fiecare floare sau inflorescență de pe tulpină sau ramură, pe cât posibil fără codiță. Astfel se obține o materie primă de calitate, deoarece culegătorul va alege numai florile corespunzătoare. Când se culeg numai petalele, acestea nu se strâng între degete, ci se apucă ușor și se smulg din caliciul lor deoarece procedând altfel, petalele presate se înnegresc (macul roșu, urzica moartă, florile marginale de floarea soarelui). Culesul se face în coșuri căptușite cu hârtie, în lăzi sau cutii de carton în care florile stau afânate. Niciodată florile culese nu se pun în saci, în șorțuri sau traiste, unde se încing;
● cu foarfecele obișnuit (Fig. 11), se recoltează florile care se desprind mai greu prin ciupire (socul);
● cu foarfecele de omizi, atașat în vârful unei prăjini lungi, se recoltează florile arborilor la care nu se poate ajunge decât cu scara (salcâmul japonez, teiul, castanul sălbatic);
● prin scuturare se culeg de obicei florile de porumbar. Sub arbust se așază o prelată, se apleacă deasupra ei fiecare ramură și se bate foarte ușor;
● în buchete se recoltează ramurile cu flori ca cele ale nemțișorului de câmp, lăsându-se intacte cele cu boboci. Se formează buchete mici care se pun apoi la uscat, atârnate în încăperi umbrite sau mai bine în podul casei. După uscare, florile se strujesc;
● cu recoltatori sau piepteni speciali (Fig. 12), când plantele cresc în masă, sunt prea înalte și nici mult ramificate (mușețelul). Recoltatorii sunt confecționați din scândură sau tablă. Cu ajutorul lor se pot recolta cantități mult mai mari de mușețel decât cu mâna, prin ciupire. Aceste unelte sunt formate dintr-o cutie dreptunghiulară de dimensiuni potrivite care are, în față, pe latura inferioară o serie de dinți.
Cu ajutorul unui mâner sau adaptându-se o coadă de lemn, recoltatorul este purtat la înălțimea florilor care sunt tăiate și strânse în fundul cutiei. Înainte de a fi deșertate în coșuri, recoltatorul este ridicat cu mâna dreaptă, iar cu cea stângă se smulg toate ierburile care atârnă printre dinții lui.
Pregătirea florilor în vederea uscării se face prin îndepărtarea bobocilor florali, la acele flori la care bobocii nu sunt admiși, și a florilor de culoare necorespunzătoare, brunificate și decolorate sau de altă culoare (albăstrele). De asemenea, se îndepărtează resturile de frunze și rămurelele (din florile de porumbar) sau resturile de plante străine. La salcâmul japonez se vor îndepărta florile dezvoltate care depășesc procentul admis.
Când cantitățile de flori ce trebuie pregătite sunt prea mari, condiționarea poate fi făcută cu ajutorul unor unelte simple ca ciurul de mușețel, vânturătoarea, selectorul, care sunt puse la dispoziție și de centrele de preluare.
Florile culese trebuie întinse fără întârziere la locul de uscare sau se predau în stare proaspătă spre a fi uscate pe cale artificială. Până la predare, florile se țin în locuri răcoroase, în strat cât mai subțire (10 cm), lopătându-se de mai multe ori pentru a se evita încălzirea lor. În orice caz, este bine ca uscarea să aibă loc în ziua recoltării. Transportul la uscător se face cu mijloace rapide (autocamioane) în coșuri de nuiele.
Coșurile nu trebuie niciodată umplute mai mult de jumătate. Ele se stivuiesc și se aranjează pe platforma mașinii în așa fel încât să nu se răstoarne. Pentru ca transportul sa fie economic, autocamionul trebuie prevăzut cu înălțătoare laterale. Chiar și în acest caz, un camion de 3 tone nu va putea încărca mai mult de 1.200 kg flori proaspete. Transportul se face pe timp noros, dimineața devreme sau seara.
e. Planta întreagă fără rădăcină (Herba). Momentul optim de recoltare a ierburilor este determinat de momentul înfloririi plantei. La unele plante, recoltarea începe la apariția primelor flori (traista-ciobanului) sau îndată ce petalele primei serii de flori au căzut și pe tulpină apare o nouă serie de flori care se află pe punctul de a se deschide (turița mare). Iarba recoltată de la aceste două plante nu trebuie să conțină fructe formate decât într-un procent foarte scăzut.
Întotdeauna un produs obținut dintr-o plantă întreagă (Herba) trebuie să conțină un număr cât mai mare de flori. Excepțiile sunt rare (iarba de saschiu). De aceea, recoltarea se face când majoritatea florilor se află în stadiul de înflorire completă, în putere, adică netrecute, neofilite, netransformate în fructificații. Iarba de sunătoare sau de talpa gaștei va fi recoltată la începutul înfloririi și nu după ce primele flori s-au transformat în fructe. Recoltate în acest stadiu, florile fecundate își schimbă culoarea, se brunifică, petalele cad, ovarul crește și dă naștere la fructe sau semințe, iar produsul își pierde calitatea, depreciindu-se cu atât mai mult cu cât procentul de fructificații este mai mare.
O atenție deosebită trebuie acordată momentului optim de recoltare a ierbii de rușcuța de primăvară, ale cărei flori mari de culoare galben-deschis se transformă foarte repede în fructe; de asemenea, la sunătoare, înflorirea făcându-se treptat, există pericolul ca primele flori să se transforme în fructe; la talpa gâștei și unguraș ale căror flori mici, de culori deschise, trec neobservate și se fructifică ușor iar sepalele devin spinoase; la traista ciobanului și trei frați pătați vom găsi întotdeauna la baza plantei fructificații, iar înspre vârful ei flori încă pe cale de a se deschide. Aceeași grijă se impune la recoltarea turiței mari, care poate fi recoltată dacă fructele de la baza tulpinii nu au început să capete o culoare brună.
Recoltarea plantelor ierboase care nu au tulpina lignificată (vinarița), volbura, trei frați pătați, Fig. 10. e.) se face la câțiva centimetri de suprafața pământului pentru a pre-întâmpina amestecul cu pământ, cu nisip sau cu pietriș. La fel vor fi recoltate și plantele care formează rozete de frunze chiar la suprafața pământului cum sunt traista ciobanului, păpădia, turița mare care nu vor fi smulse, ci tăiate sub rozeta de frunze.
La plantele ierboase perene, recoltarea se face de la punctul de ramificare a tulpinii, părțile lignificate ale unor plante ca sunătoarea, talpa gâștei, care sunt lipsite de ramuri cu frunze, nu se vor recolta, deoarece după uscare acestea dau un aspect necorespunzător produsului.
Când plantele au crescut prea înalte, se recoltează numai vârfurile, în lungime de 20 – 25 cm, cu condiția ca planta să fie încă în putere, iar perioada optimă să nu fie depășită. Când tulpina s-a lignificat pe o lungime prea mare, cum se întâmplă la rostopască, sovârv, talpa gâștei, pelin, planta va fi lăsată nerecoltată, tăindu-se numai ramurile. Sunt unele ierburi: păpădia, coada racului, saschiul, troscotul, care au o perioadă de recoltare destul de îndelungată.
Altele, dimpotrivă, trebuie recoltate îndată ce au înflorit și aceasta fără întârziere. Sunt și ierburi care pot fi recoltate cu rădăcină, aceasta neconstituind o impuritate când are același conținut de principii active ca restul plantei (volbura). Totuși, pentru a proteja ierburile în vederea unor recoltări ulterioare nu este recomandată smulgerea lor.
Recoltarea ierburilor se face numai pe vreme uscată, evitându-se strânsul lor când sunt ude, pe rouă sau pe ploaie. Umezeala produce înnegrirea ierbii și îngreuiază uscarea. Pe de altă parte, uscarea prea lentă sau incompletă determină mucegăirea plantelor.
Operațiunea de recoltare se execută cu ajutorul secerii, a cosorului sau a unui obiect tăios. Cele mai multe se rup cu mâna de la înălțimea cerută, în așa fel ca să se culeagă numai partea ierboasă, cu frunze și flori cât mai multe. Ierburile care au fost smulse din greșeală din cauza solului umed sau a rădăcinilor prea puțin adânci vor fi tăiate, îndepărtându-li-se partea subterană. La ierburile crescute puternic datorită solului prea gras, se vor recolta prin ciupire, cu mâna, sau prin tăiere, numai vârful și ramurile laterale.
Pregătirea ierburilor pentru uscare se face prin îndepărtarea buruienilor, a frunzelor îngălbenite, a fructificațiilor și a plantelor asemănătoare. De asemenea, se înlătură părțile lignificate, tulpinile prea lungi și fără frunze. De multe ori, după această pregătire, unii culegători strâng în buchete iarba de sunătoare sau de țintaură, pe care apoi le atârnă la uscat. Este o practică greșită, deoarece la punctul de strângere plantele se usucă cu mult mai încet și cel mai adesea mucegăiesc în interiorul buchetului, în timp ce florile se decolorează.
f. Fructele și semințele (Fructus et Semen). După perioada de înflorire și după cea a fecundării are loc formarea fructelor și a semințelor. Acestea se dezvoltă și ajung la maturitate într-o perioadă destul de îndelungată, ceea ce dă posibilitate tehnicienilor să urmărească și să stabilească pe îndelete momentul cel mai potrivit pentru începerea recoltărilor.
La recoltarea fructelor și a semințelor va trebui să se țină seama de scopul pentru care vor servi aceste produse, deoarece atunci când vor fi folosite în stare proaspătă vor fi recoltate într-un anumit stadiu, în altă fază de dezvoltare atunci când vor fi folosite în stare uscată și în alta când se vor folosi pentru însămânțări sau a fi industrializate.
În procesul de dezvoltare a plantelor se cunosc diferite stadii de maturitate a fructelor și anume: în prima fază de maturitate, fructele nu și-au căpătat încă culoarea caracteristică; urmează stadiul de pârg, când fructul începe să aibă o culoare uniformă pe toată suprafața lui, este tare, nu prezintă zbârcituri, se ține bine prins cu codița de ramurile arborelui sau ale arbustului; apoi fructul ajunge la coacere sau maturitate deplină, semințele din interior se închid la culoare, iar fructul își capătă culoarea, aroma și consistența caracteristică. După această fază urmează supra coacerea, când fructul începe să se înmoaie, nu se mai poate ține pe ramură, se desprinde cu ușurință și cade sau se stafidește.
La recoltarea fructelor trebuie să se țină seamă dacă ele sunt dehiscence sau nu, respectiv dacă rezistă mai mult sau mai puțin la scuturare. Astfel, fructele de muștar negru crapă și se scutură cu ușurință în stadiul de recoltare.
De aceea, vor fi recoltate în faza de coacere în pârg, luându-se măsuri de evitare a pierderilor prin scuturare. Seceratul sau cositul lor se face pe vreme noroasă și numai dimineața, strângându-se în grămezi mici, care se vor treiera, având grijă ca mijloacele de transport să fie asigurate cu prelate sau poloage pentru prevenirea pierderilor.
La fel în cazul chimionului ale cărui inflorescențe fructificate la început se adună separat cu mâna în stadiul de pârg, punându-se apoi la uscat sau se adună cu o parte din tulpină, dimineața pe rouă, după care se alcătuiesc snopi care se atârnă la uscat.
Fructele cărnoase se culeg fie când sunt complet dezvoltate și au ajuns la maturitate deplină (afin, soc (Fig. 10. f.), ienupăr), fie cu puțin timp înainte dacă este pericol de scuturare sau se prevede un timp neprielnic. În orice caz nu cu mult înainte de faza matură, deoarece culese în pârg vor da, după uscare, un produs necorespunzător din punct de vedere al culorii. Astfel fructele de soc trebuie culese numai după ce au devenit complet negre pe toată suprafața lor. Cele care au încă pete verzi vor da după uscare un produs necorespunzător. În unele cazuri, fructele se culeg când semințele din interiorul lor sunt încă albe dar pe deplin dezvoltate.
Așa se procedează cu capsulele de brândușă de toamnă, la care ajungerea la maturitate deplină și deschiderea capsulelor se face după recoltare, în timpul uscării. Orice întârziere va duce la pierderea recoltei de semințe. De aceea, capsulele se culeg când semințele s-au dezvoltat deplin, având încă culoarea albă cu o pată cafenie.
Fructele care se mențin timp îndelungat pe ramurile copacilor pot fi recoltate și mai târziu, deoarece cu cât stau mai mult timp, cu atât își pierd mai mult din conținutul de apă, ușurându-se astfel uscarea (păducel). Fructele de porumbar însă, deși rezistente și se mențin bine pe arbust, se recomandă a fi culese cu mult înainte de maturitatea deplină, pentru a rezista la transportul în stare proaspătă până la beneficiar.
Fructele de măceș se culeg în stadiul de pârg atunci când sunt destinate exportului în stare proaspătă. Recoltarea lor începe când încă nu și-au căpătat culoarea roșie caracteristică, ci au o culoare portocalie. În acest stadiu fructele de măceș au cel mai bogat conținut de vitamina C. Măceșele pot fi culese în orice anotimp chiar până în luna decembrie, însă culesul trebuie întotdeauna grăbit pentru a nu fi stânjenit de condițiile atmosferice neprielnice.
Recoltarea fructelor se face cu mâna, culegându-se unul câte unul, culegătorul alegând și punând în același coș numai fructe pe cât posibil ajunse la același stadiu de maturitate, cât mai uniforme, asigurându-se astfel o calitate superioară. Când arbustul are ramuri prea lungi, acestea se apleacă cu un cârlig și culesul poate continua.
Sunt plante la care recoltarea poate fi făcută și prin scuturarea fiecărei ramuri sau prin baterea ramurilor purtătoare de fructe deasupra unei prelate, evitându-se o lovire prea puternică a ramurilor pentru a nu cădea și fructe necoapte destinate producției din anul următor (ienupere). Fructele de castan sunt bătute cu ajutorul unei prăjini lungi cu puțin timp înainte de a cădea de la sine. Semințele cad ușor din invelișul lor verde și apoi se adună în grămezi.
Pentru recoltarea fructelor de afin se folosesc recoltatori asemănători celor utilizați la mușețel, însă mult mai mici. După cules, fructele de afin se transportă la locul de uscare în coșuri, în găleți smălțuite sau donițe.
Secera este folosită mai rar pentru recoltarea chimionului, iar pregătirea pentru uscare se face îndepărtând fructele mici, chircite, nedezvoltate și crude, cele trecute sau de culoare necorespunzătoare. Pentru a îndepărta boabele mici sau seci din fructele de ienupăr, acestea sunt trecute prin selectoare la care s-au adaptat site cu perforații corespunzătoare de 5 – 7 mm. Se obțin astfel fructe uniforme ca mărime, ne-zbârcite și incomplet formate, fără crenguțe, frunze etc. Fructele de afin, care au multe frunze și părți din plantă de pe care culesul s-a făcut cu pieptenele sau cu recoltatorul, se afundă într-un hârdău cu apă. Părțile lemnoase ușoare și frunzulițele se ridică la suprafața apei, se adună și se elimină.
După aceea, fructele se lasă să alunece pe un plan înclinat, confecționat din scânduri și umezit cu apă, pe care se prind frunzele și celelalte impurități, lăsând fructele întregi să se rostogolească. Fructele de soc uscate sunt și ele frecate ușor pe o sită prin care vor trece pedunculii și ramurile inflorescenței. Cu ajutorul vânturătoarei se curăță fructele de măceș de resturile de crenguțe, frunze, paie, pământ sau pietriș, îndepărtându-se fructele tăiate, strivite, mucegăite sau de altă culoare decât cea solicitată.
Apoi măceșele destinate a fi livrate în stare proaspătă se aleg și se sortează în lădițe mici (cu o capacitate de 10 kg). Fructele uscate sunt curățate ușor de corpurile străine și de impurități cu ajutorul selectoarelor la care s-au adaptat site corespunzătoare. Tot prin selectoare pot fi trecute și fructele de cătină proaspete sau congelate pentru eliminarea boabelor stricate, sparte, de dimensiuni necorespunzătoare, a spinilor și a frânturilor de ramuri.
g. Rădăcinile și rizomii (Radix et rhizoma). După încheierea ciclului vegetativ al plantei, respectiv după ce planta a trecut prin toate fazele de dezvoltare, toamna târziu, partea aeriană se vestejește. În această perioadă, rădăcinile conțin cea mai bogată cantitate de substanțe active. În ele s-au înmagazinat substanțele de rezervă produse de partea aeriană, care vor servi plantei în prima perioadă de creștere din primăvara anului următor.
În restul timpului, de la apariția primelor frunze și până la veștejirea lor. Rădăcinile și rizomii celor mai multe plante au un conținut scăzut în substanțe active. Rădăcinile și rizomii de știrigoaie (Fig.10. g.) au conținutul cel mai bogat primăvara, înainte de a începe vegetația și toamna, după terminarea ei.
Deoarece toamna știrigoaia se usucă în întregime și dispare, cea mai bună perioadă de recoltare rămâne totuși primăvara. De asemenea, rădăcinile de brusture trebuie culese primăvara cât mai devreme. O dată cu regenerarea plantei, rădăcinile devin seci și-și micșorează mult conținutul de principii active, care migrează în partea aeriană. La fel se întâmplă și cu rădăcinile de păpădie, care nu se culeg sub nici un motiv în lunile călduroase de vară, când sunt seci.
Ținând seama de aceste indicații, rădăcinile plantelor perene se recoltează fie primăvara timpuriu (păpădia, ciuboțica cucului, nalba mare), fie toamna târziu (mătrăguna, tătăneasa, păpădia). Rădăcinile plantelor de doi ani se culeg în toamna primului an de vegetație și în primăvara anului următor, înainte de apariția primelor semne de dezvoltare a plantei (brusturele).
Rădăcinile plantelor anuale se recoltează cu puțin timp înainte de înflorire. Cele care conțin amidon și mucilagii (nalba mare) se recoltează pe cât posibil dimineața, deoarece s-a constatat că aceste substanțe migrează noaptea din părțile verzi în rădăcini.
Când recoltarea se face toamna, se preferă zilele uscate și fără îngheț. Spre deosebire de celelalte organe ale plantei, rădăcinile, rizomii și tuberculii pot fi recoltate în cursul unor perioade mult mai lungi, nefiind condiționate de anumite termene cum ar fi începutul înfloririi sau momentul coacerii în pârg a fructelor. Perioadele acestea se scurtează la acele plante care cresc în regiuni de munte sau în zone alpine, unde iarna și înghețul se așează de timpuriu, iar primăvara sosește mult mai târziu față de alte regiuni.
Uneori în asemenea condiții, până să se poată ajunge la plantele căutate, acestea și-au și început vegetația sub un strat gros de zăpadă afânată, după topirea căreia se va constata că nu mai este posibilă recoltarea, momentul optim fiind depășit.
Sunt rădăcini care pot fi recoltate în mod excepțional la apariția florilor deoarece în această perioadă pot fi recunoscute și identificate cu ușurință (omagul, ciuboțica cucului). Tot primăvara vor fi recoltate și rădăcinile care pătrund adânc în pământ, cum sunt cele de ciorânglav și lemn dulce, întrucât pe măsură ce pământul se usucă, nu mai pot fi scoase cu ușurință.
În funcție de forma lor, de terenul pe care cresc și adâncimea la care ajung, rădăcinile se recoltează cu diferite unelte. Astfel, pe terenurile de șes sau luncă, rizomii răspândiți în masă se scot cu plugul obișnuit. Adâncimea de lucru a plugului se fixează după lungimea rădăcinilor, iar lățimea brazdei se recomandă a fi cât mai mică acolo unde densitatea rădăcinilor la unitatea de suprafață este mare.
Rădăcinile de păpădie pot fi scoase după ce au fost răsturnate de un plug cu o singură brazdă. Tot cu ajutorul plugului se scot și rădăcinile de pir medicinal, cu prilejul arăturilor de toamnă sau de primăvară când se pregătesc terenurile în vederea însămânțărilor, sau cu prilejul dezmiriștirilor. După efectuarea arăturii, pirul brut de pe brazdă se strânge cu o boroană sau cu o grapă și se adună apoi în grămezi, la capul locului. După ce se zvântă, rizomii de pir se întorc cu furca până se desprind și cad toate bucățile de pământ, apoi se spală într-o apă curgătoare în vederea înlăturării complete a nisipului și a părticelelor de pământ, după care se usucă și se prelucrează.
Rădăcinile și rizomii unor plante ca nalba, brusturele, mătrăguna etc. se recoltează cu ajutorul hârlețului sau al cazmalei. Cele înrădăcinate adânc (lemn dulce, ipcărige) se scot făcând șanțuri de-a lungul rădăcinilor. Pentru cele înrădăcinate superficial pe terenurile nu prea uscate (stânjenel, ciuboțica cucului) se pot folosi furcile de scos sfecla sau chiar sapa.
După ce au fost recoltate, rădăcinile se scutură bine de pământ. Dacă pământul nu aderă, fiind nisipos sau uscat, rădăcinile netede (nalba mare) se șterg de ultimele firicele de nisip, aluviuni sau mâl uscat. Cele mai multe rădăcini se curăță de pământ, spălându-se cât mai repede posibil pentru a nu se pierde din substanțele active înmagazinate în rădăcină.
De obicei, spălarea se face într-o apă curgătoare. Când spălarea se face în căldări sau hârdaie, se va alege cu deosebită atenție locul unde urmează a fi aruncată apa dacă în ea s-au spălat rădăcini otrăvitoare ca cele de știrigoaie, mătrăgună, omag. În orice caz, nu vor fi spălate asemenea rădăcini în ulucele vitelor sau ale oilor așezate în dreptul unui izvor, deoarece pericolul de otrăvire este foarte mare.
Spălarea rădăcinilor trebuie făcută cu o deosebită grijă pentru a nu rămâne nici un fel de resturi de pământ sau nisip între firele de rădăcini sau între rizomi și rădăcini.
Sunt rizomi care se spală cu oarecare greutate deoarece au un număr mare de rădăcini, care-i acoperă din toate părțile, mai cu seamă când pământul este lipicios (argilos).
El trebuie însă îndepărtat atunci când produsul este încă proaspăt, deoarece după uscare, curățarea pământului de pe rădăcini este foarte costisitoare și poate prilejui mari pierderi prin sfărâmarea rădăcinilor subțiri.
De aceea, rizomii de odolean, ciuboțica cucului, iarba fiarelor se taie după spălare, se desfac rădăcinile și se spală din nou bine. În asemenea cazuri, operațiunea de spălare trebuie controlată îndeaproape, iar rădăcinile dificil de curățat vor fi spălate una câte una.
Când pământul de pe rădăcini este ușor, nisipos și uscat, înlăturarea lui se poate face cu mașinile de curățat cartofi sau chiar pe o plasă de sârmă cu deschizături corespunzătoare.
După spălare se taie coletul (partea de sus care este plină de muguri de unde începe să crească tulpina) și se îngroapă din nou în pământ pentru ca planta să se poată reface mai repede. Procedeul este folosit la plantele perene (odolean, nalba mare, lemn dulce, mătrăgună).
Dacă rizomul este prea gros, se fragmentează în două sau patru porțiuni, se taie și se aruncă cioturile și părțile lemnificate, care nu au decât un conținut ne-însemnat de principii active. Se îndepărtează apoi rădăcinile seci, ușoare, atacate de insecte sau care prezintă canale făcute de râme sau viermi. De asemenea, se înlătură rădăcinile mai subțiri decât cele admise de condițiile calitative, precum și cele brunificate, înnegrite sau putrede.
Rizomii unor plante printre care se numără și pirul medicinal se usucă fără rădăcini. Aceștia după spălare și uscare se freacă cu o pânză de sac pentru a se înlătura pleava (tecile de pe rizomi) și rădăcinile.
Pentru a ușura uscarea, rădăcinile prea groase de mătrăgună, brusture, iarbă mare, nalbă mare, lemn dulce se taie în bucăți de 20 – 25 cm despicate în lungime.
Unele rădăcini au nevoie de o pregătire deosebită. Astfel, rizomii de ferigă vor fi curățați de solzii care îi acoperă, prin tăiere cu ajutorul unui cuțit. Adâncimea tăieturii va fi determinată de apariția miezului verde deschis. Totodată, se înlătură și ciocul brunificat din partea opusă punctului de creștere a rizomului de ferigă.
Nalba mare, după fragmentare, se răzuie cu un cuțit ascuțit până se îndepărtează toată coaja și apare primul strat alb curat al rădăcinii. Răzuirea se face de preferință în ziua recoltării, deoarece atunci coaja se desprinde mai ușor. Altfel, este necesar ca rădăcinile să fie păstrate până la răzuire în pivnițe sau beciuri unde nu există pericolul mucegăirii lor. (7)
1.4. USCAREA PLANTELOR MEDICINALE
Plantele medicinale recoltate trebuie uscate cât mai repede cu putință.
Este adevărat ca unele plante medicinale în stare proaspătă servesc la extracția anumitor sucuri care apoi se purifică, se concentrează, se tratează cu diferite substanțe conservante, după care se dau în consum. Dar în acest mod nu se folosesc decât mici cantități de plante, și numai în apropierea locului de producție. Plantele medicinale cu conținut bogat în uleiuri volatile ca menta, cetina de conifere etc. sunt de multe ori folosite în stare proaspătă, pentru extragerea uleiurilor, iar recoltarea lor se face paralel cu extracția, deoarece păstrarea pe perioade oricât de scurte poate duce la pierderi cantitative din conținutul de uleiuri volatile.
Uscarea este de cea mai mare importanță în obținerea unui produs de calitate, care să păstreze neschimbate însușirile pentru care a fost recoltată planta. Uscarea începe propriu-zis din momentul când planta a fost recoltată. Astfel, frunzele, florile și ierburile proaspăt recoltate trebuie ferite de încingere atât în timpul recoltării, cât și în timpul transportului și al păstrării până la uscare. Se întind în locuri adăpostite, curate și răcoroase, în strat cât mai subțire (Fig. 13).
Este știut că în organismul plantelor, pe lângă substanțele chimice care se formează în laboratorul frunzelor (zaharuri, albumină, grăsimi, alcaloizi, glucozizi, uleiuri volatile etc.), există fermenți (enzime) care au un rol deosebit în procesul vegetativ. Deoarece acțiunea fermenților continuă și este chiar mai puternică în plantele recoltate, uscarea urmărește tocmai oprirea activității lor, fără ca celelalte substanțe din plante să aibă de suferit.
În afară de aceasta, planta proaspăt recoltată oferă un mediu prielnic dezvoltării mucegaiurilor, deoarece ea conține substanțe deosebit de hrănitoare pentru microorganisme.
Astfel, când plantele conțin cel puțin 15 – 20 % apă, se dezvoltă mucegaiuri, în timp ce pentru dezvoltarea bacteriilor și a microorganismelor asemănătoare, conținutul de apă trebuie să fie cel puțin de două ori mai mare.
Cum plantele proaspăt recoltate conțin între 45 – 95 % umiditate, există condițiile prielnice dezvoltării microorganismelor.
S-a constatat că produsele vegetale medicinale nu trebuie să conțină mai mult de 14 % apă pentru a se putea menține fără să se altereze, fără să-și piardă aspectul și conținutul în principii active. Sunt și excepții, când este necesar ca umiditatea maximă să nu depășească 5 % cum este cazul frunzelor cu degețel sau chiar mai mică la florile de lumânărică.
Pentru o bună conservare a produselor vegetale medicamentoase se consideră umidități maxime pentru diferite grupe următoarele procente:
– coji 13 – 14 %
– muguri 14 – 15 %
– frunze 8 – 14 %
– flori 7 – 14 %
– ierburi 12 – 14 %
– fructe 13 – 20 %
– semințe 10 – 13 %
– rizomi 12 – 15 %
– rădăcini 12 – 14 %
Gradul de umiditate al diferitelor organe este determinat și de momentul recoltării. Când plantele se culeg primăvara înainte de a ajunge la dezvoltarea maximă, ele sunt mai crude și au un conținut mai mare de apă. De aceea, în această perioadă pentru a obține un kilogram de produs uscat este necesară o cantitate mai mare de plante.
După cum cu cât planta este recoltată mai târziu, cu cât organele recoltate sunt mai mature, cu atât conținutul lor în umiditate este mai scăzut și este necesară o cantitate mai mică de produs proaspăt pentru obținerea unui kilogram de produs uscat.
Uscarea rațională contribuie la menținerea pe o perioadă destul de îndelungată a calității plantelor medicinale.
Prin supunerea acestora la anumite temperaturi se poate păstra conținutul lor cât mai apropiat de cel inițial, se pot înlătura fenomenele de fermentare, și ca atare se pot folosi în restul anului până la apariția recoltei următoare. De o deosebită importanță este și rezolvarea, prin uscare, a problemelor de ambalare, transport și înmagazinare a plantelor, care o dată uscate pot fi ambalate și stivuite, iar după prelucrarea și transformarea lor unde pot fi chiar îndesate în saci, fără ca produsul să sufere.
Metodele de uscare diferă de la plantă la plantă.
Unele plante trebuie uscate numai în uscătorii speciale, la temperaturi mai mari sau mai mici (lăcrămioare, măceșe), în timp ce altele nu vor fi uscate decât pe cale naturală, în curenți de aer și la umbră (mugurii, stânjenelul), iar o altă categorie pot fi uscate chiar la soare (rădăcinile și rizomii, florile de soc și lumânărică etc.). Pe cale artificială, plantele medicinale pot fi uscate în încăperi încălzite, în cuptoare simple, sistematice sau mecanice, în curenți de aer cald sau rece și cu anumite procedee speciale mai puțin folosite până acum și anume prin vacuum la temperaturi scăzute sau raze infraroșii. Pentru ca uscarea să se facă în bune condiții, este necesar să se țină seamă de structura chimică a principiilor active, de celelalte substanțe care intră în compoziția acestor principii și de factorii care-i pot influența. (7)
1.4.1. USCAREA PE CALE NATURALĂ
1.4.1.1. Uscarea la soare
Cel mai simplu mijloc de uscare a plantelor medicinale, cărora lumina sau razele solare nu le dăunează, este expunerea lor în aer liber de la recoltare până la completa lor uscare. Acesta este procedeul practicat în regiunile calde, uscate, fără prea multe ploi. Expunerea la soare a plantelor se face folosindu-se rame, prelate, rogojini, coli de hârtie sau carton.
Florile se așează pe rame prevăzute cu hârtie pentru a nu se risipi prin cernere în timpul uscării. Ramele nu vor fi niciodată așezate direct pe pământ, ci la o distanță de cel puțin 0,40 m. De asemenea, ramele trebuie protejate prin paravane mobile de vânturile prea puternice care ar putea antrena plantele uscate. Florile albe (păducel, soc, porumbar, salcâm japonez), cele de culoare albastră (albăstrele, nemțișori, nalbă) se expun direct la soare, de preferință chiar de-a lungul unui perete văruit care să reflecte asupra lor lumina solară.
Seara, pe vreme umedă sau când există pericol de ploaie, ramele se stivuiesc sub un șopron sau într-o magazie, pentru ca plantele să nu absoarbă umezeala. Pe rame, plantele se pun una lângă alta și niciodată suprapuse. Așezate în strat gros, se usucă mai greu, ceea ce are un efect negativ asupra calității produsului. Dacă florile plantelor mai puțin suculente au fost așezate în strat subțire, unele lângă altele, uscarea la soare și în curent de aer se poate termina chiar într-o singură zi.
Uscarea la soare trebuie supravegheată și ajutată prin întoarcerea plantelor pentru ca aceasta să se producă cât mai uniform și prin strângerea treptată a plantelor complet uscate. Astfel, inflorescențele de soc puse pe rame în dreptul unui perete, însorit se vor usca mai ușor, codițele înlăturându-se pe măsura căderii florilor uscate.
Prin expunerea la soare pot fi uscate rădăcinile, rizomii, cojile, mugurii, lichenii. brândușa de toamnă, unele frunze și ierburi.
Sunt plante care nu rezistă la o uscare completă la soare, deoarece se decolorează sau își pierd în bună parte conținutul de principii active. Aceste plante se expun o primă perioadă (până la veștejirea lor) la soare (Fig. 14), după care uscarea se definitivează la umbră, în poduri. Așa de pildă, frunzele de nalbă mare sau de cașul popii, cele de lăcrămioară, păducel etc. pot fi uscate folosindu-se acest procedeu. Se va avea grijă ca plantele să nu fie ținute la soare mai mult decât este necesar, adică să nu depășească stadiul de ofilire corespunzător acestei prime perioade.
I.4.1.2. Uscarea la umbră
Uscarea în aer liber nu este întotdeauna posibilă. În multe regiuni din țară, mai ales în zonele de deal și munte, din cauza condițiilor atmosferice nefavorabile (a ploilor, a ceții sau a vântului) intervenite în perioada recoltării celei mai intense, uscarea la soare nu este posibilă. De aceea, metoda cea mai răspândită și mai frecvent folosită pentru uscarea plantelor medicinale din flora spontană este uscarea la umbră care dă întotdeauna un produs de calitate, atât în ceea ce privește aspectul lui cât și conținutul de principii active.
Spațiile care se pot folosi pentru uscarea la umbră sunt la îndemâna oricărui culegător, fiind vorba de podurile caselor, de încăperi goale, șoproane, șuri, magazii, remize și chiar pătule. Dintre acestea, podurile acoperite cu tablă sunt de preferat, deoarece se încălzesc puternic în timpul zilei, temperatura lor ajungând în zilele însorite de vară până la 40.
Pentru a putea fi folosite, podurile și celelalte spații amintite trebuie pregătite și amenajate în scopul uscării cu câteva zile înainte de începerea culesului: podeaua se mătură, se spală, acoperișul se repară, țiglele se completează, găurile prin care ar putea pătrunde ploaia se astupă. Colile de hârtie sau rogojinile pe care urmează să fie așezate plantele la uscat vor avea marginile petrecute astfel ca acestea să nu atingă pardoseala.
Plantele se așează unele lângă altele, când este vorba de flori, petale, rădăcini sau rizomi și în strat cât mai afânat când se pun la uscat ierburi. În orice caz, frunzele sau florile nu se așează unele peste altele, deoarece aceasta întârzie uscarea, iar atunci când plantele sunt mai suculente ca frunzele de măselariță, laur, mătrăgună etc., se usucă cu foarte mare greutate sau se mucegăiesc pe suprafețele suprapuse.
Este recomandabil ca, în aceeași încăpere, să se pună la uscat un singur fel de plante, dar dacă totuși plantele sunt diferite, se va da o atenție deosebită delimitărilor prin spații libere, astfel ca acestea să nu se amestece.
Pentru ca în aceeași încăpere să se poată usca o cantitate mult mai mare de produse, este necesar să se facă anumite amenajări pentru mărirea suprafeței de întindere a plantelor.
În poduri, magazii sau șoproane, ramele se stivuiesc unele peste altele în stive de 10 – 15 bucăți, până la înălțimea la care poate lucra un om fără să se suie pe scaun. Sub stivă se lasă un spațiu de 40 – 50 cm pentru circulația aerului, iar între rame se lasă o distanță de circa 5 cm. Pentru aceasta, ramele sunt prevăzute cu câte un picioruș bătut la colțuri în partea din afară. Stivuirea se face începând din fundul încăperii, lăsându-se spații de circulație între rame și pereți, între stivele de rame și un coridor central (Fig. 15). În cazul când plasele de sârmă se lasă din cauza greutății plantelor ori a utilizării îndelungate, sub acestea se vor fixa în diagonală două șipci de lemn pentru ca suprafața de uscare să se mențină cât mai plană. Dacă nu se iau aceste măsuri, curbura făcută de plasă va presa plantele de pe rama inferioară, degradându-1e.
Când posibilitatea de uscare pe rame este exclusă, capacitatea de uscare poate fi totuși mărită prin întinderea de sârmă și sfori groase între căpriorii sau grinzile podului de care se atârnă ierburile la uscat.
De asemenea, pe pereții de scândură ai magaziilor pot fi bătute cuie ascuțite la ambele capete, în care se pot înfige unul câte unul rizomii groși de ferigă, a căror uscare este anevoioasă. Frunzele de mătrăgună, măselariță, laur și, în general, frunzele mari și groase care se recoltează cu pețiolul lor se pot înșira pe sfoară între căpriori.
Rădăcinile pot fi, de asemenea, înșirate pe funie ca ceapa și se atârnă în poduri, șirag lângă șirag, lăsând un spațiu central pentru a putea urmări uscarea.
Pentru uscarea pe cale naturală a plantelor medicinale sunt indicate construcțiile din panouri de lemn, prevăzute cu jaluzele, care să se poată închide sau deschide după nevoie și cu pardoseală din lemn. Aceste construcții se vor face pe un loc mai ridicat, în calea vântului dominant, cât mai departe de locuri rău mirositoare, grajduri, cotețe sau platforme de gunoi. În interior se amenajează stelaje pentru ramele cu plante, iar între stelaje se lasă spații pentru circulație și mânuirea ramelor. (7)
1.4.2. USCAREA PE CALE ARTIFICIALĂ
Fig. 16. Uscarea plantelor medicinale pe cale artificială (60)
Atunci când spațiile de uscare pe cale naturală nu sunt suficiente și plantele medicinale trebuie uscate ne-întârziat se impune uscarea pe cale artificială. De asemenea, în perioadele în care culesul plantelor medicinale capătă aspect de campanie, necesitatea uscării pe cale artificială apare evidentă. Astfel, primăvara când se recoltează mari cantități de mușețel, frunze de lăcrămioare și o seamă de rădăcini sau toamna, în lunile septembrie și octombrie, când se strâng mii de tone de măceșe, păducel, porumbar, castane etc., dacă nu se recurge la uscarea artificială există pericolul degradării produselor.
Uscarea artificială se face în uscătorii sistematice, mecanice sau în uscătorii simple, fixe sau mobile, folosind anumite procedee speciale.
În toate aceste cazuri însă, uscarea se face în încăperi închise, încălzite cu ajutorul unui combustibil. Plantele se usucă într-un timp scurt, deoarece temperatura este ridicată și uniformă pe toate durata, iar procesul de uscare este grăbit și de un curent puternic de aer.
Circulația aerului este de cea mai mare însemnătate atunci când uscarea plantelor se face pe cale artificială, întrucât există o strânsă legătură între cantitatea de apă care trebuie eliminată, temperatura de uscare și viteza de circulație a aerului (sau debitul de aer cald). Temperatura la care se usucă majoritatea plantelor medicinale variază între 35 – 45.
Numai la anumite plante temperatura poate ajunge până la 60 – 65; peste aceste limite temperaturile ridicate sunt folosite în aplicarea de șocuri pentru stabilizarea unor anumite substanțe pe care le conțin plantele, ca vitamina C din măceșe sau ca principiile active din coaja de crușin.
Atunci când trebuie eliminată o cantitate mai mare de apă, iar temperatura nu poate depăși anumite limite pentru a nu se degrada produsul, este necesar să se creeze o circulație foarte puternică a aerului. Nu numai aerul încălzit la temperatura cerută trebuie să aibă un debit foarte ridicat, dar și aerul încărcat cu vapori de apă trebuie eliminat în aceeași măsură.
De multe ori în uscătoriile mecanice se practică procedeul repetării circulației aerului, prin care se reintroduce în uscător aerul evacuat și încărcat parțial cu vapori.
Fig. 18. Prelucrarea plantelor se face manual (60)
Dacă nu se va păstra o strânsă corelație între aceste elemente, uscarea se va prelungi, randamentul uscătorului va fi scăzut, iar produsul rezultat va fi de cele mai multe ori necorespunzător.
La plantele medicinale cu conținut mare de apă, acest procedeu nu este recomandat; aerul încărcat cu vapori nu va fi reintrodus în circuitul stabilit, ci eliminat, introducându-se în permanență numai aer cald și uscat (Fig. 16).
Importantă este și grosimea stratului de plante puse pe rame la uscat (Fig. 17).
Dacă la uscarea pe cale naturală plantele se pun unele lângă altele, niciodată suprapuse, pentru uscarea artificială ele pot fi așezate în două sau mai multe rânduri.
În uscătoriile unde circulația aerului este mai slabă, se recomandă ca plantele să fie așezate în strat cât mai subțire. (7)
1.5. MĂSURI DE PREVEDERE ÎN TIMPUL RECOLTĂRII ȘI PRELUCRĂRII PLANTELOR MEDICINALE
Deoarece recoltarea precum și o parte din prelucrarea plantelor medicinale se face manual, trebuie luate anumite măsuri de protecție (Fig. 18). Acest lucru este obligatoriu mai ales când se recoltează și se prelucrează plante otrăvitoare sau cu acțiune iritantă.
Unele persoane sunt sensibile la anumite plante care le provoacă eczeme, pete ale pielii sau bășicuțe. Inhalarea prafului fin care conține perișori ce se desprind de pe diferite organe ale plantelor după uscare produce de multe ori iritarea căilor respiratorii. La prelucrarea și ambalarea plantelor, pericolul iritației și intoxicării organismului este mai mare. De aceea, lucrătorii vor folosi în mod obligatoriu, după caz, măști, tifoane cu tampoane de vată, ochelari și mănuși pentru protecția căilor respiratorii, a ochilor și a mâinilor. După terminarea lucrului și înainte de a lua masa, lucrătorii se vor spăla bine pe mâini și față cu apă și săpun.
Cele mai periculoase plante sunt cele otrăvitoare (mătrăguna (Fig. 19) măselarița (Fig. 20), laurul, omagul, știrigoaia etc.). De fiecare dată după ce se manipulează aceste plante, spălarea pe mâini și față este obligatorie. (7)
CAPITOLUL II. DATE GENERALE PRIVIND SPECIA EQUISETI MINORIS HERBA
II.1. ISTORICUL CUNOAȘTERII SPECIEI
Numele equisetum derivă de la cuvintele grecești equus = cal și seta = fir, coadă, care înseamnă coadă de cal.
Numele equisetum a fost folosit pentru prima dată în antichitate, de către Plinius cel Bătrân pentru o specie ale cărei ramuri subțiri i-au sugerat ideea unei cozi de cal.
Planta a fost cunoscută de daci și utilizată în scopuri medicinale. Ei îi spuneau coáda, coádă, iar mai apoi coada calului.
Produsul vegetal este constituit din tulpinile sterile recoltate de la specia Equisetum arvense L., familia Equisetaceae.
În scop medicinal se utilizează tulpinile sterile recoltate în intervalul iulie septembrie, uscate rapid, în uscătoare sau la soare, pentru a-și păstra culoarea verde.
Nu prezintă miros, iar gustul este ușor acrișor. Produsul vegetal brunificat se descalifică. (23)
Tulpinile sterile ale plantei au constituit un vechi remediu pentru tratarea mai multor tipuri de boli. Aveau o largă întrebuințare, aproape peste tot, datorită proprietăților diuretice și astringente.
Decoctul lor se administra contra durerilor de rinichi și de bășică (vezică urinară), durerilor de ficat și de stomac, în ulcer gastric, în dropică (hidropizie), ca diuretic, în constipație, boli de plămâni, boli femeiești, boli de gât, astm bronșic, răceală.
Extern, tulpinile fierte se înveleau într-o cârpă și se aplicau calde pe locul dureros provocat de reumatism.
Decoctul era folosit la spălături vaginale pentru tratarea de poală albă (leucoree) și alte boli femeiești, la băi pentru tratarea de artrită, spălături contra bubelor, rănilor, pecinginei (impedigo, tricofiție).
Cu părțile aeriene uscate și pisate până la stadiul de pulbere, amestecate cu puțin alaun în unsoare de porc, se tratau rănile, tăieturile, bătăturile, furuncule. Animalele erau tratate intern cu decoctul plantei în cazul bolilor de stomac și urinare cu sânge.
Specia are o răspândire largă în întreaga emisferă nordică în zonele cu climă temperată, prin lunci umede, terenuri nisipoase, semănături. (23)
II.2. ÎNCADRAREA SISTEMATICĂ
Încrengătura sistematică a speciei Equisetum Arvense L. conform cu sistemul filogenetic al United States Department of Agriculture, Natural Resources Conservation Service, este prezentată în clasamentul de mai sus. (33)
Clasificarea regnului Plantae și încadrarea sistematică a speciei Equisetum arvense L. în conformitate cu sistemul filogenetic al plantelor cu flori, publicat în anul 2000, în lucrarea ”Flora ilustrată a României”, scrisă de prof. univ. dr. V. Ciocîrlan, este următoarea: (18)
II.2.1. CARACTERISTICI GENERALE ALE FAMILIEI EQUISETACEAE
Este o plantă perenă, erbacee, care prezintă un rizom subteran articulat, din care se dezvoltă două tipuri de tulpini.
Astfel, primăvara se formează tulpinile fertile, roșietice – brun – gălbui, articulate, neramificate, care au la noduri frunze solzoase, concrescute, lipsite de clorofilă. În vârful tulpini fertile se formează un spic florifer cilindric sau oval prevăzut cu mici sporangi plini cu spori.
Tulpinile fertile au o durată scurtă de viață; se usucă și de pe același rizom apar la începutul verii tulpinile sterile, verzi, neramificate, fistuloase, de aproximativ 50 cm înălțime. Acestea sunt striate longitudinal și prezintă la noduri verticile de ramuri articulate, de asemenea de culoare verde, care le conferă aspectul de coadă de cal. (10)
II.2.2. DATE GENERALE PRIVIND SPECIA EQUISETI ARVENSE L.
Equisetum arvense L., familia Equisetaceae. Plantă erbacee, perenă, spontană, geofită, cosmopolită, întâlnită prin lunci umede, tinoave, pe marginea apelor de munte, pe râpi, terenuri apoase, fugitive, pe terasamentele căilor ferate, ca buruiană în culturi, de la câmpie până la regiunea montană.
Se mai numește barba-sasului, barba-ursului, bota-calului, bota-cucului, brădișor, coadă goală, coada-iepei, coada-mânzului, coada-șopârlei, codaie, iarbă de cositor, mânzoaică, nodățică, opintici, părul-porcului, peria-ursului, sirușliță.
Denumirile întâlnite în alte țări sunt: Germania: Acker-Schachtelhalm, Kannenkraut, Pferdeschwanz; Ungaria: Csikófark, Kanna mösó, Medveszakál; Rusia: Hvoșci polevoi; Ucraina: Screpen.
Fitocenologic, este încadrată în Filipendulo-Petasition, Chenopodietea, Artemisietea, Secalietea.
Dintre plantele care, timp de secole, au fost considerate ca panacee (că ar putea să vindece orice boală), în frunte se află coada-calului (Fig. 21).
Ca multe alte plante, și aceasta a fost neglijată un timp în detrimentul unor bolnavi. Deși nu are nici o valoare comercială, coada-calului a determinat numeroase cercetări și analize moderne.
Astăzi cunoaștem motivele pentru care a fost considerată un remediu universal, iar lucrările efectuate în ultimul timp vin să confirme adevărul cunoștințelor strămoșilor noștri.
Cuvântul equisetum vine din latină: equus = cal și seta = coadă, iar arvense derivă din cuvântul latinesc arva = câmp, deci coada-calului, pentru că se aseamănă cu o coadă de cal.
Este o plantă viguroasă, fără fructe și flori, cu o înălțime de 20 – 60 cm, ce crește pe terenurile umede, silicoase și argiloase, în întreaga Europă, în Asia, Africa, America septentrională.
În Franța este călcată în fiecare zi în picioare de trecători, ceea ce a făcut să fie oarecum disprețuită o anumită perioadă.
În schimb, strămoșii noștri aveau o mare stimă pentru această plantă, fiind acum reabilitată datorită numeroaselor lucrări moderne de laborator, experimentărilor pe animale și pe oameni.
În ceea ce ne privește, suntem de mult timp interesați să realizăm cât mai multe lucrări de cercetare, pentru că este o plantă foarte prețioasă, de care ar trebui să ne amintim mai des în cazul unor bolnavi de astenie, arterioscleroză, pletoră, demineralizări, sau al bolnavilor ce suferă de afecțiuni degenerative. (12)
II.2.2.1. Caractere macroscopice
Tulpini articulate, ramificate, aspre și fistuloase, adânc striate longitudinal (6 – 19 coaste). Ramurile verticilate, simple, cu patru muchii, pornesc de la baza tecii. La noduri se găsesc frunze mici, metamorfozate, concrescute în teci cilindrice cu dinți în număr corespunzător coastelor tulpinii.
Lungimea tulpinii este de 20 – 30 cm, diametrul de 3 – 5 mm.
Culoarea ramurilor și tulpinii este verde, a frunzelor brumă.
Gustul este particular, mirosul lipsește. (10)
II.2.2.2. Caractere microscopice
Secțiunea transversală prin tulpină, de formă poliedrică datorată celor 6 – 19 coaste, prezintă epiderma silicificată și stomate îngroșate și striate radiar. În dreptul coastelor se găsesc pachete de fibre impregnate cu dioxid de siliciu, iar în regiunea valeculelor se află parenchim asimilator.
Fasciculele libero-lemnoase colaterale înconjurând lacune carinale sunt dispuse într-un inel continuu colenchimatos (periciclu). Acesta delimitează central o lacună mare. În parenchimul cortical, în dreptul valeculelor, se găsesc lacune valeculare.
Secțiunea transversală a unei ramuri prezintă un contur tetragonal și o structură asemănătoare tulpinii. Se deosebește totuși prin absența lacunei centrale și a celor valeculare.
Produsul ”concissum” clarificat sau pulverea se caracterizează prin prezența celulelor epidermice alungite și stomate dispuse în prelungirea celulelor epidermice, având îngroșări cuticulare specifice (Fig. 22). (12)
II.3. DESCRIEREA BOTANICĂ A SPECIEI EQUISETI ARVENSE L.
Rădăcini adventive pornite dintr-un rizom subteran negricios, articular, cu tuberculi de mărimea unei alune, bogați în substanțe nutritive de rezervă. Din rizom cresc anual tulpini fertile de primăvară și sterile de vară. Tulpina fertilă mică, 5 – 15 cm înălțime, articulată, neramificată, la noduri cu frunze solzoase brunii, unite într-o teacă cu marginea dințată. Terminal poartă un spic sporifer, format dintr-o axă pe care sunt dispuse verticilat sporofile peltat-pedicelate, cu contur hexagonal. Pe fața inferioară sporofila are 8 – 5 sporangi sesili, în care, prin meioză, se formează spori mici, cu care începe generația gametofitică (Fig. 23).
După diseminarea sporilor, tulpinile fertile se usucă. Apar în aprilie – mai. Tulpina sterilă, verde, asimilatoare, erectă, 20 – 50 (80) cm înălțime, se formează după dispariția tulpinii fertile. Este articulată, la noduri cu frunze mici, uninerve într-o teacă mică, dințate și cu ramuri verticilate, simple, rar ramificate, de regulă 4-brăzdate. Ramurile îi dau aspectul unei cozi de cal. Cilindrul central din tulpină este un actinostel. Gametofitul este caracteristic. Sporii sunt înveliți în trei membrane: exosporul, perisporul, endosporul.
Perisporul crapă în spirală dând naștere la 4 elatere (filamente lungi) care se prind de alți spori, favorizând răspândirea în grup. Sporii la fel de mari (homoiospori), sunt diferențiați pe sexe: bărbătești și femeiești. Cei bărbătești, prin germinare, formează un protal bărbătesc, de forma unei lame verzi, lobate, care poartă în vârf anteridii în care se formează anterozoizi pluriflagelați. Protalul femeiesc poartă la baza lobilor arhegoane cu oosferă. Anterozoidul înoată prin picăturile de apă sau rouă la arhegon, pătrunde în interior și fecundează oosfera, rezultând zigotul, iar din acesta embrionul, cu care începe generația sporofitică. Rezultă două generații heteromorfe, independente, care se succed: sporofitul, peren, reprezentând planta în sine și gametofitul cu spori care dau naștere la 2 protale mici, dioice, de scurtă durată. Trebuie avut în vedere să nu se confunde coada-calului (Equisetum arvense) (Fig. 24) cu barba ursului(Equisetum palustre) (Fig. 25), ultima fiind toxică. Între aceste două specii sunt deosebiri. Coada-calului are ramurile în patru muchii și pline în interior, iar barba ursului-de-bahne are ramurile în cinci muchii și goale în interior.
II.4. ECOLOGIE
Specie mezotermă, heliosciadofită, mezofită, eurifită, euriacidofilă.
Are amplitudine ecologică mare, crescând din zona de câmpie până în cea montană, cu cerințe mijlocii față de căldură.
Vegetează pe o mare varietate de soluri, de la nisipuri până la cele argiloase, revene până la reavăn-jilave, fiind adaptată la oscilații mari ale regimului de umiditate și cu o largă amplitudine ecologică față de reacția ionică existentă în sol.
Răspândită în Europa, Asia și America de Nord.
Principalii constituenți: planta întreagă dă aproape 14 % reziduuri, din care 6,4 % siliciu, 5,50 % carbonat de calciu și într-un procent mai mic: sulfat de potasiu, clorură de potasiu, magneziu, fosfat de calciu, fier, mangan, un tanin, un principiu amar, o rășină, substanțe pectice, acizii linoleic, oleic, stearic și linolenic, echisetină (amestec alcooloidic), palustrină, un fitosterol. În planta proaspătă, care este mai activă, se găsesc 200 – 260 mg de vitamina C la 1 kg de plante. (17)
Proprietăți: diuretic, hemostatic, astringent, remineralizant, hemopoetic (provoacă fabricarea de globule roșii), favorizează menstruația, antidegenarativ, cicatrizant.
H. Leclerc și L. Renon au insistat asupra proprietăților remineralizante ale siliciului la tuberculoși (plămânul normal conține aproximativ 0,18 % siliciu, iar plămânul tuberculos 0,009 %).
De altfel, rezultatul experimentării pe animale, publicat cu douăzeci de ani în urmă, a demonstrat importanța acestei plante în consolidarea fracturilor, fenomen confirmat și de practica medicală. În plus, siliciul favorizează asimilarea fosforului, factor remineralizant bine cunoscut. (17)
II.5. RECOLTAREA PRODUSULUI VEGETAL
Materia primă (Equiseti herba) constând din tulpinile sterile, se recoltează în perioada iulie-septembrie, pe vreme frumoasă, după ce s-a ridicat roua, prin tăierea acestora la 5 – 6 cm de sol. Se curăță de părțile brune. Se usucă la umbră, în strat subțire, în locuri bine aerisite.
Părțile utilizate: tijele, planta întreagă.
II.6. ÎNTREBUINȚĂRILE SPECIEI EQUISETI ARVENSE L., COMPOZIȚIA CHIMICĂ ȘI ACȚIUNEA EI
Fig. 26. Equisetum palustre (53)
Fig. 27. Alcaloidul Palustrin (58)
II.6.1. COMPOZIȚIE CHIMICĂ
Planta conține acid silicic (5 – 7 %), din care cca 10 – 20 % solubil, equisetonina (5 %), gluteolină, izoquercetina, alcaloizi – 3-meoxipiridina, nicotina, palustrina și palustridină: glicozidele – articulatidina și izoarticulatidina – considerate antivitamine B1; fitosterina, β-sitosterol, acid malic, acid oxalic, gliceride ale acizilor stearic, linoleic, linolic, oleic, dimetil sulfone, vitamina C, urme de ulei volatil, săruri de potasiu. Sporii conțin acizi cu lanț lung α, ω-dicarboxilici prezenți în fracțiunea lipidică. (10)
În cea mai mare parte conține compuși anorganici (peste 10 %), dintre care peste două treimi îi reprezintă acidul silicic, respectiv sărurile sale solubile în apă și sărurile de potasiu.
Din punct de vedere al prezenței flavonoidelor s-a stabilit existența a două chemotipuri. Astfel, materialul vegetal provenit din Asia și America de Nord conține apigenol, luteolină, derivați 5-glicozidați și malonil-esterii corespunzători, în timp ce materialul vegetal recoltat din Europa nu conține aceste componente.
Ambele chemotipuri conțin însă cvercetol-3-O-β-D-glucopiranozida și malonilesterii corespunzători, dar numai produsul european conține cvercetol-3-O-soforozida.
Studiile chimice realizate au mai evidențiat prezența în ambele chemotipuri a acidului di-E-cafeoil-meso-tartric. Deși în cantitate extrem de mică (în jur de 0,008 %)
în Equiseti arvense, el nu se regăsește în alte specii ce aparțin subgenului Equisetum jucând în acest fel rolul de marker chemo-taxonomic.
Equiseti herba conține și mici cantități de alcaloizi (spermidina, nicotina), de acizi polienici și acizi dicarboxilici (acidul equisetolic)
Inițial s-a crezut că acest produs vegetal conține o saponină denumită ecvisetonina. Astăzi se știe că aceasta este de fapt constituită dintr-un amestec de favonoide, manitol și inozitol, acizi polifenolcarboxilici (printre care acidul cafeic) și o serie de oze (zaharoza, glucoza, fructoza, lactoza etc.).
Este important de semnalat faptul că produsul vegetal poate fi impurificat cu alte specii de Equisetum; dintre acestea Equisetum palustre (Fig. 26) este cea mai toxică datorită prezenței unui alcaloid numit palustrin (Fig. 27). (19)
Saponinele (saponozidele) identificate în Equisetum arvense L., sunt substanțe naturale vegetale din grupa O-heterozidelor caracterizate prin proprietăți tensioactive, hemolizante și toxice pentru animalele cu sânge rece (pești). (10)
După structura chimică a agliconilor deosebim:
a. Saponozide steroidice
– ai căror sapogenoli sunt alcătuiți din 27 atomi de carbon (Fig. 28 (I))
Saponozidele steroidice numite și Saponozide toxice sau neutre sunt derivați ai ciclopentanperhidrofenantrenului care, la C16 și C17, au sudată o catenă spirocetalică. Aceasta este alcătuită din două nuclee (un furan și un piran) cu un atom de carbon comun (C22). (Fig. 29)
b. Saponozide triterpenice
– în a căror structură participă 30 atomi de carbon (Fig. 28 (II-V)).
Saponozidele triterpenice sau acide pot fi pentaciclice – de tip α-amirinic (Fig. 28 (II)), β-amirinic (Fig. 28 (III)) și lupeolic (Fig. 28 (IV)) sau tetraciclice (Fig. 28 (V)). Partea glucidică, formată din 1 – 10 oze, uneori și din acizi uronici, se leagă de obicei la gruparea oxidril de la C3 (Fig. 28 (I)) sau din alte poziții, ori se esterifică cu grupările carboxilice de pe nucleu (Fig. 28 (III)). (13)
c. Proprietăți fizico-chimice
Substanțe amorfe, rar cristalizate, incolore, galbene sau brune, higroscopice, optic active, solubile în apă (mai ales la cald) cu formare de soluții coloidale și în alcool diluat (metilic, etilic), insolubile în alcool concentrat și în solvenți organici apolari.
Saponozidele triterpenice hidrolizează mai ușor decât cele sterolice. Hidroliza enzimatică a heterozidelor primare conduce mai întâi la heterozide secundare (prosapogenoli, prosapogenine) și apoi la genoli (prin scindarea heterozidelor secundare).
Hidroliza în mediu de acid mineral, soluție 2 N, este totală, obținându-se direct sapogenolul și partea glucidică.
Sapogenolii sunt substanțe cristalizate, solubile în solvenți organici apolari (eter, cloroform), alcool concentrat și sunt insolubili în apă.
Soluțiile apoase ale saponozidelor au un pH neutru (saponozide steroidice) sau slab acid (saponozide triterpenice). Prin agitare dau spumă persistentă (scad tensiunea superficială a apei). (10)
Precipită cu acetatul neutru de plumb (saponozide triterpenice) sau cu cel bazic (saponozidele steroidice) și cu hidroxidul de bariu (ambele tipuri). Contractă combinații insolubile cu colesterolul, mecanism ce stă la baza proprietăților hemolizante, toxice.
d. Extracția
– din produsele vegetale se bazează pe solubilizarea saponozidelor în apă sau alcool metilic sau etilic diluat (50 – 70 %) și pe solubilizarea agliconilor în solvenți apolari (eter, cloroform). (10)
d.1. Modul de lucru
– 5 g produs vegetal degresat se refluxează de 3 ori cu câte 50 ml alcool 50 %. Se filtrează. Filtratele reunite se concentrează sub presiune scăzută până la 15 – 20 ml. Prin menținere la rece, din această soluție depune saponina brută. Pentru purificare saponina brută se dizolvă în alcool, la cald, apoi se precipită în eter sau se dializează.
e. Identificare prin CSS
Se bazează de obicei pe hemoliza eritrocitelor și pe reacțiile triterpenelor sau sterolilor cu vanilina sulfurică, anisaldehida sulfurică, clorura de stibiu sau cu anhidridă acetică în mediu de acid sulfuric concentrat.
Prepararea soluției de analizat
– 2 g produs vegetal pulverizat (sita V) se refluxează 10 min. cu 10 ml metanol 70 %. Filtratul se evaporă la reziduu. Acesta se dizolvă în 2 ml metanol. Din soluția rezultată se aplică la start 25 – 40 μl (în bandă).
De la această metodologie face excepție Radix Liquiritiae care se extrage conform farmacopeei europene, astfel: 1 g pulbere se agită 15 min cu 20 ml cloroform și se filtrează. Filtratul se evaporă la sec. Reziduul rezultat se dizolvă în 2 ml cloroform-metanol, 1:1. Se obține extractul cloroformic I (agliconi liberi). Produsul vegetal epuizat cu cloroform este refluxat apoi o oră cu 30 ml acid sulfuric 0,5 M. După răcire amestecul nefiltrat se agită de două ori cu câte 20 ml cloroform. Se decantează. Extractele reunite sunt deshidratate pe sulfat de sodiu anhidru, filtrate și concentrate la reziduu. Prin dizolvarea acestuia în amestecul cloroform-metanol, 1:1, se obține extractul cloroformic II (soluția agliconilor rezultați din hidroliza heterozidelor). Din cele două soluții se aplică la start câte 10 μl. (10)
Soluții de referință
– fiecare substanță etalon este preparată ca soluție 0,1 % în metanol. Se aplică 10 μl.
Faza staționară
– plăci cu strat de 0,25 mm silicagel 60 G Merck sau silicagel 60 F254 Merck.
Faza mobilă
1) cloroform-metanol-apă (64:50:10) (condiții optime: t° = 20, 30 min. saturare a camerei cu vapori);
2) n-butanol-acid acetic-apă (50:10:40), faza superioară, este mai sensibil la temperatură decât primul solvent, timp de migrare 5 – 6 ore (DAB8);
3) cloroform-metanol-apă (70:30:4);
4) cloroform-metanol (95:5) (farmacopeea europeană) indicat pentru acidul gliciretic;
Reactivi
a) suspensia de hematii care poate fi pulverizată imediat sau după uscarea plăcilor în aer cald;
b) vanilina sulfurică formează cu saponozidele spoturi albastre, albastre violete sau gălbui în vizibil;
c) anisaldehida sulfurică dă cu saponozidele triterpenice colorații albastre, albastru-violete sau galbene în vizibil;
d) clorura de stibiu în U.V. 365 nm dă fluorescență albastră sau verde, iar în vizibil spoturi roșii violete;
e) anhidridă acetică-acid sulfuric formează colorații albastru-verzui cu compușii steroidici și violete cu cei triterpenice.
f. Izolarea acizilor triterpenici (ursolic, oleanolic) din produsele vegetale
100 g produs vegetal (sita V) se refluxează repetat cu câte 200 ml cloroform sau benzen până când reacția Liebermann-Burchard devine negativă. Extractele cloroformice reunite se distilă până la reziduu. Acesta se dizolvă în cantitatea minimă necesară de metanol sau etanol și se lasă în repaus 24 ore, la 5 – 10 . Din soluție precipită acizii triterpenici bruți care se separă prin esorare la vid și uscare în exicator.
Purificarea se poate face prin transformare în săruri cu hidroxid de sodiu 10 % (la pâlnie de separare) urmată de acidularea soluției apoase alcaline (pH = 4 – 5) și extracția cu cloroform a acizilor triterpenici regenerați.
Pentru purificare mai avansată se practică cristalizarea repetată din etanol sau cloroform, și cromatografierea pe coloană de oxid de aluminiu (pentru 1 g extract sunt necesare 40 – 50 g oxid de aluminiu activat I). Eluția cromatogramei se poate face cu diclormetan, diclormetan-metanol (95:5) și metanol. (10)
Din fracțiunile colectate se fac studii cromatografice (CSS) și în funcție de prezența acelorași spoturi în mai multe fracțiuni ele se pot reuni.
În final acestea se supun cristalizării și ulterior analizei spectrale (U.V., vizibil, I.R.), microcombustiei etc. în vederea stabilirii structurii chimice.
g. Izolarea saponozidelor triterpenice
Produsul vegetal rămas după epuizarea cu solvent apolar se refluxează de mai multe ori cu câte 200 – 250 ml metanol până când reacția Liebermann-Burchard devine negativă.
Filtratelor reunite li se adaugă acid clorhidric în proporție 1:2 și se refluxează 6 ore. Se distilă apoi metanolul și soluția apoasă acidă rezultată se extrage în repetate rânduri cu câte 100 ml cloroform, benzen, eter sau alt produs apolar. Filtratele reunite se distilă până la reziduu. Acesta se prelucrează ca mai sus. În final se obțin agliconi proveniți din hidroliza heterozidelor. (10)
II.6.1.1. Reacții de identificare
Saponozidele pot fi identificate datorită proprietăților tensioactive, prin proba de spumefiere și datorită proprietăților hemolizante (prin hemoliză și proba gelatin-sânge). Structura nucleului se identifică cu ajutorul reacției Liebermann-Burchard.
Întrucât există și alte substanțe care spumifică (poliuronide) sau care hemolizează eritrocitele (lecitină, săpunuri, uleiuri volatile, amine) numai rezultatele pozitive ale tuturor acestor teste combinate cu reacția Liebermann-Burchard, caracteristică agliconilor, pot preciza existența saponozidelor.
a. Proba de spumefiere
– se execută asupra decoctului sau infuziei 1 % care se agită timp de 15 sec., într-o eprubetă cu diametrul de 16 mm. Se formează o coloană de spumă persistentă cel puțin 15 min.
b. Hemoliza eritrocitelor
– se determină folosind soluția extractivă obținută cu soluție tampon izotonică de fosfați (pH = 7,2 – 7,4) sau cu soluție izotonică de clorură de sodiu pH = 7,4 (R): 0,50 g produs vegetal pulverizat se fierbe 2 min. cu 10 ml soluție tampon izotonică de foafați (R). Se filtrează. La 2 ml filtrat răcit se adaugă 0,5 ml suspensie de hematii (R) (în eprubetă). Se lasă în repaus. După 12 – 24 ore în prezența sa
poninelor, amestecul devine limpede, transparent, rubiniu, iar pe fundul eprubetei se observă un depozit albicios (membranele hematiilor hemolizate). Hemoliza apare în urma lezării structurii coloidale a membranei eritrocitului prin scoaterea colesterolului și a altor lipide din membrană de către saponozide, prin precipitare (se formează combinații echimoleculare insolubile).
c. Proba gelatin-sânge sau agar-sânge
– evidențiază de asemenea proprietățile hemolitice ale saponinelor: pe o lamă de microscop se aduc 2 – 3 pic. amestec gelatin-sânge (R) sau agar-sânge (R) fluidificat în care se înglobează 2 – 3 secțiuni efectuate în produsul vegetal proaspăt sau uscat, caz în care îmbibarea produsului vegetal se realizează prin fierbere în soluție saturată de clorură de sodiu (păstrează conținutul celular). Se mai pot folosi fragmente de produs vegetal uscat sau rondele de hârtie de filtru îmbibate în soluție extractiveă. Se acoperă cu o lamelă și se lasă în repaus. Apariția halourilor transparente, roșii rubinii, în jurul incluziunilor, după 12 – 24 ore, indică prezența saponozidelor sau a altor substanțe hemolizante.
Pentru confirmarea prezenței saponozidelor, secțiunile sau fragmentele de produs vegetal se fierb o oră în soluție alcoolică 1 % de colesterol (R) (pentru îndepărtarea saponozidelor) și după evaporarea alcoolului se includ în gelatin-sânge sau agar-sânge. Apariția câmpului hemolitic în acest caz se datorește altor substanțe hemolizante. În aceste condiții lipsa câmpurilor hemolitice indică prezența saponozidelor în proba cercetată. (10)
d. Reacția Liebermann-Burchard
– reacție de identificare prin nucleul sterolic: 3 – 4 ml soluție cloroformică se evaporă la sicitate pe baia de apă iar reziduul se dizolvă în 1 – 2 ml anhidridă acetică; 0,5 – 1 ml servesc ca martor, restul se toarnă cu grijă peste un volum egal de acid sulfuric concentrat. Stratul superior se colorează în verde (reacție Liebermann-Burchard). (6)
II.6.1.2. Determinarea cantitativă
– conținutul în saponine se poate aprecia prin indicele de spumefiere (IS) sau prin indicele hemolitic (IH).
a. Determinarea indicelui de spumefiere
– într-un pahar conic de 500 ml conținând 100 ml apă clocotită se introduce 1,000 g produs vegetal pulverizat (sita V) și se fierbe modest timp de 10 – 15 min. Se filtrează și după răcire se completează la 100 ml cu apele de spălare a reziduului vegetal (soluția A). (10)
Într-o serie de 10 eprubete numerotate de la 1 la 10, cu diametral de 16 mm și înălțimea de 16 cm, se introduc cantitățile de soluție extractivă și apă conf. tabelului 1.
După diluarea soluției extractive cu apă se acoperă eprubetele și se agită vertical, timp de 30 sec. După un repaos de 15 min. se măsoară înălțimea coloanei de spumă. Acolo unde înălțimea coloanei este de 1 cm se calculează indicele de spumefiere împărțind volumul total (10 ml) la cantitatea de produs vegetal corespunzător probei.
Tabelul 1. Determinarea indicelui de spumefiere
Exemplu: dacă coloana de spumă are 1 cm înălțime în eprubeta nr. 2 (cu 2 ml soluție extractivă care corespund la 0,02 g produs vegetal) indicele de spumefiere este
10 : 0,02 = 500
Când înălțimea coloanei de spumă din eprubeta 1 depășește 1 cm, indicele de spumefiere este mai mare decât 1000, iar când aceasta este mai mică de 1 cm în eprubeta 10, indicele de spumefiere este inferior lui 100.
b. Indicele hemolitic
– reprezintă diluția cea mai mare a unei soluții de saponozide capabile să producă hemoliza totală a unei suspensii de eritrocite.
Prepararea soluției de analizat: 1 g produs vegetal pulverizat (sita III) se extrage cu 50 ml soluție 9 o/oo de clorură de sodiu (R) sau cu amestec tampon izotonic de fosfați (R), la fierbere. Se filtrează.
Într-o serie de 4 eprubete de hemoliză numerotate de la 1 la 4 se aduc 0,4; 0,3; 0,2 și 0,1 ml filtrat și se completează volumul la 1 ml cu sol. 9 o/oo de clorură de sodiu sau cu soluție tampon izotonică de fosfați, apoi se adaugă 1 ml suspensie de hematii (R). Se agită ușor și se lasă în repaus 24 ore, timp după care se cercetează eprubeta cu hemoliza totală (soluție perfect transparentă, roșie, limpede prin agitare).
Calcularea indicelui hemolitic se face prin împărțirea volumului total (2 ml) la cantitatea de produs vegetal corespunzătoare volumului de soluție extractivă care a produs hemoliza.
Exemplu: dacă hemoliza totală s-a produs în eprubeta 3 în care se află 0,2 ml soluție 2 % ceea ce corespunde la 0,004 g produs vegetal, indicele hemolitic rezultă din:
2 : 0,004 = 500
c. Determinarea conținutului în saponozide hemolitice
– conform FR IX se efectuează comparativ cu acțiunea hemolitică a unei soluții etalon de saponin.
Prepararea soluției de analizat: 1 g produs vegetal pulverizat (sita V) (sau cantitățile indicate în monografiile produselor cercetate) se refluxează 30 min. cu 25 ml metanol 50 %.
După răcire se filtrează soluția extractivă și se completează la 25 ml prin spălarea reziduului vegetal cu metanol 50 %. Din această soluție se evaporă pe baia de apă, 10 ml.
Reziduul rezultat se aduce cantitativ în balon cotat de 50 ml, cu soluție izotonă de clorură de sodiu cu pH = 7,4 sau cu soluție tampon izotonică de fosfați.
Soluția de referință se obține prin dizolvarea a 0,0200 g saponină în balon cotat de 100 ml, în soluție izotonică de clorură de sodiu cu pH = 7,4.
Tehnica de lucru: într-o serie de 20 eprubete cu diametral de 1 cm se pipetează soluția de analizat în cantitățile cuprinse în tabelul 2 și se completează cu soluție izotonică de clorură de sodiu la 1 ml. Se adaugă apoi fiecărei probe de analizat câte 1 ml suspensie de hematii. (10)
Într-o altă serie de 20 eprubete se prepară probele de referință înlocuind soluția de analizat cu soluția 0,02 % de saponină.
După 24 ore se notează prima eprubetă în care s-a produs hemoliza totală (colorație roșie uniformă a conținutului), din fiecare serie de eprubete (cu probe de analizat și cu probe de referință). (10)
Tabelul 2. Determinarea indicelui hemolitic
Conținutul în saponine hemolitice se calculează cu ajutorul formulei:
în care: Vs = volumul în ml de saponine (soluție etalon) din prima eprubetă în care s-a produs hemoliza totală
Vp = volumul în ml de soluție de analizat din prima eprubetă în care s-a produs hemoliza totală
G = cantitatea de produs vegetal, în g, din 100 ml soluție extractivă (proba de analizat)
Gs = cantitatea de saponine, în g, din 100 ml (soluție etalon).
II.6.1.3. Condiții de calitate
– Equiseti minoris herba se poate impurifica cu Equisetum maximum Lam. (părul porcului) ale cărui tulpini sterile sunt mai înalte și mai groase, cu un număr mai mare de striuri (20 – 35 coaste). Ramurile au 5 muchii, iar la noduri sunt dispuse frunzele (dinți albi, membranoși).
a. Caractere microscopice
– Secțiunea transversală prin tulpină are un contur aproape circular și o lacună centrală mare. Lacunele valeculare și carinale sunt mai dezvoltate decât la Equiseti arvense. În ramuri sunt prezente lacunele valeculare și uneori chiar și lacuna centrală. Stomatele mici, dispuse perpendicular pe lungimea celulelor epidermice, n-au striuri cuticulare (Fig. 30).
Alte specii de Equisetum care pot impurifica Equiseti minoris herba sunt: Equiseti silvaticum L., Equiseti litorale Kuhl., Equiseti palustre L., Equiseti pratese Ehrh., Equiseti hiemale L., Equiseti limosum L., Equiseti variegatum Schleich, Equiseti ramosissimum Deaf (Fig. 31). Ele pot fi decelate microscopic. Caracterele lor diferențiale sunt redate în fig. 32.
Unele dintre aceste specii fiind toxice (Equiseti palustre) sau lipsite de activitate, nu sunt admise de FR IX.
1. Alte varietăți de coada-calului:
Equisetum maximum, plantă foarte înaltă, de 50 cm – 20 m înălțime. Crește în toată Europa, vestul Asiei, nordul Africii, America de Nord. În Franța crește mai ales în regiunile din jurul Parisului, în provincia Franche-Comté, în Bourgogne, sud-est și sud-vest.
Equisetum palustre: coada-calului de mlaștină, crește în Franța, în toată Europa, în nordul Asiei, America de Nord.
Equisetum limosum: coada-calului de smârcuri, crește în aceleași regiuni.
Equisetum hiernale: coada-calului de iarnă, se găsește în Europa, Asia, America boreală, sud-estul Franței; nu crește în Bretagne și nici pe litoralul mediteranean.
Compoziția acestor varietăți nu diferă semnificativ, în schimb proprietățile și indicațiile sunt considerate în prezent aceleași cu cele ale speciei Equisetum arvense.
II.6.2. FITOTERAPIE
Planta prezintă importanță terapeutică pentru medicina umană și veterinară. Proprietățile principiilor active: antimicrobian, antiseptic, dezinfectant urinar, hipoacidifiant (scade aciditatea gastrică), remineralizant, expectorant, bronhodilatator, diuretic. (1)
Recomandat:
– în anemia secundară posthemoragică;
– în tuberculoza pulmonară, ca remineralizant;
– ca hemostatic în hemoroizi, metroragii, epistaxis;
– ca diuretic în gută și reumatism;
– ca expectorant în bronșite;
– ca diuretic în bolile de rinichi și vezică;
– în boli de ficat, inimă, piele;
– ca hipoacidifiant și hemostatic în ulcer gastric.
Principala utilizare tradițională a acestui produs vegetal este aceea de diuretic; prin creșterea afluxului urinar la nivelul ureterelor este indicat în tratamentul inflamațiilor renale și în bacteriurie.
Se indică în afecțiuni urinare (cistite, uretrite), litiază urinară, reumatism, albuminurie etc. Equiseti herba crește nivelul diurezei fără a modifica balanța electrolitică.
Acțiunea acvaretică se atribuie sărurilor solubile de acid silicic și flavonoidelor, saponinele fiind cantitativ insuficiente pentru a fi luate în discuție. Studiile privind acțiunea diuretică sunt încă în desfășurare și urmăresc să evalueze intensitatea reală a plantei deoarece datele existente sunt contradictorii.
În orice caz, trebuie, menționat că acest produs vegetal prezintă marele avantaj că nu dezvoltă nici un fel de efecte adverse la administrare orală.
Dacă efectul acvaretic al speciei este discutabil, datele privind acțiunea de stimulare a metabolismului general sunt consemnate clinic. Prin administrarea de infuzii de coada calului se realizează o creștere a rezistenței țesutului conjunctiv la suprasolicitări. Deoarece în cadrul afecțiunilor reumatismale țesutul conjunctiv este primul afectat, principalul domeniu de indicație al acestui produs vegetal îl reprezintă boala reumatismală datorită acțiunii antidiscratice și umorale.
Ca urmare, preparatele realizate din coada calului se utilizează mai ales în sfera afecțiunilor metabolice, edeme ale picioarelor (de cauze metabolice), artrită reumatoidă, artroze etc.
În medicina tradițională, produsul se mai utilizează ca hemostatic în afecțiuni hemoroidale sângerânde, epistaxis, hematurie, dar și ca hemostiptic. (21)
Ca și alte produse vegetale bogate în silicați, Equiseti herba se utilizează în medicina populară ca adjuvant în tratamentul tuberculozei; nu există însă dovezi clinice și farmacologice pentru acest efect. Pe de altă parte, o aerie de observații mai vechi, realizate acum 50 de ani, indică faptul că silicații solubili stimulează activitatea, leucocitelor. De atunci aceste observații nu au fost nici confirmate, nici infirmate.
Pe lângă domeniile de indicație menționate, Equiseti herba se mai utilizează ca remineralizant, antianemic și antiseptic slab.
Extern, se recomandă în plăgi, tratamentul aftelor, stomatitelor, vergeturilor. Sub forma băilor parțiale, pentru mâini, picioare sau șezut se indică în tratamentul unor afecțiuni inflamatorii cronice care se pot asocia fracturilor sau degerăturilor.
În tratamentul eczemelor și neurodermitelor se prescriu băi locale sau comprese.
Pentru administrarea internă se realizează un ceai din 2 – 4 g produs vegetal peste care se aduce 150 ml de apă fierbinte și se continuă fierberea încă 5 minute. După 10 -15 minute ceaiul se strecoară. Alți autori recomandă utilizarea unui macerat la rece timp de 10 – 12 ore, deoarece silicații mai greu solubili nu trec decât parțial în soluție la o infuzare scurtă. (14)
Pentru utilizare externă se recomandă realizarea unui decoct din 500 – 1000 g plantă verde sau 50 – 100 g plantă uscată la un litru de apă, aduse pentru 30 minute la fierbere. Extractul astfel obținut se folosește sub formă de compresă sau băi parțiale.
Frecvent produsul Equiseti herba intră în compoziția ceaiurilor medicinale cu acțiune diuretică, iar extracte de Equisetum pot fi incluse în preparate diuretice de asociere.
Produsul vegetal se mai utilizează la lustruirea obiectelor din lemn sau metal. (20)
II.6.3. MEDICINĂ UMANĂ
Coada-calului are tulpini fertile care cresc primăvara și tulpini sterile care apar în luna mai. Acestea din urmă se recoltează vara și se utilizează fie proaspete, fie uscate la soare sau în cuptor.
Uz intern: oligurii, hidropizii, cistite, unele infecții renale, albuminurie, gută, hemoragii (hemoptizii, hematemeze, epistaxis, hematurii, metroragii), unele diarei, demineralizare (tuberculoză, rahitism, tetanie, astenie, fracturi, diferite leziuni osoase), insuficiența menstruațiilor, artero-scleroză, hipertensiune, artroză, diabet, nevroze, stare canceroasă.
Uz extern: plăgi, ulcere la picioare, cancere ulceroase, afte.
– comprese sau spălături cu decoct pentru: plăgi, ulcere de picioare, cancere ulcerate;
– gargare pentru afte.
– mlădițele tinere se pot consuma în salate. (8)
II.6.3.1. Uz intern
Sângele uman conține cam 10 mg la 1 litru din componentele acestei plante, adică: 1/10 calciu, iar organismul aproximativ 7 g, dublul procentului de fier (3 – 3,50 g). În cenușa unghiei normale se găsesc: 10 % sulf, 12 % calciu, 20 % siliciu. La cei decedați de cașexie tuberculoasă, oasele au pierdut 13 % magneziu, 25 % calciu și 45 % siliciu. În privința cancerului, s-a observat de multă vreme că această afecțiune era mult mai rară în regiunile bogate în magneziu și siliciu. La bolnavii de artero-scleroză s-a demonstrat o scădere a siliciului din țesuturi.
Proprietățile hemostatice ale acestei plante, coada-calului, sunt exploatate de mult timp. Sucul centrifugat conține un anticoagulant în lichidul ce plutește la suprafață și un coagulant în sediment. În plantă se constată, așadar, coexistența a două principii. (11)
– suc proaspăt: 2 – 3 lingurițe sau linguri pe zi;
– decoct din 50 – 100 g de plantă proaspătă la 1 litru de apă, se fierbe 30 minute; sau decoct din 10 – 20 g de plantă uscată la 1 litru de apă, în doze de: 1 – 2 lingurițe pe zi pentru copii și 200 g pe zi pentru adulți;
– pulbere (în cașete, gelule sau ceva asemănător): 1 – 2 g înainte sau la sfârșitul celor două mese principale;
– decoct din pulbere (are o acțiune mai eficientă): o linguriță de pulbere la o cană mare de apă rece, se fierbe 5 – 10 secunde, se lasă să infuzeze 10 minute, se strecoară și se ia o cană pe zi
– soluții integrale din planta proaspătă, descoperiri de ultimă oră: o linguriță pe zi;
– extract fluid: 2 – 5 g pe zi (diuretic) sau 5 – 20 g pe zi (hemostatic);
– tinctură-mamă: 20 – 50 picături, de două ori pe zi;
1. În gastrite hiperacide și ulcer gastric: decoct, din 1 linguriță plantă mărunțită la o cană (250 ml). Se fierbe 15 minute. Se consumă 2 – 3 căni pe zi.
2. În edeme consecutive insuficienței cardiace: decoct, din 1 linguriță plantă mărunțită la o cană (250 ml) cu apă. Se bea în cursul unei zile.
3. Pentru tratarea tusei (diverse etiologii): decoct, din 4 – 5 lingurițe plantă mărunțită la 1,5 l apă. Se fierbe 10 – 15 minute. Se strecoară. Se bea în cursul unei zile.
4. În bronșite: decoct, din 4 – 5 lingurițe plantă mărunțită la 1,5 l apă. Se fierbe 10 – 15 minute, se răcește, se strecoară, se îndulcește. Se bea în cursul unei zile.
5. Pentru tratarea tuberculozei pulmonare: decoct, din 4 – 5 lingurițe plantă mărunțită la 1,5 l apă. Se fierbe 15 minute. Se strecoară și se bea călduț în cursul unei zile.
6. Pentru dezinfectarea aparatului urinar și ca diuretic: decoct, din 4 – 5 lingurițe plantă mărunțită la 1,5 l apă. Se bea în cursul unei zile ca lichid de întreținere.
7. Pentru producerea diurezei: macerat la rece, din 4 – 5 lingurițe plantă mărunțită la 1,5 l apă. Se bea în cursul unei zile ca lichid de întreținere.
8. Pentru tratarea gutei: decoct, din 1 linguriță plantă mărunțită la o cană (250 ml) cu apă. Se consumă 3 – 4 căni și chiar mai mult pe zi, ca lichid de întreținere.
9. Pentru tratarea anemiei, remineralizarea organismului: decoct, din 1 linguriță plantă mărunțită la o cană cu apă. Se fierbe 15 minute. Se strecoară. Se bea în loc de apă câte 2 – 3 sau 4 – 5 căni pe zi.
10. Pentru tratarea hemoragiilor uterine în timpul ciclului menstrual și hemoragiilor interne: pulbere plantă, câte 1 linguriță fracționată în 5 doze pe zi (un vârf de cuțit odată). Acțiune hemostatică. (11)
11. Pentru tratarea bolilor de rinichi, vezică urinară, hiperaciditate gastrică: infuzie, din 1 linguriță pulbere plantă peste care se toarnă o cană (200 ml) de apă în clocot. Se lasă 20 – 25 minute să se răcească. Se strecoară. Se beau mai multe cești pe zi la intervale aproximativ egale. Acțiune diuretică, antidiareică.
12. Pentru tratarea hemoragiilor, vomitărilor cu sânge, bolilor hepatice, bolilor renale, bolilor cardiace:
a) infuzie, din 1 linguriță pulbere plantă peste care se toarnă 1/2 1 apă clocotită. Se lasă 25 minute. Se strecoară. Se bea conținutul a 1 – 2 căni pe zi; acțiune diuretică, mineralizantă, hernostatică;
b) decoct, din 2 – 3 lingurițe pulbere plantă la o ceașcă de apă. Se fierbe 20 minute. Se lasă la răcit apoi se strecoară. Se ia câte 1 linguriță la 5 – 10 minute; infuzia sau decoctul se vor bea calde pentru producerea diurezei și reci pentru acțiunea hemostatică.
13. Pentru curățarea rinichilor de nisip în cazul nisipului renal: decoct, din 1 lingură amestec părți egale coada-calului, pelin, ienupăr la o cană (200 ml) cu apă. Se strecoară și se bea.
II.6.3.2. Uz extern
1. Pentru vindecarea contuziilor (umflături, vânătăi): decoct, din 2 lingurițe plantă mărunțită la o cană (200 ml) apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă să se răcească până la călduț. Se aplică cataplasme locale. Rol decongestiv.
2. Pentru cicatrizarea rănilor (plăgilor): decoct, din 1 – 2 lingurițe plantă uscată și mărunțită la o cană (200 ml) apă. Se fierbe 5 minute. Se lasă să se răcească până la călduț. Se aplică cataplasme locale.
3. Pentru grăbirea vindecării ulcerului varicos, rănilor: pulbere plantă (măcinată), se aplică local.
4. Pentru diminuarea transpirației abundente la picioare: decoct concentrat, din plantă. Soluția se toarnă în ligheanul cu apă în care face baie. Cu decoctul plantei se fac băi parțiale pentru mâini, picioare, șezut în cazul unor afecțiuni inflamatorii cronice, pentru fracturi, degerături sau parametropia spastică la femei. Se mai fac băi cu decoct pentru tratarea eczemelor și neurodermitei. (11)
II.6.4. MEDICINǍ VETERINARǍ
II.6.4.1. Uz intern
Pentru tratarea unor afecțiuni pulmonare, renale, în cistite, cistite hemoragici:
a) infuzie, din 3 – 4 linguri plantă uscată mărunțită peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 40 – 50 minute. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal (se toarnă pe gât);
b) decoct, din 3 – 4 linguri plantă uscată și mărunțită la 250 ml apă. Se fierbe 25 minute la foc slab. Se strecoară. Se răcește și se administrează prin breuvaj bucal; pulbere plantă.
Dozele de tratament: animale mari (cabaline, taurine), 15 – 30 – 50 g; animale mijlocii (ovine, caprine, porcine 3 – 10 – 15 g; animale mici (pisici, câini, păsări), 0,5 – 2 g. (11)
II.6.4.2. Uz extern.
Pentru tratare eczemelor, plăgilor atone:
a) decoct, pregătit ca anterior. Se aplică cataplasme pe locul afectat;
b) macerat, din 4 linguri plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă rece; se lasă 1 – 2 ore; cu soluția obținută se aplică cataplasme pe locul afectat.
II.6.5. UTILIZǍRI CASNICE.
În unele zone din țară planta este folosită în alimentație cu scop terapeutic. Principiile active acționează favorabil conform indicațiilor date la fitoterapie. (8)
COADA-CALULUI CU CIUPERCI
250 g tulpini fertile de coada-calului, 200 g ciuperci, 20 g unt. Tulpinile fertile se cojesc, se spală, apoi se amestecă cu ciupercile în prealabil fierte. Se prăjesc împreună în unt și se sărează după gust.
COLTUNAȘI CU COADA-CALULUI
200 g tulpini fertile de coada-calului, 50 g ceapă, 4 linguri de smântână, colțunași, 1 ou fiert. Tulpinile fertile de coada-calului se curăță de coajă, se spală. Oul fiert se taie mărunt. Într-un vas se călește ceapa, după care se adaugă tulpinile fertile și oul fiert. Se mai lasă să se călească puțin. Se sărează după gust, se adaugă smântâna și cu amestecul respectiv se umplu colțunașii.
SALATǍ DE COADA-CALULUI ȘI MǍCRIȘ
150 g coada-calului, 50 g măcriș, 25 g praz, 20 g smântână. Coada-calului, măcrișul, prazul se spală, se mărunțesc și se amestecă cu sare, oțet și smântână. După gust, se poate adăuga și puțin mărar.
SUPǍ DE COADA-CALULUI
300 g tulpini fertile de coada-calului, 300 g cartofi tăiați felii, 40 g smântână. Tulpinile fertile de coada-calului se spală, se cojesc și se taie mărunt. Cartofii se curăță, se spală, se taie felii și se pun la fiert. Când încep să se înmoaie se adaugă tulpinile fertile de coada-calului. Se continuă fierberea câteva minute și se sărează. Înainte de servire se adaugă în supă 40 g smântână. (8)
II.6.6. AGRICULTURǍ
Buruiană problemă întâlnită pe diferite tipuri de sol în culturi de cereale, culturi prășitoare, grădini de legume, fânețe situate mai ales în luncile râurilor. Se dezvoltă bine când stratul superficial al solului este uscat, nisipos, pietros, sărac în substanțe nutritive și în adâncuri „se află un orizont mai compact și umed, eventual cu un anumit grad de gleizare". (4) Nu suportă frigul, bruma, umbra. Combaterea prin: arături de vară, prașile repetate la 20 – 30 zile pentru epuizarea organelor subpământene, rotația (borceag de toamnă urmat primăvara de cânepă, lupin), drenarea terenului pentru coborârea nivelului de apă freatică, semănatul des al cerealelor păioase în cadrul epocii optime, erbicidarea. (6)
II.6.7. ZOOTEHNIE
În pajiștile infestate cu această specie se obține un furaj de proastă calitate. Produce intoxicații animalelor hrănite la iesle. Prezentă în proporție de peste 2 % în furaj produce intoxicări grave.
La bovine și ovine provoacă avort și hematurie. Boala evoluează până la paralizie generală și moarte.
Provoacă moartea la cal. Simptome: tulburări ale sistemului nervos (dezechilibru, amețeli, perioade de excitație, alternând cu stări depresive), paliditatea mucoaselor, hipotonia extremităților.
Se intervine cu spălături gastrice, laxative, diuretice, injecții cu cafeină, camfor, alcool, strignină și atropină (în caz de paralizie). (2)
CAPITOLUL III. AFECȚIUNI ÎN CARE SE RECOMANDĂ PRODUSELE VEGETALE ALE SPECIEI EQUISETUM ARVENSE
III.1. BOLI ALE APARATULUI RENAL
III.1.1. GENERALITĂȚI PRIVIND RINICHII ȘI CĂILE EXCRETOARE
Rinichiul contribuie la homeostazia lichidelor organismului, prin excreția excesului de apă și săruri în urină. Acest lucru se realizează prin producerea ultrafiltratului, din sânge, la nivelul glomerulului. Lichidul din ultrafiltrat, din care lipsesc aproape în totalitate proteinele și elementele celulare, trece prin diverse segmente tubulare, care absorb apa și sărurile.
La om, rinichii sunt localizați în spațiul retro-peritoneal între ultimele vertebre toracice și primele vertebre lombare. Fiecare rinichi al adultului, cântărește aproximativ 150 g și măsoară 12/6/3 cm. Secțiunea sagitală la nivelul rinichiului indică două zone distincte. Regiunea externă, corticală, are aproximativ 1 cm grosime. Regiunea internă este reprezentată de medulară, alcătuită din câteva structuri conice. Baza acestor structuri piramidale este localizată la joncțiunea corticomedulară, iar vârful se extinde spre hilul renal, ca papile. Fiecare papilă se deschide într-un calice minor; aceste calice comunică împreună cu calicele majore, formând pelvisul renal (bazinetul). Urina care se scurge de la papile este colectată în bazinet, trecând către vezica urinară prin uretere.
Sângele ajunge la fiecare rinichi printr-o arteră renală principală, care se desprinde din aortă. Artera principală se divide de regulă în două ramuri segmentale principale, care la rândul lor se subdivid în artere lobare care se distribuie porțiunilor superioară, medie și inferioară a rinichiului. Aceste vase se subdivid în continuare pe măsură ce pătrund în parenchimul renal și dau naștere arterelor interlobare din cortexul renal. Cele mai mici artere dau naștere, la nivelul joncțiunii corticomedulare, unor ramuri perpendiculare, arterele arcuate. Arterele interlobulare, care iau naștere din arterele arcuate, pătrund în corticală. Capilarele glomerulare primesc sânge prin arteriolele interlobulare terminale. Patul capilar glomerular este drenat de un al doilea vas muscular, arteriola eferentă. Aceste arteriole părăsesc glomerulul, dând naștere unei rețele vasculare care înconjură structurile tubulare din medulară. Rețeaua, denumită vasa recta, include capilarele care se varsă în venule. Drenajul venos al rinichiului este realizat de venele interlobulare, arcuate, lobare și, în final, de venele renale. Fiecare venă renală se varsă în vena cavă inferioară. Rinichii au o bogată inervație simpatică. Terminațiile nervoase simpatice sunt prezente la nivelul vaselor renale, tubilor și
aparatului juxtaglomerular. Stimularea sistemului nervos simpatic determină eliberarea de renină din celulele juxtaglomerulare, rezultând producerea de angiotensină și aldosteron. Deși sistemul nervos simpatic nu pare să joace un rol major în reglarea zilnică a ratei de filtrare glomerulară, el devine important în stările patologice.
Histologic, rinichiul este format dintr-o unitate structurală de bază, denumită nefron. Fiecare rinichi uman conține aproximativ 1 milion de nefroni. Nefronul este alcătuit din două componente majore: un element de filtrare format dintr-o rețea de capilare (glomerulul) și o structură tubulară. Tubul conține câteva segmente distincte anatomic și funcțional. (16)
Glomerulul
Glomerulul este o inedită rețea de capilare, suspendată între arteriolele aferenta și eferentă, inclusă într-o structură epitelială (capsula Bowman). Capilarele formează structuri lobulare sau ghemuri.
Componentele peretelui capilar glomerular sunt următoarele:
→ Celulele endoteliale: aceste celule bordează lumenul capilarului, fiind fenestrate cu pori. Cunoscându-se interacțiunea celulelor endoteliale de la nivelul altor paturi vasculare, se pare că celulele endoteliale au un rol important în patofiziologia glomerulară.
→ Membrana bazală glomerulară: celulele epiteliale glomerulare și celulele mezangiale par a fi importante în menținerea integrității membranei bazale glomerulare. Membrana bazală glomerulară, un strat de gel hidratat alcătuit din glicoproteine și febrile de colagen, este principala barieră în filtrarea proteinelor plasmatice. Are rol de filtru datorită dimensiunilor porilor și încărcăturii electrice negative, astfel încât, la aceeași dimensiune a moleculelor, particulele încărcate electric negativ sunt filtrate mai greu decât cele încărcate electric pozitiv. Deși cei mai mari pori din membrana bazală glomerulară au un diametru de 80 , albumina care are 60 Å, nu va fi filtrată, datorită încărcăturii electrice negative.
→ Celulele epiteliale: celulele epiteliului visceral prezintă procese pediculate, care se extind peste membrana bazală. Aceste celule au de asemenea încărcătură electrică negativă a suprafeței, datorită prezenței de sialoproteine, contribuind astfel la formarea barierei de filtrare. Există argumente care sugerează că celulele epiteliale glomerulare reprezintă sediul major al leziunilor în diverse glomerulopatii noninflamatorii. Bariera creată de aceste trei straturi, permite pătrunderea liberă a apei și substanțelor cu greutate moleculară mică în spațiul urinar, cu excluderea totală a trecerii celulelor și proteinelor cu greutate moleculară mare.
→ Mezangiul: ghemul de capilare glomerulare, suspendat în interiorul capsulei Bowman, este susținut de o rețea denumită mezangiu. Celulele mezangiale sunt incluse într-o matrice de material fibrilar omogen, conținând mucopolizaharide și glicoproteine. Nu există menbrană bazală între endoteliul capilar și celulele mezangiale. Acest aranjament permite pătrunderea ușoară a produșilor plasmatici și interacțiunea cu celulele inflamatorii. Celulele mezangiale au elemente actinmiozinice în citoplasmă, care le conferă proprietăți contractile; prin contracția lor, celulele mezangiale modifică suprafața de filtrare, conducând la reducerea ratei de filtrare glomerulară. Celulele mezangiale au receptori pentru diverși hormoni vasoconstrictori, ex. hormonul antidiuretic (ADH) și angiotensina II (AII). Astfel, în plus față de efectul lor asupra fluxului sanguin renal, acești hormoni modifică rata de filtrare glomerulară prin intermediul contracției celulelor mezangiale. O altă funcție importantă a celulelor mezangiale este producerea și remodelarea matricei mezangiale, alcătuită din colagen și glicoproteine. Ca răspuns la acțiunea factorilor de creștere ca TGFβ (transforming growth factor β) și PDGF (platelet-derived growth factor), celulele mezangiale secretă matricea extracelulară. Acest proces conduce la îngroșarea membranei bazale glomerulare, și este un factor important în patogenia diverselor boli glomerulare, în special în cele secundare diabetului zaharat. Celulele mezangiale au, de asemenea, proprietăți fagocitare.
Tubul renal
Ultrafiltratul trece din glomerul în tubii renali. Porțiunea inițială, tubul contort proximal, este localizat în corticală. Porțiunea dreaptă a tubului proximal pătrunde în medulară, continuându-se cu ansa Henle. Ansa formează o buclă cu aspect de ac de păr, în medulară, reântorcându-se spre corticală, cu formarea tubului distal. Tubii se reântorc în medulară, ca ducte colectoare, vărsându-se în bazinet, la nivelul ductelor Bellini, localizate la vârful papilelor renale.
Aranjamentul structural al tubilor permite tubului distal să ajungă în vecinătatea polului vascular al glomerulului. Celulele tubului distal în această regiune sunt mai înalte și mai numeroase. Această regiune distinctă a tubului distal este denumită macula densa și împreună cu celulele din arteriola aferentă adiacentă crează o structură specializată, cunoscută ca aparat juxtaglomerular. Această structură este locul formării reninei și este importantă în coordonarea funcțională dintre glomerul și tub. Interstițiul renal conține limfatice și nervi. (11.1.)
III.1.2. SINDROAMELE RENALE MAJORE
Bolile renale se manifestă adesea într-un mod nespecific. Totuși, anumite trăsături pot fi utilizate pentru definirea celor mai frecvente sindroame care afectează rinichiul și tractul urinar. Împărțirea manifestărilor clinice în diverse sindroame este arbitrară, putând exista suprapuneri clinice; totuși această clasificare are un scop practic, de definire a unor entități clinico-patologice (Tabel 3).
Tabelul 3. Sindroamele renale majore
Sindromul nefritic acut reprezintă un sindrom clinic, caracterizat printr-o instalare relativ brutală a disfuncției renale, asociată cu hematurie de origine nefronală. Prezența cilindrilor hematici, a hematiilor dismorfe în sedimentul urinar, precum și a proteinuriei semnificative, reprezintă dovezi sugestive că hematuria este de origine nefronală, și nu provine din alte zone ale tractului urinar. Din motive imprecis cunoscute, reabsorbția de sodiu în sindromul nefritic acut este mult mai mare decât ar fi de așteptat numai prin reducerea ratei de filtrare glomerulară. Albumina plasmatică este în general normală, astfel încât o fracțiune importantă din sodiul reabsorbit rămâne în compartimentul vascular, putând conduce la hipertensiune, la diluție plasmatică, supraîncărcare circulatorie și insuficiență cardiacă congestivă.
Deși glomerulonefrita acută poststreptococică reprezintă prototipul de sindrom nefritic acut și alte procese infecțioase pot determina apariția acestui sindrom. Ca urmare, sindromul nefritic poate apare în boli glomerulare primitive, cum ar fi glomerulonefrită mezangioproliferativă, în boli de sistem, ca lupusul eritematos sistemic, sindromul Henoch-Schonlein și crioglobulinemia mixtă esențială.
Sindromul nefrotic este caracterizat prin creșterea permeabilității, glomerulare, manifestată prin proteinurie masivă, depășind de regulă 3,5 g/zi/1,73 m2 suprafață corporală. Există o tendință variabilă de apariție a edemelor, hipoalbuminemiei și hiperlipemiei. Pierderea urinară de proteine este necesară și suficientă pentru definirea sindromului nefrotic.
Un pas important în clasificarea și deci definirea tipului de interesare glomerulară îl reprezintă analiza urinară. Pe baza analizei urinare, un pecient cu proteinurie masivă, poate prezenta sindrom nefritic sau nefrotic. Pacienții cu formă nefrotică, în plus față de proteinurie, au corpi ovali grăsoși, cilindri granulari și ocazional elemente celulare dar le lipsește sedimentul activ caracteristic formei nefritice.
Diagnosticul diferențial include boli glomerulare ca nefropatia glomerulară cu leziuni minime, nefropatia membranoasă, nefropatia diabetică și amiloidoza. La pacienții cu sindrom nefrotic și sediment urinar activ, cu hematurie glomerulară (hematii dismorfe și/sau cilindri hematici), proteinurie moderată sau severă. (Sindrom nefrotic/nefritic) se iau în considerație diagnosticele de nefrită membranoproliferativă, lupusul eritematos sistemic și crioglobulinemia mixtă esențială.
Termenul de insuficiență renală rapiă progresivă este utilizat la pacienții cu deteriorare rapidă a funcției renale, într-o perioadă de săptămâni sau luni. Acest lucru îi diferențiază de pacienții cu insuficiență renală acută la care declinul funcție renale se face în câteva zile, și de cei cu insuficiență renală cronică la care declinul se produce în ani de zile. Una din cele mai importante dar mai puțin frecvente cauze de insuficiență renală rapid progresivă este glomerulonefrita rapid progresivă. Aceasta reprezintă un sindrom clinic de deteriorare rapidă și progresivă a funcției renale (frecvent o reducere cu cel puțin 50 % a ratei de filtrare glomerulare într-o perioadă de trei luni), având drept principală trăsătura histologică formarea de semilune glomerulare extensive (de regulă în peste 50 % din glomeruli). Ca și în alte forme de sindrom nefritic, hematiile dismorfe, cilindrii hematici și proteinuria masivă sunt caracteristice glomerulonefritei rapid progresive.
Insuficiența renală acută este un sindrom definit prin declinul brutal al funcției renale, suficient să determine retenție azotată într-o perioadă de zile sau câteva săptămâni.
Insuficiența renală acută poate fi determinată de reducerea fluxului sanguin renal (azotemie prerenală), boli parenchimatoase (azotemie renală) sau obstrucție a fluxului urinar (azotemie post renală).
Insuficiența renală acută este un sindrom caracterizat prin reducerea brutală a funcției renale, cu creșterea concentrației serice a produșilor de retenție azotată (ex. azotul ureic sanguin și creatinina). Insuficiența renală acută poate fi determinată de reducerea fluxului sanguin renal (azotemie prerenală), de boli renale parenchimatoase intrinseci (azotemie renală) sau de obstrucția fluxului urinar (azotemie postrenală) (Fig. b).
Cea mai frecventă boală renală intrinsecă implicată în apariția insuficienței renale acute este necroza tubulară acută, definită ca un sindrom clinic caracterizat prin reducerea brutală și susținută a ratei de filtrare glomerulară, în decurs de minute sau zile, determinată de o ischemie acută sau un factor nefrotoxic. Recunoașterea clinică se bazează pe excluderea cauzelor prerenale sau postrenale de azotemie acută, sau a altor boli renale intrinseci (ex. glomerulonefrite, nefrite interstițiale acute, vasculite). Astfel spus, este necesară excluderea altor sindroame renale, înainte de a diagnostica necroza tubulară acută.
Nefropatia tubulointerstițială delimitează un grup de tulburări clinice care afectează în principal tubii renali și interstițiul, cu o relativă cruțare a glomerulilor și vaselor. În majoritatea cazurilor este posibil să se facă distincție între nefrita interstițială acută și nefropatia interstițială cronică, în funcție de rata de progresie a azotemiei. Nefropatia cronică tubulointerstițială se caracterizează din punct de vedere clinic prin insuficiență renală, proteinurie non-nefrotică și afectare tubulară severă, disproproționată față de gradul azotemiei. Astfel, pacienții cu boli cronice tubulointerstițiale au grade moderate de pierdere de sodiu, hiperkaliemie, acidoză metabolică cu gaură anionică normală chiar când este moderată. Nefrita interstițială acută, frecvent determinată de medicamente, se caraterizează prin instalarea brutală a semnelor clinice de disfuncție renală, asociată cu prezența unui infiltrat celular inflamator bogat în interstițiul renal; această entitate este foarte importantă în diagnosticul diferențial al pacienților cu insuficiență renală acută. (22)
III.1.2.1. Glomerulonefritele
Inițial, apar de regulă manifestări generale nespecifice (hipertensiune arterială, edeme, indispoziție) sau anomalii urinare (proteinurie, hematurie). Bolile glomerulare sunt caracterizate prin alterarea funcției glomerulare, fie prin proteinurie secundară modificărilor de permeabilitate ale membranei bazale glomerulare sau prin reducerea ratei de filtrare glomerulare.
Capilarele glomerulare reprezintă o barieră de filtrare care împiedică trecerea proteinelor în urină, în funcție de dimensiunea moleculei proteice, a formei și a încărcăturii electrice. În mod normal, zilnic se excretă în urină sub 150 mg de proteine. Proteinuria de domeniul nefrotic (> 3,5 g/zi, la adulți) indică leziune glomerulară difuză, cu pierderea sarcinilor electrice negative ale peretelui capilar și/sau defecte structurale ale barierei de filtrare. Prezența în urină a hematiilor dismorfe sau a cilindrilor hematici, indică sângerare nefronală, caracteristică glomerulonefritei proliferative sau nefritelor interstițiale acute. Hematiile dismorfe se evidențiează mai bine în microscopia cu contrast de fază, ele reprezentând hematii cu diverse dimensiuni, forme și conținut variabil de hemoglobină.
Retenția renală de sare este o trăsdătură comună a bolilor glomerulare, conducând la edeme, hipervolemie, insuficiență cardiacă congestivă și hipertensiune. Mecanismele responsabile pentru reducerea excreției de sare sunt insuficient înțelese, retenția sodată fiind mult mai mare decât ar fi de așteptat numai prin reducerea ratei de filtrare glomerulare.
Afectarea funcției renale depinde de substratul bolii glomerulare, variind de la funcție renală normală (ca în nefropatia glomerulară cu leziuni minime) la insuficiență renală progresivă (ca în glomerulonefrită rapid progresivă). (9)
GLOMERULONEFRITA RAPID PROGRESIVǍ
Glomerulonefrita rapid progresivă este un sindrom caracterizat prin hematurie nefronală (cilindri hematici și/sau hematii dismorfe), cu insuficiență renală care se instalează în săptămâni sau luni și prezența de semilune difuze glomerulare la biopsia renală. Clasificarea este dificilă, întrucât glomerulonefrita rapid progresivă poate prezenta depozite imune (de tip anti-membrană bazală glomerulară sau complexe imune) sau acestea pot fi absente. În plus, boala glomerulară poate fi primară, idiopatică sau glomerulonefrită rapid progresivă ce se poate suprapune pe alte afecțiuni glomerulare primare sau secundare.
GLOMERULONEFRITA CRONICǍ
Glomerulonefrita cronică reprezintă modalitatea de evoluție a multor boli glomerulare asociate cu reducerea progresivă a nefronilor funcționali. În stadiile inițiale se observă proteinurie ușoară, reducere discretă a ratei de filtrare glomerulară și hipertensiune minimă. În mod inevitabil, acești pacienți evoluează către insuficiență renală cronică-stadiul terminal. Diferențierea acestor pacienți de cei cu boli nonglomerulare, ca de exemplu nefroscleroza hipertensivă, este dificilă. Prezența proteinuriei masive și/sau hematuriei glomerulare, sugerează diagnosticul de glomerulonefrită. Din păcate, acești pacienți se prezintă la medic într-un stadiu avansat al bolii, când diagnosticul corect nu mai poate fi sigur.
III.1.2.2. Litiazele renale
Tratamentul litiazei trebuie diferențiat. Astfel litiaza renală reprezintă o urgență terapeutică frecventă. Durerea se combate cu antispastice și analgetice injectabile. În cazuri mai puțin severe se pot administra supozitoare sau comprimate. Opiaceele se recomandă numai în cazurile care nu răspund la alte tratamente. Tratamentul propriu-zis al litiazei are drept scop îndepărtarea calculilor și prevenirea recidivei și includ măsuri profilactice și curative nespecifice. Tratamentul chirurgical devine necesar în urgență în cazul complicațiilor cum sunt insuficiența renală obstructivă și infecții masive. (14.1.)
LITIAZA CALCICǍ
Litiaza calcică poate fi de tip oxalat de calciu sau fosfat de calciu. Numai o minoritate din pacienții cu litiază calcică au boli sistemice identificabile de tip hiperparatiroidism, sarcoidoză, hipervitaminoză D, acidoză tubulară renală sau afecțiuni gastrointestinale responsabile de hiperoxalurie. 50 % din pacienți au hipercalciurie în absența oricăreia dintre afecțiunile menționate, cu valori serice normale ale calciului și parathormonului.
Există o serie de factori de risc identificați la bolnavii cu litiază calcică (Fig. 33).
Hipercalciuria poate fi secundară hiperparatiroidismului, sarcoidozei, neoplaziilor și imobilizării. Acidoza tubulară renală, hipervolemia și diureticele de ansă pot crește concentrația calciului în urină. 90 % din cazurile de hipercalciurie sunt idiopatice. Acești pacienți au hipercalciurie mai mare de 4 mg/kgcorp/24 ore, în afara oricărei cauze descrise mai sus. Hipercalciuria tinde să aibă un caracter familial, cu hiperabsorbție a calciului la nivelul intestinului, cu valori normale sau reduse de parathormon, creșterea 1,25 vitaminei D și hipofosfatemie ușoară.
Hiperuricozuria reprezintă un factor de risc deoarece cristalele de urat cresc precipitabilitatea oxalatului și fosfatului de calciu.
Hipocitraturia este un factor de risc bine cunoscut întrucât citratul urinar leagă calciul, prevenindu-i precipitarea. În mod normal, citratul este reabsorbit în tubul proximal, proces care este amplificat de acidoză. Ca urmare, în caz de acidoză tubulară renală, insuficiență renală, hipokaliemie severă, tratament cu acetazolamidă, va apare hipocitraturie, cu creșterea riscului de litiază calcică. Unii pacienți cu hipocitraturie nu prezintă nici unul dintre factorii de risc descriși anterior, considerându-se a avea hipocitraturie idiopatică.
Hiperoxaluria poate rezulta din creșterea producției la bolnavii cu oxaloză primară, condiție clinică foarte rară, care de regulă conduce la insuficiență renală cu disfuncții multisistemice. Mult mai frecvent, hiperoxaluria este rezultanta absorbției gastrointestinale crescute în caz de disfuncții ale intestinului subțire, cum ar fi bolile inflamatorii intestinale.
Tratamentul medical al pacienților cu litiază calcică depinde de identificarea anomaliei metabolice subiacente. Calculii cu dimensiuni între 4 – 7 mm, au 50 % șanse de a se elimina spontan. Intervenția chirurgicală este indicată în calculii cu probabilitatea redusă de eliminare spontană, când există insuliciență renală, infecții, durere persistentă sau hidronefroză care se accentuează progresiv. (15)
Litiaza acid urică
Litiaza acid urică este determinată de precipitarea în urină a acidului uric. Factorii de risc cei mai importanți sunt deshidratarea, hiperuricozuria prin hiperproducție cu hiperuricemie sau creșterea secreției asociată cu acidoză tubulară renală. 15 % din pacienți au niveluri anormale serice ale acidului uric, în timp ce 80 % nu au anomalii ale acidului uric seric sau ale excreției urinare. Peste 75 % dintre pacienții cu litiază acid urică recurentă au urini hiperacide, care accelerează precipitarea acidului uric urinar.
Tratamentul litiazei acid urice constă în principal în creșterea volumului și alcalinizarea urinii, pentru a reduce precipitarea acidului uric. Alcalinizarea urinii (pentru a ajunge la un pH urinar de 6 – 7) se poate realiza prin administrarea orală de bicarbonat de sodiu. Pentru a se alcaliniza urina pe timpul nopții, când aciditatea este cea mai mare, se poate administra acetolozamidă, doză unică, seara. La un număr redus de pacienți cu hiperuricozurie, poate fi indicat allopurinolul. Majoritatea calculilor din acid uric se dizolvă în urina alcalinizată, într-un interval de câteva săptămâni. (15)
Litiaza fosfat-amoniaco-magneziană (calculii de struviți)
Pacienții cu litiază fosfat-amoniaco-magneziană au de regulă în antecedente episoade repetate de infecții de tract urinar, tratate cu numeroase cure de antibiotice. Infecțiile cu germeni producători de urează, conduc la acumularea de urea, care este metabolizată în amoniac. Amoniacul precipită fosfatul. Fosfatul de amoniu, captează ulterior calciul și magneziul, conducând la formarea calculilor de struvită. Radiologic, litiaza triplufosfatică este radioopacă, ocupând de regulă sistemul colector al rinichiului afectat. Deci infecția este un factor important în producerea litiazei triplufosfatice, de regulă există un alt factor responsabil de inițierea infecției. 40 % dintre pacienții cu calculi de struvită au hipercalciurie și aproximativ 15 % au hiperuricozurie. În cazul acestor anomalii metabolice, se face același tratament ca pentru litiaza calcică sau acid urică. Tratamentul bolnavilor cu litiază triplufosfatică constă în tratarea factorilor de risc și evaluarea anomaliilor anatomice. Scopul tratamentului este eradicarea infecției, ceea ce este greu de realizat.
Nefrolitotomia percutană este intervenția chirurgicală de elecție. (15)
Litiaza cistinică
Cristalele de cistină sunt cristale clasice cu șase fațete. Prezența lor în urină indică excesul excreției de cistină. Solubilitatea normală a cistinei este 240 – 480 mg/L. În caz de litiază cistinică, rata de excreție este de 480 – 3600 mg/24 ore. Solubilizarea se obține prin alcalinizarea urinii. Aportul lichidian depinde de măsurarea excreției cistinei și calcularea volumului minim necesar solubilizării pentru a evita deshidratarea nocturnă. Scopul alcalinizării este obținerea unui pH urinar mai mare de 7. Penicilamina poate fi administrată celor la care aportul lichidian nu este suficient. În prezent, există evidențe privind eficiența captoprilului de a reduce excreția de cistină, putând fi utilizat la bolnavii la care alte mijloace medicale de tratament nu au dat rezultate și la care s-a apelat la litotripție percutană. (3)
CAPITOLUL IV. GENERALITǍȚI PRIVIND RECOLTAREA ȘI CONSERVAREA PRODUSULUI VEGETAL EQUISETUM ARVENSE
IV.1. RECOLTAREA PRODUSULUI VEGETAL EQUISEUM ARVENSE
Pentru scopuri medicinale, coada calului (Equisetum Arvense), se recoltează la sfârșitul lunii mai, când planta se apropie de maturitate.
Tulpinile se recoltează prin tăiere, cu un cuțit bine ascuțit, fără a se smulge rădăcina (pentru a putea răsării de la un an la altul). Se recomandă să nu se culeagă planta din zone intens circulate și poluate sau prăfuite.
Recoltarea se face în zilele însorite, după ora prânzului, când planta a pierdut apa din compoziție, iar frunzele au concentrații ridicate de principii active.
Tulpinile de Equisetum Arvense se usucă în locuri bine aerisite, umbroase, în straturi de maxim 6 cm, fiind întoarse cel puțin o dată pe zi. Când tulpinile de coada calului devin rigide și se rup ușor, înseamnă că procesul de uscare este încheiat, iar planta poate fi depozitată și păstrată maxim 2 ani (Fig. 34 ).
IV.2. PREGǍTIREA MATERIEI PRIME ÎN VEDEREA PRELUCRǍRII
IV.2.1. SORTAREA PRODUSELOR VEGETALE
Materialul vegetal recoltat nu se păstrează mai mult de două ore înainte de a se pune la uscat și nici nu se adună în grămezi, pentru a evita procesele fermentative, care conduc la degradarea produsului vegetal.
Pregătirea pentru uscare necesită o selecționare a produsului recoltat. În primul rând sunt îndepărtate: corpurile străine, organele din alte plante, impuritățile din plantele producătoare și substanțele minerale (pământ, nisip etc.). în continuare se acordă aceeași atenție curățirii produsului de părțile necorespunzătoare (decolorate, brunificate, lignificate, alterate etc.). Această operație se face atât înainte cât și după uscarea produsului vegetal.
IV.2.2. USCAREA PRODUSELOR VEGETALE
Plantele recoltate și sortate pentru a fi conservate trebuie supuse imediat uscării, operație de care depinde în mare măsură calitatea produsului vegetal.
Unele organe de plante recoltate, continuă să trăiască multă vreme în condițiile corespunzătoare (fructele, semințele, organele subterane), altele mai puțin, proporțional cu cantitățile de substanțe de rezervă pe care le conțin (mugurii, florile, frunzele).
În planta vie, există un echilibru între procesele metabolite de sinteză, transformarea și utilizarea constituenților celulari. După recoltate, odată cu schimbarea echilibrului vital, începe procesul de degradare a constituenților celulari, inclusiv a principiilor active, prin reacții de hidroliză, oxidare, izomerizare, polimerizare, catalizate de enzime.
Toate aceste reacții au drept rezultat scăderea sau acumularea activității terapeutice a produselor vegetale. Acțiunea enzimelor poate fi oprită prin scăderea conținutului de apă sau modificarea temperaturii de conservare.
Cel mai practic mijloc de a împiedica activitatea destructivă a enzimelor îl reprezintă uscarea produselor vegetale până la un conținut de maximum 10 – 15 % apă. Umiditatea rămasă după uscare, în parte apă de constituție, nu poate fi folosită de microorganisme în procesele lor metabolice.
Tot acțiunii enzimatice se datorește schimbarea culorii unui număr mare de produse vegetale. (5)
Clorofila din plante poate suferi modificări, sub acțiunea clorofilazei, sau sub acțiunea acidă a sucului celular. Din această cauză frunzele, printr-o uscare necorespunzătoare, își pierd culoarea verde inițială. În cazul acestor produse este necesară o uscare rapidă pentru a evita ca sucul celular acid să acționeze asupra clorofilei.
Compușii chimici existenți inițial în plantă, pot suferi transformări în timpul uscării și conservării.
Activitatea enzimelor, care conduce uneori la modificarea structurii chimice a principiilor active reflectată în diminuarea sau dispariția activității farmacodinamice a produselor vegetale, poate fi oprită prin stabilizare.
Prin uscare, plantele mai suferă și alte transformări sub acțiunea luminii, căldurii, umidității. Unele principii active își modifică structura lor chimică (uleiurile volatile se transformă în substanțe rezinoase, din care derivă unele substanțe amare; taninurile pirocatehice prin oxidare și condensare dau flobafen, substanțele proteice se coagulează etc.).
Prin eliminarea apei, volumul și greutatea produselor vegetale scade iar forma lor inițială se schimbă. Frunzele mai subțiri se încrețesc, scoarțele iau formă de jgheaburi sau tuburi, iar suprafața rizomilor și rădăcinilor devine striată.
În general, diferite organe de plante prin uscare pierd între 40 – 85 % apă și dau randamente scăzute în produsul uscat. De obicei se utilizează stabilizarea cu vapori de alcool (metoda Perrot-Goris), operație care are loc într-un autoclav, la o presiune de 1,25 atmosfere, timp de 5 – 10 minute.
Se poate realiza o stabilizare și prin menținerea produselor în etuvă, la o temperatură de 60 timp de o oră (metoda Boshart). Un alt procedeu este cel care se bazează pe precipitarea simultană a glicozidelor inițiale și a enzimelor cu anumite săruri, în special sulfatul de amoniu. În cazul utilizării produselor proaspete se poate folosi înghetarea asociată uneori cu conservarea în mediu anhidru. Produsele vegetale stabilizate și conservate în condiții corespunzătoare își păstrează conținutul în principii active. În general, procedeele de stabilizare sunt curent aplicate în industria de Extracție. (5)
IV.3. CONDIȚIONAREA PRODUSELOR VEGETALE
După uscare, produsele sunt supuse unei noi selecționări pentru aducerea lor la gradul de puritate cerut de Farmacopee și de normele interne. Această operație constă în îndepărtarea părților alterate, mucegăite, ori degradate în timpul uscării.
Condiționarea are loc adeseori manual, uneori procesul este mecanizat. La rădăcini, fructe, muguri, semințe și în unele cazuri și la flori există posibilitatea mecanizării procesului de condiționate, cu ajutorul vânturătoarelor, selectoarelor, sitelor mecanice, care ne permit să îndepărtăm corpurile străine și impuritățile mecanice (praf, pământ etc.).
În majoritatea cazurilor condiționarea diferitelor produse (herba, folium, flos) se face manual, ea fiind de fapt o simplă sortare atentă, în urma căreia se ajunge la puritatea dorită.
Purificarea și uniformizarea fructelor și semințelor se obțin cu ajutorul selectoarelor. Acestea sunt mașini speciale pentru purificarea și sortarea semințelor și fructelor prin curenți de aer ascendenți sau absorbanți cu diferite intensități, printr-un sistem de site cu ochiuri diferențiale dispuse în plan înclinat una față de cealaltă, precum și printr-un trior alveolar.
Tot în cadrul condiționării produselor vegetale intră și aducerea lor la gradul de fărâmițare dorit („in toto” = întregi, concissum = tăiat; pulveratum = pulverizat). În acest scop, sunt folosite mașini pentru tăierea rădăcinilor și părților aeriene înflorite. Pentru pulverizat sunt întrebuințate diferite tipuri de mori (Fig. 35). Dacă produsele sunt industrializate, ele sunt livrate beneficiarilor în loturi mari, de ordinul tonelor, obținute prin omogenizarea loturilor cantitativ determinate în prealabil. Această omogenizare se poate realiza cu ajutorul unor aparate rotative prevăzute cu palete. (5)
IV.4. AMBALAREA ȘI MARCAREA
Produsele vegetale astfel pregătite trebuie ambalate. Ambalajul unui produs trebuie să fie uniform (Fig. 36). Fiecare produs este ambalat conform prevederilor în vigoare folosindu-se lăzi, saci de hârtie, saci de pânză sau baloturi presate etc. Frunzele și părțile aeriene se ambalează în saci sau saltele de pânză. Dacă se păstrează mai mult timp, este bine să se preseze în baloturi.
Marcarea constă în ștampilarea și etichetarea ambalajului (Fig. 37). Pe etichetă se menționează, denumirea științifică și populară, părțile de plantă (rădăcini, frunze, flori etc.), adresa întreprinderii furnizoare, numărul lotului, greutatea brută și netă, documentul care reglementează calitatea produsului și ștampila unității producătoare.
IV.5. DEPOZITAREA ȘI CONSERVAREA
Conservarea produselor vegetale, de care depinde în mare măsură calitatea lor, se face în depozite curate, uscate, bine aerisire, cu o umiditate constantă și iluminate indirect. Depozitele trebuie să fie ferite de agenți dăunători ca: rozătoare, insecte etc.
Produsele vegetale ambalate și etichetate conform prevederilor Standardului de Stat, sunt așezate pe grătare sau stelaje de lemn. Produsele toxice se depozitează separat în încăperi speciale. De asemenea produsele care conțin uleiuri volatile se conservă în vase închise și la o temperatură de circa 19.
Cercetările cu privire la conținutul în ulei volatil al diverselor produse vegetale conservate în pungi de hârtie și în dulapuri sunt cuprinse în tabelul 4.
Tabelul 4. Durata conservării unor produse vegetale cu uleiuri volatile
În timpul depozitării, produsele vegetale nu rămân într-o stare inertă ci suferă o serie de procese biochimice și transformări care sunt urmarea celor ce se instalează imediat după recoltare și în special în timpul uscării. Problema conservării, în stare proaspătă se pune mai puțin pentru produsele medicamentoase de origine vegetală, aceasta find valabilă mai mult pentru produsele alimentare.
Pentru celelalte produse trebuiesc considerate toate acele procese și reacții biochimice care au loc în produsul în stare uscată. După moartea celulei au loc o serie de procese care se continuă și în timpul uscării și în cursul cărora se absoarbe oxigen și se elimină bioxid de carbon. În timpul uscării aceste procese pot conduce la dereglarea sistemelor biochimice normale, ceea ce se soldează cu deteriorarea structurii chimice a principiilor active, aceste procese fiind ireversibile.
În mare, deprecierile materialului vegetal se pot datora influenței unor factori externi, cum ar fi: temperatura, umiditatea, aerul, lumina, poluarea microbiană, ambalajul și care deseori sunt însoțiți de o suită de reacții chimice, dirijate de enzimele proprii drogului sau de proveniența microbiană sau fungică, pentru produsul poluat. Aceste reacții, sunt, de regulă, reacții de hidroliză, de oxidare, de izomerizare, de polimerizare sau de degradare microbiologică sau micologică. Temperatura și umiditatea favorizează degradarea principiilor active vegetale, dar care nu acționează niciodată prin ei însăși, creând, mai bine spus, mediul propice desfășurării lor. (5)
PARTEA PRACTICǍ
CAPITOLUL V. ANALIZA COMPARATIVǍ A PRODUSULUI VEGETAL MARTOR CU PRODUSELE VEGETALE DIN CEAIURILE DIN CENTRELE COMERCIALE
V.1. DETERMINAREA IDENTITĂȚII PRODUSULUI VEGETAL MARTOR EQUISETUM ARVENSE
Pentru compararea produsului vegetal martor Equisetum Arvense recoltat de mine, cu produsele vegetale de la aceeași specie, valorificate sub formă de ceaiuri în diferite centre plafar, am efectuat examinarea macroscopică a speciei luată în studiu. Acest prim pas este necesar pentru a constata dacă, caracteristicile întâlnite la fragmentele vegetale din conținutul ceaiurilor achiziționate din plafar corespund cu cele identificate de noi la specia Equisetum Arvene.
V.1.1. EXAMENUL MACROSCOPIC
Verificarea identității speciei Equisetum Arvense
Examenele macroscopice ale produselor vegetale întregi sunt de cele mai multe ori suficiente pentru determinarea identității acestora. Ele urmăresc stabilirea caracterelor morfologice, aspect, dimensiuni, culoare (pentru rădăcină, tulpină, frunze, flori și fructe) și se realizează cu ochiul liber și cu lupa. La acestea se adaugă examenele organoleptice percepute prin miros și gust.
Material și metodă
Ca material de lucru, s-au folosit organele vegetative de la specia Equisetum Arvense recoltată la sfârșitul lunii mai, când era în plină maturitate, din jurul Lacului Tăbăcărie din Constanța.
Fragmente subțiri de plantă, au fost introduse în borcane de culoare maronie cu dop rodat peste care s-a turnat alcool de 70 %. Planta proaspătă a fost presată și a rămas în custodia Laboratorului de Biologie generală, vegetală și animală din cadrul Facultății de Farmacie. Cele mai multe frunze s-au uscat în condiții naturale în vederea obținerii produsului vegetal sub formă de ceai.
Planta s-a determinat în stare proaspătă folosind în acest scop determinatoarele de floră din dotarea laboratorului, respectiv cele 13 volume de „Flora României” (1952 – 1976), „Flora României – Determinator ilustrat al plantelor vasculare” de Al. Beldie (1977, 1979), „Flora ilustrată a României” de V. Ciocârlan (1988, 1990) și „Flora medicinală a României” de M. Alexan, O. Bujor și Fl. Crăciun (1988, 1992).
Rezultatele examenului macroscopic
Examinarea macroscopică a speciei Equisetum Arvense, a evidențial:
– tulpina zveltă, de până la 30 cm;
– frunze înguste, dispuse în vertici;
Concluzie
Caracterele macroscopice puse în evidență în urma determinării ochiometric și cu lupa, confirmă faptul că specia luată în studiu este Equisetum Arvense, întrucât aceste caractere corespund cu cele descrise în Flora României. (24)
V.2. ANALIZA PRODUSELOR VEGETALE DIN CEAIURILE ACHIZIȚIONATE DIN CENTRELE COMERCIALE DIN CONSTANȚA
Material și metodă
Drept material de lucru s-au folosit produsele vegetale existente în cutiile de ceaiuri, expuse spre vânzare, în diferite centre comerciale din orașul Constanța (Fig.38). Acestea au fost analizate macroscopic cu ochiul liber și cu lupa, urmărindu-se caracterele cerute de monografia speciei Equisetum Arvense din „Farmacopeea Română”, ediția a X-a.
Au fost verificate aspectul și calitatea ambalajului, datele înscrise pe ambalaj, numele celui care a ambalat produsul, autorizația de funcționare, data expirării, recomandări asupra modului de utilizare, puritatea și calitatea produsului vegetal.
V.2.1. ANALIZA PRODUSULUI VEGETAL EQUISETUM ARVENSE DE LA FIRMA FARES 1929
Produsul vegetal Equisetum Arvense pus pe piață de firma Fares 1929, este produs în România de Laboratoarele Fares Bio Vital și distribuit de Laboratoarele Fares Bio Vital, Orăștie, str. Plantelor, nr. 50, Jud. Hunedoara, România (Tel. 0254 247 574, info@fares.ro, www.fares.ro).
Produs notificat la SNPMAPS, nr. 5875/25.08.2011.
Nu este trecută data ambalării dar se recomandă a fi consumat până la data de 02.2020.
Numărul lotului este 6/18 (Fig. 39).
Produsul este comercializat 50 g vrac.
Pe cutie apar specificațiile:
„În inima țării, la Sarmizegetusa, strămoșii daci ne-au lăsat moștenire arta preparării remediilor naturale. Numele locului s-a schimbat, dar zona aceasta păstrează aceeași bogăție și, de peste 85 de ani, aici meșteșugim rețete din plante medicinale pentru sănătatea românilor”.
„Linia Verde este un semn că acest produs este 100 % natural și, în plus, noi vă asigurăm că folosim numai plante din culturi proprii sau din surse de încredere, alegem fir cu fir ce e valoros din ele, le uscăm după metoda noastră, la temperaturi care păstrează ce-i bun, și le aducem românilor în pachetele noastre cu ceai.”
Mai sunt trecute pe cutie și următoarele recomandări:
Susține fubcționarea normală a sistemului urinar. „Coada calului „se recomandă des […] în:
– cistită […],
– nisip în urină, litiază, urinare dureroasă, enuresis, nefrită și albuminurie, […]
– hipofuncționarea rinichilor, hemoragii renale și la iritații ale vezicii, cu urinare cu greutate la femei […].
– în cazul reumatismului la vârstnici este recomandat ca fiind foarte eficace în cură de durată.” Gerhard Madaus, Lehrbuch der Biologischen Heilmittel, 1938.”
Este specificat modul de preparare:
– se fierbe o linguriță plantă în 200 ml apă timp de 5 – 10 minute, apoi se strecoară.
Este specificat modul de administrare:
– se beau 2 – 3 căni cu ceai pe zi, înaintea meselor principale.
Analiza macroscopică a ceaiului a evidențiat:
– pulbere corect și egal mărunțită, cu diametrul fragmentelor de 0,4 – 0,7 mm (Fig. 35)
– se înâlnesc puține fragmente de tulpina
– inexistente resturi de altă natură, praf sau resturi organice
– bine ambalat, cutie mare, estetică și completată cu denumirea produsului
V.2.2. ANALIZA PRODUSULUI VEGETAL EQUISETUM ARVENSE DE LA FIRMA ALEVIA
Produsul vegetal Equisetum Arvense pus pe piață de firma Alevia, este produs în România de SC Alevia SRL, Str. Ana Ipătescu 9, Fălticeni, Suceava, 725200, România (Tel./fax: (0230) 544 789, office@alevia.rom.ro, www.alevia.com.ro). Produs fabricat în sistem de management al calității bazat pe ISO 9001:2018 și ISO 22000: 2005 LIoyd’s Register. Notificat de Institutul de Bioresurse Alimentare cu notificarea nr. 2488/21.11.2007. Nu este trecută data ambalării dar se recomandă a fi consumat până la data de 07.2020. Numărul lotului este 010718. Produsul este comercializat în pungă de plastic a 50 g vrac (Fig. 40)
Pe ambalaj sunt trecute condițiile de păstrare: la loc uscat, ferit de lumină directă și de căldură.
Tot pe ambalaj găsim următoarele atenționări:
– a nu se depăși doza recomandată pentru consumul zilnic;
– suplimentele alimentare nu înlocuiesc o dietă variată și echilibrată și un mod de viață sănătos;
– a nu se lăsa la îndemâna și la vederea copiilor mici;
– contraindicat în caz de edem cardio-renal și litiază renală;
– a nu se administra copiilor sub 3 ani;
– dozele pentru copii se vor recomanda către medic;
– femeile însărcinate sau care alăptează trebuie să consulte medicul sau farmacistul în legătură cu produsul.
Regăsim si modul de utilizare:
– uz intern: 2 – 3 căni/zi;
– uz extern: băi locale și comprese cu infuzie concentrată.
Analiza macroscopică a ceaiului a evidențiat:
– pulbere corect și egal mărunțită, cu diametrul fragmentelor de 0,5 – 10 mm;
– planta mărunțiră în proporție de 100 %;
– resturi de altă natură, praf, resturi organice inexistente;
– ambalat într-o cutie estetică și completă cu denumirea produsului, numărul seriei, fără data ambalării.
V.2.3. ANALIZA PRODUSULUI VEGETAL EQUISETUM ARVENSE DE LA FIRMA MAROZA NATURAL
Produsul vegetal Equisetum Arvense pus pe piață de firma Maroza Natural SRL, este produs în România de Maroza Natural SRL, Bld. Burebista, nr. 4, bl. D13, Sc. 2, ap. 60, etaj 7, București, sector 3 (telefon: 0799 804 400).
Produs notificat de Serviciul Național pentru Plante Medicinale, Aromatice și Produse ale Stupului.
Este trecută data ambalării 04.19 și se recomandă a fi consumat până la data de 04.2021.
Numărul lotului este 04.
Pe punga de hârtie a produsului este trecut și numărul de notificare (1604/18.09.2006).
Produsul este comercializat în pungă de hârtie a 80 g vrac. (Fig. 41)
Fig. 41. Ceai Coada alului Esența Plant (60)
Pe ambalaj este trecut modul de administrare:
– extern: se fac spălături, băi și comprese;
– intern: la 1 – 2 lingurițe de plantă se adaugă 250 ml apă fierbinte. Se lasă acoperit 15 – 20 minute, după care se filtrează. Se beau 3 ceaiuri pe zi ne-îndulcite, cu 1 oră înaintea meselor principale
Analiza macroscopică a ceaiului a evidențiat:
– produsul vegetal este ambalat în pungă de hârtie cerată și este format din frunze parțial fragmentate sub formă de vrac;
– fragmentele produsului sunt cuprinse între 0,5 mm și 1,5 mm;
– nu sunt urme de praf și resturi de altă natură (pământ);
V.2.4. ANALIZA PRODUSULUI VEGETAL EQUISETUM ARVENSE DE LA FIRMA FARMACIA NATURII
Produsul vegetal Equisetum Arvense pus pe piață de firma Farmacia Naturii, este produs în România de SC Farmacia Naturii SRL, Str. Erou Gh. Rusu, nr. 4, Bacău, 600036, România (www.farmacianaturii.ro)
(Tel./fax: (0234) 5437 364).
Societatea este agrementată ecologic de către SC Ecoinspector SRL. RO ECO – 008.
Cultivator ecologic înregistrat MADR, nr. ae-7.
Numărul lotului este 2 2017.
Produsul este comercializat în pungă de hârtie a 30 g vrac (Fig. 42).
Analiza macroscopică a ceaiului a evidențiat:
Fig. 42. Ceai coada calului – Farmacia Naturii (60)
– produsul vegetal este ambalat în pungă de hârtie cerată sub formă de vrac;
– se întâlnesc foarte puține fragmente de tulpină și frunze neconforme;
– frunzele mărunțite sunt în proporție de 95 %;
– din cauza ambalării, manipulării și transportului, produsul este mărunțit;
– bine ambalat, pungă de hârtie cerată, estetică și complectată cu denumirea produsului, numărul lotului și data de expirare;
– nu prezintă prospect intern, dar modul de preparare este menționat pe pungă.
Fig. 43. Ceai coada calului – Plafar (60)
V.2.5. ANALIZA PRODUSULUI VEGETAL EQUISETUM ARVENSE DE LA FIRMA PLAFAR
Produsul vegetal Equisetum Arvense pus pe piață de firma Plafar, este produs în România de SN Plafar SA, str. Vasile Milea, nr. 2i, sector 6, București, România (Tel. 021 316 71 05, fax 021 312 21 15, e-mail sales@plafar.com, www.plafar.ro). SN Plafar SA, aplică un Sistem de Management Integrat Calitate-Mediu-Siguranța Alimentului, conform ISO 9001, ISO 14001, ISO 22000, CERTIFICAT DE srac cert. Nu este trecută data ambalării dar se recomandă a fi consumat până la data de 03.2021. Numărul lotului este 31910158. Produsul este comercializat în cutie de carton a 50 g (Fig. 43).
Analiza macroscopică a ceaiului a evidențiat:
– produsul vegetal este ambalat în cutie de hârtie cerată și este formar din frunze parțial fragmentate sub formă de vrac;
– fragmentele produsului sunt cuprinse între 0,5 – 1,5 cm;
– nu sunt urme de praf și resturi de altă natură (pământ);
– bine ambalat, cutie mare, estetică
– prezintănumărul lotului;
– nu prezintă prospect intern
V.2.6. ANALIZA PRODUSULUI VEGETAL EQUISETUM ARVENSE DE LA FIRMA FARES 1929
Produsul vegetal Equisetum Arvense pus pe piață de firma Fares 1929, este produs în România de Laboratoarele Fares Bio Vital și distribuit de Laboratoarele Fares Bio Vital, Orăștie, str. Plantelor, nr. 50, Jud. Hunedoara, România (Tel. 0254 247 574, info@fares.ro, www.fares.ro). Produs notificat la SNPMAPS, nr. 5875/25.08.2011. Nu este trecută data ambalării dar se recomandă a fi consumat până la data de 02.2020. Numărul lotului este 6/18. Produsul este comercializat în 20 pliculețe ambalate individual (Fig. 44).
Pe cutie apar specificațiile:
„În inima țării, la Sarmizegetusa, strămoșii daci ne-au lăsat moștenire arta preparării remediilor naturale. Numele locului s-a schimbat, dar zona aceasta păstrează aceeași bogăție și, de peste 85 de ani, aici meșteșugim rețete din plante medicinale pentru sănătatea românilor”.
„Linia Verde este un semn că acest produs este 100 % natural și, în plus, noi vă asigurăm că folosim numai plante din culturi proprii sau din surse de încredere, alegem fir cu fir ce e valoros din ele, le uscăm după metoda noastră, la temperaturi care păstrează ce-i bun, și le aducem românilor în pachetele noastre cu ceai.”
Mai sunt trecute pe cutie și următoarele recomandări:
Susține funcționarea normală a sistemului urinar. „Coada calului „se recomandă des în:
– cistită [57],
– nisip în urină, litiază, urinare dureroasă, enuresis, nefrită și albuminurie, [57]
– hipofuncționarea rinichilor, hemoragii renale și la iritații ale vezicii, cu urinare cu greutate la femei [57].
– în cazul reumatismului la vârstnici este recomandat ca fiind foarte eficace în cură de durată.” Gerhard Madaus, Lehrbuch der Biologischen Heilmittel, 1938.”
Este specificat modul de preparare:
– se fierbe o linguriță plantă în 200 ml apă timp de 5 – 10 minute, apoi se strecoară.
Este specificat modul de administrare:
– se beau 2 – 3 căni cu ceai pe zi, înaintea meselor principale.
Analiza macroscopică a ceaiului a evidențiat:
– pulberea este corect și egal mărunțită, cu diametrul fragmentelor de 0,1 – 0,3 mm;
– frunzele sunt mărunțite în priporție de 100 %;
– nu se întâlnesc fragmente de tulpini;
– produs foarte curat, de înaltă calitate;
– plicurile sunt ambalate într-o cutie estetică, completată cu denumirea produsului, mod de preparare, data expirării, dar fără a specifica proveniența plantelor.
CONCLUZII
1. Lucrarea de licență se intitulează „EVALUAREA CALITATIVǍ A PRODUSULUI VEGETAL EQUISETUM ARVENSE, A CEAIURILOR MEDICINALE DIN CENTRELE PLAFAR” și am încercat să evidențiez modul în care sunt respectate normele din Farmacopeea Română, Ediția X-a, privind punerea pe piață a ceaiurilor de plante medicinale.
2. Lucrarea este structurată în două părți, una teoretică și alta practică, și are cinci capitole.
3. În capitolul I s-au evidențiat date generale privind plantele medicinale și aromatice din flora spontană și cultivată, insistând pe obținerea produsului vegetal și controlul calității acestuia.
4. În capitolele II, III și IV s-au prezentat date legate de specia Equisetum Arvense, respectiv istoricul cunoașterii plantei, încadrarea sistematică, arealul de răspândire, compoziție chimică și întrebuințări, precum și date privind recoltarea și conservarea produselor vefetale Equisetum Arvense. Tot în aceste capitole am dezbătut câteva afecțiuni în care se recomandă produsul vegetal.
5. În partea practică a lucrării am analizat produsul vegetal martor reprezentat de specia Equisetum Arvense și produsele vegetale din cele șase ceaiuri achiziționate din plafar.
6. S-a determinat identitatea produsului vegetal martor prin examenul macroscopic. Acesta a confirmat descrierea speciei Equisetum Arvense, din Flora României.
7. Analiza celor 6 tipuri de ceaiuri achiziționate din diverse plafaruri din Constanța a dus la următoarele concluzii:
Fares vrac – prezintă simbolul Linia Verde ce asigură că acest produs este 100 % natural și nu conține coloranți, arome sau alți aditivi; pulbere corect și egal mărunțită, cu diametrul fragmentelor de 0,4 – 0,7 mm; se înâlnesc puține fragmente de tulpina; inexistente resturi de altă natură, praf sau resturi organice; bine ambalat, cutie mare, estetică și completată cu denumirea produsului; produsul este foarte curat, de înaltă calitate, nu este degradat, atacat de fungi sau insecte.
Alevia – pulbere corect și egal mărunțită, cu diametrul fragmentelor de 0,5 – 10 mm; planta mărunțiră în proporție de 100 %; resturi de altă natură, praf, resturi organice inexistente; ambalat într-o cutie estetică și completă cu denumirea produsului, numărul seriei, fără data ambalării.
Maroza Natural – produsul vegetal este ambalat în pungă de hârtie cerată și este format din frunze parțial fragmentate sub formă de vrac; fragmentele produsului sunt cuprinse între 0,5 mm și 1,5 mm; nu sunt urme de praf și resturi de altă natură (pământ);
Farmacia Naturii – produsul vegetal este ambalat în pungă de hârtie cerată sub formă de vrac; se întâlnesc foarte puține fragmente de tulpină și frunze neconforme; frunzele mărunțite sunt în proporție de 95 %; din cauza ambalării, manipulării și transportului, produsul este mărunțit; bine ambalat, pungă de hârtie cerată, estetică și complectată cu denumirea produsului, numărul lotului și data de expirare; nu prezintă prospect intern, dar modul de preparare este menționat pe pungă.
Plafar – produsul vegetal este ambalat în cutie de hârtie cerată și este formar din frunze parțial fragmentate sub formă de vrac; fragmentele produsului sunt cuprinse între 0,5 – 1,5 cm; nu sunt urme de praf și resturi de altă natură (pământ); bine ambalat, cutie mare, estetică; prezintănumărul lotului; nu prezintă prospect intern.
Fares plic – prezintă simbolul Linia Verde ce asigură că acest produs este 100 % natural și nu conține coloranți, arome sau alți aditivi; pulberea este corect și egal mărunțită, cu diametrul fragmentelor de 0,1 – 0,3 mm; frunzele sunt mărunțite în priporție de 100 %; nu se întâlnesc fragmente de tulpini; produs foarte curat, de înaltă calitate; plicurile sunt ambalate într-o cutie estetică, completată cu denumirea produsului, mod de preparare, data expirării, dar fără a specifica proveniența plantelor.
8. Lucrarea de licență cuprinde 102 pagini dactilografiate, 4 tabele și 44 figuri. Pentru întocmirea lucrării s-au consultat 60 titluri bibliografice.
BIBLIOGRAFIE
1. Atanasiu E., În lumea plantelor de leac, Editura Agrosilvică, București, 1986, pg. 35
2. Bajenov S. V., Toxicologia veterinară, Editura Ceres, București, 1994, pg. 76
3. Calhoun DA: Treatment of hypertensive crisis. N Engl J Med, 2010, pg. 323 – 334
4. Chirilă C., Pintilie C. – Principalele buruieni și combaterea lor (XIX). Coada calului (Equisetum arvense), Cereale și plante tehnice, nr. 8, 1985
5. Ciulei I., Grigorescu E., Stănescu Ursula, Plante medicinal. Fitochimie și fitoterapie, Editura Medicală, București, vol. I, 1993, pg. 34 – 40
6. Constantin Pârvu Enciclopedia plantelor; Plante din flora României, Editura Tehnică, București, 2002, pg. 802-806
7. Constantinescu C., Agopian A., Plante medicinal din flora spontană, Ediția a III-a, Uniunea Centrală a cooperativelor de consum Centrocoop, 1973, pg. 30 – 50
8. Deleanu Maria, Elenescu Ana, Bucătărie lacto-vegetariană, Editura Tehnică, București, 1963, pg. 432-435
9. Guyton AC, Hall JE: Urine formation by the kidney: Glomerular filtration, renal blood flow, and their control. In Guyton AC, Hall JE: Textbook of Medical Physiology. 9th ed. Philadelphia, WB Saunders, 2016, pg. 315 – 330
10. I. Ciulei, Madelena Palade, Viorica Istudor, Doina Albulescu, Cerasela-Elena Gârd, Analiza farmacognostică și fitochimică a produselor vegetale, Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila, București, 1995, pg. 177-183, 190-193
11. Jean Valnet, Fitoterapia, tratamentul bolilor cu plante, Editura Garamond, București, 1992, pg. 96-97
11.1. Klahr: Structure and function of the kidneys. In Wyngaarden JB., Smith LH Jr, Bennet JC: Cecil Textbook of Medicine. 19th ed. Philadelphia, WB Saunders, 2012, pg. 482 – 492
12. Leon Sorin Munteanu, Tratat de plante medicinal cultivate și spontane, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, pg. 634-635
13. Maria Cojocaru-Toma, Anatolie Nistreanu, Mariana Sîrbu, Ovidiu Bujor, Farmacognozie și botanică farmaceutică, Editura Tehnică, București, 1998, pg. 416-420
14. Monica Hăncianu, Ursula Stănescu, Clara Aprotosoaie, Bazele farmaceutice, farmacologice și clinice ale fitoterapiei, Ed. Gr. T. Popa, U.M.F. Iași, 2003, pg. 236-239
14.1. Negoiță C., Vlaicu R., Dumitrașcu D., 1983: Clinica medicală, Ed. Did. și Enciclop., București pg. 334 – 412
15. Pak CYC: Renal calculi. In Wyngaarden JB, Smith LH Jr, Bennett JC: Cecil Textbook of Medicine. 9th ed. Philadelphia, WB Saunders, 2016, pg. 603 – 608
16. Tisher CC, Madsen KM: Anatimy of the kidney. In Brenner BM, Rector FC Jr: The Kidney, 4th ed. Philadelphia, WB Saunders, 2011, pg. 3 – 75
17. Ursula Stănescu, Anca Miron, Monica Hăncianu, Clara Aprotosoaie, Plante medicinal de la A la Z; Monografii ale produselor de interes terapeutic, Editura Gr.T. Popa, U.M.F. Iași. pg. 213-216
18. Vasile Ciocîrlan, Flora ilustrată a României, Ed. Princeps, București, pg. 325 – 330
19. Veit M., Beckert C., Bauer K., Geiger H., Phytochemistry, 1991, pg. 527-529
20. Veit M, Czygan FC, Frank B, Hofinann D, Worlicek B., Deutsche Apotheker Zeitung, 1989, pg,1591 – 1598
21. Veit M., Zeitschr. Phytotherapie, 1994, pg 331 – 332
22. Warnock DC: Chronic renal failure. In Wyngaarden JB, Smith LH Jr, Bennett JC: Cecil Textbook of Medicine. 9th ed. Philadelphia, WB Saunders, 2016, pg. 533 – 541
23. Wolters B., Deutsche Apotheker Zeitung, 1999, pg. 3675 – 3678
24. *** Flora României, 1952 – 1976, vol. VI, Editura Acad. RPR – RSR, pg. 66 – 72
Surse internet:
25. http://fitoterapiakalauz.hu/mezei-zsurlo-equisetum-arvense
26. http://gradina-de-vis.biz/vinca-minor-saschiul
27. http://gradina-de-vis.shopmania.biz/fr/cumpara/musetel-matricaria-chamomilla
28. http://gradinacudragoste.blogspot.com/uscator-natural-de-legume-fructe-si.html
29. http://lactoplus.ro/ingrediente/hamei-humulus-lupulus
30. http://linnet.geog.ubc.ca/Atlas/Atlas.aspx?sciname=Equisetum%20arvense
31. http://mioritax.blogspot.com/flori-de-paducel.html
32. http://plant.com//indrumari-privind-modul-de-recoltare.html
33. http://plants.usda
34. http://www.farmacianaturii.ro/culturi-bio-uscare-galbenele
35. http://www.horticultorul.ro/pomi-fructiferi/foarfece-utilizate-in-horticultura
36. http://www.naturalherbs.ro/herbs/ro/urzica-mare-urtica-dioica
37. https://www.panteek.com/JohannWeinmannBotanicalPrintsTrees&Leaves.1737.htm
38. https://www.plantas-medicinal-farmacognosia.com
39.https://www.remedii-naturale/trei-frati-patati-planta-care-vindeca-bolile-de-piele
40. https://adevarul.ro/locale/frumoasele-plante-mortale-trei-ierburi-romania
41. https://clicksanatate.ro/beneficiile-fructelor-de-soc
42. https://commons.org/File:Rhododendron_myrtifolium.jpg
43. https://cum-pregatim-plantele-bulboase-si-cu-rizomi-pentru-iernare
44.https://kingad/skrining/kornevishcha-aira-primenenie-medicine-bolotnyi-primenenie
45. https://recoltarea-uscarea-conservarea-prepararea-plantelor-medicinale-si-aromatice
46. https://toptropicals.com/catalog/uid/Sophora_japonica.htm
47. https://www.activenews.ro/Ceaiul-de-coaja-de-salcie-adevarata-aspirina-naturala
48. https://www.botanistii.ro/blog/sunatoare
49.https://www.botanistii.ro/informatii-despre-romanita-de-camp-scapa-de-buruieni
50. https://www.csid.ro/health/medicina-alternativa/beneficiile-consumului-de-muguri
51. https://www.delta-intkey.com/britht/www/palustre.htm
52. https://www.medicinalplantsanduses.com/atropa-belladonna-medicinal-uses
53. https://www/palustre.htm
54. https://www.researchgate.net/figure/Gliciretic-structure_fig1
55. https://www.researchgate.net/figure/Asiaticoside-structure_fig2
56. https://www.researchgate.net/figure/Chemical-structure-of-ginsenosides-Rb1_fig1
57.https://www.sanatate/tratamente_naturiste/ceai_plante_medicinale_sfaturi_pt_uscare
58. https://www.spektrum.de/lexikon/biologie/palustrin
59. https://www.tcichemicals.com
Alte surse:
60. Arhivă personală
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Program de studii Farmacie [302433] (ID: 302433)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.